Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial - O logodnă foarte lungă

Sébastien Japrisot
O logodnă foarte lungă
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba franceză de Mihaela Stan

Citiţi un fragment din această carte.

***
Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial
 

Cartea lui Sebastien Japrisot nu este deloc ceea ce aşteptam să fie. Mă gândeam că ar putea fi un roman siropos, care să spună o poveste pe care o voi fi auzit deja de prea multe ori. Cred că un rol important în formarea acestei aşteptări a avut-o coperta cărţii, asemănătoare cu cea a romanelor de dragoste şi menţiunea că după carte s-a făcut şi un film, câştigător a cinci premii César şi cu două nominalizări la Oscar 2005. Speram şi să nu fie un roman poliţist plictisitor, cu o intrigă banală şi cu un criminal în serie ascuns pe undeva. Susceptibilitatea aceasta a venit din faptul că autorul a fost numit Graham Greene al Franţei şi, ştiţi vorba aceea: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Nu puteam să mă înşel mai tare. Acum când scriu şi mă gândesc la această carte, afară viscoleşte şi e frig. Ninsoarea mă face cumva să intru mai bine în atmosfera cărţii şi, în acelaşi timp, frigul îmi permite să îl consider vinovat pentru răceala care mi-a intrat în oase. Nu are cum să fie de la carte, nu-i aşa? Sau poate că da. Povestea siropoasă s-a dovedit a fi, de fapt, un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile născute din Primul Război Mondial. Ştiam din cărţile de istorie că acest război, numit şi Marele Război - "probabil pentru a te face să crezi că există şi unele mai mici", după cum spune autorul romanului O logodnă foarte lungă -, a şters pentru majoritatea combatanţilor toate iluziile despre eroismul, spiritul nobil şi justificarea patriotică a războiului. Primul carnagiu la scară industrială, acest război a rămas cumva misterios pentru că mulţi dintre cei întorşi au refuzat să vorbească despre experienţele trăite şi traumele suferite. Un război care a frânt mii de vieţi, a dus la amputarea nu doar de membre, ci şi de suflete, un război care a marcat ieşirea Europei dintr-o epocă a inocenţei.

O logodnă foarte lungă reuşeşte să readucă la viaţă ororile întregului război prin intermediul destinelor a cinci combatanţi condamnaţi la moarte pentru că s-au automutilat ca să scape de front. Este nu doar povestea lor ci şi a celor pe care i-au lăsat în urmă: a familiilor, prietenilor, iubitelor şi chiar a duşmanilor. Uniţi printr-un gest extrem şi o condamnare comună, vieţile celor cinci sunt reconstituite în faţa ochilor noştri cu ajutorul Mathildei, logodnica curajoasă şi încăpăţânată a unuia dintre cei condamnaţi. Fată de familie bună, ţintuită într-un scaun cu rotile căruia îi spune "trotinetă", Mathilde vrea să afle ce s-a întâmplat cu logodnicul ei şi, mai ales, dacă acesta a murit cu adevărat în tranşeele de pe Somme. Ca o paranteză, cred că alegerea unuia dintre cel mai greu încercate fronturi din Primul Război Mondial, cel de la Somme, ca loc de executare a pedepsei, nu a fost deloc întâmplătoare. Ceea ce ne spune autorul este faptul că dincolo de manuale, de studiile de tactică şi strategie, acolo au murit oameni, fiecare cu propriile poveşti, speranţe şi dorinţe. Romancierul umanizează şi individualizează un loc şi o perioadă cunoscute mai ales prin statistici şi premiere macabre (de exemplu, în timpul confruntărilor de pe Somme a fost folosit pentru prima oară în istorie un tanc).

Investigaţia Mathildei nu poate determină încadrarea romanul în genul poliţist clasic. A-l considera doar un roman poliţist înseamnă a-i face o nedreptate. Miza acestui roman este una mult mai profundă şi complexă. Mathilde speră că Manech, logodnicul, ar putea fi încă în viaţă şi de aceea caută prin toate mijloacele să afle ce s-a întâmplat exact în ziua în care cei cinci au fost trimişi în teritoriul nimănui, situat între tranşeele franceze şi cele germane ca să moară. Îi cunoaştem, astfel, pe cei cinci soldaţi francezi care au plecat la război, "fiindcă asta-i viaţa": Eschimosu', un tâmplar parizian extrem de talentat, Şase Parale, fost sudor şi care credea că într-o bună zi oamenii vor fi liberi şi egali, "sudorii deopotrivă cu ceilalţi", Omul Ăsta, un fermier tăcut, orfan găsit după naştere pe treptele unei capele, Ange sau Drept Comun, codoş din Marsilia, turnător, fricos şi lipsit de principii, Manech sau Albăstrea, logodnicul Mathildei, cu minţile duse din cauza ororilor pe care le trăise în război. Oameni care, probabil, că pe timp de pace nu s-ar fi întâlnit niciodată, fiecare cu poveştile, iubirile şi speranţele lui. Toţi egali în faţa Morţii şi toţi ţinuţi minte de supravieţuitori după porecle şi nu după numele adevărate.

Căutările fetei ne poartă prin diferite zone ale Franţei, prin vieţi de oameni rămaşi în urmă şi nevoiţi să facă faţă pierderii celor dragi într-un război absurd şi fără sens. Ne duce, de asemenea, pe front, în frig, zăpadă, mizerie şi oroare, unde întâlnim tipologii diferite, de la comandantul curajos, vertical şi dezgustat de ceea ce înseamnă războiul, la militarii funcţionari care nu vânează decât grade şi funcţii fiind dispuşi să sacrifice pe oricine pentru a-şi atinge scopurile. Pătrundem în tranşeele puturoase de la "Bingo Crepuscul", o tranşee nemţească ocupată de francezi şi pe unde trec cei cinci în drumul lor spre moarte. Acolo îl cunoaştem de Célestin Poux supranumit Spaima Trupelor, personaj care aduce aminte de Porta din romanele lui Sven Hassel: descurcăreţul, cel care ştie să rezolve orice problemă şi să găsească mâncare pentru camarazi în orice condiţii de front. Aşa cum Bingo Crepuscul reprezintă interpretarea greşită a însemnării de pe un tablou - General-locotenent Byng la crepuscul, 1916 - , la fel şi istorisirile martorilor şi a celor implicaţi în poveştile celor cinci sunt deformate, contradictorii şi, pe alocuri incredibile. Mathilde reuşeşte să le descâlcească şi să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în acele tranşee, în acele zile, dacă a supravieţuit cineva şi cum a reuşit să facă acest lucru.

Cartea este o pledoarie împotriva războiului, o imagine crudă a ceea ce este acesta cu adevărat, cu accente asemănătoare romanului lui Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest. Vieţi frânte, bărbaţi îmbătrâniţi la patruzeci de ani, oameni care şi-au pierdut minţile, familii nevoite să înveţe să trăiască fără cei dragi, morţi inutile într-un război fără câştigători, imposibilitatea întoarcerii la eul de dinainte de război, neputinţa omului de rând în faţa deciziilor luate în altă parte şi care îi hotărăsc soarta sunt teme care se împletesc în roman realizând o imagine realistă şi dureroasă a ceea ce înseamnă un conflict armat. Dragostea nu aduce alinare în cartea lui Japrisot, ci vine la pachet cu obligaţii, responsabilităţi şi suferinţă. Nu este o carte uşoară, dar este o carte bună care mi-a adus aminte de cele spuse de cineva într-un spectacol de teatru văzut acum ceva timp: că atunci când vor muri toţi cei care au participat la un astfel de conflict şi nimeni nu îşi va mai aminti, omenirea va fi din nou în pericol să repete o asemenea catastrofă. Poate că literatura, prin romane de acest fel, va reuşi să acopere acest gol de memorie, să ne facă să trăim oroarea prin intermediul experienţei altora şi să înţelegem că războiul nu are nimic eroic şi înălţător. Să înţelege noi, dar mai ales cei care decid în numele nostru.

Introducere Atlas 2038. Viitorurile lumii

Virginie Raisson
Atlas 2038. Viitorurile lumii
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba franceză de Lidia Hartz
Ilustraţii: Lépac / Fotogravură: Sphinx

Citiţi un fragment din această carte.

***
Introducere

Aici, acolo, peste tot, se nasc noi proiecte. O grădină comunitară. O monedă locală pentru ajutor reciproc. O şcoală unde copiii pot învăţa în ritmul lor. Maşini care se conduc singure sau cu mai mulţi şoferi. Cafenele unde în acelaşi timp se repară aparate vechi şi solidarităţi din străbuni. Credite micuţe, aici, care ajută la crearea de proiecte în altă parte. Culturi care respectă pământul, anotimpurile şi sănătatea consumatorilor. Invenţii colective disponibile tuturor şi în mod gratuit. Poduri pentru arici. Uzine unde deşeurile se transformă în energie. Peşti care rămân în mări şi petrol care rămâne în subsol. Da, peste tot se lansează iniţiative care prezic un viitor mai bun.

În aşteptarea viitorului
Şi cu toate acestea, cu vechile ei tulburări ce duc la violenţă şi inegalităţi, lumea pare atât de departe de acel viitor. Niciodată, de la sfârşitul războiului rece, europenii şi americanii nu s-au arătat atât de prinşi de propriile frici. Frica de lipsuri şi frica de nou. Frica de ceilalţi sau de ce s-ar "putea" întâmpla.

Copleşite de seria de atentate şi de valurile de solicitanţi de azil politic care fug de războiul de acasă, multe state occidentale se retrag în cochiliile lor, construiesc ziduri şi cad în capcanele populismului şi xenofobiei.

Sigur că nu lipsesc motivele pentru a ne lăsa convinşi să nu mai avem încredere şi să căutăm un sens în locuri greşite: minciuni şi corupţie la cel mai înalt nivel, diferenţe record între bogaţi şi săraci, decădere socială, stigmatizare religioasă, conflicte identitare...

Şi dacă mai adăugăm şi ce ni se tot repetă, că suntem prea numeroşi pentru planetă, că globalizarea este ireversibilă şi că este mai presus de decizia guvernelor şi de voinţa popoarelor, ne-am putea chiar mira că tinerii sub treizeci de ani nu resimt mai multă disperare şi furie faţă de generaţiile care îi preced. Puneţi-vă în locul lor... Mai pot ei spera în Europa dacă societăţile îmbătrânite şi îndatorate se încăpăţânează să întâmpine viitorul, se agaţă de ce ar avea de pierdut în loc să se bucure de ce ar avea de câştigat? Dacă se concentrează în continuare pe securitate şi existent şi nu pe curaj şi pe nou? Dacă preferă frica şi prudenţa în locul dorinţei şi al deschiderii? Şi ce am mai putea aştepta şi de la Africa dacă modelele de dezvoltare financiarizate, mondializate şi prost adaptate mediului subsaharian nu le oferă tinerelor generaţii puterea de a-şi crea singure viitorul odată cu viitorul societăţii lor? Şi, în cele din urmă, ce şi-ar mai putea dori copiii acestui secol cărora li se tot repetă că "fericirea stă în avuţie" în timp ce epuizarea resurselor prevesteşte viitoarele frustrări?

Blocat de deziluzia politică din ce în ce mai răspândită, viitorul nu prea ne dă speranţe că lumea se va reînnoi. Că poate merge ceva mai departe de nivelul iniţiativelor locale, de voluntariat şi comunitare. Că poate învinge inerţia şi rezistenţa. Că se poate instituţionaliza dincolo de o microcomunitate sau de un cartier. Că poate rodi şi în alte ţinuturi decât cele exemplare din ţările nordice.

