Păcatul originar

Anthony Quinn
Păcatul originar
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba engleză de Monica Andronescu

***
Intro

Anthony Quinn (1915-2001) a fost unul dintre actorii de film marcanţi ai secolului XX şi cel mai important actor latino-american care a făcut carieră la Hollywood.

De origine mexicană, s-a mutat în SUA împreună cu părinţii şi în anii 1930 a devenit interesat de actorie, primul său rol fiind în Parole din 1936, după care a urmat The Milky Way, în regia lui Harold Lloyd. Avea să joace apoi o mulţime de roluri, alături de creatori consacraţi, devenind un adevărat star în special după filmul Viva Zapata!, în regia lui Elia Kazan, creaţie pentru care a fost recompensat cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar.

Un an mai târziu, iubitorii de film îl vedeau în La Stradă, celebrul film al lui Federico Fellini. Printre celelalte creaţii semnificative de care este legat numele său se numără Lawrence of Arabia, Lost of Life, Lion of the Desert.

Destinul ii va aduce, în decursul deceniilor, multe premii şi distincţii. În 1964, când a interpretat rolul Zorba Grecul din filmul omonim al lui Michael Cacoyannis, rol cu care avea să rămână asociat pentru totdeauna, a primit încă o nominalizare la Oscar. Pe Walk of Fame de la Hollywood şi-a primit, aşa cum se cuvenea, o stea.

*

Această carte este, în primul rând, povestea unui om care nu ştie să primească iubirea necondiţionată. Omul care se priveşte pe sine şi se povesteşte este Anthony Quinn, actorul celebru al cărui nume va rămâne veşnic legat de Zorba Grecul.

Revizitându-şi împreună cu psihologul trecutul şi sentimentele cele mai sumbre, încearcă să înţeleagă iubirea şi moartea. Înainte de toate, moartea fiului său. Cum a început drumul lui Anthony Quinn prin viaţă? Unde? Când? Cu cine? Dar traseul spre Hollywood? Pe parcurs se ivesc figuri precum Mae West, Katherine Hepburn, John Barrymore sau Gary Cooper.

Emoţionantă şi amplă confesiune a actorului care a cucerit lumea, nepreţuit document de viaţă, este lectură obligatorie pentru oricine vrea să afle preţul creaţiei.

Fragment în avanpremieră

Cabinetul arăta ca altele un milion, toate după acelaşi şablon. Biroul era îngrijit echipat cu obişnuitele stilouri care nu merg niciodată, cu sugativa falsă, de piele, cu ceasul de bronz, maritim, cu calendarul rotativ.

Bărbatul masiv, exuberant, din spatele biroului purta un costum de stofă făcut de un brand cunoscut. Singurul lucru personal din încăpere era zâmbetul lui. Stând în faţa lui, am încercat să-l definesc cumva, dar n-am reuşit. În afară de obişnuitele amabilităţi, n-a avut loc de când am intrat în biroul lui niciun alt schimb important. În cele din urmă, l-am întrebat dacă mă pot întinde pe canapea.
- De ce? mi-a zâmbit doctorul. Sunteţi obosit?
- Nu, i-am răspuns eu. Dar m-am gândit că...
- Nu-mi păreţi foarte bolnav, domnule Quinn. Hai să ne aşezăm şi să stăm de vorbă!

Nu era deloc aşa cum îmi imaginasem.
- V-am văzut acum câteva zile într-un film italian. Scena finală, când plângeţi pe plajă, a fost al naibii de emoţionantă.

Rahat! Eu plăteam aici cincizeci de dolari pe oră, cincizeci de afurisiţi de dolari, şi el era doar un alt fan al meu...
- Nu mă pricep deloc la filme, a continuat el. Sunteţi primul actor pe care-l cunosc aşa, din punct de vedere profesional, aşa că iertaţi-mă dacă pun întrebări prosteşti. Dar în acea ultimă scenă, erau lacrimi adevărate sau erau provocate de vreun miros de ceapă sau aşa ceva?

Cincisprezece minute din ora mea preţioasă trecuseră deja şi noi discutam despre filme!
- Nu, doctore. Erau lacrimi reale.
- Vreţi să spuneţi că aţi plâns de-adevăratelea?
Deci era unul dintre ăia?
- Da, am plâns.
- Cum plânge un actor? Presupun că trebuie să-ţi aminteşti lucruri dureroase din viaţa ta ca să-ţi poţi provoca lacrimile, nu?
Iisuse!
- Poate fi o formă de autoanaliză, nu?
Nu-ţi face griji, e destulă durere în viaţa mea, am de unde să mă adap.
- Presupun că da, am ridicat eu din umeri.
- Şi v-aţi gândit la ceva anume, acolo, în acel moment de pe plajă?
- Da.
- La ce?
- Păi, înainte de orice, m-am gândit la amărâtul ăla ticălos pe care-l jucam. Avusese o viaţă aspră şi lipsită de sens. Nu simţise niciodată iubirea. Iar când în sfârşit a găsit-o, n-a ştiut ce să facă - şi a distrus-o. Acolo, pe plajă, el a simţit imensitatea spaţiului. Eternitatea pe care urma s-o înfrunte de unul singur. Probabil era prima dată în viaţa lui când vedea cu adevărat stelele, iar pentru el, ele nu reprezentau decât o eternitate de singurătate.

Nu mi-am putut reprima un nod în gât când am rememorat scena.
- Vă simţiţi foarte aproape de personaj, nu-i aşa?
- Trebuie să mă simt aproape de fiecare personaj pe care-l joc. Dar nu reuşesc întotdeauna.

Brusc, mi-am dat seama că doctorul nu era doar un iubitor de filme.
- Credeţi în iubire, domnule Quinn?

Întrebarea m-a năucit. Am vrut să mă ridic şi să plec. Toată povestea asta cu analiza era dureroasă şi jenantă. Mă simţeam închis într-o cutie, claustrofob. Nu eram sigur deloc c-o să-mi placă omul. Era prea rumen la faţă, arăta prea sănătos. Probabil un cap pătrat, un om banal.
- Credeţi în iubire?

Despre asta era vorba. Iată lucrul suprem!
De-asta stăteam acolo ca un idiot.

Dacă m-ar fi întrebat "Credeţi în Dumnezeu?", aş fi săpat în mine după cine ştie ce argumente teologice şi le-aş fi încărcat cu lecturile mele şi cu experienţe personale. Mă bălăcisem destul în subiect ca să pot să trec o cursă cu obstacole. Dar acest "Credeţi în iubire?" -, ăsta era lucrul important. Cel mai important.
Şi m-am gândit, da...

Iubesc primele zile de primăvară, când apar frunzuliţele noi.
Iubesc soarele şi marea.
Iubesc râsetele copiilor.
Iubesc foşnetul copacilor.
Iubesc mirosul iute al pământului după ploaie.
Iubesc inocenţa primei zăpezi.
Iubesc muzica mexicană.
Îl iubesc pe Puccini.
Iubesc faptul că învăţ lucruri.
Iubesc un somn bun de noapte.
Iubesc faptul că descopăr lucruri.
Iubesc mirosul de tămâie din biserică.
Îl iubesc pe Thomas Wolfe.
Îl iubesc pe Rouault.
Îl iubesc pe Michelangelo.
Îmi iubesc copiii.

Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi. Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiţionat? Cu siguranţă, îmi iubeam copiii, şi totuşi le impusesem şi lor legi.

Cu femeile eşuasem complet. Acolo, condiţiile pe care le puneam eu erau învechite şi rigide, rezultatul educaţiei mele religioase şi al eredităţii. Sângele indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice concepţii modern stridente. Cu femeile eram total inflexibil.
"Căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu, şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu". (Cartea lui Rut, 1:16 - n. tr.).

Doctorul îmi aştepta răbdător răspunsul.
- Acel tip de iubire în care cred eu e prea complex pentru a răspunde doar cu "da" sau "nu", i-am zis. Dar pentru moment să spunem că da, cred în iubire.
- Atunci, nu vă temeţi! Totul va fi bine. Niciun om care crede în iubire nu poate fi prea bolnav, a încercat el să facă o glumă.

Am zâmbit vag la gluma slabă.
- Când m-aţi sunat zilele trecute, trebuie să recunosc că am fost şocat, a continuat. Eu şi soţia mea v-am văzut într-o mulţime de filme. Aşa că am făcut ceva cercetări înainte să veniţi azi, aici.

Şi a scos un dosar. Erau o mulţime de tăieturi din ziare. Le-a răsfoit şi a găsit-o pe cea pe care o căuta.
- Uite-o! Scrie aici că v-aţi născut în Mexic, în timpul revoluţiei.
- Da. Pe 21 aprilie 1915.
- Şi mai scrie că mama şi tatăl dumneavoastră au luptat amândoi de partea lui Pancho Villa. E corect?
- Da, cred că da.
- De ce-o spuneţi aşa?
- Perioada aia e toată o nebunie. Îmi pare rău. Da, au luptat alături de Pancho Villa.

Doctorul a dat din cap.
- Mă tem că tot ce ştiu despre Revoluţia din Mexic este ce am văzut în filmul Viva Villa, cu Wallace Beery. Oare aşa era Villa în realitate?
- Cred că Beery a făcut un rol foarte bun, dar nu cred că a reuşit să prindă ardoarea lui Villa.
- Ce vreţi să spuneţi?

Şi atunci i-am povestit o anecdotă, pe care o ştiam de la tata, despre momentul în care Villa călărise până în vârful dealului şi văzuse Pacificul pentru prima dată. Se uitase la imensitatea oceanului minute în şir, fără să spună un cuvânt. Apoi îşi strunise calul şi o pornise înapoi, în jos. Locotenentul său, care călărea în spatele lui, a zis: "Ce privelişte, nu-i aşa, Jefe?" Iar Pancho i-a răspuns peste umăr:
"E prea mic ca să-mi sature mie setea".
- Asta da replică! a zis doctorul. Şi când v-a povestit istorioara asta tatăl dumneavoastră?
- Când eram puşti.
- Şi n-ai uitat-o în toţi aceşti ani?
- Nu.
- Simţiţi şi dumneavoastră că oceanul e prea mic ca să vă stingă setea, domnule Quinn?
- Da.
- Dacă doctorul mai avea dubii despre boala mea, am simţit că răspunsul meu i le-a risipit.

La naiba cu el! Lasă-l să-şi câştige banii, m-am gândit.

Bărbatul avea o faţă impasibilă şi căuta mai departe printre hârtiile din dosar.
- Scrie aici în continuare că tatăl dumneavoastră a fost un aventurier irlandez, iar mama, o prinţesă aztecă.

N-am putut să nu râd zgomotos.
- De ce râdeţi? Nu e adevărat? şi-a ridicat el privirea.
- Tata a avut ceva sânge irlandez, partea asta e adevărată. Dar râdeam de treaba cu prinţesa indiană.
- Eu şi soţia mea ne-am gândit că e ceva foarte romantic, când am citit.
- Presupun că exact asta a vrut departamentul de publicitate al Paramount Pictures să simţiţi. Nu li s-a părut suficient de romantic ca mama să fi fost o mexicancă oarecare.
- De ce nu?
- Ce naiba, doctore, trăieşti în Los Angeles. Ştii prea bine ce cred cei mai mulţi dintre oamenii de aici despre mexicani.
- Nu ştiu. Sunt aici doar de câţiva ani, Tony. Pot să-ţi spun Tony?

Întrebarea despre mexicani m-a iritat. Începuse deja să arate ca un texan cu gâtul roşu.
- Sigur, dacă pot să-ţi spun şi eu pe numele mic.

A râs.
- Poţi să-mi spui cum vrei - şi în câte feluri n-o să-mi spui până o să terminăm.
- Deci... să fii mexican în sudul Californiei nu e tocmai ca "Sesam, deschide-te!" Ani întregi pe uşile sălilor de dans şi la intrarea în restaurante au fost plăcuţe pe care scria "Interzis mexicanilor!" Mexicanii sunt leneşi, sunt hoţi, sunt murdari. Sunt fie îmbrăcaţi în costume ciudate, fie Pachuco sau fumători de marijuana.
- Ai fumat vreodată marijuana, Tony?
- Nu, niciodată.

A făcut nişte semne pe o hârtie. Mă întrebam ce naiba tot scrie acolo.

Peste drum, într-o altă clădire de birouri, puteam să văd cabinetul unui dentist. Un tip în costum alb se chiora în gâtul unei doamne în vârstă.

Doctorul m-a văzut că mă uit pe fereastră şi s-a ridicat şi a tras jaluzelele. Eram bucuros că nu eram eu cel care trebuia să treacă prin acea operaţiune de la dentist.
- Te întrebam, Tony, cum era mama ta când era tânără.

Auzisem întrebarea, dar încercam cu disperare să evit răspunsul.
Doctorul a zâmbit înţelegător.
Iisuse! Cum era mama? Fusese oare vreodată tânără?
Dacă avem să-i spun nenorocitului ăstuia adevărul, probabil că avea să creadă că am complexul mamei. E atât de simplu... Chiar dacă nu sunt psihiatru, tot îmi dau seama. Ce să-I spun? Că mama făcea cel mai bun chili con carne1 din lume? Să-i spun despre foame, despre durere? Să-i spun adevărul?

