sâmbătă, 30 aprilie 2022

Și eu trebuia să urlu și nu urlam ca lumea și el era: Bă, nu urli ca lumea, vino-ncoa! - Otto barbarul / Premiile Gopo, 2022

 Pentru că e prima dată când fac interviuri, am ajuns mai devreme într-o cafenea unde am stabilit să mă întâlnesc cu Marc Titieni, nominalizat la Premiile Gopo, 2022, secțiunea "Tânără speranță" pentru rolul Otto din filmul Otto barbarul (r. Ruxandra Ghițescu). Am emoții și nevoie de niște timp ca să-mi organizez lucrurile și să mă așez. La puțin timp după, mă sună Marc - a ajuns. Mă duc să-l întâmpin și descopăr la prima vedere că e cald, energic, prietenos și, după cum era de așteptat, arată total diferit față de personajul Otto. Ce urmează e mai degrabă o discuție pe care am vrut-o cât se poate de liberă, ca să pot să descopăr puțin din lumea lui personală, cine e și ce-l interesează în acest moment al vieții lui.

Marc Titieni în Otto barbarul

Andreea Tănase: Cum ai început să scrii? (n.a. Marc e student în ultimul an de licență la Scenaristică la UNATC)
Marc Titieni: Nu știam ce să fac. Eram clasa a XII-a, am fost la un liceu de mate-info, la Viteazu. În clasa a XI-a am tot plecat - voiam să dau la business - m-am dus în Danemarca să văd. N-am dat la business după cum bine se vede, c-am realizat că business-ul îl faci și fără facultate și m-am gândit: "Nu vreau să mă fac programator, nu vreau să mă fac avocat, nu vreau să mă fac doctor, actor în nici un caz", m-a bătut taică-miu (actorul Adrian Titieni - nota LiterNet) la cap să mă fac actor, și-am zis: "Bă, hai să scriu, să văd dacă-mi place să scriu". Și am început să mă văd cu un prieten de-ai lui tata care scrie, să vadă ce-i de capul meu. Și mi-a zis că mă duce capul și-am observat că-mi dă o satisfacție foarte mare să creez efectiv o poveste și să zică lumea "domne, e bine" și să pot să aștern pe pagină niște gânduri. N-am scris niciodată în viața mea, adică n-am avut din alea - să mă apuc să scriu jurnale, nu mi-a plăcut la română să scriu eseuri sau așa, dar mi-a plăcut să pun anumite povești în pagină.

A.T.: E ceva anume care te inspiră să scrii?
M.T.: Nu. Până la urmă la orice chestie pe care o scrii te inspiră ceva, un personaj. Dar nu am o chemare să scriu.

A.T.: De unde îți vin ideile?
M.T.: Super random. De obicei n-am chestia aia - stau în duș și "BUM idee". Am avut-o o singură dată în viața mea, fix la scenariul pe care îl scriu anul ăsta pentru facultate. Adică stăteam - "Ce naiba scriu?", nu mi-a venit ideea și-am zis "Hai că ies afară". Și m-am băgat în duș, făceam duș și mi s-a năzărit în creier. Și aia e ideea pe care o scriu. Dar în general, mă gândesc la o situație din viața mea care mi se pare mie interesantă, o modific să zicem, să fie mai pe înțelesul tuturor, și de-acolo plec cu un scurtmetraj sau cu ce-am de făcut. Mă inspir din propria mea viață.

A.T.: Când modifici, modifici și ca să nu-ți folosești neapărat detaliile tale personale din viață?
M.T.: Nu mi le folosesc, nu. Și nu prea folosesc nici persoane din viața mea că nu-mi vine. Adică poate folosesc în anumite situații anumite comportamente, că până la urmă, cel mai ușor scrii ceva ce știi foarte bine, cel mai ușor joci ceva ce, la fel, știi foarte bine. Și dacă am o situație care e similară cu o situație care mi s-a întâmplat sau i s-a întâmplat unui prieten și știu cum s-a comportat în situația aia, poate mă folosesc de asta.

A.T.: Ți s-a întâmplat să ai blocaje când scrii?
M.T.: Da.

A.T.: Și cum ieși din ele?
M.T.: Ai deadline. Dacă ai trac total și nu știi efectiv nimic, iei o pauză că stai degeaba în fața laptopului. Adică n-are nici un sens să stai să pierzi vremea - n-o să-ți vină. Sunt seri în care scrii câte 20 de pagini și seri în care scrii 5 cuvinte. Dacă nu poți, nu poți. Dar poți să te forțezi să scrii ceva semi calitativ, poate ceva ce nu-ți place ție foarte tare. Ceva poți, n-ai cum să fii blocat total și să nu mai știi nimica din vocabularul românesc. Dar să rămâi blocat, de exemplu, pe un scenariu propriu pe care vrei să-l faci tu să fie după placul și după imaginația ta - dacă rămâi blocat, n-ai ce să faci. Nu se poate creativitate cu forța.

A.T.: Și mie mi se par importante deadline-urile. E ceva ce funcționează!
M.T.: Când știu că vine deadline-ul, mă apuc de scris.

A.T.: Ce-ți place cel mai mult să scrii? Ai lucrat pe scenarii de scurtmetraj la facultate, nu?
M.T.: Am scris unul singur - unul care să se facă. Adică l-a scris un regizor în colaborare cu un coleg și l-am modificat eu, pentru că am și jucat în el. Am scris pentru facultate o grămadă de scurtmetraje și un lungmetraj anul trecut. Comedie mi-ar plăcea să scriu, dar e și cel mai greu. Îmi place să scriu pur și simplu. N-am un anumit gen pe care mă bazez. Dar prefer să fie comedie și să fie comedie pe care o fac bine. Să faci comedie bine e destul de greu.

A.T.: Comedie - vreo formă anume?
M.T.: Sketch-uri, scurtmetraje, nu contează. Și reclame. Adică dacă e ceva care trebuie să fie amuzant, chiar îmi dau silința. Și sper că-mi iese. Nimeni nu știe în afară de spectator.

A.T.: Plus că umorul e subiectiv.
M.T.: Da. Că drama nu e. Acolo e cel mai simplu.

A.T.: Ai fost vreodată super frustrat de scris?
M.T.: Da. M-am chinuit, cred că în anul I, pentru scurtmetrajul pentru portofoliu. Deci cred că o săptămână n-am fost în stare să scriu nimic. Nimic. Stăteam ca prostul - atunci aveam și o rutină din asta foarte exactă - trebuia să stau la mine în baie - acolo fumez - stăteam cu laptopul frumos în brațe, îmi aprindeam o țigară, luam o bere și începeam să scriu. Aveam la momentul respectiv peste jumate. Îmi făcusem eu un program de scris ca să-l termin, eram în fața programului și am avut o săptămână când n-am reușit un cuvânt, un "cine", nimic. Nici până în ziua de azi nu știu de ce. Și n-am mai pățit de atunci să fie în halul ăsta.

A.T.: Mie mi se pare cel mai important să scrii efectiv.
M.T.: Să te scoți din rutina aia: "Aoleo, trebuie să scriu pe întuneric, în timp ce fumez o țigară și e liniște." Adică, mi se pare că la asta te ajută foarte tare facultatea, să poți să scrii și chestii care nu-ți plac, să te pui și să scrii efectiv. Primești ceva: "Ok, hai să aștern 10 gânduri pe hârtie." Cel puțin pentru mine era foarte complicat la început, dacă era ceva ce nu-mi plăcea, eram în trac total, stăteam și mă uitam la laptopul ăla degeaba. Dar după 3, mă rog, 4 ani deja, e mult mai simplu. Dacă primesc ceva de scris, pot să-l trimit în juma de oră.

A.T.: O să mă leg de ceva ce ai zis la început - de ce "actor în nici un caz"?
M.T.: Că așa m-a bătut taică-miu la cap.

A.T.: Să dai la actorie?
M.T.: Nu, să nu dau. A fost ceva foarte ciudat. Pentru că eu am jucat de foarte mic. Primul film a fost la 5 ani - După gâște al lui Doru Nițescu și dup-aia am tot jucat. O dată pe an aveam ceva film de făcut. Și nu erau roluri mari. Am crescut și mă gândeam: "Băi dacă tot am făcut asta, mă fac actor". Și mi-a zis taică-miu: "Nu, nu te faci actor. Te faci altceva, nu actor. Orice vrei tu, dar nu actor." Și dup-aia, când îmi căutam eu chemarea în clasa a 12-a -

A.T.: Vino, chemare, acuma că e deadline-ul! (Râdem.)
M.T.: Mi-am spart telefonul. Tocmai îl luasem de la reparat. Aveam un iPhone X, mi l-am spart - și față și spate și mi-a zis taică-miu: "nu ți-l repar decât dacă înveți o poezie ca să dai la actorie". Mai mult era așa de fiță că n-am vrut, că el m-a bătut la cap ani întregi - să nu, să nu, să nu - și dup-aia, când a fost pus în fața faptului că vreau să dau la scenaristică a zis: "Hai mă, fă-te actor". Și-am refuzat total, a fost o luptă întreagă, n-am vrut să învăț o poezie. Deci cred că am stat 6 luni cu telefonul vechi, c-am refuzat efectiv să învăț poezia. Și n-am dat la actorie.

A.T.: Dar nu-ți pare rău, nu?
M.T.: Nu. Am mulți prieteni la actorie și mi se pare mult prea greu ce fac ei. Adică eu cu scrisul meu sunt fericit. Actoria de film ca actoria de film, dar mi se pare că actoria de teatru e ceva inimaginabil de greu.

A.T.: De ce?
M.T.:n-ai o a doua șansă, nu sunt duble. Adică evident, există niște repetiții, dar e extrem de mult text și se vede dacă nu faci bine sau dacă nu ești verosimil - se vede instant. Și la film - 30 de duble, 20 de duble - poți să fii fraier în 19, că trebuie să fii bun într-una singură. La teatru n-ai această a doua șansă. E mult mai grea actoria de teatru.

A.T.: Mama ta ți-a zis ceva de facultate, de dat sau nu la actorie?
M.T.: Nu. Mama m-a lăsat tot timpul să fac ce mi-a dorit mie inimioara. Mă susține în ce-mi doresc eu să fac.

A.T.: Cum ai început să faci actorie de film?
M.T.: Păi mă trimiteau ai mei la castinguri. Adică na, la ăla de la 5 ani nu cred c-am dat nici un casting. Cred că până la urmă aveau nevoie de un copil și se știa Doru cu mama sau cu tata și: "Hai, adu-l". În rest mă trimiteau ai mei, m-am înscris la o groază de agenții de casting și mă chemau. Și mă duceam, că erau bani. Și eram fericit să fac bănuți când eram mic.

A.T.: Și îți plăcea?
M.T.: Rolurile mici tot timpul mi-au plăcut. Era ceva așa - nu era nici un fel de presiune pe tine, aveam 5 zile de filmare, 7 zile de filmare, făceam destul de bine, cel puțin așa mi se spunea. Mie nu-mi place de mine absolut deloc.

A.T.: Te uiți la chestii cu tine?
M.T.: Mă uit - când am mai fost la premiere, mai apar pe tiktok - și, mamă, deci nu-mi place de nici o culoare de mine. Nu știu de ce, dar nu-mi place. Dar îmi place experiența de filmare, dacă e scurtă. Când e experiență de filmare lungă, în schimb, - la Otto am avut 27 de zile la rând și-am avut unul când eram mai mic, tot așa, 13 sau 14 zile, - e foarte foarte obositor. Nu mai știam să socializez. Nu ieși afară o lună. Ai filmare, seara mai ieși cu echipa la o bere. Prima oară când am ieșit, m-am văzut cu niște prieteni și nici nu mai știam să fac glume. Pe mine, cel puțin, m-a marcat. Știu că sunt mulți care n-au nici un fel de treabă, dar pe mine m-a obosit foarte tare experiența de filmare.

