Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii

 

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Insurecţia din Nigeria condusă de luptătorii grupului islamist Boko Haram a lăsat mii de morţi, a destabilizat cea mai mare economie din Africa, a îngrijorat şi a revoltat o lume întreagă din cauza violenţelor extreme la care s-au dedat jihadiştii. Cu toate acestea, gruparea nigeriană continua să rămână un mister, unul pe care ziaristul Mike Smith reuşeşte să îl dezlege. Cu ajutorul anchetelor pe care el şi colegii săi le-au desfăşurat pe teren, al interviurilor luate "la cald", dar şi al unei laborioase cercetări a izvoarelor istorice, autorul izbuteşte să ne ofere o prezentare nu doar a uneia dintre cele mai absurde şi fanatice grupări teroriste, ci şi a tarelor profunde ale Nigeriei care au dus la apariţia mişcării jihadiste şi care, din păcate, continuă să o întreţină. Căci, aşa cum demonstrează magistral Mike Smith, Boko Haram există şi continuă să poată racola adepţi pentru că în cea mai populată şi mai tânără ţară a continentului african continuă să domnească sărăcia şi corupţia.

Boko Haram, cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii - o carte unică în România, recomandată călduros de cele mai prestigioase publicaţii internaţionale (de la The New York Review of Books şi The Economist până la The Telegraph); o carte fascinantă, cu un subiect "fierbinte".

"O investigaţie jurnalistică realizată cu cea mai mare meticulozitate." (The New York Review of Books)
"O carte scrisă cu obiectivitate şi spirit de pătrundere... extraordinar de uşor de citit, dacă ţinem cont de subiect." (The Telegraph)
"Cartea lui Mike Smith va deveni un extraordinar izvor pentru istoricii viitorului care vor vrea să studieze Nigeria." (The Economist)

Capitolul VI. "Fetele noastre au fost răpite şi ei nu au făcut nimic"

Un bărbat îmbrăcat într-o ţinută de culoare alb perlat voia să schimbe câteva vorbe cu mine. Mi-am dat seama pentru că unul dintre acoliţii lui încerca insistent să mă ducă spre el, ca şi cum aş fi fost chemat acolo. Pe cartea lui de vizită, cu un fundal verde cu alb, culorile naţionale ale Nigeriei, apărea numele "Hon. Amb. Jude Tabai". Abrevierile însemnau "onorabilul ambasador", titlu despre care spunea că îi fusese acordat de prima doamnă. Sub numele său scria "director" şi "echipă strategică", iar în colţul de sus din stânga era o fotografie a preşedintelui Goodluck Jonathan.

L-am întrebat: "Aşadar, lucraţi pentru preşedinte, nu-i aşa?" "Da, da, da", mi-a răspuns. "Şi ce anume faceţi pentru el?" "Nu vă pot spune, e secret. Să zicem doar că lucrez în domeniul securităţii..."

Ne întâlniserăm cu câteva minute mai devreme în apropiere, vizavi de Fântâna "Unităţii Nigeriei" din capitala Abuja, unde avea loc o contramanifestaţie care începuse cu o zi înainte. Contramanifestaţia stârnise proteste aprinse pentru că părea să fie vorba de o mulţime plătită să compromită o altă manifestaţie paşnică. Protestele iniţiale avuseseră loc zilnic, vreme de aproape o lună, şi cereau guvernului şi armatei să acţioneze într-o problemă care adusese deodată Nigeria în atenţia întregii lumi: răpirea a aproape 300 de fete dintr-o şcoală din oraşul Chibok din nord-estul ţării. La început, manifestaţiile nu au fost de anvergură - erau doar câteva zeci de oameni - însă se părea că guvernul sau, cel puţin, susţinătorii acestuia erau deranjaţi de ele. Campania, având sloganul Bring Back Our Girls ("Aduceţi-ne fetele înapoi!") devenise populară în toată lumea, cu ajutorul reţelelor de socializare. Suport moral sosise din partea unei liste numeroase de personalităţi, cum ar fi Michelle Obama, prima doamnă a Americii, care a publicat un tweet cu o fotografie a ei în care avea o privire tristă şi ţinea în mână o pancartă cu inscripţia: #BringBackOurGirls.

