Hibernalia

Veronica D. Niculescu
Hibernalia
Editura Casa de Pariuri Literare, 2016



*****
Intro

Veronica D. Niculescu (n. 1968, Piteşti) a publicat volumele de proză scurtă Adeb (Editura Limes, 2004, Premiul pentru Debut al USR Sibiu), Orchestra portocalie (Editura Cartea Românească, 2008) şi Roşu, roşu, catifea (Casa de Pariuri Literare, 2012, nominalizări la Premiile Radio România Cultural şi la Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi; dramatizare în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu). De asemenea, microromanul Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014, Premiul "Cercul Literar de la Sibiu" acordat de USR Sibiu, nominalizare la Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi). A scris două volume în colaborare cu Emil Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede (Editura Polirom, 2009) şi Cad castane din castani (Editura Polirom, 2014, nominalizare la Premiile Revistei Observator Cultural). O parte dintre povestirile sale sunt incluse în antologia: Floribunda (TipoMoldova, 2012). A câştigat Concursul Naţional de Scenarii HBO, la TIFF 2010, cu scenariul de scurtmetraj Curierul.

A tradus din opera lui Vladimir Nabokov romanele Ochiul, Disperare, Rege, damă, valet, Originalul Laurei, Darul (nominalizare la Premiile USR pentru Cea mai bună traducere), Foc palid (nominalizare la Gala Bun de Tipar 2015 pentru Cea mai bună traducere), precum şi o parte dintre Povestiri şi volumul de corespondenţă Scrisori către Vera. A tradus din opera lui Samuel Beckett proza scrisă în limba engleză, şi anume proza scurtă din volumul Opere I - Integrala prozei scurte (nominalizare la Gala Bun de Tipar 2012 pentru Cea mai bună traducere) şi romanele Murphy, Watt şi Vis cu femei frumoase şi nu prea, alcătuind volumul Opere II (Premiul USR Sibiu pentru traducerile din opera lui Samuel Beckett). A mai tradus romane de Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier, E. B. White.

Povestiri incluse în antologii precum Kikinda Short 06, antologie internaţională de proză scurtă, Serbia, 2012; Scräpliv, antologie de nuvele româneşti, Editura 2244/Bonnier, Suedia, 2013; 10+, antologie de proză Tiuk!, Editura Tracus Arte, 2013; Best of - proza scurtă a anilor 2000, Editura Polirom, 2013.

***

Povestea animalelor duse la teatru în Simfonia animalieră începea primăvara şi se încheia spre finalul anului, când bizarele animale par să dispară, să se cufunde în hibernare. De acolo începe Hibernalia, o poveste cu zăpezi şi însingurare, aşteptare şi un drum ducând către o primăvară.

Hibernalia ar putea fi considerată continuarea Simfoniei animaliere. Sau, poate, dacă Simfonia animalieră ar trebui să se termine, atunci aşa s-ar termina. Dar ce se termină vreodată, şi când?

"Prin Hibernalia, cei care au citit Simfonia animalieră vor înţelege mai bine ce era cu animalele - ariciul, hârciogul şi cârtiţa - puse într-un fotoliu la teatru şi aproape aşezate într-un om la finalul primei simfonii. Cât despre cei care nu vor citi decât această a doua carte, cred că povestea albă va avea noimă şi aşa, dar sper că ei vor deveni suficient de curioşi încât să caute şi simfonia verde. Cărţile astea sunt ca jumătăţile, luminate, întunecate, ale aceleiaşi planete mereu rotitoare." (Veronica D. Niculescu)

Fragment

Părea primăvară. Dar nu ştiam dacă primăvara începuse sau era doar un preludiu, un capăt al iernii. Sau era cumva deja primăvară în toi? Dar nu se vedeau rândunelele, nu se auzeau mierlele. Mesteacănul înmugurise, curgeau din ramuri mâţişori aurii. Pământul era umed pe alocuri. Am ieşit aşa, în papuci, ca să fac câţiva paşi pe alee, spre poartă. La colţ, lângă intrarea în casă, proptit de zidul galben, era un geamantan.

Am băut din cana cu lapte aşa cum alţii trag din ţigară, privindu-l.

M-am uitat în jur după urme de om, dar nu mai era nici strop de zăpadă. Nici pe dalele aleii nu se vedeau urmele maronii ale celui care-ar fi sosit pe drumul de pământ, dinspre oraş, până aici. M-am gândit că nici Ivan, nici bătrânul n-ar fi venit cu un geamantan. Dar dacă unul dintre ei trecuse pe-aici mai devreme, când dormeam, ca să mă anunţe că va sosi cineva, cel care venea după mine, aşa cum şi eu venisem după altcineva, cel care plecase înainte de sosirea mea? Dar dacă deja sosise acela care venea după mine, iar mie îmi venise vremea să plec, cum şi înainte de sosirea mea plecase, probabil, acel altcineva?

Geamantanul kaki stătea acolo neclintit şi mut, ca o capră cu ochii înguşti, gata să sară la mine.