A.T.: Ți se pare că scrisul și actoria au chestii în comun?
M.T.: E o vorbă - când scrii ceva trebuie să te imaginezi spunând-o, ca să vezi dacă e verosimil sau nu. Mi se pare că te ajută foarte tare să joci în ceva. Mai ales după ce-am jucat în Otto, ziceam: "Parcă n-aș formula chiar așa, ia stai să mă mai gândesc eu un pic". La actorie te ajută să citești altfel un scenariu după ce-ai scris și, practic, te pui în locul scenaristului: "S-a dus aici, de ce s-a dus aici?" Și te ajută să asimilezi mai ușor rolul. Și mi se pare că și din punctul de vedere al unui scenarist e mai simplu să scrii dacă ai jucat. Mi se pare că fiecare scenarist ar trebui să joace în ceva și fiecare actor să scrie ceva. O lume frumoasă.

A.T.: La Otto ai simțit presiune că ești rol principal?
M.T.: Nu. Na, eu ți-am spus că nu-mi place de mine. Dacă regizoarei - Ruxandrei - i-a plăcut de mine, ce presiune mai e pe mine? E pe ea, că m-a ales prost. (Râdem.) Eu, na, îmi dădeam silința cât de tare puteam și încercam să fac cât mai bine exact ce-mi spunea ea sau cum consideram eu că trebuie. Mie oricum știam că n-o să-mi placă ce fac, deci nu era nici un fel de presiune.

A.T.: Ai văzut filmul?
M.T.: Da, da, da. Mi-a plăcut filmul, dar nu mi-a plăcut de mine.

A.T.: Ești 80-90% din film.
M.T.: Da, nu zic că nu-mi place fața, nu-s nebun la cap, dar mi se pare tot timpul că pot s-o fac mai bine. Și n-o zic așa cu modestie falsă, nu-mi place, pur și simplu. Eu oricum sunt în stare să joc numai niște chestii pe care pot să le conectez cumva cu ce mi s-a întâmplat în viață. Și la filmul ăsta (n.a. Atenție, dacă n-ai văzut Otto barbarul, urmează spoilere!) - eu n-am fost în depresie, n-am avut nici iubită care s-a sinucis. Dar îmi găseam eu așa niște situații - da, aici am fost puțin mai trist - și încercam cumva să asimilez. Și, eu nefiind în depresie, mi se părea că falsez. Toată lumea îmi spunea "Bă, foarte bine. Foarte bun. Mi-a plăcut de tine, nu știu ce", și mie nu prea. Adică mie mi s-a părut ok. Mi s-a părut că puteam mai bine. Erau anumite secvențe unde mi se părea c-am fost bun, nu pot să zic nu, dar am avut și secvențe unde mi se pare că puteam mult mai bine. Aia e. Am luat nominalizare la Gopo pentru rolul ăsta, deci e clar c-am făcut câte ceva bine.

A.T.: Sunt și momente în care ai empatizat cu Otto sau situații care s-au simțit aproape de tine?
M.T.: Stai să mă gândesc. Măi, nu prea. În general nu mă încarc eu cu energii negative, cu supărări sau așa. Adică, în mod evident, ca toată lumea, am și eu perioade în care sunt mai supărat, dar am avut o viață foarte fericită până acuma, indiferent ce mi s-a întâmplat, n-am stat să pun la suflet atât de tare. Niciodată n-am avut o răzvrătire generală împotriva lumii sau să -

A.T.: Pe bune, chiar niciodată?
M.T.: Da. Niciodată.

A.T.: Wow. E o adolescență atipică cumva, că e perioada aia în care ești super revoltat pe chestii -
M.T.: Am fost revoltat pe liceul Mihai Viteazul. N-am fost un semestru întreg la nici un fel de oră, pentru că nu ne-au lăsat să stăm acasă de simulări, ne-au chemat la liceu. Eu eram clasa a X-a, au fost simulările la a XI-a și-a XII-a. Când mi-au zis că trebuie să vin la liceu, le-am zis: "Băi, sunteți nebuni la cap, nu facem că au simulări." Nu, că se face. Am ajuns la liceu și am stat patru ore degeaba în clasă să vină profesorii. N-au venit, și atunci am zis: "Nu mai merg la liceu". Și n-am mers un semestru întreg. Asta a fost răzvrătirea mea. N-am mers la liceu e mult spus, că eu trebuia să mă trezesc să plec de-acasă, că altfel era bătaie. Vorba vine. Mă trezeam la 7 jumate și mă duceam la liceu și stăteam în cafeneaua din fața liceului - Paque Bistro - de la 8 până la 14 și mergeam acasă. Asta am făcut în fiecare zi un semestru întreg.

A.T.: Și ce făceai în timpul ăla?
M.T.: Jucam poker. Stăteam de vorbă. M-am împrietenit cu tot liceul e puțin spus, că veneau și alții din alte licee. Oricum mă știam cu multă lume din liceu, dar atunci am ajuns - efectiv știam pe toată lumea. Zici că veneam la liceu să fac networking. Stăteam șase ore pe zi în Paque Bistro și eram prieten cu chelnerii, cu patronul, cu toată lumea de la toate clasele, cu foști din Viteazu, cu oricine. Și-n mod evident am rămas corigent la 2 materii și cu media neînchisă pe vară, dar le-am trecut.

A.T.: Le-ai dat în toamnă?
M.T.: Da. În rest n-am avut eu așa o răzvrătire generală. Și asta cu Otto - am avut un prieten foarte, foarte apropiat care era într-o răzvrătire generală. Și m-a ajutat foarte tare și Otto adevărat - Otto Albu.

A.T.: Care-i faza cu el?
M.T.: Nu a făcut ce s-a-ntâmplat în film, dar Ruxandra a văzut un articol despre el într-o publicație sau pe undeva. El e foarte punk. Pe el l-am întrebat o groază de chestii. Tot felul de descărcări din astea cum ar fi urlete sau așa - n-am fost în viața mea așa de frustrat să urlu. Și eu trebuia să urlu și nu urlam ca lumea și el era: "Bă, nu urli ca lumea, vino-ncoa!" Ok. Eram în mijlocul echipei de filmare și mă învăța să urlu - el urla și eu urlam o dată cu el și tot așa până când am ajuns la intonația bună.

A.T.: Foarte drăguț.
M.T.: Foarte, da. Am avut o viață prea liniștită ca să urlu.

A.T.: Pentru sănătatea psihică și emoțională a ta, mi se pare foarte tare.
M.T.: Da, e foarte bine. E mai bine să le ai mai devreme decât mai târziu. Eu sper să nu le am niciodată. Dar acuma, probabil, o să vină în cel mai prost moment.

A.T.: Sunt alte personaje din film cu care ai empatizat în vreun fel?
M.T.: E departe de lumea mea.

A.T.: Tot universul filmului?
M.T.: Da. Și cred că e departe în general de lume. Pentru că e o situație foarte puțin întâlnită. Nu zic că e departe de lume partea cu Otto sau cu Laura (n.a. Iubita lui Otto care se sinucide) care sunt în depresie, că multă lume e în depresie. Dar situația efectivă - să ajungi în punctul ăla - e rară, e puțin întâlnită, cel puțin de către mine. N-am avut nici un fel de cunoștințe care să se sinucidă. Am avut prieteni în depresie și depresie nasoală, dar totuși nu atât de nasoală. De aia zic că e departe de mine. Și nu vreau să mă pronunț pe ceva ce n-am trăit nici măcar din perspectiva de prieten.

A.T.: Ce crezi că l-a făcut pe Otto să aleagă să filmeze ultimul moment al Laurei?
M.T.: Wow. Ce întrebare bună. Cred că știa ce vrea să facă și a acceptat. Ea îl întreabă "Ai țigări?", el îi spune că nu și iese, adică practic o lasă să se sinucidă și el merge și se așază la cuier acolo. De aia se simte atât de vinovat, că chiar a lăsat-o să -. Pentru că, ca orice om, s-a pus pe el pe primul loc și n-a mai putut. Și a ales să filmeze pentru a avea măcar o ultimă amintire.

A.T.: Te-ai bătut vreodată cu cineva?
M.T.: Da.

A.T.: În adolescență sau mai târziu?
M.T.: Am avut bătăi și-n adolescență. Am avut destule. Nu eram bătăuș rău când eram mic. Eu am fost și foarte mic în adolescență. Dar colegii mei din generală erau bătăuși toți. Se băteau foarte, foarte mult. Și de fun. Nu mergeau să se certe cu cineva. Mergeau să bată pe cineva de distracție. Dar eu aveam 1 metru jumate când am intrat în clasa a 9-a. Am făcut baschet foarte mult timp, jucam la foarte multe categorii de vârstă și depuneam foarte mare efort și-mi tasam coloana. Nu mă lăsam să cresc pentru că aveam minim două antrenamente pe zi, în weekend aveam preselecții pentru națională - făceam sport 4 ore pe zi lejer. Și-n momentul în care m-am lăsat de baschet am început să cresc, am crescut câte 10 cm timp de trei ani și așa, ușor, ușor, am ajuns la 1,82-83.

A.T.: Mai joci?
M.T.: Când am ocazia, da. Dar nu mai fac nici un fel de antrenament. M-am apucat de sală de-o săptămână. Două. Dar nu cred că singurul mod prin care poți să te descarci e prin bătaie. Poți să fii agresiv și fără să te bați. Și să faci ca toate alea și să urli și să nu știu ce. Singurele exprimări pe care le-am avut au fost prin pumni. Dar n-au fost la modul "mă duc să caut pe cineva pe stradă că nu-mi convine cum arată", ci am fost provocat. Nu cred în rezolvarea conflictelor cu bătaie decât dacă nu există altă soluție. Când am început să cresc, în clasa a IX-a și-a X-a, de fiecare dată când mă îmbătam, aveam o din asta - să mă bat! Nu m-am bătut atunci niciodată din motivul ăsta, dar aveam chestia asta, cred că încercam să-mi demonstrez că e vremea mea să mă bat sau nu știu ce. Voiam să mă bat cu oricine și provocam pe toată lumea. Am avut noroc. Mulți și-o iau rău de tot. Și eu am avut norocul să nu.

A.T.: Apropo de asta, mie mi se pare că momentul de bătaie din final cu Otto poate să deschidă un drum spre altceva - pentru că e primul moment în care nu mai ține în el.
M.T.: Pentru el cred că a fost cumva o încercare de sinucidere poate. Să te droghezi până nu mai știi de tine, să bei și dup-aia să te iei la bătaie cu unul care te bate de te nenorocește, cred că aia a fost încercarea lui cumva, dar așa, cu juma de gură, să o ia pe urmele Laurei. Dar nu cred că a fost o încercare cu adevărat voită. Cred că a fost cumva o scuză pentru a-și reveni la normal. Dar o scuză pe care - se vede pe fața lui - o simte.

A.T.: La secvența aia de la party-ul de adulți de pe balcon - apare termenul "bipolar".
M.T.: Scopul lui (n.a. Vorbim despre asistentul social Cosmin Penea, jucat de Iulian Postelnicu) nu e să fie un terapeut. E să vadă dacă Otto avea vreo legătură. El se transformă și încearcă să fie un prieten pentru Otto. Pe mine m-a enervat secvența aia.

