Ionuţ Iamandi
Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio
Editura Vremea, 2019
Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio
Editura Vremea, 2019
Citiţi prefaţa acestei cărţi.
***
Intro
Intro
Sistemul electoral reprezintă unul dintre reperele fundamentale ale societăţii, modul cum acesta este gestionat şi se desfăşoară reflectând nivelul de dezvoltare al democraţiei. Regimurile totalitare însă nu ţin cont de asemenea principii. Este şi cazul regimurilor comuniste din care a făcut parte şi România. Alegerile din noiembrie 1946 au reprezentat cel mai grav rapt electoral din istoria politică a ţării, fiind una dintre etapele decisive în procesul de sovietizare a României.
Fragment
Momentele Ianus ale istoriei
Momentele Ianus ale istoriei
Unele evenimente din istorie au calitatea de a marca tranşant epocile. Ele sunt în acelaşi timp ultima boltă a edificiului de până atunci, şi prima treaptă pentru construcţia care continuă. Le‑aş numi "momentele Ianus" ale istoriei, pentru că, asemenea zeului roman, se uită nediscriminant cu o faţă la trecut şi cu cealaltă la viitor. Echilibrul lor între ceea ce a fost şi ceea ce va fi este perfect. Şi de obicei, în funcţie de acceleraţia istoriei, pentru o generaţie e suficient un singur astfel de moment.
Pentru generaţia mea, "momentul Ianus" este fără îndoială anul 1989. Dar nu e singurul din secolul trecut. Momentul Ianus anterior este cel al alegerilor din noiembrie 1946. Este sfârşitul unei epoci şi în egală şi clară măsură începutul unei epoci.
Există argumentul că şi după anul 1946 au mai existat partide politice. Că monarhia încă nu fusese înlăturată. Sau că proprietatea privată încă exista. Aşa este, dar toate mai aveau doar o existenţă formală. Raţiunea lor de a fiinţa fusese amputată de rezultatul alterat al alegerilor. Momentul electoral 1946 a dat direcţia şi impulsul pentru ceea ce urma a fi terminat în 1947 şi continuat din 1948 încolo. Alegerile din noiembrie 1946 sunt actul fondator al perioadei comuniste care a durat până în 1989.
În acelaşi timp, alegerile din 1946 sunt şi rezultatul unui proces strâns, început probabil înainte de război şi în mod sigur în afara graniţelor României. Ele nu sunt un accident, paranteza deschisă la stânga a unui ocol istoric inutil, cum poate părea unora. Alegerile din 1946 sunt ca firul rupt al ţesăturii: dacă tragi de el, rând cu rând se deşiră tot covorul. Nu le poţi explica fără a ajunge la momentul iulie 1945 de la Potsdam când Truman şi Churchill s‑au înţeles cu Stalin asupra zonelor din care acesta din urmă să îşi colecteze despăgubirile de război. Înţelegerea aceasta însă nu venea din senin; fusese conturată în februarie la Ialta, unde se stabilise şi suma totală a reparaţiilor cuvenite Moscovei. Dar consensul aliat de la Ialta se baza la rândul lui pe înţelegerile de la Teheran, din decembrie 1943, când Stalin i‑a expus lui Roosevelt limitele expansiunii sovietice în estul Europei. Asta după ce Stalin, încă din decembrie 1941, când Panzerele naziste erau la porţile Moscovei, le spunea britanicilor că după război URSS nu va renunţa la graniţele din tratatul Ribbentrop‑Molotov, adică la ţările baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei. Şi aşa ajungem la sferele de influenţă pe care şi le‑au delimitat sovieticii şi naziştii. Şi la forma lor de debut manifestată prin ideea hitleristă a "spaţiului vital", acceptată de occidentali drept concept de lucru la München, în septembrie 1938. Premisele care au dus la deznodământul alegerilor din noiembrie 1946 ajung - iată - în plină Europă interbelică.
În cele ce urmează va fi vorba mai degrabă de o fotografie mai mult sau mai puţin clară a momentului 1946, decât de evidenţierea şirului de evenimente de până la alegeri. Este o expunere mai degrabă descriptivă decât explicativă. Mai mult, din fundalul fotografiei, Ianus zâmbeşte enigmatic. El ştie cât de puţini sunt fotografii care‑i pot surprinde ambele feţe.
(...)
