Trăind după învăţătura lui Bhagavan

 

David Godman
Trăind după învăţătura lui Bhagavan
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marian Stan

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

David Godman s-a născut în Stoke-on-Trent, în Anglia, în 1953. A început să fie atras de învăţăturile lui Sri Ramana Maharshi în timp ce frecvenţa Universitatea Oxford la începutul anilor '70. În 1976 a plecat în India, intenţionând să facă o scurtă vizită la ashramul lui Ramana Maharshi. După 32 de ani, este încă acolo. După o perioadă de meditaţie intensă, care a durat aproape doi ani (1976-1978), a început să conducă biblioteca ashramului, iar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului şi cercetării. A editat şi a scris 16 cărţi despre Ramana Maharshi, despre învăţăturile sale şi discipolii săi direcţi.

Ramana Maharshi (1879-1950), s-a născut în orăşelul Tiruchuzhi, din provincia Tamil Nadu. După moartea tatălui său, când abia împlinise doisprezece ani, se mută la Madurai. În 1896 are loc marea sa experienţă transformatoare - trecerea prin moarte, urmată de realizarea Sinelui. Îşi părăseşte căminul şi familia şi se îndreaptă spre Arunachala. Se stabileşte în peştera Virupaksha unde va locui vreme îndelungată. Aici i se vor alătura primii discipoli, cărora le va împărtăşi învăţătura sub forma unor răspunsuri la chestiuni pe teme spirituale. Acestea se vor regăsi în opusculele Vichara Sangraham (Introspecţia) şi Nan Yar? (Cine sunt eu?), care pot fi considerate primele sale lucrări.

De asemenea, Ramana Maharshi compune diferite imnuri închinate Arunachalei, strânse ulterior într-o culegere foarte preţuită de devoţii săi. Despre aceste cărţi, Ramana va spune: "Toate poeziile mele s-au înfiripat la dorinţa unuia sau a altuia, în legătură cu câte un eveniment concret. Chiar şi Patruzeci de versuri despre Realitate, cea atât de tradusă şi comentată, nu a fost gândită ca o carte, ci constă din versuri concepute în diverse perioade. Singurele poeme ivite spontan, obligându-mă, aş putea spune, să le notez, fără că nimeni să mi-o ceară, sunt Unsprezece stanţe în cinstea lui Sri Arunachala şi Opt stanţe către Sri Arunachala."

În 1922, mama sa, Alagammal, moare şi este îngropată la poalele muntelui Arunachala. Începând cu acelaşi an, Maharshi întemeiază Sri Ramanashram, aşezământ ce se va extinde în anii următori ca urmare a creşterii numărului de devoţi. Printre cărţile "scrise" în această perioada menţionăm: Upadesa Saram (Esenţa învăţăturii), Upadesa Manjari (Buchetul de sfaturi spirituale), precum şi numeroase comentarii la lucrări vedantice. Până la moartea sa, petrecută în 1950, Ramana va împărtăşi învăţătura sa eliberatoare miilor de discipoli şi de pelerini sosiţi din toate colţurile Indiei şi din Occident.

***

"Calea cunoaşterii înseamnă doar să te afunzi înăuntru cu mintea, fără a rosti cuvântul «Eu», şi să cercetezi de unde mintea, ca "«Eu», răsare. A medita «Acesta nu sunt Eu» sau «Acela sunt Eu» poate fi de ajutor, dar cum ar putea reprezenta Investigaţia? Când mintea, investigând lăuntric «cine sunt eu?», ajunge în inimă, ceva propriu inimii înseşi se manifestă ca «Eu-Eu», astfel încât eul individual trebuie să se plece ruşinat. Deşi se manifestă, nu este Eu prin natură, ci Perfecţiunea însăşi, şi aceasta este Sinele". (Ramana Maharshi, Patruzeci de stanţe)

"Ramana ne dăruieşte o religie a spiritului care ne ajută să ne eliberăm de dogme şi superstiţii, de ritualuri şi ceremonii, pentru a trăi ca spirite libere. Esenţa tuturor religiilor e o problemă intimă şi personală, un raport individual cu Divinul. Nu atât preaslăvire, cât căutare; o cale de devenire, de eliberare." (Dr. S. Radakrishnan, fost vicepreşedinte al Indiei)

*

Sri Ramana Maharshi este unul dintre cei mai respectaţi maeştri spirituali pe care i-a dat vreodată India. Prezenţa lui puternică, investigaţia asupra Sinelui - doctrina lui desăvârşită, ca şi viaţa lui exemplară atrag noi discipoli chiar şi în ziua de azi. Această carte este povestea vieţii unuia dintre cei mai apropiaţi discipoli ai lui Bhagavan, care a fost Annamalai Swami, scrisă de către David Godman, căutător fervent al adevărului şi învăţăturilor spirituale autentice.

Mărturia lui Annamalai Swami despre viaţa trăită alături de Bhagavan s-a dovedit a fi atât de revelatoare şi transformatoare, încât a sfârşit prin a deveni o carte întreagă, cea de-a patra scrisă de către David Godman despre Sri Ramana şi discipolii săi. Trăind în apropierea Maestrului aproape toată viaţa sa, Annamalai Swami întruchipează în relaţia sa cu Bhagavan o întâlnire tipică între Guru şi discipol, o călătorie spirituală profundă ce scoate în evidenţă graţia Maestrului pentru devotul care i se dăruieşte în mod necondiţionat.

Din 1976, când a ajuns pentru prima oară la ashramul lui Ramana Maharshi de la Tiruvannamalai, şi până în prezent, David Godman a scris peste 16 lucrări dedicate lui Sri Ramana, învăţăturilor acestuia şi discipolilor săi. El a devenit cunoscut prin antologia Fii ceea ce eşti, care reuneşte conversaţii cu diferiţi căutători, veniţi la ashramul lui Bhagavan pentru îndrumare spirituală.

"După câteva minute, Madhava Swami a ieşit, lăsându-mă singur cu Bhagavan. Adusesem un mic pachet cu struguri uscaţi şi nişte zahăr candel pentru a i le da. Le-am pus pe o măsuţă care era lângă canapeaua lui Bhagavan şi m-am prosternat în faţa lui. Ridicându-mă în picioare, am văzut că Bhagavan mânca un pic din ofranda mea. În timp ce-l priveam înghiţind, mi-a venit gândul că ofranda mea ajungea direct în stomacul lui Shiva. M-am aşezat, iar Bhagavan m-a privit insistent în tăcere timp de 10-15 minute. În timp ce Bhagavan mă privea, aveam o senzaţie de intensă alinare fizică şi relaxare. Simţeam cum o răcoare minunată îmi cuprinde trupul. Era ca şi cum m-aş fi cufundat într-o piscină cu apă rece după ce am fost afară, în bătaia soarelui." (Annamalai Swami)

Din punct de vedere filosofic, învăţăturile lui Bhagavan aparţin unei şcoli de gândire din India, care este cunoscută că Advaita Vēdanţa. (Totuşi, el spunea că învăţăturile sale proveneau din propria lui experienţă, şi nu atât din ceea ce a citit.) Bhagavan şi alţi maeştri Advaita afirmă că Sinele (Atman) sau Brahman este singură realitate existentă şi că toate fenomenele sunt manifestări sau aparenţe indivizibile aflate în lăuntrul lui. Conform lui Bhagavan şi altor învăţători Advaita, scopul suprem al vieţii este de a depăşi iluzia că eşti o persoană individuală care funcţionează prin intermediul unui corp şi al unei minţi într-o lume de obiecte separate ce interacţionează reciproc. Odată ce ţi-ai dat seama de asta, devii conştient de ceea ce eşti cu adevărat: conştiinţă imanentă şi lipsită de formă. Această stare supremă de conştiinţă, care este cunoscută ca realizare a Sinelui, poate fi dobândită, în opinia lui Bhagavan, prin practicarea unei tehnici numite "investigaţie asupra Sinelui".

Fragment
Venind către Bhagavan

M-am născut la Tondankurichi, un mic sat cu aproximativ două sute de case, în anul 1906. Tatăl meu, care avea multiple înzestrări, era un om de seamă în sat. Pe lângă faptul că era fermier, astrolog, pictor şi constructor, el ştia şi cum se fac statuile şi turnurile de templu (gōpurams). Curând după naşterea mea, tata s-a întâlnit cu un alt astrolog, pentru a discuta despre horoscopul meu. Amândoi au ajuns la concluzia că voi deveni, probabil, un sannyāsin (un călugăr hindus care a abandonat orice legătură cu familia şi cu lumea). Tatăl meu, care nu era încântat de această previziune, a hotărât să-i preîntâmpine împlinirea privându-mă de o bună educaţie. El credea că, dacă nu voi învăţa să citesc şi să scriu cum se cuvine, nu voi citi niciodată textele sacre şi nu voi fi interesat de Dumnezeu. Deoarece tatăl meu credea în această previziune, am avut parte doar de o educaţie foarte elementară la şcoala primară din sat. În clipa când eram pe punctul de a stăpâni alfabetul, am fost retras de la şcoală, fiind trimis să lucrez pentru a-l ajuta pe tata la muncile câmpului.

Bănuind că aş putea încerca să mă întorc la şcoală fără voia sau consimţământul lui, tata a încercat să se asigure că voi rămâne, practic, analfabet, spunându-i mamei mele: "Dacă merge iar la şcoală, nu-i mai dau de mâncare".

La puţin timp după ce am fost retras de la şcoală, pe când treceam printr-un sat din apropiere - numit Vepur -, am auzit un învăţat ce se afla în vizită acolo şi ţinea o conferinţă.

El le spunea sătenilor: "Este bine să fii educat. Chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti pentru a te întreţine în timpul studiilor, trebuie să studiezi cât de mult poţi. Doar prin învăţătură putem cunoaşte câte ceva despre misterele vieţii".

Întorcându-mă acasă, m-am dus la tata şi m-am plâns: "L-am auzit pe un învăţat, la Velpur, care spunea cât de preţioasă este educaţia. Tu nu-mi îngădui să merg la şcoală. De ce se întâmplă aşa?"

Tatăl meu mi-a nesocotit obiecţiile spunând: "Oh, noi suntem ţărani simpli. Trebuie să ştim să scriem doar cât să ne iscălim".

Cum nu eram mulţumit de atitudinea sau de răspunsul tatălui meu, m-am decis să încerc să studiez de unul singur. Am făcut rost de două cărţi - una cu povestiri despre Regele Vikramadytia, cealaltă cu versurile lui Pattinatar (un poet şi sfânt tamil din secolul al IX-lea) - şi am încercat să învăţ să citesc de unul singur. Printr-o stranie coincidenţă, unul dintre primele versuri ale lui Pattinatar pe care am reuşit să le descifrez rezuma profetic calea pe care am încercat s-o urmez aproape toată viaţa.

Cel ce renunţă la propriul cămin este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce, ducându-şi viaţa de cap de familie, săvârşeşte multe punya şi dharma (acte meritorii). Cel ce renunţă la minte este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce renunţă la propriul cămin. Cel ce transcende mintea şi orice dualitate, cum aş putea să descriu măreţia unei asemenea persoane?