A.T.: De ce?
M.T.: Nu mi-a plăcut de mine. A fost cea mai nasoală zi de filmare pentru mine, pentru că răcisem. Cu o zi înainte filmasem secvența când stau eu cu capul ieșit pe geam și ploua atunci. Și-am răcit, m-am făcut varză. A fost nasol rău de tot. Nu puteam să mă concentrez pe nimic. Am avut toată ziua pentru secvența din bucătărie și secvența pe balcon. Toată ziua n-am putut să mă concentrez absolut deloc. A fost oribil. Aia e secvența care-mi place cel mai puțin pentru că știu că puteam s-o fac mult mai bine. Aia e. Se mai întâmplă. Nu mai pot să dau timpul înapoi acum.

A.T.: Deci asta e secvența care te-a enervat cel mai tare. Care e cea care te-a provocat cel mai tare?
M.T.: De provocat - secvența de sex cu Ana (n.a. Ana e prietena Laurei, care încearcă să se apropie de Otto după moartea Laurei, iar secvența de care vorbim este una aproape de finalul filmului). Mi-a fost foarte greu să fac orice cu Ana în film pentru că Ana este prima mea prietenă. Adică ne știm de la o lună sau ceva de genul ăsta. Știu că e actorie, dar a fost foarte complicat pentru mine - nu-mi venea să fac nimica natural, a fost nasol rău. Și secvența de bătaie. Era foarte multă figurație. Eu aveam niște pahare puse cu bere special pentru mine și o sticlă. Și-n sticla aia și-au pus țigările, că se fuma. Și-am băut vreo 7 chiștocuri pe care le-am vomitat instant dup-aia. Și a fost foarte complicată - când eram pe scenă trebuia să mă prindă cineva și n-a reușit să mă prindă, am căzut pe spate. Și na, nu era nici dureros, dar nu era nici ne-dureros. Și aia când mă bat cu taică-miu a fost nasoală, că n-am spart geamul ăla bine, m-am tăiat pe toată mâna. În general în secvențele alea în care trebuia să fii cascador, n-am avut nici un talent. Mi-a explicat omul ăla de 30 de ori: "Băi nu încordezi. Lași moale că altfel te tai." Când am dat cu pumnul m-am încordat tot, m-am tăiat.

A.T.: Dar ai repetat la ele?
M.T.: Da, da, da. Am fost la ei - au o bază de antrenament. Am fost acolo o dată sau de două ori câte 2-3 ore și-am făcut tot felul - pumni, etc. ca să nu le facem la filmare. Și aia m-a ajutat mai mult. Dar cum a fost aia cu oglinda, mai ales că mă prinde de creastă - era o chestie că mă prindea de creastă și de gât și eu îl țineam de mână și practic mă ghidam de mână. Dar nu am făcut chestia asta, adică taică-miu m-a prins de ciuf și m-a tras până la baie. Eu eram: "Ce dracu se întâmplă?!", că de-asta am și dat cu dușul, cred că i-am și dat un cot în gură când am dat cu dușul ăla. Aia a fost. Și dup-aia să stau eu să mă gândesc: "Ah, să nu încordez aici." Și n-a fost o singură dublă, asta a fost nasol. Cred că au fost vreo două sau trei.

A.T.: A rămas cu tine ceva de la Otto, pe plan personal sau profesional?
M.T.: Am învățat să mă emoționez. Eu nu pot să plâng la comandă, nu pot să ajung în starea aia de emoții încât să-mi vină să plâng. Mi-e foarte greu să - nu poți să fii cu totul acolo și să intri cu totul acolo. Încercam să mă gândesc la chestii triste din viața mea și nu funcționau. Și-am reușit prin muzică. Ascultam niște melodii care mă emoționează pe mine cumva și reușeam parcă să intru mai mult decât zero, să fiu cât de cât acolo, cu emoțiile, cu gândirea. Asta am învățat cumva, nu neapărat de la Otto, cât din încercarea de a-l juca pe Otto.

A.T.: Cum te simți cu nominalizarea la "Tânără speranță"?
M.T.: Mândru așa. Sunt bucuros că munca mea a avut un rezultat, ceea ce mă bucură. Nu pot să spun că am căzut în genunchi, dar, când am văzut că sunt nominalizat, mi s-a părut foarte tare că e și tata nominalizat (n.a. Adrian Titieni e nominalizat la "Cel mai bun actor în rol principal" pentru rolul Mircea din filmul Tata mută munții) și mă gândeam: Uite ce frumos. Mergem împreună la Gopo. Nici n-am mai fost. E o experiență nouă.

A.T.: Fix asta voiam să te întreb, cum te simți că e și el nominalizat?
M.T.: Să fie sănătos. (Râdem.) Adică, na, să stea departe, că pentru el e a nu știu câta oară. (Râdem iar.) Glumesc. Foarte bine. Am văzut filmul și mi-a plăcut. Nu-mi prea plac mie filmele românești, mi se pare că sunt foarte dramatice și foarte lungi, dar mi-a plăcut foarte tare de el în film. Foarte tare. Cu dovada că a fost și nominalizat.

A.T.: Te uiți la filme românești?
M.T.: Nu mă uit la filme românești decât dacă am de văzut pentru facultate și așa, ocazional, la o premieră, ceva. Cred că ultimul film românesc pe care l-am văzut din propria mea plăcere a fost Miami Bici - eram foarte curios.

A.T.: Cum e?
M.T.: Măi, nu-i așa de rău. Adică am crezut că o să fie o prostie nasoală, am ajuns la film și-am mai mers următorul weekend din nou. Deci am râs cu hohote. Evident, nu e un reper în comedie sau ceva, dar e un film - nu cred că mă-njură lumea dacă zic că e un film bun. Deci mi-a plăcut, efectiv m-am dus și-am râs cu lacrimi. E foarte ușor de digerat, glume bune, unele glume foarte bune, situații amuzante, e așa ca un sketch foarte lung. Chiar am fost plăcut impresionat. Mă așteptam să ies de-acolo și să zic: "Doamne, ce prostie au făcut." Și n-a fost așa - am ieșit și-am mai luat un bilet.

A.T.: Ce voiai să te faci când erai mic?
M.T.: Mochetă. Vorbesc la modul cel mai serios. Când mă întrebai când eram mic ce voiam să fiu eu răspundeam - mochetă.

A.T.: De ce?
M.T.: Pentru că eu credeam că oamenii mari se nasc mari și au grijă de copii care ajung obiecte.

A.T.: Mamă, ce teorie, stai un pic!
M.T.: Deci eram drogat când eram mic, practic. Eu voiam să fiu mochetă, nu știu de ce din toate obiectele la care mă gândeam am ajuns la mochetă, dar acolo am ajuns. Și acuma într-o notă serioasă - când eram mai mic, dacă vedeam un serial mișto cu avocați cum ar fi Suits voiam să mă fac avocat. Se uita sor-mea foarte mult la Grey's Anatomy, voiam să mă fac doctor, că mă uitam și eu cu ea. Am avut: "vreau să mă fac doctor, vreau să mă fac avocat, vreau să mă fac arhitect, vreau să mă fac nu știu ce" și-am ajuns la scenaristică.

A.T.: Dar tu când ziceai că vrei să te faci mochetă, aveai copii în jurul tău care ziceau că vor să se facă avocați? (Râdem.) Sau erai mai mic de atât?
M.T.: Nu, eram foarte mic, 4 ani, ceva de genul ăsta.

A.T.: Te-a stresat când erai mic că ai tăi sunt actori cunoscuți?
M.T.: Nu, mi se părea tare. Mergeam la cumpărături și făcea lumea poze. Nu, nu mi-a adus nici un efect negativ sau vreun pic de stres în viață.

A.T.: Ți se părea impresionant?
M.T.: Nu. Ca să fie cu adevărat impresionant mi se pare că trebuie nu să fie actor, ci să fie inginer sau ceva similar și să fie cunoscut. Dacă era vreo meserie ce n-are nici o legătură cu publicul și te știe lumea - păi atunci ești tare! (Râdem.) Îmi place, n-aș schimba cu nimica meseriile alor mei.

A.T.: Și nici pe-a ta.
M.T.: Și nici pe-a mea, nu.

A.T.: Ce planuri / proiecte ai pe viitor?
M.T.: Păi la scenaristică vreau să depun un scenariu la concursul de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei) și mai am încă unul, dar nu știu dacă o să-l scriu eu, o să aflăm. Și actorie nada, nimic. Nimic, deocamdată. Deci n-am ce promova. Vreau să termin facultatea. Dacă aș termina facultatea, aș fi atât de împăcat. Asta e cea mai mare dorință a mea în momentul ăsta. Dup-aia master, doctorat poate.

A.T.: Ce master?
M.T.: Aș face producție. Sau altceva. Și dup-aia, profesor universitar...

A.T.: Te vezi făcând asta?
M.T.: Mi-ar plăcea să fiu profesor universitar. Dar acuma să vedem dacă termin cu licența. Stai așa că mai e. Licență, master, doctorat, publicații. Dacă ajung până la 40 de ani sunt fericit.

A.T.: Mi se pare tare că te gândești la doctorat. Adică eu, în punctul în care sunt, m-aș chinui oribil pe mine gândindu-mă că aș face un doctorat.
M.T.: Eu mă gândesc la doctorat, dar eu nu știu ce implică un doctorat. Adică zic așa - mă gândesc.

Seara se termină într-o notă optimistă, discutând despre viitor și ce perspective există în momentul de față. Pe lângă că sunt foarte curioasă să citesc ce scrie Marc, mă bucur pentru că am apucat să-l cunosc un pic și sper să-mi rămână ceva din atitudinea fresh, încrezătoare și pusă pe treabă pe care o are.

Premiul Gopo pentru cele mai bune răspunsuri la cele mai proaste întrebări și gândirea de a nu gândi în personaje

 În contextul Premiilor Gopo din 2022, am vorbit puțin cu István Teglas, nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Luca, din filmul Luca, în regia lui Horațiu Mălăele, dar și la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul majordomului István, din filmul Malmkrog, în regia lui Cristi Puiu.
E o premieră genul acesta de interviu, făcut la distanță cu mijloace tehnice aparent îndestulătoare. Am zis aparent pentru că singurul lucru care îmi lipsea când să încropesc materialul transcriind înregistrarea video făcută era... sunetul. Așa că, iată, avem una bucată interviu citit pe buze și conjugat cu memoria mea (sper) funcțională, și cu foarte mult ajutor din partea lui István, care e ochiul analitic care a corectat tot ceea ce nu am ținut minte. A fost o experiență absolut incredibilă să opresc după fiecare cuvânt rostit și să încerc să îl rdescopăr, să îi găsesc înțelesul lângă celelalte. Dar iată că tot a ieșit ceva coerent, până la urmă. Până îmi cumpăr eu un reportofon să fiu profi, chiar e superbissim ce a ieșit, iar partea bună e că nimeni nu trebuie să mai citească pe buze acum. Textul s-a ținut minte, iar accidentele fac parte din spectacol. Rețeta succesului.

István Teglas (foto: Adi Bulboacă)

Alberto Păduraru: Bine, să vedem... Dacă ai fi blocat într-un spectacol de teatru / într-un film pentru tot restul vieții, care ar fi?
István Teglas: Cum adică blocat, în ce sens?

