Pret sub 10 lei pentru peste 5.000 de titluri bune!

Aveti probleme la citirea acestui email? Click aici pentru a-l vizualiza online

2 saptamini cu 40% REDUCERE pentru 40 de titluri din colectia HISTORIA

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase - O revoltată în Rusia bolşevică

Evghenia Iaroslavskaia-Markon
O revoltată în Rusia bolşevică
Editura Corint, 2017
Traducere de Anca Irina Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase

Într-o lume inundată de informaţie sunt subiecte care scapă atenţiei noastre. Trecutul recent este prea puţin interesant pentru contemporanii noştri. Unii trăiesc încă nostalgia comunismului din care aleg să îşi aducă aminte doar lucrurile bune şi frumoase care de cele mai multe ori coincid cu propria tinereţe, alţii care nu au trăit acea epocă se raportează la ea ca la o epocă de aur pentru că nu se regăsesc în valorile şi exigenţele lumii de azi. Ambele poziţii sunt de înţeles privind din perspectiva istoricului, ceea ce nu se poate ierta, însă, este ignorarea milioanelor de oameni care au fost victime ale acestui regim ucigaş şi alegerea de a uita această realitate incomodă. Din acest motiv aş transforma Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn şi Gulagul. O istorie de Anne Applebaum în lecturi obligatorii în toate liceele româneşti.

Fiecare carte publicată pe acest subiect vine să mai adauge o pagină la actul de acuzare pentru unul dintre cele mai sângeroase regimuri din istorie. Gulag-ul sovietic şi milioanele sale de victime merită să fie amintite într-o epocă în care libertatea de exprimare şi curajul de a fi diferit încep să fie sancţionate din ce în ce mai des. De asemenea, cred că trebuie să nu uităm că modelul sovietic a fost adoptat şi aici, Memorialul Sighet sau Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid fiind un bun punct de plecare pentru cei care vor să ştie cum a fost cu adevărat în acele vremuri, dincolo de serviciul sigur, locuinţa primită de la stat şi liniştea care putea deveni uneori dacă nu asurzitoare cel puţin apăsătoare şi ameninţătoare în unele cazuri.

Istoria acelor vremuri este încă tulbure şi prea puţin cunoscută chiar şi de către specialişti. Acest lucru se datorează faptului că accesul în arhive este încă restricţionat, astfel că multe pagini nu au fost încă scrise pe acest subiect. Cu toate acestea, zi de zi apar alte mărturii, alte chipuri uitate îşi fac loc în istorie. De aceea cred că decizia editurii Corint de a publica cartea Evgheniei Iaroslavskaia-Markon - O revoltată în Rusia bolşevică - este importantă şi salutară. La o primă privire, cartea pare a fi subţirică şi uşoară. Ce greşeală ar face potenţialul cititor să o considere astfel! Această carte aparţine unei femei impresionante prin voinţă, prin alegerile pe care le face; este o autobiografie scrisă de o femeie executată pe insula Soloveţki la doar 29 de ani. Este o carte care te face să stai treaz în miez de noapte, care te revoltă şi scoate din zona de confort.

Cartea este cu atât mai valoroasă cu cât mărturiile celor care au trecut prin lagărele de la Soloveţki sunt extrem de puţine. Lagărul de la Soloveţki este considerat în folclorul supravieţuitorilor ca fiind primul lagăr al Gulagului. În jurul acestuia s-a construit ulterior SLON - lagărele speciale din Nord, elefantul (slon în rusă) de care aveau să se teamă toţi. Soloveţki a fost primul lagăr sub autoritatea CEKA, poliţia secretă sovietică care avea să facă aici tot felul de experimente menite să transforme munca forţată în muncă aducătoare de profit. Aici a venit Maxim Gorki în vizită şi a descris apoi în termeni elogioşi realizările măreţe ale regimului oferindu-i, astfel legitimitate. Aici au avut loc execuţii în masă, acte de cruzime greu de conceput, forme de tortură inumane şi activităţi inutile şi absurde doar pentru amuzamentul gardienilor. Toate aceste descrieri sunt cuprinse în cărţile pomenite mai sus. Ceea ce aduce nou cartea O revoltată în Rusia bolşevică este individualizarea, conturarea şi aducerea la viaţă a unei condamnate de pe această insulă a morţii. Cartea dă un chip victimei, o cifră din statistică prinde, practic, glas.

Viaţa Evgheniei Iarsolavskaia-Markon este cunoscută aproape exclusiv doar din propria relatare prezentată în această carte. O viaţă de om prinsă în circa 39 de pagini scrise dens, strâns după cum le descrie cea care le-a găsit în 1996 în arhivele Direcţiei FSB din regiunea Arhanghelsk. Probabil deţinuta a refuzat să răspundă în faţa anchetatorilor la primele interogatorii şi acesta este motivul pentru care a primit hârtie şi creion pentru a îşi scrie singură autobiografia. Cartea vorbeşte prea puţin despre experienţa lagărului, dar ne prezintă însă, modul în care gândesc oamenii vremii, cum trăiesc cei din clasele de jos, cum alege soţul Evgheniei să se întoarcă în Rusia deşi ştie că cel mai probabil va fi împuşcat. Acesta, ca şi mulţi alţi foşti adepţi ai revoluţiei, consideră că rufele se spală în familie şi că, oricât de mizerabil ar fi regimul acesta nu trebuie descris şi condamnat în faţa "duşmanilor". Spune el, la un moment dat că "despre toate acestea trebuie să vorbeşti numai cu ai tăi...Iar pentru mine ai noştri sunt totuşi bolşevicii: sunt nişte lepădături, dar sunt lepădăturile noastre!" Este o atitudine care apare şi în povestirile lui Soljeniţîn în acre apar vechi bolşevici care deşi au ajuns în Gulag nu şi-au pierdut credinţa în flacăra şi justeţea revoluţiei.

Dacă v-aţi întrebat vreodată din ce aluat erau construiţi oamenii acelor vremuri, oameni dispuşi să moară pentru o idee, pentru un ideal, cartea aceasta vă oferă ocazia să aflaţi. Totodată cred că este unul dintre cele mai puternice texte motivaţionale pe care le-am citit vreodată. Poate părea ciudată această afirmaţie, dar tăria de caracter, alegerile personale care sunt în afara moralei obişnuite şi în cel mai curat spirit anarhist aparţin unei femei infirme care, în urma unui accident rămâne fără labele ambelor picioare. Este un "amănunt" pe care îl aminteşte în trecere într-un scurt paragraf. Este un eveniment nefericit pe care ea alege să nu îl lase să-i schimbe viaţa. Fiică de intelectuali, cunoscătoare a patru limbi străine, studentă la filozofie şi soţie a poetului Aleksandr Iaroslavski şi el executat de bolşevici, Evghenia ajunge vânzătoare de ziare şi apoi hoaţă prin propria alegere şi ca o formă de luptă împotriva regimului sovietic. Este condamnată, deportată, devine ghicitoare pentru a putea supravieţui. În scris, Evghenia refuză să îşi arate frica şi arată cât de mult îi detestă pe cei aflaţi la putere şi care urmează să îi decidă soarta. Este dispreţul unei revoluţionare care simte că i s-a furat revoluţia. Simţi că nu crede că va fi ucisă şi asta îţi face, ca cititor, pielea de găină.

Idealistă şi de multe ori naivă, Evghenia visează la o revoltă a lumii interlope împotriva sistemului. În lagăr îşi dorea să organizeze deţinuţii de drept comun pe care îi credea drept cei mai în măsură să facă o revoluţie adevărată. Cât de mult s-a înşelat în acest ultim punct! Acum ştim că mulţi deţinuţi de drept comun au devenit complici la crimele din lagăre, au terorizat şi participat activ la acţiunile împotriva deţinuţilor politici. Faptul că a greşit în această estimare sau că modul în care a ales să îşi trăiască viaţa îi poate şoca pe moralişti nu fac viaţa acestei femei mai puţin importantă sau mai puţin valoroasă decât a altora. Să nu uităm că pentru ideile şi faptele sale a ajuns să moară executată. Cert este că citind această cartea îţi spui că viaţa bate filmul, că asemenea caractere probabil nu se mai nasc în zilele noastre.

Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi - Scrisori din insula Guernsey

Annie Barrows, Mary Ann Shaffer
Scrisori din insula Guernsey
Editura Nemira, 2018
traducere din engleză de Ruxandra Toma

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi

Cred că aşa cum în anumite situaţii o melodie bine aleasă te poate face să îţi schimbi starea, la fel şi o carte care ajunge în mâinile tale la momentul potrivit poate avea acelaşi efect. Recunosc că nu sunt o mare amatoare de romane epistolare. Asta m-a făcut iniţial să fiu sceptică cu privire la Scrisori din insula Guernsey. Cred că este dificil să găseşti tonul potrivit, să individualizezi personajele astfel încât fiecare să îşi aibă propria voce, să nu devii plictisitor sau enervant. Dar, într-un moment în care îmi cam pierdusem încrederea în specia noastră, mi-au căzut ochii pe cartea asta şi mi-am spus: "Ce-ar fi să-i dau o şansă?" Nu puteam alege mai bine.

Scrisă cu umor, cu tandreţe şi cu mult talent cartea aceasta te face să porţi un zâmbet în colţul gurii câteva zile, te face să te simţi mai bine deşi te pune în faţa unor momente nu tocmai luminoase din istorie. Este o carte despre curaj, prietenie şi, nu în ultimul rând despre puterea pe care o au cărţile în viaţa noastră... dacă le lăsăm. O carte scrisă de un fost bibliotecar şi librar, o carte care după care urmează să fie făcut un film cât de curând pe care, recunosc, de abia aştept să îl văd. Petrecându-mi şi eu la rândul meu câţiva ani într-o librărie, nu pot decât să fiu de acord cu Juliet Ashton, personajul principal al cărţii, care scrie la un moment dat că librarii sunt o specie realmente deosebită. Sunt deosebiţi pentru că librarii adevăraţi iubesc cărţile şi lucrează, de regulă, pe un salariu insuficient sau, atunci când au propria librărie pentru un profit extrem de mic. Eu cred că este o specie de oameni de care avem cu toţii nevoie, pentru că sunt cei care ştiu când, cum şi cui să recomande o carte, sunt sinceri pentru că atunci când vine vorba de o carte nu pot minţi. O sprînceană ridicată ori o buză niţel mai strâmbă erau şi metodele prin care comunicam noi cititorilor că o carte nu este tocmai la nivelul aşteptărilor şi că nu prea merită cumpărată. Par a fi gesturi universal valabile după cum reiese din romanul de faţă.

