sâmbătă, 31 iulie 2021

Îngerul decăzut

 

Yukio Mishima
Îngerul decăzut
Traducere din japoneză şi note de Andreea Sion

Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****
Intro

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut. Kimitake Hiraoka, pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, adept al unei educaţii stricte, în conformitate cu cerinţele tradiţiei, adoptă pseudonimul Yukio Mishima.

În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Tokyo. Cinci ani mai târziu îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas Fiction, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai cunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, printre care se numără: Sete de iubire (1950), Tumultul valurilor (1954; Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare şi oţel (1970; Humanitas, 2008).

Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, este urmat de romanele Cai în galop (1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul Zorilor (1970; Humanitas Fiction, 2011) şi Îngerul decăzut (1970). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri şi treizeci şi trei de piese de teatru.

Întreaga viaţă a lui Mishima a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.

*****
Suntem la începutul anilor '70. Avocatul Honda, ajuns la vârsta de optzeci de ani şi posesor al unei averi considerabile, întâlneşte un tânăr de şaisprezece ani, orfan, şi îl adoptă, având motive să creadă că este a treia reîncarnare a prietenului său din perioada adolescenţei, Kiyoaki, a cărui poveste de dragoste narată în Zăpada de primăvară a avut un sfârşit tragic. Kiyoaki, Isao, înfocatul patriot din Cai în galop, şi Ying Chan, frumoasa prinţesă thailandeză din Templul Zorilor, s-au stins fiecare la vârsta de douăzeci de ani. Oare cu Tōru se va întâmpla la fel? Este el, de fapt, Kiyoaki? Bătrânul avocat nu este departe de propriu-i sfârşit, dar nu-i rămâne decât să aştepte pentru a afla deznodământul. Însă Honda nu este pregătit pentru ceea ce îi va dezvălui Satoko, iubita din tinereţe a lui Kiyoaki, acum stareţă a mânăstirii budiste unde se refugiase după teribila dezamăgire.

Considerată capodopera lui Yukio Mishima, tetralogia Marea fertilităţii, din care au apărut în această colecţie romanele Zăpada de primăvară, Cai în galop şi Templul Zorilor, a fost scrisă între anii 1965 şi 1970. Cu Îngerul decăzut, saga Japoniei secolului XX creată de Mishima ajunge la final. Romanul a fost încheiat în dimineaţa zilei de 25 noiembrie, cu câteva ore înainte de sinuciderea rituală a scriitorului.

În Îngerul decăzut, peisajele sunt aproape sufocate de dejecţiile civilizaţiei moderne, oraşele sunt invadate de reclame luminoase, iar vechile cutume ale societăţii tradiţionale dispar, batjocorite. Bătrânul avocat Honda îl înfiază pe Tōru, un tânăr pe care-l crede reîncarnarea prietenului său din tinereţe, Kiyoaki: va confirma însă acesta speranţa lui Honda, sau se va dovedi un mesager al distrugerii şi vidului?

"Yukio Mishima a fost, în viaţă ca şi în moarte, şi mai ales în ficţiune, un maestru al surprizelor sublime şi perverse. Ultimul său roman, Îngerul decăzut, se dovedeşte o capodoperă cutremurătoare, subtilă şi originală." (The New York Times)

"În ultimul volum al tetralogiei, speranţa şi, odată cu ea, încarnările succesive ale rafinamentului, entuziasmului sau frumuseţii au pierit. [...] Titlul evocă o veche legendă budistă, potrivit căreia îngerii, în loc să fie nemuritori, fiinţează ca îngeri doar o mie de ani, apoi văd cum cununile de flori de pe frunţi li se ofilesc, cum aura lor păleşte, iar trupul începe să le emane sudoare. Un astfel de înger pare însăşi Japonia. Prin extensie, pentru noi, cititorii, el devine simbolul oricărei catastrofe din lumea în care trăim." (Marguerite Yourcenar, Mishima sau viziunea Vidului)

Linie

2

Shigekuni Honda împlinise şaptezeci şi şase de ani. De când îi murise soţia, Rie, obişnuia să meargă adesea în excursii de unul singur. Îşi alegea locuri unde putea ajunge cu uşurinţă şi fără prea mare oboseală şi-şi alina astfel bătrâneţile.
 
De data aceasta mersese la Nihondaira, iar apoi se oprise să viziteze crângul de pini de la Miho şi văzuse hagoromo - veşmintele preţioase, originare probabil din Asia Centrală, despre care se spunea că fuseseră purtate de un înger. Pe drumul de întoarcere către Shizuoka, paşii l-au purtat pe ţărmul pustiu.
 
Trenurile expres circulau câte trei pe oră şi nu se întâmpla nimic dacă pierdea unul. De la Shizuoka ajungea la Tokyo în mai puţin de o oră şi jumătate.
 
A cerut şoferului maşinii închiriate să oprească şi, sprijinindu-se în baston, a parcurs cei cincizeci de metri pe nisip, până la plaja Komagoe. În timp ce privea marea, s-a pomenit întrebându-se dacă aici fusese ţărmul de la Udo, unde coborâse îngerul în timpurile străvechi, aşa cum se spunea în Dōmōsho[1]. Aşa crezuse şi despre ţărmul de la Kamakura, în tinereţe. S-a uitat în urmă. În afară de câţiva copii care se jucau şi de doi-trei pescari, plaja era pustie.
 
Iniţial atenţia îi fusese atrasă doar de mare, dar acum, la întoarcere, i-a captat privirea un fir de rochiţa-rândunicii ce-şi iţea de sub dig florile rozalii. Pe nisipul din lungul digului erau o mulţime de gunoaie aduse de vânt. Sticle goale de Coca-Cola, conserve, cutii goale de vopsea, pungi de plastic nedegradabile, cutii de detergent, ţigle, resturi de mâncare...
 
Dejecţiile vieţii de pe pământ ajunseseră până aici, în avalanşă, iar acum, pentru întâia oară, se aflau faţă în faţă cu eternitatea. Eternitatea nemaiîntâlnită, marea. Ca şi oamenii, gunoaiele nu-şi puteau găsi sfârşitul până nu luau cea mai murdară şi mai urâtă înfăţişare.
 
Pe malul înălţat erau câţiva pini golaşi, cu muguri roşietici, ca nişte stele‑de‑mare. Pe partea stângă a drumului se vedea o parcelă cultivată cu ridichi japoneze, care-şi iţeau, singuratice, florile albe cu patru petale. Pe partea dreaptă, câţiva pini micuţi se înşirau de‑a lungul drumului. În rest nu erau decât sere pentru căpşuni, acoperite cu folie de plastic. Sub acoperişurile semicilindrice, căpşunii îşi întindeau frunzele bogate, verzi, peste terasele din piatră. Pe marginile frunzelor, zimţate ca nişte fierăstraie, îşi făceau veacul muştele. Unde vedeai cu ochii erau doar şiruri de sere, de un alb mohorât, înghesuite unele în altele. Honda nici nu remarcase de la început micul turn care se ridica dintre ele.
 
Chiar la marginea drumului prefectural pe care se oprise maşina era o căsuţă mică din lemn, cu etaj. Avea pereţii albi şi era aşezată pe o platformă din beton disproporţionat de înaltă. Era prea elegantă pentru un turn de observaţie şi totodată prea simplă ca să fi fost sediul unor birouri. Atât la parter, cât şi la etaj, pe trei dintre cele patru laturi erau nişte ferestre imense.
 
Împins de curiozitate, Honda a intrat în curtea din faţă. Sub paşii săi, cioburi de geamuri sparte oglindeau fidel norii de pe cer. Mai încolo, rame albe de geamuri zăceau aruncate neglijent pe nisip. Înălţându-şi privirea, Honda a zărit, printr-o fereastră de la etaj, ceva ce semăna cu lentila unui telescop. Din platforma de beton ieşeau două ţevi de fier, imense şi ruginite, care apoi intrau la loc în pământ. Cu paşi nesiguri, Honda a trecut peste ţevi, a dat ocol platformei şi a urcat cele câteva trepte pe jumătate năruite care duceau mai sus. Acolo, s-a pomenit în faţa unei scări metalice care ajungea la intrarea în clădire. La baza scării era şi un indicator cu acoperiş, pe care scria, mai întâi în engleză, STAŢIA DE SEMNALIZARE TEIKOKU, iar dedesubt, în japoneză:
 
Compania de Semnalizare şi Comunicaţii Teikoku, Biroul Portuar Shimizu
 
Atribuţii:
 
1. Înştiinţare despre sosirea, plecarea şi andocarea vaselor
2. Depistarea şi prevenirea accidentelor pe mare
3. Comunicaţii de pe uscat pe mare
4. Informaţii meteorologice marine
5. Ghidarea vaselor la sosirea şi plecarea din port
6. Alte aspecte legate de navigaţie
 
Lui Honda i-au plăcut şi numele companiei caligrafiat după moda veche, şi literele în engleză, cojite şi decolorate pe ici pe colo. Şi-a înălţat privirea spre capul scărilor. Clădirea era cufundată în tăcere.
 
A privit apoi în jos. La picioarele sale, către nord-vest, de partea cealaltă a şoselei şi dincolo de oraşul nou construit, printre ale cărui acoperişuri de ţiglă albastră se înălţau koi-nobori[2], se întindea portul Shimizu, cu încâlceala lui de macarale de pe ţărm şi de pe vase, cu silozuri albe şi carene negre de vapoare, cu metal mâncat de vântul de pe mare şi coşuri de fum acoperite cu straturi groase de vopsea. O parte din siluete se opreau pe mal, celelalte se adunau dinspre mare, unindu-se toate într-un loc şi dezvăluindu-se privirii. Acolo marea părea un şarpe strălucitor, tăiat în bucăţi.
 
Departe de tot, învăluit de ceaţă, Muntele Fuji îşi iţea doar vârful, ascuns de siluetele munţilor de dincolo de port. Creştetul alb arăta ca un imens bolovan ascuţit, aruncat sus pe cer, printre norii timizi.
 
Mulţumit, Honda şi-a văzut mai departe de drum.
 
3

Platforma pe care se înălţa staţia de semnalizare era de fapt un rezervor cu apă.
 
Aici se colecta, prin pompare, apa unei fântâni, care era apoi trimisă prin ţevi de metal către serele cu căpşuni, pentru a le iriga. Compania Teikoku văzuse avantajele înălţimii oferite de platformă şi construise pe ea staţia de semnalizare, o clădire mică din lemn. De acolo se puteau observa cu uşurinţă vapoarele care veneau de la vest, dinspre Nagoya, sau drept din faţă, dinspre Yokohama.
 
Staţia de semnalizare avea patru angajaţi care lucrau în schimburi de opt ore, dar cum unul dintre ei se îmbolnăvise şi lipsea de multă vreme, ceilalţi trei ajunseseră să lucreze în schimburi de douăzeci şi patru de ore. La parter se afla biroul şefului staţiei, care uneori venea aici de la biroul său principal din port. Supraveghetorilor le rămânea doar cămăruţa de opt tatami[3] de la etaj, cu ferestre mari pe trei laturi.
 
Lângă una dintre ferestre era un birou masiv, cu vedere spre toate cele trei ferestre. Către sud era îndreptat un telescop binocular cu putere de mărire de treizeci de ori; pentru a supraveghea portul aflat la est se folosea un altul cu putere de mărire de cincisprezece ori; în colţul de sud-est al încăperii, pentru semnalizarea pe timp de noapte, era un far cu putere de un kilowatt.
 
În colţul de sud-vest se aflau un birou pe care erau aşezate două telefoane, nişte rafturi cu cărţi, hărţi şi fanioane de semnalizare pe ultimul raft; la nord-vest erau bucătăria de serviciu şi o cuşetă. Asta era tot. Pe fereastra dinspre est se vedea un stâlp de înaltă tensiune, ale cărui piese izolatoare din porţelan alb păreau că furaseră culoarea norilor. Firele electrice coborau spre ţărm, unde erau din nou prinse laolaltă de un alt stâlp, apoi coteau spre nord-est, spre alt stâlp, formând o linie de turnuri argintii, din ce în ce mai mici, întinzându-se de-a lungul coastei până în port. De la fereastra staţiei de semnalizare, cel de-al treilea stâlp era un reper foarte bun: când un vas intrat în rada portului ajungea în dreptul lui, era limpede că se apropia de docurile 3G.
 
Vapoarele încă se identificau cu ochiul liber. Fiecare se mişca altfel, în funcţie de greutatea încărcăturii şi de hulă, iar sosirea lor la chei, ca nişte invitaţi la petrecere prea grăbiţi sau prea întârziaţi, nu-şi pierduse atmosfera romantică de secol XIX. Era nevoie de cineva care să urmărească atent sosirea vaselor şi apoi să înştiinţeze la timp vama, biroul de carantină, pilotul portului, docherii, serviciul de aprovizionare şi cel de curăţenie, pentru a întâmpina vaporul sosit. Era mai ales nevoie de un arbitru corect, care să decidă cine avea întâietate când se întâmpla ca două vase să ajungă în port aproape în acelaşi timp, luptându-se să ocupe ultimul chei liber.
 
Asta era misiunea lui Tōru.
 
În larg şi-a făcut apariţia un vas de mare tonaj. Orizontul devenise deja tulbure şi, la acea distanţă, doar un ochi ager şi bine antrenat îl putea repera. Tōru s-a dus imediat la telescop.
 