A.P.: Adică să te trezești într-o dimineață și noua ta realitate să fie un film / spectacol. Poate să fie și unul în care nu ai jucat, sau unul care încă nu s-a făcut, până la urmă tu alegi unde îți petreci restul vieții.
I.T.: Mai degrabă mi-ar plăcea să fiu blocat într-o carte, se poate?

A.P.: Bineînțeles. Ce carte?
I.T.: Una dintre cărțile lui Patty Smith, cărțile pe care le-a scris despre anii ăia '60-'70 la New York despre care ți-am mai zis. Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc atunci.

A.P.: Și nici urmă de viitor în ceea ce zici aici. Puteai alege orice, chiar și ce nu s-a scris încă. Dar preferi să fii nostalgic...
I.T.: Da, cred. Adică nu îmi place foarte mult să mă gândesc la viitor. Prefer nostalgia aceea a vechiului NYC. Viitorul... nu știu. Adică, nu mă înțelege greșit, eu sunt pregătit. Pregătit pentru orice urmează, mă simt pregătit. Și aștept să vină!

A.P.: Stai, că am mai încolo și o întrebare despre viitor. A, ia chiar, dacă tot am ajuns aici. Să zicem așa, ipotetic, că ne uităm acum la știri și la știrile la care ne uităm noi fix în momentul ăsta anunță că teatrul e în mare pericol. Teatrul ca... Înțelegi tu. Nu vreo clădire. Ca esență, zice la știri. Ce ar trebui fix în momentul ăsta să facă István Teglas pentru a salva situația?
I.T.: Stai, te referi la pericol ca....?

A.P. Ca dispariție. Pericol de dispariție. Ca la speciile protejate. Să zicem așa că... Stai să te întreb altfel. Ce ar trebui să facă István Teglas acum ca să mai existe teatru peste... nu știu... să zicem 2 generații?
I.T. Aa, ok, deci pericol de dispariție. Și ce ar trebui să fac eu fix în momentul ăsta ca să... Da, înțeleg.
Situația din întrebarea ta nu este atât de departe... Și nu pare atât de ipotetică, că teatrul de peste două generații ar fi în pericol, chiar nu e deloc imposibilă treaba asta... Dar nu mă refer doar la ce trăim noi, adică război și lucruri care devin mult mai importante decât faptul de a merge lumea (și în primul rând tinerii) la teatru, dar chiar dacă n-ar exista acuma războiul și toate lucrurile astea, cum a fost / este și pandemia de exemplu... cred că există într-adevăr un fel de amenințare că teatrul ar putea să dispară și asta e în primul rând din cauza felului în care am început noi să trăim. Eu într-un fel sau altul cred că și teatrul în sine are o problemă. Adică dacă teatrul așa cum este în momentul de față mai insistă foarte mult să rămână încrâncenat în ceva care aparține mai mult trecutului glorios de care am tot auzit și așa mai departe (e foarte bine cum a fost, mă gândesc)... dar probabil că va dispărea de la sine; e evident că atenția tinerilor este înspre alte zone în momentul de față. Dar asta și pentru că teatrul ușor-ușor începe să se îndepărteze de prezentul nostru și nu prea mai ține pasul nici cu viitorul care bate la ușă. De asta zic că va dispărea, dar asta nu e neapărat un lucru rău, adică eu cred că va exista mereu un fel de sursă care ne va lega în mod constant de artă, nu știu dacă se vor inventa altele, dar e foarte probabil. E ceva care mă preocupă destul de mult, e clar că suntem într-o direcție diferită acum față de ceea ce știam, și ce nu înțelege lumea teatrului e că lucrul ăsta nu poate fi oprit. Și nu poți să tragi la răspundere la nesfârșit generațiile noi că "a, uite că ei nu citesc, că nu se duc la teatru" și așa mai departe. Nu este chiar așa. Nu e vina lor. Interesele oamenilor, la nivel global, se schimbă și da... Ori ții pasul cu asta, ori rămâi blocat în teatru efectiv (râde).

A.P.: Care e prima ta amintire cu teatrul și ce a declanșat în tine?
I.T.: Prima mea amintire cu teatrul e foarte brută. Brută în sensul că a avut un efect extraordinar de profund asupra mea. Eram în casa de cultură de la Baraolt, probabil aveam în jur de 14 ani, eram mic. Mă văd din exterior și mă văd foarte mic, adică așa... chiar și de statură... deci probabil 14 ani. Era o comedie, nu mai țin minte ce... Dar țin minte că a fost prima oară pentru mine când eram la teatru, dar nu la teatru de copii sau de păpuși... și a venit un actor pe care ulterior l-am și cunoscut, spectacolul era de la Sfântu Gheorghe, iar omul a trăit destul de mult și a și jucat până la 90 și ceva de ani... un domn și un actor foarte simpatic. Și a coborât de pe scenă, a ieșit afară și s-a întors... Fix unde stăteam eu era o ușă care dădea spre curtea Casei de Cultură. Și a intrat pe acolo și a început să vorbească cu noi. Și a întrebat "E? De unde vin eu?!" "De pe scenă..." am zis eu, mai mult în capul meu, cred, nu știu dacă am deschis efectiv gura. Și el a zis "Nu! Din Parlament!" Era o comedie, dar țin minte că a avut un efect atât de puternic asupra mea pentru că eu mă uitam așa, ca la un film până atunci... Pentru mine la vârsta aia părea că e ceva de neatins ce tocmai s-a întâmplat acolo, când am văzut pe cineva în carne și oase care vorbește CU MINE. Iar percepția mea în general despre teatru și despre orice altceva care e pe scenă... a influențat mult fascinația mea pentru spectator. De când am devenit actor și mai ales în ultimii 10-15 ani am această fascinație față de spectator. Mereu vreau să arăt spectatorului lucrurile nevăzute ale teatrului, scenei... Îmi place să combin lucrurile astea și de asta în spectacolele mele independente - adică în teatrul independent - lucrez foarte mult cu spectatorii, nu neapărat în sensul de spectacole interactive sută la sută, deși am trecut și prin asta, dar îmi place să îi implic și pe ei... Uite, în spectacolul nou despre care îți vorbeam, cu Alina Berzunțeanu, O familie fericită... la final avem acolo discuție cu publicul, care devine - într-un fel sau altul - spectacol. Pentru că publicul începe să vorbească, poartă un dialog cu noi.
Revenind la întrebarea ta, acela a fost primul moment, am fost mai fascinat de această relație directă între performer/actor, cumva, decât de ceea ce vedeam pe scenă. Adică, până atunci nu credeam că există așa ceva, bine, eram și foarte mic. Multă vreme am urât spectacolele unde se trage "al patrulea perete" și gata, asta vede spectatorul, noi ne vedem de treabă, mă rog... Conexiunea asta cu publicul, probabil că acolo a început. Haios.

A.P.: Hai să facem un exercițiu de imaginație acum și să zicem că ești directorul unui casting imaginar. Pentru ce e castingul, în primul rând?
I.T.: Te referi la sensul profesional?

A.P.: Da, ce montezi tu în imaginarul despre care vorbim.
I.T.: Ok, tare. Eu mi-am spus de multe ori chiar foarte vehement că nu o să montez, că nu am de gând, dar dacă aș face-o... ți-am zis, nu aș face teatrul acela despre care ziceam mai-nainte. Cred că aș face ceva tip performance sau... un One Man Show / One Woman Show, mă rog... Și l-aș face chiar pentru o singură persoană, așa simt.

A.P.: Super, și acum vine cealaltă întrebare... István actorul dă probă în fața ta. De dragul dedublării și presupunând că nu e vreun soi de nepotism în discuție... pentru ce i-ai da rolul, respectiv pentru ce nu i-ai da rolul? Același rol.
I.T.: Măi, eu n-aș forța niciodată pe cineva să facă ceea ce nu simte sau nu își dorește să facă, asta știu sigur. Așa că habar n-am. Cred că fiecare ar trebui să se simtă în largul lui, iar dacă rolul mă face să simt asta, atunci așa trebuie să fie. Cel mai probabil nu m-aș duce la acest casting.

A.P.: Ai atâtea roluri de István la activ încât nici nu mai știi care István să fii astăzi. Cel din Malmkrog? Cel din Un prinț și jumătate? Se răstoarnă situația din întrebarea precedentă și uite că acum altcineva montează ceea ce putem numi "Viața ta". Se dă casting pentru rolul tău... István Teglas.
I.T.: (râde). Ok, bine. Nu îl vreau eu!

A.P.: ...dar surprinzător nu îl iei tu! Care e prima persoană la care te gândești că ar lua rolul lui István în "Viața ta"?
I.T.: E foarte bine că nu îl iau eu, sincer, mă bucur. E un rol așa... Îl văd foarte androgin, poate să fie făcut și de bărbați, dar și de femei. Și, uite, prima prima persoană care îmi vine în minte, dar nu pentru că ar fi singura, nu, ci pentru că în momentul de față chiar lucrez la un spectacol cu ea, cum ziceam și mai sus, prima persoană e Alina Berzunțeanu. Am lucrat pe niște texte, mă rog, e mult spus "texte", că nu e chiar un text... Nu e o piesă, nu aș spune că are "valoare literară", însă felul în care am lucrat e motivul pentru care am ales așa. Sunt niște dialoguri, în care noi practic am reluat multe lucruri din viețile noastre personale... copilărie, adolescență și perioada următoare, chiar până în prezent. Și le-am transformat într-un spectacol. Nu toată lumea știe că noi ne jucăm pe noi. Sunt multe de spus... Ziceam anterior despre discuția de la final cu publicul. De asta o și avem, pentru că simțim, adică eu personal am venit cu ideea să o introducem, Alina nu a fost neapărat de acord, dar acum și ei îi pare o idee care ne ajută pe noi. Cumva, spectacolul O familie fericită e ca și cum te uiți la filmul tău, dar în secvențe scurte și dintre cele care te-au marcat, despre asta e vorba. Pentru unii pot să pară banale, dar pentru noi au rămas mereu stocate undeva și sunt importante. Ai deja o vârstă, sunt lucruri pe care nu mai ai cum să le întorci, să le scoți, să le ștergi din viața ta. Rămân acolo forever. Calitatea dialogului e dată tocmai de asta, de trăirile noaste.
Spun că Alina ar putea să mă joace. "Tehnic" vorbind, încep să cred din ce în ce mai puțin în faptul că un personaj trebuie să fie într-un singur fel. Adică, de ce nu ar putea fi vorba despre androginitatea despre care vorbeam? De ce nu ar putea face femeile roluri masculine și invers, fără să ne situăm implicit în sfera travestiului și fără să trebuiască să explici "băi, de ce ai ales așa"? Alina are un moment în spectacolul acesta în care mă joacă pe mine, dar nu mă imită, nu e vorba de gesturi sau ceva de genul. Pur și simplu, discuțiile noastre au fost atât de personale încât simt că există o înțelegere profundă, de care chiar e nevoie ca să poți să redai pe cineva, să joci pe cineva... Ea a înțeles atât de bine - uneori poate chiar mai bine decât mine - esența despre care eu voiam să vorbesc în legătură cu anumite lucruri, încât... - sigur, acuma ne jucăm cu aceste idei și ne imaginăm, dar da. Pe ea aș alege-o și aș vedea-o în "rolul meu".

