Cronicile din Narnia

 

0Autor: C.S. Lewis
Rating:
Editura: Rao
(ediţia în limba engleză)
Nu sunt multe cărţi care pot să capteze acea lume unică a copilăriei şi să o păstreze pentru totdeauna. Cronicile din Narnia nu numai că o prind precum o corabie într-o sticlă, dar creează şi iluzia valurilor care leagănă corabia şi vânturilor care îi umflă pânzele. Cărţile lui Lewis vin dintr-un loc şi un timp mai bun, unde leii vorbesc şi oamenii se transformă în dragoni dacă dorm pe grămada de comori.

C.S. Lewis a scris Cronicile din Narnia într-o perioadă în care genul fantasy înflorea. La jumătatea secolului trecut, scriitori precum Lewis, Tolkien, sau Williams se întâlneau într-un mic bar din Oxford, formând grupul care avea să rămână cunoscut drept "The Inklings". Toţi împărtăşeau o dragoste pentru folclor şi mitologie, iar aici a fost citită şi o versiune timpurie din Stăpânul Inelelor.

Cronicile din Narnia pot fi văzute şi ele ca un produs al acelei atmosfere, deşi diferă foarte mult în ton şi scop faţă de opera lui Tolkien. Narnia s-a născut din copilăria lui Lewis, petrecută în Irlanda de Nord, din viaţa lui din internate şi din bombardamentele germane asupra Londrei. Dar cărţile rămân mereu optimiste şi senine, la fel ca peisajele munţilor Mourne din care autorul s-a inspirat.

Seria este compusă din şapte cărţi. În fiecare dintre acestea, un grup de copii este transportat din lumea reală în lumea fabuloasă a Narniei, pentru a o salva de forţele întunericului. Aici descoperă magie şi creaturi uimitoare, inspirate din folclorul nordic şi mitologia clasică, dar şi vrăjitoare teribile sau demoni malefici. Mai sunt de remarcat şi puternicele influenţe creştine pe care le are povestea, simbolurile apărând la tot pasul.

Prima carte din serie, Nepotul Magicianului este un prequel la Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea (publicată anterior) şi explică câteva lucruri despre geneza lumii Narnia, trasând multe paralele la geneza biblică. Povestea începe cu Digory şi Polly, care sunt transportaţi prin magie în Narnia de Unchiul Andrew, un magician rău intenţionat. Acolo ei îl vor întâlni pe leul Aslan, care le cere să salveze Narnia de Vrăjitoare. Ani mai târziu, Digory va fi profesorul care îi va găzdui pe copiii Pevensie în casa lui.

Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea se apropie mai mult de tiparele fantasy-ului eroic decât cartea anterioară. Fugind de bombardamentele germane asupra Londrei, copiii Pevensie (Peter, Susan, Edmond şi Lucy) vor ajunge în casa lui Digory şi vor descoperi şifonierul care îi va duce în Narnia, unde vor trebui să salveze din nou lumea de Vrăjitoare. Deşi ei petrec foarte mult timp acolo, la întoarcerea în lumea reală descoperă că au trecut doar câteva secunde în, iar următoarea lor călătorie în Narnia va avea loc peste aproape un mileniu în timp narnian.

Calul şi Băiatul este singura carte care are un protagonist narnian, Shasta, un băiat care este vândut ca sclav dar fuge ajutat de un cal vorbitor (observaţi asemănarea cu un basm românesc), iar pe drum descoperă o armată care se pregăteşte să atace Narnia.

Seria se concentrează din nou asupra copiilor Pevensive în Prinţul Caspian, cei patru fiind chemaţi înapoi pentru a-l pune la loc pe tron pe prinţul care fusese alungat de unchiul său. Apoi Lucy şi Edmund se vor întoarce (alături de verişorul lor Eustace) pentru a naviga alături de Caspian către ţara lui Aslan în Călătorie pe Mare cu Zori-de-Zi.

În penultima carte, Jilţul de Argint, Eustace se va afla din nou în Narnia alături de colega sa, Jill Pole, pentru a-l salva pe fiul lui Caspian, prinţul Rilian. Cei doi vor apărea şi în ultima carte, intitulată sugestiv Ultima Bătălie, pentru a lupta alături de copiii Pevensie în bătălia care avea să marceze sfârşitul lumii Narnia.

Stilul este foarte descriptiv şi în acelaşi timp alert, naraţiunea menţinând mereu atenţia cititorului. Capitolele sunt scurte şi trec foarte repede, iar cărţile se dovedesc uneori chiar prea scurte. Lewis reuşeşte să creeze o Narnie vie şi captivantă, atât pentru adulţi cât şi pentru copii.