Acceptarea imprevizibilului
Se naşte astfel dorinţa de a explora toate aceste posibilităţi şi de a parcurge, într-o singură relatare, lumea întreagă cu complexitatea, inteligenţa, economia, aspiraţiile, dar şi cu ezitările şi blocajele ei. Este nevoie să ne oprim şi să privim viitorul de la distanţă înainte să ne absoarbă fără să fi avut timp să spunem da. Să analizăm prezentul, nu ca să prevedem viitorul, ci ca să îl acceptăm. Pentru că singurul lucru pe care îl ştim cu siguranţă despre el este că nu va fi aşa cum ne imaginăm astăzi: de la căderea zidului Berlinului la internet şi de la încălzirea globală la revoluţia telefoniei mobile din Africa, nu lipsesc evenimentele, fenomenele şi salturile tehnologice care, acum douăzeci de ani, erau imprevizibile. Din fericire, istoria se naşte şi din convergenţa aleatorie, uneori bruscă, a unor evoluţii neaşteptate. Cine, de exemplu, ar fi garantat acum numai cinci ani că electricitatea obţinută din surse regenerabile ar putea deveni competitivă atât de rapid? În orice caz, nu numeroşii investitori care au ales gazele şi petrolul de şist în locul energiei eoliene şi solare. Şi nici algoritmii marilor centre de date americane care prevăd viitorul uitându-se doar la partea raţională şi la obiceiurile oamenilor fără să ia în calcul şi partea voliţională, emoţională sau capacitatea de schimbare.
Tocmai ştiind deja că viitorul îşi va construi propria sa istorie îndepărtându-se de modele, proiecţii şi predicţii, de ce să deschidem această nouă relatare a Viitorurilor Lumii?

Radiografia posibilului
Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să explorăm viitorul şi ceea ce ne oferă. Primul este politic şi se bazează pe o constatare: aceea a limitelor practicilor democratice occidentale în faţa urgenţelor planetare. Din Franţa până în Statele Unite, din Ungaria şi până în Australia, fiecare scrutin este ocazia unei vânători de voturi care conduce la desemnarea unui adversar greşit pentru stigmatizarea duşmanilor utili. În acest sens, analiza comparativă a mortalităţii cauzate de terorismul islamic pe de o parte, poluare, circulaţie rutieră sau alimentaţie proastă pe de altă parte, este edificatoare şi invită la ierarhizarea marilor mize ale societăţii departe de emoţiile mediatice şi exagerările electorale.

Imediat se impune şi o a doua constatare: guvernanţa mondială şi sistemele sale de decizie nu mai sunt adaptate provocărilor pe care viitorul ni le pune deja în faţă. Instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial şi prea puţin modificate între timp, aceste sisteme nu ţin cont de schimbările care, de douăzeci de ani, au restructurat profund sistemul-lume prin crearea noilor zone de umbră şi transmutarea punctelor decizionale: urbanizarea, repartizarea demografică, globalizarea economică, financiarizarea globală, migraţiile, noile tehnologii. Prin exemple ca pescuitul sau reglementarea internetului, reies şi riscurile la care această lipsă de reprezentativitate poate expune umanitatea, confruntată cu mize etice deosebit de importante cum sunt cele abordate de inteligenţa artificială, de genetică, biotehnologii şi neuroştiinţe.

În faţa ezitărilor acestei perioade de tranziţie, între două ere ale istoriei, care amplifică tensiunea dintre nevoia infinită de resurse pentru creştere şi limitele fizice ale biosferei, rarităţile prezentate în această lucrare îi îndeamnă pe oameni să aleagă fără întârziere o viziune asupra lumii în care să fie cuprins şi viitorul lor. Lucrarea de faţă se înscrie în tradiţia umanistă, în spiritul şi filozofia acesteia, axate pe cunoaştere, conştiinţă, etică, responsabilitate şi liber-arbitru. În panteonul valorilor şi aspiraţiilor pe care această carte doreşte să le promoveze, progresul provine din coexistenţa armonioasă şi durabilă a oamenilor între ei, dar şi cu mediul. Ori, din această perspectivă, reiese că tehnologia nu va fi suficientă pentru a concilia în timp umanitatea şi biosfera. Progresul necesită în acelaşi timp o evoluţie a scării de decizie şi acţiune, a mixurilor energetice, ritmurilor şi modurilor de viaţă, modelului economic, geografiilor mentale şi în final a unor fundamente ale civilizaţiei industriale care structurează lumea încă şi astăzi.

Şi aşa, în ultimii ani au ieşit la lumină mai multe propuneri care vin să alimenteze această reflecţie asupra progresului şi schimbării: economia colaborativă sau a punerii în comun, monedele locale şi blockchain, sfârşitul muncii şi crearea venitului de bază universal. Fie că le considerăm inovatoare şi promiţătoare sau utopice, imperfecte sau chiar pervertite, fie că provin din anarhism, liberalism, ecologie sau comunitarism, aceste noi moduri de producţie, de redistribuire, de utilizare şi schimb confirmă că până şi fără impulsul cercurilor politice instituite, viitorul se încearcă, se visează, se dezbate, se caută şi se inventează, între constrângeri globale şi elan local, în ciuda numeroaselor forţe de inerţie şi rezistenţă.

Mai mult ca oricând, să transmitem mai departe
În final, această carte răspunde, poate înainte de toate, şi unei nevoi foarte personale de a privi cu luciditate şi încredere viaţa pe care o vor traversa copiii mei. De aceea, în loc de prudenţa şi securitatea invocate peste tot, în mod repetat şi cu orice ocazie, sper să le transmit, prin această relatare a posibilului, gustul riscului, savoarea îndrăznelii, apetitul pentru ceea ce nu cunoaştem încă, plăcerea de acţiona, dar şi îndoiala constructivă şi rezilienţa necesară pentru a putea schimba viitorul şi a face şi reface lumea şi existenţa de câte ori îşi vor dori. O lume pe care de altfel o vor împărţi cu alte 10 miliarde de oameni, poate chiar mai mult, şi cam 7,8 milioane de specii de animale. Cu bucuria acestui gând am resimţit dorinţa de a-i reuni pe toţi în carte, ca şi în lumea reală. Pentru a le reaminti că gândirea nu este niciodată atât de liberă, de fertilă şi de inovatoare ca atunci când se desprinde de convenţii, renunţă la obiceiuri şi rezistă normelor, a trebuit să fac eu primul pas al acestei detaşări.

Colaborativ, fragmentat, conectat, individualist, solidar, materialist, local, global, liber, supravegheat, capitalist, comunitar, digital, creativ, artificial, polarizat sau în reţea... viitorul va fi. Îmi doresc ca această carte să trezească dorinţa de a-l îmbrăţişa şi de a-l construi cu entuziasmul pe care îl datorăm celor mai tineri.

 Cartea Atlas 2038. Viitorurile lumii va fi lansată luni, 10 decembrie 2018, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în cadrul unei discuţii cu Magor Csibi, Raul Pop şi Zoli Toth. Intrarea este liberă, pe baza înscrierii la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro. Detalii aici.

Gorbaciov este greu de înţeles - Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui

William Taubman
Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. "Gorbaciov este greu de înţeles"

- Gorbaciov este greu de înţeles, mi-a spus el, referindu-se la sine, aşa cum face frecvent, la persoana treia.

Începusem să lucrez la biografia lui în 2005 şi după un an m-a întrebat cum mergea.
- Încet, mi-am cerut eu scuze.
- E-n regulă, a zis el. Gorbaciov este greu de înţeles.

Are simţul umorului. Şi avea de asemenea dreptate. Lumea este profund dezbinată în privinţa lui Gorbaciov. Mulţi, mai ales în Occident, îl consideră cel mai de seamă om de stat din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În Rusia însă este în general dispreţuit de cei care-l acuză de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi colapsul economic care a urmat. Admiratorii se extaziază în faţa viziunii şi curajului său. Detractorii, unii dintre ei foşti camarazi de la Kremlin, îl acuză de multe, începând de la naivitate şi terminând cu trădare. Singurul aspect în privinţa căruia toţi sunt de acord este că el a schimbat aproape de unul singur atât ţara sa, cât şi lumea.

Înainte ca Gorbaciov să preia puterea în martie 1985, Uniunea Sovietică era una dintre cele două supraputeri mondiale. Până în 1989, el transformase sistemul sovietic. Până în 1990, Gorbaciov, mai mult ca oricare altul, pusese capăt Războiului Rece. La sfârşitul anului 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, lăsându-l un preşedinte fără ţară.

Gorbaciov n-a acţionat singur. Starea jalnică în care se afla sistemul sovietic în 1985 i-a îndemnat pe colegii lui de la Kremlin să-l aleagă pentru a porni pe calea reformelor, însă el a mers mult mai departe decât intenţionaseră ei. Gorbaciov a avut aliaţi ruşi liberali care i-au salutat reformele de mare amploare şi au acţionat în vederea susţinerii lor, dar apoi l-au ales pe Boris Elţîn să-i conducă spre tărâmul făgăduinţei. În acelaşi timp, Gorbaciov a avut adversari sovietici conservatori, care i s-au opus, mai întâi în secret, apoi făţiş şi total. A avut rivali personali, mai ales pe Elţîn, pe care l-a chinuit şi care l-a chinuit la rândul lui înainte de a aplica lovitura de graţie atât lui Gorbaciov, cât şi URSS-ului. Conducătorii occidentali l-au privit cu îndoială pe Gorbaciov, apoi l-au îmbrăţişat, pentru ca într-un final să-l abandoneze, refuzându-i ajutorul economic de care avea nevoie cu disperare. Şi, poate cel mai important, Gorbaciov a avut de-a face cu Rusia în sine, cu mentalităţile ei tradiţional autoritare şi antioccidentale; după ce i-a respins atât pe Gorbaciov, cât şi pe Elţîn, Rusia l-a îmbrăţişat până la urmă pe Vladimir Putin.

În calitate de secretar general al Partidului Comunist, Gorbaciov a deţinut puterea de a schimba aproape orice. Mai mult, el a fost unic printre egalii săi. Alţi cetăţeni sovietici, unii dintre ei situaţi în poziţii destul de înalte, i-au împărtăşit valorile, dar aproape niciunul dintre cei aflaţi chiar în vârf. Singurii membri ai Biroului Politic care l-au susţinut aproape până la sfârşit, Aleksandr Iakovlev, Eduard Şevardnadze şi Vadim Medvedev, au putut s-o facă doar pentru că Gorbaciov i-a numit sau i-a păstrat. Britanicul Archie Brown, vechi specialist în istoria URSS, scrisese: "Nu există absolut niciun motiv pentru a presupune că vreo posibilă alternativă la Gorbaciov la mijlocul anilor 1980 ar fi răsturnat complet marxism-leninismul şi ar fi schimbat fundamental atât ţara sa, cât şi sistemul internaţional într-o tentativă de a opri un declin care nu reprezenta o ameninţare imediată nici pentru sistem [sovietic], nici pentru el însuşi".

Regretatul om de ştiinţă rus Dmitri Furman a descris în termeni mai largi unicitatea lui Gorbaciov: el a fost "singurul om politic din istoria Rusiei care, având în mâinile sale toată puterea, a optat în mod voluntar pentru limitarea ei, ba chiar a riscat s-o piardă, în numele valorilor principiilor morale". Recurgerea la forţă şi violenţă pentru păstrarea puterii ar fi însemnat pentru Gorbaciov o "înfrângere". În lumina principiilor lui Gorbaciov, a continuat Furman, "înfrângerea sa finală a însemnat o victorie" - deşi, ar trebui adăugat, la momentul respectiv nu i s-a părut deloc aşa.

