duminică, 17 martie 2019

Enciclopedia

Gonçalo M. Tavares
Enciclopedia.
Scurte însemnări despre ştiinţă, teamă, legături (Llansol, Molder şi Zambrano), muzică, Literatura-Bloom
Editura Şcoala Ardeleană, 2018

traducere din portugheză de Corina Nuţu
*****
Intro

Gonçalo M. Tavares s‐a născut în 1970, în Luanda. Este scriitor şi profesor universitar, în prezent predând epistemologie la Universitatea din Lisabona. A publicat volume de poezii, proză scurtă, piese de teatru şi eseuri. Cărţile sale au fost traduse în aproape 50 de limbi.

Opera sa a fost distinsă cu numeroase premii portugheze şi internaţionale, printre care Premiul Literar José Saramago 2005, Premiul Internaţional Trieste 2008 (Itália), Premiul Belgrad 2009 (Serbia), Grand Prix Littéraire du Web - Culture 2010 (Franţa), Prix Littéraire Européen 2011 (Franţa), şi a fost de mai multe ori finalist al Premiilor Medicis şi Femina.

Gonçalo M. Tavares este invitat de onoare la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania, ediţia 2018.

În limba română, au fost traduse:
Ierusalim, traducere de Micaela Ghiţescu, Ed. Humanitas Fiction, 2008
Să înveţi să te rogi în era tehnologiei, traducere de Micaela Ghiţescu, Ed. Vivaldi, 2012
Călătorie în India, traducere de Laura Bădescu, Ed. Univers, 2014
Cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nuţu, Ed. All, 2014
Alte cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nuţu, Ed. All, 2015
Un om: Klaus Klump. Maşinăria lui Joseph Walser, traducere de Cristina Bugheanu, Ed. Paralela 45, 2018
Enciclopedia, traducere de Corina Nuţu, Ed. Şcoala Ardeleană, 2018

"Enciclopedia lui Gonçalo M. Tavares trece în revistă marile probleme ale vieţii, explorând limitele cunoaşterii, anxietăţile inerente condiţiei umane şi resorturile creaţiei artistice. Fără să indice soluţii definitive, scriitorul portughez propune, într-un stil ludic şi provocator, perspective inedite asupra unor dileme vechi de când lumea şi noi întrebări care ne-ar putea aduce mai aproape de adevăr." (Corina Nuţu, traducătoare)

Scurte însemnări despre ştiinţă

Pericolul

Desigur, Pericolul se află la originea celor mai eficiente metode ştiinţifice.
Dacă Omul ar fi fost nemuritor, nu ar fi inventat nici până acum roata (ai putea spune).

Plictis şi concluzii

E plictisul. Sau, în caz contrar, e celălalt element. Jorge Luis Borges a afirmat că textele literare nu sunt considerate terminate decât din două feluri de motive: oboseală sau credinţă religioasă. Tot la fel şi în experienţele ştiinţifice.

Abstracţiunea

Abstracţiunea e utilă în ştiinţă dacă laşi în urmă, ca în povestea pentru copii, fărâme de pâine pentru a găsi drumul la întoarcere. Cu toate astea, uneori, îţi devorezi chiar tu, distrat, sau flămând, propria posibilitate de întoarcere. Iar mai departe, rătăcit, rămâi pe loc: în mijlocul ideilor sublime.

(Cu cât mergi mai mult, cu atât eşti mai flămând, iar traseul tău e circular. Dacă îţi este foame şi vezi în faţă o fărâmă de pâine, ce faci? Iată omul de ştiinţă rătăcit în pădure.)

Diferenţe şi asemănări (1)

A vedea diferenţele e una dintre metode. A vedea asemănările e alta.
Ţânţarul care îţi tulbură armonia sunetului şi a spaţiului, atunci când e strivit de mâinile tale rapide, amuţeşte - la fel ca mâinile odată încheiată acţiunea. După ce te descotoroseşti de ţânţar, armonia sunetului şi a spaţiului revine. Dar să nu crezi că e definitivă, armonia aceasta. Ştii bine că nu e.

Diferenţe şi asemănări (2)

Putem să omorâm ţânţarul sau să arătăm către el şi să spunem: Ţânţar.
Clasificările şi categoriile încep cu o discordanţă.

Diferenţe şi asemănări (3)

Iar armonia începe cu o cruzime.
"La o anumită altitudine toate sunt una", a scris Nietzsche în Cartea filosofilor.

Exactitate

A fi exact în ştiinţă înseamnă a greşi pe un ton mai ferm decât ceilalţi.
Altfel spus: apuci ţinta cu amândouă mâinile şi îi lansezi centrul către vârful săgeţii.
Asta înseamnă exactitate ştiinţifică.

Sentimente şi ştiinţă

La ce foloseşte o ştiinţă care nu cercetează sentimentele?
Foloseşte la tot ce nu e sentiment.
Îi foloseşte, atunci, omului?
Îi foloseşte acelei părţi a omului care nu e sentiment.

Familiar

Ştiinţa nu se îndreaptă către Mister. Nici către Straniu.
Ştiinţa se îndreaptă către Familiar.

A cerceta (1)

Cum ar fi posibil să mă îndrept către Mister? Către ceea ce nu ştiu?
Dacă mă îndrept către Mister, înseamnă că Misterul a fost deja dezlegat de mine.
Dacă s‐ar întâmpla aşa ceva la circ, i s‐ar spune farsă.
Ştii deja unde a fost ascunsă bijuteria (tu ai ascuns‐o), iar acum ceri să fii legat la ochi.
Ce faci, eşti întrebat. Cercetez - răspunzi.

A cerceta (2)

Dar nu cercetezi: te distrezi.
Creezi dificultăţi şi concepte pentru a‐ţi întârzia sosirea.
Mâine vei ajunge la ascunzişul unde chiar ieri ai ascuns răspunsul.

Desen şi ştiinţă

Tot ce nu poţi desena sunt abstracţiuni. Tot ce nu poţi desena e inutil.
(Dar cum să desenezi aceste două fraze?
Oare e inutil să spui că aproape totul e inutil? Iată o problemă.)

Antropomorfism

Bineînţeles că ştiinţa e antropomorfă.
Există ceva din ceea ce face şarpele despre care să se poată spune că nu e un act de şarpe?
Orice act al omului e un act al omului. (Iar ştiinţa e un act al Omului.)
E pe atât de mare pe cât vrem să îl vedem şi pe atât de mic pe cât vrem să îl vedem.
(Dacă ai o oglindă anume vei vedea, stând în faţa ei, o figură enormă, dar dacă schimbi poziţia ta şi poziţia şi caracteristicile oglinzii, vei putea vedea, stând în faţa oglinzii, cât eşti de mic.
Bineînţeles că măsura ta nu e determinată de tine, ci de riglă. Dar tu ai inventat rigla.)

Ură, iubire şi ştiinţă

Se poate face ştiinţă din ură pentru o cauză sau pentru un grup de persoane.
Se poate face ştiinţă din iubire pentru o cauză sau pentru un grup de persoane.
Se pot obţine, din ură sau din iubire, rezultate ştiinţifice identice.

Minciună şi Adevăr

Organismul - şi sistemele lui de repulsie şi atracţie - e cel care hotărăşte dacă un lucru e adevărat sau fals.
Minciuna este tot ceea ce opune rezistenţă sistemului meu organic detector de Adevăr.
A spune, deci, că minciuna e minciună pare o exagerare.

Istoria ştiinţelor (1)

Istoria Ştiinţelor este întotdeauna în uşoară întârziere faţă de Istoria Dorinţelor.
Există metafore faimoase, să ne legăm de ele.
E ca şi cum caii ar fi dorinţa, iar căruţa trasă de ei, ştiinţa.
Caii, dacă se vor separa de căruţă, vor căpăta viteză, dar îşi vor pierde utilitatea publică; societatea vrea funcţii, nu fugi.
Dar partea cea mai rea e tocmai ceea ce i se întâmplă căruţei. Dacă va fi separată de cai, nu se va mai mişca. (...)

Scurte însemnări despre legături (Llansol, Molder şi Zambrano)

(...) "La nivelul mişcării, am fost la Sintra, am citit Hölderlin" (MGL)

Există în lectură o mişcare iniţiată prin uşoara tremurare/temere a ochilor, continuând până în punctul unde încep picioarele care, sub masă, se leagănă. Există în legănarea picioarelor celui care citeşte, nemişcat, un marş impresionant, o traversare: cel care citeşte se deplasează.

Orice localitate, orice ţară, niciun loc nu e mai îndepărtat decât pagina pe care o citesc. Pagina aflată la douăzeci de centimetri de ochii mei se află, până la urmă, la o distanţă mult mai mare, depinde de dorinţa mea de a înţelege, adică: de a o străbate. A înţelege un lucru înseamnă a străbate acel lucru, a stră‐bate: a bate de jur‐împrejur, a înţelege o pagină înseamnă a bate toate drumurile acelei pagini de‐a lungul şi de‐a latul: am obosit, am umblat prea mult. "La nivelul mişcării", spune MGL, "am fost la Sintra, am citit Hölderlin".

Cititul ca o formă de exerciţiu fizic, cititul ca disciplină sportivă: atletism, fotbal, gimnastică, cititul unui eseu, handbal, patinaj artistic, cititul unei poezii, cititul unui roman.

Să concepi o sală de sport unde utilizatorul alege între aerobic, gimnastică sau lectura unui volum de ficţiune; fiecare cu durata de o oră şi jumătate, trei lecţii de mişcare.

"cursa liniştită a lecturii" (MFM)

Fiecare carte determină o viteză a lecturii; ca o maşină; o carte ar trebui să aibă pe coperta unu sau pe coperta patru indicaţii referitoare la viteza maximă şi minimă a lecturii: a nu se citi mai puţin de douăzeci de pagini pe oră, a nu se citi mai mult de patruzeci de pagini pe oră. (idee de dezvoltat)

Bineînţeles că viteza e înşelătoare: unele cărţi imbecile, dar şi unele cărţi desăvârşite, pot fi citite la mare viteză, să zicem: o sută de pagini pe oră. Calitatea unei cărţi e determinată nu atât de viteza potenţială a lecturii ei, cât de locul unde ajungi la viteza aceasta.

Şi la ce bun că mă aflu într‐o maşină care se deplasează cu mare viteză, dacă ea ajunge într‐un loc pe care eu nu îl doresc (rapid, ce‐i drept)?

Şi la ce bun că mă aflu într‐o maşină care se deplasează cu o viteză mică pentru ca pasagerii ei să poată aprecia peisajul, dacă peisajul nu e relevant?

Să contemplăm atunci când suntem într‐o călătorie dacă lucrul contemplat e interesant.

Sigur, se va spune, cititul e bun pentru sentimente, ca să ne zguduie: vă rog, nu introduceţi date cantitative în plăcerea lecturii.

Totuşi, să nu uităm: ce a făcut fiecare cu ceea ce a citit la viteza la care a citit? Peisaje şi puncte de sosire. Contabilitate economică a lecturii.

(Nu putem citi totul. Suntem muritori, dragul meu.)

"cel care citeşte nu poate ridica privirea. A fi lipsit de apărare..." (MFM)

Într‐un război, cel care citeşte va fi ucis.

Războiul ca duşman declarat al lecturii; să citeşti (sau să contemplezi) e inadmisibil în vreme de război; e un alt fel de trădare: cel care citeşte în timp ce alţii mor şi ucid îşi ia rămas‐bun din punct de vedere sentimental de la tovarăşii săi, devine individual.

Vei spune: nimeni nu poate fi cititor atunci când patria e invadată.

Alţii vor spune: patria mea are copertă cartonată: e o bibliotecă; acolo nu mă simt ca un străin: în mijlocul cărţilor. Nimeni nu poate fi cititor când biblioteca e invadată, când e incendiată. Nu ştiu să citesc cenuşă, au spus până acum mai mulţi cititori.

Atenţie, imaginează‐ţi: foc în bibliotecă, spaima cititorului. Apoi: cititorul disperat nu vrea să îşi abandoneze obiceiurile. Femeia îi atinge umărul, îl roagă să urce: uită de cenuşă, nu e paginată.

Cenuşa a amestecat paginile în aşa fel încât acestea s‐au înnegrit cu totul; marea dezordine şi marea negură, marele inform: cum să apuci marea dezordine?

Ce vrei să citeşti? Focul a venit şi a trecut, ochii tăi privesc cenuşa şi te poţi preface că plânsul e un alt mod în care ochii citesc. Dar nu e. (...)

Scurte însemnări despre muzică

Degustători

Să ne gândim la degustători de muzică, asemenea degustătorilor de vin. Degustă cu urechea: treizeci de secunde de sunet şi înţeleg rapid esenţialul.

Şapte orchestre în şapte săli diferite, săli închise. Degustătorul de sunete deschide, una după alta, fiecare dintre uşi şi îşi înclină sistemul auditiv în direcţia sunetului timp de treizeci de secunde. Timp de treizeci de secunde din viaţă nu există nimic altceva decât treizeci de secunde de muzică. Altfel spus, nu sunt treizeci de secunde de viaţă, sunt treizeci de secunde de muzică. Gata. Degustătorul trece la sala următoare. La sfârşit, spune: aleg sala aceea, muzica aceea.

Definiţie a muzicii

Evident că expresia "urechi lungi" nu este numai rezultatul unei descrieri anatomice. Urechi lungi e cel care ştie să asculte.

În China antică, oamenii cu "urechi lungi" erau consideraţi înţelepţi, iar taoiştii vorbesc despre capacitatea, pe care o au unii oameni, de a primi o "lumină auriculară". Iată, în acelaşi timp, o frumoasă definiţie a muzicii.

Melomanul-fizionomist

După chipul celor care ascultă, să încerci să înţelegi muzica.

Să ne imaginăm un om, un meloman‐fizionomist, care are urechile astupate şi nu deţine nicio informaţie despre programul concertului. Ba chiar stă cu spatele la orchestră, întors către ceilalţi spectatori.

Melomanul‐fizionomist încearcă să se concentreze asupra chipului spectatorilor concertului. Asupra felului în care se încruntă câte un membru al publicului şi chiar a felului în care câte unul bate ritmul pe propriul genunchi, subtil, cu degetele mâinii drepte.

Totuşi, mai presus de orice, el îşi fixează atenţia asupra chipurilor celor care aud ceea ce el nu aude. Şi, într‐adevăr, un mare specialist în muzică şi în natura umană va putea determina, cu succes, prin observarea fizionomiei ascultătorilor: Mozart!, Bach, Chopin. Şi poate chiar şi asta: Linişte.

