Un ghimpe în talpa regimului - Iranul meu. Gustul amar al revoluţiei

Shirin Ebadi, Azadeh Moaveni
Iranul meu. Gustul amar al revoluţiei
Editura Corint, 2018
Traducere din limba engleză de Ioana Filat

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un ghimpe în talpa regimului

Iranul şi regimul său teocratic ţin de multe ori prima pagină a ziarelor. Se întâmplă fie din cauza unor noi ameninţări la adresa Statelor Unite, fie din cauza unor revolte înăbuşite cu brutalitate, fie din cauza vieţii extravagante dusă de unii dintre cetăţenii ţării în ciuda restricţiilor religioase. Prima mea întâlnire cu Iranul şi revoluţia din 1979 care i-a schimbat atât de radical direcţia a avut loc acum multă vreme, undeva pe la începutul anilor '90, când am citit romanul popular al lui James Clavell, intitulat Vârtejul. Stereotipurile induse de această carte mi-au rămas pentru multă vreme în minte: credeam că regimul şahului a fost unul bun, că iranienii sunt un popor cultivat şi că au femei impresionant de frumoase, că mulţi iranieni sunt foarte bogaţi şi rafinaţi. Recunosc că am fost fascinată de această lume exotică aşa că, în timp, nu am ezitat să citesc şi alte cărţi despre acest subiect. Cele mai interesante mi s-au părut Citind Lolita la Teheran de Azar Nafisi şi Cel care mă aşteaptă scrisă de Parinoush Saniee. De aceea nu puteam rata cartea Iranul meu scrisă de Shirin Ebadi şi stilizată de Azadeh Moaveni, apărută la editura Corint în 2018.

Shirin Ebadi este laureată a premiului Nobel pentru pace în 2003 şi o voce cunoscută a opoziţiei faţă de regimul de la Teheran. Deşi moderată şi civilizată în criticarea regimului, Ebadi s-a dovedit, după cum transpare şi din memoriile sale, un ghimpe în talpa regimului pentru că a ştiut să îl atace cu propriile arme. Înainte de revoluţie, Ebadi a fost prima femeie judecător din Iran. Revoluţia i-a răpit dreptul de a profesa, dar nu şi vocea cu care să poată critica regimul şi lua apărarea celor oprimaţi. În cartea Iranul meu povesteşte exact despre aceste lucruri, despre atrocităţile şi nedreptăţile comise de noua putere şi modalităţile găsite pentru a le reduce efectele. Este interesant de citit tocmai din punctul de vedere al stereotipurilor despre care vorbeam la început pentru că Ebadi ne prezintă şi o altă faţă a revoluţiei şi a regimului lui Reza Pahlavi. Punctul de vedere iranian este foarte diferit de cel livrat de americani. Aflăm de la autoare că regimul anterior revoluţiei era corupt, opulent şi lipsit de legitimitate pentru mulţi iranieni. Revoluţia s-a bucurat de un larg sprijin popular tocmai din aceste motive şi a avut succes pentru că oamenii îşi doream o schimbare în bine, o viaţă bazată pe principii morale şi corectitudine. Nimeni, în afară de extremiştii ajunşi la putere, nu şi-a imaginat drumul radical pe care o va lua Iranul. Ebadi spune ca s-a dus la birou mândră că a luat parte la revoluţie ca să afle după puţin timp că nu mai poate profesa pentru că este femeie.

Povestindu-şi viaţa, Shirin Ebadi ne prezintă şi o istorie a Iranului post-revoluţionar. Războiul cu Irak-ul lui Sadadam, momentele de destindere şi cele de opresiune, relaţiile încordate cu Occidentul au influenţat şi viaţa de zi cu zi a autoarei şi iranienilor de rând. Este interesantă afirmaţia conform căreia succesul revoluţiei iraniene nu ar fi fost atât de radical dacă nu ar fi avut loc războiul cu Irak-ul. Revoluţia şi-a clădit ideologia şi simbolismul prin intermediul actelor de război. Acelaşi război a dus la naşterea cultului martirilor pentru că Statul avea nevoie de cât mai mulţi tineri pentru a-i trimite în prima linie. Criticii regimului au fost obligaţi să tacă pentru că orice critică era privită ca un act de trădare şi colaborare cu inamicul. Totul a ajuns să stea sub imperiul morţii, al doliului şi al jeluirii.

Un alt subiect dureros al acelor vremuri, dar care pentru noi are un ecou dureros astăzi, este problema emigrării. După revoluţie mii de iranieni bine pregătiţi au ales calea exilului. Au preferat să plece ca să îşi poată construi un viitor, pentru a putea profesa, pentru a putea trăi fără frică şi în libertate. Ebadi a ales să rămână. Cartea este publicată iniţial în 2006 şi autoarea nu îşi imagina că, la rândul ei, va fi obligată să plece în exil. De aceea se arată destul de vehementă şi neînţelegătoare cu cei care au ales să părăsească ţara. Ea este, dacă vreţi, vocea aceea optimistă care crede că se poate lupta cu un regim opresiv şi să îl schimbi. Din păcate, de cele mai multe ori realitatea contrazice idealismul.

Viaţa de zi cu zi devenea din ce în ce mai grea, pe de o parte din cauza lipsurilor materiale, dar, mai ales dacă erai femeie, din cauza komiteh, adică a poliţiei morale. Reguli stupide de la purtatul şosetelor în sandale şi până la a ieşi doar însoţită de bărbaţi din familie puneau în pericol de multe ori siguranţa unei femei. Pedeapsa uzuală era biciuirea, scopul era inducerea fricii ca armă de control. Ebadi observă că entuziasmul cu care unele femei luau parte la terorizarea altora se datora faptului că acestea se simţeau utile. Femeile din familiile tradiţionale, analfabete sau aflate pentru prima oară pe băncile şcolii simţeau că pot să îşi aducă contribuţia în societate şi să fie ceva mai mult decât casnice. Situaţia descrisă de autoare ne demonstrează încă o dată cât de necesară este educaţia şi cât de nociv poate fi un regim care se bazează pentru atingerea scopurilor sale pe masele needucate şi lipsite de gândire critică.

Imaginea Iranului descris în carte nu are nimic măgulitor. Fetiţe şi femei violate, bătute şi omorâte a căror viaţă valorează jumătate din cea a unui bărbat. Soţi, taţi şi fraţi omorâţi pentru că au luat parte la proteste, au împărţi ziare sau, pur şi simplu, se aflau la locul nepotrivit atunci când regimul căuta un ţap ispăşitor. Toate aceste imagini au făcut parte din viaţa lui Shirin Ebadi. Ea a devenit vocea acestor oameni, a familiilor lor îndurerate şi lipsite de apărare în faţa unui regim discreţionar. Totodată, povestea ei ne demonstrează că şi atunci când acţiunile rămân fără finalitate imediată, fiecare act de frondă contează pentru că orice sistem de acest fel este foarte sensibil la propria imagine proiectată în exterior. De asemenea, înţelegem mai bine de ce este nevoie de un dram de nebunie şi nu doar de curaj pentru a transforma un protest în revoluţie: pentru că viaţa celor dragi, dar şi a ta contează, pentru că dacă nu există un sprijin al societăţii şi o raliere în jurul unei cauze comune, rişti să rămâi singur şi să strigi în pustiu.

Cred că această carte merită citită, mai ales în contextul nostru actual. Dincolo de particularităţile regimului iranian, Ebadi aduce în discuţie subiecte valabile pentru orice societate: importanţa accesului la educaţie, rolul femeii în societate, căile de revoltă şi opoziţie faţă de un stat care îşi dispreţuieşte cetăţenii, curajul de a te ridica împotriva abuzurilor şi nedreptăţii. Este o carte care se citeşte uşor de către oricine pentru că autoarea pune faptele în context aşa încât înţelegi circumstanţele istorice în care au loc cele povestite în carte. Fiind bazată pe o experienţă personală, cartea lui Shirin Ebadi este şi o poveste de viaţă fiind astfel credibilă şi plină de învăţăminte. De altfel, autoarea a fost declarată una dintre cele mai influente femei ale tuturor timpurilor, aşadar este un personaj de la care putem învăţa multe.

Suntem ceea ce mâncăm - Alegeri alimentare neinspirate

Marco Pizzuti
Alegeri alimentare neinspirate
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba italiană de Marina Elena Loghin

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Suntem ceea ce mâncăm

Bunicii noştri nu aveau la dispoziţie uriaşa varietate de produse oferite de marile lanţuri de supermarketuri şi de fast-food, dar, cu mici excepţii, ştiau exact cu ce se hrăneau, pentru că hrana lor naturală nu ascundea organisme modificate genetic, otrăvuri chimice sau tratamente nocive pentru sănătate. În schimb, astăzi, odată cu agricultura industrială, caracterizată de culturi şi creştere intensivă, hrana este înţesată de substanţe chimice, este prelucrată şi într-atât de transformată încât marea majoritate a consumatorilor ignoră complet informaţiile despre compoziţia sa efectivă. Însă nu este vorba despre date care se pot trece cu vederea, fiindcă cercetările făcute de epidemiologi începând cu anii 1970 au demonstrat fără putinţă de tăgadă că revoluţia industrială alimentară are un rol predominant în apariţia bolilor caracteristice lumii moderne (tumori, probleme cardiovasculare, diabet, obezitate, intoleranţe, alergii, infertilitate etc.). Această situaţie este exclusiv în avantajul industriei care profită de subevaluarea generală a pericolului hranei industriale continuând să îşi maximizeze profiturile pe pielea consumatorilor.

Epigenetica şi nutrigenomica - nişte ştiinţe noi - au demonstrat că substanţele asimilate de noi prin alimentaţie influenţează şi expresia genică, activând ori dezactivând genele din ADN-ul nostru, iar acesta este un bun motiv în plus să ne preocupăm să cunoaştem mai bine proprietăţile efective ale produselor alimentare pe care le ingerăm. Unele produse OMG pe care cercetări academice independente le-au asociat cu efecte toxice au intrat deja în lanţul alimentar fără ştirea noastră (in Italia nu pot fi produse, însă pot fi importate). Astfel, nu este întâmplător faptul că trăim o perioadă caracterizată de o neaşteptată şi "misterioasă" explozie de patologii altădată complet absente sau oricum foarte rare.

Excesul de junk food (hrană-gunoi, termenul se foloseşte pentru mâncare ieftină cu conţinut ridicat de zahăr şi grăsimi) pare de neoprit, deoarece interesele economice derivate din comercializarea ei sunt enorme. Chiar dacă normele italiene în materie de alimentaţie sunt unele dintre cele mai severe, planificata aderare a Uniunii Europene la noul tratat internaţional numit TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership) se pregăteşte să permită pătrunderea în ţară a produselor made in SUA, care fuseseră interzise pe bătrânul continent tocmai din cauza minimelor lor garanţii de siguranţă sau a demonstratei lor toxicităţi (OMG, carne cu hormoni, alimente tratate cu pesticide interzise în Europa etc.).

In SUA, peste 80% din produsele alimentare conţin ingrediente modificate genetic dubioase, iar industria se luptă din răsputeri să le introducă şi în Europa şi în restul lumii. Dacă nimeni nu se va opune proiectelor monopoliste ale marilor multinaţionale, în câţiva ani ne vom trezi că există în comerţ doar alimentele lor genetic modificate, acoperite de brevet industrial şi care, treptat, le înlocuiesc pe cele naturale. Cartea Alegeri alimentare neinspirate are scopul de a contracara inexplicabilele "lacune" ale serviciului de informare publică despre ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat şi de a oferi posibilitatea familiilor să evite cele mai nocive produse alimentare care se află deja pe rafturile supermarketurilor.

***

Notă: Autorul acestei cărţi, Marco Pizzuti, va veni în România pentru a discuta cu publicul despre cum putem face alegeri alimentare inspirate.

Programul evenimentelor:
Bucureşti: joi, 21 iunie 2018, ora 19, Seneca Anticafe (detalii pe evenimentul de Facebook)
Tulcea (în cadrul Festivalului Pelicam): sâmbătă, 23 iunie 2018, ora 13.30, Casa Avramide

Participarea este gratuită, în limita locurilor disponibile, pe baza înscrierii prealabile la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro.

De la Philip Marlowe la Cozma Răcoare. Parcurs şugubăţ prin limba română - Moartea vine pe Bahlui

Radu Părpăuţă
Moartea vine pe Bahlui
Editura Junimea, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la Philip Marlowe la Cozma Răcoare.
Parcurs şugubăţ prin limba română

Editura Junimea din Iaşi a publicat în 2018 romanul lui Radu Părpăuţă intitulat Moartea vine pe Bahlui. Având drept fundal oraşul în care locuiesc, ceea ce este, de altfel, o raritate, bineînţeles că am fost curioasă să aflu despre ce este vorba şi, mai ales, cum poate arăta Iaşul într-un roman. Pe alocuri cinic, pe alocuri amuzant, romanul lui Radu Părpăuţă face parte din familia romanelor poliţiste, a cărţilor de vacanţă care îţi înseninează ziua, te ajută să te relaxezi atunci când ai nevoie. Philip Marlowe, detectivul imaginat de Raymond Chandler, este modelul la care se raportează Cozma Răcoare, personajul central al romanului. Cartea are un ritm alert, reuşeşte să îţi menţină interesul de la cap la coadă, este condimentată cu regionalisme şi vorbe de duh care îţi aduc un zâmbet pe buze, aşa cum de altfel ne-a obişnuit Radu Părpăuţă în rubrica săptămânală de pe LiterNet (citeşte aici).

Radu Părpăuţă, fost profesor, documentarist, traducător, bibliotecar, ziarist şi multe altele are avantajul de a cunoaşte foarte bine lumea în care îşi plasează personajele. Vorbim aici despre o cunoaştere a oraşului, a străzilor şi poveştilor sale, despre o cunoaştere a oamenilor de diverse categorii care îl populează, despre viaţa politică şi a oamenilor de afaceri provinciali care trăiesc în el. Toate aceste mici detalii reprezintă un atu important atunci când vrei să scrii un roman plauzibil, un roman în care personajele să nu fie de carton şi povestea să curgă într-un mod natural. Citind poveştile de viaţă ale personajelor secundare care se intercalează în mod inteligent cu firul anchetei lui Răcoare, am fost convinsă că Radu Părpăuţă a "furat" din realitate, că măcar o parte dintre destinele descrise în carte aparţin unor oameni adevăraţi care nu şi-au putut spune singuri istoriile. Aşa am simţit despre povestea fostului profesor de limba română ajuns cerşetor, despre povestea blocului de ţigani-lăutari, despre povestea Mariţei, femeia omorâtă de soţ şi chiar despre povestea Nataliei Ştefoi, femeia fatală din roman.