Când l-am întâlnit pentru prima dată pe Tabai, era în mijlocul organizatorilor contramanifestaţiei, aceea care susţinea guvernul. Acum stăteam în căldura după-amiezii, lângă o maşină parcată pe iarbă, lângă o mână de tineri. Mi-a spus că nu se număra printre organizatorii contramanifestaţiei şi că se întâmplase doar să treacă prin zonă şi, văzând mulţimea, se hotărâse să se oprească: "Dacă aş fi implicat, v-aş spune. Nu cu asta mă ocup eu." La un moment dat, în timp ce vorbeam, unul dintre tineri i-a spus ceva altuia şi Tubai s-a întors spre el, spunându-i pe un ton tăios: "Prietene, ţine-ţi gura". Tânărul a ascultat, ruşinat. Pe lângă faptul că pretindea că are un rol neprecizat în "securitatea" preşedintelui, Tabai, care părea să aibă peste 50 de ani, mi-a explicat că deţinea şi titlul de rege al tinerilor din Delta Nigerului, regiunea din care provenea şi preşedintele Jonathan. În Nigeria erau mulţi oameni ca el, care pretindeau că aveau asemenea titluri. Presa locală se referise la el în aceiaşi termeni, deşi adevărata lui putere avea să rămână un mister pentru mine. Mai fusese şi consilier în Bayelsa, statul din care se trăgea preşedintele Jonathan.

"Dar protestul acesta pare a fi o acţiune plătită de cineva, ca să fiu sincer," i-am spus, referindu-mă la contramanifestaţii. "Asta crezi?" m-a întrebat. "Da, aşa mi se pare." "OK, nu ştiu ce să spun, dacă tu spui «pare a fi o acţiune plătită», nu ştiu la ce te referi, pentru că aceste proteste tot au loc de două sau trei săptămâni", a spus Tabai pronunţând cuvintele clar şi sperând, se pare, că nu voi face diferenţa între cele două demonstraţii. "Ceilalţi oameni au protestat", am spus eu.

Îşi jucase cartea şi pierduse, însă nu părea afectat. Şi-a schimbat tactica şi a venit cu alte argumente. S-a dovedit a fi o conversaţie lungă, plină de referiri la teoriile conspiraţiei pe care le auzi adesea în Nigeria. Esenţa discursului lui Tabai era că insurecţia Boko Haram era de natură politică, fiind sprijinită de adversarii lui Jonathan şi având ca ţintă alegerile din 2015. Însă nu s-a oprit aici. "Acum, în timp ce noi vorbim, fetele au fost eliberate", a spus el pe la mijlocul discuţiei noastre, referindu-se la elevele răpite din Chibok. "Credeţi că au fost eliberate?" am vrut să mă asigur. "Da." "De către cine?" "Colaboratorii teroriştilor şi cei care îi finanţează le-au eliberat. Întreabă-mă de ce."

***

Au circulat tot felul de poveşti şi este posibil ca o descriere precisă a incidentului să nu apară niciodată, însă există un numitor comun în descrierile părinţilor, oficialilor din şcoală şi ale fetelor care au scăpat cu viaţă. Cu toţii au descris un atac care a debutat ca multe altele. Aproape de miezul nopţii, în mijlocul savanei din nord-estul Nigeriei, zeci de oameni înarmaţi, unii purtând uniforme militare, au apărut în camionete şi pe motociclete şi au deschis focul, luptându-se cu o mână de soldaţi depăşiţi numeric şi vizând clădirile guvernamentale. Pe măsură ce focurile de armă s-au înteţit şi atacatorii furioşi au incendiat clădirile, locuitorii au fugit prin beznă şi s-au adăpostit în păduricile din jurul oraşului Chibok. Bărbaţii înarmaţi au năvălit într-o şcoală-internat unde dormeau câteva sute de adolescente. O fată de 18 ani care era atunci acolo mi-a spus: "Dormeam. Am auzit când au început să tragă prin oraş. Am crezut că se joacă cineva cu armele." În următoarele săptămâni, ceea ce începuse ca un raid de-al insurgenţilor despre care, din păcate, nigerienii ajunseseră să se obişnuiască să tot audă, avea să agite spiritele în întreaga lume.