Bandiţii şi vardiştii
1946 a fost în România aproape în întregime un an electoral. După greva regală din a doua jumătate a lui 1945 şi medierea mai degrabă formală a miniştrilor de externe american, englez şi sovietic din decembrie de la Moscova, perspectiva alegerilor, recomandate unanim de Aliaţi, era acum certă. Însă, din cauza amânărilor guvernului condus de Petru Groza, campania electorală s‑a prelungit de facto din ianuarie până în noiembrie.
Că la urne aveau să se confrunte în principal două tabere, una reprezentată de comunişti şi de aliaţii lor şi cealaltă formată din partidele tradiţionale, PNŢ şi PNL, a fost evident încă din anul precedent. În ianuarie 1946, formaţiunile politice purced la primele pregătiri, cele de opoziţie putând avea din nou ziare de partid. De cealaltă parte, comuniştii au pornit campania agresiv, imediat după o plenară a Comitetului Central de la sfârşitul lunii. Chiar dacă nu erau complet siguri pe componenţa alianţei (dacă să îi includă sau nu pe liberalii tătărescieni sau pe maghiarii din UPM), comuniştii erau edificaţi că urmau să aplice tactica "frontului". Sugestia reprezentantului ţărănist în guvern, Emil Haţieganu, de admitere a observatorilor externi, este ignorată. Într‑un articol semnat S. Br. (probabil Silviu Brucan, nomenclaturistul din perioada Gheorghiu‑Dej şi Ceauşescu şi analistul politic de după 1990, care pe atunci era redactor la "Scânteia"), oficiosul PCR argumentează că "pentru poporul român, care şi‑a cucerit cu atâtea jertfe libertatea, independenţa şi suveranitatea naţională, această încercare de a provoca o imixtiune străină în afacerile ţării noastre nu poate fi decât un act disperat de servilism şi neputinţă". În scurt timp, în februarie 1946, dezbaterile încep să se rezume la critica reciprocă între alianţa guvernamentală şi partidele tradiţionale, disputa pe ideile din programele electorale căzând în subsidiar. Alunecarea este într‑un fel firească, pentru că programul blocului pro‑comunist, aşa cum se va vedea în luna mai, urma să fie alcătuit aşa încât să atragă şi electorat necomunist (promitea de pildă menţinerea monarhiei "atât timp cât aceasta nu ameninţa democraţia"), în vreme ce platformele partidelor tradiţionale aveau accente etatiste, în ton cu tendinţele politice europene. Miza reală şi nemărturisită a alegerilor era amplasarea României pe orbită sovietică şi ea a contribuit semnificativ la potenţarea atacurilor dintre cele două tabere. În fapt, ambele părţi aveau agende ascunse. Comuniştii urmăreau aplicarea modelului sovietic, în vreme ce opoziţia se împotrivea acestui plan, dar nu o putea declara direct din cauza noului statut internaţional al URSS; fără prea mare entuziasm, opoziţia se declara anticomunistă, dar nega vehement că ar fi şi antisovietică.
Pe lângă resursele de partid, comuniştii au avut în plus posibilitatea de a mobiliza şi resurse guvernamentale. Doi membri PCR care conduceau ministere cheie au intrat în dispozitiv de alegeri, Teohari Georgescu la Interne şi Lucreţiu Pătrăşcanu la Justiţie. Primul avea în subordine poliţia şi jandarmeria, cu care putea interveni în forţă în timpul campaniei, iar celălalt urma să propună proiectul unei noi legi electorale. Conştient de importanţa acestei distribuţii de forţe, şeful neoficial dar şi necontestat al opoziţiei, preşedintele PNŢ Iuliu Maniu, a cerut în repetate rânduri, în 1945 şi în 1946, "neutralizarea" Ministerului de Interne, fără de care "alegerile nu pot fi libere".