În zilele cu cer limpede din toiul verii sau al iernii, era un moment când vasul urmărit prin telescop părea că se ridică deasupra liniei orizontului; însă prin ceaţa de început de vară, "apariţia" unui vas era de fapt o ieşire treptată din nesiguranţa existenţei. Orizontul era o pernă albă, lungă şi dezumflată.
 
După dimensiuni, vaporul negru ivit în zare părea să fie vasul Tenrō-maru, de 4 700 de tone. Forma timoneriei de la pupa şi simbolul companiei maritime corespundeau şi ele. Pasarela, ca şi valurile siajului, erau de o prospeţime albă. Pe punte se vedeau trei bigi[4] galbene. Dar semnul rotund de pe coşul vasului ce era? Tōru şi-a mijit ochii. Era caracterul "tai", înconjurat de un cerc roşu. Compania de Transport Naval Taishō, fără îndoială. Între timp, vasul continua să înainteze cu o viteză constantă de douăsprezece noduri şi jumătate. Mai avea puţin şi ieşea din raza vizuală a telescopului, ca un fluture negru care trece prin dreptul unei ferestre rotunde.
 
Numele vasului încă nu se vedea clar, însă Tōru şi-a dat seama că se compunea din trei caractere, iar despre primul, intuiţia îi spunea că e "ten".
 
S-a întors la birou şi a format numărul de telefon al agentului naval.
- Alo? Aici e Staţia de Semnalizare Teikoku. Tenrō-maru tocmai trece prin faţa noastră, aşa că puteţi începe pregătirile. Încărcătura? Ştiu şi eu, a spus Tōru, încercând să determine unde era linia de plutire a vasului, între partea neagră şi cea roşie a carenei. Aş zice, pe jumătate plin. La cât sunt programaţi docherii, la orele 17?
 
Asta însemna că-i rămăsese mai puţin de o oră până începea descărcarea. Numărul telefoanelor pe care trebuia să le dea crescuse.
 
A sunat în vreo cincisprezece locuri, tot mişcându-se grăbit de la telescop la telefon şi înapoi. A anunţat biroul pilotului, remorcherul Shun\'yō-maru, locuinţa pilotului, diverşi aprovizioneri, serviciile de curăţenie ale portului, biroul de vamă, apoi l-a sunat din nou pe agentul naval, apoi biroul administrativ al portului, biroul de statistică - pentru cântărirea încărcăturii, biroul de transport...
- Tenrō-maru soseşte imediat. Va ancora la docurile Hinode 4-5. Mulţumesc.
 
Vasul tocmai depăşise al treilea stâlp de înaltă tensiune. Imaginea din telescop era acum distorsionată de căldura emanată de pământ.
- Alo? Tenrō-maru soseşte la 3G.
- Alo? Sunt Staţia Teikoku. Tenrō-maru intră la 3G.
- Alo, Vama? Daţi-mi, vă rog, Biroul de Poliţie. ... Tenrō-maru a sosit la 3G.
- Alo? Ora 16 şi 15 minute, Tenrō-maru la 3G.
- Alo? Tenrō-maru a ajuns acum cinci minute.
 
Pe lângă vapoarele care veneau direct din străinătate, mai erau şi cele care-şi anunţau sosirea de la Yokohama sau Nagoya, mai frecvente la sfârşitul lunii şi mai rare la început. De la Yokohama la Shimizu erau 115 mile marine, care puteau fi parcurse în nouă ore şi jumătate, la viteza de 12 noduri. Singura îndatorire a lui Tōru era să pândească sosirea vasului, începând cu vreo oră înainte de sosirea estimată, calculată după viteza acestuia. Altă treabă nu avea. Iar astăzi nu mai era programat nici un vapor, în afară de Nicchō-maru, aşteptat să sosească la nouă seara de la Keelung.
 
Imediat ce termina de anunţat sosirea unui vas, Tōru era cuprins de o uşoară tristeţe. Atunci când misiunea lui se încheia, portul se trezea la viaţă şi o mulţime de oameni începeau să se mişte la unison. Iar el urmărea forfota din locul său retras, fumând o ţigară.
 
La drept vorbind, n-ar fi trebuit să fumeze. La cei şaisprezece ani ai săi era încă minor, iar şeful staţiei l-a mustrat aspru când l-a văzut prima oară că fuma. Apoi însă nu i-a mai spus nimic. Îşi dăduse probabil seama că, dacă voia o muncă bine făcută, era preferabil să treacă asta cu vederea.
 
Tōru avea un chip frumos şi palid, ca sculptat în gheaţă, pe care nu se citeau nici sentimente, nici dragoste, nici lacrimi. Însă tânărul cunoştea bucuria de a privi. Mama Natură îl învăţase asta. Nici un ochi nu poate fi mai limpede decât cel care doar stă şi priveşte, fără a crea nimic. Orizontul nevăzut, dincolo de care conştiinţa nu poate pătrunde, era mult mai îndepărtat decât orizontul vizibil. În spaţiul accesibil ochiului şi conştiinţei îşi făceau apariţia tot felul de lucruri: vapoare, nori, peninsule, fulgere, marea, soarele, luna şi miriadele de stele. Dacă privitul însemna întâlnirea dintre ochi şi existenţă, sau mai bine zis întâlnirea dintre existenţă şi existenţă, atunci era întâlnirea a două oglinzi ale existenţei. Ba nu, era mai mult decât atât. Vederea depăşeşte existenţa; ea capătă aripi, ca o pasăre, şi ajunge până în locuri de nimeni pătrunse. Acolo chiar şi frumuseţea nu e decât o zdreanţă ruptă şi ponosită. Acolo sigur se află un ocean niciodată străbătut de vreun vas, niciodată atins de crima existenţei. Sigur se află un tărâm unde, la limita vizibilului, există certitudinea că nimic nu-şi va face apariţia, un tărâm indigo unde lucrurile şi conştiinţa se dizolvă aşa cum se topeşte oxidul de plumb în acid acetic, unde vederea se eliberează din cătuşele conştiinţei şi devine transparentă.
 
Pentru Tōru, fericirea însemna să pătrundă cu ochii minţii în acele depărtări. Atunci când privea, se cufunda în uitarea de sine. Doar ochii puteau aduce uitarea de sine - cu excepţia privitului în oglindă.
 
Cât despre Tōru însuşi?
 
Era un tânăr de şaisprezece ani total convins că nu aparţinea lumii din jurul său. Era prezent în această lume doar pe jumătate. Cealaltă jumătate aparţinea tărâmului întunecat, indigo. În consecinţă, pe lumea asta nu existau legi sau reguli cărora să li se supună. Era suficient să se prefacă. Nicăieri legile nu pot supune un înger.
 
De aceea, viaţa lui era foarte uşoară. Nici sărăcia oamenilor, nici contradicţiile politicii sau ale societăţii nu-i tulburau inima. Uneori lăsa să-i fluture pe buze un surâs fugar, dar asta n-avea nici o legătură cu sentimentele. Era un semn că respingea umanitatea, o săgeată nevăzută trasă de arcul buzelor sale.
 
Când se plictisea să privească marea, scotea din sertarul biroului o oglinjoară şi-şi studia chipul. Avea faţa palidă, cu un nas frumos conturat şi ochi profunzi, sprâncene subţiri şi mândre, buze fine şi puternice. Dintre toate, cei mai frumoşi erau ochii, dar n-avea nevoie de ei pentru a fi conştient de sine. I se părea o ironie faptul că tocmai partea sa cea mai frumoasă era singurul instrument prin care-şi putea confirma propria frumuseţe.
 
Ochii prea cruzi, cu genele lungi, păreau mereu cufundaţi în vis.
 
În orice caz, Tōru, acest orfan, acest ales, atât de diferit de ceilalţi, era convins de puritatea sa, oricare ar fi fost răul pe care-l provoca. Tatăl său, căpitan de vas comercial, murise pe mare; la puţin timp după aceea îşi pierduse mama şi fusese luat în grijă de un unchi sărac; după ce absolvise gimnaziul, petrecuse un an într-un centru de îndrumare al Prefecturii şi obţinuse calificarea de personal de semnalizare de gradul al treilea, ajungând astfel să fie angajat de Compania Teikoku.
 
Nu cunoscuse niciodată rănile provocate de sărăcie, acele tăieturi în scoarţa unui copac prin care se prelinge seva şi care apoi se întăresc şi se închid. Fusese înzestrat cu scoarţă groasă din născare. Scoarţa dură a dispreţului.
 
Pentru el, bucuria cunoaşterii nu exista decât dincolo de orizontul vizibil al mării, acolo unde totul e limpede şi deja ştiut. De ce s-or mira oamenii? Deşi înşelăciunea li se serveşte tuturor, ca sticlele cu lapte dimineaţa, la uşa casei.
 
Îşi cunoştea structura interioară până în cele mai mici detalii şi o inspecta meticulos. În ea nu se găsea nici urmă de inconştient.
"Dacă vreodată aş vorbi împins de vreun impuls inconştient, întreaga lume s-ar prăbuşi. Lumea ar trebui să-mi fie recunoscătoare pentru stăpânirea mea de sine. Nu există mai mare mândrie a conştiinţei decât puterea de a te controla", gândea Tōru.
 
I se părea uneori că este o bombă cu hidrogen posesoare de conştiinţă. În orice caz, om nu era.
 
Avea întotdeauna mare grijă de trupul său şi se spăla foarte des pe mâini. Mereu frecate bine cu săpun, palmele îi erau albe şi uscate. În ochii lumii, era doar un tânăr curat şi îngrijit.
 
Pe de altă parte, dezordinea din afara lui nu-l tulbura. Din punctul său de vedere, era un semn de boală să-ţi faci griji pentru cutele de pe pantalonii altcuiva. Pantalonii politicienilor erau nişte cârpe şifonate, dar ce importanţă avea?
 
La uşa de jos, de la intrare, s-a auzit un ciocănit uşor. Şeful staţiei întotdeauna deschidea în forţă uşa încăpăţânată, de parcă ar fi zdrobit o cutie de chibrituri, şi făcea mult zgomot când urca. Nu era el.
 
Tōru şi-a pus rapid sandalele, a coborât pe scara de lemn şi, oprindu-se în dreptul siluetei rozalii care se profila prin geamul vălurit al uşii, a spus, fără să deschidă:
- Nu se poate acum. Până pe la şase e posibil să apară şeful. Vino după cină.
- Da?
 
Silueta a părut că stă o clipă pe gânduri, apoi s-a îndepărtat.
- Bine, atunci trec mai târziu. Am o grămadă să-ţi povestesc.
- Abia aştept.
 
Tōru şi-a pus după ureche ciotul de creion cu care venise de sus fără să-şi dea seama şi a urcat din nou scările, cu paşi rapizi.
 
Părând că uitase pe loc de vizita de adineauri, s-a dus la fereastră şi a privit cerul care începea să se întunece.
 
Astăzi apusul avea să fie acoperit de nori, dar, cum soarele asfinţea la şase şi treizeci şi trei de minute, încă-i mai rămânea vreo oră de lumină. Cu toate acestea, apa mării căpătase o nuanţă mai închisă, iar Peninsula Izu, o vreme ascunsă de ceaţă, redevenise vizibilă, ca o pictură în tuş.
 
Jos, printre serele acoperite cu plastic, au trecut două femei cărând în spate coşuri pline cu căpşune. Dincolo de sere se vedea doar marea, ca metalul neşlefuit. Chiar în dreptul celui de-al doilea stâlp de înaltă tensiune, un vas comercial de vreo 500 de tone stătuse la ancoră întreaga după-amiază. Părăsise docul dimineaţa devreme, pesemne ca să nu mai plătească staţionarea, apoi ancorase puţin mai încolo, pentru o curăţenie temeinică. Treburile odată terminate, acum ridica din nou ancora.
 
Tōru a intrat în mica bucătărie de serviciu, unde nu erau decât o chiuvetă şi un aragaz de voiaj cu butelie, şi şi-a încălzit legumele pentru cină. În timp ce-şi pregătea masa a sunat telefonul: cei de la Biroul Portuar îl anunţau că vasul Nicchō-maru îşi confirmase sosirea pentru ora nouă seara, aşa cum era programat.
 
După ce a terminat de mâncat, s-a apucat să citească ziarul de seară. Şi-a dat seama că-şi aştepta vizitatorul de mai devreme.
 
La ora şapte şi zece, noaptea se aşternuse deja peste mare. Doar şirurile de sere din vale păreau să opună rezistenţă întunericului, albicioase, ca o pojghiţă de brumă.
 
De afară s-a auzit zgomotul mai multor motoare de capacitate mică. Ca la un semn, bărcile de pescuit au pornit din dreapta, dinspre Yaizu, au trecut prin faţa staţiei de semnalizare şi s-au îndreptat către Okitsu, în căutarea bancurilor de sardine. Vreo douăzeci de vase cu luminiţe verzi şi roşii au trecut în grabă, întrecându-se pentru întâietate. Pâlpâirea luminiţelor pe apa întunecată a mării părea că ţine ritmul simplu al zgomotului motoarelor cu cap incandescent.
 
Pentru un timp, marea cufundată în noapte a părut scena unui festival tradiţional, unde mulţimea de participanţi, fiecare cu felinarul de hârtie în mână, se îndreaptă către altarul ascuns în întuneric. Tōru ştia că bărcile îşi vorbesc. Alunecând grăbite pe apă, fiecare vrând să fie prima, visând la captura bogată de sardine, vesele, umflându-şi muşchii cu iz de peşte, îşi vorbeau prin portavoce.
 