Muzică şi materie

Să ne gândim la o melodie care ar putea schimba culoarea lucrurilor. Nu într‐un mod poetic, ci concret, pragmatic. Adică, la fel cum Soarele, cu lumina lui intensă, bate în peretele exterior al unei clădiri şi, după mai multe luni, culoarea peretelui se schimbă puţin câte puţin - culorile puternice îşi pierd intensitatea, galbenul viu devine încetul cu încetul galben şters - putem să ne gândim că muzica, sunetele ar putea face şi ele acelaşi lucru.

Să ne gândim, aşadar, la o orchestră care, interpretând în repetate rânduri într‐o sală, ar schimba încetul cu încetul culoarea pereţilor interiori, dar cu rezultate opuse faţă de lumina Soarelui. Să ne gândim la o muzică în stare, cu timpul, să transforme un galben pal într‐un galben viu.

Ne‐am mai putea gândi că diferite tipuri de muzică reuşesc să modifice în feluri diferite culoarea pereţilor.

Muzică în stare să influențeze materia, iată ce se caută.

Moarte şi muzică

Hidromelul era o băutură pe care unele tradiţii o asociau cu nemurirea.

Un alt mod de a garanta nemurirea ar putea fi ascultarea judicioasă, auzul judicios. Ca şi cum muzica s‐ar putea transforma într‐un mesaj, într‐un secret care să îi permită muritorului să mai trăiască încă puţin. Iată, aşadar, ce se face rapid într‐o ţară imaginară: o orchestră ambulantă de muzicieni‐ medici încearcă să găsească muzica, nu care să îi salveze pe cei aflaţi în pragul morţii, ci care măcar să amâne puţin fatalitatea.

Moartea nu are respect pentru nimic, după cum se ştie, apare în mod nepoliticos în orice colţ al lumii şi în orice clipă, dar putem crede că, dacă un colectiv de muzicieni ar găsi melodia potrivită pentru a calma un muribund, moartea, cel puţin, ar aştepta un pic ca să nu întrerupă.

Dar atenţie, bineînțeles, cea mai mică pauză, cea mai neînsemnată nepotrivire a unei note, şi iată că moartea va intra.

Muzică şi echilibru al elementelor

Se ştie de multă vreme: muzica e unul dintre cele mai rapide mijloace de a cutremura fiziologia umană. Concurează cu legătura amoroasă şi cu dorinţa.

Străvechii învățaţi chinezi, de exemplu, împărţeau notele în semitonuri şi asociau fiecărui semiton o senzaţie psihologică.

Muzica e o potenţă de reacţii chimice; o formă de contagiere imediată. Tristeţea sau bucuria muzicii sunt transmise celui care ascultă.

În fond, avem două entităţi, două substanţe: persoana care ascultă şi muzica. Iar ceea ce se întâmplă e un fel de osmoză la nivelul particulelor acelora mari, al fiinţelor umane. Are loc trecerea elementelor dintr‐o parte în alta, în încercarea de a se obţine un echilibru al ansamblului. Şi iată, deci, că la sfârşitul melodiei triste s‐ar zice că muzica a devenit mai puţin tristă, iar ascultătorul mai trist. Ascultătorul şi muzica se transformă într‐un singur element.

Muzica este absorbită la fel cum este absorbit ceva ce există în aer şi nu se vede. Este, de fapt, o substanţă - iar această substanţă sonoră poate avea o încărcătură tristă, veselă, neutră, melancolică sau stimulantă. Şi nu sunt în lume multe substanţe în stare să provoace reacţii atât de diferite.

Muzică şi temperatură

De exemplu, poate muzica să usuce ceea ce e ud; să schimbe starea fizică a lucrurilor? Să transforme gheaţa în apă, apa în gheaţă?

Poate muzica să producă efecte asemănătoare celor produse de căldură şi de frig?

Desemnarea melodiilor drept reci sau calde ar trebui să aibă consecinţe concrete. O melodie care încălzeşte sau răceşte mediul - o asemenea schimbare nu ar trebui oare să fie înregistrată de un termometru ştiinţific şi obiectiv?

Labirint şi sunet

A se observa că sunetul este întotdeauna o energie care parcurge un itinerar labirintic.

Urechea umană e făcută pentru a asculta muzică şi nu din întâmplare structura ei internă nu e o linie dreaptă, dimpotrivă: e curbă şi contracurbă, contracurbă şi curbă.

Iar în labirint se întâmplă acest lucru straniu: a înainta e de multe ori acelaşi lucru cu a merge înapoi.

Mă aflu într‐un labirint.
Avansez, adică: dau înapoi.
Şi uneori: dau înapoi, adică: avansez.
Şi iată o posibilă definiţie a muzicii. Avansez, adică: dau înapoi. Dau înapoi, adică: avansez. (...)

Scurte însemnări despre Literatura-Bloom

Notă preliminară

Există nenumărate feluri (definitive) de a face literatură. Acesta este un manifest al Literaturii‐ Bloom. Putem să fim definitivi într‐o direcţie o dată şi, după aceea, data viitoare, să fim definitivi, cu desăvârşire, cu entuziasm, dar în altă direcţie.

Două cărţi‐Bloom: A perna esquerda de Paris seguido de Roland Barthes e Robert Musil (Piciorul stâng al Parisului urmat de Roland Barthes şi Robert Musil) şi Uma Viagem à Índia (O călătorie în India)

Dintre care Uma Viagem à Índia e mai multe feluri de hibrid şi, poate, în această privinţă, e şi un hibrid literatură‐Bloom cu altceva, iar A perna esquerda... poate că nu e nici ea, în definitiv, literatură‐ Bloom pură.

De fapt, poate că nici dicţionarul acesta nu e un Bloom‐pur. Şi mi se pare că e bine aşa.

A

Abstract - Toată literatura e abstractă, concrete sunt pietrele. Să nu accepţi asta înseamnă să accepţi literatura ca o copiatoare a concretului, ca o a doua masă, sau o a doua casă.

Cuvântul casă (să ne imaginăm că e casa Dnei Gertrude), cuvântul casă nu e o a doua casă a doamnei Gertrude. Doamna Gertrude - sărmana de ea - nu are decât o casă: să nu o amăgim aşadar cu iluzia unei a doua locuinţe.

Casa - în această frază sau în oricare alta - e o casă abstractă, adică: o casă literară.
Literatura nu e o copie a obiectelor din lume: casa nu e casă, iar masa nu e masă. Literatura are propriile ei obiecte, complet diferite de cele existente în viaţa celor care trăiesc.

Să nu confunzi un scriitor cu un individ care se ocupă cu aranjarea mobilelor.

B

Bloom - Nume universal aplicabil oricărui lucru sau eveniment. Scaun‐Bloom, carte‐Bloom, moarte‐ Bloom, iubire‐Bloom.

C

Canină - Există fraze canine. Pregătite să asculte de stăpân, de cititor.
A fi disponibilă pentru cititor: frază canină.
A se înlocui frazele canine cu fraze‐lup sau fraze‐ tigru. Să încerce cititorul să‐şi pună mintea la treabă. Versuri care să sperie cititorul. Dar şi, în acelaşi timp, versuri care să instaleze precauţia în cititor.

În faţa pericolului, unii fug (măsura de precauţie 1), în timp ce alţii cercetează strategii de apropiere (măsura de precauţie 2). Aceştia din urmă sunt cititori în adevăratul sens al cuvântului. Ceilalţi: nişte laşi în adevăratul sens al cuvântului.

Planeta intoxicată

Giancarlo Sturloni
Planeta intoxicată. Ne vom supravieţui nouă înşine?
Editura Seneca, 2017

Traducere din limba italiană de Marina Elena Loghin


***
Fragment
Partea I - În care se povesteşte geneza crizei ecologice

Istoria tuturor civilizaţiilor galactice importante tinde să parcurgă trei faze distincte şi uşor de recunoscut, respectiv faza de Supravieţuire, faza de Reflexiune şi cea de Decadenţă, altfel spus, fazele despre Cum, De ce şi Unde. De exemplu, prima fază este caracterizată de întrebarea "Cum ne procurăm mâncarea?", a doua de întrebarea "De ce mâncăm?" şi a treia de întrebarea "În ce restaurant mâncăm azi?" (Douglas Adams, Ghidul autostopistului galactic)

Afară pe geam

Uitaţi-vă afară pe geam. Parcele pătrate. Aglomerări urbane tentaculare. Fâşii de asfalt care se intersectează în unghi drept. Acolo jos, nimic nu are un aspect natural. Formele fractale mor în faţa geometriei euclidiene, cu figurile ei atât de familiare, de regulate, de măsurabile. O ordine artificială domină peisajul domesticind haosul. Amprenta umană asupra mediului este sub ochii voştri.

Iar acum relaxaţi-vă: zburăm. Puteţi alege un film atingând ecranul cu cristale lichide încastrat în spătarul micului fotoliu pe care îl aveţi în faţă. Imediat după ce atingeţi viteza de croazieră, iată, va veni la voi o stewardesă să vă ofere o gustare.

Suntem la zece mii de metri altitudine. Călătorim cu nouă sute de kilometri pe oră arzând un litru de kerosen pe secundă, pe un itinerar invizibil trasat deasupra norilor. În realitate, înaintăm în şir indian: mereu există un avion la mică distanţă în faţa noastră şi unul care ne urmăreşte din spate. În fiecare zi şi în fiecare noapte a anului. Pe orice vreme. Mereu.

Zburăm, ce naiba. Un privilegiu care, acum o sută de ani era rezervat numai păsărilor. Sau vreunuia care, destul de nebun, imitându-l pe Icar, se lansa în vreo râpă cu o pereche de aripi de carton legate în talie.

Pe cerul Europei Occidentale, singurul moment în care nu veţi zări urme umane va fi în timp ce zburaţi deasupra Munţilor Alpi, cu piscurile lor ascuţite care se înalţă ca dinţii de rechin din gheţarii ce se retrag. Mii de ani, aceste culmi au reprezentat o barieră de netrecut chiar şi pentru cei mai cutezători exploratori. Mă uit la ele cum dispar în câteva minute pe sub o aripă ezitantă ce pare asamblată din cutii de băuturi hipercalorice.
- Gustare dulce ori sărată? întreabă stewardesa.

Îngaim câteva cuvinte într-o engleză de aeroport ca să mă văicăresc de porţiile îndoielnice oferite de companiile low-cost. Turista coreeană care stă lângă mine zâmbeşte prefăcându-se că înţelege.

Acum survolăm oceanul. Altă barieră naturală rămasă neviolată milenii întregi, până când un marinar genovez aflat la timonă în fruntea a patru caravele cu nume improbabile a ancorat pe o insuliţă din Caraibe crezând că a ajuns în China. (Aşa se zice, dar e fals. Columb căuta şi credea că a ajuns în India, de aia le şi zice Caraibelor Indiile de Vest. Asta între noi fie vorba.)

Totuşi, chiar şi acolo jos, pe acea întindere incomensurabilă de albastru, puteţi zări siajul unui cargobot de o sută de mii de tone plin ochi cu containere. Sau sclipirea unui vas de croazieră mare cât un zgârie-nori, pe care călătoresc câteva mii de turişti nehotărâţi dacă să-şi piardă după-amiaza la autoservirea all-inclusive sau la escaladarea peretelui artificial amenajat pe puntea principală.

Aceasta este lumea noastră. Şi e pe sfârşite.

Bucuraţi-vă de călătorie.

Lumea nouă

Mă uit pe geam şi mă întreb: când au început toate astea? Când am început să schimbăm faţa Pământului cu prezenţa noastră împovărătoare?

Istoricii ecologişti nu au îndoieli: trebuie să înfăşurăm panglica până în urmă cu zece mii de ani. Când cineva, poate obosit de o viaţă nomadă, s-a hotărât să se oprească într-o vale, să planteze o sămânţă în pământ şi să aştepte cu răbdare ca din sămânţa aceea să crească fructele unei plante comestibile. Gata cu vagabondarea în căutare de bace şi de rădăcini. Gata cu nomadismul. O bucată de teren fertil de apărat, o mână de seminţe de cultivat, clima blândă şi stabilă din Holocen. Şi iată: agricultura. Şi, odată cu agricultura, înflorirea primelor civilizaţii sedentare. Satele. Oraşele. Imperiile. Scrierea. Subdiviziunea muncii. Surplusul alimentar. Ce mai tura-vura, lumea pe care o cunoaştem. Cea în care deciziile se iau aşezaţi la o masă, nu cu fundul pe pământ.

Iar ca să se facă masa, era nevoie de o sămânţă.

Poezioara zice că e nevoie şi de o pădure. Iar pe vremea aceea erau păduri cât vedeai cu ochii. Se povesteşte că o maimuţă putea traversa Spania sărind din cracă în cracă fără să coboare vreodată. E posibil. Noi, maimuţe supersapiens, am preferat să tăiem copacii ca să facem spaţiu culturilor şi păşunilor. Şi ca să avem lemne de foc, cu care să ne pregătim hrana, să ne încălzim iarna, să ne forjăm arme din metal.

Pădurile s-au împuţinat în faţa expansiunii aşezărilor omeneşti. A înflorit comerţul, iar negustorilor le erau necesare drumuri, nu poteci năpădite de briganzi sau de crăci bune pentru maimuţe. Astfel, în multe regiuni, peisajul a început să se transforme ca să ne satisfacă nevoia de spaţiu, de energie, de materii prime şi de transport. Văzută de păsări, planeta n-ar mai fi fost aceeaşi.

Însă Lumea Nouă, lumea noastră, a fost descoperită mult mai târziu, din întâmplare, de Cristofor Columb. El este eroul globalizării. Odată cu neaşteptata reuşită a maladivei lui acţiuni, oceanele au încetat să mai fie considerate o limită naturală de netrecut. Aşa, planeta a devenit o piaţă unică, uriaşă, de stors ca o lămâie.

Epoca navelor cu pânze a transformat mările în autostrăzi transoceanice pentru schimbul de plante, de animale, de microbi, de persoane şi de tehnologie[i]. Pădurile tropicale au fost tăiate pentru lemn preţios şi plantaţii de ceai, de cafea, de cacao, zahăr şi tutun. Sub efectul ameţitor al acestor noi droguri exotice, Europa a devenit centrul lumii. Oraşele comerciale s-au mărit, parazitând resursele coloniilor de peste ocean. Costurile umane ale primei globalizări se numesc genocid şi sclavie. Costurile de mediu sunt mai puţin cunoscute, dar, în opinia istoricului englez Stephen Mosley, ne împovărează şi astăzi. Pădurile tropicale, plămânii planetei şi habitat pentru două treimi din speciile terestre, riscă să dispară sub dubla ameninţare a traficului cu lemn preţios şi a terenurilor cultivate cu monoculturi de export care degradează solurile şi îi înfometează pe locuitorii fostelor colonii.