Cum a devenit Gorbaciov omul care a fost? Cum a ajuns fiul unui ţăran, al cărui omagiu pompos adus lui Stalin i-a adus un premiu important în liceu, să se transforme în groparul sistemului sovietic? "Numai Dumnezeu ştie", s-a lamentat Nikolai Rîjkov, care a fost mult timp premierul lui Gorbaciov şi care într-un final s-a întors împotriva sa. Unul dintre consilierii apropiaţi ai lui Gorbaciov, Andrei Graciov, l-a numit "o eroare genetică a sistemului". Gorbaciov însuşi s-a descris ca fiind "un produs" al acelui sistem şi "antiprodusul" său. Totuşi, cum a reuşit să fie şi una şi alta?

Cum a ajuns să conducă Partidul Comunist, în ciuda celui mai riguros sistem de verificări şi garanţii, conceput pentru a-l proteja tocmai împotriva unuia ca el?Cum, se întreba Graciov, "s-a întâmplat ca o ţară, nu pe de-a întregul normală, să se aleagă cu un conducător înzestrat cu reflexe morale normale şi bun-simţ"? Un psihiatru american care a întocmit pentru CIA profilurile de caracter ale unor conducători străini a rămas "derutat" de felul cum un asemenea "sistem rigid" a putut produce un lider atât de "inovator şi creativ".

Ce schimbări şi-a dorit Gorbaciov pentru ţara sa când a preluat puterea în 1985? Şi-a propus oare doar nişte reforme economice moderate, aşa cum a afirmat atunci, pentru a se radicaliza ulterior din cauza lipsei lor de rezultate? Sau a încercat de la bun început să lichideze totalitarismul, ascunzându-şi obiectivul, deoarece însemna anatema pentru membrii Biroului Politic care-l aleseseră? Ce l-a inspirat până la urmă să încerce să transforme comunismul în URSS? Ce l-a determinat să creadă că ar putea transforma o dictatură într-o democraţie, o economie comandată într-o economie de piaţă, un stat unitar supercentralizat într-o federaţie sovietică autentică şi un război rece într-o nouă ordine mondială bazată pe renunţarea la folosirea forţei - toate în acelaşi timp şi prin intermediul unor mijloace pe care el le-a numit "evoluţioniste"? Ce l-a împins să creadă că ar putea înfrânge în numai câţiva ani şabloane politice, economice şi sociale ruseşti vechi de secole: autoritarismul ţarist care s-a metamorfozat în totalitarismul sovietic, perioadele îndelungate de obedienţă slugarnică faţă de autoritate punctate de răbufniri ocazionale ale unor rebeliuni sângeroase, experienţa minimă în ce priveşte activitatea civică, incluzând aici compromisul şi consensul, lipsa tradiţiei autoorganizării democrate şi absenţa adevăratului stat de drept? Gorbaciov însuşi avea să spună ulterior despre mentalitatea rusă care l-a răsturnat:
- Mentalitatea noastră rusă cerea ca noua viaţă să fie servită pe o tavă de argint imediat, aici şi acum, fără reformarea societăţii.

A avut oare Gorbaciov un plan? Care a fost strategia lui pentru transformarea ţării sale şi a lumii? Criticii lui susţin că n-a avut nici una, nici alta. Admiratorii contracarează, spunând că nimeni n-a avut aşa ceva: nimeni n-ar fi putut avea un proiect pentru transformarea simultană a ţării sale şi a lumii.

Indiferent dacă Gorbaciov a fost sau nu un maestru al strategiei, nu s-a dovedit un tactician sclipitor? Cum altfel ar fi reuşit ca majoritatea membrilor Biroului Politic, care se opuneau celor mai radicale reforme ale sale, să voteze până la urmă în favoarea lor? A fost el pe de altă parte "insuficient de ferm şi consecvent", aşa cum a afirmat unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, Gheorghi Şahnazarov? Şi cum ar fi putut fi, când riscul cu care s-a confruntat timp de şase ani a fost înlăturarea bruscă şi chiar întemniţarea?

Cum a reacţionat Gorbaciov când mulţi dintre camarazii lui de la Kremlin s-au întors împotriva sa şi atât de mulţi dintre cei pe care-i numise personal în funcţii au organizat un puci împotriva lui în august 1991? Sau oare el îi trădase de fapt, făcându-i să creadă că intenţiona să modernizeze sistemul sovietic, dar contribuind după aceea la distrugerea acestuia?

A fost oare Gorbaciov răzbunător şi neiertător? S-ar putea explica astfel incapacitatea lui fatală de a se înţelege cu Boris Elţîn? Gorbaciov a iertat totuşi, sau a dat uitării, criticile aspre ale unora dintre colaboratorii lui cei mai apropiaţi şi i-a păstrat alături în fundaţia pe care a înfiinţat-o după ce a pierdut puterea în 1991.
- Nu pot lua hotărârea să mă răzbun pe cineva, a spus el ulterior. Nu pot să nu iert.

Ţinând seama de toate obstacolele care au stat în calea succesului, n-a fost un idealist utopic? Câtuşi de puţin, a insistat el:
- Te asigur că lui Gorbaciov nu-i stă în fire să viseze cu ochii deschişi. În acelaşi timp însă a precizat:
- Înţeleptul Moise a avut dreptate să-i silească pe evrei să rătăcească patruzeci de ani în deşert... numai aşa au putut scăpa de moştenirea sclaviei sub egipteni.

Din punctul de vedere al conducătorilor, şi îndeosebi al conducătorilor sovietici, Gorbaciov a fost un individ remarcabil de decent, ba chiar prea decent, au afirmat mulţi ruşi şi unii occidentali, prea refractar să utilizeze forţa când forţa era necesară pentru salvarea noii Uniuni Sovietice democrate pe care o crea. De ce, atunci când inamicii lui au fost dispuşi să folosească forţa pentru a strivi libertatea introdusă de el, n-a acceptat să recurgă la forţă pentru a salva acea libertate? Era oare convins din punct de vedere intelectual că, la cât sânge cursese în istoria Rusiei, mai ales în războaie şi în epurările din secolul al XX-lea, nu mai trebuia vărsată nicio altă picătură? A fost oare o aversiune emoţională, bazată pe experienţa personală a costurilor teribile suportate în urma războaielor şi a violenţelor?

Decenţa lui Gorbaciov s-a văzut şi în viaţa de familie. Soţia lui, Raisa, a fost o femeie inteligentă şi cu bun gust (deşi Nancy Reagan avea altă părere). Spre deosebire de mulţi politicieni, Gorbaciov şi-a iubit şi preţuit soţia şi, cu totul rar pentru un conducător sovietic, a fost un tată devotat şi preocupat pentru fiica lui şi de asemenea bunic pentru cele două nepoate. Şi atunci, ce anume l-a făcut să simtă, după moartea chinuitoare a Raisei cauzată de leucemie la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, că, aşa cum s-a exprimat el însuşi, "Eu sunt vinovat. Eu am omorât-o"?

Dacă Gorbaciov a fost într-adevăr unic, dacă acţiunile lui au diferit atât de drastic de ceea ce ar fi făcut alţi lideri în locul său, atunci caracterul lui este esenţial în explicarea comportamentului. Dar caracterul lui este greu de definit. A fost el un ascultător excepţional, aşa cum afirmă unii, un individ în esenţă non-ideologic dispus să înveţe din viaţa reală? Sau a fost un individ care n-a ştiut când să tacă? Gorbaciov era extrem de încrezător în sine şi de un narcisism dăunător pentru propria persoană, potrivit spuselor lui Aron Belkin, un important psihiatru sovietic care nu l-a cunoscut personal, dar a cărui diagnoză a fost considerată credibilă de Anatoli Cerneaev, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gorbaciov. Însă dacă narcisismul este un spectru la "capătul sănătos" al "egoismului" şi "încrederii extreme în sine", ni se pare ceva neobişnuit în rândul conducătorilor politici? Indiferent ce termen am folosi, Gorbaciov a fost extraordinar de sigur pe sine. Pe de altă parte, când a fost întrebat ce trăsătură îl deranja cel mai mult la o persoană pe care abia o cunoscuse, Gorbaciov a răspuns:
- Încrederea în sine.

Şi ce îl irita în general cel mai mult la alţii?
- Aroganţa.

Se simţea oare ameninţat de alte persoane încrezătoare în forţele proprii? Sau se vedea pe sine în alţii şi nu-i plăcea ceea ce vedea?

Aleksandr Iakovlev, colaboratorul său cel mai apropiat din conducerea sovietică, dar care s-a îndepărtat cumva de el în ultimii ani, a apreciat că Gorbaciov se considera un om greu de înţeles. Uneori Iakovlev avea impresia că "Gorbaciov se temea să privească în adâncul său, se temea să comunice deschis cu sine, se temea să afle ceva ce nu ştia şi nu dorea să ştie". Potrivit lui Iakovlev, Gorbaciov "a avut mereu nevoie de un răspuns, de laude, sprijin, simpatie şi înţelegere, care să-i alimenteze vanitatea şi părerea foarte bună despre sine, ca şi acţiunile creatoare".

Dacă aşa au stat lucrurile, cum a reacţionat Gorbaciov când, la numai câţiva paşi de vârful muntelui pe care-l suia, a fost nevoit să vadă cum o parte atât de însemnată din viziunea lui măreaţă se evapora în neant? A fost el cu adevărat un conducător măreţ? Sau a fost un erou tragic, doborât în parte de propriile lui carenţe, dar într-o măsură şi mai mare de forţele inflexibile cu care s-a confruntat?

Nicăieri nu-i ca acasă - Americana

Chimamanda Ngozi Adichie
Americana
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nicăieri nu-i ca acasă

Uneori o carte ţi se pare atât de bună încât îţi doreşti să nu se termine. Aşa mi s-a întâmplat mie cu Americana apărută la editura Black Button în 2018. Amuzantă, profundă, curajoasă şi plină de spirit sunt doar câteva dintre cuvintele pe care le aleg pentru a o descrie. O poveste scrisă atât de bine încât se poate confunda uşor cu realitatea, o ilustrare a ceea ce înseamnă să fii non american de culoare în Statele Unite realizată în culori când sumbre, când strălucitoare, un roman despre familie, alienare şi ceea ce implică plecarea de acasă în căutarea unui trai mai bun. Cartea aceasta reuşeşte să vorbească despre atât de multe subiecte care ne ating încât nu are cum să îţi rămână indiferentă.

Chimamanda Ngozi Adichie, autoarea romanului, este de origine nigeriană. A studiat în Statele Unite Comunicare şi Ştiinţe Politice, a devenit scriitoare şi a scris romane care s-au bucurat de mare succes la public fiind ulterior traduse în peste treizeci de limbi. În limba română, anterior romanului Americana, i-a mai fost tradus în 2008 romanul Jumătate de soare galben care are drept subiect războiul dintre Biafra şi Nigeria şi modul în care acesta a distrus vieţi şi schimbat destine. La editura Black Button i-a mai apărut şi eseul Feminist(ă), feminişti, bazat pe experienţele proprii ale autoarei. În Americana, de asemenea, bănuieşti că face apel la momente din propria viaţă pentru a construi parcursul lui Ifemelu, personajul principal al cărţii.