Spuneam că am fost curioasă cum se vede Iaşul într-un roman. Ei bine, imaginea nu este prea măgulitoare. Oraş provincial, plin de câini vagabonzi, cu o viaţă culturală amorţită, cu oameni meschini şi mânaţi, în mare măsură doar de interese personale, cu cartiere muncitoreşti pline de personaje pitoreşti, dar sărmane, cu crâşme de cartier celebre la nivel local, dar care nu le fac mai frecventabile, cu femei care îşi caută salvarea fie în braţele amantului fie în cele ale Bisericii, cu un Bahlui puturos şi murdar, Iaşul se arată gol în romanul lui Părpăuţă şi în ochii lui Cozma Răcoare. Lipsit de iluzii, cu principii morale destul de laxe, Răcoare este un personaj simpatic cu care îţi doreşti să te mai întâlneşti. Enervant pe alocuri, mai ales atunci când adoptă un ton de superioritate intelectuală, Răcoare poate deveni, dacă autorul şi o doreşte, protagonistul unei serii poliţiste care să aducă un suflu nou romanului de gen. Pentru că trebuie să recunoaştem, după revoluţie, ne-au cam murit eroii detectivi autohtoni.

Povestea are ca punct de plecare două morţi suspecte: cea a unui om de afaceri controversat - Toader Vartan, şi cea a unui boschetar, găsit mort sub pasarela dinspre Bucium. Cozma Răcoare, ziarist la o publicaţie locală, este pus de şeful său să afle detalii şi să scrie un articol despre moartea cerşetorului. Urmând indiciile, Răcoare descoperă că cele două crime sunt legate între ele. Încercarea de descoperire a adevărului îl va purta prin lumea noilor îmbogăţiţi, prin cartiere bogate şi sărace ale oraşului, prin ceea ce formează însăşi fibra şi viaţa oraşului de dincolo de pliantele publicitare.

Dincolo de firul poliţist, sunt multe pasajele de reţinut din acest roman. Delicioase sunt gândurile nu tocmai ortodoxe ale lui Răcoare cu privire la Maestrul Sadoveanu. Detaliile picante din viaţa scriitorilor consacraţi sunt intercalate în poveste şi fac lectura cu atât mai interesantă. De asemenea, lumea care populează bisericile şi mănăstirile de aici şi de aiurea este descrisă cu umor şi fără nici o sfială. De la baba smochinită care "se jăluie", la profesoara cu ochii roşii şi pardesiu demodat care se pune pe plâns de cum începe să vorbească şi femeile în vârstă, pline de bani, care practică turismul religios din lipsă de imaginaţie sau de ceva mai bun de făcut, toate personajele sunt bine gândite şi şlefuite pentru a se încadra în fresca pe care gândit-o autorul. Absurditatea înmormântărilor cu ştaif, prezenţa în faţa sicriului a oamenilor de afaceri şi a interlopilor, a politicienilor şi "doctorilor cu arginţi", a ştiristelor plictisite şi a actorilor de "însemnătate judeţeană" evocă un tablou cinic, dar real al lumii în care trăim. Sunt pagini reuşite care pot, cu siguranţă, supravieţui şi independent de roman.

Dacă ar fi să îi reproşez ceva romanului lui Radu Părpăuţă ar fi încercarea, puţin forţată pe alocuri, de a fi mereu amuzant şi spiritual. Dar nimeni nu este perfect, cu atât mai puţin personajul central imaginat de autorul ieşean. Una peste alta, romanul de faţă încearcă a-i oferi cititorului său un mic răgaz, un mic zâmbet şi confirmarea că lumea este văzută şi de alţii în nuanţe cenuşii, dar şi că acest lucru nu este un motiv de întristare. Eu una sper să mă mai întâlnesc pe Cozma Răcoare şi într-un roman viitor.

Muzică, film, literatură - Franţa văzută prin ochii unui scriitor britanic - Tour de France

Julian Barnes
Tour de France
Editura Nemira, 2018
traducere din engleză de Mihai Moroiu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Muzică, film, literatură - Franţa văzută prin ochii unui scriitor britanic

Apărută în 2002 cu titlul original Something to declare, cartea pe care ne-o propune editura Nemira în traducerea lui Mihai Moroiu, este nu doar o declaraţie de dragoste şi admiraţie faţă de Franţa, dar şi faţă de Flaubert şi romanele sale. De altfel, Tour de France se împarte în două părţi distincte, din punctul meu de vedere: o primă parte în care Barnes ne invită în Franţa lui, formată din muzica lui Jacques Brel, Georges Brassens şi Boris Vian, din filmele lui Godard şi Truffaut, din bucătăria franceză văzută prin ochii lui Elizabeth David - cea care prin cărţile ei de bucate a adus "aromele sudului în insulele noastre umede şi ceţoase" -, şi o a doua parte formată dintr-un calup de articole publicate iniţial în diverse reviste de specialitate şi care îi sunt dedicate lui Gustave Flaubert, vieţii şi scrierilor sale.

Prima parte mi s-a părut fascinantă. Paginile despre dispariţia Franţei profunde simţită, din câte ne spune Barnes, de Edith Wharton în timpul peregrinărilor ei prin Franţa alături de Henry James, eseul asupra modului în care au ales şi au înţeles să facă muzică monştrii sacri Brassens, Vian şi Brel, punerea în oglindă a personalităţilor lui Godard şi Truffaut, privirea pătrunzătoare asupra a ceea ce a fost şi este Tour de France atât pentru ciclişti cât şi pentru fanii francezi te ţin lipit de carte pentru o bună bucată de vreme. Barnes dă dovadă de o erudiţie greu de egalat atunci când vorbeşte despre subiecte care îl pasionează. În plus, condimentează totul cu umor, bârfe şi scandaluri ale epocii care fac ca paginile respective să fie şi mai savuroase.

Din paginile despre Jacques Brel înţelegem parcursul şi căutările identitare ale unui muzician adevărat. De la primele piese care se doreau lecţii de morală, Brel ajunge să cânte despre nord, beţie, trădare sexuală şi văduvie, dar şi despre dorinţele copilăriei şi nerozia adulţilor - "Ne trebuie o groază de talent / Să îmbătrânim fără să devenim adulţi". Barnes susţine că a interpretat şi singura piesă inspirată de coada la un bordel militar. La fel de savuroase şi interesante sunt şi rândurile dedicate lui Vian şi Brassens. Autorul este atât de convingător încât te face să cauţi să asculţi fiecare piesă despre care vorbeşte.

Atunci când nu vorbeşte despre muzică sau despre filmul francez, Barnes ne duce în călătorie cu Edith Wharton şi Henry James. Wharton, rafinată şi o bună cunoscătoare a artei şi arhitecturii, aprecia la francezi ordinea, eleganţa, graţia manierelor, verva, buna dispoziţie şi bucuria de a trăi inteligent. Bănuiesc că pentru mulţi dintre noi acestea sunt elementele care fascinează în continuare la francezi. Până la urmă, fiecare ţară se inventează în mintea cititorului prin prisma propriilor experienţe, dar mai ales prin câteva elemente definitorii date de percepţia generală.

Paginile dedicate cicliştilor şi celebrei competiţii numită Turul Franţei sunt pe alocuri cinice şi necruţătoare. Dopajul pare a fi o practică generalizată în lumea ciclismului, o lume în care doar "proştii şi rataţii sunt cei care intră în competiţie curaţi, împotriva trişorilor mai deştepţi." Cu toate aceste probleme morale, Turul rămâne o competiţie îndrăgită în Franţa. Barnes consideră că acest lucru se datorează faptului că reuşeşte să ofere publicului ceva unic şi diferit de orice altă competiţie: libertatea de a îl urmări de unde doreşti, posibilitatea de a îţi vedea idolul la doar câţiva paşi, faptul că pentru spectatori este gratuit nefiind nevoie să plăteşti bilet. Practic, este scuza perfectă pentru o mică vacanţă sau excursie.

Un alt articol amuzant inserat în volum este cel dedicat creatorului lui Maigret, Georges Simenon. Julian Barnes nu îi face un portret prea măgulitor scriitorului francez. Probabil că nici nu ar fi putut să o facă. Simenon s-a dovedit a fi o persoană preocupată doar de sine, a cărui filozofie de viaţă poate fi sintetizată în modul cum vedea rasa umană: oamenii se împart în cei care dau palme şi cei care iau palme. Mereu şi-a dorit să se plaseze în prima categorie. Simenon se lăuda şi cu performanţele sale sexuale, pretinzând că a "cunoscut" aproximativ 8.000 de prostituate. Sunt pagini scrise cu umor şi care ne fac cunoscută o faţetă (poate) mai puţin cunoscută la noi a celebrului scriitor.

Dacă aceste articole ar fi fost publicate în România şi ar fi avut drept subiect scriitori locali, sunt convinsă că volumul ar fi stârnit critici acerbe. Pentru că Barnes nu se opreşte la Simenon. Îi coboară de pe piedestal pe Baudelaire. Courbet şi Mallarmé fără nici o jenă. Faptul că sunt mari scriitori nu înseamnă că Baudelaire a fost mai puţin servil, profitor şi oportunist, Coubert mai puţin arogant şi Mallarmé mai puţin şters. Cred că toată lumea ar avea de învăţat din modul în care Barnes alege să vorbească despre aceşti mari scriitori: le recunoaşte valoarea operelor, dar în acelaşi timp este conştient că omul din spatele cuvintelor poate fi mic, meschin sau egoist după caz.

A doua parte a cărţii m-a pasionat mai puţin deşi tratează cu atenţie şi în detaliu viaţa şi opera lui Flaubert. Sunt articole care nu pot fi ratate de cineva interesat de subiect pentru că într-adevăr, după cum remarca cineva, este posibil ca Julian Barnes să fie unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai lui Gustave Flaubert din vremurile noastre. Autorul ne vorbeşte şi despre obsesia unui alt scriitor pentru Emma Bovary. Este vorba despre Mario Vargas Llosa, îndrăgostit profund de Emma din clipa în care a citit pentru prima oară romanul în 1959. Astfel, Orgia perpetua a lui Llosa este o discuţie despre geneza, realizarea, structura şi tehnica din Madame Bovary. Cu toate acestea, nici Llosa nu reuşeşte să dea un chip Emmei. Cred că cel mai mult din această parte mi-a plăcut exact această întrebare: "Este cu putinţă să fii îndrăgostit de o femeie şi să nu ştii cum arată?" Pentru că Flaubert nu face nici o descriere fizică a eroinei sale.

Paginile din a doua parte a cărţii pot părea un pic prea specifice pentru cititorul neinteresat de viaţa şi scrierile lui Flaubert. Deşi sunt scrise cu pasiune, documentat şi sunt interesante, articolele tratează un subiect particular din literatura franceză şi vorbesc prea puţin de Franţa şi ceea ce are ea de oferit unui cititor obişnuit şi care nu este şi nici nu îşi doreşte să cunoască în profunzime viaţa scriitorului francez.

Una peste alta, Tour de France îţi oferă motive în plus să iubeşti Franţa şi îşi confirmă că te afli într-o companie selectă când vine vorba de aprecierea faţă de bucătăria, muzica, filmul sau literatura franceză. De asemenea, oferă cititorului o lecţie despre cum poţi iubi un scriitor cu tot cu defectele sale, îţi arată că un piedestal nu este necesar când vine vorba de creator şi faptul că a avut slăbiciuni şi derapaje nu îi fac opera mai puţin valoroasă pentru posteritate. De multe ori nu adaugă decât o notă picantă la o istorie a literaturii care s-ar dovedi altfel anostă şi fadă.

Somatofobie - Extraconjugal

Mihai Radu
Extraconjugal
Editura Polirom, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Somatofobie

Somatofobie! a fost cuvântul care mi-a venit în minte atunci când am fost întrebată despre ce este vorba în romanul Extraconjugal. Mihai Radu scrie incitant, are nerv şi o ironie de om care îşi ţine bine în frâu instrumentele simţirii. E greu să laşi din mână cartea lui, mai ales când vezi în ea, reflectat, profilul unui personaj care este contrariul tău. Eşti curioasă cum e unul care trăieşte pe dos, ca atunci când te apucă să vezi cum ar arăta o fotografie când îi inversezi culorile în photoshop. Recunosc că am empatizat cu somatofobia personajului într-un pasaj în care era vorba despre chiftele şi despre carne. Într-adevăr, a te hrăni cu cadavre la o înmormântare, e culmea sinistrului.

Extraconjugal este scris la persoana întâi, ceea ce, desigur, întreţine iluzia identificării dintre autor şi personaj şi te face să te întrebi în ce măsură există un tezaur de experienţe trăite în spate. Fobiile sunt greu de descris doar din surse de documentare teoretice sociale sau livreşti.

Intriga nu este atât de simplă pe cât pare, iar romanul aduce la rampă o problemă fundamentală: în ce măsură copilul unei mame, chiar şi devenit adult, poate accepta că ea are o viaţă a ei independentă de rolul matern?

Pe scurt, personajul principal, Robert, care apare în postura de narator, află de la sora lui că mama lor, care a trecut desigur de prima tinereţe, are o boală venerică, deci un partener sexual diferit de tata. Fiul ei se confruntă zbuciumat şi semi-isteric cu chestiunea, revărsându-şi bulversarea într-o furtună de senzaţii chinuitoare care cuprind cam toate posibilele tonuri ale dezgustului şi neliniştii.

Aparent, ne confruntăm cu o patologie: e un infantilism să pretinzi, matur fiind, unei mame să îşi refuze orice altă menire. Pe de altă parte, este o chestiune atât de larg răspândită încât se poate spune că Mihai Radu pune degetul pe o rană a umanităţii care, deşi e mare şi lată cât o zi de post, e ţinută sub lacăt şi ocultată de mai toată lumea. De fapt, e, poate, tabuul ultim despre care nu se spune nimic.

M-a interesat chestiunea în primul rând pentru că acest tabu se revarsă, in extenso, asupra a tot ce înseamnă plăcere şi dorinţă femeiască. Arhetipul mamei care întruchipează o sfântă asexuată sau al virginei care nu cunoaşte plăcerea, al târfei / sclavei sexuale pentru care sexul e o corvoadă sau o tortură, al curtezanei care falsifică orgasmul, sunt tot atâtea avataruri ale tabuului impus sexualităţii femeilor. Mihai Radu trage la o parte cortina.

Aventura mamei, pe care personajul nu o poate tolera şi îngurgita psihologic apare în contrapunct cu relatarea unei aventuri proprii, pe care consideră absolut inofensivă sub pretext că e doar "sex" fără sentiment, ceva "murdar". Cât timp bărbaţii văd în sex o afacere murdară, nu se simt atât de vinovaţi, adulterul parcă nu mai pare atât de grav, iar acest fapt poate fi însuşi mobilul somatofobiei, catalizatorul ei. Vinovăţia apare travestită, proiectată, dizolvată în actul vinovat. Ia chipul "murdăriei". Sila de sine e proiectată asupra obiectului dorinţei. Aşa cum, în termenii esteticii lui Hume, frumuseţea e în ochii privitorului şi murdăria sexualităţii e tot o proprietate a unui fel de a privi. Schimbul de replici dintre Robert şi amanta lui este unul de o vulgaritate extremă, care denotă aceeaşi "distanţare forţată" faţă de actul sexual, o alienare. În chestiuni instinctuale n-are ce căuta oroarea. Somatofobia este o perversitate, este expresia refuzului de a-ţi asuma pornirile instinctuale, e un conflict senzorial declanşat şi întreţinut de sentimente de vinovăţie şi de un cult monogam imposibil de împlinit.

