Călătorind cu Agatha Christie

Lindsay Jayne Ashford
Femeia din Orient Express
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea

Citiţi un fragment din această carte.

***
Călătorind cu Agatha Christie

Nu mi-am imaginat-o niciodată pe Agatha Christie tânără. Ştiam câte ceva din biografia ei, ştiam că fusese căsătorită cu un arheolog, dar în afara fotografiei preferate de editori în care apare la o vârstă respectabilă, nu o văzusem sau imaginasem niciodată altfel. Această lipsă de curiozitate s-a datorat probabil faptului că personajele pe care le-a creat mi-au fost suficiente. Hercule Poirot şi Miss Marple au rămas vii chiar şi după atâţia ani. Tinzi, citind romanele Agathei Christie, să ţi-i imaginezi pe ei şi nu pe cea care le-a dat viaţă. Copiii şi-au depăşit părintele şi par mult mai fascinanţi şi mai interesanţi decât ea.

Lindsay Jayne Ashford a ţinut să mă contrazică şi a făcut acest lucru transformând-o pe Agatha Christie în personaj de roman. Femeia din Orient Express este o carte brodată pe marginea realităţii şi a vieţii celebrei autoare de romane poliţiste. Proaspăt divorţată de un bărbat egoist şi egocentric pe care crede că încă îl iubeşte, Agatha pleacă într-o călătorie îndrăzneaţă încercând să lase astfel în urmă eşecul unei căsnicii încheiate cu un scandal care a ţinut şi în realitate prima pagină a ziarelor epocii. S-a hotărât să plece la Bagdad, tărâmul celor 1001 de nopţi şi al califului Harun al-Rashid, dar şi locul de unde putea călători la vechiul Ur sumerian. Acolo, Leonard Wooley făcea printre primii săpături arheologice organizate şi ştiinţifice fiind, astfel, mult mai mult decât un vânător de comori.

Călătoria a făcut-o cu Orient Express-ul care a devenit, de altfel, şi sursa de inspiraţie pentru unul dintre viitoarele romane poliţiste ale Agathei. Trenul a fost celebru în epocă şi şi-a păstrat aura de eleganţă şi rafinament până în zilele noastre. Mâncarea era excelentă, personalul educat şi atent, opririle inteligent gândite şi permiţând călătorilor să vadă nu doar destinaţia finală ci şi cele mai frumoase şi interesante oraşe prin care trecea trenul. Ashford recreează în romanul ei acest traseu şi o face cu atât de multă inspiraţie şi talent încât, ca cititor, ţi-ai dori să poţi face o astfel de călătorie. Cum să nu fii sedus când prima escală este la Veneţia unde Agatha poate lua parte la un concert în catedrala San Marco şi gusta apoi celebra îngheţată italiană. Dacă vă întrebaţi ce a ales vă spun doar şi pentru cât de frumos şi savuros sună: cioccolato fondente însoţită de dulce de leche pentru ea şi crema dei Dogi pentru Max cel care îi va deveni şi în realitate cel de-al doilea soţ. De la Trieste se merge apoi la Zagreb şi Sofia, către Istanbul. Trenul se opreşte apoi la trecătoarea prin munţii Taurus pe unde cândva, de mult, au trecut Sfântul Pavel în drum spre galateni şi Alexandru Macedon cu armata sa.

Detaliile pe care le oferă Ashford legate de locurile prin care trec personajele sale sunt dozate în mod inteligent şi te poartă în lumi exotice şi fascinante, dar credibile şi interesante. Astfel, la Damasc Agathei, dar şi nouă ne lasă gura apă frigăruile făcute pe foc cu cărbuni. Aflăm că este vorba despre un celebru kebab cu cireşe negre specific Damascului. Din cireşe negre, ne mai spune un personaj, mai fac şi un sos cu scorţişoară şi fistic delicios pe care nu poţi decât spera că îl vei gusta într-o zi. O baie la hammam - baia publică pentru femei, o călătorie pe spatele cămilelor şi o incursiune în souk-ul oraşului sunt momente minunat construite la care, ca cititor, iei parte cu o mare încântare. Citeşti cu nostalgie şi fascinaţie despre această bogăţie plină de culori, despre această lume despre care ştii că acum este în plin război. Simţi încă o dată cât de mică este distanţa dintre normalitate, bucurie, viaţă şi război, distrugere şi moarte. Lumea aceea nu mai există, a dispărut, la fel cum, probabil, Damascul şi-a pierdut cireşii atât de celebri cândva.