Din ziua în care Santa Maria s-a împotmolit în bariera de corali şi Columb şi-a cufundat cizmele în nisipurile insulei Hispaniola, nu există niciun ecosistem terestru care să nu fi fost treptat alterat ca să ne satisfacă lăcomia insaţiabilă. Se întâmpla pe 25 decembrie 1492. Crăciun fericit.

Lumea aşa cum o cunoaştem

Cu toate acestea, adevăratul punct de cotitură a sosit la jumătatea secolului al XVIII-lea, odată cu revoluţia industrială alimentată de maşinile care funcţionau cu abur. Şi odată cu ideea iluministă a unei noi dezvoltări tehnologice şi ştiinţifice de neoprit care avea să garanteze îmbunătăţirea progresivă a condiţiilor socioeconomice ale societăţilor industriale.

Ne aflam mai aproape decât se putea imagina de promisiunea laică a paradisului pe Pământ. Acea dorinţă prometeică de cunoaştere, plătită cu izgonirea din rai, oferea acum strănepoţilor lui Adam şi ai Evei biletul de întoarcere. Însă, între timp, raiul nu mai părea acelaşi. Deja la începutul secolului al XIX-lea, pădurile englezeşti practic dispăruseră, expunând solul la eroziune şi agravând daunele provocate de inundaţii. Pe câmpurile Europei industriale mai multe specii de animale şi plante dispăruseră din cauza activităţilor omeneşti. Nici locuitorii oraşelor nu o duceau mai bine, asediaţi fiind de gunoaie şi învăluiţi de o perdea de fum toxic care întuneca soarele şi cauza bronşite şi alte tulburări respiratorii letale. "Pământul devine un loc neospitalier pentru cel mai nobil dintre locuitorii săi", avertiza în 1864 George Perkins Marsh, pionier al ecologiei[ii].

Totuşi, promisiunile progresului se bucurau încă de o nelimitată încredere. Prevala convingerea că tehnica ar fi ştiut să remedieze efectele adverse ale industrializării şi acelaşi Marsh era încrezător în ştiinţa care va putea feri natura de degradare. Până şi smogul, care la sfârşitul secolului al XIX-lea făcuse din Londra cel mai insalubru oraş din lume, se număra printre multele excentricităţi englezeşti. Pentru majoritatea oamenilor, fumul coşurilor însemna muncă, dezvoltare şi bunăstare.

Combustibilii fosili au fost cei care ne-au dăruit lumea pe care o cunoaştem. Rezerve de energie nemăsurate, care se formaseră în măruntaiele Pământului în sute de milioane de ani prin compresia subterană a materiei organice, au ajuns, pe neaşteptate, la îndemâna noastră. Mai mult, erau şi la un preţ convenabil.

Cărbunele şi, mai târziu, petrolul au luat locul lemnului şi al muşchilor. Aburii maşinilor au revoluţionat industria, au saturat atmosfera cu gaz de seră şi aerul oraşelor cu fumuri toxice. Însă umanitatea se putea elibera, în sfârşit, de limitele vechiului regim biologic. Putea visa să lase în urmă tortura foametei. Se putea gândi doar cum să facă să crească, să se îmbogăţească, să se înmulţească.

În 1815, după 200.000 de ani de evoluţie umană, populaţia mondială a atins pentru prima oară cifra de un miliard de persoane. După niciun secol, în 1930, deja se dublase.

Astăzi suntem mai mult de şapte miliarde.

Grădina toxică

Când ne gândim la un paradis nu ne imaginăm un loc aglomerat. Nici o grădină poluată. Dar aşa este. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, amprenta umană asupra mediului era de-acum tangibilă.

Atunci, elitele intelectuale ale ţărilor industrializate au început să se preocupe să păstreze câteva colţuri de natură sălbatică. Yellowstone, primul parc natural, a fost înfiinţat în Statele Unite în 1872. În Europa, o nouă sensibilizare către natură a influenţat mulţi artişti şi literaţi. Şi abia se fondase statul italian când, în 1863, s-a înfiinţat Clubul Alpin Italian. Câţiva ani mai târziu, în 1871, Giuseppe Garibaldi a contribuit la fondarea Uniunii de Zoofilie din Piemonte (astăzi Oficiul Naţional pentru Protecţia Animalelor), al cărui preşedinte onorific a fost ales.

Amprenta umană asupra mediului terestru era mult mai serioasă decât se credea pe vremea aceea. Odată cu exploatarea combustibililor fosili, capacitatea noastră de a distruge echilibrele ecologice se extinsese la scară planetară.

Primul indiciu concret l-a furnizat în 1896 Svante Arrhenius cu teoria sa despre "sera caldă". Chimistul suedez înţelesese că dioxidul de carbon eliberat prin combustia surselor fosile se acumula în atmosferă, provocând o încălzire treptată a globului pământesc. Dioxidul de carbon are prostul obicei de a reţine căldura emisă de planetă. Practic era ca şi cum cineva ar fi învelit în celofan Pământul, chiar dacă încă nu se inventase celofanul.

Arrhenius nu s-a îngrijorat. Din contră, în ton cu spiritul optimist al epocii, era convins că nişte "condiţii climaterice mai blânde" ar fi avut efecte pozitive, permiţând recolte considerabil mai bogate, în beneficiul unei populaţii al cărei număr creşte mai repede ca niciodată."[iii] Însă, în această privinţă, geniul suedez greşea rău. Clădindu-ne prosperitatea pe combustie de cărbune, gaz şi petrol, deveniserăm principalul motor al schimbărilor de mediu. Iar dezastrele pe care le provocam nu au întârziat să apară.

Pulberea de sub Eden

Încrederea necondiţionată în progres a început să scadă dinaintea grozăviilor Marelui Război. Folosirea masivă a noilor şi ucigătoarelor dispozitive de război - gaze toxice, tancuri, aeroplane şi submarine - a arătat că progresul tehnologic nu va duce neapărat la o societate mai bună. Însă bombele atomice detonate deasupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, au dat la iveală definitiv "latura obscură a modernităţii"[iv]. Spectacolul obscen al puterii lor de distrugere a scos la lumină legăturile, din ce în ce mai strânse, dintre cercetarea ştiinţifică şi acel complex militar- industrial care avea să redeseneze geopolitica mondială.

În anii 1950, odată cu Războiul Rece şi cu proliferarea atomică, lumea a intrat într-o epocă nouă. Statele Unite şi Uniunea Sovietică se luau la întrecere cine avea dispozitivele cele mai mari. Şi, curând, a fost limpede că un conflict între cele două supraputeri avea să transforme Pământul într-o landă dezolantă.

Odată cu etalarea ostentativă de submarine atomice şi de rachete balistice apte să detoneze în jumătate de oră un focos nuclear în orice colţ al lumii, riscul sfârşitului lumii a devenit atât de concret încât a necesitat o pregătire adecvată. În Statele Unite, televiziunea dădea sfaturi mamelor despre ce fel de alimente să aibă în frigider şi îi învăţa pe taţi cum să-şi transforme pivniţa casei într-un bunker antiatomic. Şi, pe terenurile de sport, copiii exersau cum să se ferească de unda de şoc a unei explozii nucleare ascunzându-se după un zid sau strecurându-se într-o conductă de ciment. Erau cronometraţi ca la concurs, dar sub privirile atente ale unui personal calificat trimis de Departamentul Apărării.

Frigiderul şi bomba: tocmai acea dezvoltare tehnico-ştiinţifică ce dăruise majorităţii oamenilor o bunăstare economică fără precedent punea acum în pericol supravieţuirea.

Lui Frederick Soddy nu i-a scăpat natura ambiguă a tehnologiei. Laureat al Premiului Nobel pentru chimie, încă din primii ani ai secolului XX, Soddy intuise pericolele ascunse în nucleul atomului, stabilizat de forţe atât de puternice încât planeta devenea "un depozit colosal de muniţie". Într-atât încât oricine ar fi reuşit să le controleze, dacă ar fi vrut, "ar fi putut distruge Pământul"[v]. Şi totuşi, Soddy a fost capabil să-şi imagineze şi un epilog complet diferit:
"O specie care ar putea transforma materia n-ar avea prea mare nevoie să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii [...]; acea specie ar putea transforma un continent în deşert, ar putea topi gheţurile de la poli şi ar putea transforma lumea întreagă într-o grădină zâmbitoare a raiului."[vi]

Umanitatea visa încă la Eden. Dar stătea pe un sac cu explozibil. Iar acum ştia.

În anii 1950, cu un deget pe buton, am conştientizat faptul că trăim sub ameninţarea unei catastrofe globale pe care am creat-o cu mâinile noastre. Odată cu această conştientizare a luat naştere ceea ce istoricul american Donald Worster a numit "epoca ecologiei"[vii].

Epoca ecologiei

În octombrie 1955, în timp ce Italia se bucura de viaţa dulce datorată boomului economic, "o congregaţie de contese, de oameni cu stare şi de duşmani ai progresului", dezgustaţi de cimentarea sălbatică, înfiinţau Italia Nostra, o asociaţie pentru salvarea bunurilor culturale, artistice şi naturale[viii]. Câţiva ani mai târziu, în septembrie 1961, a luat fiinţă WWF (World Wildlife Fund, rebotezată astăzi World Wide Fund for Nature), cea mai mare organizaţie mondială pentru conservarea naturii, fondată în Elveţia de un grup de nobili şi de intelectuali care se mândrea printre membrii săi cu prinţul Filip de Edinburgh, cu prinţul Bernard de Olanda, cu biologul Julian Sorell Huxley şi cu pictorul Peter Scott, cel care a desenat logoul cu ursuleţul panda gigant.

Cu acest pedigriu, nu era greu să se stigmatizeze asociaţionismul vremii ca un capriciu al unui club restrâns pentru privilegiaţii "interesaţi să-şi protejeze propriile vacanţe la munte"[ix].

În realitate, începea să se răspândească ideea că a apăra mediul însemna să îţi asumi o datorie politică şi socială. Şi totul avea să se schimbe foarte repede.

În decursul anilor 1960, mişcările ecologiste şi-au lărgit raza de acţiune în lupta contra poluării industriale care otrăvea aerul, solul şi apele mărilor şi râurilor. Bătăliile pentru salvarea mediului şi a sănătăţii de daunele cauzate de industrializare au dus la un consens social din ce în ce mai larg cu privire la cauza ecologistă.

Se spune însă că ecologia modernă s-a născut odată cu o fotografie. A făcut-o astronautul american William Andersen prin hubloul navei spaţiale Apollo 8 în timp ce modulul spaţial orbita Luna. În centrul imaginii, o planetă mică, alb-albastră răsare din întunericul spaţiului. Era în ajunul Crăciunului din anul 1968 şi, pentru prima oară, ochii omeneşti puteau contempla Pământul în totalitatea lui. "Cea mai frumoasă şi mai impresionantă imagine din viaţa mea", va admite Frank Borman, comandantul lui Apollo 8[x].

"Priviţi afară prin hublou. Bila aceea suspendată în întuneric, care de sus, de acolo, poate fi acoperită cu degetul mare, este tot ce avem. Singurul punct de culoare oriunde ne-am uita", a spus James Lovell, al treilea membru al echipajului, când misiunea a revenit pe Pământ.

Cu acea fotografie care a rămas în istorie sub numele de Earthrise, umanitatea şi-a dat seama că împarte cu toate speciile vii un singur ecosistem. Interconectat. Limitat. Fragil.

Din spaţiu, amprentele noastre ecologice deranjante se vedeau de-acum foarte bine. După cum preconizase George Perkins Marsh cu un secol în urmă, părea chiar că am plăsmuit mediul mai mult decât ne plăsmuise el pe noi.

Influenţa acelei fotografii a fost extraordinară în imaginarul colectiv al vremii. A inspirat apariţia Friends of the Earth, o confederaţie internaţională de asociaţii ecologiste, înfiinţată în 1969. Şi l-a determinat pe promotorul drepturilor omului John McConnell să organizeze, pe 22 aprilie 1970, prima ediţie a Zilei Pământului (Earth Day), probabil cea mai mare manifestare ecologistă din istorie, celebrată şi astăzi, în toată lumea, în luna aprilie a fiecărui an. În Statele Unite au participat douăzeci de milioane de oameni. O sută de mii de manifestanţi au invadat străzile New Yorkului ca să denunţe riscurile exploziei demografice, ale poluării industriale, ale urbanizării, ale pesticidelor. Arătând fără echivoc cum ecologismul a devenit o mişcare de masă, interesată de problemele globale şi dotată cu un potenţial politic disruptiv.

Venise timpul ca problema ecologică să intre pe agenda internaţională. În iunie 1972, Naţiunile Unite au organizat la Stockholm prima conferinţă mondială despre mediu, la care au participat delegaţi din peste o sută de naţiuni şi din patru sute de organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale. S-a discutat despre creşterea demografică, despre degradarea mediului, despre epuizarea resurselor naturale.

Activismul de mediu lăsase acum departe conservatorismul elitar şi apolitic al primelor asociaţii. Acum era luat în vizor modelul de dezvoltare fondat pe industrializare.

Viitorul nostru comun

În 1973 scenariul s-a schimbat. Izbucneşte războiul de Yom Kippur şi criza petrolului alimentează dezbaterea cu privire la problema energetică. Unele mişcări ecologiste se transformă în liste politice. În Marea Britanie apare primul partid ecologist european, People (redenumit ulterior Green Party). Controversa cu privire la puterea nucleară oferă listelor verzilor ocazia unei lupte comune. Şi primele succese nu întârzie să apară. În mai multe ţări, mişcarea antinucleară eterogenă reuşeşte să împiedice planurile de dezvoltare a puternicei industrii a atomului. Şi atunci când Greenpeace opreşte testele atomice propuse de guvernul francez în atolul Mururoa, curentul împotriva dispozitivelor nucleare îşi ia revanşa în ştirile internaţionale.

În Italia trebuie să se aştepte începutul anilor 1980 ca să prindă cheag mobilizarea împotriva forţei nucleare. Punctul de cotitură apare în 1986 când, drept răspuns la accidentul de la centrala sovietică de la Cernobîl, un milion de italieni semnează în favoarea unui referendum care va scoate Italia din clubul ţărilor producătoare de energie atomică.

Potenţialul politic al mişcării ecologiste este de-acum explicit. Vremurile când activismul de mediu putea fi stigmatizat ca tentativă anacronică şi reacţionară de păstrare a unei naturi idealizate sunt de-acum departe.