Somatofobia personajului este alimentată în ceea ce are excesiv, de vinovăţie, dar, la un nivel mai profund, e legată de angoasă. Orice fiinţă umană simte oroare faţă de tot ce înseamnă destrămare, descompunere, pierdere, îmbătrânire. Somatofobia apare ca reflex de apărare, ca respingere a identificării cu senzaţia şi cu formele fizice.

Cartea lui ridică o serie de întrebări legate de mistificări culturale care au vampirizat multe destine. Sunt bărbaţii făcuţi pentru monogamie? Nu e, oare, orice relaţie între un bărbat şi o femeie o continuă şi istovitoare luptă între nevoia lui de libertate erotică şi nevoia ei de fidelitate? Nu cade pradă, oare, orice "băiat bun" unei febre somatofobe prin care îşi mutilează potenţialul erotic? Chiar şi dorinţa de a avea o mamă "asexuată" este tot o astfel de mutilare. Familia e un teritoriu care-ţi claustrează bărbăţia până într-un punct în care începi să te simţi castrat. Robert, "dobitocul" adulterin, e genul de bărbat destoinic, tocmai de aceea o şi încasează. Bărbaţii fără scrupule ies mereu învingători şi sunt mai respectaţi de femei şi nu li se cere socoteală, tocmai pentru că nu se pun în slujba acestora. Ca şi intratul în mânăstire, ceremonia căsătoriei presupune un tip de sacrificiu, devii "mort" pentru orice altă posibilă pasiune, întâlnire, experienţă erotică aşa cum la ritualul de călugărire neofitului i se spune: "vei fi de-acum mort pentru lume şi viu pentru Dumnezeu".

Oamenii îşi propun prea multe de la cuplu. Trag prea mult de acest monstru cu două capete care e perechea şi la un moment dat cedează, explodează, face cancer. Mihai Radu ne-o comunică şi prin pasajele epice scrise în stil neorealist dar şi prin metafore emoţionante plasate în context, în puncte-cheie: "În reclame e un alb isteric. Nu poţi să trăieşti în acel alb, îţi arde retina, e împotriva vieţii." Albul isteric al reclamelor e căsnicia ideală la care bieţii cobai ai celei reale raportează totul.

Robert vorbeşte cu ranchiună despre maică-sa, deşi el însuşi a căzut în acelaşi păcat. O numeşte "babă futăcioasă" într-un dialog cu sora lui, Camelia. Se urăşte pe sine în "păcatul" ei cu aceeaşi fervoare cu care se urăşte şi propria slăbiciune, doar că lui îşi îngăduie "murdăria". El îşi acordă indulgenţe, oscilând patetic între nevasta pe care încearcă să o consoleze spunându-i că amanta nu înseamnă nimic şi amanta căreia îi pretind să înghită umilinţe în numele pasiunii carnale, dar pe maică-sa nu o poate ierta.

Romanul scoate la iveală toate rolurile masculine şi feminine în toate posturile tipice şi le expune ca bâlci. Vedem prototipul căsniciei fals-fericite dintre doi inşi prea snobi şi prea încrezuţi ca să accepte că nu e totul perfect, până când se rupe plasa de susţinere complet, în relaţia dintre Matei şi soţia lui, prototipul căsniciei tradiţionale, la cei doi părinţi, în care şi bunele şi relele sunt trecute sub tăcere şi acceptate ca o fatalitate, şi cel al cuplului în permanentă criză, cum e al lui.

Post adulter în viaţa lui Robert şi a Alexandrei nu se schimbă mai nimic, se adaugă doar straturi noi de tristeţe. Una dintre cele mai frumoase scene-metaforă ale cărţii are ca protagonistă o jucărie a fetiţei lor, Veronica. O păpuşă pe care copila o împinsese undeva, printr-o crăpătură a unui perete, în adâncul zidului, care geme fără oprire preţ de trei zile şi trei nopţi, prinsă acolo, imposibil de scos sau de oprit, ca o Ana a lui Manole, din plastic.

Scriitura e amară, cu umor sec şi cinism temperat. Expresii precum "era o jigodie familistă", "tot felul de cursuri despre viaţă şi suflet care au transformat-o de parcă urma să intre într-un program de protecţie a martorilor" lasă să se întrevadă imaginea unui inadaptat superior care suferă de o neputinţă funciară de a lua în serios jocurile de societate şi fantasmagoriile culturii, ceea ce face personajul atractiv şi atrage simpatia.

Întreaga carte este o meditaţie în jurul problemei adulterului şi a nevoii de convieţuire în cuplu. Este căsnicia sau nu o afacere falimentară? Este oare posibilă fericirea în acea tensiune care ţine în viaţă cuplul după ce frenezia începuturilor s-a stins? Orice coardă ţinută în tensiune se poate rupe la un moment dat, pe de altă parte şi starea de inspiraţie şi gândirea şi căutarea adevărului implică un anumit grad de tensiune şi contrarietate, ba chiar şi simplul exerciţiu al voinţei. Preţul libertăţii este, de multe ori, singurătatea. Preţul trăitului în cuplu, poate fi, în momente de criză, tot singurătatea, însă una care te striveşte.

Într-o relaţie intimă existenţa proprie e permanent validată de celălalt sau supusă examenului dorinţelor şi aşteptărilor celuilalt. Nu-ţi mai aparţii între totul. Iar cartea lui Mihai Radu tocmai asta chestionează: în ce măsură faptul de a fi incorporat, angrenat nu te deformează moral şi sufleteşte într-o mai mare măsură decât te împlineşte.

Cea mai absurdă cerinţă din carte este a nevestei îngrozite de legăturile extraconjugale ale soţului: "dacă îţi vine să mă înşeli, spune-mi şi mie!". E o replică-simbol, care vorbeşte despre fragilitatea şi ingenuitatea sufletului care nu e niciodată pregătit pentru abandon, deşi adevărul, despre orice relaţie, este că se poate termina oricând aşa cum se termină toate: copilăria, idealismul, cărţile bune.

Se non e vero(iu) e ben trovato...

Marian Sorin Rădulescu
Mircea Veroiu - poezia unei lumi tragice
Editura Noi Media Print, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Se non e vero(iu) e ben trovato...

După un debut eclatant, anunţat încă de filmele de examen de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti absolvit în anul 1970 şi după o carieră artistică eminentă, deşi controversată uneori, Mircea Veroiu a avut parte de o postumitate silenţioasă. Rareori s-a întâmplat în ultimele două decenii să asistăm la meritatul rapel la opera sa cinematografică, exceptând câteva lucrări de licenţă de la facultatea de film a UNATC (cărora am avut ocazia să le asigur coordonarea ştiinţifică) şi - mai ales - apariţia unei cărţi plină de admiraţie precum Ultima vară a tinereţii pe care Silvia Kerim i-a consacrat-o ca pe un altar al iubirii, făurit din puternice amintiri. Intrarea cineastului în acest nemeritat con de umbră nu-i diminuează valoarea, Veroiu rămânând unul din regizorii noştri care au marcat stilistica cinemaului românesc prin producţii de mare deschidere către orizonturile filmului european.

Debutul cu Nunta de piatră (1972) (împreună cu Dan Piţa, celălalt coleg de la clasa condusă în primii ani de studiu de către Victor Iliu) a reprezentat o magnifică afirmare a capacităţii vizuale a filmului românesc, bântuit prea adeseori de mediocritate şi prea rar hărăzit capodoperei. Atât prima ecranizare a tandemului amintit cât şi abordarea aceleiaşi lumi minereşti a lui Ion Agârbiceanu din Duhul aurului (1974) avea să conducă la ideea apariţiei în spaţiul nostru a unor talente din nobila familie cinematografică a lui Luchino Visconti (cel din Ghepardul şi Moarte la Veneţia), expresie altitudinară deci a rafinamentului vizual.

Această linie este urmată de Veroiu chiar şi în "primul său film independent" cum impropriu s-a scris nu o dată, uitîndu-se că în modulele cinematografice ale ecranizărilor după Agârbiceanu realizate de Piţa şi Veroiu era vorba de asigurarea semnăturii regizorale distincte. 7 zile este considerat pe bună dreptate "cel dintâi film poliţist românesc, marcat de o apăsată calofilie". Fraza citată aparţine lui Marian Sorin Rădulescu, unul dintre cei mai fervenţi suporteri ai filmului românesc, autor a sute de pagini dedicate acestuia sub genericul Pseudokinematikos. Acest "fals tratat de cinema" reprezintă, ca şi modelul său odobescian, dedicat vânătorii în Bărăgan, o splendidă călătorie în lumea artelor. Autorul nostru este preocupat şi el, precum ilustrul său înaintaş, de valoarea expresivă a unor opere oarecum singulare şi pe care Tudor Vianu le-a menţionat şi analizat la timpul său. De data aceasta, filmul reprezintă "baza de selecţie" a unor realizări artistice demne de stima şi interesul publicului iar M. S. Rădulescu se manifestă ca un ghid patetic şi competent în relevarea lor.

Bineînţeles că multe dintre izbânzile cinematografice puse în discuţie aparţin "generaţiei '70" - impusă prin manifestul în imagini Apa ca un bivol negru - generaţie căreia îi aparţinea - glorios şi modest - însuşi Mircea Veroiu.

Filmografia acestuia este trecută în revistă prin judecăţi critice originale (Dincolo de pod vădeşte "preocuparea pentru obţinerea omogenităţii de stil") sau prin amintiri personale menite să fixeze emoţional întâlnirile (ori reîntâlnirile) cu unele filme. Exemple, menite să personalizeze relaţia autorului cu opera lui Mircea Veroiu: "Am văzut Sfîrşitul nopţii în vara anului 1983 (la premieră) pe 4 iulie. Ţin minte precis că era imediat după examenul de treapta întâi, proba de matamatică." Am putea trage de aici concluzia că, acolo, la Cinema Timiş se năştea la data sus amintită (Born on the Fourth of July! n.n.) marea cinefilie a lui Marian. Ceea ce avea să se întâmple peste aproape un sfert de secol nu este mai puţin important: "Vreme de 23 de ani (până am revăzut filmul la TVR Cultural) am ţinut minte fiecare secvenţă"...

Deşi foarte diferite tematic, filmele lui Veroiu au rămas omogenizate de acel sigiliu stilistic remarcat la Dincolo de pod. Fie că e vorba de Mânia (după Alecu Ivan Ghilia) ce ar fi meritat titlul iniţial (deşi nedorit în epocă de cenzură) Cronica unor împăraţi desculţi, care ar fi putut rămâne drept unul dintre cele mai frumoase (alături de Farmecul discret al burgheziei de Buñuel-Carrière) din întreaga istorie a filmului mondial, fie că e vorba de Semnul şarpelui, minunata radiografie a pustei sau de Aşteptând un tren (poveste legată de evenimentele din vara/toamna lui 1944) ori de Să mori rănit din dragoste de viaţă (cu o temă a ilegalităţii uteciste amintind de Duminică la ora 6 al lui Lucian Pintilie), toate poartă "brandul" unui cineast plin de har şi care-şi va (re)manifesta excepţia în 1985 cu Adela. Ecranizarea după romanul unic al lui Garabet Ibrăileanu avea să devină ea însăşi o probă a unicităţii cinematografului.

A urmat Umbrele soarelui, ultimul film făcut înaintea deciziei de a părăsi România, realizat pe un scenariu de Ion Brad ("am zărit afişul de la Umbrele soarelui în vitrina interioară a cinematografului Capitol" - mărturiseşte M.S.R.) şi a cărui poveste i se pare a avea "unele puncte comune (inclusiv interpretul rolului principal) cu Ochi de urs, filmul lui Stere Gulea din 1983, după nuvela sadoveniană".

Stabilirea în Franţa a cineastului român echivala cu întreruperea practic a carieirei sale artistice, rolul jucat într-un aşezământ cultural de la marginea Parisului de "instructor cinematografic" fiind departe de admirabila sa vocaţie.

În cartea noastră Cinema, cinema, cinema regizorul Dan Piţa aduce informaţii importante legate de drama reală a unui prieten artist pe care, după 1989, avea să-l determine, nu fără dificultate să-şi reia în patrie activitatea cinematografică încheiată, din câte se ştie, cu câteva filme în care, cum observa Calin Căliman, regizorul "s-a plasat permanent în interiorul dramelor aduse pe ecran". E vorba de Somnul insulei - ecranizare după Al doilea mesager de Bujor Nedelcovici, scriitor ce împărtăşise aceeaşi experienţă pariziană a exilului, de Scrisorile prietenului (inspirat din proza stranie a lui A. E. Baconski), de Craii de Curtea-Veche - după capodopera "declasării" a lui Mateiu Caragiale şi de Femeia în roşu, romanul-experiment scris à trois mains de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, o poveste inspirată de emigraţia transoceanică. Este filmul prin care - cum admirabil va formula Marian Sorin Rădulescu, Mircea Veroiu se desparte de cinema "într-o prea tânără bătrâneţe".

Bucuros să pot semnala atari exprimări personale, nu pot să nu regret faptul că M.S.R. a preferat unei analize lărgite a filmografiei lui Veroiu sinteza critică a exegezei ce a însoţit timp de mai multe decenii creaţia regizorului. Astfel încât volumul pe care ni-l propune, cu o preţuire atingând veneraţia, este mai degrabă un "dosar Veroiu" decât o monografie critică originală.

Dar poate că tocmai în ideea apărării invulnerabilităţii unei opere extraordinare autorul a preferat să-şi afle aliaţi în zeci de confraţi ce au scris cu profunzime şi - chiar cu emoţie - despre filmele în cauză: George Littera, Florian Potra, Ecaterina Oproiu, Eva Sârbu, Gelu Ionescu, Alice Mănoiu, Roxana Pană, Eugenia Vodă, Mircea Alexandrescu, Cristina Corciovescu, Valerian Sava. Sunt doar câţiva dintre criticii şi istoricii noştri cinematografici care s-au apropiat de Veroiu cu o decizie şi o seriozitate menite să ne gândim astăzi cu nostalgie la o veritabilă vârstă de aur a exegezei cinematografice româneşti.

Este aşadar meritul incontestabil al lui Marian Sorin Rădulescu de a ne fi restituit - prin rememorarea filmelor lui Veroiu - o epocă istorică şi culturală peste care nu se poate trece uşor decât dacă te urmăreşte blestemul suficienţei şi al nepăsării.

Francisc din Assisi, sfânt şi personaj

Francisc din Assisi
Florile Sfântului Francisc
Editura Vremea, 2018
traducere şi note de Florina Nicolae

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Francisc din Assisi, sfânt şi personaj

Francisc din Assisi (1181-1226) a fost, în vremea sa, şi a continuat să fie peste veacuri, sfântul necesar pentru a lămuri aspiraţia firească a oricărei fiinţe omeneşti de a şti şi a se şti situat undeva şi faţă de ceva sau Cineva. Nu a rămas închis în rama icoanei sale, ca model static, de imitat, ci trăieşte ca personalitate fascinantă ce solicită reflecţia, interogaţia, propune o cale ce poate fi, dacă nu urmată, cu certitudine gândită, meditată. Este totodată personajul care sondează istoria perpetuă a existenţei pentru a o adapta la timp şi la timpuri.