Cartea este compusă din corespondenţa tinerei Juliet Ashton începând cu luna ianuarie 1946. Juliet este scriitoare şi, în timpul războiului a publicat o serie de articole scrise într-un stil amuzant şi plin de vervă despre Anglia aflată în război pe care editorul ei s-a hotărât să le adune într-un volum intitulat Izzy Bickerstaff merge la război. Cartea s-a bucurat de un real succes, dar tânăra noastră scriitoare se află în căutarea unui subiect pentru o nouă carte care să îi permită să fie ea însăşi. Fire veselă, optimistă şi cu o mare poftă de viaţă, Juliet începe o corespondenţă un pic ciudată cu un bărbat necunoscut care locuieşte pe insula Guernsey. Insula britanică a fost ocupată de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial, amănunt pe care eu personal nu îl ştiam. Uniţi de interesul lor comun pentru scrierile şi viaţa lui Charles Lamb cei doi încep o corespondenţă interesantă în care, aşa cum se întâmplă şi în viaţa reală, ajung să vorbească şi despre ei înşişi. Cum de multe ori reuşim să fim mai deschişi în scris decât prin vorbă şi cu precădere faţă de străini, cei doi pun bazele unei prietenii frumoase şi surprinzătoare. Numele lui Charles Lamb îmi era cunoscut, dar mi-a luat un pic până să îmi dau seama că el, împreună cu sora lui, au fost cei care mi-au făcut cunoştinţă cu Shakespeare pentru că ei sunt autorii, printre altele, a îndrăgitei cărţi Povestiri după Shakespeare, carte care este tradusă şi în limba română.

Dowsey, bărbatul cu care corespondează Juliet îi scrie acesteia la un moment dat despre "Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi" din Guernsey. Acest titlu ciudat şi povestea care descrie condiţiile naşterii clubului îi stârnesc curiozitatea tinerei noastre scriitoare, dar şi pe a cititorului. O masă copioasă care a avut la bază carnea unui porc ascuns de către unii dintre locuitorii insulei pentru a nu fi confiscat de nazişti este punctul de plecare pentru înfiinţarea acestui club excentric şi aparent ciudat. Întorcându-se acasă după ora stingerii şi prinşi pe drum de o patrulă nemţească, oamenii le declară nemţilor că au luat parte la un club de lectură şi au pierdut noţiunea timpului. Oricât ar părea de incredibil această scuză neverosimilă îi salvează de închisoare, iar frica că ar putea fi deconspiraţi îi face să transforme minciuna în adevăr. Treptat, necesitatea devine plăcere, întâlnirile clubului unindu-i pe oameni şi ajutându-i să treacă mai uşor peste ororile războiului. Toate acestea şi multe alte poveşti le aflăm din scrisorile adresate Julietei şi de către ceilalţi membri haioşi ai clubului care încep să-i scrie pe rând. Este amuzant şi fascinant cum fiecare carte îşi găseşte cititorul. De altfel, modul în care fiecare personaj îşi descrie întâlnirea cu prima carte sta la baza unora dintre cele mai frumoase pagini din roman.

Fiecare scrisoare este unică şi îţi permite să îţi construieşti în minte o imagine a expeditorului. Să nu vă imaginaţi că este vorba de intelectuali obişnuiţi cu lectura. Membrii clubului sunt crescători de porci, fermieri şi văduve de război. Fiecare voce este singulară, fiecare poveste spusă este plină de farmec şi reuşeşte să îţi vorbească despre ororile războiului într-un mod care îţi atinge inima. Personajul prezent şi absent în acelaşi timp este Elizabeth McKenna cea care a reuşit să îi aducă pe aceşti oameni împreună şi să le dea speranţă. Elizabeth este o victimă a războiului, dar în acelaşi timp este personajul care ne dovedeşte să iubirea îşi poate găsi locul şi în cele mai crunte circumstanţe. Elizabeth ajunge la Ravensbruck, odiosul lagăr pentru femei nazist. Deşi nu reuşeşte să supravieţuiască ea trăieşte fiind prezentă în minţile şi inimile celor rămaşi pe insulă. Să ştiţi că există poveşti sfâşietoare în această carte. Cu toate acestea, la final îţi dai seama că ceea ce a reuşit să îţi transmită este încrederea în bunătate şi frumos.

Aşadar, dacă vreţi să vă faceţi un cadou citiţi-o. Este o poveste spusă pe mai multe voci şi deşi este scrisă la două mâini diferenţele sunt insesizabile. Este o carte care conţine o doză de nostalgie, mult umor şi din care răzbate dragostea faţă de cărţi. Şi, la sfârşit, după ce o închizi, îi eşti recunoscătoare pentru darul pe care ţi l-a făcut: câteva ore în care ai pătruns într-o altă lume populată de oameni de care ţi-ai dori din toată inima să ai ocazia să îi întâlneşti şi în realitate.

O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma

Henri-Charles Puech
Evanghelia după Toma
Editura Herald, 2018
traducere din limba franceză de Radu Duma

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma (fragment)
Comunicare ţinută la Institut de France şi la Académie des inscriptions et Belles-Lettres în şedinţa din 14 mai 1957.

Documentul inedit pe care am onoarea să-l prezint Academiei a iscat deja multe zvonuri şi a făcut destulă vâlvă. Zvonuri neîntemeiate, în cea mai mare parte, şi agitaţie mai degrabă zgomotoasă decât bine intenţionată. Astfel, stârnite de reuniunile ţinute la Cairo, în octombrie trecut, de către noi (colegii mei din Comitetul internaţional însărcinat cu publicarea scrierilor gnostice copte descoperite lângă Nag Hammadi şi eu însumi), câteva jurnale au mers până într-acolo încât să avanseze, încrezându-se în ştirile false, deformate sau rău interpretate, că una dintre aceste scrieri - Evanghelia după Toma, despre care vom vorbi astăzi - nu era altceva decât "a cincea Evanghelie", sau că această scriere revela "fapte necunoscute" din viaţa lui Hristos, sau că părea "aproape sigur" a fi tradusă din aramaică. O grămadă de exprimări improprii şi afirmaţii eronate. A vorbi uşuratic despre "a cincea Evanghelie" nu are prea mult sens: ori se adoptă punctul de vedere al credinciosului, şi atunci nu se admit decât patru Evanghelii propriu-zise, cele ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, a căror autenticitate şi autoritate au fost definite de către Biserică; ori, sub acelaşi titlu, se grupează toate lucrările de tip evanghelic, fie că acestea sunt sau nu canonice şi, în acest caz, dată fiind mulţimea şi înmulţirea Evangheliilor extracanonice, de ce s-ar acorda al cincilea rang Evangheliei după Toma, în loc să fie preferată o altă compoziţie de acelaşi gen?

Este într-adevăr destul de evident că aici avem de-a face cu un "apocrif", în dublul sens al termenului: este, pe de o parte, o scriere ezoterică, sau una ce se vrea a fi astfel, pentru că pretinde să consemneze cuvintele ascunse, tainice ale lui Iisus; este de asemenea o scriere pseudoepigrafă, fiindcă, în ciuda titlului şi a preambulului său (vizibil fictive şi unul, şi celălalt), redactarea ei nu poate urca până la apostolul "Didim Iuda Toma". Pe de altă parte, se observă că, departe de a înfăţişa aspecte necunoscute din viaţa lui Iisus, pretinsa noastră "Evanghelie" nu are un caracter istoric sau narativ. Ea nu cuprinde aproape nicio povestire, iar dacă relatează ocazional vreo faptă a lui Hristos, o face de o manieră excepţională şi complet schematic; cu excepţia câtorva rânduri de la început, Evanghelia este alcătuită aproape exclusiv dintr-o suită de cuvinte atribuite lui Iisus, care sunt puse cap la cap. Este îngăduit să se presupună că mai multe dintre aceste Cuvinte urcă până la un prototip aramaic; în orice caz, rămâne sigur că scrierea, în ansamblul său, aşa cum ne este oferită în coptă, presupune un original grec, a cărui traducere şi adaptare este ea însăşi.

Denunţând ca falsă sau excesivă zarva care s-a produs şi continuă să se producă în legătură cu această scriere, nu înseamnă că nou-descoperita Evanghelie după Toma nu ar merita să producă o mare senzaţie. Departe de aceasta. Cu cât înaintez în cercetarea acestui document (din care o parte mi-a fost încredinţată încă din 1953), fiind primul care l-a identificat, cu atât mă conving de interesul său extrem şi foarte divers. Însă o asemenea însemnătate i se va acorda din alte motive, mult mai solide şi mai legitime decât acelea care s-au etalat cu atâta inconsistenţă.

Scrierea noastră inedită este una dintre cele patruzeci şi nouă de scrieri pe care le reunesc cele treisprezece volume sau rămăşiţe de volume de papirus descoperite din întâmplare, către 1945, într-un urcior mare, în apropiere de Nag Hammadi, în Egiptul de Sus. Nu revin nici asupra circumstanţelor şi istoriei descoperirii, nici asupra descrierii şi analizei conţinutului său. N-aş face decât să repet alte două comunicări prezentate la Academie, una de către mine şi Jean Doresse, la 20 februarie 1948, cealaltă de către Doresse, la 17 iunie 1949. În plus, în anul 1950, în Coptic Studies in Honor of Walter Ewing Crum, am tratat probleme asemănătoare.