În nord-estul Nigeriei, unde islamul este, de departe, religia dominantă, Chibok reprezintă un soi de anomalie. Este un oraş în marea sa majoritate creştin, deşi include un număr destul de mare de musulmani. Moştenirea sa creştină se datorează misionarilor din Church of the Brethern ("Biserica Fraţilor"), o confesiune protestantă, ai cărei misionari au început să ajungă în Nigeria începând din 1923. Populaţia oraşului este compusă în mare parte din etnici kibaku, diferiţi de rivalii lor, kanuri, care domină regiunea. Gerald Neher, un american care a trăit în Chibok, fiind misionar acolo între 1954 şi 1957, apoi în 1959 şi 1960 şi, în final, în 1968, îşi aducea aminte cum oraşul era, pe atunci, izolat pentru că în sezonul ploios drumurile de pământ care îl legau de restul ţării erau brăzdate de torenţi. Lucra cu fermieri care încă arau cu ajutorul boilor, în timp ce soţia lui îi învăţa pe copii să scrie cu beţigaşe pe nisip! Educaţia religioasă şi convertirile făceau parte, bineînţeles, din activitatea lor misionară şi mulţi locuitori din Chibok au adoptat treptat creştinismul în locul vechilor credinţe locale - cel puţin la suprafaţă, fiindcă se pare că, de fapt, cele două au coexistat. Astăzi asemenea convertiri ar putea părea inacceptabile din cauza paternalismului pe care îl presupun, însă Neher, acum în vârstă de peste 80 de ani, nu se scuză în niciun fel. Mi-a spus că el crede cu hotărâre că i-a ajutat pe unii locuitori din Chibok să-şi îmbunătăţească viaţa şi că este mândru de munca lui, inclusiv de aspectul ei religios. Neher îşi aduce aminte că învăţătorii musulmani au ajuns şi ei în Chibok şi au încercat să îi convertească pe localnici, adunându-i pe învăţăceii lor la umbra copacilor pentru a-i învăţa Coranul. Când Neher a ajuns acolo, în anii 1950, fetele nu învăţau în şcolile din chirpici, cu acoperiş de paie, însă când a revenit, peste zece ani, unele dintre ele începuseră să facă şcoală. Astăzi, localnicii sunt în marea lor majoritate fermieri, populaţia fiind de aproximativ 70.000 de oameni.

În martie 2014, cu o lună înainte ca elevele să fie trezite de focurile de armă care se auzeau în jurul căminului, statul Borno, unde se află şi Chibok, a anunţat că se vedea obligat să închidă şcolile pe termen nelimitat din cauza atacurilor teroriste repetate. Acestea făcuseră mult mai multe victime decât acelea care aveau să moară în Chibok, însă nu au primit o atenţie susţinută din partea presei internaţionale. A fost vorba de două masacre în care au murit zeci de băieţi de la şcoli-internat din statul vecin, Yobe. Oficialii din Chibok au sugerat că instituţia lor se închisese pur şi simplu pe perioada vacanţei, însă se părea că spuneau numai o parte din adevărata poveste. După cum a declarat un oficial guvernamental căruia i-am luat un interviu, dar cum mi-au mărturisit şi părinţii cu care am discutat, se pare că închiderea şcolii a fost o vacanţă forţată pentru că nimeni nu mai dorea să vadă că şi alţi elevi erau omorâţi.

Deşi este posibil ca motivele închiderii şcolilor să fi fost nobile, totuşi decizia a provocat îngrijorări. În nord-estul Nigeriei educaţia este deficitară, situaţia fiind şi mai gravă în cazul fetelor. Aproximativ o fată de peste 6 ani din zece ştie să scrie şi să citească în statul Borno. Prin comparaţie, media naţională este de 47,7%, iar în Lagos este de 92%, fiind evident că închiderea şcolilor avea să pună sub semnul întrebării orice progres făcut în vederea remedierii situaţiei. Instituţia de unde au fost răpite fetele se numise Şcoala Guvernamentală de Fete din Chibok şi era finanţată de guvernul statului Borno. Numele său fusese schimbat de curând, renunţându-se la cuvântul "fete" după ce începuse să primească şi băieţi. Aceştia, provenind din jurul oraşului Chibok, fuseseră mutaţi din şcolile lor aflate în zone deosebit de periculoase din statul Borno. Ei mergeau la şcoală în Chibok, însă nu rămâneau la internat peste noapte, ca fetele. După spusele directoarei, Asabe Kwambula, erau înscrişi 530 de elevi, 135 de băieţi şi 395 de fete.