Să vorbim pe şleau: activismul de mediu nu este un strigăt de alarmă. Este o critică radicală a modelului capitalist fondat pe creştere nelimitată. Cea mai insidioasă critică făcută vreodată sistemului economic dominant, datorită faptului că se întemeiază pe baze ştiinţifice şi pe un consens din ce în ce mai mare al opiniei publice.

Activismul de mediu s-a demonstrat apt să dezvăluie latura obscură a industrializării, să demaşte riscurile. A favorizat o schimbare culturală profundă, luând în discuţie unii dintre stâlpii modernităţii: încrederea necondiţionată în progresul tehnico-ştiinţific şi un model de dezvoltare nesustenabil care devorează resursele naturale. Ajungând până la a se întreba dacă nu e necesar să ne revizuim stilul de viaţă de-acum incompatibil cu echilibrele ecologice ale planetei.

Deja pe la sfârşitul anilor 1980, problemele de mediu riscau să explodeze. Comunitatea internaţională înţelege că a sosit momentul să se aşeze la masa tratativelor. Într-un crescendo de conferinţe, de declaraţii de principii, de acorduri, de convenţii şi de protocoale se caută instrumente mai eficiente pentru înfruntarea caracterului global al crizei ecologice.

Este din ce în ce mai clar că - de la accidentele nucleare la ploile acide, de la gaura în stratul de ozon la schimbările climatice - ameninţările de mediu pot altera echilibrele întregii biosfere fără să ţină cont de graniţele dintre naţiuni. Şi, uneori, fără să facă nicio diferenţă între cine poluează şi cine suportă daunele poluării.

Centrala atomică de la Cernobîl dădea energie electrică Uniunii Sovietice, însă norul radioactiv care a erupt la accident şi-a împrăştiat otrăvurile cancerigene peste jumătate de Europă. Ca să nu mai vorbim despre schimbările climatice cauzate în mare parte de gazele de seră din ţările industrializate, dar destinate să lovească mai cu seamă ţările din sudul lumii.

Este societatea riscului, foarte frumos. Dar nu este adevărat că nu putem face nimic.

În 1987, comunitatea internaţională semnează un protocol care impune industriei să renunţe la clorofluorocarburi (CFC), o clasă de compuşi chimici folosiţi mai ales la capsulele de spray şi la congelatoarele frigiderelor. Acestea sunt acuzate că provoacă subţierea stratului de ozon care apără Pământul de radiaţiile ultraviolete ale Soarelui. Protocolul de la Montreal cere ca aceşti compuşi chimici să fie interzişi ca să se cârpească aşa-zisa "gaură în stratul de ozon". Este un succes important: doi ani mai târziu, tratatul intră în vigoare şi cooperarea internaţională se dovedeşte la înălţimea provocărilor impuse de mişcarea ecologistă globală.

În acelaşi an, Naţiunile Unite publică un raport celebru: Our Common Future, Viitorul nostru comun. Este o analiză detaliată despre relaţiile dintre mediu şi dezvoltare. Afirmă că problemele de mediu (poluarea, epuizarea resurselor naturale) şi cele socioeconomice (sărăcia în ţările din sudul lumii, dezvoltarea nesustenabilă a ţărilor din nord) sunt legate între ele cu fir dublu. Şi că singurul remediu pentru a descurca iţele este să se adopte un model de dezvoltare sustenabil, care să permită satisfacerea nevoilor prezentului fără a le prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare.

Trăim într-o lume unde aproape un miliard de oameni suferă de foame, în timp ce noi, ceilalţi, care fără îndoială o ducem mai bine, consumăm prea multe resurse, într-atât încât le erodăm şi pe cele ale viitoarelor generaţii. O contradicţie pe care raportul Naţiunilor Unite o atribuie integral unui model socioeconomic poluat şi nesustenabil.

Relaţiile dintre mediu şi dezvoltare reprezintă un subiect arzător. Aici se pune în discuţie stilul nostru de viaţă. Tema ajunge în miezul discuţiilor de la Earth Summit, conferinţa istorică pe care Naţiunile Unite o organizează în 1992 la Rio de Janeiro.

Lăsaţi-mă să spun: Summitul Terrei este campionatul mondial al protecţiei mediului. La lucrări participă delegaţi din o sută optzeci şi trei de naţiuni, reprezentând mare parte din omenire. Şi în prezenţa a peste o sută de şefi de stat şi de guvern se ating rezultate importante.

Ia fiinţă Convenţia pentru biodiversitate pentru protejarea speciilor vii ameninţate de distrugerea habitatelor naturale. La asta se adaugă Convenţia pentru schimbările climatice, care implică ţările ce au semnat pentru reducerea treptată a emisiilor de gaze de seră, suspectate a fi cauza principală a încălzirii planetei. Este primul pas spre celebrul Protocol de la Kyoto (semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 2005), un acord cu caracter obligatoriu care, cel puţin dintr-un punct de vedere simbolic, rămâne una dintre cuceririle cele mai importante ale mişcării ecologiste.

Însă despre creşterea demografică nu se vorbeşte. Şi, la Rio, frapează absenţa lui George W.H. Bush. Preşedintele Statelor Unite soseşte doar cu o zi înainte de închiderea lucrărilor, când convenţia cu privire la schimbările climatice, după o săptămână de tratative extenuante, a fost, în cele din urmă, înduplecată să dea curs solicitărilor naţiunii care contribuie cel mai mult la emisiile de gaze de seră. "Stilul de viaţă american nu este negociabil" sunt primele cuvinte pe care le spune Bush în faţa delegaţilor din toată lumea.

Cu toate astea, în acele zile se respira un aer de speranţă. Părea că dovezile ştiinţifice ale degradării mediului şi o conştiinţă ecologică din ce în ce mai răspândită convinseseră în cele din urmă comunitatea internaţională să intervină.

Din păcate, douăzeci de ani mai târziu, nu se poate constata decât cum majoritatea angajamentelor luate au fost în mare măsură nesocotite.

****
Pe 7-8 octombrie 2018, Editura Seneca îl aduce în România pe Giancarlo Sturloni, autor a numeroase cărţi de mediu, doctor în ştiinţe şi profesor universitar. Vor avea loc două întâlniri cu publicul, cu participare gratuită:
Duminică, 7 octombrie 2018, ora 14, Cluj - lounge-ul FICT (detalii în evenimentul de facebook)
Luni, 8 octombrie 2018, ora 19, Bucureşti - Seneca Anticafe (detalii în evenimentul de facebook)


[i] Stephen Mosley, Storia globale dell\'ambiente (Istoria globală a mediului), Il Mulino, Bologna, 2013
[ii] George Perkins Marsh, Man and Nature; or, phydical geography as modified by human action, Charles Scribner, New York, 1864
[iii] Philosophical Magazine and Journal of Science, vol. 41, 1896, nr. 251, pp. 237-276, "On the influence of carbonic acid in the air upon the tempera- ture of the ground", Svante Arrhenius, http://www.tandfonline.com/doi/ abs/10.1080/14786449608620846
[iv] Anthony Giddens, Le conseguenze della modernità, Mulino, Bologna, 1994 (Consecinţele modernităţii, Editura Univers, Bucureşti, 2000)
[v] Jon Turney, Sulle tracce di Frankenstein. Scienza, genetica e cultura popolare (Pe urmele lui Frankenstein. Ştiinţă, genetică şi cultură populară), Edizioni di Comunità, Torino, 2000
[vi] Idem
[vii] Donald Worster, Storia delle idee ecologiche (Istoria ideilor ecologice), Il Mulino, Bologna, 1994
[viii] Edgar H. Meyer, I pionieri dell\'ambiente. L\'avventura del movimento ecologista italiano (Pionierii mediului. Aventura mişcării ecologiste italiene), Carabà, Milano, 1995, citează pe Giorgio Nebbia, "Fatti, idee, movimenti" (Fapte, idei, mişcări)
[ix] Mary Douglas, Come percepiamo il pericolo. Antropologia del rischio (Cum percepem pericolul. Antropologia riscului), Feltrinelli, Milano, 1991
[x] Robert Poole, Earthrise. How Man First Saw the Earth, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 2010

FranceDanse Orient-Express

Un volum de Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov
FranceDanse Orient-Express
Institutul Francez Bucureşti, 2018

cu un cuvânt înainte de Irina Petrescu
traducere în limba franceză de Georgeta Cristian / grafică: Alice Stoicescu



***
Cuvânt înainte.
O răscruce de influenţe asumate, acceptate, contopite, reinventate
de Irina Petrescu

Creaţia artistică şi intelectuală a unei ţări este, în mare parte, produsul metisajelor, al influenţelor exterioare, al asimilării alterităţii. Acest fapt a fost demonstrat de avangardele istorice pariziene de la începutul secolului trecut, la care mulţi români au participat.

Mai trebuie să aducem alte dovezi? Să ne oprim asupra condiţiilor care au dus la apariţia dansului contemporan francez, în jurul anului 1980.

Atunci are loc reformarea lui totală, prin îndepărtarea de clasicism şi neoclasicism. Iar acest lucru este posibil prin situarea dansului la o răscruce de influenţe asumate, acceptate, contopite, reinventate. Se inspiră de la Merce Cunningham, neînţeles de cealaltă parte a Atlanticului, Franţa devenind pentru el patria exilului. Împrumută idei de la Hideyuki Yano, pe care Japonia îl repudiază şi pe care Franţa îl primeşte. Acceptă demersul Pinei Bausch, pe care Germania, fără luciditate, i-o abandonează. Învaţă mult de la ceilalţi pentru a-şi construi propria identitate: o împletire de influenţe sublimate.

Ironizarea politicienilor poate fi oportună. În cazul de faţă, nu a fost complet nemeritat. Un anume Jack Lang a cutezat atunci să fie ministru al artiştilor francezi şi, deci, al artiştilor din lumea întreagă! I s-a reproşat acest lucru, dar cine ar mai îndrăzni astăzi să-i impute ceva? Nebunia dintr-o zi a devenit temeiul unei acţiuni durabile.

Apoi au venit 1989 şi regăsirea îndelung amânată cu România. Prin aplicarea urgentă a principiilor pe care Parisul şi le fixase atunci, în 1990-91 se va desfăşura operaţiunea numită La Danse en Voyage. Un dans al autorilor, care şi-au inventat o gestualitate particulară, un dans mereu receptiv la evenimentele lumii. Această acţiune era expresia dinamismului unei reforme tinere şi energice a dansului francez, precum şi a dorinţei de a construi un spaţiu de dialog şi de schimb de idei. Principiul era foarte simplu: opt mari companii de dans franceze, dintre cele renumite la nivel internaţional, au venit în România, în cadrul unui program care s-a desfăşurat pe parcursul a doi ani. Subtitlul acestuia era: Rencontres et chemins de traverse [Întâlniri şi scurtături], fiindcă avea obiectivul să schimbe opinia publicului asupra scenei româneşti de dans, atât la Bucureşti, cât şi la Timişoara, Iaşi şi Cluj, precum şi să antreneze, să transmită, să repună în mişcare, să redea încrederea tinerilor dansatori şi coregrafilor români. Într-un mod la fel de simplu: întâlnirea dintre artişti.

Aşa cum subliniază în acest volum, pe bună dreptate, Vava Ştefănescu şi Liana Tugearu, apariţia primelor companii independente în România, crearea de structuri instituţionale, cum este CNDB (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti), şi-au avut originea în această primă experienţă "revitalizantă". S-au format noi generaţii de dansatori şi, peste tot în această ţară, s-au născut noi perspective creatoare.

Programul FranceDanse Orient-Express, pentru a cărui realizare stă mărturie volumul de faţă, este continuatorul direct al îndelungatului traseu menţionat mai sus şi, de asemenea, prezintă extinderea lui geografică în 13 ţări din Europa de Sud-Est. România păstrează un loc central în această parte a lumii, întrucât a primit şapte companii de dans.

Acest obiectiv continuă prin alte acţiuni: repunerea în lumina reflectoarelor a dansului contemporan, aşa cum este el conceput în Franţa, adică în toată diversitatea lui, facilitarea întâlnirilor şi a dialogului între artişti, construirea de parteneriate strategice între instituţii şi structuri independente, diversificarea publicului. Bilanţul este pozitiv: numeroşi spectatori în spaţiile publice, locuri neconvenţionale şi teatre, o prezenţă importantă în presa naţională şi regională, o atenţie specială din partea televiziunii publice, o implicare puternică a structurilor publice (Teatre Naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional al Literaturii Române, ARCUB, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu), un parteneriat nou cu festivalul independent eXplore. Şi aici trebuie subliniată importanţa parteneriatului strategic cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, care a condus, peste câteva luni, la organizarea unui schimb de rezidenţe pentru artişti, a unor spectacole în coproducţie şi a unui dialog între echipele administrative. Perspectiva Sezonului cultural Franţa-România (decembrie 2018 - iulie 2019) încurajează foarte mult dezvoltarea acestor parteneriate.

Este un demers de lungă durată: el implică, pe de-o parte, restabilirea importanţei diferitelor schimburi, iar pe de altă parte, reinventarea acestor fluxuri care nu ar fi trebuit să se întrerupă niciodată.

"Se hace camino al andar! [Drumul se face mergând!]", spunea poetul Antonio Machado.

Mulţumiri

Celor doi jurnalişti, Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov, cărora Institutul Francez din Bucureşti le-a încredinţat misiunea de a urmări programul FranceDanse Orient-Express cu o privire critică şi de a reuni diversele mărturii, le adresez calde mulţumiri.

De asemenea, îi mulţumesc Clarei Trăistaru, coordonator de proiecte culturale în domeniul artelor vizuale şi al artelor spectacolului, care a fost, pentru Institutul Francez din Bucureşti, indispensabila şi talentata verigă centrală în realizarea programului, precum şi a acestei cărţi.

Parteneriatul strategic cu CNDB a permis pregătirea nu doar a următoarelor acţiuni comune şi a schimburilor pe termen lung, ci şi a unor proiecte din cadrul Sezonului cultural.

Doresc să reamintesc coordonarea exemplară, realizată de către Institutele Franceze din Iaşi şi Timişoara.

Acest program nu s-ar fi putut desfăşura în România fără susţinerea hotărâtoare a Institutului Francez de la Paris şi a Institutului Francez din Belgrad, prin programul TEATROSKOP.

Această carte, născută dintr-o aventură comună, este publicată graţie parteneriatului statornic cu Arta Grafică.