Când freamătul vaselor de pescuit a încetat, lăsând locul doar zgomotului înfundat al maşinilor care treceau pe şoseaua din spatele clădirii, s-a auzit o bătaie în uşa de la intrare. Cu siguranţă era din nou Kinue.
 
Tōru a coborât şi a deschis uşa.
 
Kinue era acolo, îmbrăcată într-un cardigan de culoarea piersicii, scăldată în lumina palidă a becului de la intrare. În păr îşi prinsese o gardenie mare.
- Intră! i-a spus Tōru, bărbăteşte.
 
Kinue a intrat, cu un zâmbet uşor refractar, aşa cum îşi îngăduie doar o vedetă. Ajunşi la etaj, fata a pus pe birou o cutie cu bomboane de ciocolată.
- Te rog să serveşti.
- Mereu mă răsfeţi!
 
Tōru a desfăcut energic celofanul de pe cutia lunguiaţă şi aurită, făcând să răsune camera. Apoi a deschis capacul, a luat o bomboană şi i-a zâmbit fetei. Întotdeauna o trata atent, ca pe o mare frumuseţe.
 
Tōru s-a aşezat la birou, iar Kinue s-a aşezat cât mai departe de el, de partea cealaltă a biroului, pe un scaun lângă farul de semnalizare, de parcă era gata oricând s-⁠\o rupă la fugă pe scări în jos.
 
Când privea prin telescop, Tōru stingea luminile, dar altfel camera era luminată puternic de neonul din tavan. Gardenia din părul lui Kinue căpătase o strălucire albă. Iar urâţenia fetei părea fantastică.
 
Era o urâţenie care nu putea rămâne neobservată. Întrecea de departe acea urâţenie obişnuită care, dacă o priveşti într-un anumit fel, poate fi luată drept frumuseţe, sau urâţenia care lasă să se ghicească frumuseţea sufletului. Era urâţenie pură, nimic altceva. Un dar al naturii, de o perfecţiune la care nici o femeie n-ar fi putut ajunge, oricât s-ar fi străduit.
 
Însă Kinue era în permanenţă tulburată de propria-i frumuseţe.
- Ce-mi place la tine - a început Kinue, în timp ce trăgea cu ambele mâini de poalele fustei scurte, deoarece tocmai observase că i se vedeau genunchii -, ce-mi place la tine este că, spre deosebire de alţi bărbaţi, nu încerci să-mi faci avansuri. Evident, nu pot sta complet liniştită, pentru că, la urma urmei, şi tu eşti bărbat. Aşa că-ţi spun ca să ştii: dacă încerci ceva, n-am să mai vin în vizită şi nici n-am să-ţi mai vorbesc niciodată. Totul o să se termine între noi. Îmi promiţi că n-ai să-mi faci avansuri?
- Îţi jur, i-a răspuns Tōru, ridicând mâna pentru a-şi întări spusele.
 
În faţa lui Kinue trebuia întotdeauna să aibă o atitudine serioasă, indiferent de subiect.
 
Era obiceiul fetei să înceapă aşa orice conversaţie. Odată ce primea asigurările cerute, îngrijorarea i se risipea şi devenea mai relaxată. Şi-a atins uşor gardenia din păr, de parcă se temea să n-o rupă, i-a zâmbit lui Tōru, a tras brusc aer în piept şi a început să turuie:
- Sunt foarte nefericită, să ştii. Aş vrea să mor. Bărbaţii n-au cum să înţeleagă nefericirea unei femei prea frumoase din naştere. Nimeni nu-mi respectă frumuseţea şi toţi bărbaţii care pun ochii pe mine au numai gânduri murdare. Bărbaţii sunt nişte animale. Dacă n-aş fi fost atât de frumoasă, poate că i-aş fi respectat mai mult. Dar orice bărbat, odată ce m-a văzut, devine un animal, şi atunci nici vorbă să-l mai pot respecta. Frumuseţea unei femei e direct legată de cele mai urâte pofte ale unui bărbat, şi nimic nu poate fi mai jignitor pentru o femeie. Am ajuns să nu-mi mai vină să ies în oraş. Toţi bărbaţii care-mi ies în cale, toţi până la unul, se ţin după mine ca nişte câini, cu balele curgându-le de poftă. Eu încerc să merg liniştită pe stradă, ca oricare alta, dar fiecare bărbat cu care mă intersectez are în ochi o străfulgerare care spune: "O vreau pe femeia asta! O vreau! O vreau!" Altfel nu se poate traduce privirea lor. Ei fierb de dorinţă, iar pe mine simplul mers prin oraş mă epuizează. Uite, chiar astăzi în autobuz s-a dat cineva la mine. Mi-a venit să mor, zău aşa...
 
Kinue a scos din buzunarul cardiganului o batistuţă cu flori şi şi-a dus-o la ochi, cu un gest cochet.
- Un tânăr arătos s-a aşezat lângă mine în autobuz. Cred că era venit de pe la Tokyo. Ţinea o geantă Boston pe genunchi şi avea pe cap o pălărie de pânză, ca turiştii. Aşa, din profil, semăna cu... (şi Kinue rosti numele unui cântăreţ la modă). Nu ştiu cum se face că numai la mine se uita, pe furiş. Iarăşi, mi-am zis în sinea mea. Şi-a strecurat mâna pe sub geanta aia albă şi moale ca un iepure mort şi, pe ascuns, a întins degetele şi m-a atins pe coapsă! Uite, chiar aici! Zic eu coapsă, dar era mai sus. Aici. Îţi dai seama ce surprinsă am fost! Mai ales că părea un băiat îngrijit şi curat. Am tras un ţipăt şi am sărit în sus. Toţi călătorii se uitau la mine miraţi, iar mie inima îmi bătea să-mi sară din piept şi nu puteam scoate un cuvânt. O doamnă mai în vârstă m-a întrebat, amabilă, ce-am păţit, şi era cât pe ce să-i spun, dar băiatul se făcuse roşu ca racul şi stătea cu ochii în pământ. Mi s-a făcut milă de el şi, bună la suflet cum sunt, până la urmă nu l-am dat de gol. Am zis că m-am înţepat într-un cui, sau ceva, şi că lumea ar trebui să fie atentă la scaunul acela. Toţi mi-au dat dreptate şi au ţintit cu priviri nemulţumite locul de pe care mă ridicasem. Cineva chiar m-a sfătuit să fac o plângere la compania de transport, dar i-am răspuns că nu contează, pentru că oricum am să cobor la prima staţie, şi chiar aşa am făcut. Am văzut că locul pe care stătusem a rămas în continuare neocupat şi după ce autobuzul a plecat din staţie. Nimeni n-a mai vrut să stea acolo. Doar alături se zărea părul negru al băiatului, pe sub pălărie. Asta-i povestea. Eu cred că am făcut un lucru bun că n-am rănit pe nimeni. Doar eu am fost cea rănită. Asta e soarta celor frumoşi. Trebuie să accepte toată urâţenia de pe lumea asta, să-şi ţină durerea bine ascunsă în piept şi să plece pe lumea cealaltă fără să-şi divulge secretul. Ce femeie are mai multe şanse de a ajunge o sfântă decât o femeie frumoasă? Mie mi-e de-ajuns să-ţi spun doar ţie. Pentru că tu poţi să-mi păstrezi secretul.
 
Să ştii că e adevărat: numai o femeie frumoasă poate cunoaşte pe de-a-ntregul, aşa cum se reflectă în ochii bărbatului care o priveşte, urâţenia lumii şi adevărata faţă mizerabilă a omenirii, care nu mai poate fi mântuită. (De fiecare dată când pronunţa cuvântul "frumuseţe", Kinue părea că-şi adună toată saliva şi că e pe cale să o scuipe.) Femeia frumoasă e cea care ţine iadul la distanţă. Ea e ţinta permanentă a poftelor vulgare ale sexului opus şi obiectul invidiei celor de acelaşi sex. Dar tace, zâmbeşte şi-şi duce crucea în spate. Asta face femeia frumoasă. E un calvar. Nimeni nu înţelege cât de nefericită sunt. E o povară pe care doar cineva la fel de frumos ca mine o poate înţelege, şi oricum nimeni n-ar putea simţi ca mine. Mă îmbolnăvesc când aud altă femeie spunându-mi că şi-ar dori să fie frumoasă ca mine şi ce fericită ar fi. Ele habar n-au de nefericirea celor aleşi. N-au cum să priceapă singurătatea pietrei preţioase. Dar, aşa cum diamantul e purificat de pofta de avuţie, şi pe mine mă purifică pofta trupească a celor din jur. Dacă oamenii ar şti cu adevărat cât de dureroasă este frumuseţea, saloanele de cosmetică şi chirurgii plasticieni ar da faliment. Doar cei care n-au parte de frumuseţe şi-o doresc. Nu-i aşa?
 
Tōru o asculta făcându-şi de lucru cu un creion verde, pe care-l tot răsucea în palmă.
 
Kinue era fiica unui proprietar de terenuri din zonă, om înstărit. La un moment dat suferise o mare decepţie în dragoste şi de atunci începuse să se poarte ciudat. Petrecuse chiar o jumătate de an într-un spital de boli mintale, cu un diagnostic complicat, euforie depresivă sau aşa ceva. Însă de atunci nu mai avusese nici o criză violentă, rămânând doar cu convingerea că e cea mai frumoasă femeie din lume.
 
În nebunia ei, distrusese oglinda care-i provocase atâta suferinţă şi trecuse într-o lume fără oglinzi. Acolo vedea doar ce voia să vadă, iar ce nu voia putea să nu privească. Realitatea era o alegere personală, elastică. Pentru ea devenise posibil, fără vreun pericol, un mod de viaţă pe care oamenii obişnuiţi l-ar fi dispreţuit şi care, odată şi-odată, avea să-şi ceară preţul. Aruncase la gunoi jucăria veche a conştiinţei de sine şi se apucase să-şi construiască un alt sistem, complex şi elaborat, pe care şi-l fixase în interior, ca pe o inimă artificială, şi care o ajuta să funcţioneze. Îşi făurise o lume impenetrabilă şi, datorită ei, devenise complet fericită. Sau, după standardele ei, complet nefericită.
 
Probabil că nebunia ei fusese cauzată de vreun bărbat care, dezamăgit, îşi bătuse joc făţiş de urâţenia ei. Atunci Kinue văzu o sclipire de lumină pe calea vieţii ei: pentru că nu-şi putea schimba chipul, nu-i rămânea decât să schimbe lumea. În stilul său personal, s-a ocupat de operaţia estetică, fără să sufle o vorbă nimănui şi, în cele din urmă, a scos o perlă strălucitoare din străfundurile cochiliei cenuşii.
 
Ca un soldat care se luptă să supravieţuiască în spatele liniilor inamice, fata a descoperit o legătură, primară dar greu de strunit, cu lumea din jur. Folosindu-se de ea ca de o pârghie, a reuşit să răstoarne lumea cu susul în jos. O revoluţie extraordinară, şi totodată o nemaipomenită capacitate de a transforma lucrul cel mai dorit în cea mai mare tragedie...
 
Tōru o asculta pufăind din ţigara pe care o ţinea cu un gest prea matur pentru vârsta lui, tolănit pe scaun, cu picioarele subţiri şi lungi, îmbrăcate în blugi, întinse în faţă. Povestea fetei n-aducea nimic nou, dar Tōru era genul de ascultător care nu-şi trăda plictiseala. Kinue era foarte sensibilă la reacţiile publicului.
 
Tânărul nu râdea niciodată de ea, ca alţii. De asta şi venea la el. Iar el o considera pe acea fată nebună, mai mare cu cinci ani ca el, un fel de tovarăş în lumea lui aparte. Îi plăceau oamenii care refuzau cu încăpăţânare să recunoască realitatea.
 
Dacă inimile lor - una, protejată de nebunie, iar cealaltă, de conştiinţa de sine - erau împietrite în aceeaşi măsură, atunci nu s-ar fi putut răni reciproc, oricât s-ar fi atins. Iar dacă inimile li se atingeau, nu exista pericolul să li se atingă şi trupurile.
 
Tōru s-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a apropiat de Kinue cu paşi mari. Fata, mai relaxată ca la început, lăsase garda jos şi gestul tânărului a luat-o prin surprindere. Cu un strigăt ascuţit, a ţâşnit şi s-a refugiat lângă uşă.
 
De fapt Tōru se dusese la telescop. Cu ochiul lipit de vizor, a fluturat din mână către spate.
- Am treabă. Du-te acasă.
- Vai, iartă-mă! Am interpretat greşit! Sunt convinsă că tu nu eşti ca ceilalţi, dar m-ai luat prin surprindere şi, pentru o clipă, te-am pus în aceeaşi oală. Iartă-mă! Am avut parte de atâtea lucruri oribile, încât, dacă văd un bărbat ridicându-se brusc, îmi închipui că se întâmplă din nou. Îmi pare rău. Dar gândeşte-te şi la mine, care întotdeauna trebuie să trăiesc cu frica asta.
- Lasă, nu-i nimic. Du-te acasă. Am treabă.
- Mă duc. Dar ştii...
- Ce?
 
Cu ochii în telescop, Tōru o simţea ezitând, undeva în spatele lui.
- Ştii... Eu te respect foarte mult. Bun, la revedere atunci. Ne vedem curând.
- La revedere.
 