Deşi şcolile fuseseră închise în luna martie, administratorii şi oficialii guvernului aveau de rezolvat problema elevilor din ultimul an de studii, care trebuiau să îşi dea examenele şi să încheie ciclul şcolar. După spusele oficialului guvernamental cu care am vorbit, avuseseră loc discuţii cu Ministerul Educaţiei din Nigeria şi cu Consiliul pentru examene din Africa de Vest, care administrează examenele, despre ce anume trebuia făcut. Oficialul mi-a spus că, în urma discuţiilor, se luase decizia ca unui număr de şcoli din statul Borno să li se permită să devină centre de examinare, inclusiv şcolii din Chibok. Pentru aceasta trebuiau să îi aducă înapoi la şcoală pe elevii din ultimul an pentru a-şi da testele. Totuşi, înainte de a face acest lucru, oficialii trebuiau să ceară autorităţilor să asigure paza acestor şcoli, pentru a preveni orice problemă de securitate. Din acest punct, povestea devine din ce în ce mai neclară.

Oficialii statului Borno şi ai şcolii au spus că se întâlniseră cu reprezentanţii poliţiei şi trimiseseră o scrisoare comisarului poliţiei statale în care ceruseră întărirea măsurilor de securitate pe perioada examenelor. După spusele unui profesor al şcolii, ca urmare a acestei cereri, au fost trimişi patru poliţişti, însă care lucrau doar ziua, în timp ce aveau loc examenele. Noaptea nu exista nicio pază suplimentară. Prezenţa militarilor în oraş era aproape invizibilă din moment ce se spunea că aici erau delegaţi doar 17 militari. Nu aveau să fie de ajuns şi dezbaterea legată de cine era vinovat pentru că nu se asigurase mai multă pază avea să devină o dispută intensă, cu o componentă politică puternică. Au existat şi acuzaţii legate de faptul că elevii nu ar fi trebuit readuşi la şcoală, având în vedere potenţialele pericole. Guvernul federal a dat vina pe oficialii statului Borno, condus de un partid de opoziţie, în timp ce aceştia au acuzat, la rândul lor, guvernul central. Totuşi, trebuie spus că, deşi şcoala finanţată de stat şi guvernul statului Borno ar fi trebuit să ia mai multe măsuri de precauţie, atât poliţia, cât şi armata sunt instituţii federale care nu sunt controlate de guvernele diferitelor state. Un reprezentant al şcolii care a dorit să rămână anonim pentru a evita un conflict cu guvernul federal mi-a spus: "Totul s-a întâmplat din cauza lipsei măsurilor de securitate. Dacă s-ar fi luat măsurile necesare, nu cred că s-ar fi întâmplat una ca asta. Însă, după cum ştiţi, securitatea nu este în mâinile şcolii." Cu toate acestea, au existat şi acuzaţii cum că statul ar fi refuzat să mute examenele în Maiduguri şi că garantase că se va asigura paza necesară.

După spusele directoarei, în momentul atacului era la faţa locului un singur paznic de noapte, însă nu mai exista niciun alt responsabil care să supravegheze căminul în care dormeau fetele, cum ar fi un şef de cămin. Secretarul guvernului statului Borno, Baba Ahmed Jidda, a declarat pentru un post de ştiri nigerian că fetele, care aveau, în general, între 16 şi 18 ani, "erau, pur şi simplu, singure pentru că era noapte şi directoarea şi ceilalţi profesori nu locuiesc în zona căminelor pentru elevi". La început, s-a spus că directoarea era acolo şi că fusese păcălită de atacatori pentru că aceştia purtau uniforme militare. Cu toate acestea, ea mi-a declarat că nu se afla nicidecum în zonă. Plecase la Maiduguri, capitala statului, pentru că avea programare la doctorul care o trata pentru diabet. Cel puţin unul dintre directorii-adjuncţi rămăsese în Chibok.

Boko Haram se făcuse vinovată pentru alte răpiri ale unor fete obligate apoi să se convertească la islam, să se mărite cu membrii săi sau să devină sclave. În noiembrie 2013, Human Rights Watch l-a citat pe comandantul unui grup de apărători ai ordinii publice aflaţi pe urmele Boko Haram care declarase că extremiştii îşi lăsaseră soţiile în urmă atunci când fuseseră forţaţi să fugă din Maiduguri din cauza forţelor de securitate. Prin urmare, au început să răpească fete pe care le obligau să meargă cu ei. În plus, bărbaţi despre care se credea că sunt membri ai Boko Haram începuseră de ceva vreme să răpească nigerieni bogaţi din Maiduguri şi împrejurimi pentru a obţine bani din răscumpărări. Asemenea răpiri nu primeau mare atenţie pentru că familiile preferau să se ocupe în linişte de negocieri pentru a se asigura că, în cele din urmă, cel răpit are să fie eliberat nevătămat. O victimă cunoscută a fost un fost ministru al petrolului, Shettima Ali Monguno, în vârstă de 92 de ani, care a fost eliberat după câteva zile. Aceste răpiri se adăugau acelora care îi aveau ca victime pe străini în care fuseseră implicate Ansaru şi Boko Haram în lunile din urmă atunci când fie executaseră victimele, fie le eliberaseră pentru sume importante de bani.