Deşi nu mai întâlnisem astfel de afirmaţii anterior, avusesem dintotdeauna o înclinaţie către viaţa spirituală. Nimeni nu-mi vorbise despre chestiunile spirituale, dar ştiusem dintotdeauna că exista o putere mai înaltă numită Dumnezeu şi că ţelul vieţii era acela de a-L realiza pe Dumnezeu. Fără a mi se fi spus, simţeam visceral că tot ceea ce vedeam era cumva iluzoriu şi ireal. Aceste gânduri împreună cu ideea că nu trebuie să mă ataşez de nimic în această lume se aflau în câmpul conştiinţei mele încă din fragedă pruncie.

Îmi amintesc o întâmplare ce a avut loc când aveam doar 6 ani. Mă plimbam împreună cu mama prin apropierea satului, când a trecut pe lângă noi un călugăr hindus (sādhu) în robă portocalie.

Am întrebat-o pe mama mea: "Când voi deveni sannyāsin ca şi el?"

Fără a aştepta un răspuns, am început să merg pe drum în spatele călugărului.

În timp ce mergeam, am auzit-o pe mama vorbind cu femeile din sat şi exprimându-şi dezgustul: "Uitaţi-vă la el ce băiat de nimic! Chiar la o vârstă fragedă el încearcă să fie călugăr (sādhu)".

Sādhu înseamnă, literalmente, "persoană nobilă". Acest termen este îndeobşte folosit pentru a desemna pe cineva care s-a dedicat întru totul unei căi spirituale hinduse, mai ales dacă el şi-a părăsit căminul pentru a o face. Asceţii (sannyāsin) care au renunţat după tipic la toate legăturile cu lumea pentru a se dedica unei căutări spirituale sunt numiţi adesea sādhu.

Din nefericire, tatăl meu nu-mi împărtăşea înclinaţiile religioase. El săvârşea o pūjā (adoraţie ceremonială a unei zeităţi hinduse) complicată zilnic timp de o jumătate de oră, dar motivaţiile lui erau întru totul materialiste.

Odată, când eram încă băieţel, l-am întrebat:
- De ce săvârşeşti zilnic această pūjā?

El mi-a răspuns:
- Vreau să dobândesc bogăţie, vreau să dobândesc pământ, vreau să dobândesc aur şi foarte mulţi bani.

I-am spus:
- Toate aceste lucruri sunt pieritoare. De ce te rogi pentru aceste lucruri pieritoare?

Tatăl meu a fost uimit de faptul că înţelegeam asemenea lucruri la o vârstă atât de fragedă.
- Cum ştii că aceste lucruri sunt pieritoare? m-a întrebat el.
- Ştiu, de asta îţi spun, am răspuns.

Cunoaşterea era în lăuntrul meu, dar nu puteam să o explicitez sau să o fundamentez într-o manieră raţională.

Când tata a descoperit că eram interesat de problemele spirituale, a încercat să mă descurajeze. El a aşezat multe obstacole în calea mea, şi astfel au trecut mulţi ani până ce, în sfârşit, a recunoscut că eram menit să devin sādhu.

Pe când eram încă destul de tânăr, sătenii m-au adoptat ca pe un fel de mascotă aducătoare de noroc. Ori de câte ori cineva începea să construiască o casă nouă, eram rugat să pun primul element de structură. Eram rugat să smulg prima buruiană când începea prăşirea pe câmp, iar în timpul nunţilor eram rugat să ating statuia lui Ganapati la începutul ceremoniei. Cea mai plăcută corvoadă era totuşi mâncatul dulciurilor. Ori de câte ori oamenii din sat pregăteau dulciuri pentru ocazii speciale, eram invitat să vin şi să mă bucur de ele. Nu ştiu când au început sătenii să creadă că le aduceam noroc sau cum de au ajuns la această concluzie, dar tradiţia a persistat până când m-am apropiat de vârsta de 13 ani.

Unii oameni par a avea un noroc ieşit din comun, într-o asemenea măsură că orice activitate a lor prosperă sau reuşeşte. În Tamil Nadu, astfel de oameni sunt deseori porecliţi "Mână de Aur". Ei sunt foarte preţuiţi ca persoane care dau startul festivalurilor religioase sau în funcţii cu relevanţă socială deoarece se crede că tot ceea ce întreprind va avea parte de reuşită.

Şi Ramana Maharshi era poreclit "Mână de Aur". În tinereţea lui, când juca deseori fotbal cu prietenii săi, s-a observat că echipa din care făcea parte câştiga întotdeauna. Annamalai Swami trebuie să se fi vădit la fel de norocos dacă a fost adoptat ca mascotă a satului.

Nu am fost niciodată un copil prea sociabil. În loc să mă amestec printre ceilalţi oameni din sat, căutam împrejurimile nelocuite unde mă puteam aşeza pentru a practica liniştea lăuntrică. Locul meu favorit era un templu dedicat zeului Vinayaka din pădurea aflată aproape de sat. Mă duceam deseori acolo pentru a mă ruga acelei zeităţi. Pe acea vreme, eram atât de neştiutor în privinţa riturilor religioase, încât nici măcar nu ştiam să mă închin cum se cuvine în faţa zeului. Am învăţat aceasta, imitând-o pe o fetiţă care venea la templu şi făcea o foarte complicată ashtānga namaskāram în faţa imaginii din templu.

Este vorba despre o alungire completă a trupului pe pământ, în timpul căreia opt părţi diferite ale acestuia ating solul.

M-am familiarizat într-o mai mare măsură cu ritualurile religioase cu prilejul unei vizite la Vriddhachalam, un centru de pelerinaj shivait de lângă satul meu. Acolo, am observat nişte brahmani care făceau anushtāna şi i-am rugat să mă iniţieze în aceste practici. M-au refuzat, pe motiv că membrilor celei mai de jos caste (sudra) nu le este îngăduit să practice aceste rituri.

Anushtāna includ o mare varietate de practici rituale, care sunt, îndeobşte, practicate numai de către brahmani. Unele sunt de natură religioasă, dar altele se referă doar la igiena personală.

Curând după aceea, am văzut nişte shivaiţi (devoţi ai lui Shiva) nebrahmani săvârşind aceleaşi ritualuri. Se pare că ei învăţaseră cum se realizează aceste rituri dintr-o carte ce conţinea o descriere amănunţită a lor. Am învăţat aceste anushtāna de la grupul respectiv şi le-am săvârşit cu regularitate când m-am întors în satul meu. În pofida atitudinii lui cinice faţă de religie, tatăl meu mă iniţiase deja în Sūrya Namaskāram, un ritual bine-cunoscut, în cadrul căruia repeţi o serie de mantre şi apoi te închini soarelui ce răsare. Am adăugat aceste ritualuri noi acestui ritual, în care tata mă iniţiase deja.

Am adoptat şi o altă practică: în fiecare lună, în ziua de ēkādasī (a unsprezecea zi a intervalului lunar de două săptămâni), încercam să meditez toată noaptea, fără a adormi. Am descoperit curând că, dacă încercam să meditez într-o poziţie aşezată, adormeam. Am încercat să meditez mergând, dar nici această variantă nu a funcţionat, căci adormeam în timpul mersului. După câteva experimente, am descoperit că puteam alunga somnul scăldându-mă în râul din sat şi frecându-mi cu nisip partea interioară a coapselor pentru a-mi provoca durere. Mai obişnuiam să mestec nişte tutun, deoarece mi se spusese că, făcând aşa ceva, îmi menţineam mintea în rajōguna.

Conform filosofiei hinduse, întreaga creaţie are trei calităţi care se succed una alteia, calităţi numite guna: sattva (armonia), rajas (activitatea) şi tamas (inerţia). Aceste trei calităţi se succed una alteia şi în minte. Mestecarea tutunului stimulează calitatea rajas, menţinând mintea trează şi activă.

În tinereţea mea, eram foarte grijuliu să-mi afişez constant pietatea, pentru a demonstra cât de dedicat eram vieţii religioase. Purtam un dhōti alb (ţesătură care se poartă ca o fustă), îmi acopeream capul, imitându-l pe Ramalinga Swami (un sfânt tamil din secolul al XIX-lea) şi îmi puneam multă vibhūti (cenuşă sacră) pe frunte şi pe corp. La vremea respectivă eram foarte ataşat de Ramalinga Swami; în sat văzusem o fotografie de-a lui care mă impresionase atât de mult, încât am vizitat Vadalurul, locul unde sfântul fusese înmormântat (şi unde există un sanctuar).

Pe la începutul adolescenţei, am făcut rost de un exemplar din a zecea parte a unei lucrări numite Jīva Brahma Aikya Vēdānta Rahasya. Din această carte am învăţat tehnici de pranayama (exerciţii yoghine de respiraţie) şi am început să le practic în templul din pădure. Citirea acestei cărţi mi-a stârnit dorinţa unui studiu mai aprofundat al textelor sacre. De regulă, aşa ceva ar fi fost foarte dificil pentru un băiat în situaţia mea, însă un concurs insolit de împrejurări mi-a permis curând să-mi îndeplinesc visul. Contabilul guvernamental (karnam) din satul nostru avea multe cărţi religioase pe care le moştenise de la tatăl lui. El nu avea timp să le citească, pentru că era contabilul a trei sate. Era atât de ocupat, încât de multe ori nici nu venea noaptea acasă. Soţia lui, o femeie foarte devotată din Tiruvarur, îmi permitea să vin acolo şi să citesc acele cărţi. În fiecare zi, ea pregătea hrana, o oferea ca jertfă statuii lui Ganapati din casă, după care îmi dădea de mâncare. Ea nu mânca decât după ce terminam eu de mâncat această ofrandă. În cele din urmă, m-am mutat în casa contabilului, ţinându-mi zilele din aceste ofrande de hrană pe care le pregătea soţia contabilului. Deoarece părinţii mei nu priveau cu ochi buni zelul meu religios, eu nu mai treceam deloc pe acasă. În această perioadă de înstrăinare, ce a durat trei ani, nu mi-am vizitat niciodată părinţii.

În timp ce studiam acele cărţi, am deprins obiceiul de a citi cu voce tare. Existau multe cărţi pe care le puteam alege, dar favoritele mele erau Kaivalya Navanītam, cărţile despre Ramakrishna Paramahansa, Tēvāram-urile lui Appar şi Jnanasambandhar, Tiruvāchakam şi Bhakta Vijayam.

Kaivalya Navanītam este un tratat tamil despre filosofia advaita; Ramakrishna Paramahansa a fost un sfânt bengalez din secolul al XIX-lea; Appar şi Jnanasambandhar au fost nişte sfinţi tamili din secolul al VI-lea, ale căror imnuri de laudă dedicate zeului Shiva sunt numite Tēvāram-uri; Bhakta Vijayam este o culegere de povestiri despre nişte celebri sfinţi marathi.

Nu după multă vreme, lecturile mele i-au atras pe unii dintre oamenii cu preocupări spirituale din sat. La câteva săptămâni, aproape zece oameni au început să viziteze cu regularitate casa, pentru a mă asculta citind. În fiecare seară, cam de pe la ora 6 până la 10, citeam pasaje din aceste cărţi. După fiecare lectură, discutam cu toţii despre tâlcul şi însemnătatea textelor.

Unii dintre săteni s-au dus la tatăl meu şi i-au spus că studiam scripturile şi le explicam altora. Tatăl meu a fost surprins să audă aşa ceva, deoarece credea că sunt încă aproape analfabet. Hotărât să cerceteze el însuşi problema, a venit şi a ascultat pe furiş una dintre întâlnirile noastre de seară.

