Prefaţă la Licean... odinioară

Ion Agârbiceanu
Licean... odinioară
Editura Vremea, 2020

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

I. Preliminarii. Romanul Licean... odinioară, cu un pronunţat caracter autobiografic, constituie, după opinia profesorului şi criticului literar Ion Buzaşi, "una dintre cele mai celebre cărţi despre Şcolile Blajului şi o lectură prin care vestitul orăşel de «credinţă şi tărie românească» poate fi cunoscut şi îndrăgit; vedem în aceste pagini lupta Blajului pentru unitate naţională, cultul pentru latinitate, atmosfera şcolară de studiu temeinic, formarea unor caractere «pe stânca tare a credinţei», gata să-şi dea viaţa pentru idealul naţional."

Acţiunea romanului ("Era pe la sfârşitul lunii mai din anul 1890") are loc la cumpăna veacurilor XIX şi XX, după cum rezultă şi din următorul pasaj: "Cunoşteau acum polemica dintre Şcoala latinistă şi Noua direcţie a lui Maiorescu; criticile acestuia, polemica cu Dobrogeanu-Gherea, despre originea căruia nu se ştia pe atunci nimic la Blaj şi care-i vrăjise cu studiul lui asupra lui Coşbuc, "poetul ţărănimii", care începu să fie, pe atunci, nu numai idolul celor trei, ci al întregului tineret şcolar din clasele superioare.

Citiră şi discutară şi studiul anonim apărut la Blaj, asupra lui Eminescu."[i]

Plasând în timp aceste informaţii, ştim că polemica Maiorescu-Gherea a început în 1886, în 1891 canonicul Grama tipăreşte faimosul "studiu critic" despre poezia lui Eminescu, iar studiul lui Gherea despre Coşbuc ("Poetul ţărănimii") apăruse în 1897. Este, practic, perioada care coincide cu propriile studii ale lui Agârbiceanu la Blaj (1891-1900, clasele a III-a şi a IV-a primare, apoi studiile liceale, cu bacalaureatul în 1900). Se înţelege, aşadar, de ce elementul biografic este atât de prezent în acest roman, fără însă ca realitatea să domine ficţiunea.

Realitate şi ficţiune. Într-un studiu dedicat lui Ion Agârbiceanu, Şerban Cioculescu făcea o asemănare între prozatorul ardelean şi Mihail Sadoveanu, în sensul că fiecare reprezintă "un temperament scriitoricesc, înzestrat cu o capacitate de recepţie fenomenală, căreia-i corespunde o putere egală de producţie. "Naturile" artistice înmagazinează necontenit impresii şi le transmit necontenit. La ele, producţia ia un caracter de funcţiune organică, dacă se poate spune, ca respiraţia, ca circulaţia sângelui ş.a.m.d."[ii] Agârbiceanu însuşi recunoştea acest har, când scria: "Am impresia că senzaţiile şi impresia s-au scurs şi se scurg în spiritul meu în chip inconştient, într-un mod oarecum firesc, aşa cum auzim ori vedem."[iii]

E cazul să mai invocăm aici o observaţie a lui Agârbiceanu, ajuns la maturitate, privind raportul dintre realitate şi ficţiune în cărţile sale: "Da, aproape toate personagiile principale din scrierile mele au pornit de la un sâmbure de realitate. Creaţii de pură fantezie am puţine, deşi, evident, fantezia le-a completat, le-a depărtat uneori realitate, pe cele ridicate de aici."[iv]

Plecând de la aceste observaţii, putem spune că avem şi aici cam acelaşi raport între realitate şi ficţiune, ca în trilogia Vremuri şi oameni, de pildă, ceea ce înseamnă că nici acest roman nu trebuie anexat memorialisticii propriu-zise, cum propusese Mircea Zaciu. Cititorul avizat poate vedea ce deosebire este între Amintiri sau Adaos la "Amintiri" şi romanele amintite mai sus.

Într-adevăr, alături de romanul autobiografic Licean... odinioară, trilogia romanescă Vremuri şi oameni constituie cartea lui Ion Agârbiceanu în care elementul autobiografic este cel mai vizibil. Aşa cum scrie şi Dumitru Micu, în Prefaţa acestui roman, "Vremuri şi oameni e o carte scoasă direct din viaţă, din realitatea imediată. Ion Agârbiceanu se numără printre prozatorii în deficit recunoscut de imaginaţie şi care îşi asumă această condiţie, scriind în temeiul simţului de observaţie, compensator, înlocuind fantezia prin intima cunoaştere a realităţii".

În cazul trilogiei Vremuri şi oameni, realitatea din roman coincide aproape integral cu realitatea vieţii scriitorului. Eroul principal al trilogiei, părintele Vasile Scurtu, este un alter ego al prozatorului. Cronologia vieţii lui Ion Agârbiceanu consemnează faptul că acesta era, la începutul Primului Război Mondial, preot la Orlat, lângă Sibiu, sat aflat la graniţa cu Regatul României. Vasile Scurtu întâmpină aici, în august 1916, intrarea Armatei Române în Transilvania, iar imediat după retragerea acesteia, ca urmare a puternicei ofensive germane (care a avut drept consecinţă revenirea administraţiei maghiare în sat), acesta se refugiază, împreună cu familia (trei copii şi soţia, Anastasia), la Râmnicu-Vâlcea, apoi la Roman, de unde, în timpul luptelor de la Mărăşeşti, este evacuat de către autorităţile româneşti în Rusia. După terminarea războiului, înainte de a reveni la Orlat, slujeşte, ca preot militar, în corpul voluntarilor ardeleni de la Hârlău.