Va fi suficient să amintesc, sau să precizez, că cele treisprezece codexuri descoperite reprezintă, într-adevăr, biblioteca unei comunităţi gnostice (alcătuită în secolele III, IV sau V). Aceste codexuri conţin lucrări de provenienţă diversă (setiene, în marea lor majoritate, dar şi valentiniene sau hermetice), redactate în mai multe dialecte copte (în principal în sahidică). După ce au cunoscut o soartă diferită, cu excepţia unuia singur (Codex Jung, adăpostit provizoriu la Zurich), astăzi se regăsesc grupate la Muzeul copt din Vechiul Cairo. Acolo, la începutul toamnei trecute, cu ocazia primei reuniuni a Comitetului internaţional constituit câteva luni mai înainte în vederea asigurării publicării codexurilor, am putut - în compania colegului meu de la École des Hautes Études, dl Antoine Guillaumont şi a profesorului G. Quispel din Utrecht - să consult unele dintre ele, aflate deja în stare de conservare, şi să ajung în sfârşit la o cunoaştere completă şi directă a porţiunii din manuscris ce conţine Evanghelia lui Toma. De altfel, facsimile fotografice ale unei părţi din acest manuscris au fost furnizate, la scurtă vreme după aceea, de către dr. Pahor Labib, directorul Muzeului copt, în volumul I al lucrării sale Coptic Gnostic Papyri in the Coptic Museum at Old (Cairo, 1956).

Dacă se adoptă împărţirea ansamblului bibliotecii de la Nag Hammadi, pe care eu am propus-o în Melange Crum, Evanghelia după Toma aparţine Codexului III; este vorba de un codice în sahidică, din a doua jumătate a secolului al III-lea - sau, după alţi specialişti, din secolul al V-lea - aproape intact şi redactat cu o grijă admirabilă. Este a doua dintre cele şapte scrieri ale culegerii, unde figurează intre versiunea lungă a Apocrifului lui Ioan şi o altă evanghelie apocrifă, Evanghelia după Filip. Titlul este dat la sfârşit (pl. 99, 27-28): peuaggelion pkata thōmas.

Ce se cunoştea înainte despre această "Evanghelie"? Puţine lucruri şi foarte vagi, producătoare de confuzie. Potrivit unei tradiţii amintite în capitolele 42 şi 43 din Pistis Sophia, o lucrare gnostică păstrată de asemenea în coptă, Iisus, după Înviere, şi-ar fi încredinţat lui Toma, ca şi lui Filip sau Matei (sau, mai degrabă, cum presupune Th. Zahn, lui Matia), sarcina de a relata toate faptele sale şi a consemna cuvintele sale. Potrivit Deuteronomului XIX, 15 şi Evangheliei după Matei XVIII, 16, cei trei apostoli sau ucenici ar fi cei trei martori a căror depoziţie va fi necesară pentru stabilirea adevărului. Transformaţi, după placul gnosticilor, dacă nu în garanţi exclusivi, cel puţin în acei intermediari esenţiali ai transmiterii autentice a învăţăturii integrale şi tainice a lui Hristos, numele lor (se poate imagina) trebuiau să servească la patronarea Evangheliilor socotite fundamentale. Este remarcabil că cel puţin două dintre aceste trei Evanghelii majore (în ochii gnosticilor) - cea a lui Toma şi cea a lui Filip - se regăsesc una lângă cealaltă în Codexul III. Poate că a şaptea şi ultima scriere din aceeaşi culegere, Cartea lui Toma atletul, scrisă pentru cei Perfecţi sau Vorbele tainice spuse de către Mântuitor lui Iuda Toma şi scrise de Matei, ar putea să corespundă celei de-a treia dintre aceste Evanghelii, Evanghelia sau Tradiţiile lui Matia pe care le menţionează atât Clement din Alexandria, cat şi Hippolit. O privire aruncată rapid asupra opusculului m-a făcut totuşi să cred că această ipoteză ar trebui abandonată.

Pe de altă parte, printre apocrifele net heterodoxe denunţate puţin după 233 de către Origen, în prima din Omiliile sale la Luca, din care Eusebiu din Cesareea se inspiră în Istoria ecleziastică, şi respinse, de asemenea, către 430, de Filip din Side, figurează o Evanghelie a lui Toma sau după Toma. În fine, o serie de mărturii menţionează printre Scripturile folosite de maniheeni o Evanghelie numită de asemenea după Toma, alăturată în două rânduri Evangheliei după Filip şi uneori atribuită unuia dintre principalii ucenici ai lui Mani, numit Toma.

Despre această Evanghelie eretică şi trecută, alături de alte lucruri, de la gnostici la maniheeni, noi nu cunoşteam până acum nimic altceva în afară de existenţă şi titlu. Mai exact, în privinţa ei eram reduşi la conjecturi şi la un aparent citat inserat, către 230, de Hippolit într-una dintre notiţele ereziologice din tratatul său Elenchos (V, 7, 20). Pe de o parte, anumiţi critici înclinau să-i alăture povestirea referitoare la copilăria lui Iisus, despre care Sfântul Irineu, în Adversus haereses, I, 20,1, spune că a fost extrasă dintr-una din cărţile apocrife fabricate de gnosticii marcosieni, şi care îl aduce în scenă pe Domnul Învăţător desluşindu-i înţelesul literelor alfabetului învăţătorului ce fusese însărcinat să-l instruiască. Acest episod pare să aibă legături mai mult sau mai puţin strânse cu citatul lui Hippolit şi, regăsindu-se la cap. 14 al actualei Evanghelii a Copilăriei după Toma, filosof israelit, s-a presupus că Evanghelia gnostică a lui Toma corespundea unei versiuni timpurii, şi hotărât heterodoxă, a aceleiaşi Evanghelii a Copilăriei.

Totuşi, se poate obiecta că legenda în discuţie este deja relatată în Epistola Apostolurum (un apocrif datat în jur de 140 sau 170) la capitolul patru şi că la fel ca la Irineu, nu fusese menţionat numele lui Toma. Or, de acum înainte putem să mergem mai departe şi să excludem teoria astfel construită; aşa cum constatăm acum când avem textul integral al Evangheliei după Toma, aceasta, repet, nu relatează niciun episod din viaţa lui Iisus, neavând aşadar, în ciuda atribuirii sale aceluiaşi autor, nimic de-a face cu Paidika tou Kuriou (Copilăria Domnului) sau cu vreo "Evanghelie a Copilăriei", oricare ar fi aceea. Este o scriere apocrifă distinctă, de un gen cu totul diferit. În schimb, este mult mai greu să ne pronunţăm asupra citatului păstrat de Hippolit. Rezumând speculaţiile gnosticilor naaseeni asupra "naturii lucrurilor trecute, prezente şi viitoare" sau a "naturii preafericite, deopotrivă ascunsă şi vădită", care pentru ei este "împărăţia cerurilor, lăuntrul omului, pe care noi îl căutăm" - ereziologul scrie:

Tocmai despre această împărăţie interioară vorbesc ei (naaseenii), în Evanghelia intitulată după Toma, zicând: "Cel ce mă caută mă va găsi printre copiii de şapte ani; căci acolo, în al paisprezecelea eon, după ce am rămas ascuns, eu mă dezvălui".

Într-adevăr, nimic asemănător nu se întâlneşte în textul Evangheliei după Toma, aşa cum îl avem astăzi. Cel mult i-am putea alătura acest pasaj:

Iisus a spus: "Cel îmbătrânit de zilele sale nu se va codi să-l întrebe pe un prunc de şapte zile despre Locul Vieţii, şi el va trăi, căci mulţi dintre cei dintâi vor fi cei din urmă, şi vor deveni unul singur",

logion care se regăseşte, sub o formă şi mai diferită, în Psaltirea maniheană coptă:

Bătrânii cu părul alb sunt învăţaţi de către prunci. Cei care sunt în vârstă de şase ani îi învaţă pe cei ce trecuţi de şaizeci de ani.

Similitudinile sunt atât de îndepărtate, iar divergenţele atât de puternice, încât ar conduce aproape la negarea întregii relaţii dintre Evanghelia lui Toma folosită de naaseeni şi evanghelia noastră. Mărturisindu-mi nehotărârea, consider totuşi că nu ar trebui să se meargă până acolo. Pasajul din lucrarea naaseeană, pe care Hippolit îl rezumă sau îl parafrazează înainte de a introduce aparentul său citat, mi se pare, într-adevăr, că se raportează destul de strâns la cuvintele lui Iisus care, în scrierea de la Nag Hammadi, preced sau urmează imediat logion-ul pe care tocmai l-am tradus. Temele şi expresiile sunt şi aici, şi acolo aproape identice: căutarea unui Adevăr misterios şi sublim; Împărăţia cerească, despre care se spune că este deopotrivă înăuntru şi în afara noastră; se afirmă că nu este nimic ascuns ce nu va fi dezvăluit. Aş înclina să cred că, în ambele cazuri, este vorba despre aceeaşi Evanghelie după Toma, doar că naaseenii citeau pe alocuri o versiune remaniată. De asemenea, este posibil ca sentinţa păstrată în Elenchos să nu reproducă întocmai un pasaj din această versiune particulară, ci a fost foarte liber citată şi modificată de autorul lucrării ce a servit drept sursă lui Hippolit.

Astăzi este evident că Evanghelia lui Toma, a cărei prezenţă este semnalată de cei din vechime printre Scripturile maniheene, este una şi aceeaşi cu scrierea noastră inedită. In urma unei cercetări personale, am putut constata şi verifica că un mare număr de texte maniheene dezgropate, fie în Asia centrală, fie la Fayūm, citează Cuvintele lui Iisus care se regăsesc cu exactitate, sau cu anumite variante, în culegerea de la Nag Hammadi. Nu avem decât să confruntăm începutul din Epistula Fundamenti a lui Mani cu prologul Evangheliei după Toma, aşa cum ne este restituită, pentru a ne convinge că fondatorul maniheismului cunoştea o scriere identică cu a noastră, din care se inspira din când în când.