Ulterior, se pare că a afirmat: "Nu-l mai pot face să mă asculte. Aşa că îl voi lăsa în plata Domnului".

Soţia contabilului participa la majoritatea întâlnirilor noastre. Ea devenise foarte interesată de operele pe care le recitam, pierzându-şi orice interes faţă de chestiunile mundane. Din păcate, nu mai era interesată nici măcar de soţul ei.

Într-o seară, el m-a luat de-o parte şi a spus destul de furios:
- Din cauza întovărăşirii cu tine, soţia mea a devenit ca un swami. Nu mai are niciun fel de dorinţe. Nu vreau să te mai ţin în casa mea. Trebuie să-ţi găseşti alt loc unde să stai.

Ceilalţi devoţi au auzit fără să vrea spusele contabilului.

Unul dintre ei mi-a spus:
- Nu trebuie neapărat să ne ţinem şedinţele de lectură aici. Putem găsi cu uşurinţă un alt loc unde să mergem.

La început, am crezut că vom construi o simplă colibă din frunze de cocotier în care să ne ţinem întrunirile, dar spre sfârşitul serii am decis să constituim un math în toată puterea cuvântului.

Math-urile sunt organizaţii hinduse care au fost constituite anume în scopul de a cinsti memoria unui sfânt prin intonarea de cântece religioase, meditaţie, etc. De obicei, cele de dimensiuni mai mari au un grup de asceţi (sādhu) care locuiesc acolo şi se aseamănă mânăstirilor şi ashram-urilor.

Fiecare a participat cu bani pentru concretizarea acestei iniţiative şi, nu după mult timp, a luat fiinţă Shivaram Bhajan Math. M-am mutat acolo imediat după ce a fost construit, continuându-mi practica spirituală (sādhanā), dirijând cântece religioase (bhajan) şi citind cu glas tare învăţăturile diferiţilor sfinţi.

Când construirea math-ului a luat sfârşit, am clădit un tannīr pandal (un loc unde se oferă gratuit hrană şi băuturi călătorilor şi săracilor) pe drumul principal care străbătea satul nostru. Ajutat de câţiva devoţi, am strâns fonduri suficiente pentru a servi zilnic kanji (terci de orez) asceţilor (sādhu) şi călătorilor care treceau prin sat.

La scurt timp după ce m-am stabilit în math, părinţii mei s-au hotărât să facă o ultimă încercare de a mă lecui de viaţa spirituală.

Cum aveam cam 17 ani, s-au gândit că, "dacă nu luăm măsuri acum, va deveni cu siguranţă sannyāsin. Dacă am putea să-i găsim o fată care să-l ia de soţ, s-ar putea să devină un cap de familie obişnuit, renunţând la toate aceste activităţi spirituale. Poate că atunci va deveni un om ca toţi oamenii".

Fără a se osteni să mă consulte în legătură cu asta, au găsit o fată, s-au înţeles cu familia ei şi apoi au cumpărat tot ce este necesar pentru a face o nuntă. Am auzit despre ce se întâmplă de la unele femei pioase care obişnuiau să vină la Bhajan Math. După ce am aflat ce se petrecea, mi-am informat părinţii că trebuiau să oprească pregătirile de nuntă, deoarece nu doream să mă căsătoresc cu nimeni.

Acest refuz categoric de a-mi asculta părinţii într-o chestiune atât de importantă a provocat o criză majoră în sat. Mulţi dintre săteni au ajuns la concluzia că eram nebun, în parte deoarece refuzam să mă căsătoresc, în parte pentru că insistam să-mi petrec tot timpul gândindu-mă la Dumnezeu şi cântând bhajan. Mulţi dintre aceşti oameni (părinţii mei nu erau printre ei) s-au întâlnit şi au hotărât să mă lecuiască de nebunie prin mijloace violente. M-au luat de la Bhajan Math, m-au dus la malul unui lac din apropiere, mi-au făcut o crestătură mare în creştet şi au început să pună zeamă de lămâie în ea. După câte se pare, ăsta era leacul pentru nebunie. Apoi s-au hotărât să-mi toarne găleţi cu apă în cap. Cred că trebuie să fi turnat pe mine vreo cincizeci de găleţi. În timp ce mă scăldau astfel, eu îmi păstram calmul şi practicam prānāyāma, ca să nu mă gândesc la apa rece. Ştiam că nu avea rost să mă opun. Când sătenii au văzut că nu reacţionam în niciun fel la acest tratament, au fost încă mai convinşi că eram nebun. În cele din urmă, când tratamentul a luat sfârşit, m-au dus într-o casă din sat. Acolo, au făcut un sos condimentat (sambar) din tâlv amar şi m-au silit să-l mănânc, deoarece aveau impresia că tâlvul amar era un alt leac împotriva nebuniei. Se adunaseră în jur de o sută de oameni care priveau toate acestea.

În timp ce mâncam, unul dintre ei mi-a spus:
- Eşti un băiat bun, dintr-o familie bună, dar ai înnebunit.

În acea clipă, n-am mai putut răbda.
- Nu am înnebunit, am răspuns, destul de nervos. Vă rog să mă lăsaţi în pace. Spuneţi acestor oameni să nu se mai adune grămadă în jurul meu sau daţi-mi o încăpere separată unde pot să fiu singur.

Nu mă aşteptam la vreo reacţie, poate la o continuare a "tratamentului", însă, spre marea mea surprindere, mi-au îndeplinit dorinţa, îngăduindu-mi să mă retrag într-una dintre camerele acelei case. Înainte de a avea timp să se răzgândească, am încuiat uşa, lungindu-mă pe podea să mă odihnesc şi să-mi revin după aceste chinuri.

Puţin mai târziu, m-am ridicat şi am încercat să meditez. În timp ce stăteam aşezat acolo, am auzit, fără să vreau, cum, de cealaltă parte a uşii, căpetenia satului discuta despre cazul meu.
- Dacă îmi veţi permite, îl voi face pe băiat să-mi promită că se va căsători şi că va duce o viaţă normală. Datorită acestor tratamente este posibil să-i fi trecut nebunia.

A bătut la uşă şi l-am lăsat să intre.

Stând în picioare în faţa mea, a spus foarte ferm:
- Te rog, promite-mi, pentru că nu mai eşti nebun, că te vei căsători ca noi toţi şi că vei duce viaţa obişnuită a unui cap de familie.

La care am răspuns:
- Vă voi promite, mai degrabă, că voi deveni sannyāsin.

Mi-am împreunat mâinile în timp ce făceam promisiunea, pentru a-i arăta cât de serios eram şi pentru a pecetlui promisiunea. Omul a plecat fără să spună niciun cuvânt.

L-am auzit exclamând afară:
- Ayō! Ayō! (o exclamaţie din sudul Indiei, ce denotă surpriză sau şoc). Când l-am rugat să-mi promită ceva, mi-a promis contrariul!

Familia mea nu a dat atenţie promisiunii mele. Am auzit de la o femeie care m-a vizitat că, în taină, tatăl meu continua să facă pregătiri de nuntă. Ca urmare, am hotărât că era timpul să am şi eu propriile planuri secrete. Mai întâi, i-am scris un bileţel fetei cu care ar fi trebuit să mă căsătoresc.
"Intenţia mea este să devin sannyāsin. Nu doresc să mă prind în mrejele vieţii de cap de familie. Prin urmare, nu cred că te vei căsători cu mine. Aşa ceva nu-ţi va pricinui decât necazuri."

Am făcut astfel încât cineva să-i ducă biletul acasă la ea. Apoi, în aceeaşi zi, am fugit din casă şi m-am îndreptat spre Chidambaram (un renumit centru religios din sudul Indiei).

Intenţionam să-mi încep viaţa ascetică (sannyāsa) acolo, dar nu am făcut-o conform cutumei. Nedorind să merg la cineva pentru iniţiere, am făcut eu însumi tot.

Sannyāsa este cea de-a patra şi ultima etapă din viaţa unui hindus ortodox. Odată ajuns aici, el renunţă la orice legături cu propria familie şi cu lumea pentru a-şi dedica tot timpul scopului de a realiza uniunea cu Dumnezeu, cu alte cuvinte, de a atinge iluminarea. La drept vorbind, cineva nu poate deveni sannyāsin decât dacă a fost iniţiat cum se cuvine de către propriul Guru sau de către unul dintre capii diverselor ordine tradiţionale de sannyāsini. Cu toate acestea, această regulă este deseori ignorată.

Am făcut o baie în râu, mi-am ras capul, mi-am pus în jurul gâtului un colier făcut din seminţe de rudraksha, îmbrăcându-mă cu un dhōti scurt şi un ştergar. M-am întors în sat în această ţinută nouă, anunţând pe toată lumea că acum eram sannyāsin. Noua mea înfăţişare a convins, în cele din urmă, familia că eram serios şi că nu aveam intenţia de a mă căsători. Cu foarte mare reticenţă, ei au renunţat la orice plan de nuntă, ştiind că oamenii care devin sannyāsini rămân în celibat tot restul vieţii.

Mi-am reluat vechile practici obişnuite, începând să fac planuri pentru ceremonia de consacrare (kumbhābhishēkam) a math-ului. Am invitat câteva grupuri care cântau muzică devoţională (bhajan) din satele învecinate, reuşind chiar să-mi conving părinţii să doneze toate proviziile pe care le cumpăraseră pentru nuntă. Graţie alimentelor pe care le-au donat, am putut să hrănesc aproximativ patru sute de oameni. Ceilalţi devoţi care contribuiseră la construirea Bhajan Math au oferit lapte bătut, ragi (un fel de mei) şi terci de orez tuturor oamenilor care au venit la ceremonie. În ziua ceremoniei, invitaţii care cântau muzică devoţională (bhajan) au defilat prin sat cântând pe fiecare uliţă. Când, în cele din urmă, au început riturile de kumbhābhishēkam, am săvârşit propria mea ceremonie în taină. Am făcut o pāda pūja (venerarea piciorului) dedicată părinţilor mei şi le-am cerut conform tradiţiei să-mi dea permisiunea de a deveni sādhu.

Pāda pūjā este o ceremonie în care o persoană practică veneraţia rituală a picioarelor altei persoane. De regulă, se face pāda pūjā pentru un Guru sau swami ca un semn de mare respect. Acest gest ceremonial se face şi pentru părinţi sau pentru anumiţi membri mai vârstnici ai propriei familii, dar asta se întâmplă mult mai rar.

Le-am cerut părinţilor să-mi dea binecuvântarea, astfel încât să reuşesc în misiunea mea spirituală. Amândoi mi-au acordat permisiunea, precum şi binecuvântarea. Niciunul nu a mai încercat vreodată să mă convingă să-mi abandonez calea spirituală.

După câteva săptămâni, am auzit că Shankaracharya din Kanchipuram avea de gând să treacă prin sat într-unul dintre pelerinajele sale. Este vorba despre acelaşi Shankaracharya care l-a trimis pe Paul Brunton la Bhagavan.