Romanul are la bază această călătorie exotică, dar, în funcţie de nota în care vrei să îl citeşti, poate fi considerat şi un roman despre emoţii, suferinţă şi legăturile care se pot naşte între femei diferite ca temperament, ocupaţii şi aspiraţii. Poveştile celor trei femei care se întâlnesc în tren şi fac această călătorie împreună - Agatha Christie, Katharine Woolley şi Nancy Nelson, constituie un alt palier al poveştii. Primele două au existat şi în realitate, în timp ce cea de-a treia femeie este inspirată din tânăra care i l-a răpit Agathei pe primul ei soţ. Fiecare personaj fuge de ceva, are un secret care va marca desfăşurarea poveştii. Femeia din Orient Express nu este un roman poliţist. Este un roman despre curaj, alegeri şi ce înseamnă să fii femeie în secolul Agathei Christie. Presiunea societăţii, bârfa, dorinţa de independenţă a femeilor, dar şi rigiditatea legilor şi a bărbaţilor sunt subiecte atinse în carte într-un mod subtil. Viaţa pe şantierul arheologic, prejudecăţile legate de prezenţa unei femei acolo în mijlocul bărbaţilor, dar şi obiceiurile beduinilor îşi găsesc un loc natural în poveste. Katharine le instruieşte, de exemplu, pe cele două prietene în vederea unei vizite în satul beduinilor. Aflăm, astfel, printre altele că la ocazii speciale cafeaua se toarnă de la o distanţă de aproximativ trei palme, căci este considerat nepoliticos să te apropii mai mult de atât de un oaspete. Ceaşca se umple pe un sfert ca să nu fie prea fierbinte şi să poată fi savurată uşor.

Ashford reuşeşte un roman cald şi interesant. Construieşte o poveste sensibilă şi frumoasă. Este un roman care te face să reciteşti scrierile Agathei Christie, să cauţi fotografiile persoanelor care au existat în realitate, să o vezi pe Agatha tânără, pe Katharine cea îndrăzneaţă şi pe Max cel idealist şi seducător. Marea reuşită a autoarei este faptul că printre pagini simţi parfumul unei epoci de mult apuse, o adiere de exotism şi o urmă de rafinament care trezeşte nostalgie în inima cititorului de azi. Cineva m-a întrebat dacă este o carte care merită citită. Spun că merită cu siguranţă. Pentru că este genul acela de carte care te ajută să evadezi din cotidian, te face să călătoreşti prin puterea imaginaţiei şi, poate cel mai important, te face să visezi.

40% REDUCERE - 20 de personaje feminine în literatura universală

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol - Porecla

Jhumpa Lahiri
Porecla
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Ioana Novac

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol

O să încep prin a vă face o mărturisire: primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat de citit Porecla a fost să mă duc în bibliotecă, să caut Mantaua lui Gogol şi să o recitesc. Eram curioasă ce elemente din nuvelă au putut inspira un roman atât de puternic şi complex ca cel scris de Jhumpa Lahiri. De data aceasta am citit-o ca pe o extensie a romanului, ca un detectiv în căutare de indicii. Faptul că o carte reuşeşte să te intrige şi să te trimită la o alta mi s-a părut întotdeauna unul dintre atributele care fac ca o carte să fie bună.

Povestea lui Gogol şi a familiei sale se desfăşoară înaintea ochilor noştri într-un ritm calm şi aşezat, Lahiri dovedindu-se o povestitoare talentată, atentă la detaliile care dau viaţă şi credibilitate personajelor sale. Ashima şi Ashoke Ganguli sunt o primă generaţie de emigranţi, plecaţi în America pentru a îşi construi un viitor departe de India şi pericolele pe care aceasta le implică. Prinşi între două lumi, cei doi nu reuşesc să se desprindă cu totul de "acasă", de Calcutta, locul în care trăiesc părinţii, fraţii şi verii lor. Ruperea de familia extinsă, specific indiană, este una dintre traumele cu care cei doi se învaţă să trăiască şi pe care o mai diminuează întorcându-se o dată la câţiva ani în locurile în care s-au născut. Căsătoria Ashimei cu Ashoke este una aranjată, conform obiceiurilor. Cei doi ajung să se cunoască, să se respecte şi să se iubească odată ajunşi în America. Tot în America Ashima adună în jurul lor numeroase familii de bengalezi care se simt la fel de dezrădăcinaţi şi străini ca şi cei doi. Acest lucru îi permite autoarei să ne prezinte diferite feluri de mâncare bengaleze, care par savuroase doar din descriere, obiceiuri mai mult sau mai puţin exotice, credinţe şi superstiţii specific indiene. Treptat şi fără ca protagoniştii să realizeze, "acasă" se redefineşte, America şi casa din Pemberton Road devin o părticică din acest concept, deşi niciodată nu capătă valenţe de întreg. Dezrădăcinarea persistă, deşi se estompează în tumultul vieţii de zi cu zi.

Ashima şi Ashoke devin părinţi, având un fiu şi o fiica - Gogol/Nikhil şi Sonia. Cum ajunge Gogol să fie numit Gogol şi cum îi modelează acest nume alegerile şi viitorul formează coloana vertebrală a cărţii. Dacă părinţii îşi au încă rădăcinile în India, copiii se doresc a fi americani prin comportament, idei şi încercarea de a îşi trăi viaţa departe de regulile care li se par ciudate ale lumii din care provin părinţii lor. Vizitele în Calcutta li se par obositoare, o corvoadă pe care nu o înţeleg. Lahiri surprinde foarte bine diferenţele dintre generaţii, modul în care copiii îşi judecă părinţii, cum îi consideră obositori şi cum se ruşinează de ei în diferite circumstanţe. Este o paletă de sentimente pe care le-am trăit majoritatea. De asemenea, sunt sentimentele de care, atunci când ajungem maturi ne ruşinăm poate cel mai mult şi uneori prea târziu. Oscilaţia între cele două lumi, sentimentul de datorie faţă de familie în opoziţie cu dorinţa de a se construi şi defini prin ei înşişi sunt perfect surprinse şi descrise în roman.