Pe acest fond, al acumulării resurselor guvernamentale de partea comuniştilor şi a aliaţilor acestora, dar şi pe fondul antagonismului politic menţionat anterior, în februarie apar şi primele cazuri de violenţă electorală extremă. Violenţa îndreptată împotriva partidelor tradiţionale nu era ceva nou, întrunirile liberale şi mai ales ţărăniste fiind perturbate sau împiedicate şi în 1945. De exemplu, invocând faptul că partidele din opoziţie nu aveau aceleaşi drepturi ca partidele guvernamentale, guvernul nu‑i permite lui Iuliu Maniu organizarea de conferinţe în teritoriu. În acelaşi timp, destinderea observată imediat după reuniunea miniştrilor de Externe aliaţi de la Moscova nu era o constantă, chiar dacă fuseseră acordate unele libertăţi politice, precum reautorizarea presei de partid. Ca într‑un fel de preambul, "Scânteia" scrie pe 2 februarie despre un "grup de huligani cu lozinci neghioabe şi agresive" apărut în Piaţa Universităţii din Bucureşti, grup întâmpinat însă de "o massă compactă de studenţi democraţi". "Simţindu‑şi neputinţa, huliganii au căutat să dispară", mai relatează ziarul5. Apoi însă survine un incident grav, care va da un ton sumbru întregii campanii. Pe 16 februarie 1946, aflată în şedinţă, conducerea PNŢ Arad este atacată în propriul sediu de o "bandă de fenedişti". În urma atacului, doi lideri ai filialei, doctorul Alexe Boţioc şi profesorul Constantin Teodorescu, suferă răni grave; primul moare din cauza acestora pe 5 martie, iar cel de‑al doilea, două luni mai târziu. Pentru comunişti, atacul furniza motive de satisfacţie ascunsă. După ani întregi petrecuţi în postura de victime ale persecuţiilor politice în beciurile Siguranţei, constatau că puteau deveni din vânat, vânători. În plus, puteau exersa şi impunitatea, în condiţiile în care ajunseseră să deţină aproape în întregime puterea. "Organul central al Partidului Comunist Român", "Scânteia", reacţionează după o săptămână, într‑un articol din 23 februarie, susţinând că pe 20 februarie sediul sindicatelor unite din oraş a fost atacat cu focuri de revolver. Deşi nu menţionează dacă făptaşii au fost găsiţi, atacul este catalogat ca "terorist" şi "fascist". Un alt caz de omucidere cu substrat politic este semnalat în ziarul ţărăniştilor "Dreptatea". Potrivit acestuia, muncitorul Vasile Bleancă de la Filatura Dacia şi‑a exprimat poziţia anticomunistă. A doua zi a fost ridicat de pe stradă de o maşină, dus la marginea oraşului şi împuşcat în ceafă. Pentru "Scânteia", victima este doar "dispărută", dar descrisă drept liderul unui grup infiltrat de "terorişti înarmaţi" şi "huligani legionari" care voiau să împiedice alegerile de sindicat din întreprindere.
Crimele descrise erau însoţite de o agresivitate difuză la nivel social. Partidele tradiţionale menţionau mai multe "metode de presiune guvernamentale". Printre ele, folosirea comisiilor de epurare ca instrumente de prozelitism politic: cine nu se înscria în partidele guvernamentale risca să fie denunţat ca hitlerist şi colaboraţionist. La fel, funcţionarii îndărătnici puteau să îşi piardă accesul la serviciile economatului, o cooperativă alimentară aprovizionată centralizat, de la care membrii puteau să îşi procure hrana la preţuri aparent mai bune. În condiţiile de criză alimentară ale anului 1946, pierderea economatului putea fi o problemă majoră. Într‑o conferinţă de presă din 20 februarie, ministrul de interne Teohari Georgescu a dat asigurări că epurările în rândul funcţionarilor publici nu sunt politice şi că partidele se bucură de toate drepturile, lamentările lor nefiind altceva decât o încercare de a "impresiona străinătatea". El le‑a mai explicat ziariştilor că nu există "bande comuniste". A admis că au fost angajaţi în jandarmerie peste 200 de soldaţi lăsaţi la vatră din divizia "Tudor Vladimirescu", dar a precizat că din alte divizii au fost cooptaţi 700 de oameni. Mai mult, sunt atacate sedii ale PCR, ministrul enumerând patru cazuri. "În toată ţara este alimentat puternic un curent antisovietic, şovin şi antisemit", mai declara Teohari Georgescu.