Ediţia aceasta vine într-o cutie ilustrată cu imagini din ultimele ecranizări ale cărţilor. Formatul este perfect şi foarte uşor de citit, iar lucrul care mi-a plăcut cel mai mult au fost ilustraţiile. Fiecare capitol vine cu două sau trei desene, făcute foarte bine, care ilustrează scenele importante pe măsură ce se petrec.

Cronicile din Narnia alcătuiesc o poveste de neuitat şi o lume a copilăriei veşnice. Am făcut la început acea comparaţie cu o corabie într-o sticlă, deoarece mă gândeam la corabia căpitanului Hook plutind lângă insula lui Peter Pan, într-o altă poveste la fel de îndrăgită. Ambele poveşti vorbesc despre copilărie şi sfârşitul copilăriei şi nu s-au învechit deloc. Adevăratele minuni din Narnia nu sunt leii vorbitori sau dragonii, ci faptul că de fiecare dată când deschizi cartea eşti dus într-o lume fantastică şi eşti din nou copil. Iar aşa ceva nu se întâmplă prea des.

Scrisă de Cristi Mitran

Categorie: SF/Fantasy | Autor: C.S. Lewis | Editura: RAO

Istoria se scrie în camerele copiilor

 

Titlu: Educația Regală – Cum și-au crescut regii britanici copiii din 1066 până în prezent
Autor: David Cohen
Rating: 
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Adriana Ionescu
Numar pagini: 315
ISBN: 978-606-587-220-2

„Înălțimea Voastră Imperială, cât a durat Războiul de Treizeci de Ani ?

- Șapte ani.

– Corect, Înălțimea Voastră Imperială ! Pe atunci, lumea nu se lupta și noaptea, astfel se elimină mai mult de jumătate din durata războiului. Iar duminica și de sărbători, se suspendau ostilitățile, una peste alta – o durată considerabilă. Și dacă mai ținem seama și de pauzele  pentru tratative, demonstrate de istorie, ajungem la o durată de facto a războiului de exact șapte ani. Vă felicit, Înălțimea Voastră Imperială !” (Alexander von Schonburg)

Scena de mai sus (reală, după câte se pare) se petrecea la curtea habsburgică de la Viena, la mijlocul secolului al XIX-lea. Ea indică modul fals și periculos în care erau educate vlăstarele familiilor regale, la un moment dat în istoria regalității. Profesorii, unii dintre ei adevărate personalități culturale ale epocilor lor, erau forțați să „flexibilizeze” materiile pe care le predau în așa fel încât stima de sine a micilor altețe regale sau imperiale să rămână neștirbită. Din păcate, istoria ne-a demonstrat, în mod repetat, care au fost consecințele acestui tip de educație.

Cartea lui David Cohen – Educația Regală – aduce o perspectivă diferită asupra subiectului, care a fost destul de generos abordat de-a lungul timpului. Copiii regali sunt diferiți de toți ceilalți, au alte responsabilități, alte avantaje și alte destine. Uneori, situația lor specială le afectează în mod negativ viața, fapt ce – spre deosebire de noi toți, ceilalți – se reflectă în soarta popoarelor pe care le conduc.

Autorul alege să ne prezinte destinele copiilor regali din Marea Britanie, motivându-și această opțiune prin faptul că „familia regală britanică oferă unul dintre cele mai lungi, dacă nu cel mai îndelungat caz istoric. În ciuda sutelor de biografii ale regilor și reginelor…, se pare că nu a  fost nicio încercare de a studia modalitățile în care părinții regi și-au crescut copiii și de a urmări modul în care aceste experiențe timpurii le-au afectat viețile de mai târziu”.

Cele treisprezece capitole ale cărții acoperă toată istoria regalității britanice de la perioada Evului Mediu, la Stuarți, Hanovrieni, Regina Victoria, Eduard al VII-lea, Regina-mamă Elisabeta, actuala Regină și soțul acesteia, Prințul Filip, Prințul Charles și Prințesa Diana, până în zilele noastre, la Prinții William și Harry. Primul fapt evident care se desprinde din parcurgerea acestor epoci este legat de schimbările profunde pe care conceptul de parenting le-a traversat. În Evul Mediu, prinții erau învățați, în primul rând, chestiuni practice de război, în timp ce educația prințeselor era complet neglijată. Stuarții erau mai interesați de plăcerile vieții decât de studiu, în timp ce Hanovrienii au fost celebrii pentru relații disfuncționale pe care le-au avut cu proprii copii. Regina Victoria a fost o victimă clară a abuzului emoțional în copilărie, dar a reușit să fie destul de implicată în creșterea propriilor copii și nepoți.