Dacă ar fi să aleg două momente care mi s-au părut perfecte, aş alege descrierea timpului petrecut de Gogol cu Maxine şi momentul în care Ashima află de moartea soţului ei. Primul tablou, pentru că îl pot numi astfel fără probleme, îl plasează pe Gogol/Nikhil într-un mediu total opus celui în care a crescut. Maxine şi părinţii ei trăiesc sub acelaşi acoperiş, acordându-şi unii altora libertăţi de neconceput pentru o familie indiană. De asemenea, sunt preocupaţi de artă, politică şi muzică, trăiesc o viaţă oarecum boema, doar pentru ei şi bucuriile lor. Ei reprezintă, practic, opusul părinţilor lui Gogol. Acesta se simte bine cu ei şi între ei, le adoptă obiceiurile şi stilul de viaţă, dar trăieşte, totodată, un sentiment al lipsei de maturitate, al dependenţei, al imposturii. Rădăcinile, pare a ne spune Lahiri pot fi estompate, dar nu negate.

Al doilea moment se deschide cu Ashima pregătind felicitările de Crăciun. O atmosferă liniştită, caldă, descrierea unei bucurii mărunte, dar importante, gândurile care îi trec prin cap lucrând la felicitări te fac să bănuieşti că ceva urmează să se întâmple şi chiar se întâmplă. Bănuieşti dacă ai trecut şi tu printr-un astfel de moment. Pentru că ştii din experienţă personală că tragediile nu se lasă anunţate ci pur şi simplu se întâmplă pe neaşteptate în timp ce tu îţi vezi de treburile tale mărunte. Lahiri surprinde foarte bine acest moment al liniştii dinaintea furtunii şi, ulterior, mustrările de conştiinţă ale lui Gogol care, de asemenea, prins de propria viaţă şi de propriile probleme şi frustrări răspunde cu întârziere chemării de acasă.

La un moment dat, tatăl lui Gogol îi spune că Dostoievski a spus o dată că "cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol." Este o remarcă ce te pune pe gânduri, te trimite să vezi ce a vrut exact să ne facă să înţelegem Dostoievski, cum poate fi legat destinul nostru de cel al măruntului funcţionar rus cu nume ciudat - Akaki Akakievici - şi soarta sa tristă. Eu am o slăbiciune pentru scriitorii ruşi, pentru modul în care au reuşit să ne surprindă cele mai ascunse sentimente şi gânduri aşa că nu a fost greu ca Porecla să mă cucerească definitiv.

Dacă mi-aş fi dorit ca ceva să fie altfel în carte, cred că aş fi vrut ca scrisoarea bunicii lui Gogol să îşi găsească într-un final destinatarul şi să aflu care i-ar fi fost numele ales. Ne poate modela un nume destinul? Influenţează alegerile pe care le facem? Nu există un răspuns general valabil la aceste întrebări. Dar, cu siguranţă, când prenumele tău este Gogol, cartea în care îţi este descrisă aventura pe care o numim viaţă merită citită.

Jurnalul inedit al lui Vintilă Horia: 1989-1992

Vintilă Horia
Jurnal de sfârşit de ciclu. Jurnal torinez 1978
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fregment din această carte.

*****
Jurnalul inedit al lui Vintilă Horia: 1989-1992

Cine caută găseşte. Memoriile unui fost Săgetător n-a fost singura surpriză pe care mi-a rezervat-o Vintilă Horia după moarte. Câteva luni după apariţia Memoriilor aveam să descopăr, tot cu ajutorul fiicei sale, Cristina Horia, un eseu inedit, în franceză, La croix/Crucea, publicat între timp la editura Vremea, iar la începutul lui 2017, un Jurnal inedit, de cinci sute de pagini dactilografiate, redactat în română. Nu ne miră uşurinţa cu care politropicul escritor rumeno mânuia patru limbi, începe să ne sperie însă amplitudinea operei sale. Exilat confruntat cu numeroasele griji, sâcâieli, probleme ale vieţii cotidiene, familist "cu normă întreagă", având doi copii de crescut, universitar şi conferenţiar neobosit, Vintilă Horia a lăsat în urmă câteva zeci de cărţi memorabile, plus mii de articole risipite în reviste europene şi sud-americane (Spania, Franţa, Italia, Germania, Portugalia, Chile, Argentina, revistele exilului românesc et j'en passe). Generaţia viitoare de cercetători va avea enorm de scotocit pentru a reconstitui măcar jumătate din icebergul literar şi publicistic. În această ordine de idei salut aportul decisiv al Silviei Colfescu, directoarea Editurii Vremea, care, în doar un an şi jumătate, a publicat zece volume ale sau despre marele Exilat din Villalba.

Revenind la Jurnalul de faţă, el poartă un titlu guénonian, ales anume de autor: Jurnal de sfârşit de ciclu, şi cuprinde notaţii de-a lungul a trei ani şi câteva zile: 1989-1990-1991 plus şase pagini din 1992, anul morţii scriitorului. E un Jurnal-eseu, după modelul celui din anii 1960, Jurnalul unui "ţăran de la Dunăre", tradus şi el de curând. Vintilă Horia preferă povestea notaţiei scurte, desfăşurarea gândului în volute, nu schiţarea lui seacă, aşa cum procedează, de pildă, Eliade. În acest sens, Jurnalele îi continuă opera eseistică şi romanescă, acestea din urmă, de factură metafizic-apolinică, nefiind "epice", "narative", ci ritual-metafizice. În general literatura lui Vintilă Horia trimite mai degrabă la un ceremonial sacru decât la o "artă" profană, la un "meşteşug".