Da, era tânără pe vremea aia, în Juárez. Amândoi eram tineri, pe vremea când eram singuri. Şi chiar n-aveam nevoie de nimeni altcineva. Ne aveam unul pe altul. Probabil că de-aici au şi apărut problemele. Dar şi asta mi se pare prea simplu. Fără dubiu că s-au complicat când s-a întors el.

Eu aveam trei ani şi am ştiut de-atunci că mi-am găsit adversarul perfect. Ştiam că n-o să-l pot învinge. Era prea mult pentru mine să mă lupt cu el, aşa că m-am îndrăgostit de el pe loc. Dar mi-a luat locul şi probabil de-asta mi-am petrecut tot restul vieţii încercând să fiu ca el.

Cum era mama? Trecuseră doar câteva zile de când o întrebasem. Şi ştiam că răspunsul ar putea fi, cumva, acolo.
- Mama, mai ţii minte când mă plimbam eu pe acoperişul unei colibe de chirpici undeva în El Paso? Sau poate în Juárez? Mi-aduc aminte o colibă şi o scară şi pe tine, jos, strigându-mă, rugându-mă să fiu cuminte şi să nu mă mişc. Ai adus nişte bărbaţi care s-au urcat pe scară şi m-au dat jos. Mi-aduc aminte că aproape m-am bucurat că îţi fusese atât de frică. M-am bucurat să te necăjesc. Simţeam prin frica şi grija ta că mă iubeşti cu adevărat. Cu cât mai îngrijorată erai tu, cu atât mai fericit eram eu. Şi, într-un final, bărbaţii ăştia s-au căţărat după mine şi m-au dat jos. Iar tu m-ai luat în braţe şi m-ai sărutat de parcă m-aş fi întors din morţi. Când era asta, mama?
- Nu se poate să-ţi aminteşti asta, fiule. Trebuie să-ţi fi povestit eu. Se întâmpla când aveai vreun an şi jumătate.
- Ţin minte, mama, încă îţi pot vedea faţa. Încă pot să văd faţa bărbatului care a urcat după mine şi mi-aduc aminte scara. Parcă aş putea s-o ating, chiar şi acum.
- De ce tot încerci să te întorci în trecut, fiule?
- Mama, nu cam pe-atunci lucrai tu pentru o femeie blondă? Mi-aduc aminte cum mă jucam la ea în curte, în timp ce tu spălai şi găteai.
- Şi ce e cu ea, fiule?
- N-a vrut să mă adopte ea la un moment dat? Sau cam aşa ceva...
- Dar, fiule, n-aveai decât un an şi jumătate, cum e posibil...?
- Mama, pur şi simplu ţin minte.
- Deci ce e cu femeia aia? Spui că ne-ai auzit vorbind?
- Da, am auzit-o cum îţi oferea bani pentru mine. Spunea că vrea să mă adopte şi să mă dea la şcoală, iar tu ai spus: "O să mă gândesc."
- Nu, fiule! Doar n-o să-mi zici acum că tu chiar ai crezut că eu am vrut să te vând sau să te dau. M-am simţit insultată, dar nu-i puteam răspunde acelei femei: "Cu cine crezi tu că vorbeşti?". Poate că ai dreptate. Poate că ar fi trebuit s-o plesnesc sau aşa ceva, dar eram jenată. În definitiv, lucram pentru ea. Părea să fie o doamnă foarte inteligentă şi mi-a spus: "Până la urmă, Nellie, e un băieţel minunat, iar eu n-am avut niciodată copii, şi eu şi soţul meu suntem îndrăgostiţi de el." Nouă însă ne era greu pe vremea aia, aşa cum bine ştii, şi uneori n-aveam ce să-ţi dau de mâncare. Şi nu-mi plăcea să te văd flămând şi m-am gândit că poate ar fi o oportunitate. Erau oameni foarte bogaţi, un cuplu de americani, iar eu îmi doream atât de mult ca tu să creşti în America. Trăiam în fiecare zi cu spaima că or să mă trimită înapoi în Mexic. Nu pentru mine o făceam, Tony. O făceam pentru tine. Mă întrebam dacă nu sunt, de fapt, egoistă să te păstrez. Da, am spus c-o să mă gândesc. M-am gândit: oare nu sunt eu egoistă să-l păstrez pe copilul ăsta? Erai un băieţel extreme de inteligent şi de frumos. Toată lumea era înnebunită după tine, iar eu îmi tot spuneam poate că are dreptate, poate că nu merit aşa un copil. Semănai foarte tare cu tatăl tău. Şi mă gândeam, poate că n-am să reuşesc să am grijă de tine, poate că vei ajunge un alt culegător de fructe mexican, dacă trăieşti lângă mine. Da, m-am gândit la toate astea. M-am gândit mult timp. Mă culcam în fiecare noapte plângând, la gândul că te-aş da altcuiva. Dar, da, trebuie să-ţi mărturisesc, fiule, că m-am gândit la asta. Şi ce? E ceva atât de rău?

Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti

Ediţie îngrijită de Fabian Anton
Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti
Editura Vremea, 2018

***
Prezentare

La sfârşit de 2018, Editura Vremea lansează unul dintre cele mai aşteptate titluri ale momentului: Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti.

Cartea adună laolaltă recenzii ale concertelor susţinute de Dinu Lipatti în ţară şi străinătate, recenzii semnate de români contemporani cu regretatul muzician român - Cella Delavrancea, Radu Georgescu, Virgil Gheorghiu, Romeo Alexandrescu, Nicolae Missir, Dorin Speranţia şi alţii. Putem pătrunde astfel în atmosfera muzicală a spectacolelor care l-au făcut pe Dinu Lipatti celebru în întreaga lume şi nemuritor în cultura românească. Dar dincolo de redarea talentului său muzical, cartea Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti pătrunde inclusiv în ungherele personalităţii umane a celui care a fost Dinu Lipatti, punându-ne faţă în faţă cu un om deosebit, un muzician pe cât de talentat, pe atât de timid în faţa publicului, modest în relaţia cu admiratorii săi, dispus la eforturi oricât de mari pentru a-şi încânta auditoriul.

O parte a acestei cărţi este dedicată omului Dinu Lipatti, cuprinzând amintiri din copilăria foarte fragedă a acestuia, memorii de familie, relaţii de prietenie şi amănunte chinuitoare despre ultimele săptămâni din viaţa lui. Răpus de o crudă boală, la o vârstă nedrept de tânără, Dinu Lipatti continuă să trăiască în memoria românilor, nu doar prin geniul său muzical, ci şi prin calităţile sale de om aparte.

Cartea Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti cuprinde şi câteva zeci de pagini de ilustraţii inedite, cu regretatul Dinu Lipatti în ipostaze oficiale - pe marile scene muzicale - dar şi în ipostaze private, fotografii de familie, portrete în natură. Acest volum este îngrijit de Fabian Anton, autorul unei alte cărţi de excepţie, publicate de Editura Vremea, Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec, convorbiri cu Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Fragment

Concertează Dinu Lipatti^[i]

Concertul a început cu Marşul Funebru din Amurgul Zeilor de Wagner, care reamintea prietenilor şi admiratorilor lui Alfonso Castaldi^[ii] că autorul marşului La arme nu mai există.
În semn de omagiu pentru cel dispărut s-a executat poemul simfonic Marsyas.
Argumentarea poetică fiind extrem de interesantă o reproducem în întregime, aşa cum a fost ea publicată la începutul partiturii:
Silenul frigian Marsyas (pe care uneori legendele îl confundă cu satyrii din Grecia) era geniul muzical al râurilor şi izvoarelor.
El inventase flautul, cu care făcea câteodată isprăvi celebre, cum fusese bunăoară întoarcerea barbarilor Galaţi, învinşi numai prin cântecele lui.
Muzica întreagă frigiană era, astfel, muzica acestui zeu flautist care, cel dintâi, a pus pe sunete imnurile sacre în onoarea zeilor.
Flautele frigiene deşteptaseră însă gelozia citerelor ateniene, iar Silenul ajunsese un rival primejdios chiar pentru Apollo.
Regăsind flautul pe care Minerva, indignată, îl aruncase într-o fântână, acest neintimidat muzicant se încumetă să provoace pe Apollo la o întrecere muzicală.
Muzele, arbitrele concursului, îl proclamară învingător pe Apollo.
Zeul luminii şi al armoniei învinse, dar nu fără trudă.
Răzbunarea lui fu crudă căci Marsyas fu legat de trunchiul unui copac şi jupuit de viu.
Moartea lui au plâns-o divinităţile munţilor, pădurilor şi pajiştilor.
Păstorii, silvanii, faunii, nimfele şi mai ales satirii îl jeliră amarnic.
Din lacrimile lor se născu atunci un râu limpede şi lin care, sub numele de Marsyas, şerpuieşte şi astăzi înspre mare.
Solistul programului, domnul Dinu Lipatti, ne-a încântat cu tehnica şi virtuozitatea unei execuţii superioare, a unicului şi atât de frumosului concert al lui Grieg.
"Forma" actuală a domnului Lipatti ne face să-i întrezărim un loc de frunte printre pianiştii europeni.
Domnul Ionel Perlea, programat în ultimul moment în locul domnului George Georgescu, a fost nevoit să adopte un program care nu-i aparţinea.
Cu toate acestea, şi-a arătat o dată mai mult adevărata valoare şi serioasa pregătire muzicală, dându-ne ocazia de a asculta Daphnis şi Chloe de Ravel aşa cum de mult nu a mai fost executat.
Un lucru care miră lumea noastră muzicală este însă raritatea manifestărilor muzicale ale preţuitului dirijor Ionel Perlea.
Pentru că cine poate uita prezentarea lui Der Rosenkavalier a lui Richard Strauss de pe vremea directoratului domniei sale la Opera Română? Sau cine uită masiva execuţie a Simfoniei a II-a de Mahler pentru cor şi orchestră? Audiţia acestor două capodopere se datorează în întregime iscusinţei şi muncii domnului Perlea.
De atunci, domnia sa trăieşte însă într-o penumbră întreruptă uneori de vreun turneu în străinătate, acolo fiind foarte apreciat.
Pe noi, admiratorii domniei sale, misterul acesta ne pune pe gânduri.
Nu cunoaştem ce fapt motivează rezerva domnului Ionel Perlea, de care are atâta nevoie viaţa noastră muzicală.
Sunt lucruri multe şi frumoase, necunoscute nouă, pentru care priceperea şi tinereţea domniei sale ar putea să însemne puntea de legătură cu noi, cei care dorim frumosul şi numai frumosul.

Manifestări româneşti peste hotare^[iii]

Printr-o acţiune continuă şi bine organizată, seria manifestărilor româneşti peste hotare se îmbogăţeşte, din săptămână în săptămână, cu succese noi. Arta, cultura şi tradiţiile poporului nostru încep să fie cunoscute de străini din toată Europa, începând cu ţările mediteraneene, până în ţările nordice, unde emisarii culturii şi artei noastre duc peste tot torţa spiritualităţii româneşti.
Vom enumera, în nota de faţă, câteva din cele mai importante manifestări din vara aceasta.
În Elveţia s-au organizat paralel două expoziţii de mare amploare: o expoziţie de artă plastică modernă, la Basel, şi una de artă populară la Zürich, mutată apoi la Geneva şi, acum, pe cale de a fi deschisă, a treia oară, la Berna.
Elveţia a fost în vara aceasta, după cum se vede, o ţară de expoziţii româneşti.
Oficialitatea, specialiştii şi amatorii din cele patru mari centre au avut, în felul acesta, posibilitatea să ia contact cu arta noastră veche şi modernă, să cunoască unele amănunte din viaţa şi istoria poporului român şi să înţeleagă mai de aproape zbuciumul nostru de popor de frontieră.
Cu această ocazie trebuie să amintim şi apariţia cărţii doamnei Noëlle Roger^[iv], publicată la Geneva sub titlul La vie dramatique du peuple roumain, carte care s-a bucurat de mare succes printre cei ce se interesează de evoluţia poporului român.
Expoziţiile din Elveţia au constituit un bun prilej de afirmare a prieteniei helveto-române, prietenie confirmată prin cuvintele de deschidere ale domnilor Noul şi Lachenal, consilieri de stat, ale domnului prof. E. Pittard^[v], celebrul etnograf elveţian, precum şi prin numeroasele articole apărute în presa elveţiană de limbă germană şi franceză.
Din Elveţia, expoziţia de pictură românească modernă a fost transportată la Stockholm, unde se află deschisă şi în momentul de faţă. Critica plastică suedeză s-a exprimat pe larg despre valorile picturii moderne româneşti, evidenţiind caracterul şi sensibilitatea specifică artei noastre. Artiştii suedezi, mai cu seamă, au vizitat cu mult interes această expoziţie.
Expoziţia a fost vizitată şi de un grup de pictori şi critici de artă finlandezi, care s-au transportat de la Helsinki la Stockholm numai ca să vadă această expoziţie. Aceasta este o dovadă în plus de marele interes de care se bucură manifestările româneşti peste hotare.
Faptul confirmă, o dată în plus, strânsa prietenie româno-finlandeză, care nu pierde niciun prilej de a se manifesta pe larg.
Cu prilejul inaugurării expoziţiei de la Stockholm a avut loc în acel oraş şi concertul pianistului Dinu Lipatti, care, în ziua de 8 septembrie curent, a interpretat în faţa melomanilor suedezi bucăţi muzicale româneşti care, pe lângă talentul de mare anvergură al pianistului, au ilustrat în mod limpede şi posibilităţile creatoare ale compozitorilor români.
Nu trebuie să pierdem prilejul de a semnala aici şi reprezentarea piesei Veste bună a domnului Mircea Ştefănescu^[vi], la Helsinki. Este cea dintâi premieră românească ce a avut loc în ţările nordice şi ea a fost mult apreciată şi aplaudată de presa şi opinia publică finlandeză. Ziarele au subliniat acest fapt şi au scos în evidenţă valoarea lucrării domnului Mircea Ştefănescu. În acelaşi timp, continuându-şi turneul său în nord, domnul Dinu Lipatti a dat şi câteva concerte de pian în principalele oraşe finlandeze, fiind peste tot înconjurat de o simpatie şi admiraţie entuziastă.
Cu toate greutăţile pe care le pun în cale împrejurările actuale, artiştii români izbutesc totuşi să învingă toate dificultăţile, să culeagă de pe meleagurile străine laurii succeselor, care sunt tot atâtea victorii culturale ale ţării.
Meritul organizării acestor manifestări revine Ministerului Propagandei Naţionale.