A.P.: Ești pe stradă... sau nu, mai bine! Ești în supermarket... Vizualizezi, da, unde, ce cumperi etc. Și se întâmplă ceva în momentul ăla și... BAM! Devii Luca Platici, nu mai ești tu cel de acum o clipă... Ce s-a întâmplat care să producă asta? Care e... elementul declanșator?
I.T.: Cred că cel mai aproape de a se întâmpla asta ar fi în contextul în care... s-ar petrece ceva violent. Cred că asta e. Luca e înconjurat de peste tot de violență în film, ar trebui să fie ceva care să rupă liniștea raionului. Da, cu siguranță violența. Și empatizez cu chestia asta, până la urmă am 40 de ani și nu îmi e străină nici mie... Dar cred că asta e un pachet cu personajul Luca Platici.

A.P.: Același lucru acum, dar pentru Claudiu, din La Gomera.
I.T.:
Claudiu este totuși un rol episodic. Luca e principal. La Claudiu unele lucruri au fost doar așa... intuite. Având în vedere și întinderea rolului, nu am putut să experimentez mai mult și să îmi dau seama "a, uite, de fapt personajul e..." În teorie, evident că am vorbit foarte mult cu Corneliu (Porumboiu, regizorul filmului) și s-au stabilit niște lucruri, dar... din ce îmi dau seama... aș zice despre Claudiu că citește foarte bine omul din fața lui. Are un scanner... și nu neapărat pe partea de furt, corupție, crimă... Nu, are așa de la mama natură un scanner, observă detalii pe care alții nu le observă. Și cred că am și eu chestia asta, de foarte multe ori. Chiar și prin mulțime, în metrou, văd detalii mici despre care sunt convins că nu le-a observat nimeni. În momentul ăla aș putea să spun că sunt, într-un fel sau altul, Claudiu.

A.P.: Am înțeles. Și mai am un ultim exercițiu de imaginație, dacă vrei. E 2019, suntem la Național, în Trei surori, regia Radu Afrim. Ești Tuzenbach.
I.T.: Așa e, da.

A.P.: Spectacolul se termină, iei aplauzele, pleci, dar ce ciudat! Ești Tuzenbach în continuare. Ce faci prima dată în situația asta să-l aduci pe István înapoi? Ai vreun tabiet care să te scoată din starea aceea din spectacol? Nu știu, Trei surori e doar un exemplu... Ar putea fi...
I.T.: Nu, nu, e un exemplu foarte bun. Da, nu știu, nu mi se întâmplă lucrurile astea, să nu pot să ies din personaj sau din stare. E rolul meu, sigur, mi-l asum, are o încărcătură foarte mare, o poveste complexă în spate, sigur. Și e și foarte solicitant pe mișcare. Dar în general ceea ce resimt eu după reprezentații e un conglomerat de oboseală. Nu o stare anume generată de personaj, o oboseală per total, firească. Și atunci ce fac? Nu cine știe ce. Mai beau un pahar cu vin, două, o sticlă (râde). Încerc să mă deconectez, să mă relaxez. Mă interesează foarte mult să mă odihnesc. De curând m-am reapucat și de fumat (râde).
În ultima vreme am această gândire de a nu gândi în personaje decupate direct din piese și de a încerca să construiesc ceva total din exteriorul meu... Nu devin o total altă persoană. Pe de altă parte, am un fel de metodă, pe care nu eu am dezvoltat-o, nu conștient oricum, deși e clar că ceva izvorăște și din mine acolo, și anume un fel de transformare... Dar nu neapărat în cineva, ci mai degrabă în ceva, ca situație prin care în mod normal nu am trecut în viața mea, sau în ceva ce nu am avut ocazia sau chiar șansa să trăiesc. Și atunci am dezvoltat un fel de a mă pierde în chestia asta, de fapt. E tot o iluzie, dar scena și faptul că lucrezi cu chestia asta pot face destul de real tot ce se întâmplă acolo. Nu construiesc din afara mea niciun personaj, dar nu mă gândesc în personaj în sensul ăsta. Dacă n-aș juca decât un singur lucru o perioadă lungă, atunci probabil că aș sta în sosul ăla și aș mai rumega multe... cum a fost, cum m-am simțit, ce nu mi-a ieșit în seara respectivă, dar nu, nu prea stau... Ce a fost... a fost, și mai departe.

A.P.: Uite, că tot ai zis că nu construiești niciodată personajul din exterior... Evident că mă refer la personaje pe care încă nu ai avut ocazia să le faci, dar voiam să te întreb dacă ai vreunul despre care simți că nu ai putea să îl faci, orice ar fi. Mă refer aici la a te regăsi în el mai degrabă, că de jucat, sunt sigur că ai putea. Despre regăsit e vorba.
I.T.: În decursul anilor sunt sigur că am avut reacții de tipul "aoleu, n-aș putea să fac așa ceva, nu mi-aș dori să mi se întâmple mie". Nu m-a preocupat demult acest gând, nu îmi aduc aminte concret un personaj, acum și gândesc altfel... probabil că mereu aș găsi ceva, am învățat și am observat că lucrurile nu sunt atât de alb-negru cum credeam înainte. Și atunci, fiecare personaj care ajunge să facă un anumit lucru, de pildă să omoare pe cineva, te face să înțelegi că totul există. Totul există, toate lucrurile au un fel de demers al lor. Țin minte cazul de acum câțiva ani când o femeie a împins pe cineva pe peronul de la metrou, după care a fost prinsă și părea... dacă ai fi văzut-o așa pe stradă n-ai fi spus că are vreo problemă sau vreun gând de felul acela... de a face rău cuiva. Toate lucrurile se explică. Bine, evident că asta nu iartă. Dar iată, fiecare personaj are dreptul lui să existe și există și o cale să ajungi la el. Acum nu cred că aș mai spune despre mine că simt că nu aș putea să fac un anume personaj, chiar dacă mai demult gândeam în sensul ăsta. Evident că (râde) am fost chemat la un moment dat - ăsta e un exemplu așa, for the amusement - am fost chemat la un casting unde era vorba despre un băiat de cartier, adică știi... un personaj cu (imită) "du-te, bă, d-aici...", cu accentul specific și tot felul. Mi s-ar părea un pic prea comic să îl fac, adică poate cu ajutorul unui regizor extraordinar, dar altfel nu mă văd făcând neapărat tipul ăsta de personaj (râde).

Nu te duci la filmare ca să meargă toate bine, te duci ca să vezi ce ne rezervă ziua de azi și unde ne blocăm - Fragmentări / Premiile Gopo, 2022

 Îmi place foarte tare când lucrurile se potrivesc aproape de la sine și se aranjează spontan. Așa e și ziua de miercuri, când urmează să mă întâlnesc cu Miruna Minculescu, nominalizată la Premiile Gopo, 2022, secțiunea "Tânără speranță" pentru regia scurtmetrajului Fragmentări. Sunt în fața cafenelei și o văd venind pe stradă, vine cu energie, veselă și colorată. Mergem în grădina din spatele cafenelei, unde ne-așezăm la discuții.

foto: Barbu Nitelea

Andreea Tănase: Cum ai ajuns să faci regie?
Miruna Minculescu: Cumva mi-am pus prima oară întrebări când eram în liceu. Eram foarte a-tehnică și-am zis: "Na, not gonna happen". Și-am dat block, am făcut Științe Politice și-apoi m-am apucat de fotografie, crezând cumva că e o portiță să învăț ceva în direcția asta. Și am constatat că nu e o portiță. Doar că a fost un business care a mers destul de ok și am făcut câțiva ani asta. Și cred că în al doilea an în care m-am apucat, dacă nu chiar în primul, am fost să fac poze la Gopo pe red carpet. Era așa un univers, mi se părea ceva - altfel. Țin minte că în al doilea an în care am fost nici măcar n-a fost categoria de Actriță în rol principal pentru că în anul ăla n-a fost nici o actriță într-un rol principal. Și mi se pare extraordinar că acum e altceva. Îmi aduc aminte super bine momentul ăla, mă gândeam: "Bă, dar nu se fac filme sau chiar nu - femei, nimic în nici unul?!" A fost foarte ciudat. Era un tărâm așa de neatins pentru mine, nu înțelegeam efectiv unde e portița de intrare. Și-am tot încercat să fac și poze pe set, nothing happened. Și cumva m-am hotărât într-un final să dau la facultate, am zis: "Bine, nu se poate intra pe nicăieri altundeva, hai să vedem ce-o să se întâmple". Am dat simțindu-mă pregătită, la momentul ăla, din niște puncte de vedere total nepotrivite, aș zice acuma. Mi se părea că știu - am lucrat în echipe mari, am organizat evenimente, știam să lucrez cu grupuri de oameni, stăpâneam un pic partea de producție, stăpâneam partea de foto, lumini, chestii, cumva aveam cunoștințe. Dar ce a fost cel mai șocant e că am intrat la facultate absolut neașteptat, mă gândeam că dau o dată să văd cum e, ca să mă pregătesc anul următor. Am intrat și m-a șocat că trebuie să scriu și eram: "Boss, nu mi-a zis nimeni că trebuie să scriu". N-am știut, nu mi-a trecut prin cap că eu trebuie să scriu, m-am gândit că e o colaborare - încă sunt șocată.

A.T.: Fix asta aveam pe listă - cum ți se pare că se îmbină regia cu scenaristica?
M.M.: Nu știu ce să zic, nu se-mbină. La mine chiar se ceartă foarte tare pentru că e ca și cum aș fi bipolară și trebuie să pun pe cineva pe pauză ca să pot să scriu și să nu mă gândesc cum o s-arate chestia aia. Să nu mă gândesc că e complicat s-o fac și că iar scriu ceva complicat. Cumva la mine e și partea asta de producție care mă intrigă foarte tare și-mi place mult și-atunci din start sunt acolo și zic: "Ai de capul meu, ce s-a întâmplat aici?" Am tendința să mă complic foarte tare și să găsesc niște chestii greu de făcut, dar e instinctiv, nu pot să controlez asta. La un moment dat mi-am propus să scriu un scenariu cu doi oameni într-un apartament și-am ajuns la un cadru secvență de 30 de minute cu doi oameni într-un apartament, în care treceau 6 luni. Când plec de la idei simple cumva explodează ceva.

A.T.: A ajuns să-ți placă să scrii?
M.M.: Mi-e mai confortabil după ultima experiență în care am scris cu actrițele - cu Iulia Lumânare și cu Cătălina Romaneț - un film care încă nu e gata. A fost plăcut, pentru că părea că pot să fac ping-pong cu cineva, nu doar să vorbesc de una singură și să-mi răspund tot eu. Dar da, în mod sigur am investit mai mult timp pe partea de scris decât pe partea de regie ca să învăț - mult, mult mai mult.

A.T.: Aveați cursuri de scenaristică, nu?
M.M.: Am avut niște cursuri de scenaristică în primul an, din care nu pot să-ți zic că-mi aduc aminte că aș fi învățat ceva util. Basically îți dădea temă să scrii două scenarii - în fiecare semestru câte unul. Cred că n-am fost neapărat nici la toate cursurile de scenaristică, dar a părut că-i o chestie generală, că lumea și-a pierdut interesul. Părea că nu se leagă cumva. Într-adevăr, am avut feedback-uri la clasa de regie pe scenarii, dar la clasa de regie ar trebui să discutăm regie, nu scenarii. Și na, când ești în anul I, ai niște idei destul de proaste, o combinație mortală între proaste și banale. Dar e un proces. Cumva e ca mersul pe bicicletă, îl înveți și apoi te perfecționezi. Dar e greu. Și mi-e greu să mă concentrez așa să scriu, mai ales acum că am terminat facultatea și nu mai am nici un deadline și nici o miză și -

A.T.: Și tu funcționezi pe deadline-uri?
M.M.: Da, da! Dacă nu e ultimul moment, creierul meu refuză să iasă din hibernare.