Ramana Maharshi a devenit bine-cunoscut în afara Indiei în al treilea deceniu al secolului XX după ce Paul Brunton, un jurnalist britanic, a scris un bestseller despre sfinţii şi maeştrii spirituali ai Indiei, volum intitulat A Search in Secret India. Brunton s-a dus la Maharshi după ce a fost sfătuit să o facă de către Shankaracharya din Kanchipuram, în 1930. Acest Shankaracharya a murit în ianuarie 1994, la vârsta de 99 de ani, în timp ce eu pregăteam versiunea finală a prezentei cărţi.

Shankaracharya Bhagavatpada, cel care, în secolul IX, a popularizat filosofia advaita, a înfiinţat cinci math-uri pentru a-şi propovădui învăţăturile şi a susţine ortodoxia hindusă. Unul dintre ele se află în oraşul Kanchipuram din sudul Indiei. Fiecare dintre aceste math-uri a beneficiat în decursul timpului de maeştri aflaţi într-o filiaţie iniţiatică a cărei origine poate fi urmărită până la primul Shankaracharya. Conducătorul fiecăruia dintre aceste math-uri îşi lua titlul de Shankaracharya în clipa când intra în funcţie. Cel pe care l-a întâlnit Annamalai Swami este considerat unul dintre cei mai mari sfinţi indieni ai timpurilor moderne.

Când am aflat această veste, m-am hotărât să încerc să-l fac pe Shankaracharya să se oprească puţin în sat, pentru a putea să am darshan-ul lui.

Darshan înseamnă "privire către". Într-un context religios, a avea darshan înseamnă să vezi o zeitate într-un templu sau un om sfânt sau să fii văzut de el.

Ştiind că vor fi mulţi oameni şi animale în cortegiul său, am socotit că planul cel mai bun era să le punem tuturor la dispoziţie alimente şi apă. Dacă făceam asta, ei erau nevoiţi să se oprească pentru scurtă vreme, ca să mănânce ofrandele mele.

În ziua respectivă am pregătit o mare cantitate de lapte bătut şi kanji pentru brahmanii care îl vor însoţi. De asemenea, mi-am făcut o rezervă de frunze verzi pentru a hrăni caii şi elefanţii. În timp ce cortegiul se apropia de sat, eu alergam încoace şi încolo pe uliţă, împărţind frunze verzi. Shankaracharya era purtat într-o lectică, dar nu l-am putut vedea, deoarece perdeluţele erau trase. Când le-am oferit kanji oamenilor care-l purtau, s-au hotărât să se oprească şi să mănânce ofranda. Asta l-a făcut pe Shankaracharya să dea la o parte perdeluţa, pentru a vedea de ce s-a oprit cortegiul. M-am culcat imediat la pământ în faţa lui.

M-a privit în tăcere câteva secunde, apoi a spus:
- După o milă mă voi odihni un timp. Poţi veni să mă vezi acolo.

La distanţă de o milă de sat se găsea micul oraş Vepur. Am aflat de la cineva din preajma lui că acolo se pregătise o bhikshā (ofrandă de hrană) şi că Shankaracharya va sta la Vepur Traveller`s Bungalow.

Un inspector adjunct de poliţie din satul nostru era un discipol foarte devotat al lui Shankaracharya. Când am auzit că acesta din urmă stătea nu departe, am mers amândoi pe jos până la Vepur pentru a-l vedea. O mare mulţime foia în jurul lui când am sosit, dar am reuşit totuşi să mă apropii suficient pentru a-i atinge picioarele.

Brahmanii care-l însoţeau s-au plâns, spunând:
- Cei care nu sunt brahmani nu se cuvine să-l atingă.

Dar Shankaracharya i-a redus la tăcere, spunând:
- El este un brahmachāri şi un sādhu, deci nu contează.

Un brahmachāri este un discipol ce respectă regulile celibatului şi se dedică studiilor spirituale. Brahmacharya este una dintre cele patru etape tradiţionale din viaţa unui hindus (numite "āsrama"). Când studiile s-au încheiat, de obicei discipolul trece la cea de-a doua etapă a vieţii - căsătorindu-se şi devenind cap de familie. Unii aspiranţi foarte serioşi ignoră această etapă şi rămân toată viaţa în celibat, ca sādhu.

Una dintre funcţiile principale ale unui Shankaracharya este de a susţine şi de a consfinţi dogmele ortodoxiei hinduse. În anii '20 ai secolului trecut asta ar fi implicat o respectare strictă a regulilor privitoare la caste, conform cărora contactul fizic dintre brahmani şi castele inferioare sau paria duce la o pângărire de ordin spiritual. Mulţi oameni cred că sādhu şi sannyāsin au ieşit din sistemul ierarhic al castelor, astfel că regulile privitoare la pângărire nu li se aplică.

În prezent, regulile privitoare la amestecul dintre caste şi atingere au căzut în desuetudine, chiar dacă unii brahmani tradiţionali încă le practică.

Corneliu Coposu sub lupa Securităţii

 

Marin Pop
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Documentele prezentate în această carte doresc să reconstituie modul cum privea Corneliu Coposu istoria şi realitatea în care trăia. Marea majoritate a publicului cititor nu poate consulta zecile de volume din diversele arhive constituite ca parte a activităţii represive împotriva sa. Volumul de faţă ne oferă şansa nu a unei sinteze, ci a unei necesare selecţii care îl ajută pe cititor parcă să asculte nemijlocit vocea celui care era unul dintre cei mai supravegheaţi români. O voce a arhivelor, adică o voce în mare parte epurată administrativ de dramatismul contextului.

Dar asta, paradoxal, ne ajută să înţelegem conţinutul ideatic al mesajului pe care îl transmitea Corneliu Coposu. Un mesaj care, aşa cum vom sublinia şi mai jos, era transmis cu conştiinţa că va fi captat în viitor. Este unul dintre motivele pentru care această carte este diferită de marea majoritate a celorlalte studii care utilizează materialul radioactiv conţinut între coperţile dosarelor Securităţii şi în general în documentele produse de statul totalitar.

Fragment

II.11. Corneliu Coposu către surori:

"Cluj, 9.07.1988

Dragile mele,

Sper să primiţi scrisoarea înainte de reîntoarcerea mea, deşi n-ar fi exclus ca drumul ei să fie mai lung decât al meu. Vreau să vă relatez ce-am experimentat până acum. Am sosit (fiert de căldură) cu mare întârziere, datorită defectării unui vagon care a trebuit scos (cu manevre complicate) din garnitură şi datorită unor lucrări de terasament dintre Aiud şi Războieni, care au limitat viteza "rapidului" la 5 km pe oră.

Am fost aşteptat la gară de Ady, care s-a plictisit până la sosirea trenului întârziat.

Am sosit în vizită la Ioani Buhaiu (Ioan Buhaiu; prieten din copilărie; originar din Bobota, absolvent de studii juridice), Victor Boroş (Prieten din tinereţe; fost notar în Bobota), Traian Albu (Prieten din copilărie; originar din Bobota, absolvent de studii juridice), Matei (Matei Boilă), Delia. Mai am restanţă la Lia (Lia Gherasim, fiica lui Ilie Lazăr) şi o invitaţie la Nelu (Nelu Boilă). Am fost vizitat de Matei, Nelu, Victor - cu familiile respective. Câteva cuvinte dintre ele - Ioani Buhai este foarte prăbuşit. Se mişcă cu baston şi cu dificultate. Vorbeşte tare greu şi acum e demoralizat fiindcă prietenul şi doctorul care se ocupa de el, fiind vecini, a murit subit de un stop cardiac (Dr. Plosca din Unimăt). Elenuţa se ţine bine, cu toţi anii ei (80), desigur îmbătrânită dar încă citovă (Normală). M-au primit cu multă afecţiune, bucurie şi plânsete. - Victor Boroş, foarte îndatoritor, s-a pus la dispoziţia mea cu mare entuziasm. Vede cam rău (cu 15 dioptrii), dar nu se lasă. Acum creşte găini şi-şi aprovizionează neamurile (şi pe vânzătoarele de la prăvălie) cu ouă proaspete. În schimb Cornelica a îmbătrânit de nerecunoscut. Are un obraz ca un pergament boţit. Zice că suferă de colită, ficat, inimă şi că se teme că are cancer (ipohondrie). Am fost ieri invitat de ea la dejun. - Traian Albu se plânge de boală de inimă. A chelit aproape complet; nu se lasă de stupi; stă cu fata mai mare (Mariana) şi familia ei, din care i-am văzut doar nepoata, agitată de concursul de intrare în facultate. Traian mi-a spus că se înţelege bine cu ginerele său (localnic) dar nu şi cu feciorul lui (care e la a treia căsătorie din care i-a rezultat o fetiţă, pe lângă copilul acum mare făcut cu Gabi, doctoriţa simpatică ce i-a fost prima nevastă. Cea actuală este divorţată având din alt mariaj o fată măricică. Nu lucrează în producţie şi după părerea tatălui său pierde vremea cu cursuri de "optică" pe la şcolile medii tehnice. Actuala soţie e inginer. Nu l-am văzut nici pe el nici pe Mariana (care era la o şedinţă). Traian mi-a spus că prima lui nevastă, doctoriţa, care creşte copilul (acum de 15 ani) nu s-a mai măritat. - Am fost la Delia unde l-am găsit pe Sandu şi pe băiatul mic (Bogdan) noul profesor al ceasului. Băiatul mare e în tabără, iar fetiţa e la Oradea la bunici. În anul acesta din lipsă de bani nu merg la mare, dar Sanda va merge la Bucureşti în decembrie cu un grup de elevi de-ai lui. Amândoi arată bine. Delia a slăbit şi este foarte frumoasă şi activă. - La Matei, bătrânul Fărcaş mai grădinăreşte (la 93 de ani) dar a surzit. În schimb Mărioara arată neaşteptat de bine. Dintre copii, în afară de Mateiuţ, care face armata la Bucureşti, Tudor (student, în anul de armată), este cinci zile la şcoală, iar două locuieşte la Nena; Ana nu mai vrea să continue şcoala şi părinţii nu mai insistă. Ady, cel mic, este deştept - spirt, drăguţ, săritor, mare suporter la footbal, s-a constituit în adjunct al meu şi nu mă părăseşte nici un ceas, decât pentru a dormi (Trage chiului de la şcoală care încă nu s-a încheiat - decât la 15 Iulie). Feti şi Nena, harnice amândouă, una cu gospodăria în care s-a specializat şi cu lecţiile (destule) de matematică, cealaltă cu permanente traduceri tehnice şi medicale, în nemţeşte, în franţuzeşte. Nena vrea cu orice preţ să vină la sfârşitul verii, la noi (poate septembrie) pentru vreo zece zile. De curând a murit Paraschiva, văduva lui Tarţa (Mihai Tarţia, fost membru marcant al tineretului P.N.Ţ.) şi sora lui Ghiţă Dragoş (Gheorghe Dragoş, membru marcant al tineretului P.N.Ţ., în 1938 preşedinte al tineretului P.N.Ţ. din Ardeal şi Banat, profesor universitar la Academia Comercială din Cluj, alături de Victor Jinga. A fost arestat şi închis de către comunişti, iar după eliberare a fost trimis cu Domiciliu Obligatoriu în Valea Călmăţuiului, la Rubla, unde se afla şi Corneliu Coposu). Fiica ei, Liliana (profesor agregat), măritată cu un doctor, m-a poftit la masă, dar am refuzat politicos, în lipsă de timp. Am fost invitat şi la Florica (Camela) care nu umblă, având picioarele butuc. Va trebui să merg şi la ea (probabil cu Victor Boroş) cel puţin un ceas.