Dinu Lipatti în Finlanda^[vii]

Un alt oaspete remarcabil al Capitalei finlandeze a fost, cam tot pe-atunci, Dinu Lipatti.
Nu-l cunoşteam, nu-l auzisem cântând şi nu-l văzusem niciodată. De aceea, Lipatti a fost pentru mine o adevărată revelaţie.
Mă aşteptam să întâlnesc un pianist deosebit, dar nu şi un om deosebit. Artiştii sunt mai degrabă orgolioşi, susceptibili, capricioşi; prea puţini dintre ei sunt modeşti, simpli, lesne abordabili, generoşi, aşa cum se spune că era Enescu şi cum l-am descoperit pe Lipatti noi toţi cei de acolo, nu numai românii de la legaţie, ci şi finlandezii care l-au cunoscut.
Nu ştiam dacă mă impresiona mai mult pianistul Dinu Lipatti sau omul.
Mai întâi, recitalul lui a fost un eveniment, o revelaţie.
Apoi, la recepţia dată în cinstea lui, puzderia de invitaţi a avut prilejul să-l cunoască. Era comunicativ, fermecător. Te simţeai atras spre el, deveneai mai bun când îţi vorbea şi-i vorbeai. Avea acest tânăr cu părul foarte negru, cu nasul vulturesc, cu ochi mari, catifelaţi, puţin adus de spate, cu ceva fragil, maladiv în înfăţişare, o forţă binefăcătoare, de îmblânzitor de suflete. Ai fi vrut să-l ai acasă, mereu lângă tine, să-l îngrijeşti, să-i aduci flori, să-l adormi seara, să-l trezeşti dimineaţa, să i te devotezi desăvârşindu-te prin el tu însuţi.
Se întreceau cei de-acolo, în seara aceea, să-l copleşească cu laude, cu priviri învăluitoare, materne, admirative, pe care el le primea zâmbind, dar ca şi cum nu le-ar fi primit, ca şi cum nu le-ar fi auzit şi observat sau ca şi cum, obişnuit cu ele, le-ar fi găsit la fel de fireşti ca şi aplauzele. Mulţumea pentru ele, dar nu-l copleşeau.
S-a aşezat la pian, în salonul legaţiei, fără să-l roage nimeni. A cântat La danse du feu şi, fiindcă bucata asta accesibilă, colorată, a plăcut deosebit de mult mai ales doamnelor, le-a mai cântat-o o dată. Apoi, în glumă, a început să improvizeze pe o temă dată de un pianist localnic. După aceea, pe un motiv muzical finlandez dintr-o compoziţie bine cunoscută a lui Sibelius. Apoi, pe alte şi alte teme, neobosit, binedispus, până spre ziuă.
Prietenul meu Nyyssönen, consilier la protocolul ministerului finlandez de Externe, care iubea muzica, el însuşi cântând din gură şi acompaniindu-se la pian, l-a poftit pe Lipatti în dimineaţa următoare la el acasă.
Credeam că Lipatti avea să se scuze şi, după o noapte nedormită, să refuze amabil invitaţia. De unde! A primit-o cu plăcere şi, a doua zi, spre prânz, în casa finlandezului pe care-l cunoscuse cu o seară înainte şi pe care n-avea să-l revadă niciodată, Dinu Lipatti a cântat din nou, a improvizat iarăşi, l-a ascultat la rândul lui pe Nyyssönen interpretând cântece finlandeze şi toate astea cu plăcere, cu multă curiozitate, fără să se uite la ceas, fără să-şi drămuiască timpul.
Mă întrebam de ce natură era acea forţă care emana din el, cel lipsit de forţă? Cred că marele lui talent se datora nu numai unui simţ muzical deosebit, dar şi unor calităţi sufleteşti neobişnuite care, aşa cum se răsfrângeau în felul lui de a fi, se manifestau şi în interpretarea bucăţilor pe care le cânta.
Din Finlanda, Dinu Lipatti a plecat la Stockholm, unde mi s-a spus că a produs aceeaşi copleşitoare emoţie în piepturile publicului suedez. A fost aplaudat, omagiat în presă, fotografiat, invitat acolo, ca pretutindeni de altfel. Nimeni nu rezista farmecului său personal, aşa cum nu rezista geniului său muzical.
Vreo şapte ani mai târziu, prin 1950, Dinu Lipatti, aproape muribund, se ducea de la Geneva la Besançon, unde, între două sincope, a dat un concert. Ultimul după câte am auzit. M-am întrebat dacă acest concert a fost un dar făcut publicului, care l-a primit în delir, de către artistul foarte bolnav, acelaşi care la legaţia noastră din Helsinki cântase până spre dimineaţă pentru a face plăcere invitaţilor, sau a fost un dar oferit lui Lipatti de organizatorii concertului, care-l iubeau, un prilej de a-l face să mai cânte, poate pentru ultima oară, în faţa unui public iubitor de muzică bună?
Cred că i s-a oferit atunci lui Lipatti ocazia şi bucuria de a mai procura altora o încântare unică, înainte de a fi prea târziu. Poate că Lipatti însuşi i-a rugat pe cei din jurul lui să-i dea posibilitatea de a mai adresa măcar o dată înainte de a muri, din preaplinul sensibilităţii sale, publicului anonim un ultim cântec, al lebedei rănite.
"Dă-mi, Doamne, ce trebuie să dau altora" ar fi putut să fie ruga lui preferată, dacă nu cumva chiar a şi fost.

Dirijează Willem Mengelberg^[viii]

România nu a fost răsfăţată prea mult de vizitele marilor maeştri ai baghetei.
Dacă s-au perindat pe la noi violonişti, pianişti, violonicelişti, cântăreţi celebri, dirijori au fost puţini, doar Weingartner, Richard Strauss, Bruno Walter şi Furtwängler, ultimul acum patru ani.
Să fim înţeleşi, nu vorbesc de "ceilalţi", ce, în fiecare an, îşi fac stagiul la noi.
Mă gândesc la celebrităţile de renume mondial.
Ar fi poate îndrăzneţ gândul ca un Toscanini să fi venit la noi să dirijeze chiar Orchestra Radio, deşi, totuşi, s-ar fi găsit iubitori de muzică dispuşi să plătească preţurile exorbitante cerute de impresari.
Acum Toscanini este departe, prea departe pentru a ne mai amărî, gândindu-ne că nu am auzit pe această somitate mondială.
În schimb în Germania există Furtwängler şi Karajan, acesta din urmă, în vârstă de numai 34 de ani, apropiindu-se mult de stilul lui Toscanini.
Şi totuşi...
Nu ştiu de ce aceşti doi dirijori nu ne vizitează.
Au fost Knappertsbusch, Abendroth^[ix], Herberth Albert^[x]
Însă ce contează aceştia pe lângă un Furtwängler sau un Karajan?
În fine...
Am avut în mijlocul nostru pe celebrul Mengelberg directorul orchestrei Concertgebuow din Amsterdam, foarte popular la noi prin mijlocirea discurilor imprimate cu aceeaşi celebră orchestră.
Din cele două concerte dirijate, un program a fost complet dedicat lui Beethoven.
Deşi Simfoniile lui Beethoven se execută extrem de des, chiar până la obsesie, ele prezintă totuşi oareşcare interes atunci când vine o celebritate de talia lui Mengelberg şi de la care aştepţi "altceva".
Interesante sunt de ştiut câteva date din viaţa lui.
Mengelberg este în vârstă de 71 ani, fiind născut la Utrecht.
La 21 de ani era directorul muzical al oraşului Lausanne, iar la 24 de ani este numit dirijorul lui Amsterdammer Concertgebuow Orchester, care, mulţumită lui, a ajuns la celebritatea mondială de astăzi.
Specialitatea lui Mengelberg este Beethoven, înţelegerea operei marelui titan căpătând-o ca elev al lui Wüllner, care, la rândul lui, a fost elevul lui Riess, prietenul lui Beethoven.
După cum recunoaşte Mengelberg, "Wüllner^[xi] i-a indicat multe din dorinţele lui Beethoven în ce priveşte interpretarea".
"Repetiţia mea", spune Mengelberg, "nu ţinteşte decât să aducă executarea în cele mai mărunte detalii ale fidelităţii notelor.
După ce am reuşit acest lucru, îmi îndrept atenţia şi asupra faptului ca lucrarea să fie sfârşită din punct de vedere armonios şi tehnic.
Dar de abia am ajuns la jumătatea ţintei ce mi-am propus, căci nu este suficient numai să cânţi notele, ci trebuie să faci să sune spiritul ce stă în spatele notelor.
Ştiu precis, de exemplu, că Beethoven aşeza sub anumite teme instrumentale cuvinte misterioase, care aruncă o rază de lumină din altă lume asupra caracterului acestor melodii.
În momentul conducerii, când ai observat cu fidelitate toate acestea, reies mici modificări, aproape neobservabile, care totuşi trebuie să fie redate.
Numai atunci apare a patra şi ultima etapă a studiului, traducerea elementului improvizator.
Toţi suntem oameni din carne şi sânge, iar opera de artă, cuprinsă obiectiv, poate să vorbească oamenilor doar prin mijlocirea redărilor noastre subiective.
Da, muzica trebuie să vorbească oamenilor.
Abia atunci, noi, muzicanţii, ne-am atins ţinta."
Iată şi ce scrie Emil Vuillermoz în articolul Mengelberg le costaud, datat 1938:
"Mengelberg, cu statura sa scurtă, robustă şi vânjoasă, cu masca sa beethoveniană, sculptată sumar, părând a dispreţui urmele anilor, arată întotdeauna aceeaşi energie, aceeaşi forţă liniştită şi acel fel de placiditate flamandă care marchează adâncimea interpretărilor sale.
Mengelberg nu are decât să se aşeze în faţa oglinzii pentru a descoperi ce s-a petrecut în mintea maestrului de la Bonn. Nu are de găsit decât simplitate, sănătate şi familiaritate. A înţeles că Beethoven nu are subînţelesuri confuze şi ambiţioase, că nu este un spirit complicat, în căutarea intenţiilor şi nuanţelor prea rafinate."
Simfonia a VIII-a a mai primit în anul 1943 interpretarea domnului George Georgescu şi va mai primi, nu ştiu de ce pentru a treia oară, pe aceea a lui Saşa Popov^[xii].
Mult are să aibă Mengelberg de povestit şi chiar orchestranţii, care în materie de realizări muzicale, sunt încă în epoca pubertăţii.
A fost o lipsă de pudoare de a-i pune la dispoziţie acestui mare maestru o orchestră care, pe lângă muzică de promenadă, cântece naţionale, muzică de dans etc., mai trebuie din când în când să-şi aducă aminte de Beethoven, Mozart sau chiar de Wagner.
Mengelberg, la cei 71 de ani, a dovedit o putere de muncă îmbinată cu o conştiinciozitate demnă de un adevărat maestru.
Descheiat la cămaşă, a "frecat" - acesta este termenul potrivit - orchestra de la primul violonist până la timpanist, arătându-i fiecăruia ce şi cum trebuie să execute pentru o realizare cât mai autentică şi cât mai muzicală.
Timp de cinci-şase ore, continuu, fără întrerupere au repetat, până la epuizare.
Numai astfel, "corzile" au putut obţine sunete aşa de armonioase şi cornii să cânte fără greşeală pasajele grele ale trioului din Eroica.
Domnul Ciomac, în critica concertului lui Mengelberg, scria că acesta vorbea prea mult de filosofie, făcea prea multă teorie şi nu era înţeles de nimeni din cauza... limbii.
Cu toată stima pe care o am pentru domnul Ciomac, pentru cultura sa muzicală şi curajul purtat de-a lungul coloanelor Timpului, de data asta nu sunt de acord cu domnia sa.
Fiindcă altfel aş putea crede, după spusele domnului Ciomac, că orchestra Radio era îndopată dinainte cu prea multă tehnică şi îi mai lipseau numai şedinţe filosofice, pentru a scoate ce a scos Mengelberg dintr-însa.
Pentru că orchestra, cu siguranţă, părea alta, minunând lumea care o cunoştea "din auzite".
Dacă Simfonia a VIII-a şi uvertura Egmont nu au reuşit să redea intenţiile, de altfel prea vizibile din gesturile şi mimica dirijorului, în schimb Simfonia a III-a (Eroica) a obţinut interpretarea şi execuţia mult aşteptate.
De la primul concert am plecat cu impresia că Mengelberg este un mare dirijor, dar nu a avut orchestră care să îi secondeze intenţiile şi adâncita cunoaştere a operelor beethoveniene.
Surpriza cea mare pentru toată lumea a fost să audă în al doilea concert dirijat de Mengelberg un ansamblu orchestral complet sudat, gata a primi, la cel mai mic semn, sugestiile conducătorului.
Atât uvertura Euryanthe de Weber, cât şi Simfonia a V-a de Ceaikovski au fost extraordinar executate, Mengelberg primind ovaţiile publicului recunoscător cu mulţumirea omului care, printr-o muncă titanică, a putut face atâta lume fericită.
Punctul central al programului, Concertul pentru pian şi orchestră, în Es-Dur de Liszt, cântat de Dinu Lipatti, a fost un moment cu care nu credem să ne mai întâlnim aşa curând. Mengelberg dirijor, Lipatti solist.
După două ore de repetiţii, în care Lipatti a primit cu deplină ascultare indicaţiile maestrului, obţinând astfel o execuţie în stil de mare virtuos, a atras aclamaţiile publicului şi îndemnul lui Mengelberg de a mai cânta un bis.
Seara de 16 februarie a fost triumful lui Lipatti, mulţumită acestui mare mânuitor al sufletului şi baghetei care este Mengelberg.
P.S. Orchestra Radio a dovedit că este o formaţie, pe care, de e bine strunită, se poate conta.
Acum câţiva ani, a dirijat-o Enescu, executând tot ciclul Simfoniilor lui Beethoven, plus actul III din Siegfried de Wagner, obţinând mare succes.
Acum prezenţa lui Mengelberg a dovedit din nou că o mână bine pregătită poate să-i dea înfăţişarea cuviincioasă pe care o merită orchestra postului de radio al Capitalei unei ţări.
Însă, ce folos. Probabil de a doua zi, a trebuit să-şi reia îndeletnicirile impuse, distrând lumea cu diversele spanacuri muzicale.
Singura zi pe săptămână când trebuie să cânte muzică serioasă, este marţea şi atunci cântă de mântuială.
Probabil că se crede, închişi cum sunt în studio, că nu-i vede şi nu-i aude nimeni.
De ce concertele săptămânale ale Orchestrei Radio nu se fac în public?
S-ar recurge la dirijori consacraţi, care nu pot fi programaţi la Filarmonică din cauza programului prea încărcat, cum este cazul muzicianului nr. 1 al Ţării Româneşti, maestrul George Enescu.