Perioada modernă a regalității britanice ne arată exemple diverse (atât pozitive, cât și negative) în ceea ce privește educarea copiilor regali. Așa cum spune și David Cohen, „Copiii trebuie să învețe despre limite și una din problemele cu care se confruntă copiii regali este aceea că limitele se schimbă, deoarece statutul lor se schimbă”.

În finalul cărții, autorul face o serie de sugestii pentru noua generație de părinți regali (prinții William și Harry): „Guvernarea actuală atribuie un rol important cursurilor de parenting. Ar fi un exemplu magnific ca prințul William și soția lui, Kate, să frecventeze asemenea cursuri; ar arăta că toată lumea are ceva de învățat când vine vorba de creșterea copiilor. A doua sugestie radicală se referă la școală...Poate ar fi benefic atât pentru copii, cât și pentru monarhie dacă generația următoare ar petrece puțin timp într-o școală obișnuită. Copiii mici sunt mai puțin conștienți de statutul lor și astfel, prinții și prințesele ar putea să interacționeze cu copii obișnuiți în mod natural...”.

Nu știm dacă prințul William sau soția sa, Kate, au citit cartea lui David Cohen (care a fost scrisă înainte ca cei doi să aibă copii), dar se pare că noua generație regală ține cont de aceste sugestii. Mass-media anunța cu o lună în urmă că primul copil al cuplului regal, Prințul George, a început grădinița într-o instituție din comitatul Norfolk, care folosește metoda Montessori. Educatorii și personalul grădiniței susțin că nu se vor comporta diferit cu Prințul George și că acesta nu va beneficia de tratament preferențial, chiar dacă într-o bună zi va ajunge să conducă Marea Britanie.

 

• PLUSURI

  O perspectivă inedită și proaspătă asupra unui subiect îndelung dezbătut.
  Amestecul fericit și coerent de informații istorice veridice, anecdote și teorii psihologice despre dezvoltarea copiilor.

• RECOMANDARI

  O lectură plăcută care ne arată cum istoria uneia dintre marile națiuni ale lumii s-a scris și în camerele copiilor regali.

Categorie: Istorie | Autor: David Cohen | Editura: ALL

Noi și lumea virtuală. Avatare și alte fantome

 

Titlu: Lumea virtuală: avatare și alte fantome
Autor: Serge Tisseron
Rating: 
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Alina Bodnaru
Numar pagini: 216
ISBN: 978-973-707-421-8

La sosire, Internetul a creat, la fel ca toate celelalte instrumente mass-media, reacții amestecate, de fascinație si frică. Acum trăim, iubim și suferim o mare parte din timp în tot felul de lumi virtuale ce par a fi un adevărat organism, un fel de „inteligență” colectivă, cu propriile sale aparențe sau zone inconștiente, dar mai ales în care totul e posibil. Această lume nouă nu ar fi fost posibilă fără apariția mai întâi: a telefonului care a făcut ceva normal din a vorbi fără a ne vedea, a fotografiei care ne-a determinat să acceptăm că și imaginile în care nu ne recunoaștem ne reprezintă, cât și a televizorului ce ne-a familiarizat cu o lume în care realitatea și ficțiunea se întrepătrund până la punctul în care nu mai putem face distincție între ele.

Serge Tisseron, în Lumea virtuală: avatare și alte fantome decriptează relația noastră cu noile tehnologii: rețelele sociale, blogurile și site-urile matrimoniale. Deși nouă nu ne este familiar numele său, bibliografia și contribuțiile pe care le-a adus în domeniul psihologiei (în special cele pe tema rușinii, a secretelor sau felului în care TIC ne influențează și schimbă viața) sunt atât de ample, fascinante și utile încât ar merita să le fie consacrat nu doar un articol, ci un întreg volum. Serge Tisseron este un scriitor care a manifestat dintotdeauna un interes special față de tot felul de subculturi, precum benzile desenate, arta grafitti sau serialele de televiziune.

Dacă lumile virtuale aduse de tehnologie sunt ceva relativ nou, nu la fel este și noțiunea de virtual, aceasta fiind definită pentru prima oară de... Aristotel, cu sensul de „în potență” sau „în devenire”. O idee care se referă la ceva cu care poate sunteți familiari - sămânță care conține arborele virtual. Acest virtual, putem observa uimiți, dintr-un simplu instrument sau „obiect” devine o adevărată familie-surogat, o extensie a realității, o prelungire a identității, dar mai ales cel mai utilizat mod de a nega despărțirea.