Jurnalul românesc debutează exact în aceeaşi zi (ianuarie 1989) când autorul încheiase Journal de la fin cu cycle, adică un jurnal francez întins pe doi ani de zile: 1987-1988, ce ar fi urmat să apară (dar n-a fost să fie) la o editură din Lausanne. El conţine o sumă de informaţii importante despre geneza şi destinul unor cărţi (aflăm, în sfârşit, cum şi unde au fost redactate Memoriile); exasperări în legătură cu soarta României, reintrată în zodia comunismului după o revoltă sângeroasă; convingeri "metapolitice" (adesea însă teribil de politizate) ale autorului; reverii şi amintiri din copilărie şi adolescenţă; reflecţii despre autori, universitari, medii intelectuale şi teologice din Occident; portrete ale unor exilaţi români; scene de familie etc. Impresionează vastitatea orizontului de interese, precum şi fermitatea opiniilor. Ca teolog nu pot fi de acord cu poziţia lui faţă de reforma catolicismului adusă de Vatican II (conciliu al deschiderii şi al reînnoirii în sens patristic, nu cum îl înţelege V.H., împreună cu "radicalii tradiţionalişti"). Dar nici nu pot să nu admir cavalerismul şi, în bună măsură, legitimitatea unei asemenea poziţii. Jurnal de sfârşit de ciclu reflectă atitudinea unui anti-comunist visceral, a cărui viaţă a fost deviată, încă din tinereţe, de acest regim. Nu i se poate reproşa Victimei că-şi detestă Călăul. De aici o anumită îndârjire, un fundal monomaniac în interpretarea istoriei contemporane şi a instituţiilor occidentale.

Un alt nivel al Jurnalului îl reprezintă opera scriitorului. În ciuda diferenţei de "stil", Jurnalul de sfârşit de ciclu rezonează cu Fragmentele de jurnal ale lui Mircea Eliade. Prin aceste două capodopere ale genului, cititorii români de azi (şi mai ales de ieri) îşi pot face o idee despre nivelul la care se afla elita adevărată a culturii noastre în anii 1960-1990. Eliade şi Vintilă Horia aparţin, "cu arme şi bagaje", elitei culturii mondiale, se mişcă la etajele ei superioare, acolo unde "intelectualii" din interiorul României ceauşiste tânjeau zadarnic să ajungă. Poate şi de aceea numele marilor Exilaţi sunt încă boicotate de fostele-actuale "primadone" locale, obişnuite cu succesul facil, dar incapabile să răzbată acolo unde Eliade şi Vintilă Horia (plus alţii, prea numeroşi pentru a fi citaţi aici) au răzbătut încă din anii 1950-1960.

O carte de şapte sute de pagini, densă, captivantă, pe alocuri răscolitoare, impune o Prefaţă cât mai scurtă. Voi adăuga doar faptul că a edita opera cuiva nu înseamnă a-i împărtăşi convingerile politice sau religioase, a-l venera sau a-l sanctifica. Am editat acest Jurnal din respect faţă de memoria lui Vintilă Horia, pe care l-am cunoscut personal şi pe care-l preţuiesc enorm ca romancier; dar mai ales din respect faţă de cultura română adevărată (minoritară, dar existentă), nu cea improvizată şi provizorie de astăzi. Recuperarea operei lui Vintilă Horia e foarte importantă pentru generaţiile de români crescute, din păcate, cu sferto-adevăruri, sferto-valori, sferto-reviste şi sferto-manuale. Vintilă Horia ne-a lăsat o operă întreagă, de nivel mondial, şi doar pe urmele unor scriitori ca el ne putem salva de mediocritate, de provincialism, precum şi de complexele aferente.

Cu prilejul centenarului din 2015 am organizat, la Biblioteca Judeţeană din Craiova, un colocviu ale cărui Acte au fost publicate, la Editura Vremea, sub titlul În căutarea omului total. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia. Aproape nimeni, din presa românească, n-a discutat despre acest colocviu şi despre acest volum. S-a declanşat însă o adevărată "ţiganiadă", cu iz de comunism stalinist, în marginea atribuirii, de către primăria Segarcea (în ultima zi a colocviului nostru), a unui titlu de "cetăţean de onoare". Cu sau fără acel titlu (eu însumi am fost rezervat cu privire la rostul său), Vintilă Horia rămâne acelaşi mare scriitor mondial, citit şi preţuit de elita elitei, ignorat de ignoranţi şi detestat de secături care, în paranteză fie spus, ar trebui să se găsească după gratii (sau măcar într-o chilie de mânăstire), în urma căderii comunismului, nu să continue să facă "ordine" în istoria noastră recentă.