Ifemelu este o tânără femeie de succes care deşi a studiat la Princeton şi are un blog care îi asigură un trai îndestulător, îşi dă seama că nu este fericită, că îşi doreşte altceva, că viaţa în Statele Unite cu toată securitatea pe care i-o oferă nu îi este suficientă. De aceea se hotărăşte să se întoarcă în Nigeria, ţara de origine. Pe parcurs aflăm că un alt motiv pentru a se întoarce este speranţa reîntâlnirii cu prima iubire, Obinze, de care se îndepărtase după ajungerea în America în urma unei experienţe neplăcute. Cartea începe cu Ifemelu plecând din Princeton către Trenton pentru a îşi împleti părul în codiţe pentru că, după cum spune nemulţumită, în Princeton nu este posibil să găseşti un salon unde să faci acest lucru. Dat fiind faptul că această operaţiune durează cel puţin şase ore, Ifemelu are tot timpul din lume pentru a ne spune propria poveste şi a ne familiariza cu nuanţele unei lumi - cea a oamenilor de culoare din Statele Unite. De altfel, personajul cărţii este autoarea unui blog despre diferenţele dintre oamenii de culoare americani (cunoscuţi anterior drept negri - după cum chiar ea scrie) şi oamenii de culoare proveniţi din ţările africane. Până la această carte nu m-aş fi gândit niciodată să fac o asemenea distincţie. Ei, bine, ea există după cum avea să descopere chiar Ifemelu la unul dintre primele cursuri de la universitate şi este întreţinută chiar de o parte dintre americanii de culoare. Aceştia nu uită niciodată să le reamintească celor veniţi din ţările africane că străbunicii lor nu au fost sclavi, că nu au suferit aceeaşi discriminare, ba chiar că în unele regiuni comerţul cu sclavi nu ar fi fost posibil fără complicitatea şi ajutorul unor oameni de culoare africani. Distincţiile de acest gen, mai fine sau mai agresive şi rudimentare sunt făcute şi de partea cealaltă atunci când noii veniţi nu înţeleg glumele cu tentă rasială, nu ştiu când să se arate ofensaţi sau jigniţi de o remarcă, nu înţeleg şi nu acceptă să fie trataţi de restul oamenilor ca nişte cetăţeni de categoria a doua doar pentru că sunt de culoare. Pentru că, aşa cum remarcă Ifemelu, problema culorii pielii nu s-a pus niciodată în ţările lor de origine. Ironia şi umorul fin salvează nişte pasaje care altfel s-ar dovedi dureroase prin adevărurile dificile pe care le scot la iveală. De exemplu atunci când într-o postare de pe blog oamenii de culoare non americani sunt sfătuiţi ca atunci când povestesc cuiva care nu este de culoare un incident rasial să nu folosească un ton amar şi, mai ales, să nu se arate furioşi. Ar trebui să se arate iertători şi să descrie pe cât posibil întreaga situaţie într-un ton glumeţ. Pentru că altfel nu vor primi nici un fel de simpatie din partea auditoriului şi, chiar mai mult, vor fi ei înşişi acuzaţi de rasism.

Albii sunt la rândul lor puşi sub lupă, atât cei care continuă să se declare superiori din cauza culorii pielii, dar mai ales cei care într-un mod uneori naiv, alteori stângaci încearcă să şteargă orice diferenţă de origine, ajungând să nege de multe ori evidenţa. Sunt savuroase în acest sens întâlnirile dintre Ifemelu, Kimberly şi Laura pe de o parte, Obinze, Emenike, soţia lui britanică Georgiana şi prietenii lor pe de altă parte. Obtuzitatea, ipocrizia şi dorinţa de integrare chiar şi cu preţul anulării sinelui sunt magistral surprinse în aceste tablouri. Relaţia cu Curt, tânărul alb şi provenit dintr-o familie bogată, aduce noi nuanţe şi alte observaţii interesante legate de diferenţele dintre noi şi modul nostru de a privi lumea dictat în mod inconştient de originile şi istoria personală a fiecăruia. Mi-a plăcut foarte tare, de exemplu, momentul în care Curt, aflat mereu în mişcare şi în căutarea a ceva nou de făcut o întreabă dacă nu este extraordinar acest mod de a trăi. Şi atunci ea declară că acest mod de a fi pentru ea este foarte rar, pentru că ea crescut existând şi nu făcând..

Cartea urmăreşte în paralel şi povestea lui Obinze, fiu al unei femei extraordinare, profesoară universitară. Acesta pleacă în Marea Britanie pentru a încerca să îşi facă un viitor mai bun. Fără acte legale, ajunge la muncile de jos, la spălat toalete. Este un contrast atât de mare între viaţa lui de dinainte, de acasă, plină de artă şi cultură şi cea britanică încât îi înţelegi decizia de a se întoarce în Nigeria. Simţi nedreptatea care i se face, faptul că un om cu calităţi superioare şi un rafinament mult deasupra altora este silit să îndure toate umilinţele doar pentru că vine dintr-o ţară mai puţin norocoasă şi are o altă culoare a pielii. Şi, din nou, autoarea vine cu o privire pătrunzătoare asupra unei nuanţe a realităţii imigraţiei: occidentalii înţeleg de ce aleg oamenii să plece dintr-o regiune distrusă de război, dintr-o sărăcie care zdrobeşte sufletul, dar nu înţeleg aproape niciodată că dorinţa de a pleca vine uneori şi din nevoia de a simţi că ai posibilitatea de a alege şi din necesitatea de a trăi în siguranţă. Pentru că uneori creşti într-o familie educată care tinde să îţi ofere tot ce este mai bun, dar trăieşti într-o permanentă stare de nemulţumire faţă de lumea de dincolo de uşa casei, simţi că viaţa se trăieşte cu adevărat în altă parte, acolo unde există reguli şi stabilitate. Este, dacă vreţi, o imagine idealizată a lumii occidentale cu care suntem şi noi mult prea bine familiarizaţi.

Întrebările, nemulţumirile şi experienţele umilitoare sau dătătoare de speranţă fac parte din viaţa oricărui emigrant. Uneori, chiar dacă te-ai adaptat şi integrat în noua lume, în tine simţi că rămâne un gol care nu se poate umple decât întorcându-te în locul din care ai plecat. Pentru că acel loc continuă să fie Acasă. Şi atunci când golul acela devine din ce în ce mai mare şi pare a acoperi orice satisfacţie, nu poţi decât să îţi faci bagajele şi să te întorci în lumea din care ai plecat. Această decizie nu te transformă automat într-un învins. Pentru că, uneori, este mai greu să o iei de la capăt în locul din care ai plecat, dar mulţi o fac şi trăiesc o satisfacţie şi împlinire pe care le-ar fi ratat altfel. Cred că asta vrea să transmită şi Chimamanda Ngozi Adichie: să nu îţi fie frică să te întorci atunci când simţi că locul tău nu mai este acolo unde eşti deja.

Chimamanda Ngozi Adichie are talentul de a da viaţă chiar şi celor mai mărunte şi pasagere personaje. Aisha, omul care vine să cureţe mochetele, taximetristul care se erijează în judecător al Occidentului sunt cioburi de destine care rotunjesc şi completează povestea lui Ifemelu şi a lui Obinze. Am remarcat că mulţi au citit romanul în cheia unui roman de dragoste. Da, Americana este şi un roman de dragoste, dar a îl reduce doar la acest lucru ar fi o nedreptate. Cartea aceasta poate fi citită în atât de multe registre încât ar fi păcat să o reduci doar la unul singur. Romanul este o meditaţie şi o privire asupra universului american, asupra diferenţelor, dar şi lucrurilor care îi unesc pe oameni, o privire acidă asupra a ceea ce autoarea numeşte, la un moment dat "olimpiada opresiunii". Mi-au plăcut nespus postările de pe blogul lui Ifemelu, ironia şi atenţia cu care sunt scrise, modul în care reuşesc să taie în carne vie. Într-una dintre postări scrie, de exemplu, că în America rasismul există, dar rasiştii au dispărut cu desăvârşire, iar în alta conchide că în America tribalismul încă există şi că este definit de clasă, ideologie, regiune şi rasă. Poţi fi sau nu de acord cu modul în care îşi susţine afirmaţiile, dar nu poţi să nu admiri arta cu care îşi construieşte argumentaţia şi inteligenţa cu care îşi alege subiectele.

O să descoperiţi nu doar Statele Unite prin intermediul poveştilor personajelor, ci şi Nigeria. Corupţia, nepotismul, dorinţa de a epata a noilor îmbogăţiţi, toate îi vor fi mai mult decât familiare cititorului român. Mai puţin familiare îi vor fi, însă, problemele legate de îmblânzirea părului femeii africane şi de tipurile de coafură recomandate. Există câteva pasaje amuzante şi fascinante în acelaşi timp despre acest subiect care aruncă o privire nu doar asupra greutăţilor în a găsi produsele necesare îngrijirii părului, dar mai ales asupra modului în care stilul în care îţi porţi părul îţi poate influenţa cariera, te poate plasa într-o anumită categorie socială, poate vorbi despre educaţia şi aspiraţiile tale dacă eşti de culoare.

Mă bucur că mi-am început anul cu acest roman. Este o carte care îţi dă o stare de bine, un roman construit cu umor, afecţiune şi spirit, care îţi propune o perspectivă inedită asupra unui subiect cu care nu suntem tocmai familiarizaţi. Merită, de asemenea, menţionată traducerea foarte bună a lui Radu Şorop care a reuşit să păstreze autenticitatea stilului şi verva autoarei. Aş fi preferat, totuşi, ca editura să decidă păstrarea titlului original al cărţii - Americanah - pentru că inclusiv h-ul acela de la sfârşit face parte din construcţia cărţii. Să nu vă sperie dimensiunile generoase ale romanului pentru că se citeşte pe nerăsuflate şi cu regretul că urmează să se termine.

Viaţa ne găseşte, în cele din urmă, pe toţi - Un gentleman la Moscova

Amor Towles
Un gentleman la Moscova
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba engleză de Dana Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Viaţa ne găseşte, în cele din urmă, pe toţi

Aşa cum se întâmplă de multe ori cu cititorii împătimiţi, cartea potrivită îşi găseşte drumul către ei exact atunci când îi simt nevoia. Cam asta mi s-a întâmplat mie cu cartea lui Amor Towels, Un gentleman la Moscova apărută la editura Nemira la sfârşitul lui 2018. Fără chef, după o iarna care s-a arătat generoasă în a-şi arăta puterea, aşteptând cu nerăbdare primăvara, aveam nevoie de o carte care să mă facă să mă simt mai bine, să mă poarte într-o lume diferită de cea în care trăiesc. În cartea lui Towels te ghemuieşti efectiv şi te înfăşori în căldura ei ca şi cum te-ai înveli cu pledul preferat. Îţi dă un sentiment de bine, de lucru aşezat, îţi aduce aminte că uneori este în regulă pur şi simplu să te bucuri de clipele de răgaz, să nu te simţi vinovat că preferi să îţi petreci timpul cu o carte, un ceai sau un prieten în loc să te ocupi de lucruri practice şi serioase.