Aş fi putut atât de uşor să întind mâinile, să deschid cu un gest scurt cele două încuietori cu pleoape metalice şi să mă lămuresc: venise, într-adevăr, cineva ca să rămână? Dar, deşi aveam o mână liberă, în cealaltă ţineam cana cu lapte, şi cana încă era plină pe jumătate, iar gândul că arunc laptele dulce şi bun, că semiluna albă e înghiţită în câteva clipe de pământul pe care nu creştea nici un fir de iarbă, nimic, m-a făcut să scâncesc.

Dar cum stăteam eu aşa cu cana în mână, gândul zicea mai departe că ar fi atât de simplu să deschid geamantanul, şi atunci poate c-aş găsi înăuntru, într-o băltoacă stătută, mingea unui câine şi cotorul unui măr. Dar chiar şi aşa, aş fi putut eu oare sta liniştită mai departe aici? Căci şi dacă s-ar fi dovedit că geamantanul nu era decât valiza noastră maro, acum uscată, decolorată de soare şi vânt, şi dacă aş fi găsit înăuntru mingea unui câine şi cotorul unui măr, ridicate cândva într-o felie de zăpadă, pe sub arini, tot n-aş fi ştiut decât care era câinele, dacă într-adevăr era câinele acela, dar nu şi a cui era mâna care-i aruncase mingea pe câmp, dincolo de grădini, şi nici dacă mâna aceea îi aruncase mingea iarna, sau poate toamna sau vara sau primăvara trecută. Iar asta, din nou, m-a făcut să scâncesc.

M-am aşezat pe valiză. M-am sprijinit cu spatele de zid. Şi m-am uitat la cerul prelins pe dealul din depărtare, la crucile albe iţite pe coamă, între castanii cu ramuri indigo urcând către cer, cu rădăcini invizibile scurmând adânc în pământ, dincolo de crăpăturile în care dorm iarna tuberculi de brânduşe şi vipere, pe unde şiroiesc ape spălând nevăzutele pietre, la pădurea aburindă coborând până către poalele dealului, tăiată de o potecă subţire, eliberată de orice culoare îndrăgită de copiii de şcoală, la câmpul pustiu, la drumul din faţa casei ce ducea spre oraş, la stâlpii de telegraf şi la gard, la cutia poştală stând într-o rână, cu gura închisă.

M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-şi râde de mine. Să pornesc către deal. Să pornesc mai întâi către cutia poştală, privind către drum, şi apoi din mijlocul drumului, privind printre stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, şi apoi din câmp prin pădure, pe poteca subţire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram.

Cutia era goală. Poarta a bocit când am deschis-o proptindu-mă cu umărul în ea. Stâlpii zumzăiau când am traversat drumul şi am trecut pe sub fire. Poteca din câmp era bine delimitată, semn că mai trecuseră oameni după topirea zăpezii. Am pornit, am aruncat doar o privire în urmă, am zărit firul subţire înălţându-se din horn, peste ceaţa din vale. Şi am văzut o mână fluturând la fereastră, altă fereastră, mâna mamei mele, demult. Mama se sprijinea în rama de lemn, ştiam urma dublă care o să-i rămână multă vreme în carne, de-a lungul braţului, şi ştiam mirosul cărnii ei, seara, când mă îmbăia, când îmi strecura degetele pe după urechi şi la subţiori şi mă săpunea pe spinare, faţa mi se afunda în pieptul ei moale, acela era mirosul, îl simţeam şi acum, continuam să urc şi o vedeam în urmă fluturând la fereastră, mai tânără decât mine acum, şi o auzeam strigându-mi ceva, fără să pot înţelege ce-mi spune. O margine de oraş, altă margine, dincolo de bloc e o pajişte cu flori pe care nu se uşurează câini niciodată, doar cai, doar oi uneori, doar câte-o capră priponită de-un prun, unde vin viespile vara, în vreme ce la celălalt capăt, cel nevăzut niciodată, ies lupii la lizieră în iernile grele, dintr-o pictoriţă care se rătăcise cândva nu mai rămăseseră decât oasele mari, şi oricât ne-am fi uitat noi la tabloul cu margarete de pe perete, doar oase vedeam şi auzeam lizieră. Cât mama stă la fereastră şi strigă după mine ceva, poate ceva ce-am uitat, poate ceva ce trebuie să fac, pe drumul de întoarcere sau poate la dus, sau poate acolo unde mă duc, ori poate că-mi strigă să nu mă mai duc într-acolo unde mă duc, într-o oală din spatele ei se prinde mâncarea, un papricaş, nu tare, un pic, dar miroase, mama înjură cu glas de păsăruică speriată şi fuge să rotească din lingura mare de lemn, cârpa îi scapă din mână. Rama a rămas goală, lumea a ajuns la un capăt.

Înaintam spre pădure, în aer se simţea miros de frunze arse, o fi fost curăţenia de primăvară, greble muncind undeva prin curţi şi grădini, nu mai erau grămezile de frunze năucitor de frumoase din toamnă, cele bune de pus în huse de perne, sau în coşuri de nuiele şi, înainte de a fi aruncate la gunoi, fotografiate în lumina amiezii, ambră, cinabru, jasp, malahit, zimţi, nervuri şi texturi, nu, doar frunzele moarte şi tocite de moarte, doar fumul şi scrumul.