(Cristian Bădiliţă, Livadă, 7 septembrie 2017)

Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească - O istorie secretă a Revoluţiei Ruse

Victor Loupan
O istorie secretă a Revoluţiei Ruse
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească

Revoluţia Rusă din 1917 este unul dintre acele evenimente care au marcat nu doar o generaţie sau două ci însuşi cursul istoriei omenirii. Idealizat de unii, detestat de alţii, momentul 1917 are încă multe secrete şi momente inexplicabile. Cartea lui Victor Loupan apărută la editura Corint îşi propune să răspundă câtorva întrebări care nu şi-au găsit răspunsul de-a lungul timpului. Cu toate că nu se doreşte o sinteză a evenimentelor, O istorie secretă a revoluţiei ruse este exact acest lucru. Cartea se adresează, aşadar, celor familiarizaţi cu personajele şi momentele importante ale revoluţiei ruse deşi încearcă să compenseze lacunele cititorului cu ample şi utile note de subsol.

Loupan identifică câţiva factori fără de care revoluţia rusă nu ar fi putut avea loc şi care, prin extensie, cred că se aplică oricărei încercări revoluţionare:

1. Banii - nici o revoluţie nu se poate face fără bani (aviz idealiştilor). De aceea, pentru cei care încearcă să îşi pună în practică ideile printr-o revoluţie este nevoie de oameni înstăriţi gata să finanţeze o astfel de încercare. În cazul revoluţiei ruse, banii au venit din toate părţile, fie că vorbim de finanţişti americani, socialişti germani sau agenţi britanici. Loupan studiază cu atenţie modul în care actorii principali s-au cunoscut, au fost ajutaţi cu bani şi cele necesare traiului sau, după cum este cazul lui Troţki, cu bilete la clasa I pentru a părăsi Rusia când steaua lui a apus. Apar nume mai puţin cunoscute ca Alexander Parvus sau Jacob Schiff fără de care este posibil ca revoluţia să fi rămas la stadiul de idee.

2. Circumstanţele favorabile - revoluţionarii trebuie să aibă de partea lor un moment istoric favorabil. Revoluţionarii ruşi au profitat de slăbiciunile regimului ţarist, de nemulţumirile proletariatului format în mare majoritate din ţărani dezrădăcinaţi, de ororile Primului Război Mondial şi de contextul internaţional favorabil. Fără toate acestea este greu de crezut că o mână de oameni, chiar şi fanatici, ar fi reuşit să dărâme un regim care domnea de secole.

3. Lideri carismatici şi lipsiţi de principii morale. Cartea ne aduce informaţii nu doar despre modul în care Troţki şi Lenin nu se sfiau să primească bani de la oricine pentru a îşi vedea realizate scopurile, ci ne prezintă şi câteva momente din viaţa personală a lui Troţki. Acesta era un mare adept al luxului, era lipsit de conştiinţă, era narcisist şi se considera deasupra tuturor. Propria imagine despre sine îl va trăda într-un final în confruntarea cu Stalin pentru prima poziţie în partid. Loupan observă că atât pentru Troţki cât şi pentru Lenin morala este un instrument al dominaţiei burgheziei. Folosindu-se de această scuză, vor călca în picioare orice principiu.

4. Fanatici dispuşi să se sacrifice pe ei, dar şi pe alţii, în numele unor idealuri. Dacă liderii partidului îşi doreau obţinerea puterii prin orice căi, o mare parte dintre cei apropiaţi lor au crezut în idealurile promovate de bolşevici chiar şi atunci când au ajuns în Siberia sau chiar în faţa glonţului. Pe de altă parte, un caz special este cel al părintelui Gapon, adept al "haosului purificator". Acesta, prin acţiunile sale, va fi autorul moral al masacrului din ianuarie 1905 care îi va aduce ţarului supranumele de Nicolae Sângerosul. Totodată, instaurarea regimului bolşevic nu ar fi fost posibilă fără toţi funcţionarii şi agenţii obedienţi dispuşi să execute nu doar ordinele ci şi pe oricine era bănuit că este duşman al poporului şi revoluţiei.

5. Agenţi secreţi care să reprezinte interesele propriilor state. Aceştia intermediază tranzacţii dubioase, încearcă să racoleze sau să influenţeze actorii principali ai revoluţiei şi să obţină avantaje uneori incredibile. Astfel, de exemplu, Rusia cu acordul lui Troţki a plătit pentru achiziţionarea unei mari cantităţi de locomotive din Suedia. Totul a fost plătit în avans, în lingouri de aur în condiţiile în care Rusia îşi putea produce singură locomotivele. Mai mult, la data plăţii, Suedia nu producea deloc locomotive, astfel încât contractul semnat prevedea că din banii primiţi va construi mai întâi uzine capabile să producă locomotive şi doar după aceea va onora comanda Rusiei bolşevice.

6. Oameni organizaţi care să preia puterea după momentele de efervescenţă revoluţionară. Unul dintre atuurile care l-au transformat pe Stalin dintr-un outsider în liderul de necontestat al Rusiei Sovietice a fost faptul că a gândit ca un birocrat. Bolşevicii au moştenit o ţară distrusă, aveau un partid dezorganizat, nimeni nu ştia cum să îndrepte lucrurile. Stalin s-a oferit pentru postul de Secretar General, post pe care toţi ceilalţi l-au evitat. A fost un gest pe care Lenin l-a văzut ca un act de sacrificiu personal din partea lui Stalin. Prin intermediul acestui post el a reorganizat partidul, a pus la punct organizaţiile locale în care a plasat oameni care îi erau fideli şi datori, şi-a pregătit terenul pentru preluarea puterii.