Acumularea cazurilor de violenţă îl fac pe Emil Haţieganu să înainteze către premierul Groza un memoriu intitulat "Abuzuri administrative şi agresiuni contra PNŢ cu complicitatea poliţiei". Deşi premierul promite declanşarea unei anchete, plângerea lui Haţieganu este urmată şi de un contraatac guvernamental. În următoarea şedinţă de guvern, din 28 februarie, ministrul Propagandei, profesorul Petre Constantinescu‑Iaşi, formal din partea Partidului Naţional Popular, dar de fapt un vechi ilegalist PCdR, prezintă un rechizitoriu la adresa "Dreptăţii". Constantinescu‑Iaşi le citează colegilor indignaţi titluri de articole prin care ziarul ţărănist s‑ar face vinovat de calomnierea autorităţilor: "Marea jale a economiei româneşti sau cum a îngheţat preţurile guvernul Groza"; "Între dorinţa de a guverna şi dezastrul ţării"; "Epuraţia de la Interne în lumina adevărului"; "Prigoană nemaiîntâlnită în analele vieţii politice împotriva funcţionarilor de Stat şi particulari, cari îndrăsnesc să îşi manifesteze drepturile lor legale, refuzând să se înscrie în partidele ce li se impun"; "Goebbels‑ul nostru, domnul profesor P. Constantinescu‑Iaşi"; "Române: Ţara te cheamă să îţi spui cuvântul. Nu lăsa pe nechemaţi să vorbească în numele tău!"; "Români, apăraţi‑vă patria contra tuturor trădătorilor". Petre Constantinescu‑Iaşi nu menţionează însă niciun titlu publicat în "Dreptatea" prin care comuniştii sunt acuzaţi de fapte mai grave şi mai concrete, cum ar fi "Comuniştii au trecut la asasinate" sau "În plină serie de asasinate. Ororile fenediste de la Arad".
Deşi făcut în speranţa că va pune capăt agresiunilor, memoriul ţărănist este urmat în martie de o altă serie de acte de violenţă cu substrat electoral. Sergiu Iacovlov, student la medicină şi membru în conducerea organizaţiei de tineret PNŢ Iaşi, este împuşcat în noaptea de 19 spre 20 martie şi moare în arestul poliţiei. Moartea studentului produce o emoţie considerabilă în oraş, ca şi în cazul omorurilor de la Arad. A doua zi cursurile sunt suspendate, iar la înmormântarea tânărului, făcută la Botoşani, participă o mulţime de oameni. Incidente electorale violente sunt semnalate de "Dreptatea" şi la Craiova şi Suceava, unde liderii de la centru Nicolae Penescu, respectiv Ion Mihalache nu au putut ţine întrunirile de filiale din cauza "echipelor de şoc comuniste". Un scenariu repetat şi la Roşiori de Vede, pe 31 martie, unde în plus ar fi participat şi "doi soldaţi ruşi înarmaţi". Este consemnat şi un "atentat împotriva lui Dinu Brătianu", preşedintele PNL, a cărui maşină este lovită de un camion după un discurs ţinut la Câmpulung‑Muscel, pe 24 februarie.
Deja se poate observa că, încă din primele două luni de campanie, februarie şi martie, dintre partidele tradiţionale, ţărăniştii deveniseră adversarii cei mai atacaţi ai blocului guvernamental. O posibilă explicaţie a posturii de ţintă electorală în care ajunsese PNŢ este implicarea formaţiunii în unele alegeri de sindicat, aşa‑numitele "alegeri de comitete de fabrică", aflate în desfăşurare începând cu 6 februarie 1946. Veritabile repetiţii pentru alegerile generale, alegerile de comitete s‑au suprapus cu campania electorală. Cu programul lor mai socialist decât cel liberal, şi în condiţiile în care social‑democraţii erau în pragul scindării survenite la Congresul din 10 martie, ţărăniştii le puteau face comuniştilor o concurenţă neplăcută. La alegerile din martie de la fabrica "Irti" din Mediaş, 800 de muncitori au optat pentru un comitet ţărănist. O facţiune de 80 de muncitori însă a ales un comitet comunist, care este dat afară de către majoritate, în sprijinul căruia săriseră şi lucrători de la alte fabrici, "Gaz Metan", "Western" şi "Asam". Moment în care au intervenit jandarmii, care au operat arestări, comitetul comunist fiind instalat în funcţie. Printre cei arestaţi s‑a numărat şi inginerul Alexandru Pavlovici, şeful organizaţiei locale a PNŢ. Incidentul este relatat şi de "Scânteia", care scrie că, pe 9 martie, "elemente legionare şi saşi hitlerişti" au atacat sindicatele legitime care s‑au baricadat la etajul clădirii, unde "au rezistat eroic". Jos, "sutele de huligani" au devastat complet încăperile, tablourile Generalissimului Stalin şi ale lui Lenin fiind "sfâşiate şi călcate în picioare". Comunicatul oficial al sindicatelor denunţă "această acţiune criminală în faţa muncitorimii şi a întregului popor român", acţiune de care "nu e străin Ministrul Haţieganu, care a fost permanent informat prin telefon de către unealta lui din Mediaş, Ing. Pavlovici".