Dante, Saramago, Torquato Tasso, Rubén Dario, Kazantzakis şi mulţi alţii l-au admirat în cuvinte; Franz Liszt, Malipiero, Castelnuovo-Tedesco, Olivier Messiaen în sunete; Zurbarán, Giotto, Bellini, Tiziano, Caravaggio şi Joan Miró în culori fixe, iar Roberto Rossellini şi Federico Fellini, Raffaello Pacini şi Franco Zeffirelli în imagini mişcătoare.

Dar veacul său a întrecut în admiraţie veacurile următoare: scrierile despre Francisc erau atât de numeroase imediat după moartea sa, încât a fost nevoie de o stăvilire, ba chiar eliminare a unora dintre ele. Însă I fioretti - Floricelele i-au trecut prin inimi până la noi. Considerat a fi expresia cea mai autentică a vieţii religioase din Evul Mediu, conţinând mult mai multă istorie şi politică decât etalează la prima vedere, Florile a fost un bestseller chiar de la început şi este considerat în continuare un clasic al literaturii universale. Titlul indică o antologie de texte alese pe baza unor criterii de direcţionare morală (departe de a fi, însă, un breviar de reţete), narate pe un ton fabulos, cu o simplitate expresivă eficientă.

Legendele aduc mărturii preţioase despre vitalitatea şi entuziasmul cu care se păstra amintirea despre viaţa şi învăţăturile Sărăcuţului (il Poverello), cucerind nu numai prin farmecul poeziei, ci şi prin atmosfera documentului istoric. Este, în mare parte, versiunea populară a lucrării Actus beati Francisci et sociorum eius, redactate între 1327 şi 1340, probabil de Fra Ugolino da Santa Maria, al cărui nume e menţionat de trei ori în Actus. Floricelele (I fioretti) - cu sensul evident de Antologie - erau un exemplu de popularizare (volgarizzamento), adică traducerea în limba italiană a timpului (lingua volgare) a unei opere scrise în latină sau, uneori, în greacă, cu unele modificări faţă de textul original, adaptat la contextul cultural în care avea să fie inserat. Deosebit de răspândit în Italia în secolele XIII şi XIV, acest gen a apărut concomitent cu naşterea unei culturi a scrisului în "volgare", din necesitatea de a oferi unui public cât mai larg modele şi învăţături provenind din alte literaturi. Autorul unor astfel de traduceri-adaptări nu-şi punea problema unei reproduceri fidele, ci mai degrabă era preocupat de folosul (edificarea) şi plăcerea cititorului. De aceea i se părea firesc să elimine anumite părţi considerate nesemnificative, să dea lămuriri ample pentru unele cuvinte, concepte sau întâmplări care ar fi fost greu de asimilat în cultura timpului, să de-localizeze un eveniment, să re-elaboreze în stil propriu opera şi să treacă textul originar prin propriul alambic artistic.

Astfel au apărut în Italia medievală operele lui Cicero, Salustius, Virgiliu, Ovidiu, Boetius, Titus Livius (acesta din urmă prin travaliul tânărului Giovanni Boccaccio). În Europa Evului Mediu,limba comună, populară era vorbită de toţi aceia care nu cunoşteau latina. Cine ştia litterae latinae era considerat litterat, adică alfabetizat. Francisc însuşi se declara "ne-literat", adică necunoscător al limbii latine, deşi, ca fiu al unui negustor bogat, fusese şcolit în această limbă, precum şi în franceză; de asemenea redactase, cu ajutorul ucenicilor săi, atât în limba populară, cât şi în latină, numeroase texte care au circulat în epocă.

Florile a fost redactat pornind de la Actus, probabil de franciscanul din regiunea Marche, Ugolino da Montegiorgio, între sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui de-al XIV-lea, şi continuat, se pare, de Ugolino Brunforte da Sarnano, dar, după alţi exegeţi, de Giovanni dei Marignolli. Francesco De Sanctis îl situa pe autorul culegerii alături de cei care: au ingenuitatea unui copil ce stă cu ochii larg deschişi pentru a auzi, şi cu cât faptele sunt mai extraordinare şi mai minunate, cu atât ascultă cu mai mult nesaţ şi crede tot... participarea lui afectivă este cu atât mai vie, mai impetuoasă şi mai lirică, cu cât viaţa sa este mai abstinentă şi strâmtorată; aproape o răzbunare a naturii, care strigă mai tare acolo unde e contrastul mai puternic.

Însă Gianfranco Contini observă că Florile, "în ciuda aparentei inocenţe, este şi un gest de politică ecleziastică", referindu-se la faptul că autorul susţine necesitatea conformării cu modelul franciscan al rigorii absolute. Opera apare mai apropiată de viziunea tipică a "curentului" Spiritualilor, susţinători ai necesităţii ca Ordinul minoriţilor să fie cât mai fidel idealului de sărăcie promovat de Sfânt.

Ei, ce spui scârbă? Amintiri din cea mai bună dintre toate lumile posibile - Călătoria prin Eldorado

Nikolai Vasilievici Sablin
Călătoria prin Eldorado. Zece ani în lagărele sovietice
Editura Corint, 2018
traducere de Antoaneta Olteanu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ei, ce spui scârbă? Amintiri din cea mai bună dintre toate lumile posibile

Personal, nu cred că putem cunoaşte ce s-a întâmplat cu adevărat în comunism fără să citim mărturiile celor care i-au îndurat "binefacerile". Din păcate, deşi s-au publicat numeroase memorii, amintiri şi interviuri cu martorii şi victimele acelor vremuri, uitarea pare a se aşterne uşor, uşor peste una dintre cele mai negre pagini din istorie. Lupta cu uitarea este una dintre cele mai importante îndatoriri ale istoricilor şi, de aceea cred că demersul editurii Corint de a publica memoriile lui Nikolai Vasilievici Sablin intitulate ironic Călătoria prin Eldorado este nu doar un demers salutar ci şi absolut necesar.

Nikolai Vasilievici Sablin a fost comandor al Marinei Imperiale Ţariste, având 10 ani de serviciu pe iahtul personal al Ţarului Nikolai al II-lea al Rusiei. În urma Revoluţiei Ruse a emigrat în România în 1920, devenind lider al emigraţiei politice ruse de orientare monarhistă. Sablin a fost răpit în 1944 de contraspionajul militar sovietic, transportat la Moscova şi condamnat la 20 de ani de lagăr. În acel moment avea deja 64 de ani. Se întoarce în România în 1955 şi, ca urmare a scrierii acestor memorii este condamnat, de data aceasta de către Securitate, la 20 de ani de temniţă grea şi 8 ani de închisoare corecţională. Moare în 1962, în detenţie, la Dej. Condamnat la moarte pentru că a scris o carte!

Faptul că aceste memorii au supravieţuit este un miracol în sine pentru că au fost redactate în doar două exemplare. Scrise în limba rusă, un exemplar a fost a fost expediat în Occident, dar nu a fost niciodată publicat, cel de-al doilea a fost confiscat de Securitate şi recuperat din Arhiva CNSAS. Informaţiile despre viaţa şi cariera lui Sablin le datorăm, în principal, cercetărilor lui Vadim Guzun care completează în mod fericit Călătoria prin Eldorado. Memoriile ne ajută să îl cunoaştem mai îndeaproape pe fostul marinar. Îi descoperim umorul, ironia, curajul şi ascuţimea spiritului. Descoperim un om bătrân şi bolnav, dar care nu face caz de aceste lucruri astfel încât, de multe ori pe parcursul lecturii uiţi, de fapt, câţi ani are autorul. Descoperi un om rafinat, cu simţ de observaţie, pătrunzi în mentalitatea unui om de la începutul secolului trecut. Pudoarea, revolta faţă de întinarea eternului feminin, dezumanizarea şi decăderea tovarăşilor de lagăr sunt toate descrise de autor, fără a condamna sau arăta cu degetul. Este, însă, necruţător în afirmaţii ca orice militar de carieră. Înzestrat cu un talent literar remarcabil, Sablin reuşeşte să aducă, oricât ar părea de incredibil, zâmbetul pe faţa cititorului. O face atunci când se joacă cu cuvintele şi ne vorbeşte despre Uniunea Republicilor Flămânde cum numeşte URSS, o face atunci când îi descrie pe Malenkov, Stalin sau Beria, dar mai ales când redă aventura pariziană a lui Afanasi Ivanovici Buţenko, alias de Beloţerkovski.

Personajul respectiv, fost ministru al transporturilor şi înalt demnitar sovietic era în lagăr alături de Sablin şi, după cum ne povesteşte acesta, vorbea foarte mult şi îi înveselea sau plictisea (după caz) pe deţinuţi cu aventurile trăite (sau imaginate) de el la Paris unde fusese trimis ca reprezentant al URSS la Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii. Nu ştia limbi străine, nu avea cunoştinţe medicale, era, cu alte cuvinte, imaginea funcţionarului sovietic de rang înalt. Povestirile lui Buţenko rememorate de Sablin, sunt de un umor nebun, dar descriu şi o realitate crudă a regimului. Modul în care se lasă păcălit Buţenko de duduiţa Olga, cum ajunge să arunce cu bani în stânga şi în dreapta mulţumind în acelaşi timp mujicului rus care stă şi rabdă de foame deşi munceşte din greu, lipsa oricăror maniere şi a oricărei urme de conştiinţă fac din Afanasi Ivanovici un personaj literar unic care ar merita studiat în şcoală.

Sablin este neîndurător şi atunci când povesteşte despre haosul care domneşte în lagărele prin care trece în odiseea sa, despre lipsa unei minime organizări şi eficienţe, despre condiţiile de viaţă groaznice, despre corupţia şi furtul generalizat. Aflăm că se făcea comerţ cu pâine, apa era mizerabilă, cu miros de amoniac, condiţiile din lazarete făceau în multe cazuri supravieţuirea imposibilă, aflăm că şobolanii au limbile fine pentru că, ne spune autorul, s-a trezit de multe ori cu ei lingându-l pe faţă. Istoricii vor găsi informaţii utile despre organizarea deţinuţilor, despre cumătri, staroste şi alte categorii de deţinuţi, despre cum se desfăşurau în realitate anchetele, despre viaţa femeilor în lagăr - pentru că autorul pare de multe ori mai sensibil şi îndurerat de condiţiile şi experienţele dezumanizante prin care trec femeile decât de cele prin care trece el însuşi. Cartea poate fi citită, însă de oricine pentru că Sablin este natural în scris, ai senzaţia că îţi vorbeşte direct, ţie, cititorului.

Călătoria prin Eldorado se dovedeşte a fi o mărturie unică şi originală. Este, dacă vreţi, testamentul nu doar al lui N.V Sablin ci şi al unei întregi generaţii de oameni verticali, cu principii şi educaţi care au pierit în lagărele comuniste. Sablin întâlneşte tot felul de oameni, de la aristocraţi, militari şi oficiali ai Rusiei Ţariste, ţărani şi oameni simpli aflaţi, din nefericire, în calea tăvălugului sovietic, până la foşti procurori sau demnitari sovietici care aveau pe conştiinţă sute sau mii de oameni. Contrastul dintre demnitatea şi imaginea despre lume a lui Sablin şi modul în care sunt creionaţi ceilalţi şi lumea sovietică în ansamblul ei este imens. Înţelegem citindu-l cât de mult am pierdut din eleganţa, înţelepciunea şi frumuseţea lumii atunci când am pierdut aceşti oameni. Cartea aceasta este un cadou destinat generaţiilor de azi care par a-şi fi pierdut busola morală şi, totodată, un exemplu de viaţă trăită fără lamentări şi fără a avea capul plecat. Nu pot decât să spun că mă bucur că o asemenea lucrare a fost descoperită în arhivele CNSAS. Sper că viitorul ne va oferi şi alte surprize la fel de importante şi semnificative pentru reconstituirea nu doar a trecutului nostru recent ci şi a unui mod de a privi lumea, mod care are în centru credinţa şi educaţia ca piloni de bază ai clădirii unui caracter.

Nota autoarei la Grădina speranţei

Diane Ackerman
Grădina speranţei
Editura Meteor Publising, 2018
traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nota autoarei

Jan Żabíński a fost directorul unei grădini zoologice. El şi soţia sa, Antonina, îngroziţi de rasismul nazist, au exploatat obsesia naziştilor pentru animalele rare pentru a salva mai bine de 300 de oameni sortiţi pieirii. Povestea lor rămăsese uitată între cutele istoriei, aşa cum se întâmplă uneori cu acţiunile pline de compasiune. Dar în Polonia celui de-al Doilea Război Mondial, când puteai fi condamnat la moarte şi dacă îi dădeai o cană de apă unui evreu însetat, eroismul lor iese în evidenţă ca un fapt cu atât mai senzaţional.

În relatarea istoriei lor, am recurs la multe surse pe care le-am detaliat în bibliografie, dar mai presus ca orice la memoriile ("bazate pe jurnalul şi însemnările mele răzleţe") "soţiei directorului de zoo", Antonina Żabíńska, pline de vraja senzuală a grădinii zoologice, la cărţile ei autobiografice pentru copii, ca Viaţa în grădina zoologică, la cărţile şi amintirile lui Jan Żabíński şi la interviurile pe care Antonina şi Jan le-au acordat unor ziare poloneze, ebraice şi idiş. Ori de câte ori am spus că Antonina sau Jan credeau, se întrebau sau simţeau, am citat din scrierile sau interviurile lor. Am folosit de asemenea fotografii de familie (aşa am ştiut că Jan îşi purta ceasul pe încheietura păroasă a mâinii stângi şi că Antoninei îi plăceau rochiile cu buline); conversaţiile purtate cu fiul lor Ryśzard, cu diverse persoane de la Grădina Zoologică din Varşovia şi cu varşoviene care au fost contemporane cu Antonina şi care în acelaşi timp au activat în Rezistenţă; scrieri de Lutz Heck, exponate văzute în muzee, ca dramaticul Muzeu al Revoltei din Varşovia şi elocventul Muzeu al Holocaustului din Washington, D.C.; arhivele Muzeului Zoologic de Stat; memorii şi scrisori adunate de un grup clandestin de arhivişti în timpul războiului care au ascuns (în cutii şi bidoane pentru lapte) documente care se află acum la Institutul Evreiesc de Istorie din Varşovia; declaraţii acordate programului "Drept între popoare" şi superbului proiect Shoah, ambele aparţinând Israelului; ca şi scrisori, jurnale, predici, memorii, articole şi alte scrieri ale locuitorilor ghetoului din Varşovia. Am studiat felul în care nazismul a sperat nu doar să domine naţiuni şi ideologii, ci şi să modifice ecosistemele planetare, exterminând specii native de plante şi animale (inclusiv oameni) din unele ţări, străduindu-se în acelaşi timp să protejeze alte animale şi habitate aflate pe cale de dispariţie, ba chiar să reînvie specii extincte, ca bourul şi zimbrul. Am cercetat ghiduri dedicate faunei şi florei poloneze (explorarea naturii Poloniei mi-a oferit constant mici surprize), ghiduri ale obiceiurilor, bucătăriei şi folclorului polonez, dar şi cărţi despre medicamente, savanţi, arme şi alte teme naziste. Mi-a făcut plăcere să aflu despre hasidism, Cabală şi misticismul păgân de la începutul secolului al XX-lea, despre rădăcinile naziste în ocultism şi despre chestiuni practice ca istoria socială şi politică a Poloniei şi abajururile baltice ale epocii.