După cum vedeţi, nu prea am vreme de lenevie. La Icuţa (Rudenie din Turda) cred că voi merge Luni (11 Iulie). Încă nu am anunţat-o.

Am uitat să spun că darurile duse Deliei au determinat mare entuziasm (1/2 cafea, 1 ciorapi sport, bomboane, păpuşă, ceas, unt, pix). Fetelor gazde le-am dat 4 pachete de unt, 1 Nes, 1 cafea, dar le-am şi târguit legume şi fructe.

Cred că am găsit o sursă bună de clisă (Slănină) bine afumată (de porc crescut acasă cu porumb). Duminică mă voi duce să achiziţionez şi trimit acasă prin poştă.

I-am dat telefon de aici şi lui Odette (Odette Balaban, soţia actorului Mircea Balaban şi sora lui Arlette Coposu. Erau şi naşii de cununie ai lui Arlette şi Corneliu Coposu, căsătoriţi pe data de 24 octombrie 1942. Odette a trăit până la venerabila vârstă de 102 ani).

Vă voi mai chema la telefon zilele viitoare.

Rog să nu o lăsaţi pe Bobiţă (Sora lui, Doina) să se obosească prea mult, să simplificaţi menu-ul şi (?) să se abată mai des şi mai devreme pe acasă.

Ciplea a avut o înmormântare fastuoasă cu foarte multă lume, prohod cu 5 preoţi greco-catolici, în frunte cu Todea (Alexandru Todea, viitor cardinal) (care e mitropolit).

Vă sărut cu drag şi dor,

Cornel

****

II.11.1. Corneliu Coposu către surori:

15.VII.1988

Dragile mele,

M-am întors de la Icuţa, la care am stat 2 zile. Am fost cu ea la familia Munteanu, unde am fost primit excepţional. Sunt oameni foarte cumsecade şi de un sprijin real pentru Icuţa. Am văzut şi pe negrişori. Era acasă şi Ady.

I-am dus Icuţei 2 kgr. Vişine, 2 kgr. Caise, 3 kgr. Roşii, 2 kgr. Morcovi, 5 kgr. Cartofi, 1 kgr. Fasole verde, 1/2 kgr. Zmeură, 1/2 kgr. Caşcaval, 1/2 kgr. Urdă şi 10 ouă. N-avea de nici unele. Cred că am aprovizionat-o pe o lună (Bineînţeles că a insistat să-mi plătească cumpărăturile, dar măcar vitaminele şi doctoriile, însă nu am acceptat). Cumpărăturile pentru Icuţa m-au costat 350 lei.

În zilele când am fost la Turda a fost foarte cald. Biata Icuţa mi-a făcut foc pentru baie (apă caldă), mi-a cedat patul din cameră şi ea a dormit în bucătărie (cu tot protestul meu). I-a părut tare bine de vizită. Am povestit cu ea până noaptea târziu.

O femeie lipsită de importanţă

 

Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Cartea de faţă, câştigătoare a premiului Plutarh pe 2020 pentru cea mai bună biografie a anului, a fost aleasă, nu întâmplător, drept cea mai bună carte a anului de către Amazon, New York Times, The Times of London, The New York Public Library şi NPR (Radioul Public Naţional din SUA).

Ea reînvie odată cu viaţa şi personalitatea uluitoare ale unei eroine deseori subapreciate, discriminate, marginalizate şi neînţelese, nişte vremuri tulburi, încrâncenate, de mult timp apuse, din al Doilea Război Mondial.

La începutul secolului trecut, o oarecare Virginia Hall, o tânără rebelă şi independentă dintr-o familie înstărită din Baltimore, trecea dincolo de ocean, în Europa, pentru a studia şi a face ulterior carieră într-un domeniu în care pe atunci femeile nu erau deloc binevenite, şi anume în spionaj. Lucrează rând pe rând pentru Departamentul de Stat, SOE şi OSS.

Ea devine în timp, din pricina intenselor sale activităţi subversive, de sabotare a inamicului, cea mai vânată spioană a Aliaţilor de către Abwehr şi Gestapo, care o numeau Doamna şchioapă, pentru că avea proteză la un picior, pierdut în urma unui nefericit accident de vânătoare.

În mod miraculos scapă de nenumărate ori de moarte, îşi continua cariera de agentă şi după Război, cu la fel de multă tenacitate şi iniţiativă, însă moare aproape uitată chiar de cei pentru care lucrase atâţia ani.

Povestea ei captivează prin originalitate, prin întâmplările extraordinare pe care le cuprinde, dar mai ales prin personalitatea unei femei ca nimeni alta, care a ştiut să înfrângă toate obstacolele ce-i stăteau în cale cu un curaj, o tenacitate şi o rezistenţă de fier.

Fragment
Capitolul 6. Un stup de spioni

Îndrăzneaţa evadare a "teroriştilor" de la Mauzac organizată de Virginia a cauzat mare tărăboi la Înaltul Comandament Nazist şi l-a determinat pe Hitler să dezlănţuie o represiune brutală în Franţa. Devenea clar faptul că Rezistenţa constituia acum o ameninţare importantă şi regimul francez semiautonom din zona sudică nu mai era viabil. Atacurile repetate asupra fabricilor, trenurilor, maşinilor germane, centralelor electrice şi a unui birou de recrutare din Lyon au dovedit şi ele Berlinului că nu se mai putea acorda încredere administraţiei lui Pétain, în ciuda promisiunilor sale, pentru distrugerea inamicului din interior. Deci cel de-al Treilea Reich urma să pregătească terenul pentru o ocupaţie integrală, ordonând regimului de la Vichy să emită 500 de cărţi de identitate franceze Gestapoului pentru a-l ajuta să se infiltreze în secret în reţelele Aliaţilor de pe teritoriul Zonei Libere. Prin Operaţiunea Donar, numită astfel după numele zeului german al tunetului, naziştii plănuiau să năpădească oraşele din sud cu agenţi dubli, pentru a descoperi şi elimina grupările teroriste rămase. Termenii armistiţiului din 1940 afirmau că Gestapoul urma să intervină doar în prezenţa poliţiei franceze, dar nemţii recurgeau acum la arestări şi torturi după bunul lor plac. Lyonul era ţinta lor principală. "Oala fierbea", după cum se exprima un istoric al SOE, "şi urma ca, în scurt timp, să dea în clocot".

Ei au făcut o prioritate maximă din urmărirea celor responsabili pentru evadarea de la Mauzac, cât şi pentru recenta creştere a eficienţei şi frecvenţei sabotajelor. Atât Gestapoul, cât şi Abwehrul aveau suspiciuni în legătură cu consulatul american din Lyon, unde Virginia era o vizitatoare nelipsită, şi îl ţineau sub o strictă supraveghere. Cele două servicii de securitate ale Reichului erau însă nişte rivale înverşunate şi se întreceau unul cu celălalt în scopul de a obţine cele mai mari realizări. Deocamdată, succesul legat de spargerea codurilor SOE - mulţumită sergentului Bleicher şi agentei La Chatte - pusese Abwehrul într-o poziţie favorabilă. Trăseseră concluzia că ţinta era o femeie - ori englezoaică, ori canadiancă; o femeie care şchiopăta - la dame qui boite sau die Frau die hinkt -, pe nume Marie Monin. Dar Abwehrul a susţinut o abordare metodică, spre deosebire de preferinţa Gestapoului pentru arestări în masă. Bleicher nu avea să facă nicio mişcare până nu afla sigur cine era ea şi cu cine lucra. Urma să aştepte şi până ce avea să pună mâna pe unul dintre radiotransmisioniştii ei, astfel încât să poată transmite mesaje la Londra în numele ei. La începutul lui august, avea deja un plan pentru a o prinde şi a ruina acţiunile de luptă ale britanicilor, şi avea şi omul care să-l ducă la îndeplinire. Urma să fie o lună de importanţă capitală.

Între timp, anchetatorul cel mai faimos al Gestapoului - căruia urma să i se acorde Crucea de Fier după un an (chiar de Hitler în persoană) pentru torturarea şi uciderea a mii de membri ai Rezistenţei - manifesta şi el un interes special faţă de Virginia. Hauptsturmführer Klaus Barbie, crescut de un tată abuziv, care fusese sever afectat mental şi fizic în luptele cu francezii de la Verdun din 1916, nu se afla tot timpul la Lyon. Dar era deja stăpânit de dorinţa obsedantă de a distruge SOE, serviciul secret văzut de nemţi drept coloana vertebrală a întregii ameninţări subterane. O mulţime de ofiţeri ai Gestapoului interceptau semnale suspecte venind de la Lyon şi au întreprins serii întregi de arestări şi raiduri permanente nocturne şi diurne dintr-o suită de birouri de la etajul al treilea al cavernosului Hôtel Terminus de lângă gara Perrache. Ştiau că avansau rapid spre centrul grupării teroriste. Cineva avea să cedeze sub tortură; Barbie urma să aibă grijă de asta. Doamna şchioapă din Lyon devenise cea mai vânată dintre agenţii Aliaţilor din întreaga Franţă.

*

Neavând idee de forţele inamice care se apropiau de ea, starea de sănătate şi dispoziţia Virginiei se îmbunătăţiseră considerabil în acel august faţă de cum fuseseră atâta timp. Succesul de la Mauzac o înveselise şi, la începutul lunii, Nicolas Bodington a venit la Lyon pentru discuţii în legătură cu viitorul ei. Ea pledă în mod convingător pentru rămânerea la post, insistând că prietenii săi sus-puşi urmau s-o ţină în afara oricărui pericol şi că avea o mulţime de lucruri de făcut pentru a elibera mai mulţi agenţi, a racola alţii şi a ajuta la dezvoltarea campaniei de sabotaje. Bodington cedă şi recomandă Londrei să renunţe la rechemarea ei. La urma urmei, el fusese acela care pariase pe ea, şi meritase, cu siguranţă. Cei din Baker Street au fost de acord şi le-au cerut celor de la New York Post să confirme menţinerea sa pe poziţie şi să-i ceară mai multe articole, pentru a-i păstra acoperirea. Virginiei i-au fost trimişi 750.000 de franci prin ataşatul militar american de la Vichy, pentru a-şi continua remarcabila activitate. Era un supliment util la cei 10.000 de franci pe care îi primise de la SOE lunar prin intermediul neortodoxei filiere a contului bancar al bordelului lui Germaine Guérin, unde a fost transferat de la Londra în numele pilotului RAF ucis William Simpson. Bodington a căutat, de asemenea, să potolească rivalităţile dintre agenţii SOE din Lyon şi să clarifice, în sfârşit, cine era şef peste toţi. Poate că s-a gândit că era cel mai indicat din punct de vedere politic să aibă un francez la conducere, pentru a domoli mândria naţională rănită. Poate că Secţia F ezita în continuare să promoveze o femeie. Spre oroarea multora din Rezistenţă şi spre stupefacţia Virginiei, acest rol i-a fost acordat lui Alain.