Pe de altă parte, după cum s‑a văzut mai sus, şi oficiosul "Dreptatea" a avut contribuţia sa la ieşirea ţărănistă din front. "Liberalul", ziarul PNL publicat în locul tradiţionalului "Viitorul", confiscat de facţiunea liberală pro‑comunistă condusă de Tătărescu, era mai elegant dar şi mai elitist decât "Dreptatea", cel puţin în primele luni ale campaniei. Articolele din "Liberalul" erau mai teoretice, mai pronunţat doctrinare, în vreme ce "Dreptatea" era mai directă şi mai ironică şi probabil mai populară din acest motiv. De pildă, când vorbeşte de programul electoral abia lansat al BPD, ea scrie: "Racul, broasca şi o ştiucă au hotărât să facă atunci un program minimal, realizat pe sistemul «mai dă‑i, rumâne, mai lasă, jupâne», şi nestânjenitoare pentru colaboratori. Din peticele acestea, ce putea să iasă decât un costum de Arlechin, care, lipsind firul la culoare, a fost cusut cu aţă albă". "Dreptatea" este şi cea care identifică şi dezvăluie "metoda camionul" prin care comuniştii atacă întrunirile opoziţiei. Este vorba, spune opoziţia, de camioane de stat, umplute cu elemente declasate, recrutate şi înarmate uneori chiar de poliţia care îi ştie prea bine, şi care sunt folosite la dispersarea şi intimidarea electoratului partidelor tradiţionale. "Metoda camionul" fusese inaugurată pe 8 noiembrie 1945, la Bucureşti, când Ministerul de Interne dăduse dispoziţie ca mai multe camioane cu muncitori să meargă prin mulţimea din Piaţa Palatului strânsă pentru a‑l omagia pe Regele Mihai cu ocazia onomasticii. În contextul unei distribuţii preferenţiale a hârtiei de ziar pe care opoziţia a acuzat‑o pe tot parcursul campaniei, "Dreptatea" pune guvernului întrebări simple şi la obiect, relevante pentru marea masă a cititorilor, ca de exemplu "câte suluri de hârtie are Scânteia şi câte Dreptatea?" Ziarul ţărăniştilor avea condeieri îndrăzneţi şi perspicace, cum era redactorul‑şef Nicolae Carandino sau Corneliu Coposu, consilier al preşedintelui PNŢ Iuliu Maniu. Deşi ştia probabil ce prieten în guvern avea ziarul în persoana ministrului Constantinescu‑Iaşi, Carandino nu ezită să dezvăluie cum acesta i‑a felicitat pe cei "200 de bătăuşi" care i‑au agresat şi împrăştiat pe participanţii la o întrunire PNŢ din Constanţa, la începutul lui aprilie. "După ce incidentul a luat sfârşit, agresorii s‑au încolonat, urând în cor viaţă lungă guvernului Groza şi îndepărtându‑se de locul agresiunii. La o sută de metri de acolo le‑a ieşit în cale d‑l ministru al Informaţiilor, P. Constantinescu‑Iaşi, care a primit raportul conducătorilor grupului. Aceştia din urmă i‑au relatat isprava, iar domnul ministru le‑a strâns mâna la fiecare în parte". Un gest care seamănă destul de mult cu cel făcut de un alt lider comunist, 45 de ani mai târziu, faţă de minerii ajunşi la Bucureşti tot pentru a face ordine. Iar Corneliu Coposu a fost printre primii care au vorbit despre caracterul excepţional de violent al acestei campanii electorale, scriind repetat pe tema "democratului fenedist menit să terorizeze, să înspăimânte, să îngrozească, să bată, să ucidă". În alt articol, Coposu redă o discuţie cu un lider comunist al cărui nume nu îl dezvăluie în text. Comunistul cu pricina (este vorba de Lucreţiu Pătrăşcanu, după cum a precizat Corneliu Coposu după 1989) ar fi admis într‑o convorbire cu autorul articolului, ca între cunoscuţi politici mai vechi, că el consideră că "falsificarea alegerilor prin teroare" este un rău necesar pentru ca generoasele idei comuniste să aibă şansa de a fi aplicate în viitor. Teroarea ca metodă electorală era astfel identificată şi dezvăluită încă din timpul campaniei.