(Irina Petrescu, Ataşat Cultural,Director Adjunct al Institutului Francez din Bucureşti)

Prefaţă
Apetitul performativ românesc
de Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov

La un sfert de veac de la călătoria reconectării dansului românesc la cel occidental (după interludiul modernist interbelic), o nouă rută performativă franceză a traversat ţările parcurse cândva de faimosul Orient-Express, cu o selecţie de spectacole ce explorează expresiile corpului în performance-ul de mişcare pe scenele franceze. În perioada mai-decembrie 2017, am urmărit la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi şi Sibiu un grupaj de şapte spectacole, care propun de la coregrafii contemporane (G.U.I.D., Hydre), la forme ale prezenţei corpului ritualic semnificate (Dumy Moyi, TORDRE) sau la spectacole tip conferinţă (Histoire spirituelle de la danse) ori experimentale (Gala). O notă distinctă a dat-o extensia programului românesc cu un performance documentar (Radio live) ce se constituie într-o mărturie a realităţilor trăite de persoane civile, convertită în angajament social şi exerciţiu democratic. Institutul Francez din Bucureşti şi directoarea sa delegată, doamna Irina Petrescu, şi-au dorit să fixeze urma acestei imagini multiforme a scenei franceze proiectate în programul FranceDanse Orient-Express 2017. La iniţiativa lor s-a născut această carte, mărturie a reîntâlnirii publicului românesc cu ceea ce numim dansul contemporan francez, prin spectacolele selectate de către doamna Petrescu dintre propunerile făcute de Institutul Francez de la Paris sau prin programul TEATROSKOP.

Despre dansul contemporan scriu, de regulă, cronicarii specializaţi în dans, puţini la număr la noi, şi cei de teatru interesaţi de genurile impure, de metisajul artelor, nu foarte mulţi, nici ei. Cartea aceasta documentează traseul românesc al celor şapte spectacole din programul FranceDanse Orient-Express, din perspectiva jurnalistului interesat să arhiveze vocile tuturor participanţilor la acest proiect: coregrafi, performeri, dansatori, public profesional, audienţa obişnuită sau întâmplătoare a dansului contemporan. Numitorul comun al tuturor acestor oameni e credinţa că scena reprezintă locul reflecţiei asupra societăţii de mâine, iar formele expresiei corpului pe scenă dau glas provocărilor şi întrebărilor pe care le ridică transformarea lumii din jur. Surprindem aici impactul individual (al fiecărui spectacol în parte) şi colectiv (al întregului program) pe care l-au avut aceste prezenţe franceze în interacţiune cu scena performativă românească, cel mai adesea asociate cu festivaluri experimentale (eXplore festival, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu) şi cu oraşe caracterizate de o accentuată dinamică culturală (Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Iaşi), ca semn al apartenenţei, şi în România, a dansului contemporan la avangarda artelor performative. Polifonia vocilor implicate în program urmează linia complexă, nu neapărat melodică, a reflexiei artelor, în raport cu societatea pe care o oglindeşte şi cu oamenii pe care îi modelează indirect.

Faptul că primul spectacol din seria FranceDanse Orient-Express 2017 în România (G.U.I.D.) a coborât în stradă, direct în spaţiul public, printre trecătorii din faţa Teatrului Naţional din Timişoara şi în Pasajul pietonal de la Universitatea din Bucureşti, e o întâmplare care s-a încărcat de sens în relaţie cu trecătorii transformaţi efemer în public de dans. Spectacolul a ocupat, astfel, un teritoriu urban marcat de prezenţa grupului uman încă nediferenţiat ca public. În acelaşi timp, a ajuns în faţa unei potenţiale audienţe ce rămâne încă de câştigat la noi pentru dansul contemporan şi performance. Corpurile lor − corpul natural, departe de norma impusă de publicitate şi modă, corpul îmbătrânit, cu sechelele unor suferinţe, corpul ca expresie a diversităţii umane − sunt materialul de lucru al coregrafului Jérôme Bel pentru Gala, spectacol prezentat în finalul programului FranceDanse Orient-Express. Programul s-a încheiat, într-o acoladă simetrică faţă de G.U.I.D., cu un spectacol, Gala, care urcă pe scenă corpurile imperfecte ale celor douăzeci de participanţi civili, ca pe un concentrat reprezentativ al societăţii româneşti, activate performativ. Scena finală Bucureşti, Bucureşti, parafraza celebrului hit New York, New York, e, în fond, modestul omagiu adus oamenilor şi locului pe care suntem chemaţi să-l construim.

La capătul traseului performativ FranceDanse Orient-Express 2017 în România, călătorii (indiferent pe ce parte a scenei s-ar situa) sperăm să găsească, în cartea noastră, esenţa a ceea ce e constructiv, onest, sensibil în demersul înţelegerii lumii de azi prin dans. Ruta are întotdeauna posibilitatea returului în măsura în care fiecare program al Institutului Francez deschide noi oportunităţi de colaborare între coregrafii români şi francezi. Şi, poate nu în ultimul rând, mărturiile cuprinse aici vor deschide apetitul pentru artele performative tuturor celor care acordă acestor pagini câteva momente de lectură acum, mâine sau peste ani.

(Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov)

Fragmente din interviurile cu coregrafii
spectacolelor din FranceDanse Orient-Express

Guillaume Siard (G.U.I.D.): Ar fi greu, poate chiar imposibil, să redai prin dans această încremenire pe loc. Mai ales când vorbim de Angelin Preljocaj, care este îndrăgostit de mişcare, de gest, de spaţiu. El spune că, atunci când priveşte un spectacol, vede şi spaţiul dintre corpuri, nu doar corpurile însele. Prin urmare, aş zice că provocarea noastră este să dansăm acel spaţiu.

Yuval Pick (Hydre): Mă interesau două lucruri. Mai întâi, să văd cum poate dansul să reveleze o prezenţă umană, vieţi anterioare, într-un loc care este încărcat de trăiri, care nu este neapărat conceput pentru dans, şi cum, prin acel dans, publicul poate vedea altfel monumentul. Dar şi invers, cum monumentul revelează altfel dansul. Acest dialog, această relaţie m-au interesat mult.

François Chaignaud (Dumy moyi): Obiectivul meu este să bulversez certitudinile noastre, să le verific supunându-le probei trecutului. Pe de altă parte, când ne reprezentăm istoria dansului, adesea, o reducem la câteva cuvinte importante; credem că dansul este o artă care îşi construieşte greu propria istorie, tocmai din lipsa surselor, fiindcă este o artă corporală, efemeră. Deci, mi se pare foarte interesant să răstorn certitudinile despre cum dansăm, cum prezentăm dansul, la ce oră, în ce locuri, pentru cine dansăm.

David Wahl (Istoria spirituală a dansului): Voiam să studiez mai îndeaproape istoria traumatică a dansului în Vestul Europei şi să văd de ce, în anumite epoci, a existat acea suspiciune faţă de dans. Am început să fac cercetări şi am descoperit lucruri pe care nici măcar nu le bănuisem. Dansul are mai multe contradicţii decât am crede; a existat o frică faţă de dans, dar au existat şi momente când oamenii şi l-au imaginat ca un drum care duce la cer (chiar dacă acest lucru s-a întâmplat mai rar în Occident). Acesta este paradoxul pe care am vrut să-l analizez şi să-l povestesc.

Rachid Ouramdane (TORDRE): Despre TORDRE, tot aud lume spunînd: "A, e un spectacol despre artă şi handicap, despre practici incluzive", cînd de fapt nu, e pur şi simplu un portret a două tinere femei şi chiar şi în acest mediu progresist, încerc să fac în aşa fel încît să nu reduc aceste femei la fizicalitatea lor diferită. Dacă, după ce-ai văzut spectacolul, continui să spui asta înseamnă că nu ai văzut acest spectacol.

Jérôme Bel (Gala): Ceea ce caut eu, prin artă, e să găsesc în ea un mod de a fi cât mai eficace din punct de vedere politic. Ceea ce încerc, prin intermediul artei, e să provoc o emancipare şi să generez egalitate între performer şi public

Aurélie Charon (RADIO Live): Nu e puţin lucru să descinzi pe o scenă, invitaţii noştri nu sunt deloc profesionişti ai scenei. N-au pregătit nimic, n-au scris niciun text, stau acolo şi noi le punem întrebări. Fireşte, ne cunoaştem de când am făcut emisiunile de radio, s-a instalat o anumită complicitate între noi. Punem în scenă generaţia noastră, arătăm multitudinea de imagini dematerializate pe care ni le furnizează mass-media şi fantasmele noastre. Ideea este să vedem cum facem să ne ancorăm privirea în realitatea acelor locuri cu o existenţă zbuciumată, şi cum le abordăm din perspectiva vieţii şi a parcursului fiecăruia. Aşa îi alegem pe protagoniştii noştri: sunt oameni cu un discurs puternic.

***

Lansarea acestui volum se va face în cadrul celei de-a cincea ediţii a Premiilor CNDB.

A cincea ediţie a Premiilor CNDB are loc pe 17 decembrie 2018, de la ora 19.00, la sala Elvire Popesco din Bulevardul Dacia nr. 77. Evenimentul este organizat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB) şi Institutul Francez din Bucureşti.

Ca de obicei, Premiile CNDB nu se acordă ierarhic, ci după criteriul excelenţei în domeniul dansului contemporan şi artei contemporane şi se situează în linia gesturilor similare la nivel european, prin care creatorilor şi susţinătorilor dansului contemporan le este conferită recunoaşterea firească şi binemeritată. "Trofeul nostru este o cărămidă scrisă cu foiţă de aur, ea simbolizează fundamentul în dansul contemporan românesc ca profesie. Cărămidă cu cărămidă sperăm să construim împreună ceva durabil şi solid şi poate ajungem chiar să avem şi acea casă pe care ne-o dorim", spune Vava Ştefănescu, coregrafă şi managerul CNDB.

Tema Premiilor CNDB 2018 este parteneriatul. Într-o perioadă marcată de incertitudini şi incoerenţe politice la nivel mondial, parteneriatul se dovedeşte a fi soluţia care oferă continuitate, încredere, responsabilizare reciprocă, grija comună pentru calitatea rezultatelor şi bucuria de a împărtăşi succesele. Parteneriatul cu Institutul Francez din Bucureşti a făcut posibilă realizarea acestui mult aşteptat eveniment.

Premianţii CNDB

La ediţia 2017, CNDB i-a celebrat pe artiştii care au construit de-a lungul secolului XX contextul coregrafic contemporan din România: Iris Barbura, Floria Capsali, Trixy Checais, Lizica Codreanu, Esther Magyar, Gabriel Negry, Stere Popescu, Vera Proca-Ciortea şi Paule Sybille. În 2016 au fost premiaţi Brynjar Åbel Bandlien şi Rui Catalão, Maria Baroncea, Miki Branişte, Adina Cezar - Grupul CONTEMP şi Simona Deaconescu, în 2015 au primit premii Mădălina Dan, Florin Fieroiu, Eduard Gabia, Liana Tugearu şi Miriam Răducanu, iar în 2014, la ediţia inaugurală, au fost premiaţi Mihaela Alexandra Dancs, Silvia Ghiaţă, Cosmin Manolescu, Mihai Mihalcea, Alexandra Pirici & Manuel Pelmuş şi Ioan Tugearu.


Programul evenimentului

Aflate la a 5-a ediţie, Premiile CNDB 2018 îl vor avea ca MC pe coregraful şi performerul Paul Dunca, devenit deja emblema acestui eveniment. Alături de el şi de partenerii CNDB a fost pregătită o seară interactivă.

Începând cu ora 19.00, la Sala Elvire Popesco vor fi prezentate filme în premieră, vor avea loc decernarea Premiilor şi lansarea cărţii FranceDanse Orient-Express 2017 în România, volum apărut sub egida Institutului Francez din România şi coordonat de Oana Cristea-Grigorescu şi de Andrei Popov.

Program desfăşurat în 13 ţări din Europa Centrală şi de Est şi în care România a jucat un rol central, FranceDanse Orient-Express a readus "în lumina reflectoarelor dansul contemporan, aşa cum este el conceput în Franţa, adică în toată diversitatea lui, a facilitat întâlnirile şi dialogul între artişti francezi şi români, a contribuit la construirea de parteneriate strategice între instituţii şi structuri independente, la diversificarea publicului", spune Irina Petrescu, directoarea delegată a Institutului Francez din Bucureşti şi coordonatoarea programului în România.

Seara se încheie cu un cocktail de la 20.30 şi un ciné-concert de la 21.00, susţinut de Karpov not Kasparov, duo electric care produce muzică de "acţiune şi reacţiune" din 2009, pe scene din România şi Europa.

Xanax

Liviu Iancu
Xanax
Editura Trei, 2019




*****
Intro

Liviu Iancu, cel mai cunoscut jurnalist de turism din România, a intrat în presă din greşeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar s-a lămurit rapid că e mai interesant să scrii ştiri decât să vinzi case. De acolo a plecat la tabloidul Naţional, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce l-a făcut să migreze după un an în echipa care a lansat pe piaţă Business Magazin, iar peste o vreme a ajuns la Capital. După câţiva ani s-a întors la Mediafax, de unde a plecat după şapte ani, temându-se că agenţia, intrată între timp în insolvenţă şi relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară. În prezent este jurnalist la Profit.ro, unde a publicat o serie de editoriale-poveşti originale în peisajul presei economice româneşti, foarte apreciate de către cititori. Câteva dintre acestea se regăsesc şi în Xanax, romanul său de debut.

Fragment

După moartea Poetului, multă vreme m‐am simţit inutil ca un prezervativ în poşeta unei lesbiene. Eram sigur că m‐ar fi ajutat să merg pentru câteva zile la ţară, mai ales că se redeschisese şi vechiul bar din sat. N‐aveam chef să vorbesc cu nimeni, dar tentaţia de a revedea un loc de care mă legau atâtea amintiri a fost mai puternică decât nevoia mea de singurătate. Barul era aproape plin cu tineri gălăgioşi pe care nu‐i cunoşteam. Nici numele noului proprietar nu‐mi spunea nimic. M‐am aşezat la o masă lângă zid şi am cerut o bere. Abia atunci am observat la masa vecină un sac diform de haine vechi, sub care stăteau încrucişate două cizme de cauciuc. Mi‐au trebuit câteva minute să‐l recunosc. Era Domnu', pe care nu‐l mai văzusem de vreo şapte-opt ani. Mut sau pe‐aproape. Eu, cel puţin, nu‐l auzisem niciodată vorbind.