---

[i] Articol semnat de Eugen Trancu-Iaşi publicat în revista Orientări, decembrie 1942.

[ii] Castaldi a murit la 6 august 1942.

[iii] Articol semnat de Şerban Pătraşcu şi publicat în Dacia Rediviva. Revistă de spiritualitate românească, 1943.

[iv] Noëlle Roger (1874-1953), scriitoare şi jurnalistă elveţiană.

[v] Eugène Pittard (1867-1962), antropolog elveţian

[vi] Mircea Ştefănescu (1898-1982), prozator, traducător, dramaturg şi cronicar dramatic.

[vii] Text semnat de Mircea Berindei.

[viii] Articol semnat de Eugen Trancu-Iaşi publicat în revista Orientări, februarie-martie 1943.

[ix] Hermann Paul Maximilian Abendroth (19 ianuarie 1883 - 29 mai 1956), dirijor şi profesor universitar.

[x] Herbert Albert (26 decembrie 1903 - 15 septembrie 1973), dirijor.

[xi] Franz Wüllner (28 ianuarie 1832 - 7 septembrie 1902), compozitor şi dirijor.

[xii] Saşa Popov (12 iulie 1899 - 12 august 1976), dirijor şi violonist.

FranceDanse Orient-Express

Un volum de Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov
FranceDanse Orient-Express
Institutul Francez Bucureşti, 2018
cu un cuvânt înainte de Irina Petrescu
traducere în limba franceză de Georgeta Cristian / grafică: Alice Stoicescu



***
Cuvânt înainte.
O răscruce de influenţe asumate, acceptate, contopite, reinventate

de Irina Petrescu

Creaţia artistică şi intelectuală a unei ţări este, în mare parte, produsul metisajelor, al influenţelor exterioare, al asimilării alterităţii. Acest fapt a fost demonstrat de avangardele istorice pariziene de la începutul secolului trecut, la care mulţi români au participat.

Mai trebuie să aducem alte dovezi? Să ne oprim asupra condiţiilor care au dus la apariţia dansului contemporan francez, în jurul anului 1980.

Atunci are loc reformarea lui totală, prin îndepărtarea de clasicism şi neoclasicism. Iar acest lucru este posibil prin situarea dansului la o răscruce de influenţe asumate, acceptate, contopite, reinventate. Se inspiră de la Merce Cunningham, neînţeles de cealaltă parte a Atlanticului, Franţa devenind pentru el patria exilului. Împrumută idei de la Hideyuki Yano, pe care Japonia îl repudiază şi pe care Franţa îl primeşte. Acceptă demersul Pinei Bausch, pe care Germania, fără luciditate, i-o abandonează. Învaţă mult de la ceilalţi pentru a-şi construi propria identitate: o împletire de influenţe sublimate.

Ironizarea politicienilor poate fi oportună. În cazul de faţă, nu a fost complet nemeritat. Un anume Jack Lang a cutezat atunci să fie ministru al artiştilor francezi şi, deci, al artiştilor din lumea întreagă! I s-a reproşat acest lucru, dar cine ar mai îndrăzni astăzi să-i impute ceva? Nebunia dintr-o zi a devenit temeiul unei acţiuni durabile.

Apoi au venit 1989 şi regăsirea îndelung amânată cu România. Prin aplicarea urgentă a principiilor pe care Parisul şi le fixase atunci, în 1990-91 se va desfăşura operaţiunea numită La Danse en Voyage. Un dans al autorilor, care şi-au inventat o gestualitate particulară, un dans mereu receptiv la evenimentele lumii. Această acţiune era expresia dinamismului unei reforme tinere şi energice a dansului francez, precum şi a dorinţei de a construi un spaţiu de dialog şi de schimb de idei. Principiul era foarte simplu: opt mari companii de dans franceze, dintre cele renumite la nivel internaţional, au venit în România, în cadrul unui program care s-a desfăşurat pe parcursul a doi ani. Subtitlul acestuia era: Rencontres et chemins de traverse [Întâlniri şi scurtături], fiindcă avea obiectivul să schimbe opinia publicului asupra scenei româneşti de dans, atât la Bucureşti, cât şi la Timişoara, Iaşi şi Cluj, precum şi să antreneze, să transmită, să repună în mişcare, să redea încrederea tinerilor dansatori şi coregrafilor români. Într-un mod la fel de simplu: întâlnirea dintre artişti.

Aşa cum subliniază în acest volum, pe bună dreptate, Vava Ştefănescu şi Liana Tugearu, apariţia primelor companii independente în România, crearea de structuri instituţionale, cum este CNDB (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti), şi-au avut originea în această primă experienţă "revitalizantă". S-au format noi generaţii de dansatori şi, peste tot în această ţară, s-au născut noi perspective creatoare.

Programul FranceDanse Orient-Express, pentru a cărui realizare stă mărturie volumul de faţă, este continuatorul direct al îndelungatului traseu menţionat mai sus şi, de asemenea, prezintă extinderea lui geografică în 13 ţări din Europa de Sud-Est. România păstrează un loc central în această parte a lumii, întrucât a primit şapte companii de dans.

Acest obiectiv continuă prin alte acţiuni: repunerea în lumina reflectoarelor a dansului contemporan, aşa cum este el conceput în Franţa, adică în toată diversitatea lui, facilitarea întâlnirilor şi a dialogului între artişti, construirea de parteneriate strategice între instituţii şi structuri independente, diversificarea publicului. Bilanţul este pozitiv: numeroşi spectatori în spaţiile publice, locuri neconvenţionale şi teatre, o prezenţă importantă în presa naţională şi regională, o atenţie specială din partea televiziunii publice, o implicare puternică a structurilor publice (Teatre Naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional al Literaturii Române, ARCUB, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu), un parteneriat nou cu festivalul independent eXplore. Şi aici trebuie subliniată importanţa parteneriatului strategic cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, care a condus, peste câteva luni, la organizarea unui schimb de rezidenţe pentru artişti, a unor spectacole în coproducţie şi a unui dialog între echipele administrative. Perspectiva Sezonului cultural Franţa-România (decembrie 2018 - iulie 2019) încurajează foarte mult dezvoltarea acestor parteneriate.

Este un demers de lungă durată: el implică, pe de-o parte, restabilirea importanţei diferitelor schimburi, iar pe de altă parte, reinventarea acestor fluxuri care nu ar fi trebuit să se întrerupă niciodată.

"Se hace camino al andar! [Drumul se face mergând!]", spunea poetul Antonio Machado.

Mulţumiri

Celor doi jurnalişti, Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov, cărora Institutul Francez din Bucureşti le-a încredinţat misiunea de a urmări programul FranceDanse Orient-Express cu o privire critică şi de a reuni diversele mărturii, le adresez calde mulţumiri.

De asemenea, îi mulţumesc Clarei Trăistaru, coordonator de proiecte culturale în domeniul artelor vizuale şi al artelor spectacolului, care a fost, pentru Institutul Francez din Bucureşti, indispensabila şi talentata verigă centrală în realizarea programului, precum şi a acestei cărţi.

Parteneriatul strategic cu CNDB a permis pregătirea nu doar a următoarelor acţiuni comune şi a schimburilor pe termen lung, ci şi a unor proiecte din cadrul Sezonului cultural.

Doresc să reamintesc coordonarea exemplară, realizată de către Institutele Franceze din Iaşi şi Timişoara.

Acest program nu s-ar fi putut desfăşura în România fără susţinerea hotărâtoare a Institutului Francez de la Paris şi a Institutului Francez din Belgrad, prin programul TEATROSKOP.

Această carte, născută dintr-o aventură comună, este publicată graţie parteneriatului statornic cu Arta Grafică.

(Irina Petrescu, Ataşat Cultural,Director Adjunct al Institutului Francez din Bucureşti)

Prefaţă
Apetitul performativ românesc
de Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov

La un sfert de veac de la călătoria reconectării dansului românesc la cel occidental (după interludiul modernist interbelic), o nouă rută performativă franceză a traversat ţările parcurse cândva de faimosul Orient-Express, cu o selecţie de spectacole ce explorează expresiile corpului în performance-ul de mişcare pe scenele franceze. În perioada mai-decembrie 2017, am urmărit la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi şi Sibiu un grupaj de şapte spectacole, care propun de la coregrafii contemporane (G.U.I.D., Hydre), la forme ale prezenţei corpului ritualic semnificate (Dumy Moyi, TORDRE) sau la spectacole tip conferinţă (Histoire spirituelle de la danse) ori experimentale (Gala). O notă distinctă a dat-o extensia programului românesc cu un performance documentar (Radio live) ce se constituie într-o mărturie a realităţilor trăite de persoane civile, convertită în angajament social şi exerciţiu democratic. Institutul Francez din Bucureşti şi directoarea sa delegată, doamna Irina Petrescu, şi-au dorit să fixeze urma acestei imagini multiforme a scenei franceze proiectate în programul FranceDanse Orient-Express 2017. La iniţiativa lor s-a născut această carte, mărturie a reîntâlnirii publicului românesc cu ceea ce numim dansul contemporan francez, prin spectacolele selectate de către doamna Petrescu dintre propunerile făcute de Institutul Francez de la Paris sau prin programul TEATROSKOP.

Despre dansul contemporan scriu, de regulă, cronicarii specializaţi în dans, puţini la număr la noi, şi cei de teatru interesaţi de genurile impure, de metisajul artelor, nu foarte mulţi, nici ei. Cartea aceasta documentează traseul românesc al celor şapte spectacole din programul FranceDanse Orient-Express, din perspectiva jurnalistului interesat să arhiveze vocile tuturor participanţilor la acest proiect: coregrafi, performeri, dansatori, public profesional, audienţa obişnuită sau întâmplătoare a dansului contemporan. Numitorul comun al tuturor acestor oameni e credinţa că scena reprezintă locul reflecţiei asupra societăţii de mâine, iar formele expresiei corpului pe scenă dau glas provocărilor şi întrebărilor pe care le ridică transformarea lumii din jur. Surprindem aici impactul individual (al fiecărui spectacol în parte) şi colectiv (al întregului program) pe care l-au avut aceste prezenţe franceze în interacţiune cu scena performativă românească, cel mai adesea asociate cu festivaluri experimentale (eXplore festival, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu) şi cu oraşe caracterizate de o accentuată dinamică culturală (Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Iaşi), ca semn al apartenenţei, şi în România, a dansului contemporan la avangarda artelor performative. Polifonia vocilor implicate în program urmează linia complexă, nu neapărat melodică, a reflexiei artelor, în raport cu societatea pe care o oglindeşte şi cu oamenii pe care îi modelează indirect.