Exact acesta a fost şi destinul scriitorului în intervalul amintit (1914-1918), cu foarte mici excepţii (satul Orlat este notat în carte cu X, Bucium-Şasa, unde autorul şi-a început cariera preoţească, devine Brusturi, iar în loc de patru copii (cum atestă şi o fotografie din perioada respectivă, pe care am publicat-o în vol. IV, al acestei ediţii, la p. 1389), Vasile Scurtu este prezentat în refugiu cu trei copii. În fine, familia scriitorului ajunge acasă, la Orlat, şi în roman, şi în realitate, înaintea Crăciunului din 1918, deci nu a putut participa la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, cum s-a scris, incorect, în unele antologii ale operei sale, publicate în perioada comunistă (evenimentul de la Alba Iulia fiind consemnat, însă, în paginile romanului).

Ca să vedem diferenţele dintre modelul real şi cel ficţional, în Licean... odinioară, să spunem, de pildă, că lui Ionică Albu i-a murit tatăl cu puţin timp înainte ca acesta să meargă la Blaj, pentru a învăţa aici, ceea ce nu a fost cazul cu elevul Ion Agârbiceanu. În al doilea rând, Ionică este extaziat la primul contact cu Blajul: "Copiii se mirară şi de lungimea străzii, şi de tivitura aceea de verdeaţă. În stânga zăriră însă turnurile înalte ale catedralei, şi, încet-încet, ajunseră în piaţă.[...]

Cei doi copii rămaseră cu ochii duşi la catedrală, răsturnându-şi căpşoarele pe spate. Aşa biserică mare şi înaltă nu crezură că poate fi undeva pe pământ. Cu crucile din vârful turnurilor părea că străpunge albastrul cerului.

Se uitară minunaţi la ceasurile din turn şi cunoscură îndată amândoi cât era ceasul. Se mirară de nasturii aceia mari de aur, care bătuceau înşiruiţi coperişul turnurilor.

Priviră apoi uimiţi la clădirile cu etaj "cu două rânduri", de-o parte şi de alta a catedralei. După câte-i spusese lui Ionică dascălul Strâmbu, acestea trebuiau să fie şcolile cele mari din Blaj. [...] Ionică se trezi iar în mijlocul pieţii şi nu se mai putea sătura privind mănăstirea şi clădirile cele mari."

Or, la primul contact cu faimosul oraş, elevul Ion Agârbiceanu este uşor dezamăgit: "Blajul, afară de clădirile şcolare şi catedrală, era un târguşor care nu se deosebea mult de Cenade, de casele saşilor, aşa că deosebită impresie nu a făcut asupra mea."[v]

În sfârşit, să mai dăm două exemple de raport realitate-ficţiune. Ionică Albu era un elev-model, căruia-i plăceau toate materiile, cu excepţia geometriei, pe care nu o înţelegea, la început. În schimb, elevul Ion Agârbiceanu avea mai multe materii pe care nu le agrea: "Gramatici, sinteze, geometrie, aritmetică, religie chiar se propuneau aşa de abstract, încât am impresia că n-am reţinut aproape nimic studiul lor, deşi eram silitor şi aveam note bune."[vi] Ionică Albu va locui în "cvartir" singur, la profesorul Ion Pascu, pe când prototipul său a fost "dus în străini, la Blaj, şi pus în gazdă cu mai mulţi elevi de şcoală primară şi secundară."

Amândoi au citit însă aceleaşi cărţi, împrumutate de la Biblioteca Seminarului sau de la colegi.

Ionică Albu. Eroul principal al romanului este Ionică Albu, un copil din satul Bogatu, remarcat la un examen de an de însuşi protopopul Rusu, care îl şi sfătuieşte pe tatăl copilului să îl dea la şcoală la Blaj. Cu puţin timp înainte de a începe şcoala, tatăl lui Ionică Albu moare, iar plecarea copilului la şcolile Blajului este cu semnul întrebării. Plecând întâmplător la Blaj, împreună cu un vecin, Ionică Albu are o discuţie neaşteptată, dar providenţială, cu Directorul liceului, adeverind parcă vorbele: "Ajută-te singur şi Dumnezeu te va ajuta!". Acesta îi găseşte un cvartir la profesorul Ion Pascu, unde Ionică Albu va întreţine casa (face curăţenie, îi aduce mâncarea de la seminar, coşărcile cu lemne din "lemnăria" Mitropoliei, damigeana cu vin din pivniţă etc.). Exact aşa s-a întâmplat cu elevul Agârbiceanu însuşi, după cum aflăm din Mărturisiri: "În clasa a III-a primară, la examen, dascălul m-a pus, cu alt coleg, să spunem un dialog. Protopopul asista la examen şi l-a îndemnat pe tata să mă dea la şcoală la Blaj."[vii]

Un eveniment important din viaţa sa este ziua în care, împreună cu alţi doi colegi, Petru Bogdan şi Ion Mija, a arborat drapelele cu tricolor românesc pe turnurile Catedralei din Blaj, la Crucea lui Iancu şi la Piatra Libertăţii, ceea ce a provocat furia autorităţilor maghiare conducătoare. Dar blăjenii refuză să divulge numele "infractorilor", fiind găsit ţap ispăşitor Visalon, omul care avea grijă de cheile Catedralei. În final, cei trei elevi au fost prinşi, eliminaţi şi pedepsiţi prin imposibilitatea de a se mai înscrie în şcolile din Ungaria, inclusiv la seminariile teologice. În aceste condiţii, cei trei decid să fugă în România, prin "vama cucului".

Din investigaţiile făcute de Dan Brudaşcu, rezultă că Ionică Albu "nu a figurat în niciuna din evidenţele Gimnaziului superior greco-catolic din Blaj", după cum nici Petru Bogdan şi Ion Mija nu figurează[viii]. După cum a demonstrat profesorul Mircea Popa, evenimentul pentru care aceştia au fost exmatriculaţi (arborarea steagului tricolor pe turnurile Catedralei) nu a avut loc la sărbătoarea zilei de 3/15 mai, ci la 9-10 mai 1914, ziua de 10 Mai marcând Ziua Naţională a Regatului Român, evenimentul fiind amplu comentat în presa vremii. Tot Mircea Popa a descoperit în presă un material în care cei trei autori s-au deconspirat (printr-o declaraţie trimisă şi presei), pentru a salva de la represalii şcolile Blajului, aceştia fiind Vasile Fodor, Ovidiu I. Vodă şi Ioan Pasere.