La starea de bine contribuie în mare măsură modul în care autorul îşi gândeşte şi construieşte personajul principal. Contele Aleksandr Ilici Rostov are un mod elegant de a privi viaţa, o demnitate şi o prestanţă greu de găsit printre contemporanii noştri. Contele, cum îi spune cam toată lumea, prieteni sau duşmani, este obligat în anul 1922 de Comitetul de Urgenţă al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne să nu mai părăsească Hotelul Metropol din Moscova niciodată, iar dacă o va face să fie împuşcat. La data acestei hotărâri contele are treizeci şi trei de ani. Suntem în plină perioadă stalinistă, astfel că nu putem să nu ne gândim că spre deosebire de soarta altor duşmani ai poporului, cea rezervată personajului nostru arată o mare clemenţă. Fără să vreau, primele pagini ale cărţii m-au dus cu gândul la cartea dureroasă a Lenei Constante, Evadarea tăcută, în care pictoriţa şi stenografa româncă îşi povesteşte experienţa concentraţionară, ne vorbeşte despre viaţa de toate zilele într-o celulă, viaţă trăită singură an după an, lună după lună, zi după zi, oră după oră, minut după minut, secundă după secundă. Diferenţa dintre cele două cărţi este izbitoare şi, în acelaşi timp, îi dă cărţii lui Towels o notă de neverosimil, de poveste cu happy end şi, în acelaşi timp, te face să priveşti, cel puţin la început, cu neîncredere plângerile şi tristeţile contelui rus. Treptat, acesta te cucereşte prin şarmul, spiritul, modestia şi bunătatea cu care îi priveşte pe cei din jur şi ajungi să te bucuri de carte pur şi simplu. Îţi dai seama că prin romanul său, autorul nu şi-a dorit să reflecte duritatea şi crimele unei epoci întunecate şi nici suferinţa pe care acele vremuri au creat-o, ci să aducă o odă vieţii, bunul gust şi artei de a trăi frumos şi demn în orice împrejurări. De altfel, referirile la epoca stalinistă sunt oarecum superficiale, nu se insistă pe ele decât în măsura în care afectează direct personajele sau hotelul Metropol. Zidurile hotelului sunt o pavăză în faţa lumii de dincolo, ecourile acesteia fiind filtrate şi ajung la noi doar prin intermediul celor care lucrează sau se cazează la hotel.

Contele Rostov îşi trăieşte, aşadar, o mare parte din viaţă între pereţii hotelului, ceea ce se dovedeşte până la final unul dintre cele mai bune lucruri care i s-ar fi putut întâmpla. Pentru că în hotel o cunoaşte pe fetiţa Nina, cea care îi deschide uşile întregului hotel şi îl familiarizează cu toate cotloanele lui, cea care îi oferă, neaşteptat, bucuria şi responsabilitatea de a deveni, prin adopţie, părintele unei alte copile, Sofia. Tot în hotel îşi cunoaşte marea dragoste, pe Anna Urbanova şi îşi face prieteni buni şi de nădejde, punându-şi la lucru talentele de om de societate, rafinat şi cunoscător al regulilor şi etichetei. Conversaţiile spumoase, ironia cu care îşi priveşte propria soartă, bucuria pe care i-o aduce o masă bine pregătită şi o mâncare excelent gătită, toate fac parte din viaţa şi modul de a fi al contelui Rostov. Odată cu el ne bucurăm şi noi de tot felul de mărunţişuri, de faptul că învaţă să îşi coasă singur un nasture, simţim împreună cu el aroma mierii de albine făcută din polen cules din tărâmuri de poveste, realizăm că satisfacţiile vieţii sunt uneori mărunte, dar valorează mai mult decât poziţiile sociale sau banii din bancă. Contele este exponentul unei lumi în care timpul avea altă valoare după cum reiese şi din povestea ceasului care nu bate decât de două ori pe zi. Tatăl contelui ceruse un astfel de ceas pentru că el credea că omul trebuie să aibă mare grijă de viaţă, dar nu şi de ceas. Aşadar, ceasul trebuia să sune o dată la doisprezece, la prânz, pentru că acela era un moment de judecată. La ora aceea omul harnic, trezit de dimineaţă, putea să se laude că a făcut tot ceea ce îşi propusese pentru ziua respectivă. Aşadar, după-amiaza nu trebuia să depindă de ceasul de la vestă, ci să fie un timp al libertăţii, al plimbărilor, întâlnirilor cu un prieten sau al lecturii. A doua oară, ceasul suna la orele doisprezece noaptea, dar omul nu ar fi trebuit să îl audă niciodată pentru că la ora aceea ar fi trebuit să doarmă. Dacă îl auzea, atunci ar fi trebuit să îl considere o mustrare pentru faptul că nu era deja în lumea viselor.

Towels reuşeşte să te acapareze şi să te seducă. Te face să îţi doreşti să simţi gustul unei supe bouillabaisse, să recunoşti ingredientul secret dintr-un preparat, să ştii cum se taie sparanghelul cu cuţitul special creat pentru acest lucru. Eşti conştient că puţini dintre noi se mai pricep la asemenea fineţuri cum spun unii sau inutilităţi după cum spun alţii, dar înţelegi totodată că am pierdut ceva din savoarea şi bucuria vieţii date de aceste mici detalii atunci când am renunţat la ele şi nu le-am mai găsit rostul. Farmecul cărţii se păstrează şi în traducerea românească realizată de Dana Ionescu căreia îi ierţi micile scăpări cum ar fi traducerea Terorii Roşii (Red Terror) - termen consacrat ca Spaima Roşie.

Poveştile personajelor se întrepătrund şi fiecare îţi devine un companion plăcut pe toată durata lecturii. Pentru a le da viaţă, scriitorul nu apelează la descrieri lungi şi plicticoase ci preferă să îi construiască din mici gesturi şi interacţiuni cu personajul principal. Cartea este asemenea unui fel de mâncare rafinat la care se mai adaugă rând pe rând câte un ingredient care îi sporeşte savoarea şi farmecul. Este, de asemenea, o meditaţie pe marginea vieţii care pare a ne spune că indiferent de circumstanţele în care suntem prinşi, viaţa va găsi o cale ca să ne ajungă din urmă şi să ne ducă acolo unde avem de ajuns. Pentru că, după cum spune contele, laşi circumstanţele să te controleze sau alegi să le controlezi tu pe ele încercând, astfel, să obţii ceea ce este mai bun din ce îţi oferă viaţa. Mă bucur că va urma o ecranizare care îl va avea pe Kenneth Branagh în rol principal pentru că avem nevoie de poveşti frumoase şi aşezate în care lumea să îşi mai dezvăluie din frumuseţe. Aşadar, dacă aveţi nevoie de o carte care să vă ridice moralul, să vă facă să suportaţi mai uşor sfârşitul acesta de iarnă, Un gentleman la Moscova este o alegere potrivită.

Umilirea noastră cea de toate zilele - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

Alina Nelega
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Editura Polirom, 2019

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Umilirea noastră cea de toate zilele

ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat e un titlu scris cu litere mici, ce sugerează continuarea unei propoziţii nerostite de la început, ci de undeva de la jumătate, aşa cum multe adevăruri în jur se rostesc doar parţial. Ferindu-se de reiterarea clişeizată a mizeriei şi dezumanizării trăite în anii ultimelor decenii de socialism românesc, titlul invocă ceea nu s-a produs: confruntarea conştiinţelor, explicarea a ceea ce a făcut posibilă minciuna general acceptată, laşitatea, falsificarea şi abandonul oricărui crez. Iar titlul acesta, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sub aparenţa relativizării, ne invită să rezistăm, odată cu trecerea deceniilor, pierderii şi căderii în derizoriu a adevărului umilinţelor cotidiene în care ni se risipeau vieţile în vremea conducătoruluiiubit. Dar atât începutul lipsă, cât şi subtextul titlului amorsează jocul Alinei Nelega cu cititorul, pe care îl provoacă să revină prin literatură (sau să descopere acum - chestiune de vârstă) asupra anilor negri ai ultimului deceniu de dinainte de 1989. Perioada coincide cu anii formării şi tinereţii Cristinei şi ai Nanei, cuplul protagonistelor romanului care încarnează cele două faţete ale autoarei, literatura şi teatrul.

Alina Nelega pendulează cu pasiune stăruitoare între dramaturgia care i-a adus rapid consacrarea şi literatura ca mărturie a polifoniei vocilor lumii româneşti. Indiferent de gen, scrisul său urmăreşte conservarea adevărului nefalsificat al vieţilor trăite, iar cuplul personajelor principale încarnează în roman vocea multiplicată a autoarei. Destinul lor diferit, legat prin fidelitatea iubirii, mărturiseşte încrederea în forţa cuvântului de a conserva adevărul. Tonul detaşat al vocii auctoriale răzbate din subiectivitatea lucidă a Cristinei, protagonista prin ochii căreia citim epoca şi felul în care presiunea regimului ne deforma, ne reducea la tăcere anulându-ne demnitatea. Cuvântul lipsă, marele cuvânt lipsă din titlu se decupează cu litere majuscule în mintea cititorului la finalul romanului. Umilire, substantivul comun împărtăşit de milioane de destine anonime e în fond leitmotivul acestui bildungsroman, apărut în luna februarie 2019 la editura Polirom. Povestea anilor formării şi ai înregimentării în tiparul de viaţă standardizată al epocii, surprinde de la mişcarea browniană liberă a adolescenţei, captarea şi fixarea individului în reţeaua social-condiţionată şi supravegheată de regim. Romanul atinge câteva subiecte ocultate în epocă: descoperirea impulsurilor homosexuale, sufocarea gândirii libere, promiscuitatea morală, şantajul sexual, corupţia şi traficul de influenţă din mediul cultural, familia pulverizată de sistemul repartiţiilor de stat, supravegherea omniprezentă a securităţii, laşitatea ca strategie generalizată a supravieţuirii. Parcursul destinelor Cristinei şi al Nanei, generează în fundal diorama societăţii româneşti pervertite de traficul de influenţă şi corupţie justificate de comandamentul vremii: să te descurci. Drumul dus-întors între micul oraş de provincie şi centrul universitar transilvan, cu escale în oraşe muncitoreşti sau enclave culturale etnice, cu ocoluri prin capitala tuturor relaţiilor urmează traiectoria previzibilă a eşecului iluziilor tinereţii şi descrie din detalii semnificative caracterul interacţiunilor din mediile sociale prin care trec personajele. Facultatea, amorul, căsătoria, copilul, repartiţia, naveta, divorţul, transferul, naufragiul iubirii lesbiene, sufocarea în promiscuitatea provinciei, toate oferă versiuni ale ratării recognoscibile în destinele generaţiilor care au traversat epoca.

În fond, romanul urmăreşte formarea intelectualului şi problematizează condiţia spiritului revoltat, izolat în refuzul mentalităţii generalizate a cedării, confruntat cu coruperea conştiinţei căreia nu are mijloace să îi reziste altfel decât prin marginalizare şi repliere în escapism cultural. Luciditatea ironică a Cristinei circumscrie tipurile relaţiilor interumane: protecţia sufocantă a familiei, trocul micilor influenţe pentru accesul la hrană şi la confortul urban, pactizarea complice, dar şi barierele culturale insurmontabile dintre intelectualitatea română şi cea maghiară în strategiile rezistenţei. Traseul Cristinei coboară cercurile purgatoriului şi trece toate pragurile compromisului, până la sufocarea în neputinţa revoltei şi a refuzului laşităţii generalizate. În acelaşi timp, Nana, actriţa cu relaţii şi protectori în mediile înalte, e exponenta alternativei aparent salvatoare. Nana fuge în Occident, se stabileşte la Paris, renunţă la scenă dar lumea liberă nu o împlineşte în absenţa iubirii Cristinei. Cristina a rămas însă pe altă orbită: are un copil din căsnicia eşuată, iar poveştile pe care i le spune lui Ştefan sunt strâmtul spaţiu de libertate care i-a mai rămas în viaţă. "Da, mai scriu, dar nu e pentru voi, e pentru generaţiile viitoare" va spune personajul, apărându-şi ultima redută a demnităţii, literatura. Poveştile Crocodilei neîmblânzite, fiinţa puternică, liberă, dintr-o specie latent fioroasă, îi livrează copilului modelul etic pe care nu îl poate transmite prin propriul exemplu mama captivă în lumea mortificată din jur.