Faptul că primul spectacol din seria FranceDanse Orient-Express 2017 în România (G.U.I.D.) a coborât în stradă, direct în spaţiul public, printre trecătorii din faţa Teatrului Naţional din Timişoara şi în Pasajul pietonal de la Universitatea din Bucureşti, e o întâmplare care s-a încărcat de sens în relaţie cu trecătorii transformaţi efemer în public de dans. Spectacolul a ocupat, astfel, un teritoriu urban marcat de prezenţa grupului uman încă nediferenţiat ca public. În acelaşi timp, a ajuns în faţa unei potenţiale audienţe ce rămâne încă de câştigat la noi pentru dansul contemporan şi performance. Corpurile lor − corpul natural, departe de norma impusă de publicitate şi modă, corpul îmbătrânit, cu sechelele unor suferinţe, corpul ca expresie a diversităţii umane − sunt materialul de lucru al coregrafului Jérôme Bel pentru Gala, spectacol prezentat în finalul programului FranceDanse Orient-Express. Programul s-a încheiat, într-o acoladă simetrică faţă de G.U.I.D., cu un spectacol, Gala, care urcă pe scenă corpurile imperfecte ale celor douăzeci de participanţi civili, ca pe un concentrat reprezentativ al societăţii româneşti, activate performativ. Scena finală Bucureşti, Bucureşti, parafraza celebrului hit New York, New York, e, în fond, modestul omagiu adus oamenilor şi locului pe care suntem chemaţi să-l construim.

La capătul traseului performativ FranceDanse Orient-Express 2017 în România, călătorii (indiferent pe ce parte a scenei s-ar situa) sperăm să găsească, în cartea noastră, esenţa a ceea ce e constructiv, onest, sensibil în demersul înţelegerii lumii de azi prin dans. Ruta are întotdeauna posibilitatea returului în măsura în care fiecare program al Institutului Francez deschide noi oportunităţi de colaborare între coregrafii români şi francezi. Şi, poate nu în ultimul rând, mărturiile cuprinse aici vor deschide apetitul pentru artele performative tuturor celor care acordă acestor pagini câteva momente de lectură acum, mâine sau peste ani.

(Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov)

Fragmente din interviurile cu coregrafii
spectacolelor din FranceDanse Orient-Express

Guillaume Siard (G.U.I.D.): Ar fi greu, poate chiar imposibil, să redai prin dans această încremenire pe loc. Mai ales când vorbim de Angelin Preljocaj, care este îndrăgostit de mişcare, de gest, de spaţiu. El spune că, atunci când priveşte un spectacol, vede şi spaţiul dintre corpuri, nu doar corpurile însele. Prin urmare, aş zice că provocarea noastră este să dansăm acel spaţiu.

Yuval Pick (Hydre): Mă interesau două lucruri. Mai întâi, să văd cum poate dansul să reveleze o prezenţă umană, vieţi anterioare, într-un loc care este încărcat de trăiri, care nu este neapărat conceput pentru dans, şi cum, prin acel dans, publicul poate vedea altfel monumentul. Dar şi invers, cum monumentul revelează altfel dansul. Acest dialog, această relaţie m-au interesat mult.

François Chaignaud (Dumy moyi): Obiectivul meu este să bulversez certitudinile noastre, să le verific supunându-le probei trecutului. Pe de altă parte, când ne reprezentăm istoria dansului, adesea, o reducem la câteva cuvinte importante; credem că dansul este o artă care îşi construieşte greu propria istorie, tocmai din lipsa surselor, fiindcă este o artă corporală, efemeră. Deci, mi se pare foarte interesant să răstorn certitudinile despre cum dansăm, cum prezentăm dansul, la ce oră, în ce locuri, pentru cine dansăm.

David Wahl (Istoria spirituală a dansului): Voiam să studiez mai îndeaproape istoria traumatică a dansului în Vestul Europei şi să văd de ce, în anumite epoci, a existat acea suspiciune faţă de dans. Am început să fac cercetări şi am descoperit lucruri pe care nici măcar nu le bănuisem. Dansul are mai multe contradicţii decât am crede; a existat o frică faţă de dans, dar au existat şi momente când oamenii şi l-au imaginat ca un drum care duce la cer (chiar dacă acest lucru s-a întâmplat mai rar în Occident). Acesta este paradoxul pe care am vrut să-l analizez şi să-l povestesc.

Rachid Ouramdane (TORDRE): Despre TORDRE, tot aud lume spunînd: "A, e un spectacol despre artă şi handicap, despre practici incluzive", cînd de fapt nu, e pur şi simplu un portret a două tinere femei şi chiar şi în acest mediu progresist, încerc să fac în aşa fel încît să nu reduc aceste femei la fizicalitatea lor diferită. Dacă, după ce-ai văzut spectacolul, continui să spui asta înseamnă că nu ai văzut acest spectacol.

Jérôme Bel (Gala): Ceea ce caut eu, prin artă, e să găsesc în ea un mod de a fi cât mai eficace din punct de vedere politic. Ceea ce încerc, prin intermediul artei, e să provoc o emancipare şi să generez egalitate între performer şi public

Aurélie Charon (RADIO Live): Nu e puţin lucru să descinzi pe o scenă, invitaţii noştri nu sunt deloc profesionişti ai scenei. N-au pregătit nimic, n-au scris niciun text, stau acolo şi noi le punem întrebări. Fireşte, ne cunoaştem de când am făcut emisiunile de radio, s-a instalat o anumită complicitate între noi. Punem în scenă generaţia noastră, arătăm multitudinea de imagini dematerializate pe care ni le furnizează mass-media şi fantasmele noastre. Ideea este să vedem cum facem să ne ancorăm privirea în realitatea acelor locuri cu o existenţă zbuciumată, şi cum le abordăm din perspectiva vieţii şi a parcursului fiecăruia. Aşa îi alegem pe protagoniştii noştri: sunt oameni cu un discurs puternic.

***

Lansarea acestui volum se va face în cadrul celei de-a cincea ediţii a Premiilor CNDB.

A cincea ediţie a Premiilor CNDB are loc pe 17 decembrie 2018, de la ora 19.00, la sala Elvire Popesco din Bulevardul Dacia nr. 77. Evenimentul este organizat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB) şi Institutul Francez din Bucureşti.

Ca de obicei, Premiile CNDB nu se acordă ierarhic, ci după criteriul excelenţei în domeniul dansului contemporan şi artei contemporane şi se situează în linia gesturilor similare la nivel european, prin care creatorilor şi susţinătorilor dansului contemporan le este conferită recunoaşterea firească şi binemeritată. "Trofeul nostru este o cărămidă scrisă cu foiţă de aur, ea simbolizează fundamentul în dansul contemporan românesc ca profesie. Cărămidă cu cărămidă sperăm să construim împreună ceva durabil şi solid şi poate ajungem chiar să avem şi acea casă pe care ne-o dorim", spune Vava Ştefănescu, coregrafă şi managerul CNDB.

Tema Premiilor CNDB 2018 este parteneriatul. Într-o perioadă marcată de incertitudini şi incoerenţe politice la nivel mondial, parteneriatul se dovedeşte a fi soluţia care oferă continuitate, încredere, responsabilizare reciprocă, grija comună pentru calitatea rezultatelor şi bucuria de a împărtăşi succesele. Parteneriatul cu Institutul Francez din Bucureşti a făcut posibilă realizarea acestui mult aşteptat eveniment.

Premianţii CNDB

La ediţia 2017, CNDB i-a celebrat pe artiştii care au construit de-a lungul secolului XX contextul coregrafic contemporan din România: Iris Barbura, Floria Capsali, Trixy Checais, Lizica Codreanu, Esther Magyar, Gabriel Negry, Stere Popescu, Vera Proca-Ciortea şi Paule Sybille. În 2016 au fost premiaţi Brynjar Åbel Bandlien şi Rui Catalão, Maria Baroncea, Miki Branişte, Adina Cezar - Grupul CONTEMP şi Simona Deaconescu, în 2015 au primit premii Mădălina Dan, Florin Fieroiu, Eduard Gabia, Liana Tugearu şi Miriam Răducanu, iar în 2014, la ediţia inaugurală, au fost premiaţi Mihaela Alexandra Dancs, Silvia Ghiaţă, Cosmin Manolescu, Mihai Mihalcea, Alexandra Pirici & Manuel Pelmuş şi Ioan Tugearu.

Programul evenimentului

Aflate la a 5-a ediţie, Premiile CNDB 2018 îl vor avea ca MC pe coregraful şi performerul Paul Dunca, devenit deja emblema acestui eveniment. Alături de el şi de partenerii CNDB a fost pregătită o seară interactivă.

Începând cu ora 19.00, la Sala Elvire Popesco vor fi prezentate filme în premieră, vor avea loc decernarea Premiilor şi lansarea cărţii FranceDanse Orient-Express 2017 în România, volum apărut sub egida Institutului Francez din România şi coordonat de Oana Cristea-Grigorescu şi de Andrei Popov.

Program desfăşurat în 13 ţări din Europa Centrală şi de Est şi în care România a jucat un rol central, FranceDanse Orient-Express a readus "în lumina reflectoarelor dansul contemporan, aşa cum este el conceput în Franţa, adică în toată diversitatea lui, a facilitat întâlnirile şi dialogul între artişti francezi şi români, a contribuit la construirea de parteneriate strategice între instituţii şi structuri independente, la diversificarea publicului", spune Irina Petrescu, directoarea delegată a Institutului Francez din Bucureşti şi coordonatoarea programului în România.

Seara se încheie cu un cocktail de la 20.30 şi un ciné-concert de la 21.00, susţinut de Karpov not Kasparov, duo electric care produce muzică de "acţiune şi reacţiune" din 2009, pe scene din România şi Europa.

Cu mâinile legate

Adrian Onciu
Cu mâinile legate
Editura Trei, 2018



***
Fragment în avanpremieră

Prolog

Dacă mi-ar fi spus cineva acum trei luni că, într-o după-amiază plăcută de toamnă, o să fiu pe bancheta din spate a unei maşini de Poliţie, speriat şi cu cătuşe la mâini, aş fi râs ca la o glumă bună. Doar că acum nu-mi venea deloc să râd, mai degrabă să-mi plâng de milă. Eram într-o situaţie de-a dreptul disperată. Culmea este că, în ciuda a ceea ce ştiam că se întâmplase, mă chinuia un puternic sentiment de vinovăţie. Şi îmi dădeam seama că sentimentul se va accentua, inevitabil. Oricât m-aş fi învârtit în jurul cozii, oricât aş fi pretins că, de fapt, fusesem victima unei înscenări, cătuşele reci din oţel cromat mă aduceau repede la realitate. Ele spuneau un singur lucru: că greşisem şi trebuia să plătesc!

Îmi era ciudă. Alţii ar fi protestat, s-ar fi dat cu capul de pereţi, şi-ar fi smuls părul, ar fi făcut un întreg circ. Însă eu preferasem să mă comport suspect. Suspect de calm, ceea ce nu mă caracteriza. Deşi nu-mi plăcea să recunosc, acel stupid sentiment de vinovăţie mi-ar fi putut fi fatal. Aproape că-l înţelegeam pe Rusu. Zece din unsprezece procurori ar fi procedat la fel. Cât despre judecător, ce să-i reproşez? Că nu manifestase suficientă empatie pentru un tip fără cazier? Că nu fusese acolo, să vadă cu ochii lui ce se întâmplase? Bullshit!

Mă dărâma gândul că îi dezamăgisem cumplit pe Mihai şi pe Daria. Prietenii, rudele, vecinii, foştii colegi, cunoştinţele de pe Facebook, duşmanii aflaseră cu toţii că eram un soi de monstru. Cei din urmă aşteptaseră evenimentul ca pe o confirmare a propriului instinct sau a unui sumbru presentiment. Stătuseră la pândă şi, iată, momentul venise. Răbdarea le fusese răsplătită cu vârf şi îndesat. Odată şi odată trebuia să iasă la iveală adevărata mea faţă. Alta decât cea de bărbat deseori antipatic şi pus pe harţă. Ceilalţi, prietenii sau indiferenţii, îşi ziseseră probabil că pe lumea asta trăiau mulţi psihopaţi şi că, într-adevăr, aparenţele înşelau.

De când începuse nebunia, uneori eram resemnat, îmi doream să mor, alteori îmi venea să urlu de nervi şi de neputinţă. Presiunea enormă, ochii care mă priveau în felul ăla acuzator, nu făcuseră decât să adâncească depresia. Crezusem că ultimele zile vor fi şi cele din urmă. Supravieţuisem printr-un miracol. Şi coşmarul de-abia începea, conştientizam asta. Ca să scap de el, aveam o singură cale: să-mi demonstrez nevinovăţia. Altfel, mai devreme sau mai târziu, aveam să cedez. Definitiv.

Maşina a oprit din nou în traficul infernal al Capitalei. Eram atât de absent, încât cu greu îmi dădeam seama unde mă aflu. De pe scaunul din dreapta şoferului, comisarul Manolache mă privea discret în oglindă. Parcă s-ar fi temut să nu fac vreo prostie, să-l lovesc pe colegul lui, să-l strâng de gât pe şofer şi să sar din mers, înainte ca maşina să oprească într-un stâlp de pe marginea străzii. Fix ca în filmele americane de duzină. Doar că aptitudinile mele fizice ar fi putut, în condiţiile alea, să mă ajute cel mult să încasez doi pumni în plină figură. Departe de mine cel mai mic gând să evadez.