Din perete mă fixa, încruntat şi cu figură tâmpă, Eminem, şi mi s‐a părut o blasfemie ca zidul pe care, cu ani în urmă, am scris câteva versuri, cu creionul, împreună cu Gigi Ţiganu, să fie acoperit acum de creatura asta decolorată. Gigi îmi propusese atunci să facem o poezie la două mâini, ca pianiştii. Să scrie el primele două versuri, iar eu pe celelalte.
Ai plecat cu altul şi m‐ai dat uitării
Iar acum plâng singur, pradă disperării
a scrijelit Gigi pe zid cu scrisul lui aplecat spre stânga. Iar eu am continuat:
Nu‐i nimic, femeie, îmi rămân copacii,
Cel puţin aceştia nu iubesc cu cracii
!

- Nu există cuvântul craci în poeziile de dragoste. Ai stricat strofa! Era frumos să vorbeşti în continuare despre copaci, despre disperare, lacrimi, suferinţă... Ţi‐ai băgat cracii în iubirea mea. Nu te pricepi la poezie! Să nu mai scrii! m‐a apostrofat Gigi, privindu‐mă de sus.

Pe vremea aia, Gigi Ţiganu bătea spre 30 de ani, avea plete negre soioase şi ochii umezi. Îşi purta tristeţea pe faţă ca pe o cremă de protecţie solară. Avea mult timp liber, pentru că era şomer, şi citise enorm. Îşi încheiase mariajul cu şcoala după opt clase şi acum, la maturitate, trăia din pensia părinţilor. Îmi spunea că mama, fosta lui profesoară, îi schilodise destinul. Odată, prin clasa a şaptea, la o teză la matematică, îi dăduse "- 10". Nu10 pur, aşa cum ar fi meritat. Şi‐atunci a înţeles Gigi că în lumea asta strâmbă nu există dreptate pentru ţigani. A renunţat, în consecinţă, la şcoală, dar s‐a apucat să citească absolut tot ce‐i pica în mână. Ca o completare, scria şi poezii. Ne vedeam uneori la cârciumă şi îmi recita din el însuşi. Scria despre orice, cu uşurinţa cu care beam eu. Avea o aplecare aparte către fabule. Îl părăsea pe unul nevasta, Gigi era acolo şi‐i punea drama în versuri. Murea cineva, Gigi îl fixa în eternitate cu câteva catrene. S‐a bătut un vecin cu mă‐sa?
Dacă vrei ca să priveşti
La scene cavalereşti
Du‐te‐n curte la Predeloaia
Să vezi cum începe bătaia
.

Şi Ion o lua la pumni pe maică‐sa în versuri, ea îl înjura tot în rime, până când o lovitură mai puternică a trântit‐o pe baba Predeloaia peste gardul de nuiele de la stradă, care a cedat sub greutatea ei. Poemul se încheia optimist, cu o discuţie tehnică între Ion şi mă‐sa, la finalul luptei:
- Băi Ioane, eşti nebun?
Ai rupt gardul de la drum
!
- Lasă, fă, că nu‐s dement
Şi fac altul de ciment
!

Poezia făcuse înconjurul comunei şi aşa aflase şi noul şef de post, un tânăr scheletic şi arţăgos, că în spatele gardului lui Ion se petrec scene de violenţă domestică. Îl strigase la poartă şi-l ameninţase:
- Ioane, dacă o mai baţi pe aia bătrână, te bag la arest!
- Cum dracu', dom' şef, nici pe mama nu mai am voie s-o bat?! se mirase Ion.

Gigi citise Winnetou de 10-11 ori, văzuse Lanţul Amintirilor de peste 20 de ori, dar nu voia să se oprească aici.
- Am citit joi o carte excepţională. Nu mai reţin cum se numeşte, dar ţi‐o împrumut, dacă vrei, mi‐a zis într‐o seară.
- Despre ce e vorba în ea?

Mi‐a răspuns aproape ofensat, ca unui om care nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui:
- Are de toate. Tot ce vrei. Răpiri de prinţese, răpiri de ducese, capă, spadă, pumni, şuturi, limbi...

Însă nu‐mi împrumuta niciodată cărţi. Nu insistam. Eu voiam să văd oameni. Şi erau destui în jur, trebuia doar să deschizi bine ochii. Erau toţi acolo în fiecare seară de sâmbătă. Emil al Joiţii, Nea Mitică, Puiu, Domnu', Bibilandra - fratele lui Gigi Ţiganu, Nea Cazacu, Ingineru şi Nae, proprietarul barului. Cumpărase "localul" de la unul, Patronu, care muncise câţiva ani în Spania, venise cu bani şi‐şi deschisese afacerea pe care, în cinstea zilelor petrecute departe de ţară, o numise Toremolinos. Numele cârciumii ne mângâia privirile. Mai erau şi altele în comună, La Maricica, La Sandu şi chiar La 6 Kraci, care se numea aşa pentru că proprietarele erau trei surori nemăritate. Dar nimic nu se compara cu Toremolinos. Era şi bar şi discotecă şi cămin cultural. Acolo, într‐o seară, când două găşti s‐au luat la bătaie până ce unul mai plăpând a rămas inert pe ciment,

Patronu şi‐a pus mâinile în cap şi a urlat:
- Bă, futu‐vă‐n gură, voi vă bateţi aici, vă omorâţi şi vă doare‐n cur, iar mie îmi închid ăştia discoteca!

Nu i‐au închis‐o, chiar dacă două ore mai târziu, în drum spre spital, bătăuşul căzut pe ciment murise. A trebuit s‐o vândă, totuşi, un an mai târziu, după ce în oraşul din apropiere a apărut un spaniol grizonant şi jovial, care întreba peste tot de un băiat român cu mustaţă şi plete. În câteva zile, vestea s‐a împrăştiat în toată comuna. Patronu se iubise prin Costa Brava cu spaniolul, îi ceruse bani să‐şi deschidă o discotecă, îi promisese că se întoarce în câteva săptămâni şi dispăruse definitiv. Problema spaniolului nu erau banii, ci faptul că încă îl mai iubea pe Patron. Doar că a trebuit să afle surprins că era însurat şi avea trei copii. La fel de mirată a fost şi soţia Patronului. Copleşit de ruşine, a vândut rapid Toremolinos şi a dispărut din localitate, fără nevastă şi copii. Peste ani, câţiva oameni din sat, plecaţi la muncă în Spania, aveau să jure că i‐au văzut mustaţa la volanul unei limuzine lungi "cât patru Dacii". Era îmbrăcat ca un general, avea şi caschetă, povesteau ei. Era clar că ajunsese din nou bogat.

Nae a cumpărat discoteca, a înlăturat o parte dintre literele din nume, lăsând doar "mol", pentru că auzise el că "mol" e un loc unde se duc oamenii cu obraz subţire. A păstrat însă intacte, palmierul şi soarele ştrengar de pe siglă. Inginerul era singurul intelectual din bar, dar nu vorbea niciodată despre lucruri metafizice, ca Gigi Ţiganu. Ştiam doar că lucrează la "Petrol", că e alcoolic şi că dă oricui să bea, cu condiţia să‐i asculte povestea. Cu câţiva ani în urmă, pe când lucra în Bucureşti, se îndrăgostise de o studentă pe care o ajutase să termine facultatea, adică îi cumpărase examenele din ultimul an şi se mutase cu ea într‐un apartament unde începuseră să‐şi facă planuri de viitor. Inginerul avea 48 de ani, ea, 25. Îi găsise de lucru la firma unui prieten. Doar că după doi ani tânăra îl părăsise pentru un coleg de serviciu cu care îl înşela de multă vreme. Inginerul, îndrăgostit şi îndurerat, a căutat‐o de câteva ori la firmă, cu garoafe roşii şi cearcăne.
- Nu m‐a deranjat că m‐a părăsit, nici că n‐a mai vrut să ne mai vedem sau s‐o mai caut, ci că mi‐a zis, ştiind cât de mult am iubit‐o, s‐o las în pace, că îi stau ca un ghimpe în cur.

Inginerul povestea şi bea. Ochii lui tulburi, încercănaţi, sclipeau doar când îşi amintea de ea.
- Şi acum mă simt ca un ghimpe. Sunt un ghimpe în curul lumii, ofta Inginerul, cu privirea redevenită opacă.

Nu doar Inginerul le făcea cinste tuturor. Uneori îl vedeam şi pe Nea Cazacu la câte o masă, fredonând uşor o romanţă, iar cei câţiva colegi de pahar tăceau întotdeauna, duşi pe gânduri. De fiecare dată în jurul lui era linişte. Fusese luat prizonier de ruşi în război şi se întorsese de‐acolo după doi ani fără o mână şi fără chef de vorbă. Îmi spusese odată Nae, noul patron, că dacă vreau să beau gratis să mă duc la masa lui Nea Cazacu, dar să nu spun nimic. M‐am aşezat lângă el şi m‐am mirat cum cei din jur puteau sta fără să scoată un sunet. N‐am rezistat mai mult de câteva minute şi l‐am întrebat de ce nu vorbeşte nimeni.
- În general, omul îţi dă să bei ca să‐l asculţi şi să‐l înţelegi. Eu îi cinstesc pe ăştia nu să mă‐nţeleagă, ci să tacă.

Nu mai auzisem pe nimeni care să‐şi dorească să taci lângă el. Preferam să beau pe banii mei de student şi să vorbesc ce vreau eu.
- Uite, d‐aia‐mi place mie de Domnu'. Că nu zice niciodată nimic, mi‐a mai spus Nea Cazacu înainte să mă ridic, în linişte totuşi, de la masă.

Domnu' era cel mai sărac de acolo, un băiat de vreo 24-25 de ani, cu un picior mai scurt şi cu mustăcioară. Purta, indiferent de anotimp, cizme de cauciuc. Putea tăcea ore în şir lângă Nea Cazacu, la fel cum asculta impasibil povestea Inginerului cu ghimpele. Dacă ajungeai să bei cu Domnu', erai considerat în sat distrus incurabil. Erai ratatul absolut.

Dintre toţi prietenii mei de pahar de atunci, cel mai apropiat ca vârstă îmi era Bibilandra. Vioi, inteligent, practic şi fără nimic din melancolia fratelui său, Gigi Ţiganu. Pe vremea aia îl trimiteam ca peţitor la fetele din discotecă. Ştia tot ce mişca în comună.
- Bibilandra, cine e aia blondă de lângă uşă?
- Frate, nu e de nasul nostru. E din Târgovişte! mă descuraja el.

Avea dreptate. Eram băieţi simpli, de la ţară, iar Târgoviştea era mare cât New Yorkul.
- Dar aia cu burta goală, care dansează?
- P‐aia las‐o‐n pace. Are SIFILIX!

Mi‐a recomandat, totuşi, o brunetă vioaie, cu ochi migdalaţi. A acceptat s‐o abordeze el în numele meu şi a ţâşnit spre ea.

S‐a întors după câteva minute de negocieri.
- Mi‐a zis că aşa, ca idee, îi place de tine, dar vrea o relaţie de lungă durată.
- Şi tu ce i‐ai zis?
- I‐am spus aşa: "O oră ţi se pare lungă durată?"

Sub conducerea lui Nae, discoteca era tot timpul plină. El se îngrăşase, iar faţa îi lucea fericită. Într‐o noapte târziu, când la mese mai rămăseseră doar profesioniştii, Nae mi‐a făcut cu ochiul şi mi‐a zis:
- Directore, am auzit că‐ţi place să citeşti. Îmi lămureşti şi mie ce scrie aici? şi a scos din portofel un teanc cu zeci de bancnote verzi.
- The United States of America, i‐am spus, citind rar.
- Nu acolo. Jos, ce scrie?
- Păi, zice aşa: "One hundred dollars".

Şi Nae a zâmbit, s‐a lăsat pe spate şi a comandat whisky pentru toată lumea.

Un an mai târziu a invitat nişte stripteuze din Republica Moldova să danseze în "Mol" şi în săptămâna următoare a lăsat totul baltă, a vândut afacerea şi a plecat cu una dintre ele în Italia. S‐a întors după şase luni singur, fără bani, slab şi cu barbă. Nu şi‐a mai revenit niciodată financiar. Când m‐am întâlnit cu el, peste mulţi ani, vindea peşte prin sat, direct din portbagajul unei Dacii.
- Am găsit un bănuţ pe jos şi nu înţeleg ce dracu scrie pe el. Ia uită‐te tu, că ai ochii mai buni, m‐a rugat.

Era un medalion ruginit pe care scria doar atât: "Nihil sine Deo".

I‐am spus:
- Uite ce zice: "Până la urmă va fi bine". E în latină.

Faţa i s‐a luminat ca pe vremuri.
- O fi vreun semn, mi‐a zis râzând şi mi‐a făcut complice cu ochiul, ca‐n vremurile bune.

Din perete, Eminem mă ameninţa cu degetul. Ca şi cum ar fi înţeles că viaţa mea e o mare minciună, ca şi cum ştia că am ajuns un inginer al dezastrului, un ghimpe în curul vieţii mele. Simţeam nevoia să vorbesc, să povestesc, să mă asculte cineva. În jur se discuta aprins despre meciul de fotbal pe care echipa comunei îl jucase de dimineaţă în divizia "Onoare". M‐am ridicat şi m‐am dus la masa la care stătea, la fel de singur, Domnu'. L‐am invitat să bea ceva cu mine şi, când s‐a ridicat, mi‐am amintit că era şi şchiop. Domnu' s‐a aşezat, a sorbit încet din paharul cu vodcă, şi‐a şters mustaţa cu mâneca şi l‐am auzit vorbind pentru prima oară:
- A murit şi Ingineru în vară. A făcut atac la cap. Vezi tu cum e viaţa asta? Azi eşti, iar mâine nu mai eşti, ca şi cum n‐ai fi fost niciodată.
- Dar Gigi Ţiganu ce mai face? Mai scrie poezii?

Domnu' a continuat fără să mă asculte şi atunci m‐am întrebat dacă nu cumva e surd şi nu mut:
- Noroc c‐a venit Revoluţia şi au mai murit din oameni, că altfel se înmulţeau şi se mâncau între ei, ca şobolanii.

L‐am prins de umeri şi l‐am scuturat. Voiam să mă asculte, nu să vorbească el.

S‐a uitat la mine şi mi‐a zis încet, ca şi cum ar fi dezvăluit un secret teribil:
- Cel mai tare din lume a fost Ceauşescu. Dar mai tare decât el e Uniunea Europeană.
- Domnule, lasă politica. Zi‐mi ce mai ştii de prietenii noştri de pe vremuri!

Domnu' s‐a ridicat uşor şi s‐a retras şchiopătând la masa lui. Iar de acolo a urlat la mine prin zgomotul barului şi sub privirea critică a lui Eminem:
- Nu te pui cu Uniunea Europeană!

Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină

Andrei Răzvan Voinea
Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină:
Parcelările Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine - Bucureşti (1908-1948)
Asociaţia Studio Zona, 2019




*****
Intro

Cartea reprezintă primul proiect editorial al Asociaţiei dedicat istoriei urbane şi are la bază studiul doctoral al autorului despre parcelările de locuinţe-tip edificate de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine - Bucureşti între 1908 şi 1948.

Studiul investighează activitatea acestei instituţii de stat şi idealul care a guvernat o generaţie de medici politicieni, ingineri şi arhitecţi: cel al locuirii într-o casă înconjurată de grădină, la un preţ accesibil oricui. Acest ideal s-a dovedit a fi imposibil de pus în practică, într-un Bucureşti dominat de tuberculoză, inegalitate şi de lipsa drepturilor sociale, departe de naraţiunile romantice publicate după 1989.

Din perspectivă teoretică, critica foucauldiană a relaţiilor de putere dintre elita tehnică şi politică şi proletariatului bucureştean (căruia îi erau destinate locuinţele) subliniază eşecul activităţii sociale a Societăţii. Din perspectivă arhitecturală şi urbanistică, parcelările reprezintă chiar şi astăzi investiţii publice sustenabile, echipate cu facilităţi precum biserici, maternităţi, şcoli, fiind primele exemple din istoria capitalei când concepte moderne de planificare au fost aplicate în proiectarea de cartiere noi.

Între 2015 şi 2018, Asociaţia Studio Zona a condus o iniţiativă civică de conştientizare a istoriei fiecăreia dintre cele 25 de parcelări prin redactarea şi distribuirea de pliante fiecărei familii care locuieşte în cele peste 4.000 de locuinţe edificate între 1908 şi 1948. Locuitorii parcelărilor sunt invitaţi la eveniment.

La lansare, cartea poate fi achiziţionată la preţul de 15 lei, fiind subvenţionată prin Timbrul de Arhitectură.

Răzvan Voinea (n. 1985 - Câmpina) este istoric, absolvent al Facultăţii de Istorie (2008), al masteratului de Studii Culturale Britanice (Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, 2010), ambele în cadrul Universităţii Bucureşti şi al masteratului de istorie central-europeană din cadrul Universităţii Central-Europene (Budapesta, 2012). Doctor în istoria arhitecturii (UAUIM, 2017). Bursier al Academiei Române (2014-2015) şi Fulbright Visiting Scholar la University of Pittsburgh.

Răzvan a fost autor al rubricii De locuit şi povestit pe LiterNet, în perioada 2012-2015. Textele sale pot fi citite aici.

Fragment
Introducere

Congresul Internaţional al Locuirii, desfăşurat la Viena între 30 mai şi 3 iunie 1910, a întrunit o mie de delegaţi din peste 15 ţări, printre care Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Marea Britanie şi Statele Unite. România era reprezentată de doctorul Ioan Costinescu, unul dintre cei mai importanţi medici ai Bucureştiului, şi de George Moroianu, ataşatul comercial pe lângă Germania şi Austro-Ungaria. Pe durata desfăşurării congresului, delegaţii, cu excepţia celor americani, au militat pentru o politică intervenţionistă a instituţiilor de stat în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de locuire ale clasei muncitoare. Mai mult, au primit cu entuziasm prezentarea principiilor oraşului-grădină, susţinute la congres de către Raymond Unwin, arhitectul unora dintre primele proiecte de acest fel din Europa, constând în planificarea coerentă a terenului şi în proiectarea locuinţelor unifamiliale. Totodată, delegaţii au respins soluţia locuinţelor colective, considerându-le neigienice, mai scumpe decât cele individuale şi improprii dezvoltării vieţii adecvate de familie[i]. Prezenţa oficialilor români a demonstrat atât dorinţa lor de a fi în contact cu evoluţia ideilor şi a practicilor internaţionale, cât şi intenţia de a face cunoscut pe plan internaţional progresul pe care Bucureştiul îl realizase în acest domeniu. Prezentarea delegatului român la acest congres, doctorul Ioan Costinescu, membru al Consiliului Comunal şi, ulterior, primar al Bucureştiului, s-a concentrat pe scopurile Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine[ii], compania municipală care şi-a asumat implementarea reformei locuirii în Bucureşti[iii]. Prin înfiinţarea acestei societăţi, Consiliul Comunal lansa primul program coerent de construire a locuinţelor pentru clasa muncitoare din istoria Bucureştiului. Societatea îşi propunea demolarea clădirilor neigienice din oraş, înlocuirea lor cu case construite din materiale rezistente şi distribuirea lor populaţiei vulnerabile social. Prezenţa lui Costinescu, în primul rând în calitate de medic, dădea măsura importanţei acestei categorii profesionale în iniţiativa de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire. Întorcându-se în Bucureşti a doua zi după congres, Costinescu prezenta în faţa primarului şi a consilierilor comunali concluziile delegaţilor şi lucra împreună cu aceştia la statutele Societăţii[iv]. Înfiinţarea Societăţii Comunale venea după un deceniu de experimente şi încercări de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire, timp în care reformatorii români au încercat să limiteze impactul negativ al industrializării în mediul urban. La finalul acestui deceniu, autorităţile române, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local, concluzionau că modelul de locuire pentru clasa muncitoare era unul asemănător celui prezentat de reformatorii occidentali, bazat pe locuinţa unifamilială, considerată potrivită pentru stilul de viaţă românesc. Societatea Comunală fusese înfiinţată cu doar două săptămâni înainte de începerea congresului şi îşi propunea îmbunătăţirea condiţiilor de locuire ale muncitorilor bucureşteni, asumându-şi rolul de a construi locuinţe pentru aceştia. Reformatorii români, precum medicul Costinescu, consilierul Ion Procopie Dumitrescu şi primarul Vintilă Brătianu, au adoptat acest intervenţionism municipal drept răspuns la creşterea rapidă a populaţiei şi la industrializarea Capitalei. Ca membru al Consiliului de Administraţie de-a lungul întregii activităţi a Societăţii, Costinescu a supervizat construirea a peste 3.000 de locuinţe pe terenurile acesteia. În plus, Societatea Comunală a construit alte 1.000 de locuinţe pe terenuri private. În total, aceste aproximativ 4.000 de locuinţe adăposteau peste 16.000 de locuitori şi au fost construite în 25 de cartiere atent planificate, denumite parcelări sau lotizări.

Principala modalitate prin care Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine urmărea să îşi atingă scopul consta în construirea de locuinţe cuplate, grupate în parcelări, situate în jurul centrului oraşului şi integrate cu grijă în ţesutul urban, şi a fost inspirată, parţial, de principiile oraşului-grădină. Fiecare dintre aceste lotizări era dotată cu facilităţi publice moderne, precum electricitate, canalizare, străzi şi trotuare pavate cu piatră şi asfalt. Treptat, parcelarea cu case înconjurate de grădini, aflate în deplina proprietate a beneficiarului, a devenit principalul model de extindere a Bucureştiului. Încă din a doua jumătate a secolului al începuturile XIX-lea, investitorii publici şi privaţi din Capitală şi-au îndreptat atenţia către acest nou model de dezvoltare urbană, parcelarea, provenită în special din împărţirea marilor terenuri din jurul Bucureştiului. Comanditarii au ales fie să construiască vile individuale în aceste lotizări, fie să parceleze terenul şi să vândă loturile beneficiarilor care şi-au construit ulterior locuinţele în funcţie de propriile preferinţe. Cu toate acestea, nici parcelarea, nici locuinţele-tip nu reprezentau inovaţii, întrucât Bucureştiul cunoscuse deja proiecte de acest fel. Legea administrativă de la 1894 prevedea construirea de locuinţe-tip în mediul sătesc, şi o fabrică din Bucureşti chiar construise, în 1897, primele locuinţe de acest fel. Avântul pe care îl luaseră aceste parcelări a determinat adoptarea unei legi de mărginire a oraşului, în 1895, care urmărea să stopeze proiectarea lor dincolo de limitele nou trasate ale oraşului. Simultan, reformatorii şi-au îndreptat atenţia şi către oraşul-grădină, o iniţiativă care ilustra capacitatea autorităţii publice de a privi dincolo de simpla lotizare a unui teren şi de vânzarea loturilor şi a îndrepta această tehnică urbană spre îndeplinirea unor scopuri sociale.

Principiile oraşului-grădină proveneau din ideile socialiste şi utopice ale secolului al XIX-lea din Marea Britanie, Franţa şi Germania şi s-au răspândit cu rapiditate la începutul secolului al XX-lea, influenţând planificarea urbană în Europa şi în Statele Unite. Promotorii oraşului-grădină propuneau un nou tip de abordare a problemei locuirii, care consta în planificarea atentă a terenului, dotarea cu lucrări publice, construirea de locuinţe unifamiliale şi, mai presus de toate, îndeplinirea scopurilor sociale de a oferi beneficiarilor un standard mai bun de locuire. De-a lungul secolului al XX-lea, rădăcinile socialiste ale ideilor oraşului-grădină au fost uitate, în timp ce principiile sale de planificare au dobândit sensuri diferite şi au influenţat noi viziuni asupra unui standard de viaţă mai bun. În cele mai multe cazuri, proiectele influenţate de aceste principii au reprezentat idealurile unei elite politice şi ale unei birocraţii de stat, expresii ale autorităţii locale şi naţionale.

În Europa Centrală şi de Est, principiile oraşului-grădină au fost adoptate pentru prima dată în Polonia (în regiunile aflate sub dominaţie germană) şi în Ungaria şi, foarte rapid, au devenit o caracteristică esenţială a reformei locuirii din România. În aceste trei cazuri, influenţele oraşului-grădină s-au manifestat printr-o planificare riguroasă a terenului, prin proiectarea locuinţelor individuale şi prin integrarea atentă a naturii în compoziţia urbanistică. Fiecare dintre aceste iniţiative prezintă particularităţi arhitecturale semnificative, influenţate de tradiţiile ţărilor în care au fost adoptate. În Polonia, la acea dată parte a Prusiei, primul proiect datează din 1905 şi reprezintă investiţia unei întreprinderi miniere germane, cu scopul asigurării unor condiţii de locuire adecvate muncitorilor de lângă Katowice[v]. În Ungaria, ansamblul rezidenţial Wekerle, construit între anii 1908 şi 1923 pentru angajaţii Ministerului de Finanţe, a fost conceput în stil naţional maghiar, simbolizând idealurile naţionale pe care Ungaria le urmărea în acea perioadă[vi]. Diferenţele dintre cele două proiecte, atât în ceea ce priveşte intenţiile, cât şi modalităţile de punere în practică, denotă interesele diferite ale investitorilor şi antiteza cu ideile de comunitate autonomă ale promotorilor oraşului-grădină.

În Bucureşti, primele parcelări au fost destinate elitei politice şi economice, însă, curând, reformatorii urbani şi sociali au plasat aceste principii în centrul gândirii lor despre locuirea pentru clasa muncitoare. Împreună cu bulevardele şi alte proiecte inspirate de arhitectura franceză, parcelările au fost considerate oaze de civilizaţie în Bucureşti. În contrast cu acestea, muncitorii locuiau în condiţii mult mai grele, nevoiţi să supraaglomereze locuinţele de la periferia oraşului. Spre această periferie şi-au îndreptat atenţia reformatorii, care considerau acest tip de locuire neigienic şi periculos pentru sănătatea întregului oraş.

Complementar aspectelor urbanistice şi arhitecturale, reformatorii au urmărit combaterea tuberculozei şi a altor boli determinate de condiţiile precare de locuire din oraş. Demolarea caselor neigienice şi relocarea familiilor muncitorilor în locuinţe sănătoase, înconjurate de grădini, expuse permanent la aer şi lumină, au avut la bază necesitatea de protejare împotriva aerului viciat care favoriza răspândirea tuberculozei. Succesul acestei reforme ar fi indicat capacitatea statului de a-şi extinde proiectul politic către clasa muncitoare.

În afara acestor două aspecte, reforma locuirii în Bucureşti a însemnat şi asimilarea principiilor noului stil arhitectural, denumit de iniţiatorii săi naţional sau neoromânesc. Locuinţa individuală, înconjurată de o mică grădină, promova un tip ideal de familie, care, deşi mutată din mediul rural în cel urban, trebuia să conserve valorile tradiţionale româneşti şi să garanteze, astfel, continuitatea naţiunii. De dimensiuni mici din cauza limitărilor economice, locuinţa individuală reprezenta spaţiul familiei industriale, moderne, compusă din soţ, soţie şi copii, în contrast cu familia extinsă, tipică mediului rural. Standardizarea producţiei acestor locuinţe urmărea multiplicarea lor pe scară largă, fapt ce contravenea unicităţii promovate de stilul neoromânesc. Astfel, arhitecţii caselor s-au văzut nevoiţi să limiteze utilizarea ornamentelor bogate, caracteristice vilelor, în încercarea de a reduce preţul locuinţelor.

Între 1911 şi 1916, Societatea Comunală construise deja 14 parcelări având la bază intenţia reformatorilor de a preveni răspândirea tuberculozei, principiile oraşului-grădină şi stilul neoromânesc, iar până la desfiinţarea ei numărul lor crescuse la 25. Aceste parcelări continuă să fie considerate şi astăzi cartiere remarcabile ale Capitalei. Deşi proiectate cu locuinţe-tip, cu greu pot fi considerate uniforme şi repetitive. Construite cu materiale de calitate, precum cărămizi, beton şi ţiglă, parcelările s-au dovedit a fi investiţii publice sustenabile, care au rezistat cutremurelor din anii 1940 şi 1977. Echipate cu facilităţi publice precum biserici, maternităţi, grădiniţe, şcoli primare şi licee, parcelările reprezintă proiecte precursoare urbanismului postbelic. Au fost primele exemple din istoria Bucureştiului când astfel de concepte moderne de planificare au fost aplicate în proiectarea de noi cartiere. Aceste calităţi au asigurat durabilitatea parcelărilor. Cu o singură excepţie, toate parcelările construite de Societatea Comunală fac parte din peisajul urban actual. Dar au servit aceste parcelări scopului pentru care au fost create, asigurarea unor locuinţe de calitate claselor vulnerabile social? Şi de ce au renunţat autorităţile comuniste, după 1948, la această tehnică inovatoare pentru extinderea oraşului, insistând asupra construirii clădirilor de apartamente?