În ciuda lipsei de securitate, Nigeria se pregătea să găzduiască World Economic Forum (WEF, Forumul Economic Mondial) despre Africa în mai 2014, o adunare a unora dintre cei mai puternici oameni din lume, guvernul dorind astfel să sublinieze potenţialul ţării ca destinaţie a investiţiilor străine. Recent, anunţase rezultatul stabilirii unei noi baze a produsului intern brut, ceea ce a confirmat că PIB-ul său depăşise PIB-ul Africii de Sud, Nigeria devenind astfel cea mai puternică economie de pe continent. Ministrul de finanţe, Ngozi Okonjo-Iweala a încercat să-şi promoveze ţara ca oferind un mediu solid pentru afaceri în ciuda tuturor problemelor, repetând deseori în faţa potenţialilor investitori ceea ce avea să devină o adevărată lozincă: "Dacă nu eşti în Nigeria, nu eşti în Africa." Pe hârtie, avea dreptate. Nigeria se lăuda acum cu trei distincţii: ţara cu cea mai puternică economie, cu cea mai mare populaţie şi cu cea mai importantă industrie petrolieră din Africa. Din păcate, orice om familiarizat cu Nigeria ştia că aceste trei titluri însemnau foarte puţin pentru nigerianul de rând, printre numeroasele probleme ale căruia se număra şi aceea legată de violenţa care avea să tulbure pregătirile pentru importanta întâlnire internaţională care urma să aibă loc.

Drept dovadă că insurecţia scăpase total de sub control, trebuie spus că atacul din Chibok care a avut loc pe 14 aprilie 2014 nu a fost singurul atac îngrozitor al zilei. În timpul orelor de vârf ale dimineţii, o bombă a explodat într-o staţie de autobuz dintr-o suburbie din Abuja şi a ucis cel puţin 75 de oameni. A fost un eveniment absolut surprinzător, fiind cel mai sângeros atac care avusese vreodată loc în capitală, cu numai câteva săptămâni înainte ca Abuja să găzduiască WEF. Totuşi, morţile şi distrugerile lăsate în urmă de atentat aveau să fie imediat eclipsate de îngrijorările legate de soarta fetelor din Chibok.

După unele mărturii, se pare că apăruseră zvonuri cum că o bandă de atacatori se îndreptau spre Chibok. Amnesty International, citând oficiali locali şi doi ofiţeri din armată, a informat că avertismentele au apărut imediat după ora 19, cu mai bine de patru ore înaintea atacului. Conform organizaţiei nonguvernamentale, apărătorii ordinii publice din satul Gagilam, din apropiere, au alertat autorităţile "atunci când un grup numeros de bărbaţi înarmaţi neidentificaţi au intrat în sat pe motociclete şi au spus că se îndreaptă spre Chibok". Se pare că soldaţii nigerieni, prost echipaţi şi demoralizaţi, nu au fost capabili să răspundă în mod eficient. Unul din ofiţeri a spus ONG-ului: "comandantul nu a reuşit să mobilizeze întăriri". Amnesty International l-a citat, în continuare: "Există o doză mare de frustrare şi epuizare în rândul trupelor şi ofiţerilor staţionaţi în zonele «fierbinţi»; [...] mulţi soldaţi se tem să se ducă în zonele de conflict."

Un oficial guvernamental familiarizat cu detaliile investigaţiei despre incidentul din Chibok mi-a împărtăşit aceeaşi versiune a faptelor, spunând că localnicii anunţaseră un atac iminent cu mult timp înainte. "Au fost informaţi cu trei sau patru ore înainte de atac", a spus el, referindu-se la armată şi adăugând că răspunsul fusese îngreunat de "probleme legate de numărul maxim [de soldaţi]".