A doua faptă gravă a lui Ionică Albu este conceperea unor versuri puse pe tabloul de absolvire: "În foc vom intra,/ Venin vom lua/ Pentru idealul naţional".

Romanul se termină oarecum forţat, precipitat, încât cititorul are impresia că romancierul nu a mai avut timpul suficient pentru a urmări până la capăt, cu răbdare, destinul personajului.

Înainte de a trece graniţa, are loc un început de iubire între Ionică Albu şi Ana, fata preotului din Aluniş, care se termină brusc, odată cu decizia lui Ionică Albu şi a celor doi colegi, care s-au ocupat cu arborarea steagului tricolor, de a trece în România, prin "vama cucului", ajutaţi de ciobani români, devenind studenţi ai Universităţii din Bucureşti, Ionică Albu la Litere, ceilalţi doi la Drept. Nu avem detalii despre înrolarea lui Ionică Albu în Armata Română, despre revenirea acesteia în Transilvania, în războiul pentru "dezrobirea neamului", dar ştim că el a căzut la datorie, într-un sat ardelenesc. Iar pe crucea sa au fost scrise cuvintele puse pe tabloul de absolvire: "În foc vom intra,/ Venin vom lua/ Pentru idealul naţional". "Locot. Ionică Albu, profesor, mort eroic la 14 septemvrie 1916, în războiul dezrobirii."

Ion Pascu. Al doilea personaj important al romanului este profesorul Ion Pascu, prototipul dascălului blăjean, pentru care educarea elevilor în spiritul idealului naţional reprezintă ţelul suprem al vieţii lor.

La începutul capitolului V din roman, prozatorul îi face următorul portret acestuia: "Profesorul Pascu era unul dintre urmaşii vechilor călugări, întâii dascăli de la şcolile Blajului, întemeiate la jumătatea veacului al optsprezecelea. Călugării basilitani, cin oriental, care urmau regulele monahale ale Sf. Vasile cel Mare, se împuţinaseră, de mai multe decenii, în număr şi pe vremea când veni Ionică Albu la şcoală, întreg cinul călugăresc se reducea la un singur ieromonah, părintele Damian [...]. Profesorul Ion Pascu apropia vârsta de şaptezeci de ani. Era fiu de ţărani dintr-un sat destul de apropiat, şi învăţase la şcoală ca cei mai mulţi elevi din vremea lui: rezemat pe pânea ce o primeau elevii silitori tot la cinci zile, de la Mitropolie, şi pe aceea ce-i aduceau de acasă cu straiţa ori cu desagii.

Nimeni nu ştia motivul adevărat pentru care a rămas necăsătorit. Versiuni erau mai multe. După unii, s-ar fi îndrăgostit foc, când era în clasa a opta, într-o (sic!) fată de la ei din sat, dar fata s-a măritat cu un fecior de acolo."

Visul profesorului Pascu a fost acela de a ajunge canonic, lucru greu de realizat, pentru că şi lumea dascălilor în care trăia era una plină de rivalităţi între clerici sau între aceştia şi mitropolit. Recrutarea pentru burse în străinătate, de pildă (statutul de fost bursier constituia un avantaj pentru a deveni canonic, şansă pe care profesorul Pascu nu a avut-o), se făcea şi în funcţie de "protecţii mai tari la Mitropolie". Deocamdată este foarte mulţumit că Ionică i se adresează cu "sărut mâna" şi cu "reverendisime". Înainte de pensionare, îşi vede visul cu ochii, fiind ales canonic, în urma vacantării unui loc pentru această funcţie.

Adept al şcolii latiniste, încă în floare la Blaj, sub influenţa covârşitoare a lui Timotei Cipariu, Ion Pascu intră uşor în conflict cu profesorii tineri, apărători ai scrierii fonetice, pe care o aplicau şi la orele de clasă, motiv pentru care sunt ironizaţi de Pascu, care spune că aceştia, în ignoranţa lor, "întreabă toate prostiile, numai ce-i de căpetenie, nu!".

Dar nu numai limba, ci şi istoria românilor se bucura de mare interes la Blaj, pentru că "ele ofereau argumente de neclătinat în slujba continuităţii noastre multiseculare pe aceste teritorii"[ix]. Desigur, istoria românilor nu se putea studia decât în "cadrele istoriei universale", numai că "profesorii de istorie, urmând tradiţia, spuneau mai multe, stăruiau adeseori asupra evenimentelor mai însemnate din istoria românilor".

Săgeţile critice ale lui Ion Pascu se îndreaptă şi către Academia Română, care şi-a pierdut dreptul de a se numi românească, afirma acesta, pentru că încerca să aşeze limba română între limbile slavone, prin acceptarea scrierii fonetice: "- Codiţe şi vorbe noi, toate slavoneşti, acuşi nu ne-om mai cunoaşte limba! răspundea profesorul Pascu./ - Păi da, Cipariu s-a necăjit o viaţă, să scoată slavonismele din limba bisericească. Iar cei de azi se întorc iar la "miluieşte" şi "blagosloveşte". Nu e o nebunie?/ - Nebunie este, dar e şi mai mare când se încuibă şi în Gimnaziul nostru. Spun că-i vorba de unificarea limbii şi a ortografiei! Nişte cârpaci! N-au fost limba şi ortografia unificate? Ce ar fi făcut oamenii învăţaţi ai trecutului, de aproape o sută de ani, până la Cipariu, care a pus cununa?". Pentru profesorul Pascu, două zile erau importante într-un an, fără legătură cu cele sfinte: când i se aduceau lemnele pentru foc, din pădurile satului Bogatu, respectiv când primea butoaiele cu vin. În ciuda austerităţii în care trăia, Pascu se bucura zilnic de o porţie de vin, având la degustare competenţele unui oenolog: "Bătrânul avea obiceiul să guste din vinul nou adus acolo, în pivniţă, şi de mai multe ori din fiecare. Plescăia din limbă, îl ducea pe cerul gurii. Îi trebuia o vreme până îşi imprima în memorie gustul fiecărui soi, şi operaţia trebuia repetată mai de multe ori." Suspicios din cale-afară, temător că, de pildă, pedelul Dumitru i-ar putea intra în pivniţă sau i-ar putea sustrage din lemnele aduse pentru foc, Pascu foloseşte lacăte pentru pivniţă sau pentru compartimentul pe care îl deţinea în "lemnăria" Mitropoliei.