Deși beneficiile lumilor virtuale sunt atât de multe încât ne-ar lua o zi întreagă să le enumerăm, orice pas înainte poate însemna trei înapoi pe un alt palier. Pe lângă faptul că spiritul poate fi maltratat de mirajul ecranelor, pe nesimțite ne vom trezi că virtualul duce la o singurătate controlată, ne perturbă relațiile sociale (în special cele familiale) și ne influențează percepția asupra noțiunii de identitate (raportarea la sine și la alții), prezență, imaginar, realitate, de spațiu și timp.

Pe măsură ce ne adâncim tot mai mult în astfel de lumi alternative apar noi reguli sociale, se fructifică tot felul de comunități, ni se oferă beneficiile unei vieți sociale putând să le păstrăm în același timp și pe cele ale solitudinii, dezvoltăm mai multe identități (a nu se confunda cu personalitate multiplă) pe care le exploatăm pentru a descoperi ce imagine a noastră ne reprezintă mai bine și este mai vandabilă. Acum totul este adevărat și fals în același timp, se șterg granițele geografice devenind cetățeni ai lumii, dar și actori în propria noastră viață, experimentând tot felul de roluri, ceea ce nu este neapărat un lucru rău, fiindcă astfel ajungem să ne cunoaștem mai bine și să reintegrăm în rutină jocul (redobândind sufletul de copil), un element nu doar cu rol de divertisment ci și terapeutic.

Un alt fenomen interesant care se poate observa ca o consecință a apariției Internetului și a accesului aproape nelimitat la informații este raportul de egalitate sau chiar inversat în ceea ce privește transmiterea de cunoștințe între generații, oferind copiilor șansa de a fi în postura celor care îi învață ceva pe părinți. Noțiunea de intimitate evoluează și ea, apărând o cerere enormă pentru opusul intimității și anume dorința de extimitate, dreptul individului de a dezvălui părți intime ale vieții sale. Nu trebuie confundată dorința de extimitate cu exhibiționismul, pentru că în timp ce acesta din urmă se axează pe scopul de a fascina, seduce prin expunerea intimității, extimitatea are mai degeabă legătură cu dezvăluirea unor părți atât pozitive cât și negative, singura motivație fiind aceea de a obține acceptarea și validarea anturajului.

• PLUSURI

  Două aspecte demne de menționat sunt: felul în care autorul reușește să abordeze teme dificile într-un limbaj simplu, pe înțelesul tuturor și faptul că este destul de imparțial, obiectiv, prezentându-ne niște idei însoțite de exemple și dovezi, atingând atât părțile pozitive cât și pe cele negative. Ceea ce m-a impresionat încă de la primele pagini este faptul că prezintă niște analogii, analize și concluzii simple, dar totuși inedite, într-o lumină nouă, fără a apela la senzațional și alte trucuri de marketing.

• RECOMANDARI

  Lumea virtuală este o carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca celor care folosesc zi de zi internetul

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Serge Tisseron | Editura: Trei

De ce ne îndrăgostim

 

Titlu: Căile îndrăgostirii. Cum alegem persoana iubită
Autor: Ayala Malach Pines
Rating: 
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Cătălina Necula
Numar pagini: 487
ISBN: 978-973-707-494-2

Căile îndrăgostirii este o carte serioasă despre un proces interesant și complex, considerat universal: îndrăgostirea. Cum ne îndrăgostim, de cine, în ce condiții și, nu în ultimul rînd, care e sensul îndrăgostirii - sunt cîteva din temele abordate de Ayala Malach Pines, psiholog și terapeut de cuplu.


Pe baza literaturii de specialitate și a propriilor cercetări, autoarea descrie cîteva variabile care influențează îndrăgostirea, observînd că într-un număr semnificativ de relații aceste variabile sunt evidente. Altfel spus, există un fond comun al tuturor relațiilor unice de dragoste.

În prima jumătate a cărții, este vorba de variabile ușor de observat și probabil nu chiar atît de spectaculoase: proximitatea, atractivitatea, consensul în atitudini și valori, complementaritatea, îndeplinirea reciprocă a nevoilor. Mare parte din aceste variabile sunt cunoscute, fac parte din mentalul colectiv și generează la rîndul lor stereotipuri, perpetuîndu-se. De exemplu, este documentat faptul că atractivitatea fizică funcționează ca un fel de filtru, prin care eliminăm persoanele care nu sunt dezirabile din acest punct de vedere, urmînd ca din cele rămase să alegem potrivit altor filtre. Însă oamenii nu aleg cele mai atrăgătoare persoane din apropierea lor, ci pe cele cu un nivel de atractivitate cît mai apropiat de al lor, pentru a evita umilința de a fi respinși. Pe de altă parte, se spune că bărbații sunt în mod special interesați de atractivitate, în timp ce pentru femei aceștia pot fi un pic mai frumoși ca dracu' (bani să aibă). În realitate, femeile nu se declară interesate de aspectul fizic, însă filtrul acesta funcționează la fel. Numai urmînd acest exemplu banal, se poate observa că lucrurile sunt complicate și
nu chiar romantice. Cît despre stereotipuri, iată ce scrie autoarea:

„Atît bărbații, cît și femeile își joacă rolul de gen prescris și apoi se plîng de rezultate. Membrii cuplului sunt inițial atrași unul de celălalt deoarece fiecare se potrivește stereotipului. Ea se simte atrasă de el fiindcă el e puternic, tăcut, masculin, asertiv și abil. El se simte atras de ea fiindcă e caldă sensibilă, deschisă și volubilă. Ulterior, ea se va plînge că el nu vorbește, iar el se va plînge că ea e cicălitoare.”

Această primă parte a cărții este un rezumat al cercetărilor, nu tocmai un exemplu de originalitate. Aducînd în discuție variabile contextuale, face ca procesul de îndrăgostire să pară unul supus factorilor externi, dar cel mai important, din punctul meu de vedere, arată că îndrăgostirea nu este un proces întîmplător și că nu apare ca un fenomen extraterestru, adică separat de mediul, preocupările și experiențele celor implicați.

De menționat că această primă parte a cărții este scrisă ca un manual de psihologie socială - ușor de urmărit, dar cu multe referințe pentru cei care vor să studieze mai departe, destul de tehnic și de sec. De asemenea, există secvențe în care autoarea se îndepărtează de obiectul de studiu al cărții sale, vorbind despre căsătorie, de exemplu. Îndrăgostirea, conceptualizată ca începutul unei relații romantice, stare emoțional intensă și temporară, nu duce neapărat la căsătorie. Motivele pentru care oamenii se căsătoresc nu țin numai de îndrăgostire și, în unele societăți, nu au legătură nici cu iubirea.

Oricum, această primă parte a cărții este utilă pentru a înțelege și privi mai clar ce se întîmplă în jurul nostru și, de asemenea, pentru că prezintă cîteva idei pentru cei care se află în căutarea unei relații. Totuși, sfaturile practice pentru a te îndrăgosti contrazic ideea că îndrăgostirea ar fi ceva emoțional, intens și unic, în plus, aduc puțin a vînătoare de soț/soție.

Partea plăcută a cărții, cel puțin pentru mine, a fost cea în care autoarea face apel la experiența sa de terapeut. Jumătatea a doua a cărții oferă o perspectivă mai profundă, care face apel la variabile latente, cum ar fi imaginea romantică internă. Autoarea aduce în discuție teoriile psihodinamice, astfel că aceste capitole gravitează în jurul unor concepte precum inconștient, stil de atașament, diferențiere, proiecție, transfer, traumă, iubire obsesivă. Sunt prezentate, simplu și limpede, principalele teorii de inspirație psihanalitică și exemple de cazuri. Mi-a atras atenția următoarea idee a autoarei:

„Deși nu este logică, în cele mai multe dintre cazuri alegerea inconștientă a iubirii este înțeleaptă pentru că ne împinge să optăm pentru o persoană care ne poate ajuta să soluționăm un aspect rămas nerezolvat din copilărie (...) Chiar și atunci cînd alegerea este periculoasă, așa cum se întîmplă cînd aspectul nerezolvat implică abuzuri fizice, în principiu rămîne o alegere înțeleaptă pentru că are ca scop vindecarea traumei, nu simpla repetare a ei.”

Dragostea, spune orice poveste, ne face mai buni. Iar din perspectiva aceasta nu-i doar o vorbă: ne îndrăgostim și în acea relație putem rezolva ceva din trecut și ne putem schimba. Ce e cu adevărat interesant este că experiența clinică a autoarei arată că lucrurile nerezolvate din trecut sunt cumva complementare. Din nou, cartea arată că nu ne îndrăgostim la întîmplare. O recomand pentru că e o lucrare destul de serioasă, structurată, documentată, fără să fie afiliată vreunei ideologii.

Cumpără cartea Căile îndrăgostirii

• PLUSURI

  Cantitatea mare de informații relevante pentru subiect.
  Structurarea informațiilor.
  Prezentarea de exemple și cazuri în susținerea ideilor autoarei.
  Dubla perspectivă, socială și clinică, asupra unui proces complex.

• MINUSURI

  Prezentarea simplificată a unor teorii: rezumarea lor și lipsa nuanțelor pot duce la înțelegerea greșită a acestora.