Aşadar, ce este în sine această Evanghelie a lui Toma care a rămas atât de multă vreme enigmatică şi al cărei text integral a ajuns în cele din urmă în mâinile noastre? La drept vorbind, nu este chiar o "Evanghelie" sau o compoziţie în genul obişnuit al Evangheliilor canonice, apocrife sau gnostice; nu e decât o culegere de 114 logia, cea mai vastă colecţie de "Spuse ale lui Iisus" sau Cuvinte atribuite lui Iisus ce ne-a fost transmisă vreodată. Un scurt preambul de patru rânduri şi jumătate, şi care conţine deja un prim logion; urmează apoi o succesiune de sentinţe sau de propoziţii independente unele de altele, juxtapuse mecanic în afara oricărui cadru narativ sau sistematic şi, în marea lor parte, introduse de fiecare dată prin formula stereotipă: "Iisus a spus", pedje is, sau "El a spus", pedjaf - iată ce este, de la un capăt la celălalt, scrierea noastră. Un agregat mai mult sau mai puţin artificial de elemente distincte şi precedat de un exordiu ce părea el însuşi artificial şi, după toate probabilităţile, adăugat ulterior. Acest prolog sună în felul următor (pl. 80, 10-14):

Iată cuvintele tainice pe care Iisus cel Viu le-a rostit şi pe care Didim Iuda Toma le-a aşternut în scris. Şi El a spus: "Cel ce va desluşi tâlcul acestor cuvinte nu va gusta moartea."

Suntem ceea ce mâncăm - Alegeri alimentare neinspirate

Marco Pizzuti
Alegeri alimentare neinspirate
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba italiană de Marina Elena Loghin

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Suntem ceea ce mâncăm

Bunicii noştri nu aveau la dispoziţie uriaşa varietate de produse oferite de marile lanţuri de supermarketuri şi de fast-food, dar, cu mici excepţii, ştiau exact cu ce se hrăneau, pentru că hrana lor naturală nu ascundea organisme modificate genetic, otrăvuri chimice sau tratamente nocive pentru sănătate. În schimb, astăzi, odată cu agricultura industrială, caracterizată de culturi şi creştere intensivă, hrana este înţesată de substanţe chimice, este prelucrată şi într-atât de transformată încât marea majoritate a consumatorilor ignoră complet informaţiile despre compoziţia sa efectivă. Însă nu este vorba despre date care se pot trece cu vederea, fiindcă cercetările făcute de epidemiologi începând cu anii 1970 au demonstrat fără putinţă de tăgadă că revoluţia industrială alimentară are un rol predominant în apariţia bolilor caracteristice lumii moderne (tumori, probleme cardiovasculare, diabet, obezitate, intoleranţe, alergii, infertilitate etc.). Această situaţie este exclusiv în avantajul industriei care profită de subevaluarea generală a pericolului hranei industriale continuând să îşi maximizeze profiturile pe pielea consumatorilor.

Epigenetica şi nutrigenomica - nişte ştiinţe noi - au demonstrat că substanţele asimilate de noi prin alimentaţie influenţează şi expresia genică, activând ori dezactivând genele din ADN-ul nostru, iar acesta este un bun motiv în plus să ne preocupăm să cunoaştem mai bine proprietăţile efective ale produselor alimentare pe care le ingerăm. Unele produse OMG pe care cercetări academice independente le-au asociat cu efecte toxice au intrat deja în lanţul alimentar fără ştirea noastră (in Italia nu pot fi produse, însă pot fi importate). Astfel, nu este întâmplător faptul că trăim o perioadă caracterizată de o neaşteptată şi "misterioasă" explozie de patologii altădată complet absente sau oricum foarte rare.

Excesul de junk food (hrană-gunoi, termenul se foloseşte pentru mâncare ieftină cu conţinut ridicat de zahăr şi grăsimi) pare de neoprit, deoarece interesele economice derivate din comercializarea ei sunt enorme. Chiar dacă normele italiene în materie de alimentaţie sunt unele dintre cele mai severe, planificata aderare a Uniunii Europene la noul tratat internaţional numit TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership) se pregăteşte să permită pătrunderea în ţară a produselor made in SUA, care fuseseră interzise pe bătrânul continent tocmai din cauza minimelor lor garanţii de siguranţă sau a demonstratei lor toxicităţi (OMG, carne cu hormoni, alimente tratate cu pesticide interzise în Europa etc.).

In SUA, peste 80% din produsele alimentare conţin ingrediente modificate genetic dubioase, iar industria se luptă din răsputeri să le introducă şi în Europa şi în restul lumii. Dacă nimeni nu se va opune proiectelor monopoliste ale marilor multinaţionale, în câţiva ani ne vom trezi că există în comerţ doar alimentele lor genetic modificate, acoperite de brevet industrial şi care, treptat, le înlocuiesc pe cele naturale. Cartea Alegeri alimentare neinspirate are scopul de a contracara inexplicabilele "lacune" ale serviciului de informare publică despre ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat şi de a oferi posibilitatea familiilor să evite cele mai nocive produse alimentare care se află deja pe rafturile supermarketurilor.

***

Notă: Autorul acestei cărţi, Marco Pizzuti, va veni în România pentru a discuta cu publicul despre cum putem face alegeri alimentare inspirate.

Programul evenimentelor:
Bucureşti: joi, 21 iunie 2018, ora 19, Seneca Anticafe (detalii pe evenimentul de Facebook)
Tulcea (în cadrul Festivalului Pelicam): sâmbătă, 23 iunie 2018, ora 13.30, Casa Avramide

Participarea este gratuită, în limita locurilor disponibile, pe baza înscrierii prealabile la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro.

De la Philip Marlowe la Cozma Răcoare. Parcurs şugubăţ prin limba română - Moartea vine pe Bahlui

Radu Părpăuţă
Moartea vine pe Bahlui
Editura Junimea, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la Philip Marlowe la Cozma Răcoare.
Parcurs şugubăţ prin limba română

Editura Junimea din Iaşi a publicat în 2018 romanul lui Radu Părpăuţă intitulat Moartea vine pe Bahlui. Având drept fundal oraşul în care locuiesc, ceea ce este, de altfel, o raritate, bineînţeles că am fost curioasă să aflu despre ce este vorba şi, mai ales, cum poate arăta Iaşul într-un roman. Pe alocuri cinic, pe alocuri amuzant, romanul lui Radu Părpăuţă face parte din familia romanelor poliţiste, a cărţilor de vacanţă care îţi înseninează ziua, te ajută să te relaxezi atunci când ai nevoie. Philip Marlowe, detectivul imaginat de Raymond Chandler, este modelul la care se raportează Cozma Răcoare, personajul central al romanului. Cartea are un ritm alert, reuşeşte să îţi menţină interesul de la cap la coadă, este condimentată cu regionalisme şi vorbe de duh care îţi aduc un zâmbet pe buze, aşa cum de altfel ne-a obişnuit Radu Părpăuţă în rubrica săptămânală de pe LiterNet (citeşte aici).

Radu Părpăuţă, fost profesor, documentarist, traducător, bibliotecar, ziarist şi multe altele are avantajul de a cunoaşte foarte bine lumea în care îşi plasează personajele. Vorbim aici despre o cunoaştere a oraşului, a străzilor şi poveştilor sale, despre o cunoaştere a oamenilor de diverse categorii care îl populează, despre viaţa politică şi a oamenilor de afaceri provinciali care trăiesc în el. Toate aceste mici detalii reprezintă un atu important atunci când vrei să scrii un roman plauzibil, un roman în care personajele să nu fie de carton şi povestea să curgă într-un mod natural. Citind poveştile de viaţă ale personajelor secundare care se intercalează în mod inteligent cu firul anchetei lui Răcoare, am fost convinsă că Radu Părpăuţă a "furat" din realitate, că măcar o parte dintre destinele descrise în carte aparţin unor oameni adevăraţi care nu şi-au putut spune singuri istoriile. Aşa am simţit despre povestea fostului profesor de limba română ajuns cerşetor, despre povestea blocului de ţigani-lăutari, despre povestea Mariţei, femeia omorâtă de soţ şi chiar despre povestea Nataliei Ştefoi, femeia fatală din roman.

Spuneam că am fost curioasă cum se vede Iaşul într-un roman. Ei bine, imaginea nu este prea măgulitoare. Oraş provincial, plin de câini vagabonzi, cu o viaţă culturală amorţită, cu oameni meschini şi mânaţi, în mare măsură doar de interese personale, cu cartiere muncitoreşti pline de personaje pitoreşti, dar sărmane, cu crâşme de cartier celebre la nivel local, dar care nu le fac mai frecventabile, cu femei care îşi caută salvarea fie în braţele amantului fie în cele ale Bisericii, cu un Bahlui puturos şi murdar, Iaşul se arată gol în romanul lui Părpăuţă şi în ochii lui Cozma Răcoare. Lipsit de iluzii, cu principii morale destul de laxe, Răcoare este un personaj simpatic cu care îţi doreşti să te mai întâlneşti. Enervant pe alocuri, mai ales atunci când adoptă un ton de superioritate intelectuală, Răcoare poate deveni, dacă autorul şi o doreşte, protagonistul unei serii poliţiste care să aducă un suflu nou romanului de gen. Pentru că trebuie să recunoaştem, după revoluţie, ne-au cam murit eroii detectivi autohtoni.

Povestea are ca punct de plecare două morţi suspecte: cea a unui om de afaceri controversat - Toader Vartan, şi cea a unui boschetar, găsit mort sub pasarela dinspre Bucium. Cozma Răcoare, ziarist la o publicaţie locală, este pus de şeful său să afle detalii şi să scrie un articol despre moartea cerşetorului. Urmând indiciile, Răcoare descoperă că cele două crime sunt legate între ele. Încercarea de descoperire a adevărului îl va purta prin lumea noilor îmbogăţiţi, prin cartiere bogate şi sărace ale oraşului, prin ceea ce formează însăşi fibra şi viaţa oraşului de dincolo de pliantele publicitare.