7. Dorinţa oamenilor de a reveni la o viaţă normală. Oamenii de rând, dar şi membrii de partid care provin în marea lor majoritate din păturile populare s-au săturat de "bulversările istorice". Vor o viaţă ordonată, calmă, stabilă. Ei vor să trăiască bine "aici şi acum". De aceea Stalin a părut a fi răspunsul. Pentru că era singurul care părea a avea un plan şi singurul care ştia ce să facă în Rusia fără a visa la o revoluţie mondială şi permanentă. Este figura în care oamenii simpli şi-au pus speranţa. Ca s-au înşelat este deja o altă pagină a poveştii.

8. Lipsa unei alternative valabile. În timpul Războiului Civil ambele tabere - Roşii şi Albii - au comis atrocităţi teribile. Oamenii obişnuiţi nu îi vedeau cu ochi buni nici pe unii nici pe alţii. Astfel, opozanţii regimului bolşevic au pierdut şansa de a deveni o alternativă dorită şi salvatoare. Pentru omul de rând toţi erau la fel de răi.

Loupan scrie o carte destul de echilibrată având în vedere simpatiile de stânga ale majorităţii intelectuale franceze. Este un pic deranjant atunci când îşi arată voalat admiraţia şi simpatia pentru bolşevici şi Lenin, dar concluzia finală pe care o trage este corectă: "A muri pentru revoluţie este supremul şi cel mai sublim dintre sacrificii. A ucide în numele revoluţiei este cea mai minunată dintre fărădelegi."

Preîntâlnirea cu sacrul

Cristian Bădiliţă & Paul Barbăneagră
Mircea Eliade. Întâlnire cu sacrul
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă. Preîntâlnirea cu sacrul

Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul reia, între copertele unei singure cărţi, bună parte din materia celor două volume pe care le-am îngrijit în anii 1996 şi 1997, anume: Întâlnirea cu sacrul. Interviuri cu şi despre Mircea Eliade (Editura Axa, Botoşani, ulterior republicat la Editura Echinox, Cluj); Eliadiana (Editura Polirom, Iaşi). Am încercat să compun, aici, un scenariu cât mai fluent şi mai echilibrat, deschis publicului larg, dar atent la exigenţele specialiştilor. Întâlnirea cu sacrul se doreşte un volum "de iniţiere" în ambele sensuri ale expresiei: el prezintă, într-un limbaj accesibil, ideile-forţă din opera lui Eliade, dar în acelaşi timp îşi propune să producă un declic, o "iluminare", o transformare lăuntrică a cititorului printr-o hermeneutică "empatică".

Prima secţiune conţine cinci interviuri cu Mircea Eliade realizate în anii 1970-1980. Traducerile îmi aparţin, cu excepţia celui din engleză, pe care l-am revizuit parţial. În partea a doua am adunat patru convorbiri despre biografia şi opera profesorului de la Chicago, pe care le-am purtat, în 1996, cu Paul Barbăneagră, realizatorul filmului Mircea Eliade et la redécouverte du sacré (1987); cu Natale Spineto, istoric italian al religiilor, autorul monografiei Eliade, storico delle religioni (2006); cu Juan Martín Velasco, teolog catolic spaniol, autorul unei Introduceri în fenomenologia religiei; iar, în 2001, cu Alexandru Paleologu, martor implicat al vieţii culturale interbelice din România. Convorbirea cu Al. Paleologu a fost realizată efectiv de Toader Paleologu pe baza unui set de întrebări sugerate de mine, dar pe care Toader le-a îmbogăţit exponenţial. În fine, secţiunea a treia reia un dosar publicat, în 1986, de revista Limite, apărută la Paris sub îngrijirea lui Virgil Ierunca. Numărul dublu 48-49 conţine texte in memoriam Mircea Eliade, scrise de mai mulţi exilaţi români, între care Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Neagu Djuvara ş.a.m.d.

Pentru publicarea interviurilor cu Eliade în versiune română autorii au primit, în 1996, acceptul din partea doamnei Christinel Eliade, iar pentru preluarea textelor din revista Limite, pe al domnului Virgil Ierunca. De asemenea, ediţia de faţă oferă un grupaj inedit de fotografii, provenit din Fondul "Paul şi Rosie Barbăneagră". Fotografiile au ajuns în posesia domnului Basarab Nicolescu, acesta, la rândul său, donându-le Bibliotecii exilului din cadrul Bibliotecii judeţene "Alexandru şi Aristia Aman" Craiova.

Prin bunăvoinţa directorului acestei biblioteci, domnul Lucian Dindirică, le putem prezenta aici, pentru prima dată, cititorilor români. Multe dintre ele au fost realizate în fastuosul apartament al cuplului Barbăneagră din Paris, unde, începând din 1975 şi până în 1985, se organiza o serată în onoarea lui Mircea Eliade (înaintea întoarcerii acestuia la Chicago), la care erau invitaţi prietenii săi români şi străini.

Nu în ultimul rând, volumul de faţă se doreşte un omagiu adus celui mai harismatic şi celebru cărturar român al secolului XX cu prilejul împlinirii a o sută zece ani de la naşterea sa.