• RECOMANDARI

  Citiți această carte dacă vreți să știți ce e cu acest fapt atît de comun și atît de miraculos, îndrăgostirea.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Ayala Malach Pines | Editura: Trei

Cât de inteligent eşti din punct de vedere emoţional?

 

Titlu: Creierul şi inteligenţa emoţională
Autor: Richard J. Davidson & Sharon Begley
Rating: 
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Valentin Vidu
Numar pagini: 368
ISBN: 978-606-686-074-1

Cine s-ar fi gândit că inteligenţa are o paletă atât de variată de sectoare? Nu suntem inteligenţi doar atunci când vine vorba de cunoştinţe, de studii sau de viaţa profesională. Dezvoltarea psihologiei scoate la iveală mai multe tipuri de inteligenţă, din care fiecare poate poseda mai mult sau mai puţin. Cea emoţională este una dintre ele, reprezentând capacitatea unei persoane de a-şi canaliza stările sufleteşti şi sentimentele într-o direcţie favorabilă sinelui, dezvoltării personale, dar şi pentru o mai uşoară empatizare cu cei din jur.

 

Alte tipuri de inteligenţă mai sunt: inteligenţa socială (în strânsă legătură cu cea emoţională), inteligenţa verbală şi auditivă, logică, vizuală şi spaţială, kinestezică, muzicală, matematică şi raţională.

Bineînţeles, toate acestea conlucrează şi împreună formează conceptul de inteligenţă într-un sens larg înţeles. Mai exact, deşi putem face astfel de clasificări, este greu să delimităm clar un tip sau altul. Cel mult putem observa că o persoană dă dovadă de uşurinţă în realizarea unor activităţi care necesită mai mult un anumit tip de aptitudini, acestea solicitând la rândul lor în special un anumit tip de inteligenţă.

Lucrarea autorilor pleacă de la faptul că fiecare om în parte este unic, din absolut toate punctele de vedere. Iar diferenţele dintre noi se pot observa cu ochiul liber în ceea ce priveşte modul în care reacţionăm într-o situaţie anume. Deşi unele manifestări vor părea comune, totuşi în interior, fiecare va simţi stări diferite.

De exemplu, în cazul unei întâmplări nefericite, anumite persoane se vor simţi distruse şi poate chiar nu vor reuşi să îşi revină niciodată de pe urma experienţei, în timp ce alte persoane, deşi afectate pe moment, vor putea ulterior să treacă peste şi să meargă mai departe fără probleme.

De asemenea, în cazul unui eveniment fericit, unele persoane ştiu să se bucure din toată inima, în timp ce altele nu vor simţi bucuria la aceeaşi intensitate sau chiar o vor mima pentru că aşa cere „eticheta”.

Astfel, autorii pun foarte mare accent în lucrarea lor pe faptul că suntem unici, aceştia considerând că principiul unicității ar trebui aplicat şi atunci când vine vorba de prescrierea de tratamente, fie că este vorba de boli fizice sau psihice, deoarece organismul fiecăruia va răspunde diferit de la persoană la persoană. Astfel, termenul de „personalizare” ar trebui extins şi în această zonă, nu doar în cea a marketingului, care pune din ce în ce mai mare accent pe produse şi servicii personalizate în funcţie de cerinţele şi aşteptările fiecărui individ.

Cartea reprezintă o lectură fascinantă, nu doar pentru cei interesaţi de psihologie, ci şi pentru oricine altcineva, atras cel puţin de dezvoltarea personală. Vei afla informaţii interesante, cum ar fi faptul că există o ştiinţă care studiază modul în care răspunde creierul la reclame, numită „neuromarketing”, că serialul „Lie to me” are la bază cercetările psihologului Paul Ekman, care a descoperit şi analizat sistemul de recunoaştere facială în ceea ce priveşte redarea expresiilor / sentimentelor umane sau că zâmbetul adevărat este cel care se face şi cu ochii, nu doar cu buzele.

• PLUSURI

  Multe informaţii interesante şi studii de caz care reprezintă sarea şi piperul cărţii.

• RECOMANDARI

  Celor interesaţi de psihologie şi dezvoltare personală, dar şi celor care vor să se autocunoască şi totodată să afle mai multe despre ceilalţi.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Richard J. Davidson & Sharon Begley | Editura: Litera

Supraviețuire prin cuvinte, dincolo de timp

 

Titlu: Evreii și cuvintele
Autor: Amoz Oz, Fania Oz-Salzberger
Rating: 
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2016
Traducere: Ioana Petridean
Numar pagini: 268

Am citit cartea aceasta înainte de discuta cu Fania Oz-Salzberger, și am văzut-o ca pe o lecție de istorie presărată cu suficiente citate și cugetări despre semnificația feluritelor pasaje din lucrările amintite pentru a-mi stârni curiozitatea de a le citi integral.