*

Era aproape un an de când venise ea în spatele liniilor inamice şi fusese singura femeie trimisă de Secţia F în tot acel timp. La început, era un avantaj să fie o femeie care să lucreze sub acoperire, mai ales una frumoasă, care îşi putea folosi farmecul pentru a distrage sau înşela. Majoritatea nemţilor, care alimentau propaganda referitoare la faptul că vieţile femeilor trebuiau să se învârtă în jurul Kinder, Kirche, Küche (copiilor, bisericii şi bucătăriei), credeau că asemenea fiinţe sensibile nu prea s-ar fi implicat în ceva aşa de murdar şi de periculos ca Rezistenţa. Dar, după cum ştia foarte bine Virginia, viziunea nazistă se schimbase acum dramatic. Gestapoul descoperise că tot mai multe femei jucau acum un rol activ, multe drept curieri ce transmiteau bani, mesaje sau arme între agenţi. Una dintre ele îşi umpluse căruciorul copilului său cu 40 de kilograme de arme de foc, astfel încât arcurile zgâriau roţile şi întreaga încărcătură mai-mai că s-a prăbuşit. Curierii deseori transportau articole incriminatoare (grele şi uşoare), dar purtau multe lucruri şi în minte, inclusiv nume şi adrese de agenţi. Dacă erau prinse, femeile erau atunci supuse unora dintre cele mai rele forme de tortură pe care le puteau născoci minţile bolnave ale naziştilor.

Cu siguranţă că Virginia auzise zvonurile legate de genul de tratament la care se putea aştepta dacă era, în cele din urmă, descoperită. O tehnică preferată era strângerea sfârcurilor femeilor cu nişte cleşti sau apăsarea unui nerv al unui dinte zdrobit, smulgerea unghiilor sau arderea pielii cu ţigări, cu ciocane de lipit ori acid. Altele erau abuzate sexual sau violate, una dintre tehnicile preferate şi bine-cunoscute ale lui Barbie implicând folosirea unui câine. Mai târziu, a fost preferată metoda de tortură a căzii de baie - o precursoare a tehnicii înecării simulate. Prizoniera era scufundată dezbrăcată în apă îngheţată, cu mâinile încătuşate la spate şi cu capul ţinut sub apă până când era pe punctul de a se îneca. Dacă leşina, era trasă de păr afară din apă. Dacă refuza să vorbească, era iar împinsă sub apă. Uneori, aflată pe punctul de a muri, i se oferea o cafea ori un ceai, dar dacă tot nu coopera, tortura reîncepea. Câteodată, dacă femeile erau evreice, Barbie le zdrobea pur şi simplu feţele cu tocul ghetei.

Asemenea barbarii nu erau doar ale nemţilor. Unii agenţi se temeau chiar mai mult de autorităţile franceze din pricina unei perverse competiţii de a impresiona Gestapoul stabilind noi standarde de inumanitate. O metodă extrem de crudă de a-i zdrobi pe captivi era să-i ameninţe că urmau să le facă rău familiilor lor. O curieră prinsă a fost pusă în faţa perspectivei ca propriului ei copil să-i fie zdrobit capul de perete dacă nu vorbea. Regimul de la Vichy aloca resurse pentru întărirea poliţiei sale, nu numai numeric, ci şi printr-o multiplicare a diferitelor forţe de poliţie care se urmăreau unele pe altele şi care "reuşeau împreună să ţină întreaga ţară sub opresiunea unei armate de spioni". Scopul era curăţarea ţării de disidenţi o dată pentru totdeauna.

În ciuda rapoartelor despre asemenea atrocităţi, succesul Virginiei a deschis porţile tot mai multor agente. Nu e nicio exagerare a spune că această "doamnă curajoasă", după cum o numea SOE, a schimbat cursul istoriei pentru femeile din spionajul Aliaţilor. Palmaresul ei biruise ostilitatea puternică legată de însăşi ideea de ofiţeri femei care să lucreze în teren. Tocmai când situaţia devenise nespus de periculoasă pentru femei, Secţia F era gata, în acel august, să le trimită pe primele dintre cele 38 de femei ofiţeri. "Urma să aflăm cu surprindere că, până şi în posturi care iniţial le aparţinuseră doar bărbaţilor, ele dădeau dovadă de un mare entuziasm şi de iscusinţă", spunea Maurice Buckmaster. "În unele slujbe, femeile le erau superioare bărbaţilor", în parte datorită "abilităţii lor de a se concentra asupra unui singur obiectiv". În vreme ce se duceau, într-adevăr, pentru a juca ceea ce Buckmaster numea "un rol extrem de important", urmau să plătească un preţ extrem de scump. Dintre cele 39 de femei trimise de SOE în Franţa, 13 - sau una din trei - nu s-au mai întors niciodată. Asta în comparaţie cu unul din patru dintre cei 400 de agenţi bărbaţi. Rata mai mare de victime din rândul femeilor se explică, în principal, prin faptul că multe dintre ele îşi asumau nişte roluri extrem de periculoase de curieri (ceea ce presupunea trecerea permanentă printre patrule cu materiale incriminatoare) sau, mai târziu, de radiotransmisioniste. Mii de franţuzoaice din Rezistenţă urmau să plătească şi ele cu vieţile lor. Rolul tipic de a sta într-un singur loc pentru a asigura funcţionarea unor case conspirative nu le adusese niciun fel de glorie, ci le făcuse extrem de vulnerabile trădării. Una din cinci dintre femeile care primeau oameni în gazdă sau primeau provizii era executată pentru problemele create.

Aşa de mare însă era nevoia de a trimite mai mulţi agenţi în acţiune, încât unii au fost racolaţi fără a li se împărtăşi secretul. O secretară bilingvă, care s-a trezit fără să-şi dea seama la un curs de pregătire intensivă al SOE, a aşteptat timp de câteva săptămâni până s-o întrebe, în cele din urmă, pe una dintre celelalte cursante dacă ştia de ce se aflau acolo. Unele ştiau mai mult, însă acceptaseră ideea că o viaţă clandestină era într-un fel fascinantă, mai degrabă decât să însemne o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. La sosirea sa cu o navă pe Riviera, uneia dintre agentele SOE i-a trecut prin minte s-o întrebe pe Virginia unde se găsea cel mai bun coafor local. Virginia nu suferea de asemenea vanităţi şi şi-a manifestat în mod clar neplăcerea, trimiţând o altă agentă înapoi la barcă, pentru că se vedea că-şi făcuse părul permanent exact înainte să plece din Londra, un lux care nu era uşor accesibil în Franţa. Femeia putea fi prinsă imediat, reprezentând o primejdie mortală pentru toţi. Una dintre primele noi agente care au sosit, o recepţioneră de 40 de ani de la un hotel din West End, franţuzoaică de origine, a fost însă altfel. Atitudinea veselă şi uşuratică a lui Yvonne Rudellat ascundea o energie inepuizabilă şi foarte mult bun-simţ. Ea se îndreptă spre Tours ca să-şi înceapă activitatea de curier, pentru care urma să fie propusă pentru Crucea Militară (dar aceasta i s-a refuzat, pentru că decoraţia nu se acorda pe atunci femeilor). O lună mai târziu, tânăra de 20 de ani Andrée Borrel a devenit prima femeie care a fost paraşutată, pentru a lucra pe post de curier cu Francis Suttill, avocat şi organizator al reţelei extinse Prosper, pe jumătate englez. Deşi era un om extrem de curajos, Suttill era, probabil, naiv în privinţa modului de racolare a ajutoarelor din partea locului. El şi Borrel l-au racolat pe viitorul adjunct al şefului reţelei alegând un club de noapte parizian pentru a prezenta pistoalele-mitralieră Sten - armele Rezistenţei - "unei audienţe mixte interesate". Nu era un început bun şi nici nu s-a terminat cu bine. Suttill şi cele două femei aveau, în cele din urmă, să moară. El a fost executat în lagărul de concentrare Sachsenhausen de lângă Berlin în martie 1945, la opt luni după ce Borrel fusese injectată cu fenol şi, încă vie, fusese târâtă în crematoriul din lagărul de la Natzweiler, din Munţii Vosges, în estul Franţei. Rudellat, mult slăbită, a murit de tifos imediat după eliberarea de la Belsen în 1945.

Virginia îşi continua netulburată activitatea. Însă avea o nevoie disperată de susţinere corespunzătoare. Fiindu-i oferită o amânare de către Bodington, departe de a-şi reduce activităţile, era mai ocupată ca oricând. Cei din Baker Street s-au simţit obligaţi s-o avertizeze să nu-şi irosească timpul ajutând alte agenţii de spionaj aliate - cum erau cele poloneze, belgiene sau chiar agenţia britanică rivală MI6 - deoarece se credea că abuzau "de bunătatea ei". Dar ea n-a rezistat niciunei ocazii de strângere de informaţii şi creare de reţele care i s-au ivit. Şi unele dintre cele mai mari legende ale Rezistenţei - inclusiv Gauthier - se dovedeau de prea puţin ajutor practic. "Există mult prea mult stres legat de planuri grandilocvente, prea multe vorbe şi prea puţină muncă", se plângea Virginia.

Şi ceru iarăşi un mesager permanent care s-o ajute să-şi folosească relaţiile. Dar spuse clar că Londra putea să-l păstreze (aparent neagreând prezenţa unei alte femei) "dacă nu era un om de primă mână, experimentat, cu autoritate, dornic să-şi asume responsabilitatea şi să ducă o viaţă neplăcută" şi mai ales "care să nu se plângă". După ce ajutase financiar un agent care pierduse aproape 30.000 de franci şi actele de identitate în tren şi un altul care şi-a pierdut cecurile de aproape 40.000 de franci într-un cazinou, se săturase să joace rolul unei mame faţă de nişte bărbaţi care se comportau ca nişte copii indisciplinaţi. Peter Churchill îi compară pe cei câţiva "aşi" ca Virginia, care îşi făceau treaba pentru "privilegiul de a flămânzi cumplit în acel teritoriu al nimănui" cu aceia care erau "blegi şi laşi şi care veneau văicărindu-se şi plângându-se" şi care nu-şi puteau suporta soarta. Toţi agenţii erau speriaţi. Majoritatea sufereau de insomnie cronică. "Exista o nesiguranţă permanentă, care dădea coşmaruri", explica unul. "Tensiunile, presiunea nervoasă şi oboseala, starea extrem de solicitantă de a trăi în minciună, acestea erau condiţiile cărora un agent trebuia să le facă faţă, pe care trebuia să le accepte şi să le controleze. Şi ele nu sunt biruite în realitate niciodată." Dar chiar şi dacă nu dispărea, teama trebuia controlată fără ajutorul alcoolului, al jocurilor de noroc sau al dormitului în front. Agenţii trebuiau să găsească în interiorul lor forţa necesară să continue, dar foarte puţini o puteau face.