*

Structura volumului, realizarea interviurilor despre Eliade (cu precizarea de mai sus), precum şi majoritatea traducerilor îmi aparţin (am semnalat excepţia). Paul Barbăneagră mi-a pus la dispoziţie câteva interviuri precum şi fotografiile cu Eliade, mi-a acordat el însuşi un lung şi foarte original interviu, prin urmare am considerat normal să trec şi numele său pe coperta volumului.

(Cristian Bădiliţă, Livadă, 21 iunie 2017)

Vecin cu viaţa

Vecin cu viaţa (Poezia ortonimă 1911-1935)
Fernando Pessoa
Antologie, traduceri, prefaţă şi note de Dinu Flămând
editura Humanitas Fiction, 2017
Seria de autor Fernando Pessoa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu



*****
Intro

Fernando Pessoa este unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai secolului XX. De asemenea, eseist, prozator şi dramaturg redutabil. Născut pe 13 iunie 1888 la Lisabona, îşi petrece copilăria în Africa de Sud, la Durban, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Aici viitorul scriitor îşi începe studiile şi învaţă engleza, una dintre limbile în care a scris ulterior. În 1905 se întoarce la Lisabona, pe care n-o va mai părăsi niciodată, şi se înscrie la Curso Superior de Letras la Universidade de Lisboa, abandonându-şi studiile după un an şi resemnându-se să-şi câştige traiul ca modest traducător din engleză pentru diferite agenţii comerciale. Frecventează cercurile literare avangardiste. Publică cu regularitate articole în revistele literare portugheze (Orpheu, Portugal Futurista, Contemporânea, Athena) şi câteva plachete semnate cu numele propriu, în engleză şi în portugheză: Antinous (1918), 35 Sonnets (1918), English Poems I-II şi English Poems III (1921), O Banqueiro Anarquista (1922), Mensagem (1934).

Ele reprezintă doar vârful aisbergului din cele peste 30.000 de texte rămase în manuscris după dispariţia autorului. Cea mai mare parte a operei sale a fost semnată de diverşi heteronimi, personalităţi cu biografii şi activităţi distincte; astfel, Pessoa a proiectat un imens scenariu - drama em gente -, în care evoluau nu personaje literare, ci oameni vii. Cei mai cunoscuţi heteronimi sunt Alberto Caeiro - poetul naturii şi teoreticianul "păgânismului"-, Ricardo Reis - epicureicul -, Álvaro de Campos - modernistul - şi Bernardo Soares, căruia Pessoa i-a atribuit Cartea neliniştirii (O Livro do Desassossego), primul volum din prezenta serie de autor iniţiată în 2009 de Editura Humanitas Fictişn. Scriitorul moare la 30 noiembrie 1935, an în care, pentru criticii literari şi pentru cititori, se naşte "cazul Pessoa".

*

"Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producţia lirică pe care Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză şi în engleză, convinşi fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar şi atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identităţi deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obişnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă şi importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generaţie literară transnaţională, iar ea stabileşte deja o performanţă unică în istoria tuturor literaturilor, puţini bănuiesc existenţa diversităţii din care se alcătuieşte Pessoa însuşi, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăieşte grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire şi absenţă dramatică de identitate, în timp ce ele îşi continuă proliferarea alături de alte teme existenţiale sau filozofice." (Dinu Flămând)

"Era un om care cunoştea diverse limbi şi scria versuri. Îşi câştiga pâinea şi vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor, aşa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando, pessoa, persoană ca toţi ceilalţi. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunţe iminenta apariţie a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obişnuind să treacă neobservat pe Strada Aurarilor înveşmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion şi cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuşi. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viaţa lui era făcută din zile, şi ştim că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinşi că într-o zi, când trecea prin faţa unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. [...] "Daţi-mi ochelarii!» au fost ultimele şi decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să ştie pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau dispreţuieşte ultima voinţă a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenţia lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârşit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au mai dat răgaz şi nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar graţie îndoielilor sale reuşim să ştim ceva mai mult despre ceea ce suntem noi." (José Saramago)

"Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă şi mai tragică a omului din secolul XX, dar şi cea mai lucidă, cea mai necruţătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulţumit de toate, dar care se ia pe sine drept ţintă. Cu adevărul, dar şi cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluţionare din vremea noastră."(Antonio Tabucchi)

Poezii

1.
Mie mi-e milă de stele.
Strălucesc deja de atâta timp,
De atâta şi-atâta timp...
Mi-e milă de ele.

Să fie vorba oare
De-o oboseală a lucrurilor,
A tuturor lucrurilor
Cum ai simţi-o fie în braţ, fie în picioare?

O oboseală de a fi existând,
De a fi,
Numai chiar de a fi
Ceva trist strălucind, surâzând...

Şi să nu existe oare, în sfârşit,
Pentru lucrurile toate câte există,
Nu moarte, dar cum să spun? Ceva
Ca un sfârşit altfel decât sfârşit,
Sau o altă raţiune supremă, pe un ton
Mai indefinit
Cum ai zice pardon?
10. 12. 1928

2.

În adâncul gândirii mele
Somnul meu e doar un fel de-a cânta,
Un cântec insidios şi lent,
Lipsit de dorinţa de-a cuvânta.

De aş putea, de mi-ar reuşi
Să-l torn în cuvinte cuvântătoare
Cu toţii imediat ar descoperi
Ce ascunde el sub această visare.