Argument, structură, limite

Studiul de faţă analizează parcelările construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine începând cu 1908, când reformatorii au purtat primele dezbateri care au condus la crearea acestei instituţii, până la dizolvarea ei în anul 1948. Argumentez că, deşi activitatea sa a fost determinată, iniţial, de nobile intenţii de prevenire a răspândirii tuberculozei şi cazare a clasei muncitoare, Societatea s-a depărtat de menirea sa şi a distribuit locuinţele către funcţionarii publici şi lucrătorii din industriile controlate de stat sau membri ai clasei de mijloc, eşuând, astfel, să îşi atingă scopurile sociale. Motivul din spatele acestei deturnări a reformei a fost intenţia autorităţilor de a câştiga loialitatea clasei de mijloc, prin lărgirea accesului la un bun care asigura ascensiunea pe scara socială. Opoziţia socialistă a semnalat rapid, prin articole şi greve, direcţia greşită a reformei, susţinând că reformatorii ignorau clasele vulnerabile, însă acţiunile ei au rămas fără rezultate concrete. Fără îndoială, locuinţele-tip din parcelări au îmbunătăţit condiţiile de locuire de la periferie şi au schimbat viaţa celor mutaţi în ele. Cu toate acestea, în condiţiile în care populaţia Bucureştiului s-a triplat între 1912 şi 1948, devenise clar chiar şi pentru reformatori că strategia de proiectare de parcelări şi construire de locuinţe-tip nu mai putea fi susţinută, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.

Motivaţia acestei lucrări a fost determinată de informaţiile inexacte despre subiect şi de lipsa unui studiu aprofundat dedicat exclusiv activităţii Societăţii Comunale. Subliniind importanţa istorică a parcelărilor, administraţia postdecembristă a clasat nouă dintre acestea pe Lista Monumentelor Istorice. Investigarea acestor nouă parcelări a reprezentat punctul de plecare pentru studiul de faţă. Treptat, informaţiile contrastante privind istoricul parcelărilor au determinat necesitatea de a analiza strategia care a condus la construirea lor, nevoia de clarificare a cronologiei şi, în paralel, de a le înţelege caracteristicile sociale. Acestor intenţii le-a corespuns necesitatea abordării unei metodologii specifice.

De-a lungul studiului voi clarifica importanţa neîndeplinirii scopurilor sociale ale Societăţii pentru Locuinţe Ieftine, în paralel cu greşelile strategice ale reformatorilor, punând sub semnul îndoielii decizia de a proiecta parcelări. În ce măsură desfiinţarea Societăţii a fost legitimă? În 40 de ani de existenţă, discursul socialist a criticat continuu lipsa accesului la locuinţe, astfel încât dizolvarea din 1948 nu apare deloc surprinzătoare. În contrast cu eşecul social, Societatea a însemnat o reuşită în privinţa urbanismului şi arhitecturii, o creştere a esteticii în Bucureşti. Eşecul Societăţii, confirmat de înfiinţarea unei alte companii în 1930 (Casa Construcţiilor), a consemnat incapacitatea autorităţilor centrale sau locale de a oferi locuinţe clasei muncitoare. Criza postbelică determinată de bombardamentele din 1944 şi de creşterea populaţiei a condus direct la dizolvarea acestei Societăţi, incapabilă să rezolve o situaţie de asemenea însemnătate.

Am ales titlul lucrării din considerente mai degrabă contemporane, întrucât imaginarul familiei care locuieşte într-o casă cu grădină în oraş este destul de prezent şi astăzi. Urmărind firul narativ, am încercat să găsesc provenienţa acestui concept şi să explic în ce măsură a reprezentat un model de modernizare sau de conservare tradiţională şi de blocare în limbajul tradiţional în faţa creşterii populaţiei. Am preferat o relatare cronologică a naraţiunii, nu una tematică, pentru a face loc unui corpus mai mare de documente şi pentru ca să clarific cronologia construirii parcelărilor. Capitolele dedicate activităţii Societăţii au o structură asemănătoare, cu o analiză a contextului social şi politic, urmată de analiza caracteristicilor arhitecturale şi urbanistice, precum şi a efectelor pe care le-a avut construirea acestor parcelări.

Primul capitol clarifică rolul medicilor în diagnosticarea bolilor oraşului şi traducerea traumelor urbane în politicile publice, preluarea de către politicieni a intenţiilor medicilor, precum şi rolul arhitecţilor şi influenţa discretă a principiilor oraşului-grădină. Această analiză scoate la iveală lupta împotriva tuberculozei drept cauză a declanşării reformei locuirii, birocratizarea iniţiativei prin construirea primelor locuinţe-tip de către corpul politic şi lansează direcţiile de cercetare privitoare la forma pe care urma să o ia această intervenţie. Astfel, examinarea originii conceptului de oraş-grădină subliniază limitele influenţei acestui concept asupra elitei tehnice româneşti, dar şi motivele optării pentru locuinţa unifamilială şi preferinţa pentru stilul neoromânesc.

Cel de-al doilea capitol analizează realizările Societăţii Comunale între 1911 şi 1916, clarifică datele proiectării şi construirii fiecărei parcelări, aduce informaţii referitoare la primii lor locuitori şi descrie caracteristicile arhitecturale şi urbane ale acestora. Comanda de stat reprezintă cheia înţelegerii acestor prime proiecte şi a distribuirii lor către funcţionarii publici şi către lucrătorii din industriile controlate de stat. În consecinţă, primele parcelări confirmă distribuirea treptată a locuinţelor către acest public. Parteneriatele între Societatea Comunală şi Ministerul de Finanţe, Căile Ferate Române şi Ministerul de Război au condus la construirea a şapte parcelări, finalizate după război.

Cel de-al treilea capitol investighează parcelările construite de Societatea Comunală între anii 1919 şi 1927. Faţă de primele două capitole, analiza va aduce în discuţie şi referiri legate de arhitectura de interior, de modul în care locuitorii au transformat o locuinţă standardizată într-un cămin şi de metodele de construcţie ale Societăţii. Un rol important în acest capitol îl au memoriile artiştilor Margareta Pâslaru şi Dan Mizrahy, doi dintre cei mai renumiţi locuitori ai caselor.

Capitolul al patrulea examinează activitatea Societăţii Comunale între 1928 şi 1944 şi dificultăţile cu care s-a confruntat de-a lungul acestei etape. În comparaţie cu proiectele examinate în primul capitol, instituţiile de stat nu au mai comandat noi parcelări Societăţii, ceea ce a dus la creşterea preţurilor locuinţelor, făcându-le inaccesibile clasei muncitoare.

Ultimul capitol cercetează ultimii ani de activitate ai Societăţii şi explică motivele dizolvării ei în 1948. În acelaşi timp, analizează contextul postbelic, proiectele noilor autorităţi în domeniul locuirii şi prezintă destinul parcelărilor după 1948. De asemenea, capitolul lămureşte în ce măsură motivele abandonării construirii de locuinţe-tip în parcelări au fost ideologice sau tehnice şi explică indiciile care anunţau eşecul Societăţii.

Studiul are limitele sale. Prima dintre acestea priveşte delimitarea strategiei de construire a locuinţelor de către Societatea Comunală de alte strategii ale politicii de locuire. Subiectul locuirii şi al politicilor de locuire în Bucureşti în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost analizat, printre alţii, de Nicolae Lascu[vii] şi, mai recent, de Irina Calotă[viii]. Între 1906 şi 1948, statul a realizat simultan sau consecutiv trei strategii principale pentru implementarea politicii de locuire. Prima dintre acestea a fost sprijinirea indirectă a construirii de locuinţe, prin înfiinţarea instituţiilor care acordau împrumuturi, precum "Creditul Urban" (1874). Această strategie a fost, probabil, cea mai răspândită în această perioadă, însă a avut un impact redus[ix]. În plus, Legea agrară din 1921 a avut motivaţii similare şi a determinat parcelarea terenurilor din suburbiile Bucureştiului pentru funcţionarii de stat[x]. Cea de-a doua strategie a constat în adoptarea de legi care reglementau mediul construit, izvorâte din necesitatea instituirii controlului sanitar, analizate, de asemenea, de Lascu şi Calotă. Nu este scopul prezentului studiu de a analiza primele două strategii, din cauza limitărilor metodologice şi a argumentului propus. În schimb, analizăm doar implicarea directă a statului în producţia şi distribuirea de locuinţe, prin înfiinţarea Societăţii Comunale. Chiar şi în acest caz, studiul este dedicat exclusiv analizei parcelărilor Societăţii Comunale, excluzând locuinţele construite pe terenurile particulare. În plus, cea de-a doua companie de stat, Casa Construcţiilor, nu face obiectul acestui studiu. Pe baza documentelor recent oferite spre consultare de către Arhivele Naţionale, Casa Construcţiilor merită istoria sa separată, nu doar un capitol dintr-o altă naraţiune.

Cea de-a doua limitare este cronologică, întrucât se rezumă la analiza activităţii Societăţii (1910-1948), la discuţiile premergătoare înfiinţării acesteia (1908-1909) şi la istoria parcelărilor după desfiinţarea sa în 1948. Deşi ideile pentru construirea de locuinţe pentru clasa muncitoare sunt mai vechi decât aplicarea lor şi practicile urbane s-au cristalizat treptat la sfârşitul secolului al XIX-lea, abia în martie 1908 reformatorii au pus bazele acestei strategii de construire de locuinţe. Primul capitol va demonstra că dezbaterile din Consiliul Comunal şi din cadrul Consiliului de Igienă din 1908 până în 1910 au condus direct la înfiinţarea Societăţii Comunale şi, implicit, la construirea de locuinţe în parcelări. Fiecare şedinţă a Consiliului Comunal care a abordat acest aspect a reprezentat o consecinţă directă a celei premergătoare. Pe baza progresului înregistrat de comisiile care au studiat problema locuirii la periferie, Consiliul Comunal a decis să construiască primele locuinţe pe strada Lânăriei, în 1909. În urma succesului acestui proiect, consilierii au decis să instituţionalizeze practica prin înfiinţarea Societăţii în 1910, trasând şi direcţiile principale care constau în parcelarea de terenuri întinse, construirea de locuinţe şi distribuirea lor, iniţial, la preţuri convenabile. Prăbuşirea regimului liberal a pus capăt activităţii Societăţii Comunale, desfiinţată de autorităţi în 1948, şi a dus la naţionalizarea unei bune părţi din patrimoniul său. În timp ce reformatorii iniţiali au sculptat începutul reformei pe faţada primei locuinţe construite în 1911 în parcelarea Clucerului, sfârşitul Societăţii se pierde în arhive, iar liderii săi ajung în închisorile comuniste.

Concluziile studiului vor arăta în ce măsură Societatea şi-a îndeplinit scopurile pentru care a fost înfiinţată, pentru fondul tensiunilor dintre viziunile opuse ale liberalilor şi socialiştilor privind reforma locuirii. Au reprezentat aceste parcelări mai degrabă un eşec simbolic al construirii statului naţional-liberal, care nu a găsit soluţiile pentru rezolvarea problemelor generate de industrializare şi urbanizare? Strategia de construire a locuinţelor-tip în parcelări şi de respingere a clădirilor de apartamente s-a dovedit a fi corectă sau mai degrabă a generat un ritm scăzut de construire şi, implicit, incapacitatea claselor vulnerabile de a-şi satisface dreptul la locuire? Radicalizarea limbajului arhitectural şi urbanistic din anii '50 a avut la bază tocmai eşecul Societăţii şi al iniţiativelor similare? Fără a răspunde direct tuturor acestor întrebări, studiul de faţă oferă o cheie de lectură nu numai asupra parcelărilor Societăţii Comunale, ci deschide noi linii de investigare a locuirii în primul deceniu al comunismului românesc

Asociaţia Studio Zona
Autor: Andrei Răzvan Voinea
Editor şi reproduceri grafice: dr. arh. Irina Popescu (Calotă)
Autor: dr. ist. Andrei Răzvan Voinea
Corectură: Mariana Dinu
Foto: arh. Andrei Mărgulescu
Design & DTP: Faber Studio (Max Gruenwald)
Promovare & PR: ist. Dana Dolghin
Consultant de specialitate: ist. Mircea Dragomir
Cartea a apărut în cadrul proiectului editorial finanţat de Ordinul Arhitecţilor din România din Fondul Timbrul Arhitecturii în 2018.

***
Lansare

 

[i] Henry R. Aldridge, "The Cottage versus the Block", şi Raymond Unwin, "Recommendations for Lessening the Cost of Improved Dwellings, as to Plan, Construction and Building Material" în "Bericht über den IX. Internationalen wohnungskongress, Wien, 30 mai bis 3. juni 1910, hrsg. von Bureau des Kongresses" ["Raport privitor la cel de-al nouălea Congres Internaţional al Locuirii, Viena, 30 mai - 3 iunie 1910, publicat de Biroul Congresului"], Wien: Zentralstelle für wohnungsreform in Österreich, 1911, pp. 706-707, respectiv pp. 744-749.
[ii] Denumirea originală era "Eftine".
[iii] Dr. Ioan Costinescu, "Les habitation à bon marché en Roumanie", în "Bericht...", pp. 1.000-1.006.
[iv] Consiliul Comunal al Capitalei, "Şedinţa extraordinară de la 4 iunie 1910", în Monitorul Comunal, anul XXIV - nr. 32, 15 august 1910. 
[v] Dorota Wlodarczyk, Rediscovering Garden City Principles and Applying Them in New Neighbourhoods - The Suchy Dwor Area in Gdynia, Poland, în ed. Lars Rydén, "Building and Re-Building Sustainable Communities": Baltic University Press, 2003.
[vi] Gabor Gyani, "Budapest", în M. J. Daunton, ed., Housing the Workers, 1850-1914 (London: Leicester University Press, 1990), pp. 149-181.  
[vii] Nicolae Lascu, Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti, 1831-1952. Teză de doctorat, coord. ştiinţific: prof. arh. Alexandru Sandu (Bucureşti, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", 1997)
[viii] Irina Calotă, Dincolo de centru. Politici de locuire/Bucureşti/1910-1944. Teză de doctorat, coord. ştiinţific: prof. dr. arh. Anca Brătuleanu (Bucureşti. Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", 2013).
[ix] "Legea societăţilor civile de credit funciar urban din 1873 [...] nici nu s-a gândit la locuinţa celor foarte săraci" şi "vedem dar că locuinţa celor săraci nu poate fi ajutată de societăţile de credit", în Cincinat Sfinţescu, "Problema locuinţelor în România în raport cu programul chestiunilor dezbătute în congresul internaţional ţinut la Paris în iulie 1928", în Monitorul Uniunii Oraşelor din România, anul V, nr. 7-9/1928, pp. 15-16.
[x] Pentru o analiză detaliată a parcelărilor bazate pe Legea împroprietăririi, vezi Irina Calotă, Dincolo de centru. Politici de locuire în Bucureşti 1910-1948, Editura Ozalit, 2017.