*

Ben Cowburn s-a reîntors la Lyon pentru a întreprinde un număr de operaţiuni strategice de sabotaj. Ca de obicei, s-a îndreptat imediat spre apartamentul Virginiei pentru a se pregăti în legătură cu misiunea sa, care prevedea şi convingerea unor muncitori simpatizanţi de la o fabrică locală de avioane să introducă materiale abrazive în aparate şi să arunce în aer liniile de tensiune de la o staţie electrică. Virginia nu putea permite nimănui să se apropie prea mult de ea, ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că nu-şi îngăduia să se încreadă în ei. Dar, fiind o persoană care inspira încredere, cu un zâmbet cuceritor, şi care se abătuse din drumul lui pentru a o avertiza în legătură cu povestea cu La Chatte, Cowburn era un om special pentru ea. Îi ură bun venit la sosire dimineaţa devreme, invitându-l să se aşeze să se odihnească, în timp ce ea pregăti micul dejun în bucătărie pentru amândoi. Dar în ciuda amabilităţii ei din cursul acestui scurt moment domestic, Cowburn se temea pentru ea. Fiecare rundă de arestări ajungea tot mai aproape. Fiind unul dintre cei mai puternici susţinători din SOE ai rămânerii ei în Franţa, era, cu toate acestea, surprins de riscurile pe care ea continua să şi le asume. O rugă să înceteze să se mai bazeze pe protectorii săi influenţi, îndemnând-o să se salveze ducând o viaţă ascunsă, "ca de şoarece". Atitudinea aceea funcţionase pentru el foarte bine în misiunile lui scurte bine definite, intercalate cu perioade de odihnă la Londra. Dar nu era ceva realist în ce-o privea pe Virginia, al cărei rol era şi permanent, şi atotcuprinzător. Era treaba ei - şi în firea ei - să fie la dispoziţia oricui avea nevoie de ea, oricând. Numai în luna august lucrase cu 25 de agenţi organizatori SOE şi cu şase radiotransmisionişti în Zona Neocupată şi cu opt reţele diferite de pe teritoriul întregii Franţe. Îi ajutase cu sabotajele, paraşutările, culegerea de informaţii şi primirea a 900 de kilograme de provizii livrate pe mare.

Chiar şi acum Virginia continua să-şi extindă sfera de influenţă, mai ales în Paris. Îşi asuma un risc major. Capitala reprezenta ţinta celor mai brutale raiduri ale Gestapoului şi membrii Rezistenţei erau decimaţi acolo în mod constant prin arestări de masă, cunoscute drept coups durs sau lovituri dure. Dar reputaţia şi contactele ei i-au permis să racoleze ca susţinători nişte persoane extrem de sus-puse, cum era Vera Leigh, o trăgătoare expertă şi o agreabilă directoare a casei de modă haute couture Reboux. Virginia a chemat-o la Lyon pentru a-i da o mână de ajutor cu itinerarele de fugă spre Spania şi Elveţia. Doi oameni de afaceri bogaţi evrei - Jean Worms şi Jacques Weil - care purtaseră din 1940 propriul lor război independent împotriva naziştilor din Paris, împreună cu un grup de prieteni care gândeau la fel, au contactat-o şi ei. Refuzaseră, în mod constant, să se alăture organizaţiilor Rezistenţei franceze, pentru că nu avuseseră niciodată încredere în ele şi nici nu le respectaseră, în schimb despre activitatea ei nu auziseră decât cuvinte de laudă. O altă relaţie preţioasă era un pilot de curse, campionul Robert Benoist, care făcea echipă cu vechiul lui rival britanic William Grover-Williams (care intrase deja în SOE). Cei doi întreprindeau misiuni de sabotaj şi paraşutări la sud-vest de capitală. Relaţiile Virginiei se dovedeau astfel extrem de valoroase, dar, intrând în legătură cu persoane aşa de sus-puse, dubla pericolul de a fi descoperită. Faima sa de la Paris avea s-o coste foarte scump şi pe ea, şi pe mulţi alţii.

*

Pe 14 august, Denis Rake s-a strecurat afară din apartamentul Virginiei din Lyon, unde ea-l îngrijise până se întremase şi-l ascunsese de numeroşii săi urmăritori. În ziua următoare, îşi lua micul dejun în cafeneaua de la Hôtel des Faisans din Limoges. Cu poliţia şi Gestapoul după el, trebuia să înfrunte primejdiile de a lua un tren şi de a se caza la un hotel, şi asuda din pricina unui amestec de frică şi zăpuşeală estivală. Dar aranjase să se întâlnească cu alţi doi agenţi SOE - Ernest Wilkinson şi Richard Heslop - şi nu voia să-i dezamăgească. Virginia îi adăpostise şi pe ei şi îi reunise pe tustrei pentru a înfiinţa o reţea în Angers, în vestul Franţei, cu Rake acţionând ca radiotransmisionist. Ea îi dotase, după cum spusese Rake, "în felul său minunat", cu acte false, bani şi chiar cu un radio (un model nou, mai uşor) de la Londra. Îi anunţase pe cei din Baker Street să se aştepte ca Rake să transmită din Angers în decurs de câteva zile.

Cu toate acestea, undele radio nu au transmis nimic şi cei trei pur şi simplu au dispărut. Cam o zi mai târziu, Virginia s-a simţit "zdrobită de durere" când a găsit un bilet nesemnat lăsat pentru ea la consulatul american, informând-o că fuseseră arestaţi în Limoges. Prin ceea ce Cowburn definea drept "remarcabila ei reţea de informatori", a aflat că un anume inspector Morel de la Sûreté îl observase pe Rake, suspect de nervos, la hotel şi se hotărâse să-l percheziţioneze. A găsit în buzunarul lui uriaşa sumă de 65.000 de franci pe care Rake a încercat (fără a reuşi) s-o justifice afirmând că el obţinea incredibilul câştig de 8.000 de franci pe lună ca producător de cămăşi.

Inspectorul - un subaltern al omului de contact din Sûreté al Virginiei, comisarul Guth - l-a arestat imediat, suspectându-l că era spion, şi atunci când au sosit şi ceilalţi doi agenţi au fost şi ei săltaţi, în ciuda afirmaţiilor lor că abia se întâlniseră. De povestea lor s-a ales praful atunci când s-a descoperit că teancurile de bancnote de 1.000 de franci imprimate de SOE, care le fuseseră date de Virginia, erau toate tipărite cu numere de serie consecutive, o greşeală teribilă a celor din Baker Street, pe care ea, se pare, că nu a reuşit s-o observe. Rake mai purta asupra sa şi trei cărţi de identitate, toate reieşind a fi din oraşe diferite, dar având acelaşi scris de mână. În ciuda iscusinţei SOE în tipărirea de bani şi acte franceze, asemenea greşeli erau mult prea comune.

Inspectorul Morel nu avea altceva de făcut decât să-i escorteze la secţia de poliţie. Din fericire, odată ce s-a stabilit că erau britanici şi nu nemţi, ofiţerii înţelegători ai lui Guth au ars amabili banii falşi şi au ascuns arma automată găsită într-una dintre camerele lor, precum şi radioul. Chiar inspectorul Morel în persoană a aruncat la toaletă cărţile de identitate false ale lui Rake. Exista convingerea că, fără aceste articole incriminatoare, acuzaţiile împotriva lor aveau să fie minore. Influenţa Virginiei asupra lui Guth s-a dovedit încă o dată salvatoare şi ea a plecat în grabă la Limoges, unde cei trei erau ţinuţi la închisoarea centrală, strecurându-le un pachet cu alimente ce conţinea conserve de carne, ciocolată, lapte condensat şi ţigări. A asigurat Londra că "urma să-i scoată de acolo cât de repede, cu puţin sprijin" de la "prietenii" săi.

Ca de obicei, Guth, blondul îndesat, şi-a făcut apariţia, dornic s-o ajute. A prelungit interogatoriile celor trei agenţi astfel încât ei să nu fie trimişi din Limoges. I-a permis chiar lui Rake să transmită mesaje de acasă de la el şi le-a oferit mâncare, băutură şi cărţi la închisoare. Dar Virginia era frustrată că el "nu se grăbea" deloc să-i scoată de acolo. Şi urma să se dovedească în curând şi de ce.

În acel moment, dizenteria lui Rake a revenit în formă acută, dar asta cel puţin i-a oferit Virginiei o şansă. Ea a apelat imediat la dr. Rousset s-o ajute să-l scoată pe Rake de la spitalul din Limoges, astfel încât să poată fi ascuns în falsul "azil psihiatric" de deasupra clinicii de chirurgie din Lyon până îşi revenea. În ziua următoare, un doctor debutant i-a adus lui Rake o haină albă şi nişte bani şi i-a dat instrucţiuni să părăsească spitalul imediat. Dar Rake, care acum suferea şi de un abces la faţă, era prea slăbit pentru a se mişca rapid. Coborând încet scările de la salonul lui, a dat nas în nas cu singura lui asistentă medicală care nu era implicată în complot şi care se întorcea de la masa de prânz. Ea a strigat, dând alarma, şi, la scurt timp după aceea, Rake s-a trezit iar în închisoarea din Limoges.

Între timp, Virginia transmisese ştirea teribilă că Wilkinson şi Heslop urmau să fie trimişi departe de Limoges, într-o fortăreaţă izolată numită Castres, o bine-cunoscută închisoare de tranzit pentru lagărele naziste de la Dachau şi Buchenwald din Germania. Mai rău chiar, în mod normal entuziastul Guth a afirmat pe neaşteptate că nu era în stare să-i mai ajute. Virginia era şocată. Doar mai târziu s-a aflat că Gestapoul ameninţase cu represiuni asupra familiei sale dacă se mai pierdeau prizonieri sau reieşea că îi ajutase el. Chiar şi cei mai atenţi şi mai devotaţi susţinători puteau fi aduşi la ordine în acest fel, iar evadarea lui Gerry Morel - urmată acum de încercarea eşuată a lui Rake - trezise bănuieli inutile. Neavând timpul de a judeca ciudatul comportament al lui Guth, Virginia a apelat imediat la inteligentul său subaltern, Marcel Leccia, cerându-i să găsească o bandă de "huligani" care să-i anihileze pe gardieni în timp ce se pregăteau să-i transfere pe agenţii SOE la Castres, la circa 80 de kilometri de Toulouse. Leccia se dovedea abil şi curajos - cel mai apropiat pe care-l avea asemănător cu ea ca spirit în singurătatea purtării războiului său secret. Dar atunci Guth a aflat de planul lor şi, spre surprinderea şi furia Virginiei, a mărit intenţionat numărul de gardieni, pentru a face evadarea lor imposibilă. "Am fost la poliţia din Limoges", transmitea la Londra Virginia şocată. "Nu pot pricepe absolut nimic." Însă ea născoci un alt plan pentru Leccia, care acum era dezgustat de ceea ce considera drept laşitate din partea lui Guth şi căruia nu-i păsa deloc de siguranţa lui proprie. Se urcă în trenul care îi ducea pe Wilkinson şi Heslop la Castres şi îşi croi drum prin vagoanele aglomerate până acolo unde stăteau ei legaţi la un loc într-un coridor. Reuşi să-i strecoare în mână lui Heslop o pilă şi în acea ciocnire Heslop a fost în stare s-o bage în mânecă fără a fi observat. Dar prizonierii n-au avut niciodată şansa de a o folosi, deoarece gardienii vigilenţi care-i însoţeau nu i-au mai slăbit din ochi nicio secundă şi au sosit aşa cum fusese planificat la Castres (unde şi Rake avea să-i urmeze cât de curând) tot în lanţuri. Nedescurajată, Virginia a început să lucreze la o nouă operaţiune de evadare. "Sper să nu vă deranjeze dacă evadarea celor trei va afecta relaţiile cu Guth!", transmise ea la Londra, dând de înţeles că punea la cale un alt plan spectaculos de-al ei. "El chiar merită asta din pricina laşităţii lui!" Totuşi, unul dintre protectorii săi principali devenise acum încă o ameninţare potenţială.