Romanul construieşte cu acurateţe, din fine observaţii, tabloul monocrom al lumii româneşti, dar mai ales redă varietatea insidioasă a umilinţelor care frâng demnitatea individului. Tonul lejer al scriiturii e înşelător, ca ceaţa care înghite treptat normalitatea vieţii, cu fiecare libertate anulată: revistele străine, lumina, cartela de pâine, paşaportul. Relieful alert al dialogurilor, alternat cu suprafeţele epice ale observaţiilor lucide descriu un peisaj fluid, în care cititorul nu poate rezista efectului fizic al lecturii. Romanul provoacă o reacţie de rău visceral: resimţim fizic umilinţele şi neputinţa revoltei, disperarea captivităţii în cuşca din care nu am avut curajul, puterea, inteligenţa să ieşim altfel decât evadând cultural - soluţia generaţiilor de intelectuali blocaţi în aşteptarea schimbării. "Trăieşti în cap, Cristina, în realitate eşti o biată găină. Dacă aveai un pic de curaj, făceai greva foamei sau îţi dădeai foc în piaţă sau te cărai de-aici cu bărbatu-tău, vorbeai acolo unde te poate auzi cineva, nu în pernă, nu în sertar." Cititorul matur e prins în capcana confruntării cu pasivitatea în care ne-am complăcut, iar tinerii pentru care istoria de dinainte de '89 aparţine altui secol găsesc în romanul Alinei Nelega un manual analitic al mecanismului pervertirii colective.

Pe coperta romanului, vedem pe perete, prin uşa întredeschisă, portretul celuimaiiubitconducător, încarnarea simbolică a Răului care ne descarcă de responsabilitatea în faţa abdicării morale colective. Romanul nu acuză. Dimpotrivă, caută să înţeleagă cu toleranţă slăbiciunile umane. Totuşi, nu ne consolează pentru umilinţa, laşitatea, amoralitatea care ne-au amprentat ireversibil, ci ne avertizează de pericolul replierii pasive în faţă viitorului. Din nou, intervenţia exterioară şi nu reconsiderarea din perspectivă etică a existenţei pare să fie şi azi salvarea care ne deculpabilizează în ochii generaţiilor viitoare. Ţinem, oare, în mână o carte în care bisturiul autoarei face necropsia unui organism mort, în pofida semnelor aparente de viaţă? Acesta pare să fie sensul sacrificării Cristinei la final. Cristina, exemplarul defect, incapabil să se adapteze, lurlugeana rătăcitoare, se consumă şi nu rezistă până la căderea regimului. Şi nu, Cristina nu e nici înger, căci părăseşte lumea ştiind ceea ce ştim cu toţii în străfundul nostru: izbăvirea vine doar din interior, din respectul datorat nouă înşine şi semenilor, din credinţa cu care rămânem fideli idealurilor. Acest cuvânt, dispărut din relaţiile noastre de atâtea decenii, anulează speranţele schimbări din '89 şi ne condamnă să rămânem captivi în bolgia amoralităţii în care vor continua să se zbată şi personajele romanului, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu cuvintele Alinei Nelega: Românii nu cred în căderea comunismului, acolo, nimeni nu crede că o să se schimbe ceva. Şi lipsa de credinţă e problema, totul ne vine din cer, dinafară, nu din noi, ăsta e specificul naţional.

O creatură diabolică, sinistră - Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin

Amy Knight
Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin
Editura Corint, 2018
Traducere din limba engleză de Adriana Decu şi Dan Criste

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O creatură diabolică, sinistră

Nici un regim totalitar nu poate fi construit şi impus fără complicitatea şi ajutorul unor indivizi lipsiţi de scrupule, care văd în noul regim o şansă personală de parvenire. Epoca stalinistă poate fi considerată un model în acest sens. Deşi Stalin a fost figura centrală, în jurul său au apărut şi dispărut de-a lungul anilor o serie de personaje care au rămas în mentalul colectiv ca întrupări ale răului şi cruzimii. Unii dintre ei s-au aflat pentru o perioadă în lumina reflectoarelor - până când au ajuns în puşcărie sau au fost executaţi, alţii au avut intuiţia de a rămâne oarecum în umbră, urzindu-şi de acolo cariera şi având grijă să se menţină în graţiile dictatorului. Unul dintre cei din urmă şi care a reuşit să îi supravieţuiască lui Stalin a fost Lavrenti Beria. Ironic, deşi a reuşit să se strecoare prin hăţişurile şi intrigile din perioada stalinistă, Beria a fost executat la ordinul lui Hruşciov după moartea dictatorului.

Publicată în Statele Unite în 1993, cartea lui Amy Knight intitulată Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin şi apărută la editura Corint în 2018 îşi păstrează actualitatea. Volumul constituie una dintre puţinele biografii dedicate celui pe care Stalin l-a numit "moi Ghimmler" (Himmler al meu), atunci când l-a prezentat preşedintelui american Franklin D. Roosevelt la conferinţa de la Ialta din februarie 1945. Istoricul american încearcă să treacă dincolo de imaginea pe care mentalul colectiv i-a construit-o lui Beria, în care acesta apare ca un criminal şi trădător, semnificând tot ceea ce a fost mai rău în acea perioadă. Amy Knight îşi propune, aşadar, după cum ea însăşi declară, să scrie o istorie revizionistă în care să aducă în atenţia publicului faptul că Beria a fost un administrator inteligent şi eficient care a influenţat întreaga politică sovietică. De asemenea, consideră autoarea, unele dintre reformele post-staliniste îl au ca arhitect pe Beria, Hruşciov fiind reprezentantul aripii staliniste dure. Această ultimă teză eu, personal, o consider discutabilă având în vedere cariera politică a lui Beria până în acel moment.

Lavrenti Beria s-a născut, ca şi Stalin, în Georgia, dar la 20 de ani după acesta. Aşadar, deşi nu făcea parte din generaţia de revoluţionari a lui Stalin, Beria împărtăşea cu acesta limba, tradiţiile şi obiceiurile regiunii în care se născuseră. În plus, amândoi proveneau din familii sărace, în care mama a jucat rolul central, cei doi pierzându-şi taţii la vârste fragede. Conform mărturiilor, Beria a căutat să profite de acest avantaj fiind unul dintre puţinii care i se adresa lui Stalin frecvent în georgiană folosind apelativul Koba - numele din clandestinitate al dictatorului pe care acesta îl împrumutase dintr-un celebru roman georgian în care personajul cu acest nume întrupa trăsăturile bărbatului ideal. De asemenea, Beria a fost unul dintre puţinii care a înţeles că deşi dictatorul s-a rusificat la suprafaţă, şi-a păstrat, la nivel personal, influenţele moştenirii lui georgiene. Conform tradiţiei, un bărbat georgian trebuia să fie ospitalier şi să reziste la băutură. Beria îl flata pe Stalin la nesfârşit, se folosea de frica acestuia de trădare întreţinându-i suspiciunile, propunea toasturi interminabile în cinstea dictatorului şi făcea glume grosolane. Treptat a devenit indispensabil. Lipsit de scrupule, crud şi oportunist, Beria şi-a croit cu răbdare drum până în cele mai înalte sfere ale puterii.

Viclean şi mincinos încă din şcoală, după cum îşi amintesc foştii lui colegi, Beria a avut o copilărie dificilă. În 1917, după abdicarea ţarului şi instalarea guvernului provizoriu, s-a alăturat aripii bolşevice a Partidului Muncitoresc Social Democrat. A fost o alegere care s-a dovedit inspirată deşi în acel moment părea că aripa menşevică, mult mai puternică în Georgia, va avea câştig de cauză pe termen lung. În perioada care a urmat Beria şi-a început activităţile de spion în guvernul local din partea bolşevicilor ruşi, organizând chiar şi o reţea de spioni. Deşi a încercat să studieze arhitectura, treburile partidului l-au ţinut departe de şcoală. În 1920 se presupune că l-a întâlnit pentru prima oară pe Stalin şi tot atunci l-a cunoscut pe Sergo Ordjonikidze, membru important din anturajul lui Stalin, care i-a devenit protector şi mentor. În aceeaşi perioadă intră în Ceka georgiană, poliţia politică a epocii.

Din acest moment, Beria a fost toată viaţa un cekist, participând la cele mai sângeroase şi crude momente din istoria acestei instituţii odioase. Mâinile sale sunt pătate cu sângele a sute de mii de oameni, de multe ori la propriu pentru că, după cum se spune, îi plăcea să ia parte la interogatorii. Cartea lui Amy Knight tratează fiecare pas al carierei lui Beria folosind documente de arhivă, mărturii ale supravieţuitorilor şi articole din presă. Promisiunile nerespectate, intrigile împotriva celor care nu erau dispuşi să se plece şi să îi recunoască autoritatea, inventarea de probe care au dus la condamnări la moarte, presiuni inclusiv asupra armatei au făcut parte din arsenalul de metode folosit de Beria. Autoarea nu uită să precizeze rolul activ pe care Beria l-a avut în procesul de colectivizare şi deportare a chiaburimii, în consolidarea şi creşterea productivităţii Gulagului şi în proiectul primei bombe atomice sovietice. La toate acestea se adaugă plăcerea de a viola tinere femei pe care gărzile sale de corp le luau direct de pe străzile Moscovei. Chiar dacă studiul încearcă să prezinte un personaj complex, cu certe calităţi administrative şi logistice, ororile transpar printre rânduri. La fiecare pagină se mai vorbeşte de un asasinat, de o condamnare sau dosar fabricat care au avut drept scopi netezirea drumului pentru acest individ.

Beria este unul dintre cei care l-au convins pe Stalin că Germania lui Hitler nu va ataca Uniunea Sovietică. Deja şef al poliţiei secrete, rebotezate NKVD, Beria şi-a dorit să se implice inclusiv în politica externă. Partizan al alianţei cu Germania, a susţinut până în ziua invaziei că toate rapoartele care o anunţau erau false. Tot lui Beria i se datorează reintroducerea funcţiei de comisar politic în cadrul Armatei Roşii prin care partidul împărţea comanda cu armata, precum şi o mare parte din deciziile catastrofale din prima parte a războiului.

Cartea insistă foarte puţin pe viaţa personală a lui Lavrenti Beria. Autoarea recunoaşte acest lucru şi îl pune pe seama lipsei surselor şi corespondenţei personale, dar şi pe faptul că Beria şi-a dedicat o mare parte din timp partidului. Adică viaţa lui personală se confundă cu cea oficială. Până şi căsătoria lui pare să fi devenit de formă la un moment dat după naşterea fiului său, Sergo.

Dincolo de parcursul lui Beria, studiul lui Knight are meritul de a îl familiariza pe cititor cu istoria Georgiei şi a celorlalte state care au format Transcaucazia în perioada stalinistă. Şi acolo, ca şi în Ucraina sau statele baltice, mâna lungă a poliţiei politice a fost neiertătoare. Un număr imens de familii au fost afectate de acţiunile în care a fost implicat Beria la ordinul lui Stalin sau pur şi simplu din dorinţa de a îl impresiona pe acesta din urmă. Biografia lui Lavrenti Beria se construieşte printr-un şir nesfârşit de orori, aruncând o lumină neiertătoare asupra a ceea ce însemna să faci carieră în acea perioadă. Este o carte care invită la meditaţie, scrisă fără sentimentalism despre unul dintre cei mai odioşi oameni politici ai vremurilor nu prea îndepărtate.