S-au auzit paşi mărunţi pe scara de lemn şi apoi uşa de jos închizându-se. Tōru urmărea prin telescop o luminiţă în mijlocul întunericului.
 
În timp ce o asculta pe Kinue, îşi aruncase privirea pe fereastră şi zărise ceva. Deşi era înnorat, se vedeau luminiţe înspre Toi, în vestul Peninsulei Izu, la poalele dealurilor. Iar când una, semn al unui vas care se apropia, şi-a făcut loc printre cele ale bărcilor de pescuit din larg, substanţa întunericului s-a transformat aproape imperceptibil.
 
Mai era aproximativ o oră până la nouă, când ar fi trebuit să sosească vasul Nicchō-maru. Dar niciodată nu trebuia să te încrezi în orarul vapoarelor.
 
În întunericul din depărtare, luminiţa unui vas se mişca încet, ca o insectă pe lentila rotundă a telescopului. Apoi din una s-au făcut două. Vasul şi-a schimbat direcţia, iar luminile de la prora şi de la pupa s-au separat. Încă puţin şi, după distanţa dintre ele, Tōru a putut estima tonajul vaporului. Nu era vreun vas de pescuit de câteva sute de tone, ci chiar Nicchō-maru, de 4.200 de tone. Tânărul avea deja ochiul format şi putea ghici mărimea vaselor după distanţa dintre lumini.
 
Tōru îl urmărea mai departe prin telescop. Acum luminile lui se diferenţiau clar de cele de pe ţărm şi de pe vasele de pescuit. Netulburate, îşi continuau drumul prin apele întunecate.
 
Venea ca moartea strălucitoare, cu luminile de pe punte aruncând scânteieri în apă. Când a reuşit să-i zărească pe deplin silueta, ca un complicat instrument muzical din vechime, şi luminile de la prora şi de la pupa, Tōru s-a dus la far şi i-a ajustat poziţia din mâner. Dacă semnaliza prea repede, celor de pe vas le-ar fi fost greu să descifreze; iar, dacă raza de lumină era prea groasă, pilonul din colţul de sud-est al clădirii i-ar fi stat în cale şi semnalele nu s-ar mai fi transmis în întregime. Sincronizarea era dificilă, cu atât mai mult, cu cât nu putea estima viteza de reacţie a celor de pe vas.
 
Tōru a aprins farul. O rază slabă de lumină a pornit din maşinăria veche, cu un binoclu fixat de partea superioară, cu lentilele ca doi ochi de broască. Vasul plutea în spaţiul întunecat.
 
Trecând obturatorul peste lampă, Tōru a transmis de trei ori semnalul de apel.
Scurt-scurt-scurt-lung-scurt. Scurt-scurt-scurt-lung-scurt. Scurt-scurt-scurt-lung-scurt.
Nici un răspuns.
A reluat apelul, de încă trei ori.
De pe puntea vasului s-a ivit o rază de lumină, ca un corp fluid.
Lung.
 
Tōru a văzut semnalul luminos şi aproape a simţit în palmă greutatea mânerului obturatorului de pe vasul din depărtare. A continuat dialogul:
- Cine eşti?
 
Scurt-lung-lung-lung-scurt, scurt-lung-scurt-lung-scurt, lung-scurt-scurt-scurt-lung, scurt-lung, lung-scurt-scurt-scurt.
După primul semnal lung de răspuns, a venit şi numele vasului, fantomatic.
Lung-scurt-lung-scurt, scurt-lung-lung-scurt, scurt-scurt-lung-scurt, lung-lung, scurt- scurt-lung, lung-scurt-scurt-lung, lung-scurt-lung-lung-scurt.
Era cât se poate de clar: Nicchō-maru.
 
Semnalele amestecate, lungi şi scurte, creau un fel de neastâmpăr, de parcă doar o luminiţă ar fi jucat de bucurie, printre alte surate potolite. Chemarea luminii de pe marea îndepărtată avea ceva ce aducea cu glasul femeii nebune care fusese acolo până mai adineauri, metalic şi trist fără motiv, căinând durerea bucuriei. Odată cu numele unui vas, luminile transmiseseră şi bătăile neregulate ale unei inimi prea pline de sentimente.
 
De pe Nicchō-maru probabil îi răspundea un ofiţer de rangul al doilea, aflat de serviciu pe punte. Tōru a încercat să-şi închipuie emoţia matelotului întors acasă. În cabina îndepărtată, impregnată de mirosul de vopsea albă, luminată de strălucirea alamei de la busolă şi timonă, pluteau în aer oboseala călătoriei lungi şi ultimele amintiri ale soarelui de la miazăzi. Un vapor bătut de vânturi şi încovoiat sub greutatea încărcăturii se întorcea acasă. Un ofiţer de rangul al doilea, cu ochii vii în care sclipeşte bucuria întoarcerii acasă, manevrează farul de semnalizare cu îndemânarea dată de obişnuinţă. În profesionalismul lui se ascunde o vigoare bărbătească. Două cămăruţe luminate, de o parte şi de alta a mării întunecate. Pe măsură ce comunicau, prezenţa celuilalt se contura pe nemărginirea apei, ca un spirit strălucitor.
 
Vasul avea să petreacă noaptea în larg, urmând să intre la cheiurile de la 3G abia dimineaţa. Oricum, Biroul de Carantină era închis de la cinci după-amiaza până la şapte dimineaţa. Tōru a aşteptat până ce vasul a ajuns în dreptul celui de-al treilea stâlp electric. Dacă cineva avea să-l întrebe, va da acel moment ca ora sosirii vasului şi n-aveau să fie probleme la andocare.
- Întotdeauna vasele din străinătate ajung mai repede, a spus Tōru cu voce tare.
 
Avea uneori obiceiul să vorbească singur.
Trecuse de opt şi jumătate. Vântul se domolise şi marea era liniştită.
Pe la ora zece, ca să scape de senzaţia de somn care pusese stăpânire pe el, a coborât şi a ieşit puţin afară, pentru o gură de aer proaspăt.

Pe drumul prefectural treceau încă destule maşini. Luminiţele de la nord-est de Shimizu sclipeau parcă nervoase. Muntele Udo, care în zilele senine înghiţea soarele la asfinţit, acum era cufundat în întuneric. Dinspre căminul angajaţilor de la Şantierul Naval H. răzbăteau cântece de beţie.
 
Tânărul s-a întors la postul de observaţie şi a dat drumul la radio. A ascultat buletinul meteo. A doua zi avea să fie ploaie, cu valuri mari în larg şi vizibilitate redusă. Au început pe urmă ştirile. Ca urmare a operaţiunilor militare americane din Cambodgia, comandamentele, punctele de aprovizionare şi spitalele Forţelor de Eliberare n-aveau să mai fie operaţionale până în octombrie.
 
S-a făcut zece şi jumătate.
 
Vizibilitatea era din ce în ce mai slabă şi luminiţele din Peninsula Izu aproape că nu se mai distingeau. Era totuşi mai bine aşa, se gândi Tōru, somnoros, decât dacă s-ar fi văzut luna. În nopţile cu lună puternică, întinderea apei strălucea prea tare şi nu desluşea decât cu greutate luminile vapoarelor care se apropiau de port.
 
Şi-a pus ceasul să sune la unu şi jumătate şi s-a culcat în cuşeta de serviciu.
 
4

... Cam pe la aceeaşi oră, Honda a avut un vis, în casa lui din Hongō.
 
Se întorsese obosit din excursie şi se culcase devreme. Adormise aproape imediat şi, probabil ca urmare a vizitei la crângul de pini de la prânz, visase despre îngeri.
 
Peste crângul de la Miho nu zbura doar un înger solitar, ci o multitudine de îngeri. Erau şi de sex bărbătesc, şi femeiesc. Visul reda exact cunoştinţele lui Honda despre scripturile budiste, iar el, în vis, constata cu bucurie că scrierile budiste spuneau adevărul.
 
Există îngerii din cele Şase Tărâmuri ale Dorinţei şi celelalte fiinţe din Lumea Celestă a Formelor. Dintre aceştia, primii sunt mai cunoscuţi, iar cum cei pe care-i vedea, bărbaţi şi femei, se dedau laolaltă plăcerilor, erau probabil îngeri din Lumea Dorinţei.
 
Pe trupurile lor se vedeau lumini de şapte feluri, de culoarea focului, aurii, albastre, roşii, albe, galbene şi negre. Păreau un stol de păsări colibri uriaşe, cu aripi de culoarea curcubeului.
 
Aveau părul albastru, zâmbetul uşor le scotea la iveală dinţi albi şi sclipitori, trupurile le erau suple şi nespus de curate, iar ochii nu clipeau niciodată.
 
Bărbaţii şi femeile-înger din Lumea Dorinţei erau mereu într-o căutare reciprocă, dar cei din Tărâmul al Treilea, Yāma, se ţineau doar de mână, cei din Tărâmul al Patrulea, Tusita, îşi împărtăşeau gânduri, cei din Tărâmul al Cincilea, Nirmānnarati, se priveau, iar cei din Tărâmul cel mai înalt, al Şaselea, Paranirmitavasavarti, nu făceau decât să-şi vorbească.
 
Aşa-şi închipuia Honda, în vis, că trebuie să fi fost adunarea îngerilor peste crângul de pini de la Miho, cu flori presărate la picioarele lor, ca ofrandă, cu muzică lină şi mireasmă dulceagă. Honda era vrăjit de priveliştea nemaivăzută. Dar ştia că îngerii, fiind şi ei fiinţe înzestrate cu simţire, nu scăpaseră lanţului reincarnărilor.
 
Părea să fie noapte, dar în acelaşi timp zi, părea să fie amiază, dar cerul era înstelat, cu luna în ultimul pătrar. În jur nu era nici ţipenie de om şi Honda s-a întrebat, singur fiind, dacă nu era chiar el pescarul de la Miho care încercase să fure veşmintele de înger.
 
Conform legendei budiste, "îngerii de parte bărbătească se nasc din genunchii îngerilor de parte bărbătească, iar cei de parte femeiască, din coapsele celor de parte femeiască. Îşi cunosc locurile naşterilor anterioare şi se hrănesc din sfântul izvor ceresc".
 
În timp ce Honda îi privea plutind prin aer, în sus şi-n jos, îngerii păreau că-l tachinează: veneau lângă el şi aproape că-i atingeau nasul cu degetele picioarelor răşchirate. A urmărit degetele albe, ca nişte flori, şi pe îngerul care-şi întorsese chipul şi-i zâmbea: era chipul Prinţesei Ying Chan.
 
Treptat, îngerii şi-au pierdut interesul pentru el. Au coborât până la dunele de nisip de la malul mării, strecurându-se pe sub crengile înnegrite ale pinilor. Ameţit de strălucirea forfotei lor, Honda nu mai reuşea să-i urmărească. Din cer cădeau încontinuu flori albe, pure. Se auzea sunet de flaute, fluiere şi tobe cereşti. Dintr-o parte în alta fluturau, purtate de adierea vântului, plete albastre, poale de veşminte, mâneci, eşarfe de mătase înfăşurate pe umeri şi pe braţe. În faţa ochilor i-a poposit pentru o clipă un pântece alb şi inocent; mai încolo se pierdea în depărtare talpa imaculată a unui picior. Un braţ alb, de o mare frumuseţe, luminat în culorile curcubeului, i-a trecut prin faţa ochilor de parcă încerca să prindă ceva. Mai departe, două degete suple păreau că ţin între ele luna. Un piept bogat şi alb, răspândind o mireasmă divină, s-a îndreptat către ceruri. Coapsele fine, profilate pe cerul albastru, erau aidoma norilor. Din înaltul cerurilor, doi ochi negri s-au oprit asupra lui Honda, privindu-l fără să clipească. Apoi, întorcându-şi fruntea palidă, pe care se oglindeau stelele, făptura s-a ridicat în plutire, şi din ea n-au mai rămas vizibile decât gleznele.
 
Printre îngerii-bărbaţi, Honda a văzut limpede chipul lui Kiyoaki şi pe cel serios al lui Isao. A încercat să-i urmărească cu privirea, dar n-a reuşit mai mult de o clipă, în desenul mereu schimbător al culorilor curcubeului, apoi i-a pierdut din nou din vedere.
 
Uitându-se apoi înspre locul unde o zărise pe Ying Chan, s-a întrebat dacă timpul din Lumea Dorinţelor era mai complex decât timpul pământean, dacă nu cumva îşi schimba forma, ca o nălucă, şi dacă trecutul şi prezentul nu puteau ocupa acelaşi spaţiu. Jocul nevinovat pălea şi dispărea în depărtare, în timp ce noi legături luau naştere.
 
Doar pinii din crâng aparţineau acestei lumi; acele lor erau vizibile în detaliu, iar trunchiul pinului roşu de care se sprijinea Honda era tare şi aspru.
 
Freamătul nesfârşit al îngerilor i se părea acum obositor şi greu de suportat. Încă mai privea, din umbra unui cedru gros de Himalaya, ca şi cum ar fi stat într-un parc. Un parc al umilirii. Claxoane în noapte. El privea şi privea. Cele mai sacre şi cele mai murdare lucruri devin totuna, dacă le priveşti. Totuna. De la început şi până la sfârşit...
 
Cu inima cuprinsă de o tristeţe profundă, Honda s-a luptat să sfâşie acel vis, ca un om care înoată în mare încercând să scape de algele care l-au cuprins, şi a deschis ochii.
 