A.T.: Nu se încuraja o colaborare între scenaristică și regie?
M.M.: Ba da, dar am fost și într-un an în care n-au fost mulți pasionați de scris, ci mai mult de partea de critică. Eu chiar am încercat - să-mi trimită scenarii și să lucrăm împreună. N-am găsit fete, am găsit băieți și ei aveau un pic un alt univers. Eu aveam mai mulți ani decât aveau ei, eu aveam niște experiențe, ei aveau alte experiențe. Nu prea aveam puncte comune cumva. După care am mai încercat, dar am dat de oameni care mi-au zis: "Asta e scenariul, nu se poate modifica nimic la el". Mi-am dat seama că n-o să scrie nimeni, cel puțin în momentul ăsta, ceva ce-mi trebuie mie. Și pentru Fragmentări m-am întâlnit cu câțiva oameni.

A.T.: Ce nu se lega?
M.M.: Universul ăsta feminin. Chiar n-am găsit fete. Nu m-am întâlnit niciodată cu o fată. La un moment dat am lăsat-o moartă și-am zis: "Bine, mă chinui eu."

A.T.: Am observat la un moment dat că-s numai femei în film.
M.M.: Yes. Cred că e filmul meu de revoltă.

A.T.: Ce mi se pare tare e că nu pare în nici un fel aiurea sau forțat - aia e situația, aia e povestea. Nu mă deranjează în nici un fel, nu simt vreo lipsă.
M.M.: În ideea în care universul poate funcționa foarte bine fără repere masculine, cât să stea în picioare. E la fel de valabil.

A.T.: Mie personal cred că-mi era mai ușor să scriu personaje masculine decât personaje feminine, mai ales la început.
M.M.: Mi se pare că personajele mele masculine sunt așa niște schițe de oameni, adică îi simt că nu prind același contur ca cele feminine. Simt că replic niște comportamente pe care le-am văzut la bărbați, dar nu știu de ce le au. Adică nu știu ce e în esența lor, de unde pleacă ele. De asta probabil că există atâtea filme, cărți și chestii cu personaje feminine total superficiale, pentru că nu știi de unde vin chestiile alea, tu vezi doar efectele, nu vezi cauza și ești clueless: "Asta am văzut, asta am înțeles", nu știi de unde vine.

A.T.: Cred că ține mult și de imaginație și de cum percepi lucrurile.
M.M.: Cred că ține mult și de felul în care scrii. Cunosc mulți oameni care au un plot în cap și stăpânesc destul de bine ce se întâmplă și de ce se întâmplă, pe când la mine e mai mult așa - un fel de situație, atmosferă, două personaje pe care cumva le pun față în față și încep să facă lucruri. La un moment dat și pe mine mă surprinde că s-a ajuns la asta.

A.T.: Mi se pare valoros să te surprindă lucruri în timpul procesului de scris.
M.M.: Da, cumva personajele alea capătă o voință a lor. Ajung la un moment dat în care îmi dau seama - n-o să facă chestia aia, o să facă altceva. Și pentru mine e mai important, mă simt mult mai legată de personaje în care am investit, în loc de povestea în sine. Ajung să facă ce-și doresc ele cumva. Mi se pare că așa rămâne scrisul ceva fun. Că nu am de ce să urmăresc povestea aia dacă o știu deja.

A.T.: Cum ieși din momente în care ești blocată? Una sunt blocajele în scris, dar nu-mi dau seama care e un soi de echivalent pe partea de regie.
M.M.: Mi se pare că sunt mult mai fun. E mult mai fun, că ai o situație dată în care ești. Adică ok, te blochezi în momentul ăla pe o situație concretă și trebuie să găsești soluții având niște opțiuni sau niște lucruri în jur de care să te agăți. Pe mine mă ajută foarte mult să fiu limitată de niște lucruri ca să-mi dau seama unde funcționez în interiorul lor. Cred că de aia mi-e foarte greu să scriu, pentru că pare că pot să mă duc oriunde, pe când în situații punctuale mi-e destul de ușor să găsesc soluții și mi se pare că ăsta e unul dintre punctele mele forte. În situații limită și sub adrenalină chiar funcționez foarte bine și cumva îmi și place. Nu-l consider niciodată un blocaj, este doar o nouă situație cu care trebuie să vedem cum negociem cât să ajungem undeva să fie toată lumea mulțumită. Mai ales eu. (Râdem.) Asta mi se pare foarte mișto. Ăla e drive-ul. Pe bune, nu te duci la filmare ca să meargă toate bine, te duci la filmare ca să vezi ce ne rezervă ziua de azi și unde ne blocăm. Cum rezolvăm problemele pe care acum nu le știm, dar le vom afla în - 3, 2, 1. E kinder cu surprize și e fun. Probabil după ce trece momentul îmi dau seama că erau rezolvări și mai bune, dar either way pot să accept că în momentul ăla, atâta s-a legat. Față de chestii din astea nu mi se pare că am regrete. Mintea de atunci aia a decis. Mintea de acuma știe mai bine, ce să-i fac.

foto: Antonia Ciobanu

A.T.: Ai făcut și masterul?
M.M.: Da. am terminat anul trecut. Am făcut masterul în ideea de a fi într-un mediu care te obligă să faci. A fost dubios că am prins pandemia. Dar na, îți dai seama că te înveți să lucrezi în situații minimale. E interesant să vezi că de multe ori poți deveni mult mai creativ când ești limitat. Ca start e mișto să știi că poți să faci lucruri și cu puțin, ca dup-aia să te duci. Dar și când te duci și te împiedici de ceva, îți aduci aminte că la un moment dat se putea și cu mai puțin.

A.T.: Ce nu-ți place să faci din meseria de regizor?
M.M.: Să scriu. Partea de regie - chiar mă bucur de ea și-mi place super mult tot procesul.

A.T.: Cum ai ajuns să faci fotografie?
M.M.: Aveam 19 ani și eram la un concurs de Miss în Italia. Cumva și aia a fost o încercare a mea de a ajunge în zona de TV. Din nou, mi se părea că pe undeva poate s-o intra. Nici pe acolo nu se intră, am încercat. Am avut o ședință foto cu un fotograf și mi s-a părut așa grotesc - eram 50 de fete care trebuia să pozăm și nu ni se spunea nimic. Mă simțeam super penibil și super awkward și mi-am dat seama că nu-s făcută să fiu de partea aia a camerei, trebuie să mă duc în partea ailaltă dacă-mi place situația. Și așa m-am hotărât să fac foto. Destul de random.

A.T.: Cum ți-a venit ideea pentru Fragmentări? (n.a. Scurtmetrajul are în prim-plan relația dintre două surori care trăiesc într-un oraș mic și modul în care se raportează fiecare la lipsa părinților. Cele două sunt crescute de bunică, părinții fiind plecați la muncă în altă țară. Sora cea mare e adolescentă, sora cea mică e în școala primară. Filmul dezvăluie o zi din viața lor, n-o să zic mai mult, merită să-l vezi!)
M.M.: Cred că la Fragmentări am fost cea mai clueless din toate scenariile pe care le-am scris. Eram în anul III, trebuia să ne dăm licența și mi s-a părut că trebuie să mă apuc să scriu ceva ca lumea, nu să scriu doar ca să-mi fac tema. Și au fost vreo două luni de uitat la pereți în gol. A fost cel mai crunt proces de scris din viața mea. Știam vag că mă interesa zona asta de părinți despărțiți de copii. Pentru că, la vremea aia, stăteam destul de mult plecată, nu stăteam cu fie-mea. Fie-mea avea atunci un an, un an jumate. Și a fost ciudat că m-am apucat de filmul de dinainte - a fost mult de lucru la el, iar tatăl ei s-a mutat cu ea în Argeș. Am terminat filmul, a venit licența, a fost o perioadă în care tot făceam naveta până la ea și mă simțeam foarte vinovată că nu stau cu ea mai ales că era foarte mică. Chiar era o problemă a mea care țipa în mine și m-am gândit la oamenii care sunt plecați 10 ani la muncă - cum se simt, că nu pot să meargă 2 ore până în Argeș să-și vadă copilul. Eu am crescut într-o familie și-ntr-o zonă în care sunt foarte mulți oameni plecați în Italia, în Spania la muncă. Mulți din verii mei au crescut cu părinții plecați în străinătate, au plecat și ei apoi. E o familie așa total dezbinată și plecată în multe părți. Și m-a lovit când eram mică și-au început să plece. Pentru mine e singura amintire de ceva perfect despre copilărie - acest univers cu mulți veri și cu toată familia mare - și cumva așa m-am decis la subiectul ăsta. Plus că mare parte din oamenii din echipă, cu care știam deja că lucrez, aveau și ei rude plecate. Cu toții eram în povestea asta și știam îndeaproape și mi s-a părut că e mișto să fie un lucru care ne unește și ca subiect. Oricum, inițial, scenariul a avut o variantă care nu era narativă, era cu niște flashback-uri, cu niște amintiri în vreo 3 planuri - fetele astea la 3 vârste. Am renunțat destul de greu la varianta asta. În continuare mă gândesc: "Oare cum ar fi fost aia?" Și a venit pandemia. În pandemie am reușit să-i dau forma asta. Am avut și un masterclass făcut la CineMAiubit și chit că atunci nu știam exact ce să fac cu informațiile, au fost extraordinare.

A.T.: Îmi place că e totul în prezent.
M.M.: Da, chiar a fost de transformat ceva ce era o întreagă poveste pe niște ani în 24 de ore. Mi s-a părut că a fost un exercițiu foarte bun să-ți dai seama că orice lucru abstract pe care-l ai și orice fel de relație poate fi transformată în ceva concret în timp real. Cele de dinainte nu erau tocmai foarte clasice și-am zis: "Trebuie să fac efortul ăsta și s-o scot la capăt și să văd cum ajungi din această nebuloasă abstractă în prezent." Mi s-a părut că e o bucată de încercat, că atunci când nu o fac, să știu de ce nu o fac și ce anume din realitate îmi trebuie.

A.T.: Ești împăcată cu el?
M.M.: Cu filmul? Nu, niciodată. Nu cred că o să găsești pe cineva care să fie împăcat. Adică sunt împăcată că l-am făcut așa narativ, dar nu. Cu fiecare vizionare vreau să mă întorc în timp și să mai tai altceva. Dar cred că asta este general valabilă. Ești alt om când te uiți la el. Lăsând la o parte - "Cine-a scris replica asta?", "Care-a fost regizorul care a auzit replica asta pe set și i s-a părut ok?" (Râdem.)