Comisarul a răspuns la telefon. I-a anunţat pe colegii de la arestul Poliţiei c-o să ajungem în 10-15 minute. O să fie circ la televizor, ca de obicei când presa avea subiecte-bombă. Însă începusem să mă obişnuiesc. Eram pe jumătate vaccinat, găsisem antidotul, deşi era ultimul lucru pentru care să-mi fac probleme. Mă aşteptau situaţii infinit mai dure. Dacă nu voi fi pregătit, voi ceda foarte repede. Puşcăriile româneşti puteau fi iadul pe Pământ.

Pe lângă noi a trecut în viteză o Salvare cu sirenele pornite. Mă uitam cu coada ochiului la Ifrim, părea relaxat. Butona pe mobil, dădea impresia că are tot timpul din lume. Aerul său degajat, plictisit, făcea parte din războiul psihologic. Războiul nervilor, care pe care.

Maşina Poliţiei înainta încet, în coloană. Au depăşit-o doi ciclişti angrenaţi într-o cursă de curierat. Altădată i-aş fi invidiat, din postura de şofer prins în ambuteiaj; acum îmi erau indiferenţi. Cu cât ajungeam mai târziu, cu atât mai bine. În fond, unde ne grăbeam?

Am intrat în curtea Poliţiei pe poarta metalică grea, care culisa zgomotos pe roţile ruginite. O văzusem pe YouTube, imaginea ei mă bântuise în ultimele nopţi. După cum mă aşteptam, am avut parte de o primire rezervată VIP-urilor. În timp ce maşina oprea în faţa porţii, fotoreporterii şi cameramanii s-au repezit să prindă măcar un cadru cu vedeta arestului preventiv. Încercam să mă stăpânesc, să fiu calm. În alte condiţii, le-aş fi spus vreo două, le-aş fi tras şi câteva şuturi. Aveam multe de reglat cu şacalii care îmi săriseră la gât. Vânatul căzuse, fusese doborât, acum nimic nu-i mai putea opri. La câte aberaţii scriseseră despre familia Zaharia, nu era de mirare că mi se urcase sângele la cap. Deocamdată, am ridicat doar mâinile încătuşate şi le-am arătat degetul mijlociu. În timp ce poarta se închidea în urma noastră, inspectorul Ifrim m-a ajutat să cobor protejându-mi capul, grijuliu. Fotoreporterii se căţăraseră pe gard să mă pozeze. Povestea mea făcea toţi banii, ridicase ratingurile până la cer, devenisem subiectul must have al oricărei emisiuni de dezbatere. Jurnalele de ştiri începeau şi se terminau cu mine. Dacă mă putea consola cu ceva, devenisem aproape la fel de popular ca Simona Halep.

Ajunşi în mediul lor, poliţiştii râdeau la bancul porcos al inspectorului Ifrim. Un gardian mi-a verificat lucrurile personale: ceasul, verigheta, ţigările, bricheta, portofelul cu acte, carduri şi bani. A urmat amprentarea, apoi mi-au luat şireturile şi cureaua. Mi-au comunicat programul, orele de deşteptare şi de stingere, orele de masă, ce aveam voie să fac şi ce nu, câte vizite şi pachete puteam primi. Poliţistul care mă preluase să mă conducă în celulă nu fusese nici amabil, dar nici măgar. Ca toată lumea, aflase multe despre mine. Şi, dacă m-ar fi înjurat, n-aş fi avut replică, la ce portret îmi făcuse presa.

Voi sta o perioadă într-o cameră cu patru paturi suprapuse câte două. De cum am intrat, am remarcat duşul şi veceul pe dreapta. Mirosurile de clor şi de aer închis m-au izbit încă din uşă. De asta mă temusem cel mai tare, de primul impact. Colegii de garsonieră par nişte simpatici: doi găinari, hoţi de buzunare, recidivişti a enşpea oară, plus un contrabandist de ţigări. După tatuajele pe care le afişau, cu siguranţă nu urma să discut cu ei despre Pescăruşul lui Cehov. Găinarii par încântaţi să mă vadă, îmi zâmbesc de parcă vor să le dau un autograf. În schimb, contrabandistul, un tip musculos şi foarte grav, este mai reţinut, cu el s-ar putea să am mici probleme.

Mă aştept să nu pot închide ochii în primele nopţi. Trebuie să fiu tare, trebuie să rezist. Daria şi Mihai mă vor ţine în viaţă. Încă sper. Singura mea şansă este să am în continuare încredere. Şi să lupt până la capăt.

1

Bucureşti, cu 12 săptămâni înainte

Ajung cu întârziere în platoul televiziunii şi îl simt pe Marius, producătorul, cum îmi aruncă săgeţi. Scuzele cu traficul nu mai ţin, le-am tot folosit. Anca, roşcata de la make-up, mă preia din zbor în cabina de machiaj, înainte să ţipe Marius. Sunt probleme cu aerul condiţionat, unde dracu-i meşterul ăla? răcneşte producătorul, cu mobilul la ureche. După cinci minute, mă sună plin de nervi. Comut pe speaker.
- Hai, Dragoş, ne mişcăm şi noi mai cu talent?
- Imediat, şefu'... Gata, ultimul retuş.

Îi fac cu ochiul Ancăi, care îmi zâmbeşte în timp ce mă dă cu fond de ten. E o puştoaică de 21 de ani, învaţă din mers tainele meseriei şi tind să cred că alte calităţi au recomandat-o atunci când şi-a luat postul în primire. Altfel, i-aş fi recunoscător dacă după machiaj nu aş arăta ca un zombi.

Îi mulţumesc, îmi pun costumul de scenă şi ajung, în sfârşit, în platou. Sunetistul Nick face probe de microfon; le strâng mâna invitaţilor, iar pe colega de la UNATC, Cornelia, o îmbrăţişez. Schimbăm două vorbe, de complezenţă. Nu ne văzuserăm de ani buni, ea divorţase recent şi rămăsese cu doi copii. O întreb dacă să-mi pară rău sau nu. Îmi şopteşte că se simte uşurată, a scăpat de-o mare pacoste.

Regizorul de platou ne anunţă că mai avem 30 de secunde. De data asta era o emisiune înregistrată, mă aşteptam să am mai puţin trac. Ar fi trebuit să filmăm a doua zi, seara, în direct, însă, din motive care îmi scăpau, mă chemaseră inopinat la sediul televiziunii.

Pe monitorul de control începe să ruleze genericul, pe fundalul muzical live al trupei din platou. Dansez în ritm împreună cu asistenta Iulia. Îl aud în cască pe regizor, trag aer în piept.
- ...  şi 3, 2, 1, intrăm!
- Bună seara, doamnelor şi domnilor, şi bine aţi revenit la emisiunea-concurs Roata Norocului, numai aici, la VIP TV!

Timp de 90 de minute, încerc să fiu agreabil, mă rog, cât îmi permite textul citit de pe prompter. E un format de show pentru publicul larg, fără pretenţia de a revoluţiona divertismentul. Dintre cunoscuţii mei, nu se uită niciunul la Roata Norocului. De fapt, mulţi chiar au renunţat la televizor. Dacă vor să vadă vreo emisiune, oricare, o găsesc lesne pe internet. Cât despre mine, încerc din răsputeri să nu arăt publicului cât de tare mă dau în vânt după show-ul de la VIP TV în care am calitatea de gazdă.

Pentru un tânăr actor din Bucureşti, fără un contract pe termen lung cu vreun teatru, colaborarea cu un post de televiziune naţional e mai mult decât onorabilă. De fapt, simţeam că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Jobul mi-a oferit notorietate şi o satisfacţie materială greu de atins în breasla actorilor. Aşa că, indiferent de propria părere legată de Roata Norocului, când m-au sunat în urmă cu trei ani să dau o probă, m-a încântat ideea că aş putea să semnez contractul. În fond, câţi actori ajung să joace doar rolurile la care visează? Mulţi zic mersi şi pentru o simplă figuraţie într-o reclamă ieftină. Aşa că nu am motive să mă plâng. Iar Daria m-a liniştit atunci, în felul ei. Mi-a promis, ironic, că, oricât de slab ar fi show-ul, îl va urmări cu atenţie, duminică de duminică.

Răsuflu uşurat când pe ecran se derulează genericul de final. Invitaţii s-au mobilizat peste aşteptări - au glumit, au râs, s-au ciondănit amical, iar Cornelia chiar a câştigat şi ceva bănuţi de buzunar. Înainte să plece, mă invită la o cafea. Cu regret, îi spun că rămâne pe altădată, urmează şedinţa de analiză cu cei din staff. Fusese ultima ediţie a sezonului şi, ca de obicei, se trăgea linie şi se luau decizii: ce schimbăm, ce aducem nou în sezonul viitor, cum putem creşte ratingul, ce invitaţi-vedetă avem pe listă.

În afară de regizor, directorul de imagine şi producătorul show-ului, la analiză participa şi directoarea de programe, Sanda Lupu. De ea depindea cam tot ce mişca în televiziune. Sanda avea ultimul cuvânt în legătură cu orice emisiune nouă sau cu orice actor. Era deplin conştientă de puterea ei, pentru că la nivel naţional doar trei directori de programe contau cu adevărat. Trei posturi de televiziune încasau crema bugetelor de publicitate. Iar câştigurile din publicitate, vitale, influenţau în mod direct bugetele emisiunilor. De obicei, cu cât un program TV costa mai mult, cu atât cei implicaţi câştigau mai bine. Cu o singură condiţie: să aibă rating!

În ultimele trei săptămâni primiserăm semnale îngrijorătoare. Din păcate, după şase sezoane se întâmplase inevitabilul: publicul se cam săturase de Roata Norocului, iar asta se vedea clar în rapoartele de monitorizare a audienţei şi, implicit, în încasările din publicitate. Şedinţa începuse într-o atmosferă grea, încordată. Marius îmi împinge în faţă două foi cu cifre pe care le ştiam în mare. În ciuda antipatiei reciproce dintre noi, şi el avea de pierdut dacă treburile mergeau prost. Îi înţeleg cu greu expresia de satisfacţie de pe chip.

Mă priveşte lung şi lansează primul avertisment.
- Dragoş, ceva nu merge la show-ul ăsta...

Primesc lovitura cu graţie. Îi zâmbesc strâmb.
- Începem să pierdem bani, îmi explică el pe acelaşi ton sobru, ca unui tip picat din Lună. Costurile depăşesc încasările.

Colegii întorceau foile pe toate părţile, încercând să pătrundă dincolo de cifre. Se căuta un ţap ispăşitor, iar cel mai la îndemână era nimeni altul decât gazda emisiunii. Directoarea Sanda îmi cerea un punct de vedere, fie şi formal. O vedeam cum se foieşte. Simţeam că decizia fusese luată, doar că din procesul-verbal lipsea mea culpa.

Şi îmi sare ţandăra.
- Vrei să spui că oamenii nu se mai uită la Roata Norocului pentru că le-am devenit brusc antipatic?!
- Uite ce-i, n-am chef să ne certăm...

Că tot pornise balul, m-am gândit să le zic ce aveam pe suflet. Mi se părea incorect să plătesc doar eu oalele sparte.
- Dacă e să-mi reproşez ceva, Sanda, este că nu am reuşit să vă conving să schimbaţi la timp unele lucruri.

Directoarea mă priveşte de sus, aparent surprinsă.
- La ce te referi? m-a întrebat, cu ochii în telefonul mobil.
- Scriptul e foarte prost... Citesc de pe prompter numai tâmpenii. V-am rugat să mă lăsaţi să-mi scriu singur textul.
- Ai impresia că eşti mai talentat decât scenaristul nostru? rânjeşte Marius.
- Cu siguranţă! Punctul doi: formatul emisiunii este depăşit. La orice propunere de îmbunătăţire v-aţi făcut că plouă, stimaţi colegi.

Sanda, mirată, îşi ridică ochii din telefon.
- Ce propuneri?!
- Îţi spune Marius. Credeam că ţi le-a comunicat. Punctul trei: aţi ales invitaţii de capul vostru. Sugestiile mele au fost catalogate drept stupide.

Directoarea este surprinsă.
- Ce sugestii, Marius?!
- Ei... Prostii! A descoperit Dragoş roata în televiziune, îţi dai seama.

Arogantul şi deşteptul pământului ar fi meritat un pumn în plină figură. Reuşise să mă scoată din pepeni. Am încercat să mă abţin.
- Punctul patru: totul a mers bine până aţi luat decizia înţeleaptă de a programa emisiunea duminică seara, la concurenţă cu cel mai tare show. Ăla costă de douăzeci de ori mai mult decât Roata Norocului şi are un rating de patru ori mai mare. Ce vreţi de la mine, în condiţiile astea? Cum să mă lupt cu ei? Să-mi dau jos chiloţii, în direct?! Dacă nu investiţi, dacă vă doare-n cot de propunerile mele, dacă rămâneţi încremeniţi în aceleaşi proiecte prăfuite, cum să iasă altceva decât un mare fâs?!

Mă încinsesem şi explodasem. Aşteptam demult momentul, avea şi răbdarea mea o limită. Sanda îşi pusese mobilul deoparte şi îl ţintuia cu privirea pe Marius. Părea şocată că le-o spusesem atât de direct. Cine mă credeam? În fond, eram un biet actoraş, nu-i aşa?
- Din păcate, Dragoş, ne oprim aici cu Roata Norocului. Emisiunea iese din grilă. Astăzi am înregistrat ultima ediţie, spune ea cu falsă părere de rău. Primesc un SMS. E de la Daria: Să nu întârzii, te rog. Avem o surpriză! Orice surpriză îmi pregătise soţia, eu aveam una şi mai mare.