Şi-a auzit ticăind ceasul de mână, lăsat la căpătâi într-o cutie cu tot felul de mărunţişuri. A aprins veioza şi s-a uitat la ceas: era abia ora unu şi jumătate.
 
Era aproape sigur că zorile îl vor prinde treaz.


[1] Culegere de poeme din a doua jumătate a Erei Heian (794- 1185).
[2] Peşti mari, decorativi, fabricaţi din pânză, care sunt înălţaţi pe stâlpi din lemn în perioada aprilie-mai a fiecărui an, cu ocazia Festivalului Tango no sekku (Ziua copiilor), în credinţa că băieţii din familiile respective vor creşte mari şi sănătoşi.
[3] Rogojini tradiţionale japoneze, din paie de orez. Termenul este folosit şi pentru a exprima suprafaţa, un tatami având aproximativ 1,80 x 0,90 m.
[4] Macarale speciale, folosite la încărcarea şi descărcarea mărfurilor de pe un vas.

Miramar

 

Naghib Mahfuz
Miramar

Traducere din arabă de Irina Vainovski-Mihai
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****
Intro
Naghib Mahfuz s-a născut pe 11 decembrie 1911 în vechiul cartier Gamaliya din Cairo, într-o familie musulmană. În 1934 îşi ia licenţa în filozofie la Universitatea Regele Fuad din Cairo. Între 1934 şi 1971 ocupă diferite funcţii publice şi desfăşoară o amplă activitate publicistică.

Vasta sa operă cuprinde trei tipuri de romane si povestiri: cele dedicate Egiptului antic, cele cu tematică socială, legate de formarea Egiptului modern, şi cele filozofice. Primul său roman, Jocul destinului, apare în 1939. Până la Revoluţia Egipteană din 1952, publică încă zece romane, printre care Rhadopis din Nubia (1943) şi Aleea Midaq (1947). În 1956 şi 1957 îi apare Trilogia din Cairo, care îl consacră drept cel mai mare scriitor al literaturii egiptene moderne. În 1959 publică Paradisul copiilor, o parabolă ce are ca subiect vieţile lui Isus şi Mahomed, care a fost interzisă in Egipt. De altfel, toate scrierile sale de după 1950 - printre care se numără O mie şi una de nopţi şi zile (1982) şi Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr (1985) - au accente satirice, adesea alegoriile şi simbolurile ascunzând judecăţi politice.

Naghib Mahfuz a scris peste treizeci şi cinci de romane, câteva sute de nuvele, precum şi douăzeci şi cinci de scenarii de film. În anul 1988 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru literatură. A murit pe 10 august 2006, la Cairo.

În colecţia "Raftul Denisei" au apărut Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr şi O mie şi una de nopţi şi zile.

*****
Un jurnalist pensionat, un bărbat uşuratic, dezamăgit în dragoste şi decis să-şi deschidă o afacere, un realizator de programe radio, un contabil ce intră într-o reţea de traficanţi, un bătrân cinic, cu vederi politice intransigente şi o ţărancă tânără, fugită din satul natal pentru a scăpa de o căsătorie aranjată de bunicul ei, se întâlnesc în pensiunea grecoaicei Mariana din Alexandria. Patru dintre ei povestesc întâmplări din traiul lor în comun şi fac eforturi să convieţuiască, îşi amintesc de strălucirea oraşului cosmopolit de pe Mediterană la începutul secolului al XX-lea şi încearcă să îşi găsească drumul în Egiptul anilor '60. Şi toţi, într-un fel sau altul, o iubesc pe Zohra, ţăranca tânără, harnică, tenace, hotărâtă să se emancipeze fără a renunţa la valorile tradiţionale. Dar mica şi fragila comunitate a pensiunii Miramar se destramă după ce pensiunea devine scena unei tragedii inexplicabile.

Numărându-se printre cele mai apreciate romane ale lui Naghib Mahfuz, Miramar este povestea oraşului Alexandria, cândva vibrând cosmopolit, şi a unor oameni frământaţi de amintiri, speranţe, deziluzii şi iubiri în Egiptul anilor '60.

Scriitorul egiptean Naghib Mahfuz a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1988. Cărţile sale sunt traduse în peste patruzeci de limbi.

"Ca orice roman valoros, Miramar ne ajută să înţelegem psihologia unui popor mai bine decât ar reuşi o mie de articole de presă şi documentare." (John Fowles)

"Aşa cum nu ne putem imagina Egiptul fără piramide, nu ne-am putea închipui literatura arabă fără Naghib Mahfuz." (The New York Times)

"Potentaţi şi oameni umili, negustori şi cerşetori, bărbaţi pioşi şi petrecăreţi, hoţi, înţelepţi, visători şi romantici - acestea sunt personajele care populează opera prolifică a lui Naghib Mahfuz." (Libération)

Linie

3. Mansour Bahy
- fragment -
Sunt condamnat să rămân prizonierul Alexandriei şi să îmi petrec tot restul vieţii încercând să mă justific.

Aşa i-am spus fratelui meu la despărţire, apoi am mers direct la pensiunea Miramar. Când s-a deschis vizorul, a apărut chipul unei femei în vârstă, elegantă şi plină de prestanţă, în pofida vârstei şi a ocupaţiei.
- Madame Mariana?
- Da.
- Sunt Mansour Bahy.

Mi-a deschis uşa şi mi-a urat bun venit.
- Am vorbit la telefon cu fratele dumneavoastră. Simţiţi-vă ca acasă.

Am aşteptat în uşă până ce portarul mi-a adus valizele. M-a invitat să iau loc. Ea s a aşezat pe canapea, sub o statuie a Fecioarei.
- Fratele dumneavoastră e un ofiţer de poliţie foarte respectabil. Înainte de căsătorie stătea câteodată aici. A locuit la Alexandria o viaţă întreagă, până l-au transferat la Cairo.

Mă privea cu amabilitate, dar mă studia foarte atent.
- Locuiaţi cu fratele dumneavoastră?
- Da.
- Sunteţi student?
- Nu. Sunt realizator de emisiuni la radiodifuziunea din Alexandria.
- Dar, de fapt, veniţi de la Cairo, nu?
- Da, aşa e.
- Simţiţi-vă ca acasă şi nu vă faceţi griji în privinţa chiriei.

Am râs cam neîncrezător, însă aveam impresia că ar fi în stare să-mi dea o cameră şi fără s-o plătesc dacă aş fi vrut. Foarte frumos. Depravarea pluteşte în aer. Sau poate nu sunt eu omul cel mai potrivit să vorbească despre asta...
- Cât timp veţi sta la noi?
- Mai mult timp. Încă nu ştiu exact.
- Bine. O să fixăm o chirie potrivită, pe care n-am s-o măresc în timpul verii.
- Mulţumesc, dar fratele meu mi-a spus ce trebuie să fac, aşa că în perioada de vară o să plătesc ca turiştii.

Plină de tact, schimbă subiectul:
- Sunteţi burlac?
- Da.
- Şi aveţi de gând să vă căsătoriţi?
- Încă nu am asemenea planuri.
- Atunci ce planuri aveţi? s-a interesat ea pufnind în râs, iar eu am chicotit la rândul meu, dar cam fără chef.

S-a auzit soneria. Femeia s-a ridicat şi s-a dus să deschidă uşa. A apărut o fată cărând o sacoşă mare, plină cu tot felul de cumpărături, probabil mâncare, poate şi

altele. Mi-am dat seama dintr-o privire că era servitoarea. Foarte frumoasă. Pe urmă, când madame i-a spus pe nume, am aflat că o cheamă Zohra. Avea vârsta fetelor aflate pe băncile universităţii. De fapt, acela ar fi fost locul potrivit pentru ea.

Madame m-a condus spre una din cele două camere cu vedere spre mare şi mi-a explicat:
- Partea asta a clădirii nu prea e bună iarna, dar nu am altă cameră liberă.
- Îmi place iarna, i-am răspuns cu nepăsare.

***
Stăteam singur pe balcon. Sub mine marea se întindea nesfârşită, albastră şi pură, valurile clipoceau şi străluceau în razele soarelui. Briza îmi mângâia faţa cu o adiere răcoroasă. Pe cer, doar câteva pete de nori. Încet, încet, mă cuprindea melancolia. Am auzit însă un foşnet în cameră. M-am întors şi am zărit-o pe Zohra, care îmi făcea patul. Preocupată de treburile ei, mă ignora complet. Profitând de ocazie, am studiat-o cu atenţie şi atunci i-am remarcat trupul încântător de ţărancă.

I-am mulţumit călduros. Încercam să fiu prietenos cu ea. Mi-a răspuns cu un zâmbet plin de sinceritate. I-am cerut o ceaşcă de cafea şi mi-a adus-o în câteva minute.
- Aşteaptă, te rog, până o beau.

Am pus farfurioara pe balustrada balconului şi am început să-mi sorb cafeaua. Ea s-a apropiat şi a rămas în prag, privind absentă spre mare.
- Îţi place natura?

Nu mi-a răspuns. De fapt, nu-mi înţelesese întrebarea. Oare la ce se gândea? Ca fiică a pământului, cu siguranţă că instinctele îi vibrau în faţa primei creaţii a naturii.
- În valiza cea mare am multe cărţi şi în cameră nu e nici un raft, am comentat eu.

Şi-a rotit privirea prin cameră şi mi-a răspuns:
- Păi, atunci, lăsaţi-le în valiză.

Răspunsul ei, atât de firesc, m-a făcut să surâd.
- Lucrezi de mult aici? am întrebat-o.
- Nu.
- Şi locul acesta... îţi place?
- Da.
- Nu te deranjează acest du-te-vino de bărbaţi?

Ea doar a ridicat din umeri.
- Uneori sunt periculoşi, nu-i aşa?

Am fost încântat s-o aud cum, după ce a luat ceaşca şi s-a îndreptat spre uşă, a murmurat sigură pe sine:
- Mie nu mi-e frică!

Şi iată că m-a cuprins iar melancolia. Ca de obicei, am început să mă gândesc la cele ce sunt şi la cele ce ar trebui să fie şi m-am întristat.

M-am uitat încă o dată la mobila din cameră şi am hotărât să cumpăr o bibliotecă mică, pe rafturile căreia să-mi pun cărţile. Pentru scris, măsuţa rotundă aşezată între dulap şi şezlong era destul de bună.

***
Am petrecut câteva ore la radio, să-mi înregistrez emisiunea săptămânală. Am mâncat de prânz la restaurantul Petro, de pe strada Safeya Zaghloul. Mi-am băut cafeaua la Ala Keifak. Am stat la masă şi am privit piaţa întunecată de nori. Lumea mergea grăbită, cu pelerinele de ploaie atârnate de braţ. Un bărbat a trecut prin faţa mea şi inima mi-a tresărit. Fawzi! M-am aplecat până am atins fereastra cu fruntea. Voiam să mă conving că era el. Nu, nu era el. Sigur îl confundasem. Dar semăna atât de mult cu Fawzi! Şi, printr-o asociere de idei, cum se spune, m-am gândit la Doreya. Deşi ea îmi apare mereu în minte fără vreo logică, sau, mai curând, urmându-şi propria logică. Chiar aşa. Doreya. Dacă totuşi era Fawzi? Dacă ni se întâlneau privirile? Când te vezi cu un prieten bun, trebuie să vă îmbrăţişaţi. Ţi-a fost ca un profesor. Aşa că îmbrăţişează-l, chiar dacă o să te înţepi în spini. Invită-l la o cafea, ca să fii pe deplin politicos.
- Ei, salut! Cu ce ocazie la Alexandria în perioada asta?
- În vizită la nişte rude.

Adică venise cu o misiune de partid, dar, după cum se cuvenea, se ascundea de mine.
- Îţi doresc să-ţi meargă bine.
- Nu te-a mai văzut nici unul dintre noi de doi ani, mai precis, de când ai terminat facultatea.
- Păi, după cum ştii, am fost repartizat la Radio Alexandria.
- Nu despre asta vorbeam. Adică ne-ai părăsit.
- Am avut nişte probleme.
- Poate ai făcut bine că nu te-ai mai ocupat de lucruri care nu erau de tine.
- Şi în care nu mai credeam, l-am înfruntat eu orgolios.

A făcut o pauză, să-şi aleagă, ca de obicei, cuvintele, apoi a continuat:
- Se zice că fratele tău...
- Nu mai sunt un copil, l-am întrerupt iritat.
- Te-am zgândărit? m-a întrebat el râzând. Scuză-mă...

Aveam nervii încordaţi la maximum. Doreya! A început să picure mărunt. Îmi doream o ploaie torenţială, care să alunge toţi oamenii din piaţă. Iubito, să nu-i crezi. Un înţelept de odinioară spunea că uneori trebuie să minţim ca să-i putem convinge pe ceilalţi că suntem sinceri. Mi-am întors iar privirea spre sinistrul meu prieten.
- Şi nu-ţi mai pasă de nimic? s-a interesat el.

Am râs. Sau am încercat să râd:
- Atâta timp cât sunt în viaţă, trebuie să-mi pese de câte ceva.
- De pildă?
- Nu vezi că m-am ras şi mi-am înnodat frumos cravata?
- Şi altceva? a insistat el pe un ton grav.
- Ai văzut filmul cel nou de la Metro?
- Bună idee. Hai să vedem un film capitalist!