A.T.: În momentul ăsta e vreo secvență pe care ai vrea să o schimbi sau care nu-ți place?
M.M.: Sunt chestii care, în mod clar, mi se pare că sunt puncte slabe, dar pot să mă întorc la mine de atunci, să mă uit în jur și să-mi aduc aminte care era situația, care erau limitările - nu se putea face altceva. Ce a ieșit greșit nu mi se pare că a ieșit greșit din intenție sau din regie, a ieșit greșit din haos și din faptul că noi am filmat în miezul pandemiei, în noiembrie. Am strâns bani, am făcut rost de sponsorizări. Am făcut teste la toată echipa. Era panică din aia de nu se apropiau oamenii unul de altul. Am filmat în Curtea de Argeș, de unde sunt eu. Stăteam toți în aceeași casă. Ne-am făcut testele, am ajuns în Argeș. Două persoane au venit în noaptea de dinainte de filmare. Unuia îi ieșise testul. Celălalt - am zis să doarmă la hotel. Stăm cu mască până vine rezultatul testului. Ieșise la toată lumea negativ. A început filmarea, am filmat vreo două ore, a venit rezultatul testului - pozitiv. A fost un haos general, toată lumea s-a panicat. Omul a trebuit să plece acasă. Cu el a mai plecat cineva care s-a panicat. Și iată cum am rămas noi fără departamentul de imagine. Am rămas cu DoP-ul și cu focus puller-ul și atât. Și erau o grămadă de lumini și de chestii de mutat. Brusc, a devenit totul un haos și un hei-rup, după ce oricum aveam un copil și trebuia să avem grijă cu orele, cu frigul, cu toate cele. Tot filmul, mai puțin două secvențe, e filmat fără assist, eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic. Și asta zic - da, ok, sunt chestii de care sunt nemulțumită, dar aia a fost situația. Oricât aș vrea, tot aia a fost situația. Nu e ca și cum n-am fost atentă. Nu s-a putut mai mult.

Fragmentări

A.T.: Voiam să întreb dacă e vreo secvență care a fost mai dificilă, dar pare că -
M.M.: Au fost mai multe. Dificilă a fost cea care mie mi se pare că se vede că e cea mai nepregătită - bucata când se duc fetele la școală. Pentru că era o altă secvență cu o zi înainte - ceva care trebuia filmat în București într-o clasă, cu niște elevi. Mi-au zis de la școală că nu primesc vreo autorizație să pot să filmez cu mai mulți oameni într-un spațiu închis. Și a fost cumva scrisă în noapte de dinainte de prima zi de filmare, găsit locație pe repede înainte, găsit actriță, toate cele. A fost o chestie super hei-rup - găsește în Curtea de Argeș o actriță care să joace învățătoarea. Am avut baftă că am găsit pe cineva. Dar na, în afară de Cătălina - fata mare și bunica, restul n-au avut vreodată treabă cu filmul.

A.T.: Sora mai mică e adorabilă.
M.M.: Da, e mișto. Și-am mai lucrat cu ea la un proiect la un an distanță și-a devenit și mai profi. Adică chiar mi se pare că a recepționat ce a învățat. În mod ciudat, personajul ei e scris cu gândul la fie-mea. Era așa un - în ce fel cred eu că se va transforma și probabil ce am fost eu când eram mică - și mă uit acuma că exact în asta se transformă. Am bănuit bine.

A.T.: Mi-a plăcut secvența cu țigara, dar mă gândeam - Aoleo, câți oameni s-au scandalizat pe asta. S-au scandalizat? (n.a. Secvența cu țigara e un moment de bonding între surori - sora mai mare stă cu o prietenă la povești pe un pod, apare sora mai mică și îi cere o țigară. O primește, se preface că fumează, apoi o aruncă în apă.)
M.M.: Da, am fost acuma de curând la o proiecție în care o doamnă era foarte scandalizată de faptul ăsta. Da pe bune acuma, e absolut realitatea. Adică vrem să spunem că nu există un copil care să nu găsească țigări pe masă și să nu le bage în gură doar așa, să vadă cum e gestul? Cum am putea să ne prefacem că nu există lucrurile astea? La fel cum am avut o mare problemă în Argeș - n-am avut autorizație de la primărie să filmăm pentru că era o înjurătură și ni s-a spus că e un film cu golani și vagabonzi și că nu se poate implica primăria. Trebuia să filmăm la o altă școală, nu ne-au dat autorizație. Pentru o înjurătură. Din nou, vrem să spunem că un copil de 15-16 ani, fată, băiat, nu contează, nu înjură? Asta vrem?

Fragmentări

A.T.: Cu ce ai rămas pe plan personal? Ai ajuns să te simți mai puțin vinovată?
M.M.: Cred că e cumva mai mult o terapie, o explorare a fricilor într-o direcție creativă cât să te confrunți cu ele, să spui că: "Da, sunt", să ai acest document care să ateste că ai avut aceste dileme și că sunt parte din viața ta și cumva să le accepți. Nu știu dacă așa cum sunt, dar să le accepți că există. A fost, mai ales că pentru mine era legat și de toată familia. Era și despre fie-mea și despre mulți oameni dragi care sunt plecați. Relația asta dintre cele două surori a plecat de la relația mea cu vară-mea care a plecat și ea în Spania. A plecat când era mare, dar pentru mine a fost așa o lovitură. Pentru mine era cel mai important om de pe pământ, era centrul universului. Între noi sunt 3 ani, dar mi s-a părut tot timpul că eu eram mega tâmpită și imatură și ea era așa ca o mamă cu mine. Faptul că am putut să fac ceva pornind de la povestea noastră e - atâta pot face eu ca să spun că mi-e dor. Nu știu, am citit undeva la un moment dat, nu mai știu în ce context și cine a scris asta - un film al trebui să fie așa ca o scrisoare de dragoste și dacă o primește cel căruia îi e destinată, o să simtă, și dacă o vede cineva căruia nu îi e destinată, o să simtă că citește o scrisoare de dragoste pentru altcineva și o să simtă intensitatea, că e ca un martor la ceva ce nu-i al lui, dar totuși este în intimitatea cuiva. Și mi se pare că pentru mine chiar a contat chestia asta - să fie ca o scrisoare pentru cineva și, mai departe, cine o înțelege bine, cine nu, nu, dar mai mult nu pot. În general, sunt multe chestii în film care nu sunt neapărat evidente pentru toată lumea. Și, din când în când, unii le prind și-mi pun întrebări despre un anumit lucru care e neclar total și-mi dau seama: "A ajuns, ai prins-o." Fiecare prinde altceva.

A.T.: L-a văzut verișoara ta, l-a primit?
M.M.: Da, cred că pentru toată familia a fost așa un fel de: "Îmi e dor, îmi pare rău că ați plecat." - au înțeleg mesajul.

A.T.: V-ați distanțat.
M.M.: După ce a plecat, eu am avut o perioadă de-asta de răzvrătire cumva, m-am simțit abandonată. Și, na, am reluat legătura cu ea lucrând la el.

A.T.: Cum te simți ca regizor în România?
M.M.: Nu știu, măi. Mie mi-e foarte greu să mă recomand ca fiind regizor. Adică o spun și o spun așa cu sughițuri. Știu că trebuie să învăț s-o spun, but I don't buy it. Din punctul meu de ce e el acum, nu neapărat ca regizor - în acest moment mă simt destul de lost. Și mă simt lost, nu neapărat în industrie, ci în cât de schimbător e totul și cât de fluide sunt lucrurile, care sunt formele filmului care sunt cele mai accesibile oamenilor. Mi se pare că atunci când chiar ai chestii pe care vrei să le spui, te întrebi, în primul rând, în ce măsură e valid faptul că tu vrei să spui și cine ești tu să spui și dacă ce ai tu de spus e cu adevărat relevant. Cumva ne luăm acest drept de a vorbi și nu știu, mă simt așa - cine-mi dă mie dreptul de a spune poveștile mele când poate ale altora sunt mult mai meaningful pentru today. Și știu că trebuie să te lași așa și doar să speri că ce ai tu o să fie relevant și pentru alții, dar cumva e foarte scary chestia asta de a spune tot ce-ai pe suflet în speranța că cineva o să zică: "Ah, ce tare." Ce trebuie să zică, adică care ar trebui să fie răspunsul? Cum ajung oamenii să aleagă să se uite fix în sufletul tău și nu al altuia? Mi se pare că e o putere așa. Îmi doresc foarte tare doar asta - să vadă oamenii ce fac - că nu le fac doar ca să vorbesc singură. Dar, în același timp, nu pot să am pretenția de la cineva să le vadă. E așa un fel de - eu am făcut asta, mi-aș dori să se ducă undeva, dar nu pot să am, cum aș putea să am pretenția să -? Cum cuantifici dorința asta de a trimite la cât mai multă lume ce ai avut tu de spus? Îmi dă cu virgulă. Asta îmi dă cu virgulă - raportarea la dreptul de a spune și așteptarea de a - așteptarea de a ce? Ce aștepți? Că te chinui ceva să faci chestia aia. Te chinui, e muncă. For what? Nu zic că e în zadar, ci că e atât de necuantificabil, așa de -

A.T.: Îmi sună foarte familiar ce zici, pentru că sunt multe întrebări și nesiguranțe pe care le am și eu când lucrez la ceva. Soluția mea uneori e să le dau efectiv shut down și să nu mă întreb nimic, să le pun pe pauză.
M.M.: Evident, că trebuie s-o faci. O pui pe pauză atunci când o faci, o faci, e gata, și-apoi zici: "Am acest pachețel, cui îl trimit?" Cine-l primește? Cine-l vede? De ce îl vede? Cum? Și de asta e super mișto când primești într-adevăr feedback, de orice fel, și când cineva îți scrie. Ajungi la festival și cineva are ceva de spus sau cineva are o întrebare și simți că ai comunicat cu cineva. Că efectiv un om a primit, a recepționat mesajul tău. Și e foarte mișto. Pare așa că brusc înțelegi. Știi cum sunt oamenii ăștia - cântăreții la concerte care zic "Mulțumesc fanilor mei, pentru voi, voi mă faceți -". Și dup-aia îți dai seama că-ți scrie un om: "Băi, mi-a plăcut, m-a făcut să - , m-am gândit la -" și ești tot: "Da, merită!" Pentru un mic moment, pentru o conversație cu un om. Și ești: "O iau de la capăt fără nici o problemă pentru momentul ăsta." Și e ciudat, pentru că pentru a ajunge la asta, trebuie să treci printr-un întreg circuit festivalier și să fie competiție. Și I don't care, nu mă interesează de competiție. Dar, în același timp, sufăr atât de mult când nu e luat un film într-o competiție, nu pentru că vreau să fie în competiție, ci pentru că vreau să ajungă la niște oameni. Și e atât de greu să explici că - nu mă interesează să iau vreun premiu, ci doar vreau să se ducă undeva, să se uite niște oameni la ele. Mi se pare că chestia asta cu competiția e așa de - nu o facem pentru competiție. Sunt atâtea chestii între care eu personal nu pot să aleg. Sunt atâtea chestii atât de mișto. Mă uit acuma la scurtmetrajele de la Gopo - le-am văzut pe toate și eram: "Și de ce trebuie să decidă cineva între ele?" De ce nu putem să o lăsăm aici?