Dincolo de firul poliţist, sunt multe pasajele de reţinut din acest roman. Delicioase sunt gândurile nu tocmai ortodoxe ale lui Răcoare cu privire la Maestrul Sadoveanu. Detaliile picante din viaţa scriitorilor consacraţi sunt intercalate în poveste şi fac lectura cu atât mai interesantă. De asemenea, lumea care populează bisericile şi mănăstirile de aici şi de aiurea este descrisă cu umor şi fără nici o sfială. De la baba smochinită care "se jăluie", la profesoara cu ochii roşii şi pardesiu demodat care se pune pe plâns de cum începe să vorbească şi femeile în vârstă, pline de bani, care practică turismul religios din lipsă de imaginaţie sau de ceva mai bun de făcut, toate personajele sunt bine gândite şi şlefuite pentru a se încadra în fresca pe care gândit-o autorul. Absurditatea înmormântărilor cu ştaif, prezenţa în faţa sicriului a oamenilor de afaceri şi a interlopilor, a politicienilor şi "doctorilor cu arginţi", a ştiristelor plictisite şi a actorilor de "însemnătate judeţeană" evocă un tablou cinic, dar real al lumii în care trăim. Sunt pagini reuşite care pot, cu siguranţă, supravieţui şi independent de roman.

Dacă ar fi să îi reproşez ceva romanului lui Radu Părpăuţă ar fi încercarea, puţin forţată pe alocuri, de a fi mereu amuzant şi spiritual. Dar nimeni nu este perfect, cu atât mai puţin personajul central imaginat de autorul ieşean. Una peste alta, romanul de faţă încearcă a-i oferi cititorului său un mic răgaz, un mic zâmbet şi confirmarea că lumea este văzută şi de alţii în nuanţe cenuşii, dar şi că acest lucru nu este un motiv de întristare. Eu una sper să mă mai întâlnesc pe Cozma Răcoare şi într-un roman viitor.

Muzică, film, literatură - Franţa văzută prin ochii unui scriitor britanic - Tour de France

Julian Barnes
Tour de France
Editura Nemira, 2018
traducere din engleză de Mihai Moroiu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Muzică, film, literatură - Franţa văzută prin ochii unui scriitor britanic

Apărută în 2002 cu titlul original Something to declare, cartea pe care ne-o propune editura Nemira în traducerea lui Mihai Moroiu, este nu doar o declaraţie de dragoste şi admiraţie faţă de Franţa, dar şi faţă de Flaubert şi romanele sale. De altfel, Tour de France se împarte în două părţi distincte, din punctul meu de vedere: o primă parte în care Barnes ne invită în Franţa lui, formată din muzica lui Jacques Brel, Georges Brassens şi Boris Vian, din filmele lui Godard şi Truffaut, din bucătăria franceză văzută prin ochii lui Elizabeth David - cea care prin cărţile ei de bucate a adus "aromele sudului în insulele noastre umede şi ceţoase" -, şi o a doua parte formată dintr-un calup de articole publicate iniţial în diverse reviste de specialitate şi care îi sunt dedicate lui Gustave Flaubert, vieţii şi scrierilor sale.

Prima parte mi s-a părut fascinantă. Paginile despre dispariţia Franţei profunde simţită, din câte ne spune Barnes, de Edith Wharton în timpul peregrinărilor ei prin Franţa alături de Henry James, eseul asupra modului în care au ales şi au înţeles să facă muzică monştrii sacri Brassens, Vian şi Brel, punerea în oglindă a personalităţilor lui Godard şi Truffaut, privirea pătrunzătoare asupra a ceea ce a fost şi este Tour de France atât pentru ciclişti cât şi pentru fanii francezi te ţin lipit de carte pentru o bună bucată de vreme. Barnes dă dovadă de o erudiţie greu de egalat atunci când vorbeşte despre subiecte care îl pasionează. În plus, condimentează totul cu umor, bârfe şi scandaluri ale epocii care fac ca paginile respective să fie şi mai savuroase.

Din paginile despre Jacques Brel înţelegem parcursul şi căutările identitare ale unui muzician adevărat. De la primele piese care se doreau lecţii de morală, Brel ajunge să cânte despre nord, beţie, trădare sexuală şi văduvie, dar şi despre dorinţele copilăriei şi nerozia adulţilor - "Ne trebuie o groază de talent / Să îmbătrânim fără să devenim adulţi". Barnes susţine că a interpretat şi singura piesă inspirată de coada la un bordel militar. La fel de savuroase şi interesante sunt şi rândurile dedicate lui Vian şi Brassens. Autorul este atât de convingător încât te face să cauţi să asculţi fiecare piesă despre care vorbeşte.

Atunci când nu vorbeşte despre muzică sau despre filmul francez, Barnes ne duce în călătorie cu Edith Wharton şi Henry James. Wharton, rafinată şi o bună cunoscătoare a artei şi arhitecturii, aprecia la francezi ordinea, eleganţa, graţia manierelor, verva, buna dispoziţie şi bucuria de a trăi inteligent. Bănuiesc că pentru mulţi dintre noi acestea sunt elementele care fascinează în continuare la francezi. Până la urmă, fiecare ţară se inventează în mintea cititorului prin prisma propriilor experienţe, dar mai ales prin câteva elemente definitorii date de percepţia generală.

Paginile dedicate cicliştilor şi celebrei competiţii numită Turul Franţei sunt pe alocuri cinice şi necruţătoare. Dopajul pare a fi o practică generalizată în lumea ciclismului, o lume în care doar "proştii şi rataţii sunt cei care intră în competiţie curaţi, împotriva trişorilor mai deştepţi." Cu toate aceste probleme morale, Turul rămâne o competiţie îndrăgită în Franţa. Barnes consideră că acest lucru se datorează faptului că reuşeşte să ofere publicului ceva unic şi diferit de orice altă competiţie: libertatea de a îl urmări de unde doreşti, posibilitatea de a îţi vedea idolul la doar câţiva paşi, faptul că pentru spectatori este gratuit nefiind nevoie să plăteşti bilet. Practic, este scuza perfectă pentru o mică vacanţă sau excursie.

Un alt articol amuzant inserat în volum este cel dedicat creatorului lui Maigret, Georges Simenon. Julian Barnes nu îi face un portret prea măgulitor scriitorului francez. Probabil că nici nu ar fi putut să o facă. Simenon s-a dovedit a fi o persoană preocupată doar de sine, a cărui filozofie de viaţă poate fi sintetizată în modul cum vedea rasa umană: oamenii se împart în cei care dau palme şi cei care iau palme. Mereu şi-a dorit să se plaseze în prima categorie. Simenon se lăuda şi cu performanţele sale sexuale, pretinzând că a "cunoscut" aproximativ 8.000 de prostituate. Sunt pagini scrise cu umor şi care ne fac cunoscută o faţetă (poate) mai puţin cunoscută la noi a celebrului scriitor.

Dacă aceste articole ar fi fost publicate în România şi ar fi avut drept subiect scriitori locali, sunt convinsă că volumul ar fi stârnit critici acerbe. Pentru că Barnes nu se opreşte la Simenon. Îi coboară de pe piedestal pe Baudelaire. Courbet şi Mallarmé fără nici o jenă. Faptul că sunt mari scriitori nu înseamnă că Baudelaire a fost mai puţin servil, profitor şi oportunist, Coubert mai puţin arogant şi Mallarmé mai puţin şters. Cred că toată lumea ar avea de învăţat din modul în care Barnes alege să vorbească despre aceşti mari scriitori: le recunoaşte valoarea operelor, dar în acelaşi timp este conştient că omul din spatele cuvintelor poate fi mic, meschin sau egoist după caz.

A doua parte a cărţii m-a pasionat mai puţin deşi tratează cu atenţie şi în detaliu viaţa şi opera lui Flaubert. Sunt articole care nu pot fi ratate de cineva interesat de subiect pentru că într-adevăr, după cum remarca cineva, este posibil ca Julian Barnes să fie unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai lui Gustave Flaubert din vremurile noastre. Autorul ne vorbeşte şi despre obsesia unui alt scriitor pentru Emma Bovary. Este vorba despre Mario Vargas Llosa, îndrăgostit profund de Emma din clipa în care a citit pentru prima oară romanul în 1959. Astfel, Orgia perpetua a lui Llosa este o discuţie despre geneza, realizarea, structura şi tehnica din Madame Bovary. Cu toate acestea, nici Llosa nu reuşeşte să dea un chip Emmei. Cred că cel mai mult din această parte mi-a plăcut exact această întrebare: "Este cu putinţă să fii îndrăgostit de o femeie şi să nu ştii cum arată?" Pentru că Flaubert nu face nici o descriere fizică a eroinei sale.

Paginile din a doua parte a cărţii pot părea un pic prea specifice pentru cititorul neinteresat de viaţa şi scrierile lui Flaubert. Deşi sunt scrise cu pasiune, documentat şi sunt interesante, articolele tratează un subiect particular din literatura franceză şi vorbesc prea puţin de Franţa şi ceea ce are ea de oferit unui cititor obişnuit şi care nu este şi nici nu îşi doreşte să cunoască în profunzime viaţa scriitorului francez.

Una peste alta, Tour de France îţi oferă motive în plus să iubeşti Franţa şi îşi confirmă că te afli într-o companie selectă când vine vorba de aprecierea faţă de bucătăria, muzica, filmul sau literatura franceză. De asemenea, oferă cititorului o lecţie despre cum poţi iubi un scriitor cu tot cu defectele sale, îţi arată că un piedestal nu este necesar când vine vorba de creator şi faptul că a avut slăbiciuni şi derapaje nu îi fac opera mai puţin valoroasă pentru posteritate. De multe ori nu adaugă decât o notă picantă la o istorie a literaturii care s-ar dovedi altfel anostă şi fadă.