***
Madame Mariana mi-a făcut o vizită de curtoazie în cameră. Vă trebuie ceva? Vă pot ajuta cu ceva? Spuneţi-mi sincer. Fratele dumneavoastră era mereu sincer cu mine. Şi aşa de manierat. În toate privinţele. Şi puternic. Mare, vânjos. Dumneavoastră sunteţi mai finuţ. Dar şi puternic. Simţiţi-vă ca acasă la pensiune. Consideraţi că vă sunt prietenă. În toate privinţele.

De fapt, nu era o vizită de curtoazie, sau curtoazia nu fusese decât un pretext. Venise să se confeseze, să se descarce într-o orgie verbală. Şi uite aşa mi-a depănat povestea vieţii: copilăria ei fericită şi prosperă, iubirea şi căsătoria dintâi cu un căpitan englez, căsătoria de a doua cu "regele caviarului" şi casa cea mare din Ibrahimiya, apoi declinul. Dar ce declin? Pe vremea războiului, pensiunea era plină de domni adevăraţi, paşi şi bei.

Apoi m-a invitat să-mi dezvălui şi eu secretele. Un potop de întrebări. Ce ciudată! Amuzantă, obositoare. Fanată. Deşi nu o văzusem pe vremea când era regina balului, mi-o puteam imagina ca una dintre acele femei seducătoare şi tiranice. Da, mi-o puteam imagina, chiar dacă o cunoscusem doar ca o bătrână în ruină, încleştată de ultimele fire din pânza vieţii.

La micul dejun am făcut cunoştinţă cu ceilalţi chiriaşi. Un grup bizar şi eterogen. Dar aveam atâta nevoie de distracţie şi m-am gândit că, dacă aş ieşi din închistarea mea, mi-aş găsi poate un prieten. De ce nu? Oricum, în nici un caz Amer Wagdi sau Tolba Marzuq, care aparţin unei generaţii trecute. Atunci poate Sarhan al-Beheiry sau Hosny Allam? Ochii lui Sarhan străluceau cu atâta naturaleţe. Părea prietenos, chiar dacă avea o voce foarte neplăcută. Oare cu ce se ocupa? Cât despre celălalt... Hosny Allam era enervant, sau cel puţin aşa mi s-a părut la prima vedere. Tăcu şi rezervat, cu un aer arogant. Mi-au displăcut corpul lui masiv, capul mare şi semeţ, felul cum stătea pe scaun maiestuos, chiar aşa, ca un rege fără domenii şi fără regat. Probabil că nu reuşea să închege o conversaţie decât cu cineva despre care ştia că e şi mai stupid decât el. Cel ce-şi părăseşte mânăstirea, am zis în sinea mea, se vede nevoit să stea printre profani. Ca întotdeauna în faţa unor necunoscuţi, m-am intimidat. Mă gândeam că vor spune vrute şi nevrute, că vor crede vrute şi nevrute... Cu acest comportament am pierdut odată şansa vieţii mele.

***
Într-o bună zi m-am trezit cu Sarhan al-Beheiry în biroul meu de la radio. Zâmbitor, mi-a strâns mâna călduros, ca şi cum am fi fost vechi prieteni, şi mi-a zis:
- Treceam prin faţa clădirii şi m-am gândit să te salut, să bem o cafea împreună.

Desigur, i-am urat bun venit şi am comandat cafeaua.
- Într-o zi o să-ţi cer să-mi dezvălui secretele radioului. Ei, cum să nu, am spus în sinea mea, cu plăcere. Ai stat până acum pe băncuţă şi ai privit spre uliţă, iar eu n-am avut niciodată timp să-mi permit aşa ceva. Mi-a povestit pe scurt că lucrează la Filatura din Alexandria, că e membru al Consiliului de administraţie şi al organizaţiei de bază a partidului.
- Ce entuziasm molipsitor! Eşti un exemplu foarte bun pentru cei care nu se implică.

M-a studiat o clipă, apoi mi-a răspuns:
- E modul nostru de a contribui la edificarea unei lumi noi.
- Tu ai crezut în socialism înainte de revoluţie?
- Convingerile mele s-au născut, de fapt, odată cu revoluţia.

Mi-a venit să-l întreb cum e cu aceste convingeri ale lui, dar am renunţat. Am început în schimb să vorbim despre pensiune.
- Chiriaşii de acolo sunt tare interesanţi, cu ei nu te plictiseşti niciodată.

Am ezitat, dar în cele din urmă l-am întrebat:
- De Hosny Allam ce zici?
- Şi el e un tip simpatic.
- Parcă e Sfinxul.
- Aşa pare, însă e simpatic. Şi ce-i mai place să se distreze!

Am izbucnit în râs amândoi. Fără să vrea, vorbise mai mult de propriul lui caracter, decât de cel al lui Hosny.
- E moşier şi nu are nici o meserie. Mai mult ca sigur că n-are nici o diplomă. Ţine minte chestia asta, ai grijă, m-a avertizat Sarhan. Are o sută de feddani, aşa că se află în primele linii ale vechiului regim. Şi fără nici o diplomă de studii. Cred că restul îl pricepi şi singur.
- De ce locuieşte la Alexandria?
- Îi merge mintea, caută o afacere profitabilă.
- Atunci ar fi bine să nu se mai arate aşa arogant, ca să nu-i pună pe fugă pe clienţi.

L-am întrebat de ce stă la pensiune, deşi e de atâta timp la Alexandria. A ezitat puţin înainte de a-mi răspunde.
- Am preferat un loc plin de lume decât să mă închid singur într-un apartament.

***
Seara am ascultat cu toţii concertul lui Umm Kulthum. A fost o seară plină de băutură şi muzică, iar vălurile s-au ridicat de pe chipuri, dând la iveală profunzimile sufletului. Sarhan al-Beheiry ne-a animat pe toţi, deşi cred că el a contribuit cel mai puţin la cheltuieli. Mă uitam la Tolba Marzuq. Nimeni nu avea cum să ghicească la ce mă gândeam. Vechi amintiri, imagini sângeroase, luptă de clasă, cărţi studiate la întruniri, edificarea pe baze solide a unei ideologii. Mă uimeau nimicnicia lui, tremurul necontrolat al buzelor, felul cum stătea tolănit pe scaun, cum aducea osanale revoluţiei, de parcă nu s-ar fi numărat printre cei ce şi-au înălţat castelele pe şiroaiele de sânge şi cadavrele oamenilor din popor. În sfârşit îi venise rândul să fie ipocrit, după ce nenorocita lui de glorie deşartă ne-a dat o naţie de impostori. Iar Hosny nu era decât o aripă frântă a vulturului, dar o aripă ce încă se mai zbătea, ce încă mai putea ajuta pasărea să zboare.

***
- Îţi zic că toate conflictele astea de clasă au fost complet eliminate.
- Ba nu, le-au luat locul altele. Cu timpul, o să-ţi dai seama şi tu.

***
Sarhan era sufletul grupului: de o jovialitate neobosită, plăcut şi sincer. De ce nu? Fără îndoială, ambiţios, căci interpreta revoluţia în mod atât de lumesc. Însă mi-am dat seama repede că, dintre toţi, Amer Wagdi, era cel mai fascinant, cel mai demn de afecţiune şi stimă. Nimeni altul decât acel Amer Wagdi, ale cărui articole mă inspiraseră adeseori când îmi pregăteam emisiunea Generaţii ale revoluţiei. Mă cuceriseră ideile lui progresiste, deşi cam contradictorii, mă încântase stilului lui, între proză clasică ritmată şi o naraţiune relativ simplă, dar nu lipsită de solemnitate şi elocinţă. S-a bucurat enorm când a aflat că îi cunoşteam articolele şi aşa mi-am dat seama cu tristeţe cât de izolat şi de ignorat se simţea. Aşa cum un om care e cât pe ce să se înece se prinde de un fir de pai, a profitat de ocazia pe care o i-am oferit-o şi mi-a povestit pe îndelete despre viaţa lui, despre lupta neîncetată, despre tendinţele politice pe care le-a înfruntat şi despre eroii în care a crezut.

***
- Şi Saad Zaghloul? Generaţia trecută îl venera.
- La ce bun asemenea idoli? Bărbatul ăsta a căsăpit adevărata revoluţie încă din faşă.

***
Dar de ce se uita la mine Tolba Marzuq atât de precaut? I-am surprins în oglinda de pe perete privirea suspicioasă şi ostilă. De fapt, n-avea importanţă. Un om ca el era făcut să se teamă şi de propria lui umbră. I-am umplut paharul. Mi-a mulţumit. L-am rugat apoi să-mi spună ce părere avea despre ideile lui Amer Wagdi privind istoria.
- Ce a fost, a fost, mi-a răspuns parcă scuzându-se. Hai să ascultăm muzica.

Zohra ne-a servit admirabil, dar a zâmbit foarte rar la glumele noastre. Ne urmărea de departe, de lângă paravan, cu ochii ei frumoşi şi inexpresivi. Când s-a apropiat să-l servească pe Hosny Allam, acesta a întrebat-o:
- Zohra, îţi place revoluţia?

Fata s-a retras de lângă petrecăreţi, şi în locul ei a răspuns madame, fără nici o ezitare. Se pare însă că Hosny a vrut de fapt să o atragă în conversaţia noastră şi a fost deranjat de intervenţia Marianei.
- E făcută să-i placă revoluţia, am comentat eu.

Numai că Hosny nu m-a auzit sau, nemernicul, m-a ignorat. A dispărut înainte de sfârşitul concertului, iar Zohra a zis că ieşise în oraş.

Îl admiram pe Amer Wagdi, care reuşea să rămână treaz atâta timp, ascultând muzica şi fredonând până în zori. Când ne pregăteam să mergem la culcare, l-am întrebat:
- Aţi mai auzit vreodată o voce ca aceea a lui Umm Kulthum?

A zâmbit:
- E singurul lucru din trecut fără egal în prezent.

*
***
Am invitat-o să ia loc, dar a rămas în picioare, sprijinită de dulap şi privind prin fereastră, împreună cu mine, orizontul încărcat de nori. Aştepta să-mi termin ceaiul. De obicei îi dădeam un biscuit din mica rezervă pe care o aveam în cameră, iar ea îl accepta în numele prieteniei noastre tot mai strânse. În inocenţa ei, simţea că o apreciez, respect şi admir. Eram bucuros. Ploua mărunt. Stropii se prelingeau pe fereastră şi distorsionau imaginea lumii de afară. Am întrebat-o despre satul ei, iar ea mi-a povestit câte ceva. Bănuiam de ce plecase de acolo, aşa că nu am făcut altceva decât să comentez:
- Dacă ai fi rămas acasă, un băiat bun s-ar fi grăbit să te ia.

Dar ea mi-a spus o poveste groaznică despre bunicul ei şi un bătrân care ar fi trebuit să-i fie soţ.
- Aşa că am fugit, a încheiat ea.
- Numai că lumea o să clevetească, i-am spus eu înduioşat.
- Nici că-mi pasă, pe lângă ce-ar fi fost...

O admiram şi mai mult, chiar dacă o compătimeam pentru singurătatea ei, pe care şi-o asumase cu mândria şi forţa unei pietre incasabile. Picăturile de ploaie întunecaseră fereastra, ascunzând lumea de afară, făcând-o aproape de nevăzut.

***
Ce a fost asta? O bombă? O rachetă? Ce idee nebunească! E doar maşina imbecilului de Hosny Allam. Ce-i în capul lui? Numai el ştie. Doar n-o vrea să zboare. Lângă el stă o fată. Parcă ar fi Sonya. Să fie oare Sonya? Ei bine, cu Sonya sau fără ea, ducă-se dracului!

Ceva mai târziu mă aflam în birou. Un coleg a intrat şi m-a anunţat:
- Ieri ţi-au arestat prietenii.

Consternat, nu am reuşit să scot nici un cuvânt.
- Se zice că e din cauza...
- N-are nici o importanţă, l-am întrerupt brutal.
- Păi, umblă vorba că...
- Ţi-am zis că n-are nici o importanţă!

Şi-a proptit braţele pe biroul meu şi a murmurat:
- Fratele tău a fost deştept.
- Chiar foarte deştept, am pufnit exasperat.

Şi mi-am zis în sinea mea că, fără îndoială, Hosny Allam a ajuns deja la capătul pământului, iar Sonya tremură de teamă şi plăcere.

***
- Gata cu vorbăria! O să te scot din văgăuna asta.
- Dar nu mai sunt un copil...
- Nu tu ţi-ai băgat în mormânt mama înainte de vreme?
- Parcă ne-am înţeles să nu mai vorbim de trecut.
- Dar revine tot timpul în prezent. O să mergi cu mine la Alexandria, chiar dacă ar fi să te car acolo cu forţa.
- Uiţi că sunt un om în toată firea.
- Câtă naivitate! Chiar ne crezi proşti? Ei bine, nu suntem proşti. Ce, crezi că au făcut fapte eroice? Îi ştiu mai bine decât tine. Şi o să pleci cu mine, fie că-ţi place, fie că nu.


***
Mi-a deschis uşa. Inima îmi sălta în piept, aveam gura uscată şi mintea copleşită de gânduri tulburi. Pe coridorul întunecat, chipul îi radia alb şi palid. Nu m-a recunoscut pe loc, aşa că a rămas cu privirea aţintită spre mine. Apoi, deodată, făcu ochii mari de mirare.
- Mansour, a şoptit ea.

S-a dat la o parte şi am intrat.
- Ce mai faci, Doreya?