A.T.: Cum te simți cu nominalizarea la "Tânără speranță"?
M.M.: Pentru mine a fost foarte myth busted treaba asta, pentru că în sine drive-ul meu de a da la facultate s-a născut căscând ochii la Gopo și dorindu-mi din ce în ce mai mult. A fost așa un moment în care mi-am zis: "Dar ce, nu pot să fiu și eu aici pe covorul ăsta roșu?" Era acum vreo 10 ani. Mi-a luat ceva. A fost foarte ciudat, că n-a fost o chestie de nici un fel față de munca mea - că mi-aș fi dorit neapărat recunoașterea muncii mele pentru că I don't buy this thing cu competiție and stuff - dar a fost acel lucru pe care mi l-am dorit eu atunci, s-a întâmplat acum și voiam să-l tai de pe listă. E o poveste paralelă cu de ce mă bucur eu de chestia asta. Fix pentru această chestie a mea personală. A fost a big deal din punctul ăsta de vedere.

foto: Antonia Ciobanu

A.T.: Te uiți la filme românești?
M.M.: Înainte de facultate vedeam mai multe filme random. Și-acuma mi se pare că am înțeles destul de repede că mă influențează foarte tare anumite chestii care-mi plac și că de multe ori nu sunt neapărat în filmul care trebuie, adică e posibil să-mi placă ceva foarte mult și să mă agăț de chestia aia și să încerc să o aplic la ceva ce de fapt nu are nici o legătură. Am făcut asta în anul I după ce văzusem Sieranevada cred. N-avea nici o treabă cu ce scenariu aveam eu. Dar mi-a plăcut foarte mult și ce era să fac. Și apoi mi-am dat seama că atunci când lucrez la ceva, trebuie să caut ce mi se pare mie că e în direcția asta, în universul ăsta, cu premisele astea. De multe ori e așa la feeling pe ce mi se pare că mă duce în direcția mea. Și atunci când nu lucrez la ceva, ceea ce se întâmplă foarte rar, că mereu e ceva în background, da, mă uit la orice prind, chestii noi. Încerc să văd. Dar e foarte complicat cu filmele românești pentru că sunt în cinematografe, eu fiind o săptămână aicea, o săptămână în Argeș, foarte multe le ratez. Mi se pare greu. Mai ușor le văd pe alea care sunt pe platforme decât să ajung în cinematografe.

A.T.: Ce voiai să te faci când erai mică?
M.M.: Cred că cel mai mult timp voiam să mă fac doctor. M-am pregătit destul de mult cu olimpiade la biologie, până când am dat de chimie. Când am dat de chimie am zis: "WOOOW! Ce-i asta?!" Din fericire, mi se face rău instant când văd sânge și chiar cred că m-a salvat asta. Am zis că am această scuză și mă pot ascunde în spatele ei, cât să nu învăț chimia aia împuțită. Foarte mult timp mi l-am petrecut încercând să-i conving pe ai mei să mă dea la o școală de arte, la arhitectură, am vrut să mă mut la liceul de arhitectură. Nu știu exact cât de mult era scopul meu de a fi acolo sau cât era de a pleca de acasă, într-un alt oraș. Ăsta cred că era marele scop. N-am reușit decât la facultate. Înțeleg de ce acuma. Nici eu n-aș lăsa-o pe fie-mea în clasa a VIII-a să se mute în alt oraș. Dar eu am încercat.

A.T.: Cum e să fii mamă?
M.M.: Pentru mine a fost neașteptat, nu mi-am dorit vreodată copii. Eram un om foarte hotărât că nu-și dorește copii. Și s-a întâmplat ea într-un moment foarte tâmpit - eram în anul I de facultate și tocmai terminasem un documentar despre o prietenă care încerca să se decidă dacă vrea sau nu vrea un copil, în urma unor presiuni sociale, mai mult. Și eram foarte implicată în subiect, foarte cu părerile mele și fie-mea a simțit că are să-mi dea o lecție. Când am văzut testul am simțit așa cum se dărâmă toată viața mea ca și cum ar fi fost un castel din cărți de joc. A fost foarte fizic sentimentul ăla de - s-a dărâmat tot. Mi s-a părut foarte încurcată treaba asta: a accepta această schimbare totală a vieții, în ceva ce știam că nu e pentru mine. Ea este absolut genială. Odată ce ajungi să ai un copil - o auzi când n-ai copii, că e a different thing și nu poți să te mai gândești că ai putea să nu. Știu că sună a bullshit, dar așa e. Pare că n-ar mai avea sens lucrurile, că nu mai ai reperul. Brusc ai un alt reper în viață și nu te mai poți vedea fără reperul ăla. Gravitezi după. E ciudat. Dar na, e mișto. Îmi place foarte mult de ea.

A.T.: Cum o cheamă?
M.M.: Erin. Chiar e something you have to do ca să - nu știu. E alt film. Dar foarte greu ca mamă în acest domeniu. Foarte, foarte complicat. În ideea în care simți că toată lumea are pista lui dreaptă și a ta e așa în toate direcțiile și cu munți. Când ea avea 3 luni, am avut filmul de anul II și am fost cu ea la filmare. Cu un copil de 3 luni. Sunt niște lucruri - alăptam când am fost la filmări - niște situații. E greu. Nedorindu-mi asta și neidentificându-mă cu situația de mamă, n-am vrut să am vreun fel de scuză - eu nu pot, că n-am dormit de 5 zile, că sunt leșinată, că nu știu nici cum mă cheamă. Am fost la fel ca ăilalți. Să ai pretenția de la tine că poți să duci aceeași cursă, cu aceleași eforturi, cu cei care nu au copii sau ca bărbații care au copii și pentru care e mult mai scuzabil să fie departe de ei. La mine în permanență e întrebarea asta: "Cu copilul cum faci?" Să mor dacă am auzit întrebarea asta către un băiat. Never. Și na, ca context așa, la grădiniță la Erin e ceva dubios - că are o mamă care nu stă cu ea. Adică eu stau o săptămână cu ea acolo și o săptămână stă cu tatăl ei. Basically e ca orice fel de custodie împărțită între părinți, doar că eu mă mut acolo o săptămână ca să stau cu ea, nu o iau pe ea în București că ar fi ilogic să stea în două orașe, că nu poate să meargă la grădiniță. Eu fac o chestie foarte complicată pentru mine. Și totuși pare că eu sunt o mamă denaturată pentru că nu sunt - na.

A.T.: Mie mi se pare greu să mă gândesc că aș putea fi mamă și să fac și ce fac acum.
M.M.: Mă bucur că s-a întâmplat, că nu mi se pare că avem un context în care să poți să iei decizia asta, n-ai cum. Și dacă aș fi vrut, tot nu înțeleg cum poți să ai curajul să iei decizia asta în acest domeniu sau, măcar, nu când ești la început în domeniu. Poate după ce ai deja niște baze. Dar ar mai fi durat mult timp. Oricum, Erin are un tată care este extraordinar de implicat. Dar e fifty-fifty. Poate, câteodată, pentru că eu am, de exemplu, un lungmetraj, există o perioadă când poate e mai multe zile la el. Pe care le recuperez apoi. Doi părinți egali. Dar pentru asta, eu sunt o nenorocită și el este un erou.

A.T.: Ea nu vă percepe așa, nu?
M.M.: Dacă oamenii o tot întreabă unde sunt, chestiile sociale ajung oricum. Pe majoritatea copiilor îi iau mamele de la grădiniță. Tații așa, când e o scăpare, când e o chestie. Numai din faptul că vezi o armată de mame și un tată sau doi. Care e normalitatea? Te duci în parc, mai ales în Curtea de Argeș - un tată? Mai ales pentru un oraș mic e ceva -. Eu sper că e mai mult lupta mea de a nu-mi păsa ce părere au alții, dar, din când în când, mai ajunge să te pună jos.

A.T.: Cum te împaci cu instabilitatea pe care o are meseria?
M.M.: Eu n-am trecut vreodată printr-un job clasic, am lucrat în presă scrisă vreun an, apoi am trecut la foto, am făcut evenimente și cumva a fost tot timpul de trăit din proiecte. Aveam firmă, aveam niște angajați înainte să mă apuc de facultate, dar trecând prin partea de antreprenor, acuma mi se pare că este boierie. Adică era mai mare instabilitatea să trebuiască să plătești și o chirie și niște angajați și niște dări la stat și toate cele. Era mult mai greu de dus decât ce e acuma și, odată ce am renunțat la a mai avea un spațiu și angajați pe partea de foto, mi-am dat seama că există o viață care poate fi trăită în timpul în care stăteam acolo și lucram non-stop. Am învățat să mă bucur de timpul liber și să-mi dau seama că e un privilegiu. Ok, mai facem și foamea, dar facem foamea fix pentru privilegiul ăla de a fi miercuri la ora 15:00 la o cafea. Și de fiecare dată când sunt miercuri la ora 15:00 undeva, făcând ceva total random sunt: "De aia merită să fac foamea din când în când sau să am nesiguranțe." Pentru că am o viață, una singură, de ce să nu beau o cafea dacă vreau să beau o cafea? Decât să fac - nu-mi dau seama ce aș fi putut să fac dacă nu făceam asta. Da, e frustrant și te deprimă și-ți vine să te dai cu capul de pereți și e groaznic, dar gândindu-mă la cealaltă perspectivă, de a fi angajat - sigur mai degrabă duc asta decât partea aia. Așa mă mențin pe linia de plutire.

A.T.: Acum la ce lucrezi?
M.M.: Am lucrat la un lungmetraj ca second și în paralel - scris. Scriu pe principiul - nu mă gândesc despre ce e. Mi se pare că la primul draft ar trebui să verși doar niște plastilină acolo și apoi să vezi ce faci din ea. Mi se pare că e un proces în care așterni materia primă și vezi de acolo cu ce lucrezi.

A.T.: Despre ce scrii?
M.M.: Scriu cumva despre - stai să-mi găsesc cuvintele. Dacă mi-aș găsi cuvintele, aș fi în stare să-i scriu și un treatment. E bazat destul de mult pe stilul meu de viață, pe cum mă împart între foarte multe medii foarte diferite și trebuie să fiu altă bucată a mea în diverse contexte sociale - pare că sunt persoane diferite total și vieți diferite total. Ce vreau să zic prin ce scriu e că există o libertate pe care poți să o ai în viața ta și-n felul în care alegi să interacționezi cu oamenii care e beyond orice fel de normă și orice fel de lucru acceptabil doar pentru că nu l-ai văzut. Cumva e vorba de o împăcare și de o asumare a tuturor părților pe care tu le ai și le vrei. Să-ți găsești contextele ca să fii toate lucrurile pe care le vrei tu, ca și cum ai trăi mai multe părți ale tale simultan. Sunt foarte mare fan Mr. Nobody - cu alegerile și cu ce-ai fi putut să faci. Mi se pare că în general triggerul meu este să-mi trăiesc toate bucățile pe care aș vrea să le trăiesc, chiar dacă, din când în când, înseamnă să separ niște chestii foarte mult. Pentru că una e viața și vreau să fac multe chestii și să fiu în multe situații. Mi se pare că mai degrabă situațiile sunt mișto - efectiv, a fi acolo și a reacționa la ce ți se dă și a vedea ce iese din chestia aia. Sunt foarte curioasă în general. Și pentru că am această curiozitate, ajung din când în când în niște situații foarte interesante.

A.T.: Îți vine vreuna acum?
M.M.: Nu știu, dar numai din faptul că poți răspunde la 2 noaptea la un telefon că: "Hai undeva că se întâmplă o petrecere bizară" sau "Hai că am plecat de acasă că m-am certat cu soțul" sau "Hai să mergem până la Siret să luăm niște refugiați, că au ajuns acuma și n-are cine să-i ia". Cumva acel "HAI SĂ" și să mi-asum că undeva, acolo, m-a chemat o poveste. Mi se pare mișto atâta timp cât nu mă am decât pe mine ca experiment, să văd cum reacționez eu în situații - să văd.

foto: Barbu Nitelea
Opresc înregistrarea și mai stăm o vreme la povești. Miruna mă face să mă gândesc la toate femeile mișto pe care le-am întâlnit pe plan profesional, pentru că are atitudinea aia de - orice problemă apare, o rezolvăm și-o rezolvăm cât de bine se poate. Și nu vine pe gol sau pe o încredere exagerată, ci vine pe niște vulnerabilități asumate. Ceea ce e cu atât mai valoros.