Sunt de asemenea îndatorată cunoştinţelor nepreţuitei mele consiliere poloneze Magda Day, care şi-a trăit primii 26 de ani ai vieţii în Varşovia, şi fiicei ei, Agata M. Okulicz-Kozaryn. Într-o călătorie întreprinsă în Polonia, am cules impresii în pădurea Białowieża şi în Grădina Zoologică din Varşovia în sine, unde am zăbovit şi m-am plimbat în jurul vechii vile şi am urmat paşii Antoninei pe străzile înconjurătoare. Sunt foarte recunoscătoare doctorului Maciej Rembiszewski, actualul director al grădinii zoologice din Varşovia, şi soţiei lui, Ewa Zabonikowska, pentru generozitatea cu care mi-au dăruit din timpul şi spiritul lor, ca şi lucrătorilor din grădina zoologică pentru cunoştinţele, resursele şi primirea pe care mi-au acordat-o. Îi mulţumesc de asemenea lui Elizabeth Butler pentru ajutorul neobosit şi mereu optimist, şi profesorului Robert Jan van Pelt pentru criticile grijulii.

Ca în cazul tuturor cărţilor mele, am ajuns la această poveste pe o rută foarte personală: ambii mei bunici materni au fost polonezi. Am fost influenţată în mod intim de relatări ale vieţii poloneze cotidiene oferite de bunicul meu, care a crescut în Letnia, o suburbie a lui Przemyśl, şi care a plecat înainte de al Doilea Război Mondial, şi de mama mea, care a avut rude şi prieteni ce au trăit în ascunzători sau în lagăre. Bunicul, care trăise la o fermă mică, îmi povestea snoave populare ce fuseseră transmise de generaţii prin tradiţia orală.

În una dintre snoavele acelea era vorba despre un sat care avea un circ mic, al cărui leu murise pe neaşteptate. Directorul circului l-a întrebat pe un evreu bătrân şi sărac dacă n-ar fi vrut să joace el rolul leului, iar acesta a acceptat întrucât avea nevoie de bani. Directorul i-a spus:
- Nu trebuie decât să porţi blana leului şi să stai în cuşcă, iar oamenii vor crede că eşti un leu.

Bătrânul s-a conformat şi a intrat în cuşcă, gândindu-se: "Ce slujbe ciudate am avut la viaţa mea!" Brusc însă gândurile i-au fost întrerupte de un zgomot. S-a întors repede şi a văzut alt leu înaintând tiptil în cuşca lui şi fixându-l cu ochi flămânzi. Tremurând ca varga, retrăgându-se şi neştiind cum să se salveze, bătrânul a început să răcnească primul lucru care i-a venit în minte - o rugăciune evreiască. Abia rostise însă cu disperare primele cuvinte, Şema Israel ("Ascultă, Israele")... când celălalt leu i s-a alăturat cu adonai eloheinu ("Domnul Dumnezeul nostru") şi cei doi aşa-zişi lei au terminat rugăciunea împreună. Nu mi-aş fi putut imagina cât de relevantă, în mod straniu, avea să fie această snoavă populară pentru istoria reală care urmează.

O carte fără pereche: Bună dimineaţa, o sută de gâşte

Roxana Pavnotescu
Bună dimineaţa, o sută de gâşte
Editura Junimea, 2011

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O carte fără pereche

Când am citit-o, m-a uluit. Mai mult decât atât: m-a copleşit... năucit... nici nu pot desemna, cât de cât exact, cele simţite. Paradoxal, însă: entuziasmul meu iniţial şi-a pierdut, parcă, girueta şi s-a transformat repede, dar temeinic, într-o ciudată şi derutată neputinţă, când am încercat să-l coagulez într-o recenzie... Cu fiecare încercare de a scrie ceva despre această carte unică, plină de o sevă sufletească tulburătoare, de reverberaţii profunde, ceva - declanşat misterios, dar real - mă făcea să mă simt mic; prea mic... cam cât un pui de gâscă ce nu ştie, încă să zboare. Bruma de idei pe care reuşisem să le cristalizez se spulberau inexplicabil atunci când, părăsind alcătuirea fascinantă a acestei litanii (să-i zicem literare, deşi e prea puţin spus), dobândeam distanţa care seacă... ucide... deformează, denaturează şi desfiinţează acel fascinant şi intens iradiant univers omenesc. Cel care, tocmai pentru că este absolut omenesc (prin prisma spiritului), nu se lasă prins, explicat, sistematizat, raţional-izat.

Am înţeles, după mult timp de sterile căutări, secretul derutei mele: ideile, cuvintele, frazele care rezultau cu chin din efortul meu intelectual transformau CEVA într-un altCEVA. Poate că inteligibil, valabil sub aspect literar dar, fatalmente, irelevant, mic, neînsemnat... străin (prea străin, rece, palid!), de realitatea sufletească a evocării, aşa cum musteşte ea, plină de autentic, de sevă vitală, din paginile volumului pe care Roxana Pavnotescu şi-l oferă sieşi şi lumii, memoriei tatălui şi noianului de amintiri, filtrate de timp şi de viaţă, ale celor care l-au admirat pe acesta; l-au venerat; l-au iubit sau neiubit...

Căci asta înseamnă, în fond, cele o sută de gâşte, coborâte părelnic (metaforic) din înaltul cerului pentru a plânge, împreună cu autoarea şi cu restul lumii, des-fiinţarea celui care strălucise, se stinsese (iniţial doar la nivel mental) şi dispăruse, banal şi totuşi tragic, atunci când o explozie vaso-cerebrală brutală venise să confirme şi să încheie noaptea grea, ilogică, deprimantă şi absurdă, aşternută dramatic - sub denumirea de maladia Alzheimer - peste mintea celui care îi fusese Tatăl pământesc.

De la adoraţia infantilă la înţelegerea, recunoştinţa şi adoraţia copilului devenit adolescent, apoi adult matur, de la fascinaţie la spaimă, revoltă şi deznădejde, Roxana Pavnotescu îşi adună sufletul şi mintea (excepţionale şi unul, şi cealaltă), memoria afectivă care înnobilează, postfestum, momente şi fotografii, replici şi situaţii diverse, în edificarea, acreditarea şi nemurirea (măcar a) cultului patern.

Ciudăţenia titlului (care ar oripila orice editor dedicat exclusiv profitului financiar al cărţii ridicată la rang de afacere comercială) şi care, până să ajungă la metaforă, pare a trece prin zoologie, vine să acopere, ca un văl fantastic în plutirea şi semnificaţiile sale personale, un trecut dispărut pe plan obiectiv, dar renăscut fabulos, ficţional, de o stranie şi iluzorie vitalitate. Ridicate la rangul de simbol al trecerii timpului, cele (nici măcar) o sută de gâşte - căci tocmai asta e problema de aritmetică pe care zoologia zborului o plasează în exactitatea şi precizia matematicii - zburătăcesc de-a valma cu amintirile de o uimitoare exactitate sau cu proiecţiile, obsesiile, visele şi deznădejdile autoarei rămasă aici, pe pământ. Pagină după pagină, fragment după fragment, asist - asemeni unui om cu mintea tulburată de emoţii şi neînţelegeri, de regrete şi disperări, de voinţă trecută şi neputinţă prezentă şi viitoare - împreună cu autoarea, la un film unic, devastator în suferinţa pe care o emană. Un film montat (ca la Eisenstein, parcă) în legea lui; adică e emoţiilor compulsive şi a semnificaţiilor când incandescente, când de abia pâlpâinde, readuse la terifianta semi-viaţă de fâlfâitul oxigenant de aripi al celor (nici măcar) o sută de gâşte care... au salvat, poate, Capitoliul dar (vai!) nu mai au nici o putere asupra unui spirit stins înainte de vreme şi de rost, doborât la pământul care-l aşteaptă, răbdător şi implacabil, să se ascundă în el.

O carte? Nu!... Mai mult decât o carte... mai altfel; mai înălţătoare şi mai înjositoare pentru fiinţa umană blestemată, nici nu se ştie dacă pe drept sau pe nedrept, la negura interioară, tot mai cuprinzătoare şi mai devastatoare. Dar, mai dureros, şi pentru celelalte fiinţe, iubitoare, altfel blestemate... să asiste, la fel de neputincioase, în pofida lucidităţii, la prăbuşirea lentă, dar ireversibilă a spiritului, în adâncurile telurice. Acolo unde, dacă aşa îţi este sortit, te scufunzi implacabil, în pofida a tot ce ai fost şi ai reprezentat, a dragostei filiale care te însoţeşte, a disperării patetice, dar neputincioase... Acolo unde singura certitudine care-ţi mai rămâne este cea a dezintegrării oarbe şi ireversibile... când gâştele albe ca nişte erinii te privesc, fâlfâitor, de sus, pe tine... cel sortit se revii, clipă cu clipă, la dimensiunea minerală ancestrală. Şi pe noi - ceilalţi, a căror dragoste şi înţelegere nu mai fac două parale pentru că... gata - la ruleta vieţii, les jeux sont faits. Rien ne va plus! - un mic rege chiar se duce să moară tăcut, decent, ruşinat parcă, fără să ştie, să înţeleagă şi să se plângă de condiţia la care a ajuns.

Sunt lucruri (majore, importante, fundamentale) pe care, încercând să le rezumi şi comentezi, nu izbuteşti decât să atragi asupra lor o pulbere fină de tehnică, de corectitudine şi conformism, ce riscă să le acopere asemeni prafului, pierzându-le strălucirea şi prospeţimea care izbucnesc la lectură. Limpezimea care nu clarifică, ci doar simplifică, domesticeşte, ieftineşte. Aceasta a fost, în cele din urmă, senzaţia, temerea care m-a bântuit ani de zile, până să mă încumet a îngăima ceva despre această neobişnuită scriptură.

Prefaţă la Despre gnoză şi gnosticism

Henri-Charles Puech
Despre gnoză şi gnosticism
Editura Herald, 2018
traducere din limba franceză de Cornelia Dumitru

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Acest volum reuneşte diferite scrieri dispersate în mai multe publicaţii adesea puţin accesibile şi alese dintre multe altele a căror listă a fost alcătuită până în 1973. Au fost eliminate lucrările de pură erudiţie sau consacrate în special filozofiei greceşti, patristicii, istoriei şi dogmelor creştinismului primar. În schimb, fiind vorba despre o religie tipic "gnostică", unele studii privind maniheismul şi-ar fi putut găsi sau ar fi trebuit să îşi aibă locul aici: cu toate acestea, fiind prea numeroase, au fost separate şi destinate să facă obiectul unei culegeri distincte.

Diferite prin natura lor, textele reţinute sunt şi mai diferite prin datele lor. Ele se eşalonează pe o perioadă de aproape patruzeci de ani (din 1934 până în 1972), compuse în cea mai mare parte pe marginea unor cursuri ţinute la École Pratique des Hautes Études (Secţia de ştiinţe religioase) şi la Collège de France. Chiar dacă de la unul la altul s-ar descoperi un oarecare progres, ar fi totuşi abuziv să vedem în ele etapele succesive ale unei cercetări împinse constant într-un sens unic sau părţile detaşate ale unui ansamblu organic. La fel, ele nu sunt dispuse nici conform ordinii lor cronologice. Alegerea nu a fost totuşi făcută la întâmplare, nici gruparea lor fără un fir conducător.

Dacă acest volum are o oarecare unitate - o unitate ideală şi, în orice caz, relativă - aceasta se află în primul rând, ca şi ordonarea lor, într-un obiect, dacă nu constant, cel puţin central: Gnoza. Nu ne vom referi la o "cercetare" a Gnozei, la o suită de demersuri care aspiră să atingă "Cunoaşterea" absolută, o "ştiinţă" perfectă, plenară, supremă, capabilă să îl mântuiască prin ea însăşi pe cel care o dobândeşte şi o posedă. Aici nu vom găsi relatată nici o experienţă iniţiatică, nici expusă o "gnoză" personală, un sistem particular de speculaţii cu alură ezoterică sau teozofică. Este vorba, mai exact şi în principal, de o "anchetă", de nişte investigaţii asupra acestei mişcări, asupra acestui fenomen religios pentru care s-a convenit să fie distins şi caracterizat prin termenul de "Gnoză", şi care încearcă să descopere, prin manifestările ei concrete, natura şi trăsăturile ei esenţiale, să stabilească ceea ce, în ciuda diversităţii expresiilor ei efective şi, de altfel, reiterabile, îi constituie tipul specific şi realitatea permanentă.

Examinarea Gnozei în sine, cu scopul de a încerca să determinăm ce este ea de fapt, ne obligă la o abordare nu numai istorică. Această cercetare se interesează mai mult de fenomenul luat în sine decât de geneza şi extinderea sa. Cu toate acestea, la începutul şi pe parcursul ei, cercetarea nu se sprijină într-o măsură mai mică pe documente, mărturii furnizate de istorie. În principiu, orice ansamblu de sisteme de gnoze apărute în timp este sau ar trebui să constituie baza şi câmpul acestei abordări. În realitate, şi din grija unei rigori mai stricte, nu au fost reţinute decât unele dintre acestea: e vorba de sistemele care, în primele cinci veacuri ale erei noastre, în Occident, în Egipt, în Orientul Apropiat sau Mijlociu, s-au format şi dezvoltat în contact cu sau alături de creştinism şi ţin de ceea ce vechii ereziologi numesc "pretinsa Gnoză", "Gnoza cu nume fals", iar autorii moderni "Gnosticism". Domeniu mai mult sau mai puţin bine delimitat în spaţiu şi timp, "clasic" în rest, dar deja depăşit, lărgit şi completat: la iudeo-creştinism (considerat sub unul dintre aspectele sale), la ofitism, la setianism, la doctrinele "marilor gnostici" (Basilide, Carpocrate, Valentin, Heracleon şi alţii), la mulţimea "ereziilor" denunţate şi enumerate de Irineu, de "Hippolyt", de Epifaniu - la toate acestea, se adaugă în special gnozele numite "păgâne" sau "necreştine" (hermetismul, de exemplu, ezoterismul alchimiştilor, teozofia Oracolelor caldeene, "sabeismul"), mandeismul (viu şi în zilele noastre în Irak şi Iran), maniheismul mai ales, pe care originile, literatura, esenţialul mesajului său îl asociază gnosticismului din cel de-al II-lea şi de la începutul celui de-al III-lea secol şi a cărui expansiune prodigioasă face ca cercetarea să se extindă la China, prelungindu-se până în secolul al XIV-lea, dacă nu şi dincolo de el.