M-a condus în sufragerie, unde totul părea că vorbeşte despre tristeţea ei profundă. Ne-am aşezat. El ne privea din fotografia cu ramă neagră, agăţată pe perete. Ţinea în mână un aparat de fotografiat îndreptat spre noi, ca şi cum ar fi vrut să imortalizeze momentul. Ne-am uitat unul la altul tăcuţi şi melancolici.
- Când ai sosit la Cairo?
- Chiar acum. Am venit direct de la gară.
- Aşadar, ai aflat...?
- Da, la birou. Şi am luat trenul de ora două.

M-am uitat spre bărbatul din fotografie. În cameră plutea încă mirosul tutunului pe care îl fuma. Am întrebat-o:
- I-au prins pe toţi?
- Aşa cred.
- Şi unde i-au dus?
- Nu ştiu.

Era răvăşită toată: cu părul ciufulit, străvezie, ochii îi priveau în gol.
- Şi tu?
- După cum vezi.

Singură şi fără nici un venit. Fusese conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Economice, dar nu pusese nimic deoparte din salariu. Reieşea foarte clar şi din starea jalnică a camerei.
- Doreya, îmi eşti prietenă de mult timp, la fel ca el...Cel mai bun prieten... în ciuda a tot ce s-a întâmplat.

Apoi mi-am făcut curaj şi am continuat:
- Am un serviciu bun, un salariu bun şi, după cum ştii, nu sunt nevoit să întreţin pe nimeni.
- Îţi dai seama că eu nu... a murmurat ea dând din cap.

Am întrerupt-o insistând:
- Nu cred că poţi refuza ajutorul infim din partea unui vechi prieten.
- Normal ar fi să-mi găsesc un serviciu.
- Sigur, o să-ţi găseşti, dar mai durează.

Camera purta încă amprenta prezenţei lui. Era aşa cum o ştiam de odinioară. Canapeaua, biblioteca cea mare, magnetofonul, gramofonul, televizorul, radioul, aparatul de fotografiat, filmele şi albumele. Dar unde era fotografia cu noi doi la restaurantul Auberge din Fayum? Probabil că o aruncase într-un moment de furie.

Privirile ni s-au întâlnit şi, precauţi, ne-am uitat amândoi în altă parte. Fără îndoială, ne copleşeau aceleaşi sentimente, aceleaşi amintiri, trecutul, prezentul şi viitorul se contopeau pe acelaşi drum obscur.
- Ai vreun plan?
- N-am reuşit să mă adun.
- Nu te-ai gândit să-mi scrii.
- Nu, mi-a răspuns ea după o clipă de ezitare.
- Dar probabil ai presupus că o să trec pe aici.

Nu a mai zis nimic. S-a ridicat, a ieşit din cameră şi s-a întors cu tava de ceai. Ne-am aprins câte o ţigară. Simţeam cum mă învăluie o aromă veche, aproape uitată. În cele din urmă m-am văzut nevoit să spun ceea ce aveam de spus, ceea ce mă frământa de atâta vreme:
- Am încercat de mai multe ori să mă întorc, dar nu am putut, ştii asta, nu?

Nu mi-a răspuns.
- Nu am fost deloc încurajat, ca să nu zic mai mult.
- Să uităm trecutul, m-a rugat ea cu glasul pierdut.
- Nici măcar Fawzi nu m-a băgat în seamă!
- Am zis că mai bine să uităm ce a fost.
- Ba nu, Doreya, am continuat eu mâhnit. Ştiu ce se zicea despre mine: că vreau să mă întorc ca să spionez şi să vă torn la fratele meu.
- Nu mi-e de ajuns câte necazuri am? s-a răstit ea. Mi-am cerut scuze privind-o umil şi i-am spus:
- Înţelegi foarte bine ce e în sufletul meu.
- Îţi mulţumesc.

Am sărit ca ars:
- Adică mă frământ fiindcă ar fi trebuit să fiu împreună cu ei!
- Nu merită să te zbuciumi, mi-a spus ea tristă.
- Aş vrea... Aş vrea să ştiu ce părere ai despre mine. Sincer.

A tăcut câteva clipe ce mi s-au părut o veşnicie, pe urmă a rostit în şoaptă:
- Te-am primit în casa mea. Sau, dacă vrei, în casa lui. E de ajuns.

Am răsuflat uşurat, chiar dacă nu mă liniştisem pe deplin. Eram convins că mă voi întoarce în acelaşi iad, dar nu era momentul potrivit pentru a justifica greşelile trecutului.
- O să mai trec pe la tine din când în când. Şi, dacă ai nevoie de ceva, scrie-mi.

***
Călătoria m-a extenuat, aşa că am hotărât să rămân la pensiune. M-am alăturat celor strânşi în vestibul, în jurul radioului. Din fericire, erau chiar favoriţii mei: Amer Wagdi, madame şi Zohra. Preocupat de gândurile mele, nu am fost atent la discuţiile lor, până când am auzit-o pe madame că mi se adresează direct mie:
- Păreţi mereu îngândurat şi absent.
- Aşa fac cei inteligenţi, a comentat Amer Wagdi, privindu-mă afectuos. Nu te-ai gândit să publici într-o carte unele materiale pe care le-ai folosit la emisiunile tale culturale?

Cuvintele mi-au ieşit de pe buze aproape fără să-mi dau seama:
- Mă gândesc să pregătesc o emisiune despre istoria trădării în Egipt.
- Trădare! a repetat Amer şi a râs cu poftă. Ce subiect copios şi divers! Trebuie să mă întrebi pe mine. O să-ţi dau şi documente, o să-ţi povestesc şi din ce-mi amintesc.

***
- Te iubesc. Şi tu mă iubeşti. Lasă-mă să vorbesc cu el.
- Nu ai minte!
- E un om rezonabil. O să ne înţeleagă şi o să ne ierte.
- Dar mă iubeşte, iar pe tine te consideră singurul lui prieten. Nu-ţi dai seama?
- Şi urăşte prefăcătoria. Îl ştiu foarte bine.


***
Amer Wagdi vorbea în continuare:
- O emisiune despre trădare. Ce idee grozavă! Dar ai grijă ca, până la urmă, să scrii o carte, altfel te uită lumea, ca pe mine. Numai Socrate a rămas cunoscut, deşi nu şi-a scris ideile.

Madame asculta o melodie grecească pe care o ceruse chiar ea la postul de radio. Era despre o fată care enumeră virtuţile pe care ar trebui să le aibă băiatul viselor ei. Sau cel puţin aşa ne-a explicat madame. Ce imagine tulburătoare: asculta melodia pierdută, cu ochii închişi. Esenţa tragicomică a dragostei de viaţă.
- Şi a devenit nemuritor, a spus mai departe Amer Wagdi, datorită discipolului său, Platon. Dar e ciudat că a ales cupa cu otravă şi nici nu s-a gândit că ar fi putut să fugă.
- Chiar aşa, am încuviinţat cu amărăciune. Mai ales că nu se simţea vinovat.
- Câţi oameni sunt în zilele noastre care, dacă îi comparăm cu Socrate, par să facă parte din altă specie!

Aproape că mi-am ieşit din minţi de supărare:
- Aceia sunt trădătorii!
- Există şi lucruri adevărate, dar şi legende. Viaţa e o enigmă, fiule.
- Dar aparţineţi unei generaţii care a avut convingeri ferme, nu?
- Ei, convingerile, îndoielile, a râs Amer Wagdi. Sunt ca ziua şi noaptea.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Adică sunt inseparabile. Tu, fiule, cărei generaţii îi aparţii?
- Important e ceea ce facem, nu ceea ce gândim, i-am răspuns morocănos. Aşa că eu nu sunt decât un proiect.
- Facem? Gândim? Ce-i asta? a intervenit madame amuzată.

Bătrânul a zâmbit la rândul lui şi i-a răspuns:
- Adeseori un filozof obosit ajunge la concluzia că nimic nu e mai preţios pe lume ca o mâncare săţioasă şi o femeie frumoasă.
- Bravo, bravo! chicoti madame.

S-a înveselit şi Zohra, iar râsul ei, pe care îl auzeam pentru prima oară, m-a făcut să uit pentru o vreme de frământările mele. S-a lăsat tăcerea, minute în şir. Nu se mai auzea decât vântul. Urla, se izbea de ziduri şi zgâlţâia ferestrele închise. Cuprins iar de tristeţe, mi-am continuat discuţia cu Amer Wagdi:
- Ideal ar fi să ai convingeri şi să le aplici. Dacă nu ai convingeri, eşti definitiv pierdut. Iar dacă ai convingeri şi nu acţionezi înseamnă să-ţi faci viaţa un iad.
- Chiar aşa. Tu n-ai apucat să-l vezi pe Saad Zaghloul cum, la bătrâneţe, a înfruntat exilul şi moartea.

Am privit-o atunci pe Zohra, exilata singuratică. Stătea acolo, încrezătoare, plină de speranţă. O invidiam.

***
Peste o săptămână m-am dus iar la Doreya. Casa arăta din nou elegantă, ca pe vremuri, iar Doreya începuse să se aranjeze, dar în ochi i se citea deprimarea. Fireşte. Singură, lipsită de orice speranţă şi fără serviciu.
- Sper că nu te deranjează vizitele mele.
- Cel puţin în felul acesta simt că trăiesc încă, mi-a răspuns apatic.

Mi s-a strâns inima de durere când mi-am imaginat cum îşi duce existenţa în van. Am vrut să-i spun ce e în sufletul meu, însă amintirile mi-au ferecat buzele. Am ajuns împreună la concluzia că, dacă ar lucra, ar ieşi mai uşor din starea aceea. Dar cum să-şi găsească o slujbă? Sigur, avea diplomă universitară, studiase limbile clasice, dar existau unele obstacole de netrecut.
- Nu te mai închide în casă.
- M-am gândit la asta, dar încă nu am făcut nimic.
- Dacă aş putea să vin la tine în fiecare zi...

A zâmbit şi a şovăit o clipă. Apoi mi-a răspuns:
- Ar fi bine să nu ne mai întâlnim acasă.

Nu mi-a plăcut ideea, dar mi-am dat seama că avea dreptate:
- Da, într-adevăr.

Aşa că, a treia oară, ne-am întâlnit la grădina zoologică. Chipul ei era acelaşi ca în vremurile de demult, delicat, radios, numai că avea ochii înneguraţi, fără de viaţă. Am mers minute în şir de-a lungul gardului dinspre bulevardul pe care se afla universitatea, bulevardul amintirilor noastre de neuitat.
- Faci prea multe eforturi pentru mine.
- Nici nu ştii cât de fericit sunt că pot face asta!

Dar eram oare persoana cea mai potrivită să vorbească despre o presupusă fericire?
- Singurătatea e cumplită, Doreya. E cel mai mare rău de care poate suferi un om.

Probabil intenţionat am rostit aceste cuvinte pe un ton cât se poate de calculat.
- Nu am mai fost la grădina zoologică din vremea studenţiei.
- Şi eu sunt singur, am insistat, prefăcându-mă că nu mi-am dat seama că a încercat să schimbe vorba. Cunosc atât de bine gustul singurătăţii.

Ea părea încolţită, iar eu eram şi mai tulburat. Gândurile şi sentimentele mi se răsuceau, mi se încâlceau. De-abia mai puteam să-mi ţin pornirile în frâu. Când privirile ni se întâlniră, mi se păru speriată.
- E atât de trist că eu mă pot plimba, în timp ce el... stă acolo.

A aşteptat să spun ceva, apoi, văzând că tac, m-a întrebat:
- Ce-i cu tine?
- Nu pot scăpa de sentimentul de vinovăţie.
- Mi-e teamă că suferi şi mai mult când eşti cu mine.
- Nu, în nici un caz. Sentimentul acesta nenorocit e întreţinut de disperare.
- Cel puţin putem încerca să ne consolăm cu asemenea întâlniri.
- Disperarea duce la gesturi imprudente. Bolnavul caută uneori să se vindece cu leacuri ce-i fac mai mult rău.
- Cum adică?
- Adică... Adică... Să mă ierţi dacă, într-o bună zi, nu o să mai rezist şi o să-ţi spun că te iubesc ca în prima clipă.

Brusc mi-am dat seama ce făcusem. O prostie. O nebunie. Ce fusese în capul meu? Mă lăsasem antrenat de o idee fixă. Ca un om care se aruncă în adâncurile apelor să-şi stingă hainele în flăcări.

Nu a reuşit să rostească decât un singur cuvânt, dar tonul ei plin de reproş mi s-a părut ca o palmă peste obraz:
- Mansour!
- Iartă-mă, am continuat cu vocea gâtuită. Nu-mi dau seama cum am putut spune aşa ceva, dar te asigur că nu-mi găsesc fericirea.

În tren, pe drumul de întoarcere, mi-am zis: E mai uşor să fii curajos când îţi aşterni sentimentele într-o scrisoare.

***
M-am trezit într-o gălăgie nemaipomenită. Să fie oare vuietul propriilor mele frământări? Ba nu, e zgomotul unei altfel de confruntări. Am ieşit din cameră la timp pentru a vedea ultimele scene ale unei lupte. După expresia de pe chipul lor, mi-am dat seama că Sarhan, Zohra şi o femeie necunoscută au fost fie eroii, fie victimele. Dar cine era femeia aceea? Şi ce legătură avea Zohra cu cele întâmplate?