Somatofobie - Extraconjugal

Mihai Radu
Extraconjugal
Editura Polirom, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Somatofobie

Somatofobie! a fost cuvântul care mi-a venit în minte atunci când am fost întrebată despre ce este vorba în romanul Extraconjugal. Mihai Radu scrie incitant, are nerv şi o ironie de om care îşi ţine bine în frâu instrumentele simţirii. E greu să laşi din mână cartea lui, mai ales când vezi în ea, reflectat, profilul unui personaj care este contrariul tău. Eşti curioasă cum e unul care trăieşte pe dos, ca atunci când te apucă să vezi cum ar arăta o fotografie când îi inversezi culorile în photoshop. Recunosc că am empatizat cu somatofobia personajului într-un pasaj în care era vorba despre chiftele şi despre carne. Într-adevăr, a te hrăni cu cadavre la o înmormântare, e culmea sinistrului.

Extraconjugal este scris la persoana întâi, ceea ce, desigur, întreţine iluzia identificării dintre autor şi personaj şi te face să te întrebi în ce măsură există un tezaur de experienţe trăite în spate. Fobiile sunt greu de descris doar din surse de documentare teoretice sociale sau livreşti.

Intriga nu este atât de simplă pe cât pare, iar romanul aduce la rampă o problemă fundamentală: în ce măsură copilul unei mame, chiar şi devenit adult, poate accepta că ea are o viaţă a ei independentă de rolul matern?

Pe scurt, personajul principal, Robert, care apare în postura de narator, află de la sora lui că mama lor, care a trecut desigur de prima tinereţe, are o boală venerică, deci un partener sexual diferit de tata. Fiul ei se confruntă zbuciumat şi semi-isteric cu chestiunea, revărsându-şi bulversarea într-o furtună de senzaţii chinuitoare care cuprind cam toate posibilele tonuri ale dezgustului şi neliniştii.

Aparent, ne confruntăm cu o patologie: e un infantilism să pretinzi, matur fiind, unei mame să îşi refuze orice altă menire. Pe de altă parte, este o chestiune atât de larg răspândită încât se poate spune că Mihai Radu pune degetul pe o rană a umanităţii care, deşi e mare şi lată cât o zi de post, e ţinută sub lacăt şi ocultată de mai toată lumea. De fapt, e, poate, tabuul ultim despre care nu se spune nimic.

M-a interesat chestiunea în primul rând pentru că acest tabu se revarsă, in extenso, asupra a tot ce înseamnă plăcere şi dorinţă femeiască. Arhetipul mamei care întruchipează o sfântă asexuată sau al virginei care nu cunoaşte plăcerea, al târfei / sclavei sexuale pentru care sexul e o corvoadă sau o tortură, al curtezanei care falsifică orgasmul, sunt tot atâtea avataruri ale tabuului impus sexualităţii femeilor. Mihai Radu trage la o parte cortina.

Aventura mamei, pe care personajul nu o poate tolera şi îngurgita psihologic apare în contrapunct cu relatarea unei aventuri proprii, pe care consideră absolut inofensivă sub pretext că e doar "sex" fără sentiment, ceva "murdar". Cât timp bărbaţii văd în sex o afacere murdară, nu se simt atât de vinovaţi, adulterul parcă nu mai pare atât de grav, iar acest fapt poate fi însuşi mobilul somatofobiei, catalizatorul ei. Vinovăţia apare travestită, proiectată, dizolvată în actul vinovat. Ia chipul "murdăriei". Sila de sine e proiectată asupra obiectului dorinţei. Aşa cum, în termenii esteticii lui Hume, frumuseţea e în ochii privitorului şi murdăria sexualităţii e tot o proprietate a unui fel de a privi. Schimbul de replici dintre Robert şi amanta lui este unul de o vulgaritate extremă, care denotă aceeaşi "distanţare forţată" faţă de actul sexual, o alienare. În chestiuni instinctuale n-are ce căuta oroarea. Somatofobia este o perversitate, este expresia refuzului de a-ţi asuma pornirile instinctuale, e un conflict senzorial declanşat şi întreţinut de sentimente de vinovăţie şi de un cult monogam imposibil de împlinit.

Somatofobia personajului este alimentată în ceea ce are excesiv, de vinovăţie, dar, la un nivel mai profund, e legată de angoasă. Orice fiinţă umană simte oroare faţă de tot ce înseamnă destrămare, descompunere, pierdere, îmbătrânire. Somatofobia apare ca reflex de apărare, ca respingere a identificării cu senzaţia şi cu formele fizice.

Cartea lui ridică o serie de întrebări legate de mistificări culturale care au vampirizat multe destine. Sunt bărbaţii făcuţi pentru monogamie? Nu e, oare, orice relaţie între un bărbat şi o femeie o continuă şi istovitoare luptă între nevoia lui de libertate erotică şi nevoia ei de fidelitate? Nu cade pradă, oare, orice "băiat bun" unei febre somatofobe prin care îşi mutilează potenţialul erotic? Chiar şi dorinţa de a avea o mamă "asexuată" este tot o astfel de mutilare. Familia e un teritoriu care-ţi claustrează bărbăţia până într-un punct în care începi să te simţi castrat. Robert, "dobitocul" adulterin, e genul de bărbat destoinic, tocmai de aceea o şi încasează. Bărbaţii fără scrupule ies mereu învingători şi sunt mai respectaţi de femei şi nu li se cere socoteală, tocmai pentru că nu se pun în slujba acestora. Ca şi intratul în mânăstire, ceremonia căsătoriei presupune un tip de sacrificiu, devii "mort" pentru orice altă posibilă pasiune, întâlnire, experienţă erotică aşa cum la ritualul de călugărire neofitului i se spune: "vei fi de-acum mort pentru lume şi viu pentru Dumnezeu".

Oamenii îşi propun prea multe de la cuplu. Trag prea mult de acest monstru cu două capete care e perechea şi la un moment dat cedează, explodează, face cancer. Mihai Radu ne-o comunică şi prin pasajele epice scrise în stil neorealist dar şi prin metafore emoţionante plasate în context, în puncte-cheie: "În reclame e un alb isteric. Nu poţi să trăieşti în acel alb, îţi arde retina, e împotriva vieţii." Albul isteric al reclamelor e căsnicia ideală la care bieţii cobai ai celei reale raportează totul.

Robert vorbeşte cu ranchiună despre maică-sa, deşi el însuşi a căzut în acelaşi păcat. O numeşte "babă futăcioasă" într-un dialog cu sora lui, Camelia. Se urăşte pe sine în "păcatul" ei cu aceeaşi fervoare cu care se urăşte şi propria slăbiciune, doar că lui îşi îngăduie "murdăria". El îşi acordă indulgenţe, oscilând patetic între nevasta pe care încearcă să o consoleze spunându-i că amanta nu înseamnă nimic şi amanta căreia îi pretind să înghită umilinţe în numele pasiunii carnale, dar pe maică-sa nu o poate ierta.

Romanul scoate la iveală toate rolurile masculine şi feminine în toate posturile tipice şi le expune ca bâlci. Vedem prototipul căsniciei fals-fericite dintre doi inşi prea snobi şi prea încrezuţi ca să accepte că nu e totul perfect, până când se rupe plasa de susţinere complet, în relaţia dintre Matei şi soţia lui, prototipul căsniciei tradiţionale, la cei doi părinţi, în care şi bunele şi relele sunt trecute sub tăcere şi acceptate ca o fatalitate, şi cel al cuplului în permanentă criză, cum e al lui.

Post adulter în viaţa lui Robert şi a Alexandrei nu se schimbă mai nimic, se adaugă doar straturi noi de tristeţe. Una dintre cele mai frumoase scene-metaforă ale cărţii are ca protagonistă o jucărie a fetiţei lor, Veronica. O păpuşă pe care copila o împinsese undeva, printr-o crăpătură a unui perete, în adâncul zidului, care geme fără oprire preţ de trei zile şi trei nopţi, prinsă acolo, imposibil de scos sau de oprit, ca o Ana a lui Manole, din plastic.

Scriitura e amară, cu umor sec şi cinism temperat. Expresii precum "era o jigodie familistă", "tot felul de cursuri despre viaţă şi suflet care au transformat-o de parcă urma să intre într-un program de protecţie a martorilor" lasă să se întrevadă imaginea unui inadaptat superior care suferă de o neputinţă funciară de a lua în serios jocurile de societate şi fantasmagoriile culturii, ceea ce face personajul atractiv şi atrage simpatia.

Întreaga carte este o meditaţie în jurul problemei adulterului şi a nevoii de convieţuire în cuplu. Este căsnicia sau nu o afacere falimentară? Este oare posibilă fericirea în acea tensiune care ţine în viaţă cuplul după ce frenezia începuturilor s-a stins? Orice coardă ţinută în tensiune se poate rupe la un moment dat, pe de altă parte şi starea de inspiraţie şi gândirea şi căutarea adevărului implică un anumit grad de tensiune şi contrarietate, ba chiar şi simplul exerciţiu al voinţei. Preţul libertăţii este, de multe ori, singurătatea. Preţul trăitului în cuplu, poate fi, în momente de criză, tot singurătatea, însă una care te striveşte.

Într-o relaţie intimă existenţa proprie e permanent validată de celălalt sau supusă examenului dorinţelor şi aşteptărilor celuilalt. Nu-ţi mai aparţii între totul. Iar cartea lui Mihai Radu tocmai asta chestionează: în ce măsură faptul de a fi incorporat, angrenat nu te deformează moral şi sufleteşte într-o mai mare măsură decât te împlineşte.

Cea mai absurdă cerinţă din carte este a nevestei îngrozite de legăturile extraconjugale ale soţului: "dacă îţi vine să mă înşeli, spune-mi şi mie!". E o replică-simbol, care vorbeşte despre fragilitatea şi ingenuitatea sufletului care nu e niciodată pregătit pentru abandon, deşi adevărul, despre orice relaţie, este că se poate termina oricând aşa cum se termină toate: copilăria, idealismul, cărţile bune.