Fără să mai ţinem seamă de faptul că, dacă materia nu este nouă, ea este, ca şi tratarea ei, profund reînnoită mulţumită aportului sporit fără încetare al unor date şi texte până acum neglijate sau necunoscute. În special două descoperiri, făcute ambele în Egipt, marchează acest fapt: după ce, spre 1930, au fost găsite la Medinet Madi, la sud-est de Fayum, mai multe culegeri de opere maniheene (Omilii, o Psaltire, Képhalaïa sau "Capitolele", Scrisorile lui Mani etc.), traduse în coptă subakhmimică, "lycopolitană", paisprezece ani mai târziu, în 1945, şi în apropiere de Nag Hammadi (în Egiptul de Sus), un urcior care fusese îngropat la întâmplare şi care conţinea nu mai puţin de treisprezece volume în formă de codex (mai exact, aşa cum apare astăzi, douăsprezece codice şi rămăşiţele altuia), reunind în total, conform celor mai recente evaluări, cincizeci şi trei de scrieri, în majoritate gnostice (îndeosebi valentiniene, "setiene" sau hermetice), redactate sau transmise în diverse dialecte copte, ca cel sahidic sau subachimic.

Prima dintre aceste descoperiri - al cărei conţinut a fost în parte distrus în război sau nu este încă decât incomplet editat - se adăuga alteia, mai veche şi tot atât de importantă, făcută la începutul secolului nostru în regiunea Turfān, în nord-estul Turkestanului chinez, şi, în altă parte, la Kan-su, care a scos la lumină texte sau fragmente de texte şi ele maniheene, compuse în trei dialecte iraniene, în uigură (turcă veche), în chineză, a căror publicare, începută în 1904, continuă încă.

Mai mult, după 1970, această serie de descoperiri este completată de un nou document de un interes major, provenind tot din Egipt: o povestire a tinereţii lui Mani şi a vocaţiei sale religioase, tradusă direct din siriacă în greacă şi consemnată într-un soi de "carte de buzunar" (Papirusul 4780 al Universităţii din Köln, în curs de editare). La fel, la cea de-a doua descoperire se cuvine adăugat Codex Berolinensis 8502, achiziţionat în jurul anului 1895, intrat în Muzeul Egiptean din Berlin, dar publicat doar în 1955: dintre cele patru lucrări (în coptă sahidică) pe care le conţine, una - Apokryphon-ul ("Secretul" sau "Cartea secretă") lui Ioan, figurează, de asemenea, în alte trei versiuni, în "biblioteca gnostică" de la Nag Hammadi.

Încerc să rezum, lăsând deoparte publicarea Scrierilor mandeene sau nenumărate contribuţii de o valoare mai mică, care vor fi citate mai departe. Totuşi, materialul oferit nu trebuie să ne frapeze doar prin marea lui abundenţă: chiar mai mult decât din noutatea lui, el îşi trage excepţionala importanţă din autenticitatea lui. Înainte, cercetarea era nevoită să se inspire în principal din surse de valoare inegală şi adesea discutabile, să se întemeieze pe informaţii datorate unor martori exteriori şi în general ostili, neavând de obicei acces, în ceea ce priveşte originalele, decât la un număr restrâns de citări, de texte scurte sau fragmentare transmise pe acelaşi canal sau, cel mult - începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi lăsând la o parte Corpus Hermeticum -, la câteva tratate gnostice conservate în coptă, ca Pistis Sophia, cele două Cărţi ale lui Ieou, scrierea anonimă numită "a lui Bruce". Astăzi, cercetarea dispune de documente incontestabile, mult mai extinse şi mai puţin incoerente, ieşite chiar din mediile care le-au compus sau folosit şi ajunse până la noi direct, fără intermedierea unui excerptor sau a unui cenzor. Având acum în ele o bază incomparabil mai largă şi mai sigură, cercetarea poate începe să le exploateze pentru ele însele după ce va fi stabilit şi analizat conţinutul exact, după ce va fi confruntat şi unit datele cu cele ale vechilor mărturii pentru a le amplifica, a le preciza şi a le verifica unele prin altele.

La fel au mers lucrurile şi aici, dar la niveluri diferite de la un studiu la altul. Noua documentaţie a fost folosită cât mai mult cu putinţă, progresiv totuşi şi, de fiecare dată, în măsura în care era accesibilă. Este evident că, tratând despre gnosticism în 1934, nu îmi era îngăduit să fac mai mult de o aluzie la Fayum. La fel, întrucât descoperirea de la Nag Hammadi nu a început să fie cunoscută decât destul de târziu şi puţin câte puţin, la început am fost nevoit să nu mă bazez pe ea, ci numai după 1947, şi numai pas cu pas, după cum înainta examinarea sau publicarea textelor ce o compun. Mai mult, conţinutul amândurora (şi am putea spune acest lucru despre scrierile maniheene descoperite atât în Egipt, cât şi la Turfān) rămâne în parte inedit, iar utilizarea care i se dă rămâne incompletă; rămâne de asemenea provizoriu şi perfectibil, cum o arată în special Apendicele adăugate unuia sau altuia dintre studii sau rectificările aduse traducerii unuia sau altuia dintre noile texte folosite.

Nu este totuşi de ajuns să ne bizuim pe toate documentele disponibile, chiar dacă am stabilit în prealabil sensul şi importanţa acestora urmând metodele obişnuite ale filologiei şi ale istoriei. Fără îndoială, unele dintre eseurile adunate aici se mărginesc, unul (I, pp. 183-207) să retraseze evoluţia teoriilor suscitate până în 1934 de problema gnosticismului, să stabilească un inventar de probleme, altul (I, pp. 319-350) să extragă dintr-o sursă siriacă fragmentele unei Revelaţii gnostice, din care până atunci doar titlul era atestat, şi să propună, în ceea ce le priveşte, nişte apropieri şi o ipoteză pe care descoperirea de la Nag Hammadi urma să le confirme. Cele mai multe dintre aceste eseuri ţintesc totuşi mai departe: sub aspectele pe care Gnoza le-a îmbrăcat şi prin intermediul diferitelor forme pe care aceasta le-a luat, ele năzuiesc să o surprindă aşa cum este ea, în realitatea şi semnificaţiile ei proprii, să o înţeleagă prin ea însăşi şi pentru ea însăşi, din interior, ca să spunem aşa, şi în profunzime.

Ar fi mai bine să înaintăm, împrumutând limbajul "fenomenologilor", decât să încercăm să îi descoperim "esenţa" în sânul "manifestărilor" ei. Ajunşi aici, ar fi bine să ne înţelegem. Gnoza nu există în sine, independent de expresiile ei, în afara "gnozelor" şi a gnosticilor. Ar fi la fel de zadarnic să o reducem la un concept abstract, la o noţiune cu totul ideală, pe cât ar fi să îi dăm o definiţie prea simplificată, prea generală, pentru a nu fi insignifiantă. Pentru a fi mai aproape de adevăr şi totodată mai vie, imaginea pe care căutăm să ne-o facem despre Gnoză trebuie să reiasă din date concrete şi, în aceeaşi măsură, să trimită la ele, să se conformeze reprezentărilor pe care i le oferă realitatea istorică.

Cercetând ceea ce este esenţial, specific, Gnoza ajunge astfel să se întrebe, în primul rând, ce reprezintă ea pentru gnostic, pentru orice gnostic; ce înţelege el prin Gnoză, cum suferă şi cum se înfăţişează acţiunea pe care ea o exercită în gnostic, sub ce forme el traduce, transpune sau elaborează o asemenea experienţă. În funcţie de acestea, de exigenţe, de demersuri şi de comportamentul care rezultă din ele, are loc interpretarea miturilor, a doctrinelor, a speculaţiilor, a practicilor: acestea nu fac decât să le exprime sau să le justifice. Gândirea gnostică se formulează, se desfăşoară, se înlănţuie deci conform unor modalităţi particulare: orice sistem de gnoză - oricât de derutant ar fi el când este abordat, prin bizareria, prin aparenta lui incoerenţă -, se supune unui motiv comun, care îl constituie într-un ansamblu organic, îi comandă înlănţuirea, articulările, finalitatea interne şi, legând părţile între ele şi cu el, îi întemeiază coeziunea şi explicaţia. De unde originalitatea, specificitatea trăsăturilor prezentate de toate sistemele de tip gnostic în structura şi mecanismul lor; de unde unitatea şi înrudirea lor, în ciuda varietăţii. Mai degrabă decât cu o "esenţă", Gnoza trebuie identificată cu acest factor constant care, solidar cu o experienţă, este prezent şi acţionează în ea.

Prin urmare, pentru a ajunge până la ea, este necesar, aşa cum se întâmplă aici, nu numai să ne bizuim la început pe definiţiile pe care le dau chiar aceia care au înţeles-o cercetând-o şi luând-o în posesie, pe descrierile mai mult sau mai puţin directe pe care le-au lăsat în urma "căutării" lor, ci şi să analizăm şi să aprofundăm datele şi raţionamentele pe care le presupun atât unele, cât şi celelalte. Gnôsis - care, de altfel, este asimilată cu o "cale", o "înaintare" - va apărea, de la bun început, ca o "atitudine". O atitudine nu doar psihologică sau pur intelectuală, ci totală, "existenţială", o atitudine care angajează viaţa, conduita, destinul, însăşi fiinţa omului în întregime. Devenită din negaţie, din negativă cum era la început, afirmaţie hotărâtă, exclusivă şi chiar orgolioasă, de o superioritate foarte sigură pe sine însăşi, această atitudine corespunde demersurilor succesive ale unui individ pornit în urmărirea propriei identităţi. La început, insatisfacţia, neliniştea, anxietatea. Decepţionat sau rănit de actuala sa condiţie în sânul unei "lumi", al unei societăţi, al unui trup în care nu simte decât nelinişte şi care, pentru că îl înconjoară, îi dau impresia că îl închid, îl oprimă, îl umilesc sau aservesc, gnosticul începe prin a reacţiona faţă de ea şi împotriva ei: mai întâi prin dezgust, dispreţ, ostilitate; apoi printr-o respingere, dacă nu o revoltă. Refuză lumea, i se refuză. Simţindu-se "străin" faţă de o lume pe care ajunge să o conceapă ca fundamental străină de el însuşi, el tinde să se distingă, să se abată, să se detaşeze de ea, să o respingă sau să rupă orice legătură cu ea. Ceea ce echivalează cu faptul că el se percepe şi se aşază în faţa lumii prin opoziţie cu ea. De aici nevoia de a "evada", de a "ieşi" din ea, de a se elibera de strângerea şi de constrângerile ei şi, în acelaşi timp, de a se regăsi în afara ei în deplină şi liberă posesie de sine însuşi: "renunţare la lume", "exod", "conversie" la sine sunt solidare.

Elaborat progresiv, sentimentul pe care îl încearcă gnosticul, de a fi "altceva" decât ceea ce îl înconjoară, îl împinge să se convingă de faptul că, deşi "este în lume", totuşi "nu este din lume", nu îi aparţine, şi să caute ceea ce este el în realitate, adică în afara lumii şi în altă parte decât în lume. Pornind de la situaţia lui prezentă, ajunge să se imagineze ca fiind în afara lumii şi dincolo de ea, să se reprezinte şi să se definească independent de contingenţele în care actualmente se află amestecat, să se afirme - pozitiv, în acest caz - aşa cum este sau crede că este în sine. Dorinţa de "a fi el însuşi", de "a-şi aparţine sieşi" se uneşte în gnostic cu nostalgia unei "alte lumi", a unei lumi transcendente, superioare spaţiului şi timpului, un loc al "Vieţii adevărate", al "Odihnei", al "Plinătăţii", din care ar fi exilat provizoriu, dar în care va reveni şi unde de fapt nu a încetat niciodată să fie.

Pe scurt, pe tot parcursul itinerarului său, gnosticul nu face decât să aspire să descopere (să redescopere) şi să ascundă - dincolo de "imaginea" micşorată şi falsă pe care i-o trimit aparenţele unei lumi care îl "alienează" de el însuşi - fiinţa sa personală, autentică, fundamentală; de la început până la sfârşit, el tinde să "cunoască" (să "recunoască") cine este el şi, prin aceasta, să devină (să redevină) integral ceea ce este. Deoarece întrebarea despre sine însuşi sfârşeşte printr-o întoarcere la sine însuşi, pentru el "gnoza" se confundă, pe parcursul demersului său, cu căutarea, întâlnirea şi redobândirea de sine însuşi: gnoza este, vorbind abstract, faptul unui eu în căutarea sinelui său.

Procesul astfel rezumat nu depinde de o dialectică pur speculativă. Şirul reflecţiilor şi al raţionamentelor ce îl constituie şi care răspunde mai degrabă unei serii de iluminări succesive, progresului unei revelaţii în permanenţă aprofundate, rămâne, ca şi conexiunea care leagă una de cealaltă etapele sale, comandat şi orientat în fiecare clipă de sentimente, de exigenţe afective, practice, concrete. Cea care este pusă, mai întâi în proces, apoi în joc, este însăşi existenţa şi deci soarta individului care i se dedică. Acesta e interesat de tot, căci în joc este mântuirea sa. Conştiinţa de sine însuşi pe care începe să o capete, sau să o recapete, se naşte din încercările la care îl supune răul. Considerându-şi condiţia prezentă drept rea, el este împins să generalizeze, să considere ca atare "condiţia umană", existenţa "lumească" şi să se întrebe despre raţiunea de a fi, despre sensul acestei existenţe: "De unde Răul? De ce Răul?" şi, de aici: "Ce fac eu în această lume? Ce legătură am cu ea?" Întrebări care îl conduc repede la următoarele, practic echivalente: "Cum să scap de dominaţia acestei lumi rele, de nesuportat?"; "Ce sunt, aşadar, eu, care mă minunez şi sufăr fiindcă mă aflu în ea, care mă simt "aruncat", epuizat, decăzut, mizerabil?" Ceea ce îl invită să îşi explice situaţia sa actuală şi să se elibereze de ea plasând-o între alte două (una anterioară, cealaltă posterioară): să determine ce este el în funcţie de ceea ce îşi imaginează că a fost înainte de venirea sa aici jos şi ce doreşte să redevină odată ieşit din lume. Întrebarea "Cine sunt eu?" se dezvoltă - conform celebrei formule de care se folosesc gnosticii pentru a defini "Cunoaşterea" - în: "Cine am fost eu? Cine sunt acum? Ce voi fi, ce voi deveni?" sau, la prima persoană plural: "Cine am fost noi? Ce am devenit? Încotro, spre ce ne grăbim?", "De unde venim? Unde suntem? Încotro ne îndreptăm?"