Când mi-a adus, ca de obicei, ceaiul, Zohra mi-a povestit tot: cum femeia s-a repezit la Sarhan în momentul în care el intrat în pensiune, cum au început să se bată, cum, vrând să-i despartă, Zohra s-a trezit în mijlocul încăierării.
- Cine e femeia aceea, Zohra?
- Nu ştiu.
- Din câte am auzit de la madame, a fost logodnica lui Sarhan.

A stat, s-a gândit şi, în cele din urmă, mi-a răspuns:
- Poate că aşa e.
- Şi atunci de ce a dat în tine?
- Păi, cum ziceam, am încercat să-i despart.
- Dar acesta nu-i un motiv să te atace.
- Ei, aşa a fost să fie.

Am privit-o cu înţelegere şi tandreţe:
- E ceva între tine şi...?

Nu mi-a răspuns. Am insistat:
- Zohra, nu e nimic ruşinos în asta. Îţi sunt prieten şi nu te-am întrebat decât în numele prieteniei noastre.

A recunoscut dând din cap.
- Adică eşti logodită şi-mi ascunzi aşa ceva?

Şi-a mişcat iar capul, de data aceasta negând.
- Adică nu ţi-ai anunţat încă logodna?

Tăcerea ei mă neliniştea.
- Şi când o s-o anunţi?
- Toate la timpul lor, m-a asigurat Zohra pe un ton hotărât.

Numai că eu eram în continuare îngrijorat:
- Cum ai văzut, a părăsit-o pe cealaltă.
- Pentru că n-o iubeşte, mi-a răspuns ea cu naivitate.
- Şi atunci de ce s-a logodit cu ea?

M-a privit compătimitor. Pe urmă a prins curaj şi mi-a explicat:
- De fapt, nu era logodnica lui, ci o femeie uşoară.
- Dar dacă a înşelat-o tot aia e.

Propriile mele cuvinte mi s-au părut ciudate şi patetice, lăsându-mi un gust amar. L-am blestemat pe Sarhan fiindcă, deodată, îl uram aşa cum mă uram pe mine însumi.

Şi iată că peste câteva zile, când a venit să-mi aducă ceaiul, Zohra părea nespus de fericită:
- Domnule, pot să vă spun un secret?

M-am uitat la ea curios, aşteptând să-mi povestească amănunte ale relaţiei ei cu Sarhan. Numai că avea să mă anunţe cu totul altceva:
- O să mă apuc de învăţat.

Nu am înţeles la ce se referă şi am rămas cu ochii aţintiţi spre ea. Şi-a dat seama şi mi-a explicat:
- M-am înţeles cu vecina noastră, învăţătoarea, domnişoara Aleya Muhammad, să-mi dea lecţii.
- Serios?
- Zău! Am vorbit cum o să facem. Eu singură m-am gândit la asta, a adăugat ea foarte mândră.
- Da, bine... Dar cum ţi-a venit o asemenea idee?
- Păi, mi-am zis să nu rămân aşa, fără carte. Şi, pe urmă, am alte gânduri.
- Alte gânduri?
- Da, să învăţ o meserie.
- Excelent, Zohra, excelent! am exclamat încântat.

A plecat din cameră, iar eu am rămas singur, gândindu-mă la ea cu admiraţie.

Ploua întruna, iar valurile mării murmurau parcă într-o limbă stranie. Încetul cu încetul, exaltarea începu să mi se topească, să se răcească, redevenind o băltoacă plină de mâzga melancoliei. Înălţarea aminteşte mereu de cădere, puterea de slăbiciune, inocenţa de imoralitate, speranţa de disperare. Şi, pentru a doua oară, nu am găsit pe nimeni altcineva asupra căruia să-mi vărs furia în gând decât pe Sarhan al-Beheiry.

***
Am ales o cafenea de pe malul Nilului şi ne-am aşezat la masă sub un eucalipt. Soarele, trecut de zenit, ne mângâia cu razele lui calde şi îmblânzea aerul rece din Cairo. Ea îmi evita privirea şi tot murmura:
- N-ar fi trebuit să vin.
- Şi uite că ai venit, am încercat să o liniştesc. Până la urmă, te-ai hotărât.
- Nu m-am hotărât, fii sigur de asta.

M-am uitat la ea lung şi m-am aruncat în abis:
- Sunt convins că venirea ta...
- Nu. De fapt, nu am vrut să stau singură, doar cu scrisorile tale.
- Nu e nimic nou în scrisorile mele.
- Dar i le-ai scris cuiva care nu mai există.

Am mângâiat-o pe mână, ca şi cum aş fi vrut să-i dovedesc că e o fiinţă care încă există. Şi-a tras mâna şi mi-a spus:
- Scrisorile acelea au întârziat patru ani.
- Numai că în ele îţi vorbesc despre lucruri nelimitate de timp şi spaţiu.
- Chiar nu vezi că sunt slăbită şi obosită?
- Şi eu. Prietenii noştri mă consideră turnător. Eu mă consider trădător. Nu te am decât pe tine.
- Ce uşurare trebuie să fie asta?
- În rest, nu mi-a mai rămas decât moartea. Sau nebunia.

A suspinat, apoi a rostit în şoaptă:
- Eu l-am trădat cu mult timp în urmă, în mintea mea.
- Ba nu. Ai fost un exemplu de fidelitate falsă.
- Ei, e un alt mod de a defini fapta mea.
- Suferim fără să avem un motiv adevărat, i-am explicat supărat. Aici se află esenţa dramei noastre.

Ne-am întors privirile spre Nil, cu apele lui plumburii şi aproape încremenite. Am prins-o de mână pe sub masă, cu tandreţe, şi am strâns-o uşor, ca să nu se opună.
- Să nu ne lăsăm copleşiţi de gânduri morbide!
- Ne prăbuşim amândoi, mi-a răspuns ea cu tristeţe.

Mai repede decât mi-am imaginat.
- Nu-i nimic, o să ieşim din toate astea ca aurul curat.

Însă aveam o dorinţă de nestăpânit să mă prăbuşesc, ca şi cum neantul ar fi fost un scop în sine. Ca şi cum ţinta celui dornic de fericire ar fi fost infernul.

***
La gară m-am întâlnit cu un vechi prieten, un jurnalist cu vederi progresiste, care însă nu se implicase niciodată în politică. Ne-am dus amândoi la bufet. Eu aşteptam trenul, iar el pe cineva care urma să sosească din zona Canalului.
- Chiar mă bucur că ne-am întâlnit, fiindcă voiam să te văd...

Foarte frumos. Oare ce voia? Nu ne mai văzusem de când plecasem la Alexandria.
- Cu ce ocazie la Cairo? s-a interesat el.

L-am privit surprins. Da. Ştia că întrebarea lui o să mă surprindă.
- Sper că, în numele prieteniei noastre, pot să-ţi vorbesc deschis. Se zice că vii aici pentru doamna Fawzi.

Nu m-am supărat, aşa cum s-ar fi aşteptat. Bănuiam, şi Doreya, şi eu, că întâlnirile noastre nu vor trece neobservate. Aşa că i-am răspuns calm:
- Are nevoie de un prieten, după cum bine ştii.
- Dar mai ştiu că...
- Că o iubesc de multă vreme, l-am întrerupt eu zeflemitor.
- Şi Fawzi?
- E mai puternic decât cred alţii.
- Eu... a bâiguit el încurcat, ca bun prieten, nu sunt prea încântat de ceea ce aud.
- Ia zi-mi, ce auzi?

Nu a scos o vorbă, aşa că am răspuns eu la întrebare, nervos:
- Că sunt turnător, că am fugit la momentul potrivit şi că acum m-am strecurat în casa vechiului meu prieten.
- N-am vrut decât...
- Şi tu crezi toate astea!
- Nu, nu... Nu te-aş ierta niciodată dacă ai gândi aşa ceva despre mine.

***
Pe drumul spre Alexandria mă întrebam dacă meritam să mă bucur de viaţă. Căutam să rezolv toate contradicţiile. Căutam din greu să găsesc o soluţie. Oare nu era moartea soluţia finală? Am vrut să intru puţin la Trianon, dar când i-am zărit înăuntru pe Sarhan al-Beheiry şi pe Hosny Allam stând de vorbă, m-am răzgândit. Aşa că am plecat mai departe. Rafalele reci de vânt mânau norii grei şi întunecaţi. M-am plimbat pe faleză, am privit cum valurile se înălţau, se izbeau şi stropeau asfaltul, mă gândeam că dacă aş fi avut la mine un obiect de preţ l-aş fi trântit şi l-aş fi făcut bucăţi. Mă gândeam că echilibrul nu mai putea fi restabilit decât de un cutremur devastator.

***
Zohra mi-a adus ceaiul în cameră. Convinsă că mă interesează problemele ei, mi-a povestit:
- Ai mei au venit să mă ia, dar eu n-am vrut să plec.

Chiar dacă eram deprimat, mă interesa cum îi mai merge. Am lăudat-o:
- Bine ai făcut!
- Până şi bunul Amer-bei m-a îndemnat să mă întorc în sat.
- Îi e teamă să nu păţeşti ceva, asta-i tot.

S-a uitat lung la mine şi a comentat:
- Azi nu zâmbiţi, aşa cum vă stă în fire.

Am făcut o grimasă, încercând să zâmbesc.
- Înţeleg, a zis atunci Zohra.
- Înţelegi?
- Da, drumurile pe care le faceţi în fiecare săptămână, frământarea dumneavoastră.

Auzindu-i cuvintele am izbucnit în râs.
- Vă doresc să vă meargă bine.
- Dumnezeu să te audă, Zohra.

Ne-am înţeles dintr-o privire. A făcut un gest cu mâna, îndemnându-mă să fiu vesel. Apoi am continuat:
- Dar e cineva care strică lucrurile.
- Cine?
- Cineva care s-a dezis de credinţă.

A ridicat iar mâna, de data aceasta a nemulţumire:
- Cineva care şi-a înşelat prietenul şi profesorul. Dar e îndrăgostit. Nu i se iartă vina dacă iubeşte?
- Iubirea unui trădător e la fel de murdară ca el! mi-a răspuns Zohra cu dispreţ.

***
Mă cufundam în muncă, dar, când nervii îmi erau pe punctul de a ceda sau gândurile îmi zburau aiurea, plecam la Cairo. Acolo găseam şi fericirea, şi iubirea. Dar ce fericire era aceea? Ce mult m-am bucurat când nu s-a mai opus şi m-a lăsat să o ţin de mână. Dar după aceea m-a cuprins neliniştea, mă obseda gândul că iubirea este, de fapt, calea către moarte, iar eu, cu excesele mele, voi ajunge cât de curând la destinaţie.
- Te iubesc de mult timp, i-am eu spus odată, îţi aminteşti, nu? Pe urmă, pe neaşteptate, m-ai anunţat că te logodeşti.
- Eşti atât de ezitant, mi-a răspuns ea melancolică. Oricine te poate înţelege greşit. Tocmai de aceea l-am acceptat pe Fawzi: datorită caracterului său puternic. După cum ştii, e demn de toată admiraţia.

În jurul nostru, o mulţime de îndrăgostiţi. Am întrebat-o:
- Suntem fericiţi?

M-a privit surprinsă:
- Mansour, ce întrebare e asta?
- Poate ţi-e greu că, din cauza mea, te vorbeşte lumea.
- Nu-mi pasă. Iar Fawzi...

Fără îndoială că se pregătea să-mi repete ceea ce-i spusesem de atâtea ori despre toleranţa lui, inima lui generoasă. Dar a tăcut. Nu-mi făcea nici o plăcere să aud aceeaşi placă. Am schimbat subiectul:
- Doreya, tu te-ai îndoit vreodată de mine, aşa cum au făcut-o ceilalţi?

S-a încruntat. Mă avertizase de multe ori să nu deschid acest subiect, dar nu m-am putut abţine.
- Ar fi fost normal să te îndoieşti şi tu.
- De ce te torturezi singur?

I-am zâmbit:
- Câteodată mă întreb de ce ai gândi tu altfel decât ceilalţi.
- Adevărul e că nu îţi stă în fire să trădezi, mi-a răspuns ea enervată.
- Şi cum e firea de trădător? Sunt un om slab. I-am făcut pe plac fratelui meu, ăsta e semn de slăbiciune. Iar cei slabi trădează adeseori.

Mi-a luat mâinile într-ale ei şi m-a rugat:
- Nu te mai frământa. Ne chinui pe amândoi.

Nu înţelegea că unul dintre motivele frământărilor mele era chiar ea.

***
Madame a intrat în cameră. Mi-am dat seama imediat că o să aflu ştiri proaspete. Zbura de colo până colo, ca un fluture, şi îşi purta veştile.
- Aţi auzit, monsieur Mansour? Mahmoud Abu al-Abbas, vânzătorul de ziare, a cerut-o în căsătorie pe Zohra, iar ea a refuzat. E o nebunie, monsieur Mansour!
- Dar ea nu-l iubeşte.
- Inima ei a luat-o pe o cale greşită, mi-a zis madame şi mi-a făcut semn cu ochiul.

Vai de Sarhan dacă o părăseşte, am spus în sinea mea. Apoi mi-a venit o idee stranie, sau, mai curând, o dorinţă perversă ca el s-o părăsească totuşi, astfel încât să-l pot pedepsi după cum merită.

Madame s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
- Vă rog, vorbiţi cu ea. O să vă asculte fiindcă ţine la dumneavoastră.

"Ţine la dumneavoastră." Când am auzit-o, am simţit că-mi ies din minţi şi am făcut mari eforturi să mă abţin.