Producătorul ţinea morţiş să plătească nişte poliţe.
- Iar dacă te dai aşa deştept, lasă-te de meserie, prietene, că oricum nu ţi se potriveşte... Fă-te producător, da?

Calm, întind mâna, iau de pe masă paharul plin cu apă, beau o gură şi îi arunc restul în ochi lui Marius. Rămâne o clipă interzis, apoi sare ca ars, să mă lovească. Reuşesc să mă feresc, îi trag un pumn zdravăn, însă al doilea ratează ţinta, înainte ca regizorul să ne despartă. Figura îngrozită a directoarei face toţi banii. Se temea, probabil, să nu-i cârpesc şi ei vreo palmă.

Ies din sala de şedinţe sub o ploaie de înjurături. Marius îmi zbiera, printre altele, că mă dă pe mâna Poliţiei şi n-o să mai pup în veci un job în televiziune. Avea falca umflată, îl puteam înţelege. Colegii îl ţineau de mâini să se calmeze, însă zbaterea lui de pit bull turbat părea forţată. Dorinţa de a-şi lua revanşa fusese inhibată de teama că şi-ar agrava, inutil, situaţia. Ştia că avea şanse infime să mă atingă.

În parcarea din spatele clădirii văd că am pană, roata din stânga-spate se dezumflase. Ghinion. Dacă n-aş fi coborât rapid cu liftul, aş fi zis că la mijloc era răzbunarea tâmpitului de Marius. Îmi aprind ţigara, îmi suflec mânecile şi iau cricul din portbagaj. Asta e, o terminasem cu VIP TV, dar măcar mă răcorisem. Pur şi simplu mă scoseseră din sărite aroganţa şi tupeul lor, pe lângă faptul că mă dăduseră afară. Eram conştient că alţii în situaţia mea ar fi înghiţit în sec, le-ar fi dat dreptate şi şi-ar fi cerut scuze că ratingul o luase la vale, asumându-şi mare parte din vină, în speranţa că directoarea Sanda Lupu, în mărinimia ei, le va oferi o nouă şansă.

Mă aşteptam ca incidentul să aibă urmări. Ameninţările lui Marius aveau un oarecare temei, se bazau pe solidaritatea de breaslă. Producătorii TV, puţini câţi erau, se cunoşteau bine între ei. Şi chiar dacă nu se iubeau, puteau să mă facă să regret gestul. Nimeni nu avea nevoie, în propria curte, de un prezentator bătăuş. Iar dacă povestea ajungea cumva în ziarele de scandal, atunci cariera mea în televiziune se termina la fel de abrupt cum începuse.

Înainte să strâng ultimul şurub, îmi scot altă ţigară, sprijinit de capota maşinii. De nicăieri, apare un cerşetor care mă sperie.
- Ce faci, şefu'? Te ştiu de la televizor... Ai doi lei de-o pâine?

La întrebarea asta, de obicei rămân fără reacţie. Bărbatul insistă.
- Măcar o ţigară... N-am fumat de trei zile, să mor dacă te mint.

Continui cu roata de rezervă, strâng şurubul şi arunc cricul în portbagaj, împreună cu cauciucul spart. Îi resping apelul Dariei. Când dau să plec, omul face o ultimă încercare.
- Speak English? Deutsch?

Reuşeşte să mă amuze. Găsesc o bancnotă de un leu şi i-o întind. O ia şi o studiază în zare, ca şi cum ar fi bănuit că-i falsă. Pornesc motorul şi îl aud ca prin vis:
- Un leu?! Thank you, sir! Gura mă-tii de calic care eşti!

Mi-a plăcut. După o zi ca asta, m-a făcut să zâmbesc. Îl văd prin oglinda retrovizoare, îşi aprinde o ţigară, trage cu sete şi suflă rotocoale de fum. Totuşi, viaţa e frumoasă!

De la sediul televiziunii până acasă, în Voluntari, ajung de obicei în cel mult 20 de minute. Mi-era greu să-mi scot din cap întâmplarea din timpul şedinţei şi, mai ales, posibilele urmări. Însă până la consecinţe aveam o certitudine: aventura mea la Roata Norocului tocmai se încheiase spectaculos, cu un pumn în plină figură. Trebuia să recunosc, m-am simţit atât de bine când l-am pocnit pe Marius! Omul o meritase, adunasem prea multă frustrare în ultimii ani. Iar eu n-am fost nici pe departe primul actor care să se plângă de comportamentul individului. Din punctul ăsta de vedere, aveam puţine regrete. Colegii mă vor felicita.

Priveam în urmă fără mânie la perioada mea de glorie. Lumea începuse să mă recunoască pe stradă, să mă salute cu simpatie. În plus, cumpărasem casa din Voluntari, fusesem cu familia în concedii relativ exotice, ne permiseserăm mici extravaganţe. Până la şedinţa de astăzi, conştientizasem foarte puţin faptul că, la un moment dat, aş putea rămâne fără job. Cât lucrurile au mers bine şi am fost, cumva, pe creasta valului, trăisem cu senzaţia că totul va dura o veşnicie. Însă iată că am căzut pe neaşteptate de acolo, din vârf, iar acum existau şanse mari să mă doară mai tare decât aş fi crezut. Şi să-mi revin foarte greu. Sau deloc. Deschid porţile cu telecomanda şi, în timp ce bag maşina în curte, încerc să-mi imaginez cum o să decurgă discuţia cu Daria şi ce o să-i spun lui Mihai. Îi dezamăgisem de puţine ori.

În living - surpriză! Daria face o poză cu mobilul în timp ce eu mă uit lung la tortul de pe masă, pe care ard două lumânări cu numărul 80. Lângă tort, şampanie şi pahare. Mihai se amuză de figura mea tâmpă, fără reacţie. Sar amândoi pe mine şi mă strâng în braţe.
- Felicitări, Dragoş! Şi la cât mai multe emisiuni de succes!

Mă sărută scurt. Daria se ţinuse de promisiune şi urmărise fiecare ediţie. Cu cea de azi, se adunaseră optzeci în ultimii trei ani. Le ţinuse evidenţa într-un carneţel. Motiv de sărbătoare, nu-i aşa? Doar că, oricât aş fi încercat să-mi exprim bucuria, degajam doar nelinişte, supărare şi îngrijorare.
- Ce-i cu tine?! S-a întâmplat ceva?

Cad moale pe fotoliu, deschid şampania cu zgomot şi torn în pahare.
- Dragoş?!
- Mulţi ani! îi urez, cu un zâmbet chinuit.

Încerc să amân momentul. Ciocnim şi bem. Ea doar o gură, eu până la fund. Mihai abia aştepta să primească dulcele preferat, tortul cu cremă de nuci şi frişcă.
- Mama, vreau tort.

Daria îi dă o felie, în timp ce eu îmi torn încă un pahar de şampanie, înainte de a-i spune vestea cea mare.
- Azi am avut două ghinioane... Cu care vrei să încep?

Tonul meu nu prevestea nimic bun, aşa că Daria îl duce pe Mihai în camera lui, să-şi termine prăjitura. Când revine, eu deja sunt la al treilea pahar.
- Zi-mi despre ghinionul mare, mă îndeamnă Daria.

Îi povestesc cât pot de calm. Mă ajută mult băutura. Aş vrea să ies să fumez, dar întâi trebuie să-i spun tot. Pe măsură ce află, mă simt din ce în ce mai mic. Daria era total împotriva violenţei. De când ne căsătoriserăm, aflase despre două mici încăierări, ca între bărbaţi, niciuna cu consecinţe grave. De fiecare dată mă muştruluise zdravăn. Ştia că în anumite situaţii puteam fi foarte arţăgos şi încerca să mă tempereze.

Acum părea dărâmată. Vestea o întorsese pe dos, abia scosese două vorbe, deşi în împrejurări similare cu greu o puteam opri. Îi dăduseră lacrimile şi chestia asta mă doboară, aşa că mă apropii şi dau s-o îmbrăţişez.
- Lasă, ne descurcăm noi...

M-aş fi aşteptat ca încurajările să vină din partea ei. O sprijin, luând-o pe după umeri, dar ea mă respinge.
- Cum ne descurcăm, Dragoş?! Avem de plătit rata la casă. Îl avem pe Mihai... Cum, îmi spui?
- Câteva luni, până îmi găsesc ceva, ne ajung banii de la Roata Norocului... Ultimele patru ediţii.
- Tu glumeşti?! Să zici mersi dacă tipu' ăla nu-ţi face plângere la Poliţie.
- Ce legătură are una cu alta? Am un contract, Daria...
- Şi în contract scrie că poţi să-i baţi, să-i insulţi şi pe urmă să-ţi dea banii, nu-i aşa?! Eşti copil!

Trebuie să fumez, discuţia începuse să-mi dea dureri de cap. O las pe Daria plânsă, cu felia de tort neîncepută, îmi iau ţigările şi bricheta şi mă retrag pe terasă. Are dreptate, e posibil să rămânem fără banii ăia. Iar ca să-i dau în judecată, în afara onorariului pentru avocat, exista o probabilitate destul de ridicată de a pierde procesul şi aş putea fi obligat să le plătesc şi daune. De-abia acum realizam în ce rahat intrasem.

Şampania m-a ameţit cât să adâncească şi mai tare rana. Mă consolez că mâine, după un somn bun, o să privesc dezastrul cu alţi ochi. Dau să intru în casă, dar mă ciocnesc de Daria. Simte nevoia unor explicaţii suplimentare şi asta mă enervează. Cred că am încasat suficiente lovituri pentru o singură zi.
- Şi acum, ce urmează? mă întreabă senină, în timp ce-şi trage scaunul.

Pare să fi depăşit prima undă de şoc.
- Nu ştiu... Încerc la alte televiziuni.
- Tu auzi ce vorbeşti?! Ce televiziune te mai angajează după scandalul ăsta? M-ar mira să te primească şi la Godot... Ţi s-a dus buhul de recalcitrant, de bătăuş, de om care face probleme pe unde ajunge.
- Zău?! Chiar aşa?
- Ţi-ai găsit momentul să fii ironic. Degeaba ai talent cu carul, dacă te porţi ca un derbedeu.
- Tu n-ai fost acolo, Daria... Îi cunoşti prea puţin pe cretinii de la VIP TV. Ne tratează ca pe ultimii papagali.
- Crezi că are importanţă dacă-ţi dau dreptate? Vrei să schimbi tu lumea? Ştii bine, aşa merg treburile în showbiz. N-a fost ca şi cum ai fi vreun novice. Dacă iubeşti meseria asta, atunci acceptă-i regulile. Dacă nu, du-te şi dă cu mătura la teatru... Sunt convinsă că acolo n-o să te mai supere nimeni.
- Mda, bine... Fii sigură că nu mi-e ruşine să dau cu mătura, dacă-i nevoie.
- Dragoş, în meseria ta, alţii fac regulile. Pricepe odată! Bun, pot înţelege, te-ai răcorit, aveai o chestie personală cu Marius. Dar tocmai în public ţi-ai găsit, în sediul televiziunii, de faţă cu directoarea şi colegii lui?!
- Ai dreptate. Am greşit.
- Doar atât?! Sunt foarte curioasă cum o să ne descurcăm.
- O să-mi găsesc ceva. Orice... Dacă e nevoie, renunţ la actorie, bine?

Mă ridic rapid, intru în casă fără să-i aştept replica. În momentul ăsta, continuarea discuţiei ar agrava lucrurile. Ar isca un scandal domestic de care vreau să mă lipsesc.

Când trec prin bucătărie, Dariei îi sună mobilul. Era Vanda Roca, mama lui Tudor, băieţelul cu care Daria făcea meditaţii la engleză. Îi dau telefonul şi mă trimite să deschid poarta. Băiatul era cu un an mai mare decât Mihai şi se împrieteniseră de când Tudor începuse să vină la noi la meditaţii. Părinţii lui o găsiseră pe Daria printr-o recomandare, iar aranjamentul le convenea şi pentru că locuiau foarte aproape, tot în Voluntari.

O salut pe Vanda, după ce îşi ia rămas bun de la Tudor şi îi urează spor la treabă. Femeia urcă sprintenă într-un BMW X6 negru şi îmi face semn cu mâna înainte de-a pleca. Abia reuşesc să schiţez un gest, atât de dărâmat sunt.