Ei, ce spui scârbă? Amintiri din cea mai bună dintre toate lumile posibile - Călătoria prin Eldorado

Nikolai Vasilievici Sablin
Călătoria prin Eldorado. Zece ani în lagărele sovietice
Editura Corint, 2018
traducere de Antoaneta Olteanu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ei, ce spui scârbă? Amintiri din cea mai bună dintre toate lumile posibile

Personal, nu cred că putem cunoaşte ce s-a întâmplat cu adevărat în comunism fără să citim mărturiile celor care i-au îndurat "binefacerile". Din păcate, deşi s-au publicat numeroase memorii, amintiri şi interviuri cu martorii şi victimele acelor vremuri, uitarea pare a se aşterne uşor, uşor peste una dintre cele mai negre pagini din istorie. Lupta cu uitarea este una dintre cele mai importante îndatoriri ale istoricilor şi, de aceea cred că demersul editurii Corint de a publica memoriile lui Nikolai Vasilievici Sablin intitulate ironic Călătoria prin Eldorado este nu doar un demers salutar ci şi absolut necesar.

Nikolai Vasilievici Sablin a fost comandor al Marinei Imperiale Ţariste, având 10 ani de serviciu pe iahtul personal al Ţarului Nikolai al II-lea al Rusiei. În urma Revoluţiei Ruse a emigrat în România în 1920, devenind lider al emigraţiei politice ruse de orientare monarhistă. Sablin a fost răpit în 1944 de contraspionajul militar sovietic, transportat la Moscova şi condamnat la 20 de ani de lagăr. În acel moment avea deja 64 de ani. Se întoarce în România în 1955 şi, ca urmare a scrierii acestor memorii este condamnat, de data aceasta de către Securitate, la 20 de ani de temniţă grea şi 8 ani de închisoare corecţională. Moare în 1962, în detenţie, la Dej. Condamnat la moarte pentru că a scris o carte!

Faptul că aceste memorii au supravieţuit este un miracol în sine pentru că au fost redactate în doar două exemplare. Scrise în limba rusă, un exemplar a fost a fost expediat în Occident, dar nu a fost niciodată publicat, cel de-al doilea a fost confiscat de Securitate şi recuperat din Arhiva CNSAS. Informaţiile despre viaţa şi cariera lui Sablin le datorăm, în principal, cercetărilor lui Vadim Guzun care completează în mod fericit Călătoria prin Eldorado. Memoriile ne ajută să îl cunoaştem mai îndeaproape pe fostul marinar. Îi descoperim umorul, ironia, curajul şi ascuţimea spiritului. Descoperim un om bătrân şi bolnav, dar care nu face caz de aceste lucruri astfel încât, de multe ori pe parcursul lecturii uiţi, de fapt, câţi ani are autorul. Descoperi un om rafinat, cu simţ de observaţie, pătrunzi în mentalitatea unui om de la începutul secolului trecut. Pudoarea, revolta faţă de întinarea eternului feminin, dezumanizarea şi decăderea tovarăşilor de lagăr sunt toate descrise de autor, fără a condamna sau arăta cu degetul. Este, însă, necruţător în afirmaţii ca orice militar de carieră. Înzestrat cu un talent literar remarcabil, Sablin reuşeşte să aducă, oricât ar părea de incredibil, zâmbetul pe faţa cititorului. O face atunci când se joacă cu cuvintele şi ne vorbeşte despre Uniunea Republicilor Flămânde cum numeşte URSS, o face atunci când îi descrie pe Malenkov, Stalin sau Beria, dar mai ales când redă aventura pariziană a lui Afanasi Ivanovici Buţenko, alias de Beloţerkovski.

Personajul respectiv, fost ministru al transporturilor şi înalt demnitar sovietic era în lagăr alături de Sablin şi, după cum ne povesteşte acesta, vorbea foarte mult şi îi înveselea sau plictisea (după caz) pe deţinuţi cu aventurile trăite (sau imaginate) de el la Paris unde fusese trimis ca reprezentant al URSS la Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii. Nu ştia limbi străine, nu avea cunoştinţe medicale, era, cu alte cuvinte, imaginea funcţionarului sovietic de rang înalt. Povestirile lui Buţenko rememorate de Sablin, sunt de un umor nebun, dar descriu şi o realitate crudă a regimului. Modul în care se lasă păcălit Buţenko de duduiţa Olga, cum ajunge să arunce cu bani în stânga şi în dreapta mulţumind în acelaşi timp mujicului rus care stă şi rabdă de foame deşi munceşte din greu, lipsa oricăror maniere şi a oricărei urme de conştiinţă fac din Afanasi Ivanovici un personaj literar unic care ar merita studiat în şcoală.

Sablin este neîndurător şi atunci când povesteşte despre haosul care domneşte în lagărele prin care trece în odiseea sa, despre lipsa unei minime organizări şi eficienţe, despre condiţiile de viaţă groaznice, despre corupţia şi furtul generalizat. Aflăm că se făcea comerţ cu pâine, apa era mizerabilă, cu miros de amoniac, condiţiile din lazarete făceau în multe cazuri supravieţuirea imposibilă, aflăm că şobolanii au limbile fine pentru că, ne spune autorul, s-a trezit de multe ori cu ei lingându-l pe faţă. Istoricii vor găsi informaţii utile despre organizarea deţinuţilor, despre cumătri, staroste şi alte categorii de deţinuţi, despre cum se desfăşurau în realitate anchetele, despre viaţa femeilor în lagăr - pentru că autorul pare de multe ori mai sensibil şi îndurerat de condiţiile şi experienţele dezumanizante prin care trec femeile decât de cele prin care trece el însuşi. Cartea poate fi citită, însă de oricine pentru că Sablin este natural în scris, ai senzaţia că îţi vorbeşte direct, ţie, cititorului.

Călătoria prin Eldorado se dovedeşte a fi o mărturie unică şi originală. Este, dacă vreţi, testamentul nu doar al lui N.V Sablin ci şi al unei întregi generaţii de oameni verticali, cu principii şi educaţi care au pierit în lagărele comuniste. Sablin întâlneşte tot felul de oameni, de la aristocraţi, militari şi oficiali ai Rusiei Ţariste, ţărani şi oameni simpli aflaţi, din nefericire, în calea tăvălugului sovietic, până la foşti procurori sau demnitari sovietici care aveau pe conştiinţă sute sau mii de oameni. Contrastul dintre demnitatea şi imaginea despre lume a lui Sablin şi modul în care sunt creionaţi ceilalţi şi lumea sovietică în ansamblul ei este imens. Înţelegem citindu-l cât de mult am pierdut din eleganţa, înţelepciunea şi frumuseţea lumii atunci când am pierdut aceşti oameni. Cartea aceasta este un cadou destinat generaţiilor de azi care par a-şi fi pierdut busola morală şi, totodată, un exemplu de viaţă trăită fără lamentări şi fără a avea capul plecat. Nu pot decât să spun că mă bucur că o asemenea lucrare a fost descoperită în arhivele CNSAS. Sper că viitorul ne va oferi şi alte surprize la fel de importante şi semnificative pentru reconstituirea nu doar a trecutului nostru recent ci şi a unui mod de a privi lumea, mod care are în centru credinţa şi educaţia ca piloni de bază ai clădirii unui caracter.

Nota autoarei la Grădina speranţei

Diane Ackerman
Grădina speranţei
Editura Meteor Publising, 2018
traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nota autoarei

Jan Żabíński a fost directorul unei grădini zoologice. El şi soţia sa, Antonina, îngroziţi de rasismul nazist, au exploatat obsesia naziştilor pentru animalele rare pentru a salva mai bine de 300 de oameni sortiţi pieirii. Povestea lor rămăsese uitată între cutele istoriei, aşa cum se întâmplă uneori cu acţiunile pline de compasiune. Dar în Polonia celui de-al Doilea Război Mondial, când puteai fi condamnat la moarte şi dacă îi dădeai o cană de apă unui evreu însetat, eroismul lor iese în evidenţă ca un fapt cu atât mai senzaţional.

În relatarea istoriei lor, am recurs la multe surse pe care le-am detaliat în bibliografie, dar mai presus ca orice la memoriile ("bazate pe jurnalul şi însemnările mele răzleţe") "soţiei directorului de zoo", Antonina Żabíńska, pline de vraja senzuală a grădinii zoologice, la cărţile ei autobiografice pentru copii, ca Viaţa în grădina zoologică, la cărţile şi amintirile lui Jan Żabíński şi la interviurile pe care Antonina şi Jan le-au acordat unor ziare poloneze, ebraice şi idiş. Ori de câte ori am spus că Antonina sau Jan credeau, se întrebau sau simţeau, am citat din scrierile sau interviurile lor. Am folosit de asemenea fotografii de familie (aşa am ştiut că Jan îşi purta ceasul pe încheietura păroasă a mâinii stângi şi că Antoninei îi plăceau rochiile cu buline); conversaţiile purtate cu fiul lor Ryśzard, cu diverse persoane de la Grădina Zoologică din Varşovia şi cu varşoviene care au fost contemporane cu Antonina şi care în acelaşi timp au activat în Rezistenţă; scrieri de Lutz Heck, exponate văzute în muzee, ca dramaticul Muzeu al Revoltei din Varşovia şi elocventul Muzeu al Holocaustului din Washington, D.C.; arhivele Muzeului Zoologic de Stat; memorii şi scrisori adunate de un grup clandestin de arhivişti în timpul războiului care au ascuns (în cutii şi bidoane pentru lapte) documente care se află acum la Institutul Evreiesc de Istorie din Varşovia; declaraţii acordate programului "Drept între popoare" şi superbului proiect Shoah, ambele aparţinând Israelului; ca şi scrisori, jurnale, predici, memorii, articole şi alte scrieri ale locuitorilor ghetoului din Varşovia. Am studiat felul în care nazismul a sperat nu doar să domine naţiuni şi ideologii, ci şi să modifice ecosistemele planetare, exterminând specii native de plante şi animale (inclusiv oameni) din unele ţări, străduindu-se în acelaşi timp să protejeze alte animale şi habitate aflate pe cale de dispariţie, ba chiar să reînvie specii extincte, ca bourul şi zimbrul. Am cercetat ghiduri dedicate faunei şi florei poloneze (explorarea naturii Poloniei mi-a oferit constant mici surprize), ghiduri ale obiceiurilor, bucătăriei şi folclorului polonez, dar şi cărţi despre medicamente, savanţi, arme şi alte teme naziste. Mi-a făcut plăcere să aflu despre hasidism, Cabală şi misticismul păgân de la începutul secolului al XX-lea, despre rădăcinile naziste în ocultism şi despre chestiuni practice ca istoria socială şi politică a Poloniei şi abajururile baltice ale epocii.