Flying Monk - şi eresurile lumilor uitate - Cartea poveştilor uitate

Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Flying Monk - şi eresurile lumilor uitate

Cartea poveştilor uitate a domnului Radu Polizu este în ultimă instanţă o invitaţie la călătorie. Ea este deosebită prin felul ei extravertit de-a te pune în relaţie cu terra incognita direct prin sufletul şi trăirile autorului, a celui care dăruie cu generozitate acel fior şi tumult al spiritului înrobit de fascinaţia misterului şi de credinţa că a ajuns în miezul lucrurilor. În acelaşi timp, este o declaraţie de iubire adresată călătorului anonim de orişiunde, călătorului autentic (şi nu turistului!), înfometat să vadă şi dispus să rabde şi subscrie oricăror vicisitudini ce l-ar putea abate de la drum. Un anume tip de asceză - pe care călătorul şi-o impune - face aproape mistic acest demers plin de fantezia, talentul, umorul şi naturaleţea debordantă a unui scris necăutat, autentic şi plin de vervă. Mai apoi, cartea este un tratat de iniţiere în misterele călătoriei, abordată filozofic. Ieşind din limitele entertainment-ului, ea se defineşte ca un instrument de cunoaştere, de căutare de sine, un mod de-a te redescoperi în tainele nemărginite ale acestei lumi. Aşa cum glosează însuşi autorul în cuvântul introductiv, rătăcirile călătorului nu fac decât să-i obiectiveze gândul interior şi să-l îmbogăţească prin atingerea acestui ideal animist al răspândirii în lume pentru a te întoarce la sine, îmbogăţit, după principiul individuaţiei: "Gândul nu avea nici un sens dar ceva, ceva era acolo, acel ceva pe care apoi l-am căutat peste tot, poate comoara alchimistului care era chiar sub perna din casa de la marginea Bucureştiului." În fapt, autorul face referinţă la povestea rabinului Eisik care visează o comoară la capătul lumii şi după ce bate drumul până la ea, află din visul unui gardian că ea se află sub propria sa vatră. Aşa cum rabinul străbate lumea să descopere comoara ascunsă la el în casă, sensul călătoriei - teoretizat în această carte - începe şi revine sub perna autorului. El este reliefat mai ales de zborurile mirifice ale acelui "Flying Monk" ce survolează spaţiul infinit al internetului, purtând pe aripile lui daruri surprinzătoare pentru iubitorii de poveşti uitate. Flying Monk este un site bătrân construit de autorul de faţă - de când lumea internetului - cu o colecţie fabuloasă de filme, fotografii şi note de călătorie. În fapt, este un gen de jurnal vizual ce reţine - depersonalizat - aproape zilnic, câte o petală din corola de minuni a acestei lumi. Flying Monk este o vahană ce-l poartă pe autor prin eresurile unor tărâmuri aparte, mai pure şi, nu mai puţin, fascinante. Radu trăieşte în această lume a lui - reinventată cu mijloace tehnologice - într-o dublă identitate: a IT-istului pasionat ce se joacă demiurgic cu instrumentele puse la dispoziţie de noua tehnologie şi a monahului zburător - călăuza ta - ce colindă extatic prin lumile şi poveştile lor uitate.

Linia narativă şi confesivă curge nestăvilită la temperaturi lirice. Ce caracterizează cu prisosinţă scriitura lui Radu Polizu este o irezistibilă sinceritate, dezvăluind o trăire intensă a faptului evocat - ca un catharsis. Scriitura, chiar dacă fin şi temeinic elaborată, trădează voit un anume gen de oralitate şi impetuozitate care te ţine conectat la un prezent narativ. Bucuria amintirii şi a actului creator în sine (slova făurită a scrisului) împerecheate-n carte se mărită, lăsând la o parte orice contrafacere sau făţărnicie eseistică. Scrisul zvelt, ironic şi spontan, dar în acelaşi timp plin de referinţe socio-culturale, îmbracă orice istorie într-o aură de mister şi autenticitate. Pe alocuri, aserţiuni filozofale nu încarcă sau modifică densitatea textului, sunt în general remarci de bun simţ ce se înlănţuie logic din tonalitatea şi gravitatea expunerii.

Visul călătoriei se concretiza în mintea autorului încă din copilărie, apoi în adolescenţă, şi îl purta - în limitele unui regim politic închis, dictatorial - către civilizaţiile pierdute, lumea tăcută şi stranie a piramidelor şi ashram-urilor din Tibet. Se gândea că visul lui se va transforma într-o zi în realitate, dar fără să ştie cum? Lumea eclatantă a Europei vestice, exemplificată în visul românului de-a vedea Parisul şi Coasta de Azur, nu rezona prea mult cu aşteptările călătorului în căutarea unei străluciri interioare, mistice.

Cu Biblia călătorului sub braţ (ghidul Lonely Planet), autorul pare să ignore noţiunile de noapte şi de zi când are de traversat munţii, înfruntat mitralierele insurgenţilor din Egipt sau gherilele din America Latină. Ceva lipsea acestui minunat ghid - imaginea - ce nu putea cuprinde în cuvinte adevărata măreţie şi vibraţia unor locuri. Aşa s-a născut Flying Monk cu 20 de ani în urmă. Însoţită de charisma povestitorului, imaginea fotografică sau video devenea viaţă. Şi nu doar autorul se identifică cu acest hobby materializat în site-ul fabulos, dar ajunge să fie recunoscut şi strigat prin aeroporturi de tovarăşii de breaslă ca: Flying Monk.

Pentru a pătrunde în miezul lucrurilor, călătorul trece printr-un proces dificil de adaptare şi integrare pentru că numai dinăuntru cunoaşterea şi înţelegerea unui mod de viaţă este posibilă. Scopul călătoriei, precizează autorul, nu este de-a vizita muzee sau a te delecta cu peisaje frumoase ci de-a trăi literalmente şi a împărtăşi cumva destinul unei comunităţi în contextul unui spaţiu mental şi geografic. A pătrunde în acest univers tabu nu este la îndemâna oricui, există riscuri, încercări şi situaţii neplăcute. "Vivere periculosamente" pare a fi deviza călătorului. Anduranţa şi supunerea sunt elemente esenţiale care-l ajută să nu se abată de la drum: ".... Am plecat pe drumurile sinucigaşe din India cu un Ambasador model 1938 la târgul de cămile, în China să pescuim cu cormoranii Yangshou, am suit muntele Sinai noaptea.... am scăpat de mitralierele insurgenţilor în Egipt, de gherilele maoiste din Peru..." A călători cu rata plină cu găini, a ştii să-ţi pleci urechea şi să te amesteci cu localnicii este un proces de iniţiere către un destin existenţial, impune un nou mod de a trăi - vieţi paralele în lumi paralele.

Când spunem Marea călătorie, de la Mircea Eliade încoace, ne gândim univoc la moarte, dar în fapt orice călătorie descrisă de Radu în această carte pare o fi o incursiune în moarte pentru a renaşte într-o postură nouă, aceea de iniţiat în rosturile unor lumi necunoscute cu toată mistica şi tradiţiile lor.

De la primele pagini, Radu încearcă o teoretizare a ideii de călătorie în sensul înţeles de el încă de pe vremea când ea exista sub forma unui vis îndepărtat sau parţial materializat prin ţările din blocul estic, cu rucsacul la spinare, fără un ţel precis, adică "On the road" - înainte de-ai fi lecturat pe "beatnici" (Jack Kerouac). În fapt, sensul călătoriei se concretizează într-o scurtă vacanţă (cât îşi putea permite lucrătorul proaspăt sosit în ţara Americii) în Cancun (Mexic) - un fel de mall cu locuri de dormit - când, plictisit de staţiunea all-inclusive, hiper-americanizată, sare în primul autobuz către piramidele de la Chichen Itza. Din acel moment, călătoriile s-au transformat într-o adevărată cavalcadă ce părea că depăşeşte limitele omului de rând: plecările la sfârşitul orelor de lucru cu un red eye şi întoarcerile luni de dimineaţă din aeroport direct la muncă, cu ochii scoşi de nesomn,... gata să ne odihnim la serviciu.

Cartea poveştilor uitate cuprinde momente deosebite din viaţa călătorului, înscriindu-se ca un jurnal de atmosferă ce urmăreşte psihologia locului pornind cu incursiuni istorice semnificative, elemente de monografie, până la condiţia prezentă a trăitorului de rând, având conştiinţa că periplurile prin exotismul lumilor totalitare fac din călător un fel de purtător al mesajelor către lumea liberă în speranţa că regimul existent va fi zdruncinat din afară.

Primul capitol vorbeşte despre Bangkok (cu poveşti mai vechi şi mai noi) - unde se întoarce după 10 ani să filmeze generalii cocoţaţi pe pagode şi să se regăsească confortabil în reperele oraşului vechi: Budha de jad, culcat în paranirvana, templul din cioburi de porţelan... Bangkok-ul se definea ca cel mai civilizat loc al Asiei, unde se putea face eventual şi un duş, unde se fabricau pe loc vize şi acte false pentru alte ţări. Aici autorul a venit în contact cu acea specie de călători în extaz care bântuiau în miezul nopţii după un loc să-şi tragă sufletul, pentru ca s-o pornească a doua zi către un Vietnam în tranziţie, o Burmă dictatorială, plină de mistere, cu graniţele închise, un Laos comunist într-o sărăcie lucie sau o Cambodgie acoperită de junglă, ce abia se recupera după un război crâncen cu khmerii roşii. Koh Sarn Road era locul unde se adunau călătorii şi schimbau informaţii (singurul ghid viabil). Acolo, puteai să-ţi laşi rucsacul într-un colţ şi să revii să-l ridici câteva zile mai târziu. După 10 ani, turistul ia locul călătorului. Autorul surprinde nostalgic un Bangkok modern în care paradisul rucsacilor se transformă într-o mare de valize sofisticate ce se îndreaptă către hoteluri luxoase.

Urmează India, unde farmecul creşte la pas cu derizoriul condiţiilor privite cu ironie dar şi cu gingăşie într-o formulă plastic-teribilistă de un umor debordant: după un duş la comun cu milioane de muşte, în urma unei zile epuizante, baia - într-o stare vecină cu Nirvana - se transpune oniric într-un templu cu zei-muscă ce cântă imnuri. Circulaţia "cu şofer" pe drumurile indiene pare la prima vedere un hazard cu puţine şanse de supravieţuire. Pe dantela de asfalt a unui drum cu două sensuri încape cu greu un camion din a cărui cale trebuie să te fereşti. Vaca - animalul emblematic şi mitic al naţiunii (taurul Nandi) la tot pasul - pare încremenită în drum într-o transă profundă. Totuşi, se circulă... pentru că de pe bordul maşinii ne păzeşte un Lord Shiva, lordul Ganesha, o biblie... Toţi zeii sunt în maşină. Fascinaţia oraşelor vine cu mirosul lor pestilenţial, cu palatele bântuite de lilieci şi maldăre de gunoaie în faţă, străjuite de munţi de bălegar de la vacile sacre. Cel mai frumos sat din lume, Kuri, cu casele de lut de un alb imaculat care nu conţin mai mult decât un pat şi o găleată oferă o noapte plină de poezie, de început de lume, cu spuza de stele exacerbată de lipsa electricităţii şi tinerii care cântă adunaţi în jurul unui foc. Fiecare obiectiv descris vine cu dimensiunea sa sacră, cu o legendă cosmogonică, misterul şi mitul te întâmpină la fiecare pas, transcendând mizeria şi derelicţiunea asimilată în poezia locului. Periplul extatic şi desculţ prin templul Balaji (al zeului maimuţă - Hanumman) - un fel de munte Athos , pentru că femeile nu au voie înăuntru - se vrea o experienţă purificatoare şi în acelaşi timp terifiantă, în care curgi printr-un culoar foarte strâmt, într-un fluviu gelatinos, purtat de o mulţime compactă, fără putinţă de evadare. La apogeul curgerii te întâmpină statuia lui Hanumman făcută toată din ochi - un fel de Argos ce veghea la sacralitatea locului.