După interviu, reflectând la schimbul nostru foarte afabil de replici, am înțeles că Evreii și cuvintele reprezintă mai mult decât o carte de istorie, să-i zicem, romanțată (fiind, în fond, scrisă de un istoric și un romancier). Cartea este o declarație, un manifest, un îndemn cu ecou: la cunoaștere prin lectură și prin studierea și interpretarea corectă a istoriei.

Dar s-o iau de la început.

Mie îmi place cultura evreiască. Știu, nu e un lucru care să-ți placă așa, cum ți-ar plăcea... înghețata. Sau literatura pentru copii. Și totuși, de multă vreme mă simt atrasă de ideea de a descoperi mai mult despre acest univers care, pentru mine, rămâne parțial închis. Întrebată ce carte ar recomanda pentru ca noi, neofiții, să ne „infiltrăm” puțin în universul evreilor, Fania Oz-Salzberger a pomenit, firește, o carte a tatălui său. O citisem. Acum o voi citi din nou, fiindcă Evreii și cuvintele a aruncat o altă lumină asupra tuturor informațiilor cuprinse între paginile sale.

„... reușește să adune laolată mai mult de cinci mii de ani de rugăciuni, cântece, povești, dispute, elogii, blesteme și glume în geamantanul unei cărți subțiri (...)”, afirma J. Safran Foer despre această carte. Sunt întru totul de acord cu el și mărturisesc că primul impuls, după ce am terminat de citit, a fost să o iau de la capăt.

Cartea este structurată în patru capitole, fiecare tratând un aspect cultural și social legat de tradiția evreiască. În ciuda organizării, însă, există ocurențe care se repetă (însăși Fania afirma că femeile, de exemplu, n-au avut răbdarea de a rămâne așezate în paginile unui singur capitol). Dacă doriți să aflați cine au fost Miriam, Debora și Ana, și de ce autorii consideră că au jucat un rol crucial în stabilirea identității evreilor, dacă sunteți curioși care sunt diferențele dintre „fiicele biblice” și „fiicele talmudice”, sau ce reprezintă prototipul „mamei evreice”, va trebui să citiți întreaga carte, nu doar capitolul al doilea („Femei vocale”).

Mi-a plăcut în mod deosebit această relație exprimată printr-o multitudine de idei pe parcursul cărții, relația dintre evrei și cuvinte. Pare clișeic, fiind un concept desprins din titlu? Nu este, fiindcă deseori titlul dezvăluie deja puțin din acțiunea cărții. Este cazul și aici, unde accentul se pune, în mod evident, pe felul în care evreii și-au construit identitatea cu ajutorul cuvintelor, iar cuvintele au fost cele care i-au ajutat să-și păstreze tradițiile, elocința și ideile intacte. Cuvintele le-au asigurat, de fapt, continuitatea.

• PLUSURI

  Carte în care personajul principal este colectiv și totuși poartă zeci de nume, nu plictisește decât dacă, într-adevăr, nu aveți nicio tangență cu subiectul.

• MINUSURI

  Cumulul de informații, citate și referințe poate fi greoi pentru cei puțin interesați.

• RECOMANDARI

  Pasionaților de cultura evreiască, de istorie, de studiile sociale, sau pur și simplu de evoluția unei societăți bazate pe cunoaștere și înțelegere.

Categorie: Eseuri, Lit. contemporana | Autor: Amoz Oz, Fania Oz-Salzberger | Editura: Humanitas Fiction

Anatomia unei comunități, formula chimică a unei separări

 

Titlu: Neortodox. Scandalul pe care l-am provocat renunțând la rădăcinile mele hasidice
Autor: Deborah Feldman
Rating: 
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Vali Florescu
Numar pagini: 384
ISBN: 978 606 40 0985 2

Acum ceva vreme, scriam despre Nesupunere (Naomi Alderman), o carte despre alegerile a trei tineri care fac parte dintr-o comunitate de evrei ortodocși din Londra. Mi se pare foarte straniu, dar potrivit, cum s-a nimerit să citesc acum și să scriu despre Neortodox (Deborah Feldman). În fond, ambele sunt romane de debut scrise de autoare crescute în religia și cultura evreiască, deși în țări și în practici diferite, și ambele vorbesc despre respingerea acestora, cu toate că, în mare parte, senzația care transpare este că vor continua să facă parte mereu din personalitatea și din viața lor.

rpt

Deborah Feldman a publicat Unorthodox: The Scandalous Rejection of My Hasidic Roots în 2012, iar cartea a fost tradusă în limba română de excelenta Vali Florescu și publicată de Editura TREI nouă ani mai târziu, în 2021. Feldman, autoare de origine americană care locuiește în Berlin, a crescut într-o comunitate de evrei hasidici din Brooklyn, New York, și s-a desprins de aceștia în 2006, după ce, devenită mamă la 19 ani, și-a dat seama că nu își dorește acel viitor pentru fiul ei.