La ceremonia organizată cu ocazia pensionării sale, Ilustritatea sa prepozitul a rostit despre el aceste cuvinte emblematice: "- Reverendisime în Hristos Frate şi stimaţi oaspeţi, începu el c-un glas mişcat. Ne-am adunat în cerc de prieteni şi cunoscuţi, să ne arătăm stima, recunoştinţa şi dragostea pentru activitatea ştiinţifică şi educativă de peste o jumătate de veac şi a unui om care şi-a însemnat un drum şi va lăsa o urmă în istoria şcolilor acestei cetăţui de lumină românească. O altă chemare, o altă însărcinare, mai înaltă, îl desparte de azi înainte de bătrânele ziduri ale Gimnaziului nostru. Să-i fim recunoscători pentru ce a muncit, pentru felul cum a ţinut la comorile limbii româneşti şi la izvoarele deşteptării noastre naţionale! Adevărurile la care s-a închinat reverendisimul Ion Pascu o viaţă întreagă sunt de nezdruncinat, fiindcă sunt vecinice. Prin ele am înviat noi şi a înviat o naţie întreagă din somnul cel de moarte. Acest adevăr să nu-l uite nimeni din generaţia mai tânără! adăugase, trimiţând priviri de oţel, pe sub sprâncenele stufoase, spre cei mai tineri de la masă. De încheiere, ce aş putea cere mai mult de la Dumnezeu decât să-i dea încă mulţi ani cu sănătate şi cu puteri întregi, să poată sluji de-aici încolo biserica şi pe Preasfinţitul Mitropolit. Vivat!"

Naţionalismul său, vădit mai ales în unele accente antimaghiare, este perfect explicabil în contextul epocii. Pentru a înţelege atitudinea profesorului Ion Pascu faţă de limba maghiară, trebuie să cunoaştem fundalul social-politic în care trăieşte şi activează acesta.

Aşa cum se ştie, după două sute de ani de dominaţie austriacă (1688-1867), Transilvania este încorporată în Ungaria (până în 1918), deci pentru efectiv 51 de ani, pierzându-şi astfel statutul de principat autonom. Au fost adoptate legi care vizau maghiarizarea forţată a celorlalte etnii. Prin numeroase legi ale educaţiei (1879, 1883, 1891, 1905), s-a dispus mărirea numărului de ore de limba maghiară, după cum s-a ordonat maghiarizarea numelor de persoane, de oraşe, străzi, sate etc. Şcolile cu performanţe slabe în învăţarea limbii maghiare erau desfiinţate, iar dascălii destituiţi, în scopul realizării unui stat naţional maghiar omogen.

Aşa se explică şi inscripţiile cu var, vizibile pe gardurile Blajului, de lângă linia ferată, apărute în urma solidarizării cu românii memorandişti: "Trăiască Dr. Ion Raţiu!"; "Trăiască Dr. Vasile Lucaciu!"; Trăiască Memorandiştii!".

Era un profesor exigent şi chiar dur, lovindu-i pe copii cu cheia sau dându-le palme.

Bătrânul are satisfacţia de a vedea patru drapele româneşti cu ocazia aniversării zilei de 3/15 mai. Cu puţin timp înainte de a muri, află decizia lui Ionică Albu de a se refugia în România şi îi dă acestuia jumătate din agoniseala pe care o acumulase (5.000 de creiţari). Viaţa în şcolile Blajului. În "cuibul de viespar valah", cum numeau autorităţile maghiare şcolile Blajului, cei mai mulţi elevi stăteau în cvartir, cum se întâmplase de când existau aceste adevărate "fântâni ale darurilor". Când aveau timp, băieţii îşi făceau vizite, ca să povestească şi să joace cărţi "pe nasturi şi pe chibrite", fiindcă bani sau alte bunuri de valoare nu aveau. Se păstra încă tradiţia "ţipăilor", o pâine pe care o primeau odată la cinci zile, ca dar din partea Mitropoliei, tradiţie inaugurată de episcopul Petru Pavel Aron. Mediul în care trăiau elevii şi profesorii era unul auster, cazon. Masa şi patul din camere erau acoperite cu covoare şi scoarţe ţărăneşti, iar albiturile - ştergare, feţe de masă, şervete - erau ţesute acasă.

În clase se mai practica şi şoptitul sau copiatul ("Umblau fiţuicile scrise pe sub bănci ca o poştă secretă.") Unii elevi mai înstăriţi îşi înjghebau biblioteci personale, cu volume româneşti. Alţii, mai ales din clasele superioare ale liceului, citeau, pe ascuns, cărţi cu "chipuri de bărbaţi goi şi femei goale". În fiecare început de toamnă, Blajul trăia vânzoleala "târgului de cărţi", când elevii îşi vindeau manualele celor din clasele inferioare, pentru a face economie de bani. Uneori aveau loc "petrecanii" (= petreceri) până după miezul nopţii.

Unii profesorii (precum Grosu şi Marinca) îşi vizitează colegii, discutând mai mult probleme lumeşti decât teologico-dogmatice. Despre călugărul Damian se spunea că "atrage femeile cele necăjite în chilia lui cu frumuseţea".