Dacă "Dreptatea" este un ziar de sinteză, "Liberalul", cealaltă publicaţie majoră a opoziţiei politice, este unul de analiză. Menţionăm aici de exemplu articolul privitor la rolul decorativ al partidelor din arcul guvernamental, în afara celui comunist, care deţine "toate pârghiile statului". Sau pe cel foarte elegant în care este explicată inadecvarea împărţirii presei româneşti din acele vremuri în categoriile clasice, "presă guvernamentală", "de opoziţie" şi "independentă"; în locul acelor categorii, atunci existau doar "presă impusă", controlată de guvern, şi "presă tolerată", a partidelor tradiţionale, aflată în permanent pericol.
În aprilie, presa de opoziţie semnalează noi atacuri care ar fi fost motivate politic. Numai în zona Hunedoara‑Alba, "Dreptatea" menţionează trei cazuri. Ţăranul Ioan Duma din comuna Turdaş este împuşcat dintr‑un camion în mers pentru că "refuzase să primească un manifest anti‑Maniu". Ţăranul Emil Băluţiu a fost omorât chiar în sediul PCR din comuna Cugir, "împuşcat fiind de comunistul Sura". Şi tot în aceeaşi localitate, câteva zile mai târziu, este asasinat şi Nicolae Cărpinişeanu, membru PNŢ, în timpul violenţelor de la inaugurarea Casei Naţionale Române. "Spre indignarea întregii populaţii, asasinii acestuia au fost eliberaţi prin ordin telegrafic" primit de la centru. De partea cealaltă, "Scânteia", în editorialul din 3 aprilie, reia lista proprie de omoruri şi atentate, menţionând cazurile a trei "luptători cinstiţi pentru democraţie". Astfel, Vasile Ghera din Şeica Mică, judeţul Târnava Mare, este ucis pe 18 martie de către "o bandă săseasco‑manistă care se împotrivea exproprierii pământurilor saşilor". Anterior, în aceeaşi localitate, şi asupra lui C. Orlea, preşedintele comisiei de reformă agrară, se săvârşise un atentat. Pe 28 martie, Ion Sitaru din Stoeneşti, şeful filialei Frontul Plugarilor din judeţul Vlaşca, este omorât cu furca "în timp ce îşi îndeplinea sarcina de a împărţi pământul moşieresc". În acelaşi articol, ziarul menţionează alţi doi şefi de comisii de reformă agrară atacaţi: Mihail Tălăngescu, tot din Vlaşca, şi "săteanul Ungureanu", din comuna Ruşii lui Asan, redenumită Milcovăţu după 1964. "Un alt asasinat manist" este consemnat pe 21 aprilie, în comuna Vulturul din judeţul Constanţa, unde este ucis şeful organizaţiei locale PSD şi este grav rănit cel al filialei locale PCR; partenerii FND îi reproşaseră liderului ţărănist local că "a dosit cereale", iar acesta împreună cu familia "au tăbărât pe cei doi". După cum reiese din aceste articole din "Scânteia", violenţele izbucnesc mai ales pe fondul tensiunilor legate de transferul de proprietate asupra terenurilor agricole. Aşa s‑a întâmplat la Bârlad de pildă, unde oamenii doreau să facă "o manifestaţie de simpatie faţă de guvernul care le‑a dat pământ", dar au fost atacaţi de "bandiţii" conduşi de un preot şi un fost şef al poliţiei locale, amândoi foşti legionari. În acelaşi articol, nesemnat, "Scânteia" mai menţionează că la Târgovişte "s‑a tras asupra prefectului Gogu Popescu", iar la Deva, sediul PCR a fost atacat de trei ori.