Sunt de asemenea îndatorată cunoştinţelor nepreţuitei mele consiliere poloneze Magda Day, care şi-a trăit primii 26 de ani ai vieţii în Varşovia, şi fiicei ei, Agata M. Okulicz-Kozaryn. Într-o călătorie întreprinsă în Polonia, am cules impresii în pădurea Białowieża şi în Grădina Zoologică din Varşovia în sine, unde am zăbovit şi m-am plimbat în jurul vechii vile şi am urmat paşii Antoninei pe străzile înconjurătoare. Sunt foarte recunoscătoare doctorului Maciej Rembiszewski, actualul director al grădinii zoologice din Varşovia, şi soţiei lui, Ewa Zabonikowska, pentru generozitatea cu care mi-au dăruit din timpul şi spiritul lor, ca şi lucrătorilor din grădina zoologică pentru cunoştinţele, resursele şi primirea pe care mi-au acordat-o. Îi mulţumesc de asemenea lui Elizabeth Butler pentru ajutorul neobosit şi mereu optimist, şi profesorului Robert Jan van Pelt pentru criticile grijulii.

Ca în cazul tuturor cărţilor mele, am ajuns la această poveste pe o rută foarte personală: ambii mei bunici materni au fost polonezi. Am fost influenţată în mod intim de relatări ale vieţii poloneze cotidiene oferite de bunicul meu, care a crescut în Letnia, o suburbie a lui Przemyśl, şi care a plecat înainte de al Doilea Război Mondial, şi de mama mea, care a avut rude şi prieteni ce au trăit în ascunzători sau în lagăre. Bunicul, care trăise la o fermă mică, îmi povestea snoave populare ce fuseseră transmise de generaţii prin tradiţia orală.

În una dintre snoavele acelea era vorba despre un sat care avea un circ mic, al cărui leu murise pe neaşteptate. Directorul circului l-a întrebat pe un evreu bătrân şi sărac dacă n-ar fi vrut să joace el rolul leului, iar acesta a acceptat întrucât avea nevoie de bani. Directorul i-a spus:
- Nu trebuie decât să porţi blana leului şi să stai în cuşcă, iar oamenii vor crede că eşti un leu.

Bătrânul s-a conformat şi a intrat în cuşcă, gândindu-se: "Ce slujbe ciudate am avut la viaţa mea!" Brusc însă gândurile i-au fost întrerupte de un zgomot. S-a întors repede şi a văzut alt leu înaintând tiptil în cuşca lui şi fixându-l cu ochi flămânzi. Tremurând ca varga, retrăgându-se şi neştiind cum să se salveze, bătrânul a început să răcnească primul lucru care i-a venit în minte - o rugăciune evreiască. Abia rostise însă cu disperare primele cuvinte, Şema Israel ("Ascultă, Israele")... când celălalt leu i s-a alăturat cu adonai eloheinu ("Domnul Dumnezeul nostru") şi cei doi aşa-zişi lei au terminat rugăciunea împreună. Nu mi-aş fi putut imagina cât de relevantă, în mod straniu, avea să fie această snoavă populară pentru istoria reală care urmează.

O carte fără pereche: Bună dimineaţa, o sută de gâşte

Roxana Pavnotescu
Bună dimineaţa, o sută de gâşte
Editura Junimea, 2011

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O carte fără pereche

Când am citit-o, m-a uluit. Mai mult decât atât: m-a copleşit... năucit... nici nu pot desemna, cât de cât exact, cele simţite. Paradoxal, însă: entuziasmul meu iniţial şi-a pierdut, parcă, girueta şi s-a transformat repede, dar temeinic, într-o ciudată şi derutată neputinţă, când am încercat să-l coagulez într-o recenzie... Cu fiecare încercare de a scrie ceva despre această carte unică, plină de o sevă sufletească tulburătoare, de reverberaţii profunde, ceva - declanşat misterios, dar real - mă făcea să mă simt mic; prea mic... cam cât un pui de gâscă ce nu ştie, încă să zboare. Bruma de idei pe care reuşisem să le cristalizez se spulberau inexplicabil atunci când, părăsind alcătuirea fascinantă a acestei litanii (să-i zicem literare, deşi e prea puţin spus), dobândeam distanţa care seacă... ucide... deformează, denaturează şi desfiinţează acel fascinant şi intens iradiant univers omenesc. Cel care, tocmai pentru că este absolut omenesc (prin prisma spiritului), nu se lasă prins, explicat, sistematizat, raţional-izat.

Am înţeles, după mult timp de sterile căutări, secretul derutei mele: ideile, cuvintele, frazele care rezultau cu chin din efortul meu intelectual transformau CEVA într-un altCEVA. Poate că inteligibil, valabil sub aspect literar dar, fatalmente, irelevant, mic, neînsemnat... străin (prea străin, rece, palid!), de realitatea sufletească a evocării, aşa cum musteşte ea, plină de autentic, de sevă vitală, din paginile volumului pe care Roxana Pavnotescu şi-l oferă sieşi şi lumii, memoriei tatălui şi noianului de amintiri, filtrate de timp şi de viaţă, ale celor care l-au admirat pe acesta; l-au venerat; l-au iubit sau neiubit...

Căci asta înseamnă, în fond, cele o sută de gâşte, coborâte părelnic (metaforic) din înaltul cerului pentru a plânge, împreună cu autoarea şi cu restul lumii, des-fiinţarea celui care strălucise, se stinsese (iniţial doar la nivel mental) şi dispăruse, banal şi totuşi tragic, atunci când o explozie vaso-cerebrală brutală venise să confirme şi să încheie noaptea grea, ilogică, deprimantă şi absurdă, aşternută dramatic - sub denumirea de maladia Alzheimer - peste mintea celui care îi fusese Tatăl pământesc.

De la adoraţia infantilă la înţelegerea, recunoştinţa şi adoraţia copilului devenit adolescent, apoi adult matur, de la fascinaţie la spaimă, revoltă şi deznădejde, Roxana Pavnotescu îşi adună sufletul şi mintea (excepţionale şi unul, şi cealaltă), memoria afectivă care înnobilează, postfestum, momente şi fotografii, replici şi situaţii diverse, în edificarea, acreditarea şi nemurirea (măcar a) cultului patern.

Ciudăţenia titlului (care ar oripila orice editor dedicat exclusiv profitului financiar al cărţii ridicată la rang de afacere comercială) şi care, până să ajungă la metaforă, pare a trece prin zoologie, vine să acopere, ca un văl fantastic în plutirea şi semnificaţiile sale personale, un trecut dispărut pe plan obiectiv, dar renăscut fabulos, ficţional, de o stranie şi iluzorie vitalitate. Ridicate la rangul de simbol al trecerii timpului, cele (nici măcar) o sută de gâşte - căci tocmai asta e problema de aritmetică pe care zoologia zborului o plasează în exactitatea şi precizia matematicii - zburătăcesc de-a valma cu amintirile de o uimitoare exactitate sau cu proiecţiile, obsesiile, visele şi deznădejdile autoarei rămasă aici, pe pământ. Pagină după pagină, fragment după fragment, asist - asemeni unui om cu mintea tulburată de emoţii şi neînţelegeri, de regrete şi disperări, de voinţă trecută şi neputinţă prezentă şi viitoare - împreună cu autoarea, la un film unic, devastator în suferinţa pe care o emană. Un film montat (ca la Eisenstein, parcă) în legea lui; adică e emoţiilor compulsive şi a semnificaţiilor când incandescente, când de abia pâlpâinde, readuse la terifianta semi-viaţă de fâlfâitul oxigenant de aripi al celor (nici măcar) o sută de gâşte care... au salvat, poate, Capitoliul dar (vai!) nu mai au nici o putere asupra unui spirit stins înainte de vreme şi de rost, doborât la pământul care-l aşteaptă, răbdător şi implacabil, să se ascundă în el.

O carte? Nu!... Mai mult decât o carte... mai altfel; mai înălţătoare şi mai înjositoare pentru fiinţa umană blestemată, nici nu se ştie dacă pe drept sau pe nedrept, la negura interioară, tot mai cuprinzătoare şi mai devastatoare. Dar, mai dureros, şi pentru celelalte fiinţe, iubitoare, altfel blestemate... să asiste, la fel de neputincioase, în pofida lucidităţii, la prăbuşirea lentă, dar ireversibilă a spiritului, în adâncurile telurice. Acolo unde, dacă aşa îţi este sortit, te scufunzi implacabil, în pofida a tot ce ai fost şi ai reprezentat, a dragostei filiale care te însoţeşte, a disperării patetice, dar neputincioase... Acolo unde singura certitudine care-ţi mai rămâne este cea a dezintegrării oarbe şi ireversibile... când gâştele albe ca nişte erinii te privesc, fâlfâitor, de sus, pe tine... cel sortit se revii, clipă cu clipă, la dimensiunea minerală ancestrală. Şi pe noi - ceilalţi, a căror dragoste şi înţelegere nu mai fac două parale pentru că... gata - la ruleta vieţii, les jeux sont faits. Rien ne va plus! - un mic rege chiar se duce să moară tăcut, decent, ruşinat parcă, fără să ştie, să înţeleagă şi să se plângă de condiţia la care a ajuns.

Sunt lucruri (majore, importante, fundamentale) pe care, încercând să le rezumi şi comentezi, nu izbuteşti decât să atragi asupra lor o pulbere fină de tehnică, de corectitudine şi conformism, ce riscă să le acopere asemeni prafului, pierzându-le strălucirea şi prospeţimea care izbucnesc la lectură. Limpezimea care nu clarifică, ci doar simplifică, domesticeşte, ieftineşte. Aceasta a fost, în cele din urmă, senzaţia, temerea care m-a bântuit ani de zile, până să mă încumet a îngăima ceva despre această neobişnuită scriptură.