Fără a cunoaște foarte multe despre tradițiile descrise în volum (cu toate că, așa cum am mai spus-o, cultura evreiască, în diversele fațete pe care le adoptă, mă fascinează), am devorat cu mare interes paginile. Nu doar pentru că, de fiecare dată când ajung să aflu despre strictețea și limitările din diferite contexte, mă gândesc că am avut parte de o copilărie și de o adolescență relativ libere, prin comparație, ci și pentru că mi se pare o experiență privilegiată cea de a putea urmări procesul prin care trec persoanele care au reușit să întoarcă spatele, în fond, societății și comunității în care au crescut, și să-și ia viața în propriile mâini.

Cele mai năucitoare părți ale cărții mi s-au părut cele privind educația sanitară și sexuală, non-existente, de care ar fi trebuit să beneficieze fetele din comunitatea descrisă. Într-un context în care nu doar în țara noastră, ci și în multe alte țări ne lovim de reticență față de discuțiile deschise privind aspecte de altfel firești ale dezvoltării și relaționării, să citesc că „se poate mai rău” a venit ca o lovitură. Să citesc că ar fi posibil ca, odată căsătorită mai mult sau mai puțin din obligație, fiindcă așa se procedează și fiindcă există reguli clare după care se ghidează comunitatea, să nu știi nu doar ce urmează să se întâmple în intimitate, ci să nu îți cunoști propriul corp, a fost uluitor.

Vă puteți imagina că și această carte a fost contestată de comunitatea hasidică. A existat chiar și un blog, intitulat „Deborah Feldman Exposed”, menit să îi expună „minciunile și calomniile”. Diverși jurnaliști i-au luat fie partea, fie au acuzat-o, la rândul lor, descoperind că unele evenimente descrise chiar prezintă inadvertențe și exagerări. Autoarea a răspuns spunând că volumul are o notă în care precizează că există fapte care au fost coroborate, alterate cronologic sau comprimate, de dragul narațiunii.

Deborah Feldman, Alexa Vachon, Portrait, Unorthodox, Author, Interior, Inside, Headshot, Porträt, Berlin, Editorial, Netflix

O singură critică am la adresa cărții, de altfel bine punctată și de o prietenă căreia i-am împrumutat cartea și a devorat-o și ea în doar câteva zile: ne-am fi dorit amândouă o explicație mai detaliată a felului în care Deborah (sau Devoireh, cum este numită de familia ei) a reușit să obțină divorțul de soțul ei și mai ales custodia copilului, în condițiile în care ne spune, spre final, că șansele sale ar fi fost egale cu zero. Ea însăși avea părinți divorțați, de altfel lucru considerat rușinos de comunitate, și asta fiindcă tatăl ei ar fi suferit de o tulburare psihică, insuficient diagnosticată și cu atât mai puțin tratată, iar mama ei ar fi recunoscut că era lesbiană – plecarea ei a transformat-o, firește, într-o paria. Tocmai de aceea mi s-ar fi părut interesant de parcurs pașii prin care a trecut protagonista pentru a-și păstra fiul, însă poate aceștia se regăsesc în următoarea ei carte, publicată în Germania.

La fel ca Nesupunere, care a fost ecranizată într-un film, Neortodox a căpătat forma unei mini-serii Netflix, în patru episoade, despre care se spune c-ar fi foarte reușită. Urmează să o văd și să revin cu impresii.

• PLUSURI

  Lectură facilă, fluidă, chapeau pentru traducere și pentru explicațiile practice și utile, personaje de încadrat și nu prea în stereotipuri, care pot surprinde, și chiar dacă, în teorie, nu se întâmplă timp de multe pagini evenimente extraordinare, nu poți lăsa cartea din mână.

• MINUSURI

  Critica privind lipsa poveștii despre obținerea custodiei.

• RECOMANDARI

  Pasionaților și pasionatelor de: cărți (auto)biografice, cărți despre culturi și comunități aparte, cărți despre devenire, (re)naștere identitară și rebeliune, cărți de citit fără să le poți lăsa din mână.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Deborah Feldman | Editura: Trei