Răspunsurile pe care le dă această gnôsis converg spre o aceeaşi certitudine: gnosticul îşi ia din ea certitudinea propriei veşnicii. El ştie că, într-un anumit fel, îşi preexista sieşi, că a apărut şi a venit din altă parte decât din lume; situându-se astfel dincolo de timp şi de lume, în afara devenirii, se convinge pe sine că, de drept şi prin natură, aparţine unui Dincolo şi că, în virtutea originii sale, fiinţa sa autentică este atemporală. Din această cauză, starea care aici jos şi actualmente îi aparţine nu poate să îi apară decât ca un paradox, o anomalie, un accident ce rezultă dintr-o catastrofă, episodul unei drame a cărui victimă provizorie este. O dramă, într-adevăr, ale cărei lovituri nu l-ar putea atinge în sine însuşi, nici durabil, nici iremediabil. În fond, eliberând esenţa fiinţei sale atât de lume, cât şi de timp, el este capabil şi sigur că i se poate sustrage. El nu poate înceta să fie ceea ce este în sine, aşa cum era şi acolo unde era la origine; astfel i se dă garanţia că ceea ce va fi nu va putea fi decât identic cu ceea ce a fost, începutul şi sfârşitul confundându-se într-o aceeaşi esenţă atemporală, viitorul întâlnindu-se cu trecutul şi unindu-se cu el în actualitatea unui prezent veşnic.

Imaginea globală şi totală pe care îi este permis să şi-o facă despre destinul său este pentru el una dintre cele mai instructive. Nu numai că perioada de nefericire şi înjosire pe care o traversează nu îi mai apare decât ca o paranteză, intercalată între alte două perioade, dar se simte la fel de lipsit de responsabilitate pentru decăderea care a produs-o, ca şi de nefericirile şi de mizeriile pe care aceasta le comportă: se socoteşte "nevinovat"; se mândreşte cu o "nevinovăţie" deopotrivă nativă şi fundamentală, pe care uneori o asimilează cu aceea a unui copil sau a lui Adam înaintea Căderii, şi pe care aspiră să o regăsească în puritatea ei integrală. De unde concepţia lui despre "regenerare" ca întoarcere la locul şi la starea paradisiacă în care, liber, despuiat de "tunica sa de piele" şi de obsesia păcatului, dispunând de el însuşi în nuditatea fiinţei sale originare, se afla înaintea naşterii sale, a generării sale carnale. De unde, de asemenea, idealul său de perfecţiune întemeiat pe apatheia înţeleasă în general ca "impasibilitate" şi ca "impecabilitate".

Pe de altă parte, în acelaşi timp în care îi confirmă că este destinat să se întoarcă acolo de unde a venit, acolo unde subzistă "rădăcina" şi partea esenţială a fiinţei sale veritabile, "gnoza" îi oferă mijloacele de a reveni acolo, de a redeveni ceea ce era, adică el însuşi, pe scurt: de a se mântui. Confirmându-i că el "nu este de aici", că a venit din altă parte decât din "această lume", ea nu face decât să îl incite şi mai mult să se detaşeze de aceasta, să îi întărească şi să îi justifice dorinţa de a se elibera de ea, să îl împingă să "se grăbească" să o părăsească, să o depăşească pentru a trece dincolo. Gnoza îi descoperă că, fiind prin natura sa străin şi superior lumii şi devenirii ei - în virtutea "nobleţei", a acelei eugeneia a originii sale -, are în el capacitatea, puterea de a ajunge el însuşi la scopul său. Mulţumită ei, descoperă "ieşirea" prin care să evadeze din închisoarea ce îl ţine captiv, precum şi cuvintele de trecere care îi vor permite, odată eliberat de propriul trup, să îşi croiască un drum printre "Arhonţii" care sunt păzitorii săi.

"A se mântui" înseamnă înainte de toate să fugă, să evadeze, "să iasă din lume" sau, ca să folosim o expresie la fel de tehnică, "să renunţe la ea", să întreprindă o "traversare", să săvârşească un "exod" care îl va duce în afara ei. Dar, cu toate acestea, gnosticul este angajat să concentreze în sine toate forţele, să îşi "adune" "membrele", toate "părticelele" risipite ale sufletului său, înăbuşite în masa confuză a trupului care îl oprimă, să le elibereze din starea de dispersie, de lâncezeală, de uitare, de inconştienţă în care au fost aruncate, pentru a le da iarăşi vigoare şi a le conduce la unitatea unei conştiinţe pe deplin lucide şi fortificată în ea însăşi: "reculegere" (syllexis) care înseamnă adunare de sine asupra lui însuşi, recăpătarea conştiinţei de sine, concentrare care înseamnă "rearticulare" (synarthrōsis) a organismului spiritual.

Astfel trezit la sine însuşi, gnosticul nu a devenit doar "vigilent" şi capabil să observe în toată limpezimea calea ce trebuie să îl ducă la mântuire. "Cunoaşterea" - care este, în primul rând, cunoaştere de sine - nu face decât să-i lumineze drumul de urmat, să îl călăuzească în întreprinderea lui, să îl convingă că poate fi mântuit: ea îi aduce cu sine mântuirea; ea mântuieşte prin sine însăşi, prin însuşi faptul că ea i s-a manifestat lui şi că el o posedă. Descoperindu-l pe el lui însuşi aşa cum este şi cum nu încetează să fie pe parcursul şi dincolo de fazele succesive ale destinului său aparent surprins în totalitatea lui, această cunoaştere îi dezvăluie o situaţie atemporală în care, ca să spunem aşa, se găseşte deja şi pentru totdeauna mântuit, în care nici măcar nu ar mai fi vorba despre "cădere" şi "mântuire", despre "generare" şi "regenerare". În plus, îl instalează şi îl fixează în acea situaţie într-o măsură din ce în ce mai mare. Cunoaşterea de sine constă, de fapt, în regăsirea de sine în întregul adevăr al fiinţei sale personale, în redobândirea de sine, mai întâi ca un obiect distinct şi distant de sine, apoi în identificarea în acesta şi cu el: există "întâlnire", iar apoi unire de sine cu sine. Dobândirea conştiinţei şi conştiinţa de sine înseamnă la fel de bine să se recunoască pe sine după cum înseamnă să recapete stăpânirea asupra sa, să îşi fie redat lui însuşi: "metamorfoza" eului aparent şi contingent în eul real şi permanent, pe care o efectuează gnoza, a "omului exterior" în "omul interior" înseamnă "conversie" (epistrophē, metanoia), întoarcere de sine către sine şi la sine.

Dobândirea mântuirii se reduce astfel la o operaţie cu totul interioară, dar cu forţă ontologică, iar pentru cineva, faptul de "a se mântui" constă nu numai în a se sustrage lumii, ci şi în "a reveni la sine", a redeveni el însuşi, "a se împlini" în el însuşi; mai precis, a se regăsi aici "împlinit", în formă "desăvârşită", în integritatea fiinţei sale depline. "Împlinirea", "desăvârşirea" (teleiōsis) aşteptate într-o perspectivă temporală, în consecinţa şi în concluzia unei înaintări, a unui "progres", se produc aici în actualitate, după ce a fost săvârşit totul: gnosticul se ştie pe sine, prin natură sau esenţă, "desăvârşit" (teleios). El poate fi comparat, pe drept cuvânt, cu o grămadă de aur sau cu o perlă pe care noroiul sau gunoiul în care este aruncată nu îi poate păta puritatea, nici altera substanţa.

"Reînnoirea" (ananeōsis), "restaurarea", "restabilirea", apokatastasis se referă mereu la o permanenţă. La fel, "învierea" (anastasis), anapausis, "Pacea", "Liniştea" eshatologice sunt considerate, prin urmare, ca fiind survenite încă de pe acum: înviat spiritual prin chiar faptul că s-a trezit la sine însuşi, că a trecut de la starea de "mort" la cea de "viu", gnosticul "se odihneşte" în sine însuşi, în "plinătatea" sa, a propriei sale plērōma. După ce şi-a recuperat autonomia, el are putinţa să dispună liber de sine însuşi şi să acţioneze după placul său. Amoralism de principiu pe care îl întâlnim printre gnostici (şi câteodată chiar în sânul unei aceleiaşi şcoli), asceţi şi "libertini", unii marcându-şi dispreţul şi, poate, teama faţă de "lucrurile lumii" abţinându-se de la ele, ceilalţi folosindu-le şi abuzând de ele în numele absolutei libertăţi, al "puterii" (exousia) nelimitate pe care le-o conferă "suveranitatea" lor nativă. În definitiv, "a se mântui" înseamnă a se regăsi în condiţia unei fiinţe deja şi din toată veşnicia mântuită. Pusă pe planul devenirii, problema soteriologică se dizolvă rezolvându-se în funcţie de o ontologie.

Dacă "gnoza" este prin ea însăşi şi doar ea însăşi instrument de mântuire, dacă ea mântuieşte prin însuşi faptul prezenţei sale şi al exerciţiului său, ea nu revelează mai puţin alte mijloace pentru mântuire - practici concrete, rituri, un fel de "sacramente". Dar aceste rituri - dincolo de faptul că sunt respinse în masă de anumiţi gnostici, mai radicali şi în aparenţă mai logici decât ceilalţi, pentru motivul că în actele pe care le comportă şi în elementele pe care le folosesc pun în act intermediari ce ţin de lumea sensibilă - nu joacă, atunci când sunt utilizate, decât un rol de auxiliare sau de complemente: unite în special cu iniţierea, ele nu folosesc decât să însoţească şi să confirme primirea "gnozei", a darurilor şi a puterilor Duhului, semnificată în primul rând printr-o iluminare interioară. Este adevărat că, ici şi colo şi ceva mai târziu, se iveşte o tendinţă de a atribui ritualului şi "sacramentelor" o eficacitate şi un loc mai însemnat şi că alături de o "Gnoză speculativă" coexistă o Gnoză hotărât mai "teurgică". În principiu, totuşi, esenţialul rămâne dobândirea Cunoaşterii primite ca urmare a unei revelaţii personale sau prin intermediul unui Maestru, iar mântuirea trebuie aşteptată de la acţiunea pe care ea o exercită, din transformările pe care ea le operează în fiecare dintre iniţiaţi: "mântuirea", apolytrōsis, este, înainte de toate, o chestiune individuală, har în întregime interior, un lucru cu totul spiritual: ea nu necesită absolut deloc intervenţia unui rit, recursul la practici exterioare, fie acestea "lucrările", "faptele bune", postul, penitenţa sau chiar rugăciunea.

Aşadar, în toate aceste lucruri nu este vorba de o căutare dezinteresată şi senină a Cunoaşterii, care se ataşează pentru ea însăşi Ştiinţei sau Adevărului. Întrebarea pe care şi-o pune gnosticul la plecare: "Cine sunt eu?", "Cine suntem noi?" este pragmatică şi, pentru el, vitală. Trădând o anumită dezordine, provocată de strâmtorarea pe care o încearcă faţă de el însuşi şi faţă de "lume", din simplul fapt că există, ea vizează deja o finalitate: de ce existenţa mea, propria mea existenţă? Gnosticul nu caută să se situeze obiectiv în sânul lumii şi în raport cu ea, ci în opoziţie cu ea şi, în final, în afara ei. Cunoaşterea de sine pe care el se străduieşte să o obţină are un sens contrar celui pe care vechii interpreţi îl dau în mod obişnuit maximei de la Delfi: ea are drept scop şi rezultat nu stabilirea şi trasarea precisă a locului pe care el îl ocupă în această lume, recunoaşterea propriilor limite, subordonarea sorţii sale şi a propriilor datorii faţă de o ordine universală, ci, invers, de a-l conduce să se descopere şi să se afirme ca străin şi superior lumii, să refuze să se angajeze în ea şi faţă de ea, să o învingă, să o depăşească, pentru a-şi statornici independenţa lui suverană deasupra ei şi dincolo de ea. El nu se preocupă de sensul existenţei sale prezente decât pentru a încerca să se elibereze de ea sau să o transforme.

În lupta cu dificultăţile unei situaţii socotite ca insuportabilă, el este interesat să se elibereze, să "iasă de aici", să "iasă din ea". De unde, impusă de o nevoie, născută dintr-o revendicare ce amestecă în ea nelinişte, teamă, grijă, decepţie sau iritare, nerăbdare, resentiment, negare, ură sau revoltă, exigenţa, ea însăşi pasionată, a unei soluţii, a unei rezoluţii care va aduce, odată cu cheia problemei, eliberarea, exigenţa unei "mântuiri" înţelese din acest unghi ca o salvare. Demersul gnosticului îmbracă astfel un aspect patetic: cercetarea întreprinsă este o "aventură", asimilată din când în când unei "navigări" mai mult sau mai puţin zdruncinate sau ameninţate de furtuni; cel care i se dedică este reprezentat "suferind" în decursul misiunii lui, "tulburat", "înspăimântat" sau "bulversat" înainte de a ajunge la capătul ei; imaginea pe care şi-o face despre existenţa sa temporală, despre propria "istorie" şi despre desfăşurarea acestei Deveniri universale şi totale în sânul căreia o reaşază pentru a şi-o explica, capătă un caracter dramatic.

După cum observăm că gnosticul tinde să raporteze totul la sine însuşi şi la mântuirea sa personală, la fel îi calificăm atitudinea drept "egoistă" sau "egocentrică": în orice caz, "individualistă". Individualism care nu se manifestă doar în afirmarea hotărâtă, tranşantă, a unui "eu" suveran şi autonom, ci şi, în egală măsură, în multiplicarea aproape anarhică a sistemelor şi şcolilor cărora el le-a fost principiu. Devenit sau redevenit ceea ce este, după ce s-a "adunat", s-a "strâns la un loc", s-a redobândit în sine însuşi, gnosticul s-a regăsit şi se posedă pe sine în unitatea şi plinătatea fiinţei sale singulare şi distincte. El este şi se proclamă "desăvârşit" sau, ca să ne servim de un termen echivalent pe care îl foloseşte Evanghelia după Toma, se consideră şi se dă drept un monachos, un individ nu numai eliberat de servitudinile "lumeşti", sociale sau carnale, "singur", "izolat", "solitar", ci, mai mult, "unificat" lăuntric, readus la sine şi la unitate, într-un anumit fel, "unic".

Pe de altă parte - pentru a prelua expresia adversarilor lor, care văd în "variaţie" regula ce prezidează înmulţirea rapidă a sectelor şi doctrinelor şi dovada inconsistenţei lor, iar în arbitrarul unei gândiri sau al unei imaginaţii lăsate doar în voia ei, însăşi principiul "ereziei" - "câţi gnostici, atâtea păreri". Exagerare, fără nicio îndoială. Fapt este totuşi că fiecare dintre iniţiaţi - sau cel puţin dintre "Marii Iniţiaţi" - ajunge să îşi elaboreze propriul său sistem de gnoză sau, în interiorul unei aceleiaşi "Şcoli", să interpreteze în manieră proprie, să modifice şi să reformuleze în mod diferit doctrina iniţială. Nu există nici "ortodoxie", nici "Biserică" gnostică. Grupaţi, Maestru şi discipoli, "Desăvârşiţi" şi "Credincioşi" formează conventicule, "comunităţi carismatice" fără structură şi nici alte legături în afara celor spirituale, răspândite ici şi colo şi susceptibile să se destrame după capriciul inspiraţiei. Singur maniheismul - întrucât a fost, prin voinţa fondatorului său, constituit într-o Biserică (în sensul tare şi veritabil al cuvântului), dotat cu un cadru şi cu instituţii ecleziastice - i-a dat "gnozei" care îi constituie fondul mesajului şi al practicilor sale caracterul unei dogme stabilite canonic, intangibilă, inalterabilă, autoritară.