În timp ce Daria îşi începe ora de engleză cu Tudor, îl rog pe Mihai să nu-i deranjeze şi mă retrag în biroul de la etaj. Pe site-ul OLX.ro găsesc sute de locuri de muncă. Le exclud din start pe cele legate de actorie, puţine la număr, foarte prost plătite şi cu minime cerinţe de experienţă sau talent. Până mă lămuresc dacă mai am vreun viitor în televiziune, ar fi bine să mă gândesc la variante. M-ar tenta, măcar temporar, să fac taximetrie la Uber, însă Golful nostru prăfuit nu se încadrează în exigenţele firmei. Joburile de instalator, electrician, zidar sau alt gen de meseriaş sunt şi ele excluse. Iar să muncesc în străinătate am urât dintotdeauna. Mai exact, am urât din momentul în care un foarte tânăr actor, bun prieten, altfel tonic şi pozitiv, a plecat disperat în Germania, pentru că nu-şi găsise un rost în ţară. Acolo, în scurt timp, s-a produs tragedia. Într-o clipă de depresie, s-a aruncat sub roţile trenului. Câteva zile am încercat să-mi dau seama ce i s-a întâmplat. Ce a fost în mintea lui Cornel? Cât de dureros trebuie să fi trăit sentimentul inutilităţii, al eşecului profesional? Cornel iubise teatrul, iubise nespus actoria. Îl măcinase încontinuu faptul că, sub presiunea constrângerilor materiale, acceptase orice, acceptase să joace în Bucureşti roluri minore, insignifiante, mult sub talentul său, să alerge tot timpul după puţinii bani de supravieţuire. Într-un cuvânt, se simţise umilit. La o bere, îmi povestise cu mult umor, dar şi cu amărăciune, cum încercase să intre prin concurs la două teatre de stat din Capitală, unde jocurile fuseseră deja făcute. Ieşise de la interviuri plin de furie. Sentiment pe care îl trăisem şi eu, cu ani în urmă. Lui îi plăcuse în mod special scena, contactul direct cu publicul. Televiziunea şi filmul îl atrăseseră doar din perspectiva banilor. Mult timp mă gândisem la ce însemna să fii un actor atât de talentat şi să-ţi găseşti sfârşitul într-o gară din Germania, departe de cei dragi, fără speranţe, dezamăgit de ce-ţi oferise viaţa.

Citind anunţurile cu locuri de muncă, mi-l imaginam pe Cornel. Îmi imaginam disperarea lui. Conflictul său interior. Lucrase ca muncitor necalificat într-un supermarket din Berlin, unde împingea cărucioare cu marfă, în timp ce visa la aplauzele spectatorilor. Mă cutremuram că aş putea ajunge în aceeaşi situaţie. Uneori, drumul de la extaz la agonie era atât de scurt! Şi de dureros.

Anunţurile de pe OLX mi se derulară prin faţa ochilor, dar parcă mi se pusese o ceaţă, le vedeam ca prin vis: consilier vânzări, mecanic auto, operator calculator, ospătar, operator pariuri sportive, arhivist, DJ part-time, model pentru mascotă, animator petreceri, solist de muzică uşoară, fotograf, manager club de noapte, coregraf, bucătar, copywriter... Deja obosit, riscam să mă cuprindă şi mai tare depresia. Încerc să rămân optimist. Mai erau şi alte televiziuni în afară de VIP TV. N-o fi dracul chiar atât de negru. La urma urmei, Roata Norocului avusese succes până de curând, iar succesul fusese, cumva, legat şi de numele meu.

Mă duc la geam şi-mi aprind ţigara. E foarte cald pentru sfârşitul lunii mai. Dincolo de gardul din spate al casei este o livadă de meri. Aparţine unei unităţi militare, de fapt Serviciului de Informaţii Externe, SIE. Când înfloreau copacii, era o plăcere să-i priveşti. Florile căzuseră şi pe iarbă părea că ninsese din loc în loc, unde vântul adunase grămezi de petale albe.

Nici nu ştiu cum a trecut ora de meditaţie. O aud pe Daria ieşind pe terasă la o cafea, împreună cu Vanda, care îl lăsase pe Tudor să se joace pe consolă cu Mihai. Fumez la geam mascat fiind de balcon, aşa că aud ce discută cele două femei fără să fiu văzut. Se înţeleg bine, prietenia dintre copii a contribuit decisiv la relaţia dintre mămici. Daria îi spune Vandei că Tudor face progrese la engleză. Dacă ar continua şi în vacanţa de vară, ar ajunge la un nivel intermediar de conversaţie. Vanda e bucuroasă de idee. Apoi o întreabă pe Daria dacă are probleme, că pare supărată.

După un timp de tăcere, Daria îi împărtăşeşte necazul.
- Cu Dragoş ar fi nişte... hai să le zicem, probleme. L-au anunţat că i se suspendă emisiunea din toamnă. Partea proastă e că ar trebui să primească banii pe ultimele patru ediţii şi... sunt şanse mari să nu-i mai vadă deloc.
- De ce?!
- Mă rog... e complicat. Mi-e şi jenă să-ţi spun.

Şi mie să ascult pe furiş, dar sunt foarte curios.
- Daria, dacă te pot ajuta, cu mare drag.
- Mulţumesc, e greu să mă ajuţi... Dragoş a făcut-o lată. L-a bătut pe producător, chiar în sediul televiziunii. Erau în şedinţă cu directoarea... Un întreg scandal, îţi dai seama.
- Dar ce s-a întâmplat?!
- S-au acumulat tensiuni. Plus o antipatie reciprocă. Plus anunţul cu suspendarea emisiunii. Plus firea războinică a lui Dragoş, pe care uneori nu-l înţeleg...

Nici eu nu mă înţelegeam de multe ori.
- Ar fi putut să se abţină... Dar e prea orgolios. Şi cu cine? Cu cei care-l plătesc?!
- Sunt convinsă că o să găsească altceva... E un actor foarte talentat.
Mersi, Vanda, eşti drăguţă.
- Poate lucra la orice televiziune, Daria. Are charismă, notorietate, un CV... doar nu-i un necunoscut de pe stradă.
Dragă Vanda, dacă mai continui mult cu complimentele astea, mă duc cu CV-ul direct la CNN.
- Încerc să văd dincolo de aparenţe - producătorii din televiziuni sunt o castă, Vanda. Îşi fură reciproc actorii, şi-i rotesc între ei, iar când apare unul ca Dragoş, care suportă greu mitocăniile şi are antecedente în materie de altercaţii... mi-e teamă că au de unde alege.

Punct ochit, punct lovit. Îmi era teamă de acelaşi lucru.
- Dragoş mai are vreun job, în afară de cel din televiziune?
- Nu. Colaborări sporadice... Rareori reclame, prezentări la câte un eveniment, spectacole de club într-o trupă de teatru independent. Nu ştiu cum o să facem cu rata la casă, sincer.
- Aş vrea să te încurajez să vezi partea plină a paharului, Daria. Sunteţi o familie reuşită, aveţi un copil extraordinar... Dacă totul s-ar reduce la bani, înseamnă că eu ar trebui să radiez de fericire, nu-i aşa?

Pe Vanda o văzusem oricum, dar nu nefericită. O brunetă senzuală, echilibrată, cu un uşor aer misterios, al cărei fizic ar trezi interesul oricărui bărbat cu pretenţii. Întâmplător sau nu, se nimerise ca soţul ei, Viktor Roca, să fie milionar, în Top 300 cei mai bogaţi români.
- Înclin să cred, fără vreo urmă de ironie, Doamne fereşte, că problemele tale sunt un pic mai uşor de suportat, îi replică Daria.
- Depinde cum priveşti lucrurile... Când sunt în joc chestiuni existenţiale, pierderea unui cămin sau asigurarea traiului zilnic, atunci da, se nasc tragedii... Dar crezi că aspectele care ţin de sentimente, de relaţia în cuplu, de respectul reciproc, generează altceva decât drame? Cunosc oameni cu bani de o mie de ori mai nefericiţi decât aţi putea fi voi doi acum. Fără să bagatelizez suferinţa voastră...Ca să nu mai vorbesc de cei bolnavi. Ştii cum e, mai bine cerşetor viu, decât rege îngropat.
- Să înţeleg că ai vreo problemă de...?
- A, nu, suntem sănătoşi, slavă Domnului! Şi eu, şi Viktor, şi Tudor... Însă unii bărbaţi manifestă un egoism exacerbat. Lipsesc cam toată ziua, uneori zile la rând, iar când vin acasă fie par absenţi, fie îşi descarcă frustrările în sânul familiei... Pe urmă spiritele se încing inevitabil şi Tudor suferă enorm... Din păcate, Daria, la nervi oamenii îşi pierd bruma de inteligenţă.

Aici m-a lovit în plin.
- Îmi pare rău să aud asta, Vanda...
- Ţi-am spus-o doar ca să vezi că există suficiente motive de optimism cât timp sunteţi sănătoşi şi vă iubiţi.

Habar n-aveam ce era acum în mintea Dariei, însă, în ce mă privea, greu mă puteam consola cu faptul că şi bogaţii plâng.
- Mi-e teamă de ce va urma. Am construit atât de greu căminul ăsta, ne-am bucurat de el şi dintr-odată... Cum o să-i spun lui Mihai?
- Poate n-o să fie nevoie... Încearcă să rămâi optimistă. Orice problemă are cel puţin o rezolvare, să ştii. Chiar şi micile mele contre cu soţul, de care-ţi ziceam adineauri.
- Dar eu nu vreau să mă întorc într-un apartament de bloc, Vanda. Nu vreau. Mai bine mă mut la ţară şi cresc animale. Serios!
- O să se rezolve, stai liniştită... Primul şoc emoţional este cel mai greu de depăşit. Mâine o să vezi lucrurile altfel, o să vezi imaginea de ansamblu. Sunt convinsă că Dragoş se gândeşte deja la o soluţie.

Da, sigur, eram plin de soluţii. Adevărul e că mă lăsasem în voia sorţii. Era evident că o să vină şi momentul ăsta, mai devreme sau mai târziu. Nu puteam ieşi la pensie de la Roata Norocului. Dar cumva trăisem cu impresia că voi trece, inevitabil şi firesc, de la o etapă la alta, de la un show de televiziune la altul, că voi face paşi înainte, nu înapoi. Doar că astăzi îmi complicasem singur existenţa.

Aş vrea să le întrerup confesiunile, simt că duc într-o fundătură. Cobor la parter şi ies pe terasă, salutând-o pe Vanda. Îmi fac de treabă cu un trandafir agăţător, pe care îl leg de suportul din lemn. Cum bănuiam, Daria e gata să plângă.

Vanda se pregătea să plece, se ridică şi o îmbrăţişează.
- Trebuie să ajung acasă... Sună-mă, te rog. Oricând.
- Bine, OK... Cu Tudor ne vedem marţi la aceeaşi oră?
- Da, sigur, marţi, la şase.
- Mulţumesc mult pentru...
- O să fie bine, ai să vezi.

Se îmbrăţişează din nou. Încep să mă simt penibil. Ce căutam acolo?! Vanda îşi ia rămas bun, îi răspund cât pot de politicos, apoi intră în casă cu Daria, să-l recupereze pe Tudor din living, unde juca FIFA 19 cu Mihai. Îl aud pe băiat protestând, ar vrea să mai rămână. Însă tonul Vandei e suficient de autoritar încât să-i înăbuşe eventualele insistenţe.

Suntem din nou singuri, pe terasă. Îmi aprind ţigara. Zilele astea o să fumez mult. Ne uităm unul spre altul, de fapt privind în gol. Parcă ar vrea să-mi accentueze sentimentul de vinovăţie, are nevoie de o descărcare emoţională şi nu ştiu dacă sunt pregătit.
- Ce facem, Dragoş?

Grea întrebare.
- Vrei un răspuns acum, pe loc?
- Bine că lui Marius i-ai putut da răspunsul pe loc... În plină figură.
- Iar începi?!
- Da! Suntem într-un mare rahat, Dragoş, înţelegi? Pot şi eu să mă revolt puţin sau trebuie să înghit cu noduri, în tăcere?
- Ai libertatea să faci ce vrei... dă-mi două palme, dacă te ajută.
- Nu fi mitocan!
- Nu sunt. Dar chestiile astea se întâmplă.
- Zău!? Da' unde te crezi, în comuna primitivă, când se reglau conturile cu parul? Erai altfel, Dragoş... De unde răbufnirile astea de mardeiaş de cartier? Ce nemulţumiri, ce neîmpliniri atât de profunde ai în viaţă? Ce se întâmplă cu tine?!

La ultimele două întrebări se ambalase cam tare. Cât să o audă Mihai şi să bage capul pe uşă.
- Iar vă certaţi?!

Daria îl linişteşte, ca de obicei.
- Nu-i nimic, Mihai, vorbesc cu tatăl tău. Hai, du-te la joacă.

Ca mulţi copii singuri la părinţi, Mihai reacţionează când ne certăm. Îi este teamă. Vrea să ne vadă fericiţi, orice dezechilibru îl clatină şi pe el. Ar fi prematur şi inutil să-l încărcăm cu problemele noastre, dar deja mă gândesc cu groază la momentul ăla.
- Ai putea să eviţi chestiile astea de faţă cu Mihai, îi atrag atenţia cât pot de împăciuitor.
- Şi tu ai putea să eviţi multe lucruri.
- De pildă?
- Vrei să-ţi desenez? Chiar am vorbit degeaba? Mă scoţi din sărite cu ironiile tale de doi lei!
- Nu înţeleg unde vrei să ajungi.
- Nicăieri! Aş ajunge la o mânăstire. Poate acolo îmi găsesc, în sfârşit, liniştea.

Pleacă în viteză, să n-o văd plângând. Dacă aş fi pierdut jobul pur şi simplu, fără alte incidente, oare ar fi fost aceeaşi atmosferă? Mă întreb de ce trebuia Daria să caute de fiecare dată un vinovat. Poate ca să scape de o parte din povara de pe umerii ei. Sau să se răcorească lovind într-un sac de box.

Prevăd c-or să vină zile grele.