Limba romanului. Sub aspectul limbajului, Licean... odinioară nu se deosebeşte de celelalte cărţi ale prozatorului. Limbajul arhaic şi regional, în care unii văd un deficit al prozei lui Agârbiceanu, reprezintă, pentru alţii, un merit esenţial. Dacă Lovinescu vorbea de "inexpresivitatea stilistică şi insuficienţa verbală", alţi critici l-au lăudat pe Agârbiceanu pentru unele performanţe lingvistice. Iată ce scria, de pildă, Şerban Cioculescu, în Marginalii la opera lui Ion Agârbiceanu: "Limba, deosebit de bogată, este un alt monument de filologie, cu un puternic substrat provincialist, cu unele arhaisme, cu puţine germanisme, cu mult mai multe latinisme şi cu numeroase creaţii metaforice personale, în tipar popular."[x]

Acelaşi critic literar saluta interesul scriitorului pentru cuvintele rare şi dădea următorul exemplu: "Într-un rând, auzi următoarea discuţie:/ - Cuvântul a pierseca nu se mai foloseşte azi, decât în puţine regiuni. "Ş-a piersecat muierea!". "Ştiu că l-a piersecat!" Dar raritatea cuvântului e un motiv pentru a fi scos definitiv din limbă? Dimpotrivă, el trebui introdus în scris şi în vorbire, pentru că e singura formă ce ne-a rămas din verbul latinesc persequor, a persecuta./ În Bogatu se folosea cuvântul l-a piersecat, în înţelesul: "i-a dat o bătaie", "l-a scărmănat". Dar Ionică nu ştia că deriva din latinescul persequor. Şi avu o mare bucurie la aşa descoperire. Îi păru că cei doi bătrâni aveau dreptate."

Găsim sensuri pierdute ale unor cuvinte (a se trezi - despre vin - cu sensul de a se răsufla), cuvinte de argou (secundă - cea mai mică notă în sistemul de notare de atunci, care echivala cu o corigenţă, pedel - pentru portar), latinisme (certificatul de absolvire se numea testimoniu, elevii erau mustraţi printr-un Consilium abeundi), ca să nu mai vorbim de regionalisme şi de cuvintele arhaice.

Scriitorul excelează în descrieri, ca în acest exemplu: "După ce se umplură scaunele, sosind toţi oaspeţii, el începu să se ţese necurmat pe drumul de la masa lungă la bucătărie şi îndată se arătară cufte şi băieţi de serviciu, aducând coşuleţe cu fălii de pâne proaspătă, sticle cu drojdie, păhărele, talere de lemn cu aperitive speciale: ficaţii şi rinichii, cârnăciorii şi caltaboşii, pregătiţi din godac, ciuperci fripte în untdelemn."

Nu lipsesc accentele ironico-satirice, în citarea unor versuri precum acestea: "Cât trăieşti să nu iubeşti/ Diac (student) în haine nemţeşti;/ Că diacu-i poamă rea/ Te iubeşte, nu te ia!", iar despre cinul călugăresc basilitan circula următorul cântec: "Măi Ioane, Ionaş/ Face-te-ai călugăraş/ La Mănăstire la Blaj!// Cu mânile pe psaltire,/ Cu ochii după copile,/ Cu mânile pe icoane,/ Cu ochii după cucoane!".

Concluzii. "Nimic din câte s-au scris (şi s-a scris mult) cu scopul de-a eterniza oarecum, în cuvânt, în sunet sau materie, o parte din spiritul dătător de viaţă românească ce se făureşte necontenit, de două secole, la Blaj, nu cred că se poate compara cu romanul Licean... odinioară, de Ion Agârbiceanu", scria Teodor Mureşanu, iar Horia Bădescu numea romanul "un manual de patriotism şi umanism"[xi].

Prin acest roman, Ion Agârbiceanu se alătură unor scriitori ca Al. Lupeanu-Melin, Radu Brateş, Septimiu Popa, Pavel Dan, Ştefan Luca, Ion Brad, Ion Buzaşi, care au surprins în operele lor literare diverse aspecte din viaţa şcolilor blăjene.

Cartea se înscria în proiectul mai amplu al scriitorului, de a compune o adevărată Cronică transilvană.

(Ilie Rad)

---

[i] Mihail Eminescu. Studiu critic, Tipografia Seminariului arhidiecezan. Blasiu, 1891. Anterior, dar tot în 1891, studiul fusese publicat în foileton în ziarul Unirea.

[ii] Şerban Cioculescu, Marginalii la opera lui I. Agârbiceanu, în vol. Varietăţi critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 377.

[iii] Ion Agârbiceanu, Mărturisiri, în Revista Fundaţiilor Regale, anul VIII, nr. 12, 1 dec. 1941, p. 547.

[iv] Ibidem, p. 558.

[v] Ibidem, p. 538.

[vi] Ibidem, p. 537.

[vii] Ibidem, p. 537.

[viii] Dan Brudaşcu, Ecouri memorandiste, din vol. Adnotări. Articole şi studii de istorie literară, Editura Dokia, Cluj‑Napoca, 1996, p. 192.

[ix] Mircea Popa, Inserţii. Contribuţii şi precizări documentare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj‑Napoca, 2003, p. 74.

[x] Şerban Cioculescu, Marginalii la opera lui I. Agârbiceanu, în vol. Varietăţi critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 377.

[xi] Horia Bădescu, Ion Agârbiceanu, Licean ... odinioară, în Steaua, anul XXIII, nr. 13, 1‑15 iul. 1972, p. 31.

Prefaţă la Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie
Editura Vremea, 2020

 Citiţi un fragment din această carte

*****
Prefaţă

Ideea acestui volum a venit din partea Editurii Vremea şi s‑a dorit a fi de la început un proiect onest, un fel de jurnal al acestei pandemii văzut atât prin ochii părinţilor, cât şi prin ochi de copil. N‑a existat o metodologie propriu‑zisă, libertatea de exprimare a fost de la sine înţeleasă - au scris fie doar părinţii, fie separat, copii şi părinţi, fie textul s‑a transformat într‑un dialog.