În accepţiunea oficiosului PCR, bandiţi pot fi şi elevi de la liceul comercial şi de la şcoala normală de învăţători, cum însuşi ziarul a precizat în cazul de la Bârlad. Dar, reflectând vidul de autoritate şi starea de sărăcie, bandiţi sunt şi cei ce atacă trenurile, sparg locuinţele sau buzunăresc oamenii pe stradă, ale căror acţiuni sunt uneori relatate în presa timpului. Confuzia probabil întreţinută a celor două înţelesuri ale termenului de "bandit" contribuie la starea de tensiune din mediul politic. Astfel, anunţul din "Scânteia" privind "înfiinţarea a numeroase echipe de şoc motorizate" în Bucureşti, cu scopul "combaterii banditismului", a fost găsit probabil intimidant de partidele tradiţionale, ale căror manifestări puteau fi considerate oricând ca fiind "banditeşti", mai ales dacă erau perturbate de provocatori special instruiţi. "Prin anunţarea telefonică a acestui aparat de represiune, dotat cu camioane şi armamentul cel mai modern, intervenţia împotriva bandiţilor se va produce în cel mai scurt timp posibil", precizează ziarul.
O escaladare a cazurilor de agresiune la adresa unor politicieni a avut loc în a doua jumătate a lunii aprilie, când ambii reprezentanţi ai partidelor tradiţionale în guvern s‑au plâns că au fost agresaţi. Potrivit presei de opoziţie, în a doua zi de Paşti, Emil Haţieganu şi soţia au fost atacaţi şi tâlhăriţi de mai mulţi indivizi transportaţi cu camionul, pe drumul dinspre Cluj spre Capitală. Tot cu un camion este urmărit şi Mihail Romniceanu, care ar fi fost molestat în zona comunei Găvăneşti de lângă Galaţi. Unul dintre însoţitorii săi, profesorul Tohăneanu, a fost rănit, iar jandarmii ar fi refuzat să intervină. În privinţa celor două incidente, "Scânteia" scrie că Ministerul de Interne a dezminţit printr‑un comunicat agresiunile; ministrul Romniceanu "n'a avut de suferit nici o lezare fizică", iar ministrul Haţieganu nu a fost jefuit, după cum reiese şi din faptul că "nu s'a depus nicio plângere în acest sens". Ar putea părea "acte banditeşti" în sensul primar al termenului, dacă nu ar fi fost semnalate simultan. Un alt fruntaş ţărănist, Ghiţă Popp, ar fi fost şi el atacat pe 27 aprilie într‑o localitate din Sălaj, maşina în care se afla fiind incendiată.
Evantaiul tacticilor de intimidare electorală se dovedeşte a fi foarte larg. Presa de opoziţie relatează despre un caz în care este demonstrată utilitatea controlului politic asupra forţelor de ordine. Congresul facţiunii social‑democrate Constantin Titel Petrescu este întrerupt pe 9 mai de "o companie de jandarmi" adusă de "maiorul‑magistrat Ionescu", care i‑a împrăştiat pe participanţi. Un alt caz este povestit de liberalul Dan Amedeo Lăzărescu, martor la evenimente. Mihail Fărcăşanu, directorul oficiosului PNL "Liberalul", a dorit să organizeze la sala de conferinţe Carol I o serie de prelegeri de "lămurire a publicului în privinţa programului PNL". Conferinţele urmau să se ţină pe 12, 19 şi 26 mai, însă doar cele din 19 mai au putut până la urmă să se desfăşoare. La cea din 12 mai, la balcon au urcat "membri ai tineretului PCR", printre care s‑ar fi aflat şi Nicolae Ceauşescu, care au început să urle şi să huiduie; întrunirea nu s‑a mai ţinut. Pentru cele din 19 mai, susţinute de Mihail Fărcăşanu, Dan Amedeo Lăzărescu şi Radu Câmpeanu, a intervenit Constantin (Bebe) Brătianu la ministrul de Interne Teohari Georgescu, astfel că balconul nu a mai fost ocupat de comunişti. Pentru restul conferinţelor însă, demnitarul comunist nu şi‑a mai dat girul, aşa că nu s‑au mai susţinut.
Un mod insolit de exercitare a presiunii a fost relatat de Nicolae Carandino, director al oficioaselor ţărăniste "Dreptatea" şi "Ardealul". El a susţinut că ar fi fost abordat direct de către sovietici, care i‑au propus o retragere acoperită din prim‑planul vieţii publicistice. Scenariul demn de laboratoarele serviciilor secrete presupunea retragerea din activitate pe motiv de boală, cu întocmirea tuturor actelor medicale fictive trebuincioase şi cu o compensaţie bănească pe măsură. Până la urmă, Carandino refuză, dar, cu prilejul acestui contact primeşte din partea lui Ivan Zaharovici Susaikov, vicepreşedintele Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, avertismentul devenit celebru: "Guvernul Groza e Rusia Sovietică".