*

Pentru majoritatea oamenilor, în vara anului 1942, era cât se poate de clar cine urma să câştige războiul. Ofensiva germană din Rusia ajunsese tocmai până la fluviul Volga, iar generalul Rommel avansa spre porţile oraşului Cairo. Existau însă semne că lucrurile aveau să capete o altă turnură. SUA îşi schimbase punctul de atenţie dinspre conflictul din Pacific cu Japonia spre frontul de vest, şi în iunie îşi lansase propria variantă de SOE, denumită Office of Strategic Services (OSS). Americanii conlucrau, în sfârşit, cu britanicii la prima lor mare ofensivă comună ca eventuală pistă de lansare pentru invadarea Europei. SOE ştia că asta avea să urmeze, probabil, după câteva săptămâni, sub forma unei debarcări anglo-saxone în Africa de Nord ce era ocupată de regimul de la Vichy - cunoscută drept Operaţiunea Torţa - şi acestea urmau să fie nişte zile critice pentru agenţii săi în sudul Franţei. Ei ştiau, de asemenea, că această ofensivă urma, foarte probabil, să-l determine pe Hitler să-şi trimită armatele dincolo de linia de demarcaţie pentru a supune întreaga Franţă controlului nazist. În acel moment, chiar prietenii sus-puşi ai Virginiei aveau să fie incapabili s-o mai protejeze.

Însă mai erau atâtea lucruri de făcut până atunci. SOE hotărâse că era timpul să lovească Zona Liberă, cât încă mai exista: să treacă de la atacurile mici de hărţuire pe care le organizase până atunci la "explozii" de amploare în locaţii atent alese. Virginiei i s-a cerut să-l trimită pe Cowburn să saboteze întreaga reţea feroviară de lângă Lothiers, din zona centrală a Franţei, folosind grupurile de oameni special dotate pe care le pregătiseră luni în şir. Ea şi-a asumat şi furnizarea a 200.000 de franci pentru înarmarea şi instruirea echipelor care să preia controlul gării Perrache din Lyon şi a unui aerodrom din apropiere atunci când va fi sosit momentul, şi să arunce în aer o centrală electrică.

Paraşutările de arme şi explozivi au fost, în general, sporite atunci când cerul senin şi vântul slab le-o permiteau. Noii agenţi veneau cu o serie de valize cu fund dublu, cu haine călduroase deasupra, pentru iarna ce se apropia, şi ascunzând explozivi dedesubt. Cercetătorii SOE (sau inventatorii aeronauţi) cu baza la Thatched Barn, un fost hotel de pe drumul de centură Barnet din nordul Londrei, inventaseră o serie de explozivi ingenioşi care să genereze un impact maxim în cele mai stringente situaţii. Aceşti precursori reali ai lui Q din romanele cu James Bond realizaseră nişte sticle de lapte care explodau dacă le era îndepărtat capacul, pâini care declanşau dezastre dacă erau tăiate pe din două şi stilouri din care se prelingea otravă. Probabil că cea mai populară invenţie era falsul bălegar de cai care exploda dacă treceai peste el, dar mai existau şi alte forme mărunte de explozivi mortali care puteau fi introduşi în ţigări, cutii de chibrituri, pompe de bicicletă, stilouri sau chiar perii de păr şi probabil cele mai utile erau pentru motoarele de tren sau rezervoarele de combustibili. Pe scară mai largă, se vorbea, pentru prima oară, de trecerea de la sabotajele întreprinse asupra obiectivelor industriale la identificarea ţintelor de rangul întâi sau a celor militare pentru stoparea contraatacurilor germane la o viitoare invazie a Aliaţilor. Lunile de trudă şi preparative ale Virginiei păreau să conducă spre o acţiune reală. În sfârşit, se părea că SOE dispunea de masa critică şi direcţia necesare pentru a întreprinde ceva cu adevărat măreţ şi ea dorea, mai mult ca orice, să vadă acest lucru materializându-se.

Cuvânt înainte la Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Amăgitoarea primăvară 1965-1977

 Miruna Runcan

Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Amăgitoarea primăvară 1965-1977
Editura Tracus Arte, 2020

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte despre circumstanţele cercetării

Începută în condiţii de calm şi normalitate, în ianuarie 2019, cu aproximativ patru luni înainte de apariţia primului volum, Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964, cartea de faţă a fost încheiată într-un prim draft în aprilie 2020, în plină pandemie mondială. În pofida dimensiunilor ei mai degrabă mari, forma finală ar putea suferi totuşi din pricina anumitor omisiuni involuntare, pricinuite de faptul că, exact în momentul în care a fost revizuită, bibliotecile mari erau închise, deci accesul la colecţiile de periodice din perioada cercetată nu mai erau accesibile.

Cum se face că digitalizarea bibliotecilor este atât de precară în România (până la inexistenţă, exact în zona fondurilor documentare primare, care sunt publicaţiile din perioada comunistă)? Iată o întrebare legitimă, al cărei răspuns atârnă însă cu o greutate enormă, total neconştientizată, pe umerii tuturor responsabililor culturali care s-au perindat la cârma deciziilor politice în ultimii treizeci de ani - indiferent de pregătire, gen şi partid. Lipsa de viziune prospectivă, orbirea cu privire la politicile culturale şi, derivată de aici, subfinanţarea cronică a acestui enorm patrimoniu, mereu dispreţuit, dau peisajului nostru cultural, reflectat prin dotarea bibliotecilor, imaginea muribundă pe care-o cunoaştem: mii de colecţii nici măcar fotocopiate, căci despre digitalizarea lor nici nu poate fi vorba, depozitate mai degrabă necorespunzător, în mari registre prăfuite, alcătuite şi cartonate în urmă cu peste jumătate de secol, în care paginile ziarelor se coc şi se risipesc adesea în fragmente, inundate de invizibile ciuperci care le consumă dinăuntru şi primejduiesc sănătatea funcţionarilor bibliotecii şi cercetătorilor care se încumetă să le răsfoiască şi să le valorifice... E, de fapt, un război iraţional, nedeclarat, dar mortal, la adresa cercetării şi gândirii critice, în cele din urmă la adresa memoriei culturale naţionale.

E deci greu de presupus că volumului de faţă nu i-ar putea lipsi corecţiile, măcar de nuanţă, pe care le-ar fi putut aduce unele informaţii pe care o sănătoasă dotare a bibliotecilor şi un mai mare număr de cercetători implicaţi i le-ar fi adus. Autoarea îşi asumă, aşadar, alături de efortul neprecupeţit depus în a coagula materialul de bază şi a-l pune într-o ordine logică (care e, evident, una de perspectivă personală), şi lacunele - în mare parte inevitabile, pe care cartea de faţă le-ar putea avea: mai ales dacă ţinem seama de faptul că epoca asupra căreia se apleacă este una deosebit de bogată în producţie teatrală şi publicistică, pe întreg cuprinsul ţării.

Am optat, deci, şi în acest volum, pentru a utiliza ca pilon central revista Teatrul, lunarul unic dedicat reflectării vieţii teatrale naţionale, conjugând materialele cuprinse în ea cu informaţie provenită din alte publicaţii cotidiene şi culturale, mai ales centrale, dar şi din volume dedicate teatrului, culturii, din culegeri de cronici şi eseuri, materiale de arhivă publicate de alţi cercetători ş.a. Din păcate, am fost silită să renunţ la un capitol dedicat publicaţiilor culturale din provincie, tocmai din pricinile obiective enunţate mai sus, dar şi din imposibilitatea de a le găsi şi parcurge pe toate într-un timp raţional-previzibil; un asemenea efort, măcar în faza de colectare a informaţiei, ar fi presupus o echipă de cercetători dedicaţi, lucrând într-un proiect comun.

Structura cărţii a fost, în fapt, determinată în cea mai mare măsură de doi factori principali: pe de-o parte, de nevoia de continuitate metodologică în raport cu primul volum, care a încercat să intersecteze perspectiva politică, cea sociologică şi cea de istorie estetică asupra mişcării teatrale româneşti. Pe de altă parte, însuşi materialul colectat în perioada de documentare a impus, uneori, decizii de natură structurală: procesul de reformare a învăţământului teatral din România, ca şi relativul său eşec au trebuit nu doar rezumate, câtă vreme contribuţia criticilor în ceea ce priveşte dinamizarea şi reflectarea în presă a acestuia s-a dovedit a fi una majoră. Tot astfel, am optat ca studiile sociologice dedicate teatrului de Pavel Câmpeanu şi echipa sa, între 1969 şi 1971, să beneficieze de un capitol de sine stătător, în prelungirea capitolului dedicat cercetării: această poziţionare, spre finalul volumului, oferă cercetării noastre un suport metodologic neaşteptat şi binevenit, chiar dacă studiile în sine se păstrează în limitele inevitabile ale metodologiilor şi condiţiilor specifice în care-au fost alcătuite. Unicitatea lor, totuşi, ca şi consecvenţa cu care-au fost elaborate exact la vârful perioadei de care ne ocupăm, le-au făcut, din punctul nostru de vedere, de neocolit pentru a oferi cititorului de azi o imagine concretă şi, pe cât se poate, coerentă, cu privire la epocă şi la dinamica vieţii teatrale în ansamblul ei. Se poate obiecta faptul că nici Pavel Câmpeanu, nici echipa sa nu au avut şi activitate de critici teatrali. Aş opune acestei opinii argumentul că, aşa cum am încercat să dovedesc în capitolul dedicat, efortul lor analitic şi sintetic este dublat de o asumată perspectivă critică, atât din perspectiva politicilor culturale în genere, cât şi, în special, din cea a politicilor teatrale. În plus, acest efort a fost destinat şi criticilor teatrali, câtă vreme primele sale roade apar în revista Teatrul. În ce măsură apariţia studiilor a influenţat sau nu viaţa teatrală am încercat să lămuresc în capitolul respectiv.

În fine, ca şi în volumul anterior, am optat pentru un capitol consacrat analizei retorice şi stilistice, plasat înainte de finalul cărţii. Diferenţa faţă de volumul anterior e dată, aici, de faptul că am utilizat, în prima parte, o metodologie de analiză de tip "arheologic" elaborată ad-hoc, dar pe care o propun ca utilă în efortul de a recompune dimensiunile structurale, de semnificaţie şi emoţionale ale spectacolului teatral, văzut prin ochii criticii. Sunt recunoscătoare Universităţii de Arte din Târgu Mureş pentru invitaţia de a prezenta acest punct de vedere în cadrul Conferinţei Internaţionale de Studii teatrale Document şi spectacol. Întâlnirea şi reacţiile colegilor faţă de această propunere şi-au pus amprenta asupra formulei finale a capitolului.

Se cuvine să aduc mulţumiri colegilor cercetători care au avut generozitatea de a citi materialul în diverse faze de lucru, transmiţându-mi comentarii pertinente şi mereu folositoare: în primul rând, prietenului de-o viaţă, prof. univ. dr. Marian Popescu, ale cărui observaţii şi completări şi a cărui acribie m-au ajutat să îmbunătăţesc forma finală a cărţii, dar şi Iuliei Popovici şi mereu generosului ei sprijin de a promova în revista Observator Cultural fragmente din cuprinsul cărţii, în forme publicistice adaptate.