În răstimpul acestei pandemii s‑a întâmplat un fenomen interesant - a fost anihilată ignoranţa, am deschis cu toţii ochii şi altfel, într‑o manieră aparte, am devenit atenţi pe detalii, pe trăiri. S‑a stimulat compasiunea, iar reacţia imediată a fost o solidaritate exemplară pentru că, real, pandemia a făcut ravagii - şi ca număr de victime şi ca psihoză generalizată. Tensiunea psihică acumulată prin starea de izolare la domiciliu a fost de asemenea greu de gestionat şi am resimţit‑o toţi, bunici, părinţi, copii. Unii vorbeau despre o schimbare totală a vieţii, scepticii menţineau o linie a continuităţii ca şi cum nimic nu s‑a întâmplat, sau, cel puţin, nimic din ceea ce ar fi putut deturna cursul firesc al unei vieţi. Unii au fost anihilaţi de orgolii şi aroganţe, alţii, dimpotrivă, s‑au îndreptat cu toată fiinţa lor către ceilalţi. A fost o distanţare fizică, temporară, dar în niciun caz o distanţare emoţională. Sufleteşte, oamenii au fost aproape. A fost în aceste zile (şi) o lecţie magistrală de umanitate!

A fost o punere în faţă cu noi înşine, ne‑a recalibrat ierarhiile şi ne‑a adus în ochi conştiinţa şi proximitatea morţii. Cu toţii - într‑un fel sau altul - am trăit conştiinţa fragilităţii. A noastră şi a altora.

Paginile acestei cărţi nu sunt neapărat o colecţie (exemplară aş spune) de gânduri despre pandemie, cât mai ales radiografia unor intimităţi. Sunt gânduri de părinţi, gânduri de copii. Felul în care iubim, în care dorim să protejăm, felul în care ne întărim ca să apărăm încercând de fiecare dată, ca părinţi, să ne reformăm pentru a putea susţine inocenţa cu ochi întrebători de lângă noi, sperând că lumea va deveni totuşi din ce în ce mai bună. Şi totuşi, copiii au dovedit o flexibilitate extraordinară şi s‑au adaptat mult mai repede la schimbarea stilului de viaţă comparativ cu părinţii lor.

Pentru unii a fost o perioadă de reaşezare, de redimensionare a viitorului şi a prezentului. Ne situăm într‑o relaţie aparte cu timpul, încercăm să ignorăm semnele unei destabilizări, dar, de fapt, toţi reacţionăm atipic. Ceva profund, ascuns arhaic în noi se ascute, iese din potenţă şi se actualizează ascuţind simţurile şi conferind o vigilenţă crescută actului de a proteja. Te aşezi altfel lângă lucruri pe care altă dată le ignorai. Încerci să controlezi spaţiul propriu, să ţii în proximitate oamenii dragi, să fii atent la tot ce se întâmplă în raza posibilităţilor tale, dar de fapt... ştii bine că oricând (oricare) suntem sortiţi statisticilor.

Sub graba care ne aruncă violent în cotidian nu mai aveam răgaz şi nici răbdare. A fost o întoarcere la lucrurile simple, fireşti, aparent banale. Să asculţi cum ciripeşte o pasăre, să observi cum copilul tău lipeşte bucăţele de hârtie pe pereţi, cum mănâncă o pisică lapte dintr‑o farfurioară, cum arată de fapt un picamăr de care fiul tău e fascinat...

Fireşte, cartea nu ne va ajuta să înţelegem natura fenomenului cu care ne‑am confruntat şi nimeni nu şi‑a propus asta, dar ne îndreaptă privirea către - fără să folosesc cuvinte mari - ceea ce contează. Către viaţă, către suflet, către iubirea faţă de (cel mai) aproapele tău.

Referitor la perioada pe care am petrecut‑o în pandemie alături de fiicele mele, reţin în mod special două episoade, ambele petrecute înainte de noaptea Învierii. Au legătură cu interacţiunea mea cu Sofia, mezina mea de şapte ani. Le reproduc aşa cum mi le amintesc, fără ornamente baroce, străduindu‑mă să nu le ştirbesc ceva din candoare.
- Şi, ai terminat de citit Copilul fără umbră? m‑a întrebat aseară Sofia ronţăind un biscuit.

Mă uit bulversată la ea şi rămân cu privirea pe firimiturile de biscuit care se rostogolesc pe tricoul ei alb.

Vede că nu reacţionez şi pune degetul lipicios pe cotorul cărţii din bibliotecă.
- A, îi răspund zâmbind, te referi de fapt la Omul fără însuşiri.

O conving, nu fără dificultate, să se uite, alături de mine la filmul despre Sissi, împărăteasa Austro‑Ungariei. Mizez pe frumuseţea lui Romy Schneider şi pe rochiile de Belle Époque. Spre surprinderea mea stă, priveşte atentă peisajele cu castelele vieneze, cu caii austrieci în pas de defilare şi, la un moment dat, la scena balului de la Schönbrunn, izbucneşte odată sărind din pat:
- Mami, asta e fata de pe salam!...

Citind textele lor, poate vă veţi recunoaşte, poate veţi empatiza, poate că gândurile dumneavoastră de părinţi au prins acelaşi contur cu al lor. Textele - unele pure reflecţii, cele mai multe interogative - intuiesc parcă un răspuns niciodată rostit, altele descriu o stare, o situaţie, un moment şi toate, în profunzimea şi în sensibilitatea lor converg către un punct comun - teama şi îngrijorarea că trebuie să faci totul pentru a apăra ceea ce iubeşti. Toţi cei care au de protejat un copil la pieptul lor, au sufletul croit după respiraţia lui.

Când timpul s‑a dilatat până la a nu‑l mai simţi, Rada l‑a savurat clipă cu clipă, ceea ce eu n‑am reuşit, eu m‑am pierdut în timp, ea s‑a găsit, ne mărturiseşte Ana Barton. Această pandemie ne‑a aruncat pe toţi în noi înşine, este concluzia fiicei sale, Rada‑Maria.