Un capitol este rezervat lumii misterioase a Tibetului, un tărâm mai aproape de cer, cu acel axis mundi - Kailash - muntele sfânt pentru patru religii, Lhasa, un tărâm al spiritelor - cu templele sale păzite de zei gardieni cu figuri înfricoşătoare (dar şi de soldaţii chinezi!), apoi cultul lui Dalai Lama răspândit în toate mănăstirile Lhasei. Un loc încă neatins de turism este rezervat marii familii de călători ai lumii. Echipa de atac a Kailash-ului se constituie ad-hoc: un fel de vraci care stă mai mult în cap şi rezolvă blocaje energetice, un veterinar elveţian pasionat de iaci... Un moment aproape sacerdotal este notat cu elocvenţa şi deferenţa celui care se iniţiază: un călugăr budist pare să-l aştepte de o eternitate pe treptele templului ca să-i arate o poză ascunsă a lui Dalai Lama - un gest de mare confidenţă ce l-ar fi putut costa libertatea.

Cuba exercită o adevărată fascinaţie asupra autorului. Îi dedică mai multe capitole în care descrierea vine cu un studiu sociologic, menit să demonstreze similitudinile regimurilor dictatoriale din toate timpurile şi geografiile. Studiul se concretizează în dialogul narativ cu eroii acestor episoade, personaje ale căror portrete sunt desăvârşite în romanul ulterior dedicat în totalitate Cubei şi publicat în limba engleză: De la Fidel la Ceauşescu; un fel de interviuri ad-hoc cu o bogată încărcătură emoţională care-l fac pe autor să se simtă ca acasă în mijlocul unor prieteni vechi: Raquel, gazda sa din Havana, Diego, taximetristul-profesor de desen, Blas, preotul Santeriei... Experienţa cubaneză se defineşte ca o teleportare în spaţiu şi timp într-o Românie post-belică, cu acelaşi sindrom utopic al venirii americanilor sau în iepoca ceauşistă, cu aceleaşi rafturi goale, pline cu nechezol şi rom (în locul coniacului albanez!). Cuba pare o lume minată de timp, cu o existenţă primitivă, larvară fără internet, email, Facebook, în care comunicarea cu exteriorul e tăiată. Havana este o combinaţie de grandoare şi decădere. Peste tot te întâmpină vestigiile trecutului: la belle americaine a anilor '50, încă funcţională, în faţa unor vile în paragină, cândva somptuoase, ocupate de populaţia neagră - un gen de Râşnov cu case mari şi frumoase părăsite de nemţi şi locuite în prezent de ţigani. Timpul pare că a stat în loc ca în Frumoasa din pădurea adormită. Se aşteaptă prinţul (embargoul) să rupă făcătura destinului şi să trezească lumea din nou la viaţă. Cuba trăieşte într-un fel de stare paradisiacă în care muzica şi dansul te cuprind la tot pasul, o senzualitate contagioasă "care curge prin fiecare por" pluteşte în atmosferă. O lume la ralanti, cu autostrăzile goale, în care nimeni nu se grăbeşte că nu are unde şi nu are nimic de făcut sau aşteptat, un univers al lui Godot - cu o raţiune efemeră de a trăi - în care te simţi vinovat dacă te grăbeşti: "Dacă vezi pe cineva grăbindu-se în Cuba, înseamnă că pe undeva este un incendiu."

Până şi depolitizarea cauzată de depresiunea economică aminteşte de România ceauşistă din ultimii ani când dizidenţa era la modă. Havana - simbolul revoluţiei cubaneze - vine cu mitul deşănţat al lui Che Guevara materializat într-un memorial de 5 metri înălţime, înconjurat de copii cu cravate roşii (aceiaşi pionieri ceauşişti sacrificaţi pe altarele festivităţilor). Radu descrie în limbajul argotic al românului trăitor al acelor vremuri acelaşi tip de economie dublă cu produsele pe cartelă în paralel cu magazinele speciale pentru protipendada puterii. În extremis, moneda vehiculată e şi ea dublă: pesos nationales - moneda vulgului şi CUC-ul, moneda pieţii libere şi a turistului - unde acelaşi produs este de 30 ori mai scump. Cola - cozile interminabile în faţa vitrinelor goale - cu aceeaşi semnificaţie că "urmează să se bage ceva". Culturile de trestii, devenite situri arheologice - cândva bogăţia acestei ţări - zac în aceeaşi paragină ca şi agricultura românească. Staţia de tren din Izanaga de unde pleca zahărul strâns de pe plantaţii, e comparată cu cea din Bolivia lui Butch Cassidy şi Sundance Kid.

O letargie generală în care se complace întreaga naţiune defineşte o civilizaţie de greieri: nimeni nu munceşte (după sintagma românească - ei se fac că ne plătesc şi noi ne prefacem că muncim) şi toată lumea dansează: "Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită,... avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom... Dacă am avea şi bani..." Descurcăreala este un mod de-a fi sau de-a subzista. "Dar ne descurcăm, şi dacă e nevoie facem rost" pentru că "în Cuba nimic nu e permis, dar totul este posibil" - chiar şi forţarea graniţelor - cu 10.000 CUC se ajunge în Florida în două ore cu bărci foarte rapide cu care cele ale grănicerilor nu pot intra în competiţie. Textul e presărat cu expresii ce ţin de limbajul metaforic al transfugului: pierna seco (ajuns pe uscat ai azil politic garantat) - pierna mojado (dacă eşti prins pe apă faci un an de închisoare).

Disertaţia despre Cuba şi proiecţia sa într-o Românie ante-revoluţionară eşuează într-o lecţie de moralitate socială în care sarcasmul, bântuit de nostalgii şi ameliorat condescendent şi ludic, aduce în discuţie sindromul "caprei vecinului" , lipsa unei coeziuni etnice a românilor din diasporă, "băşcălia" şi "invectiva" ("Te-au spălat pe creier") ca remedii pentru a ieşi din orice impas. Cuprins de amărăciune, reflectează la "problema românească": românul deţine apriori monopolul adevărului... are păreri bine formate despre orice... nu ştie să asculte... monologhează aberant şi isteroid.

Poveştile se desfăşoară imprevizibil cu o economie narativă configurată în imagini de esenţă cinematografică, prin tehnica decupajului, într-o suită densă de idei şi cadre afectiv-expresioniste. Un exemplu este povestea lui Blas care te poartă cinematic pe treptele din faţa casei, unde bătrânul preot al Santeriei "te aşteaptă" (nechemat şi neanunţat) să-ţi arate altarul cu sfinţii sincretici, format prin cuplajul zeităţilor africane primitive cu corespondenţii lor catolici impuşi de ocupaţia spaniolă. Disertaţia lui Blas despre dualitatea şi semnificaţiile fiecărui sfânt se transformă în fascinante note de călătorie puse la dispoziţia cititorului.

A doua revenire în Cuba stă sub imperiul vizitei lui Obama - simbol al acelui "cambio" care întârzie să vină de 50 de ani. Efervescenţa neobişnuită a străzii trădează tensiunea şi bucuria aşteptării, dar cei mai înţelepţi (preotul) nu cred în schimbare. Radu surprinde sufletul comun al naţiunilor bastarde, devastate de istorie, urmărindu-le destinul şi miturile - lumi dezorientate şi exilate care trăiesc în iluzie. Verdictele răzbat prin poezia şi în acelaşi timp laconismul frazei. Copiii mici ai istoriei, creatori ai aceloraşi mituri, nu ştiu - cu referinţă directă la România - că lumea a fost de mult împărţită... Un alt exemplu este piaţa săracă a Guatemalei cu cele trei "speranţe" agăţate una lângă alta: "Isus, Fecioara şi Steagul American".

Ultimele secţiuni sunt dedicate paradisurilor terestre, începând cu zona canioanelor din statul Utah (Bryce, Zion, Escalante,...). Ca să ajungi la "The Wave" - un fel de Mecca al zonei - trebuia să câştigi loteria celor zece permise de admitere în rezervaţie (care includ şi câinele participantului). Poezia imaginii vine cu o sensibilitate aparte reliefată de un animism mitologic. Călătorul intră în lumea de basm a reliefurilor roşii săpate în forme stranii de ape şi vânturi - o feerie de forme şi culori făcute de un sculptor nebun. Aici, n-ar fi surprins să-i apară în cale zâne sau spiriduşi care să-i călăuzească paşii şi se amuză la gândul că acest parc naţional (Bryce) poartă numele unui mormon misionar care nu pare să fi fost cuprins de acelaşi extaz când îl caracteriza prozaic ca "a hell of a place to loose a cow" (un loc al naibii de rău să-ţi pierzi o vacă).

Paradisul Americilor continuă cu America Centrală. Trecerea din paradis în paradis se face prin "Albastrul dintre continente" (titlul unui capitol). Carnavalul din Los Santos (Panama), al treilea ca dimensiuni după Rio şi Baranquilla, este un paradis-purgatoriu unde "nu se doarme, se stă puţin în pat să te refaci şi o iei de la căpăt". Zilele de fiesta se scurg la rând într-un delir cu care alegorice încărcate cu prinţese îmbrăcate în pene şi flori. O muzică ce bubuie la maximum este "trompeţită" din camioane, grupuri de tineri dansează în ritmuri dezlănţuite printre tarabe cu bere şi cârnăciori.

Fascinaţia lumilor paradisiace continuă, fără internet, TV sau semnal la telefon, în arhipelagul San Blas - Isla Coco Blanco, în mijlocul indienilor Kuna - o societate matriarhală - unde "totul se întâmplă după soare". La plecare, după câteva zile de plutit între insule, fără timp, cu "Marisco, pescado o pollo?", - singura opţiune a zilei - începi să te simţi precum Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Paradis.

Ultimul capitol, debordând de umor, vorbeşte despre Vietnamul năucitor, cu un trafic mai vocal decât India. Vechiul Saigon este descris cu aşa o vigoare şi plasticitate încât te proiectează aproape senzorial în traficul străzilor radiale, fără stopuri, pe care încerci să le treci ca pe-o experienţă în proximitatea morţii - o veritabilă "trecere" printre motocicletele isterice ce sfidează orice lege de circulaţie şi cacofonia de neegalat a claxoanelor. Lonely Planet sugerează o strategie ce, la prima vedere, pare imposibilă: "mergi prin trafic şi el se va mula în jurul tău". O bunică care trece strada cu o fetiţă de mână este salvarea călătorului. Se avântă cu aplomb în marea de motociclete, ignorând complet traficul, ca un orb care trece strada. Delirul claxoanelor se desfăşoară în canon pe diverse voci, de la clopoţelul bicicletei până la goarnele camionetelor sau la mugetul de vapor al camioanelor mari, şi ele nu exprimă niciodată o frustrare sau o injurie, ci doar semnalează o prezenţă. Taxiul este tot motoreta ce te întâmpină la fiecare pas şi e vahana ta între două obiective în timp ce-ţi strângi pasional de mijloc călăuza ce se strecoară cu dezinvoltură prin haosul străzii. Ieşirea din acest spaţiu într-o neaşteptată normalitate pare la fel de traumatică: "Trecuserăm linia munţilor Ananiţi şi ajunseserăm într-o lume complet diferită. Era o linişte de ne ţiuiau urechile. Nimeni nu claxonează?"

Aceeaşi senzaţie zăpăcitoare de linişte surdă şi nedumerire o încearcă şi cititorul când ajunge la ultima filă a acestui periplu magic, trăgându-şi cu greu sufletul, în timp ce aterizează nostalgic cu fabulosul Flying Monk.

37 de noi titluri la pretul promotional de 9,99 lei!

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.