Individualistă, atitudinea gnostică este deopotrivă aristocratică. "Desăvârşitul" este, de asemenea, un "nobil", un "fiu de Rege", un "Ales", parte a unei "elite" ce rezultă dintr-o "alegere", dintr-o "selecţie" făcută de Duh. Posesor al "Cunoaşterii", redevenit, în principiu, nous pur, "inteligenţă" pură, el aparţine acestei clase distincte pe care o constituie "Pneumaticii", "Spiritualii". El se simte şi se ştie incomparabil şi superior celor cuprinşi în celelalte două clase: "Fizicilor", care au un "suflet", o psychē, dar sunt lipsiţi de "spirit", de pneuma, şi cu atât mai mult acelor "Hylici", "Khoikes", "Cei Trupeşti", care nu sunt decât trup, materie, noroi. În consecinţă, revelaţiile sale nu ar putea fi divulgate "masei", "mulţimii", nici înţelese de către toţi, iar beneficiul învăţăturii sale rămâne rezervat "unui număr mic", unei elite de auditori sau de lectori: el este, în sine, "ezoteric".

În fine, atitudinea gnostică este şi "revoluţionară", iar aceasta în mai multe sensuri. Deşi se desfăşoară pe un fond de aspiraţii şi de teorii comune sfârşitului Antichităţii şi este marcată de rolul preponderent pe care îl joacă preocupările subiective, căutarea susţinută de gnostic pentru găsirea "eului" său şi al mântuirii sale contrastează cu acest fond prin caracterul său exclusiv şi radical. Mai mult, ea sfârşeşte prin a transforma totul sau prin a ruina viziunea asupra lumii pe atunci unanim acceptată, prin bulversarea perspectivelor, prin inversarea sensului relaţiilor pe care aceasta le stabilea între om şi univers.

Gnosticul înfruntă şi, în final, se opune cosmosului aşa cum îl concep fizica şi metafizica elenistă; cele pe care le neagă, contestă sau batjocoreşte pentru a le învinge şi a le depăşi sunt ordinea, legile, constituţia lui regulară şi ierarhică, considerate ca tot atâtea constrângeri şi obstacole. Lumea sensibilă, pământească şi cerească este astfel "degradată", condamnată, surghiunită la rangul lucrurilor rele, mediocre sau vrednice de dispreţ, iar devalorizarea ei o antrenează pe cea a oricărui lucru care se află în raport cu ea: corpurile, aştrii, timpul, Arhonţii planetari sau - fapt care merge mai departe - Demiurgul, Dumnezeul responsabil de formarea sau de crearea, ca şi de cârmuirea ei.

Mai mult decât de o critică sau de o contestare, aici este vorba despre o revoltă, şi încă despre o revoltă încăpăţânată, violentă, cu o bătaie lungă şi consecinţe grave: împotriva condiţiei umane, a existenţei, a lumii, a lui Dumnezeu însuşi. Ea poate la fel de bine să conducă, aşa cum o constatăm în unele locuri, la imaginarea unui eveniment final care va fi reversio, revolutio, întoarcere şi răsturnare a situaţiei actuale, înlocuire reciprocă a stângii şi dreptei, a exteriorului şi interiorului, a inferiorului şi superiorului, ca şi la nihilism: nihilismul "gnosticilor libertini" care, eliberaţi de orice lege naturală sau morală, îşi folosesc şi abuzează de corpurile lor şi de lume pentru a le profana, a le "epuiza", a le nega şi a le nimici; nihilismul unui Basilide, pentru care orice fiinţă, orice lucru, universul luat în totalitatea devenirii sale sunt menite să îşi găsească în noaptea "Marii Ignoranţe", în pacea "non-fiinţei", împlinirea lor definitivă.

Această grijă pentru o mântuire personală, încercările pe care le stârneşte, demersurile pe care le provoacă se reflectă şi se repercutează în speculaţiile şi în literatura gnostică. Este deja semnificativ faptul că, dacă uneori îşi eliberează inima într-un soi de confesiuni sau efuziuni lirice, autorul se exprimă adesea la persoana întâi, singular sau plural. O scriere cum este Evanghelia Adevărului, descoperită în apropiere de Nag Hammadi, unele opere poetice, precum Psalmii naaseenilor, un număr de fragmente din psaltirile maniheene de la Fayum sau Turfān, "Imnul" sau "Cântecul Perlei" din Faptele lui Toma constituie, din acest punct de vedere, tot atâtea mărturii directe, vii şi emoţionante.

Cu toate acestea, experienţa subiectivă şi reflecţiile individuale sunt transpuse pe un plan impersonal, se formulează în maniera unor adevăruri teoretice, sub forma şi în cadrul unei doctrine sau al unui mit care le sistematizează, le explică sau le justifică. În acest fel, gnosticul ajunge să dea sentimentelor şi propriei sale întreprinderi valoare colectivă, universală, metafizică. "Ce eram eu? Ce sunt? Ce voi fi?" devin "Ce eram noi? Ce suntem? Ce vom fi?": întrebarea priveşte condiţia umană în general, o înlocuieşte şi îi rezolvă enigma în perspectiva unei deveniri cosmice şi transcosmice, ale cărei trei etape, cele "trei Timpuri" sau cele "trei Momente" vor servi, în special în maniheism, la articularea viziunii grandioase a unui univers surprins, de la originea la sfârşitul său, în întregul curs al evoluţiei, al "istoriei" lui.

Stânjeneala încercată la contactul cu realităţile sensibile va conduce la estimarea ca rea a existenţei actuale, la asimilarea ei cu o decădere şi, de aici, la considerarea ei drept consecutivă unei căderi. O cădere care nu este doar cea în care ne-a azvârlit naşterea noastră trupească, ci care urcă dincolo de ea, mult mai înainte, în zorii istoriei omenirii sau chiar, pentru manihei, până la începutul formării lumii: căderea celui dintâi om, a lui Adam, sau a "Omului Primordial", a lui Anthropos arhetipic. De unde interesul considerabil pe care scrierile gnostice îl acordă relatării din primele capitole ale Genezei, interpretarea sau versiunea particulară pe care le-o dau şi care vizează stabilirea inocenţei fundamentale, a iresponsabilităţii lui Adam, a omului sau cel puţin pe cea a unui "om de lumină".

Existenţa umană şi răul care îi este inerent se explică în acest caz printr-o degradare, prin trecerea de la o stare de "plenitudine" la o stare de micşorare şi de împrăştiere care este "deficienţă", "lipsă", "defect", "vid": plērōma şi hysterēma capătă un sens ontologic şi cosmologic şi devin - doar în sistemul valentinian - cuvinte-cheie ale vocabularului gnostic. La fel, condamnarea trupului, a lumii şi a tot ceea ce ţine de ea va antrena condamnarea Celui care este creatorul ei şi, în consecinţă, poartă responsabilitatea răului care se găseşte în ea. Dumnezeul biblic sau demiurgul platonician va fi respins, "blestemat" în anumite cazuri; în altele, va fi umilit, înjosit la rangul unei fiinţe, dacă nu este "orb", rău, crud, "gelos" şi mânios, cel puţin mediocru, ignorant sau pe jumătate ignorant, slab sau debil. În orice caz, lui îi va fi opus sau va fi imaginat deasupra lui, "Dumnezeul necunoscut", un Dumnezeu absolut transcendent, fără legături cu lumea sau cu timpul, inaccesibil cunoaşterii obişnuite şi care nu se manifestă decât prin revelaţie interioară, Dumnezeu care este "Tatăl", care nu este decât Bunătate şi a cărui funcţie esenţială nu este cea de a crea şi de a judeca, ci de a mântui. În el gnosticul găseşte garantul unei mântuiri pe care o caută în afara lumii, desprinzându-se în întregime de ea. Că este radicală sau relativă, dualitatea pe care o stabileşte între cei "doi Dumnezei" şi, mai general, între Spirit şi Materie, Bine şi Rău, rezultă din dorinţa lui de a rupe cu tot ceea ce îl înconjoară şi îi pune piedici, şi de a se regăsi în întregime aşa cum este.

Va fi la fel de uşor să arătăm că el se proiectează, cu pretenţiile şi aspiraţiile lui, în Entităţile metafizicii sale sau în personajele miturilor sale. Aşa cum îl concepe el, "Mântuitorul" sau "Cel care Iluminează" (phōstēr) răspunde unei nevoi, dar şi imaginii ideale pe care el şi-o face despre sine însuşi; acest Mântuitor, acest Salvator salvandus sau salvatus trebuie şi el mântuit şi se mântuieşte pe sine; asemenea Omului Primordial din maniheism, el întruchipează sufletul căzut în întunericul lumii şi eliberat de spirit, de acel nous al său, unit din nou cu el, într-un anumit fel mântuindu-se pe sine însuşi în urma unei "iluminări". Sophia, ea însăşi căzută şi mântuită, este mama "Pneumaticilor", iar Spiritualul nu se poate simţi decât solidar cu aventurile ei, cu "nenorocirile" care le prefigurează pe ale sale. De la Set, "Alogenul", "Străinul", principiu al "neamului" său, după cum Abel este pentru cel al "Fizicilor" şi Cain pentru cel al "Hylicilor", el îşi ia dovada "nobleţei" sale, a bunei şi înaltei calităţi a originii sale şi îşi însuşeşte istoria frământată a "setienilor" feriţi de pericolele care îi ameninţau.

Exemplele ar putea fi înmulţite: ele ar conduce la aceleaşi concluzii. Gnosticul crede că trebuie nu numai să îşi lege propria soartă de o fiinţă cerească sau alta, dar şi să se convingă că el este, în sine, "consubstanţial" acestor fiinţe sau chiar, conform maniheilor, lui Dumnezeu. Sub o formă sau alta, mitul pe care îl elaborează are misiunea să îl asigure că el aparţine, de drept şi prin natură, lumii de Dincolo şi că, oricare ar fi modalităţile aparente ale destinului său, el rămâne veşnic unit cu lumea aceea printr-o legătură indisolubilă, fie că se concepe ca alcătuit esenţialmente dintr-o "părticică" desprinsă de "Sufletul" sau de substanţa luminoasă a lui Dumnezeu însuşi, fie că îşi imaginează că posedă în el o "scânteie", o "bucăţică", o "sămânţă" de lumină ce ar proveni de "Sus".

În plus, doctrinele sale cosmogonice şi antropologice sunt construite în funcţie de o soteriologie: ele îi dau în special certitudinea că, în virtutea constituţiei sale spirituale, a prezenţei în el a unui nous asociat sufletului şi trupului său, el este susceptibil să fie mântuit şi chiar capabil să se mântuiască; că posedă în el însuşi mijloacele şi puterea pentru acest lucru; că, în consecinţă, îi este cu putinţă să se întoarcă în "patria" sa cerească, acolo unde îşi are originea şi în care subzistă "rădăcina" lui, principiul şi esenţialul fiinţei sale autentice. Prin urmare, mitul sau sistemul îşi are aici organizarea şi finalitatea proprii, impuse de exigenţe vii şi de un plan bine fixat. Interpretarea unuia sau a altuia reprezintă încercarea de a înţelege ce însemnă el pentru gnostic, adică ce înţelege gnosticul să semnifice prin el.

În această privinţă, se cuvine să fim foarte atenţi la limbajul şi la temele pe care gnosticul le foloseşte. În ele însele, acestea nu au nimic foarte original. Viaţa de aici jos, asemănată unei captivităţi, unei îngropări sau unei orbiri, caracterizată prin cuvinte ca "somn", "letargie", "beţie", "inconştienţă", "uitare"; materia, trupul, sexualitatea calificate drept "imunde"; întoarcerea la "luciditate", "trezirea" la sine, "vigilenţa conştiinţei"; portul mântuirii, calmul, "Pacea" regăsită la capătul unei traversări primejdioase sau, pe de altă parte, cunoaşterea de sine în Dumnezeu şi de Dumnezeu în sine, cunoaşterea prin oglindă, interpretarea alegorică a Exodului şi a Odiseei, ascensiunea care, dincolo de sferele planetare, conduce sufletul în ţinutul său natal şi chiar "întâlnirea de sine cu sine", a Spiritualului cu "dublul" său, cu "Geamănul", alter ego-ul său, "căsătoria mistică", "nunta spirituală" - toate acestea sunt expresii, imagini, "motive" răspândite şi mai mult sau mai puţin triviale în literatura şi filosofia antichităţii târzii.

Dacă, pentru a explica aceste teme, ne-am mulţumi să le tratăm ca pe nişte clişee sau nişte împrumuturi cărora ar fi de ajuns să le determinăm sursele, acest fapt ar fi totuşi la fel de inexact ca şi încercarea de a reduce la un "sincretism" sistemul care le subîntinde. Ceea ce a fost spus despre caracterul singular sau chiar "revoluţionar" al atitudinii lui ne invită să intuim că, dacă foloseşte termeni şi teme destul de comune în timpul său, gnosticul se abate sau, în cele mai fericite cazuri, le re-creează sensul. De fapt, traducând sentimente trăite într-un mod foarte real, adaptate unui scop bine definit, acestea au la el, în cea mai mare parte a timpului, o vivacitate, o amploare, o importanţă nouă.

Tot posibil şi instructiv ar fi să stabilim un vocabular tehnic al Gnozei, ca şi un repertoriu al temelor pe care preferă să le folosească. În acest din urmă caz, alegerea "motivelor" reţinute ar fi la fel de revelatoare pe cât este constanţa sau frecvenţa utilizării lor. Am constata astfel că, în grupul celor pe care şi le însuşeşte până într-atât încât îi devin caracteristice, le putem distinge pe cele care sunt principale sau fundamentale (într-un anumit sens, acele Hauptprobleme ale lui W. Bousset) de cele pe care ne este îngăduit să le calificăm drept minore sau secundare; cele dintâi sunt comune tuturor sistemelor, prezente la baza tuturor combinaţiilor, uneori aproape obsedante, iar cele secundare nu intervin decât în anumite ocazii, proprii unui gnostic sau altuia, constituind un fel de "variaţii". Ceea ce contează, de fapt, este observarea jocului acestor "motive", al acestor leit-motive, modul în care le întrebuinţează, le combină, le organizează fiecare autor: prin aceasta, sub diferitele modalităţi de orchestraţie, vom descoperi unitatea şi specificitatea "stilului" gnostic şi, totodată, particularitatea inerentă fiecăreia dintre doctrine. Pe de altă parte, după cum fiecare termen tehnic nu îşi primeşte valoarea exactă şi plenară decât din contextul în care este inserat, prin urmare din relaţia lui cu tema cu care este explicit solidar, pe care o rezumă şi o evocă, fiecare temă, la rândul ei, se explică prin conexiunea cu ceilalţi termeni care, legaţi de ea, o precizează, o îmbogăţesc sau îi prelungesc sensul, complexul astfel ordonat devenind semnificativ pentru intenţia generală ce prezidează organizarea ei şi îi orientează funcţionarea. Astfel, termenul va putea fi gustat în toată savoarea lui, iar tema percepută în toată rezonanţa ei.