Seara, la lumina molcomă a lampadarului, mă gândesc la copii, îi admir din toată inima pentru cât de firesc se comportă, ne spune scriitoarea Alina Gherasim.

Vezi câte lucruri poţi vedea când te uiţi pe pereţi? îl întreabă Eva pe Arthur Suciu şi e de părere că a făcut multe descoperiri în această vacanţă de Covido 1.9.

Pentru adulţi, care sunt prea serioşi şi cam lipsiţi de imaginaţie, coronavirusul a fost cu totul altceva, dar pentru mine a însemnat, culmea, libertate, ne spune Ştefan. Pentru el, carantina a însemnat mai mult timp. Timp al lui, de care să se bucure. Iată şi ce aflăm de la Bogdan Creţu: Nu mă tem pentru mine niciodată, deşi sunt un anxios. Mă tem de moarte, dar nu pentru că eu aş dispărea, ci pentru că ar rămâne în urmă prea multe lucruri neîncheiate. Ştefan şi Andrei, mai ales. Mi‑am dat seama că ei îmi percep tensiunile cu un simţ pe care nu‑l pot păcăli, oricât m‑aş strădui.

Am învăţat multe de la copilul meu în perioada asta. În primul rând, am înţeles că nu există bariere - ne mărturiseşte Dan‑Liviu Boeriu. În perimetrul, fie el cât de strâmt, al libertăţii noastre, avem voie să facem orice. Lumea Anei e plină de mistere, doar că era nevoie de o ureche mai atentă ca să le audă. E plină de culoare şi dinamism, dar n‑am avut eu mereu ochii potriviţi pentru asta.

E timp să îl descoperi pe Gasset - îndeamnă Andra Tischer pe a sa adolescentă - şi să înţelegi că a iubi nu înseamnă neapărat a trăi cu un om, fizic, concret, a împărţi acelaşi pat şi aceeaşi masă, ci e mai degrabă "o formă de convieţuire simbolică, în care sufletul nostru pare a se dilata în chip fabulos, pare a birui distanţele şi, indiferent unde ne aflăm, ne simţim într‑o reunire esenţială cu el". Adică îl simţim ca făcând parte din noi, îl purtăm cu noi pretutindeni, fără să avem nici cea mai mică pretenţie din partea lui, decât să admită această consonanţă cu persoana noastră. Şi se pare că timpul acesta e de partea ei.

Învăţând să iau toate aceste lucruri în serios - căţelul Hrusciov şi băltoacele, picamerele şi porumbeii -, am început să petrec tot mai mult timp cu Petru - ne spune Ovidiu Alexandru Raeţchi. Cele patru ore pe zi în care îl împingeam din spate pe tricicletă au devenit şi ritualul meu de liniştire - nu doar al lui. Înainte de ucronie, n‑aş fi priceput de ce e atât de greu să împingă coordonat două roţi şi aş fi insistat ultragiat: "Pedalează, mă, ce naiba...". Acum înţeleg însă că privilegiul şi farmecul se află tocmai în posibilitatea de a asista la trudă, la creşterea infinitezimală, aproape vegetală, developată cu încetinitorul a copilului tău - nu doar la bifarea triumfului inevitabil.

De asemenea, tot în acest timp petrecut singură am realizat că sunt complicată. Concluzia mea? Să n‑am niciodată pretenţia să fiu înţeleasă, ne mărturiseşte Diana. Iată şi gândurile tatălui ei, Adrian Lesenciuc: Am înţeles că în această perioadă cea mai afectată a fost încrederea în noi, unii în ceilalţi. Că teama de necunoscut ne‑a făcut mai precauţi, ca nişte animale hăituite. Şi că în liniştea de acasă, în acea linişte inundată de timpul care ne‑a înghesuit prea mult în ultima vreme, am găsit speranţa. Am ascultat, ca nicicând altcândva, cântecele primăverii. Am văzut puterea transformării în noi, mai ales în propriii copii. Dar ne‑am şi speriat şi ruşinat de fărâma de credinţă din suflet.

Alex Căstăian e curajos, e încrezător şi resemnat: Virusul acesta este un microorganism care trebuie învins. Eu aş vrea să fie făcut mare şi invizibil, ca să‑l împuşcăm. Să reuşim să‑l învingem odată. Temerea mea despre acest virus este că am să‑l iau şi, dacă voi merge într‑o vizită la bunici şi îl am, să nu‑i îmbolnăvesc de covid‑19. Dar o să apară, bănuiesc, peste ceva timp şi vaccinul şi n‑o să mai fie nicio problemă. Doru e îngrijorat, dar îngrijorarea lui este în primul rând pentru Alex. Ochii mei scrutează întunericul, inima mea de copil speriat revine pe nesimţite şi umple camera. Tăcerea acestei camere înguste mă înspăimântă. Nu am concluzii de tras, nu ştiu ce am de făcut. Am adus pe lume, alături de soţia mea, un boţ de speranţă şi tandreţe care aşteaptă cu speranţă un vaccin.

Matei Măceşaru conchide: nu cred că este surprinzător faptul că trezindu‑mă azi‑dimineaţă mi‑a fost greu să mă conving că psihicul meu nu a ales pur şi simplu să se joace cu percepţia temporală şi să mă facă să uit totalitatea întâmplărilor din ultimele zile. Tatăl lui, Ciprian, îşi manifestă atipic îngrijorările: Am citit, am mâncat, am văzut filme, am mâncat, am scris povestiri şi poeme, am mâncat, am acordat interviuri, am mâncat, am participat online la mai multe evenimente, chiar şi la un festival din străinătate, şi, bineînţeles, am mâncat, am mâncat, am mâncat.

A fost foarte mişto, ne‑a plăcut şi mai vrem - spun la unison copiii lui Codruţ Constantinescu. Păi până în septembrie o să mai aveţi ceva timp liber. Da, abia aşteptăm să intrăm în vacanţa mare... Şi - spune Codruţ - m‑au asigurat cu nonşalanţă: Nu‑ţi face griji.

Mi‑e dor să fiu murdar, spune deodată întristat Mihai, fiul lui Mircea Pricăjan. E greu să te murdăreşti când te joci singur... Şi, fireşte, tatăl său vine cu alte idei: Am montat cortul în living la câteva zile după declanşarea crizei. Facem asta aproape de fiecare dată când Mihai se îmbolnăveşte şi trebuie să stea acasă. Cortul face convalescenţa mai uşoară. Creează un loc special chiar în mijlocul casei, ca un sâmbure într‑un fruct...
ce se‑aude? / întreb / un greiere / nu / o pasăre / o lăcustă / nu / o apă / nu băiete / e ceva ce există în aproape / toată lumea / coronavirus aproape că îi şopteşte Robert Şerban lui Tudor.

M‑am transpus, cu o bucurie fără seamăn, în personajul fiului meu, Ares. M‑am identificat cu el preţ de câteva ore şi am devenit vocea sa, ne spune Simona Chiţan. Una peste alta, nu mai fac nimic fără recompensă. Munca asta intensă trebuie răsplătită. Sunt hotărât: eu aşa o să funcţionez de aici‑încolo, ne asigură Ares cum stă treaba în pandemie.

Radu Vancu scrie - visează, problematizează - pe băncuţa din curte. Nu, nu e singur. Undeva, tot pe‑acolo, Nabokov pare când crud, când delicios. Sunt, undeva, toţi acolo - şi Stendhal şi Balzac şi Dostoievski. Fireşte, e şi Sebastian. Sebastian Vancu, adolescentul său care lasă din mână cartea nemţească şi hrăneşte lumea pisicească, iar lumina îşi toarnă liniştită siropul îngroşat peste toţi (eu, Sebastian, Cami, pisicile fraternizate, curtea cu flori, stânca cu iederă), cum ar turna cineva lăptic într‑o farfurie pentru pisici prea lacome.

Constantin Piştea e asigurat, delicat, că totul va fi bine: deşi spune da, tati, stai liniştit, stai, dar n‑ai nicio bază, după cum poţi să‑i repeţi de câte ori vrei să nu mai mormăie tot felul de lucruri, că tot degeaba, tace un pic, după care o ia de la capăt, chiar şi când îşi face temele, cântă, bolboroseşte, gâlgâie, îngână, şi măcar dacă asta ar fi totul, dar se ridică la cel mai mic semn, dacă se aude o maşină, dacă sună la uşă, dacă are el impresia că nu ştiu ce, totul, orice îl scoate din starea aia aproximativă de concentrare pe care nu crezi că a avut‑o vreodată, nici măcar înainte, când găseai hârtie igienică la magazine, n‑are, frate, nicio treabă, ce e val ca valul trece, totul trece pe lângă el fără să‑l atingă, poţi să urli cât vrei, să‑l bruschezi, să‑l ameninţi, să‑i tai totul, telefon, televizor, tabletă, e ca un virus care dezvoltă mutaţii, se adaptează până când tot tu îţi pierzi răbdarea.

Lucruri formidabile s‑au petrecut, fireşte, dar Alice Năstase Buciuta nu şi le‑a notat, toate treburile o copleşesc în această perioadă: noapte de noapte, după ce culcam copiii, mă apucam de munca mea de intelectuală disperată, iar când se crăpa de răsărit, cu ochii cârpiţi de nesomn, completam în jurnalul literar de pandemie. La început aşterneam în caiet fraze sofisticate şi alese cu grijă. Apoi propoziţii prescurtate. Apoi semne stenografiate. Apoi nişte hieroglife. Iar într‑un final am renunţat, spunându‑mi în gând, de fiecare dată că, lasă, ţin minte ce‑a fost azi şi scriu eu mâine. Şi n‑am mai scris niciodată. Aşa că, vă pot spune sigur că n‑a fost uşor pe timp de pandemie. Că n‑am schimbat nimic din ce‑am vrut să schimb, dar s‑a transformat tot ce aş fi vrut să păstrez întocmai cum era. Şi mai ştiu că între mine şi cei trei copii ai mei s‑au petrecut, cu siguranţă, lucruri uimitoare, pe care le‑aş povesti, dacă mi le‑aş mai aminti.

De acum încolo trebuie să mă mulţumesc cu chestiile pe care le am, deoarece altcândva poate vor dispărea, conchide Ana Stahl un pic indignată că mall‑ul s‑a închis, dar încântată că va apărea într‑o carte. Dragă Ana, eşti în carte, precum vezi, şi ne bucurăm că ne‑ai scris aceste rânduri! Paştele. L‑am sărbătorit în faţa televizorului - ne povesteşte Irina Stahl, mama ei. În noaptea de Înviere am pus lumânări aprinse la geam, dar nu am auzit pe nimeni cântând Hristos a Înviat de la balcon.

Xenia Negrea a fost alături de fiica ei, Ale, în toată această perioadă. Şi o credem, ne‑a trimis nişte desene superbe şi mai credem şi că Ale îşi face poveşti din absolut orice.

Fâşii de trăire, de viaţă în izolare, de poveşti inventate, de jocuri, de observaţii, de frumuseţe, de iubire multă... Cam asta veţi găsi în textele ce urmează. O reverenţă din partea mea tuturor acestor scriitori, jurnalişti culturali, oameni de litere care au acceptat să ne împărtăşească această lume delicată - mulţumesc Ana Barton, Alina Gherasim, Arthur Suciu, Bogdan Creţu, Dan‑Liviu Boeriu, Andra Tischer, Ovidiu Alexandru Raeţchi, Adrian Lesenciuc, Doru Căstăian, Ciprian Măceşaru, Codruţ Constantinescu, Mircea Pricăjan, Robert Şerban, Simona Chiţan, Radu Vancu, Constantin Piştea, Alice Năstase Buciuta, Irina Stahl, Xenia Negrea!

(Simona Preda, Bucureşti, mai 2020)