Şi cu toţii ar înţelege
Că în străfundul acestei gândiri
Poate exista un fel de cântare
Lentă şi voalată, în locul unei vorbiri.

Şi fiecare în parte, chiar neatent
La viaţa lui, oricât ar tot căuta
Ar fi cel puţin mulţumit
Să audă felul meu de-a cânta.
(17. 03. 1931)


Itinerariu

Orice drum duce în toate părţile.
Orice punct e chiar centrul infinitului.
Iată de ce, indiferent prin ce fel de artă
Plecăm sau rămânem, fie în corpul, fie în spiritul
Nostru, totul e static sau mort. Şi numai iluzia
Are un trecut şi un viitor, prin ea dăinuim.
Nu există drumuri decât prin senzaţie
Şi doar prin lăuntrul nostru noi drumeţim.

Deţinem pentru noi înşine adevărul
De a accepta iluzia drept ceva real
Fără să ne încredem nici în astă realitate.
Iar ca eterni călători, fără ideal,
Fără să ne mai oprim niciodată-nlăuntrul nostru
Vedem că timpul e singurul spaţiu, şi e nimic.
Şi suntem veşnic alţii, şi veşnic singuri;
Noi înşine călătoria, iar drumul e călătorul.

Nu mai contează că adevărul din sufletul
Nostru ar putea fi tot minciună, sau chiar nimic
Ar putea să fie senzaţia, oare această calmă
Certitudine de a nu avea-n noi nimic, şi nimic
Pe afară, să rămână inutila noastră inconsistenţă?
Şi continuă absurda călătorie în lipsa
Raţiunii. Fiindcă singurul adevăr e numai conştiinţa
Iar la rândul ei este tot o iluzie.

Iar dacă în toate există un secret şi ceva adevăr
Fie ca zeii sau destinul cândva să le demonstreze
Pe cealaltă parte-a realităţii,
Sau nicicând să nu arate, dacă nimic nu-i de arătat.
Căci drumul e conţinut în viziunea cea uriaşă
Care din tot sufletul depăşeşte exteriorul
Şi nu sfârşeşte ca lucrurile, nici nu are un timp al lui.

Ştiinţă? Sau conştiinţă? Pulbere pe care drumul o lasă
În urma lui, fiind chiar drumul său, fără să fie drum.
Absurdă e rugăciunea, absurdă e [...] şi jelania.
E aşa de fals şi să te resemnezi [...] şi să ai.
Coexist eu? Cu cine, dacă fiecare e numai singur?
Cine ştie? Poate ştie că vrea să fie?
Şi câţi din aceia încap doar în noi?
A fi sau a nu fi. Raţiunea este a nu te opri.
(11.10. 1919)


[Dar tu, femeie, tu, bărbat, tu, copil]

Dar tu, femeie, tu, bărbat, tu, copil,
Tu, tinere, cu limpezimea ta cea necunoscută
În ce reverii de umbră sau frumuseţe
Ţi-ai încondeiat cu aur şi alarmele, şi speranţa?

Prinţ fantoşă al unor latifundii necunoscute
Trăind nebun printre cele vii care fiinţează,
Nu mai posezi aici nici casa, nici vatra ta,
Tu, cenuşiu senior al unor visuri demult uitate...
Inima ta bătea într-un fel ce nu se asemuieşte
Cu ritmul care transformă în lucruri stelele.
Pentru tine minunate ar fi toate dimineţile
Dacă în ele ţi-ai putea depune toate visările.

Uite aşa, considerând că viaţa e doar o joacă
Tu te-ai purtat urât cu ea, chiar fiind viaţa ta.
Te-ai mâniat pe ea fiindcă nu-ţi dăruise luna
Deşi ea durere aduce, şi teama, şi doar formule.

Drept care-ai plecat ca un cavaler
Din Evul Mediu, care numai în noi există,
În căutarea unor anonimi stră-strămoşi
Care erau cândva stăpânii întregului univers.
(15. 01. 1935)

Ruta subterană

Ruta subterană
Colson Whitehead
traducere din engleză de Justina Bandol
editura Humanitas Fiction, 2017
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu


 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Colson Whitehead, una dintre vocile proeminente ale ficţiunii americane actuale, s-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, peri-oadă în care a început să-şi scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University şi a fost scriitor în rezidenţă la Vassar College, University of Richmond şi University of Wyoming. Din 2015 deţine o rubrică despre limbă în New York Times Magazine.

Este autorul a şase romane şi a două volume de nonficţiune. Romanul său de debut, din 1999, The Intuitionist, a câştigat Quality Paperback Book Club New Voices Award şi a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award şi Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/Faulkner Award, şi Zone One în 2011. Volumul de nonficţiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014.

Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), având contracte de traducere în peste 40 de ţări, a acumulat un număr impresionant de premii şi distincţii, printre care cele mai importan-te două premii literare ale Americii - National Book Award 2016 şi Pulitzer Prize 2017 - , precum şi Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. Eseurile şi proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper's şi Granta.

Romanul Ruta subterană (The Underground Ra-ilroad) este considerat cea mai bună carte americană de ficţiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii şi distincţii primite. A atins primul loc în cele mai importante topuri de vânzare de carte americane: bestseller New York Times, Washington Post, Publishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com - "Best Book of the Year 2016", The New York Times Book Review - "Best Novel of 2016". Publicaţia USA Today l-a ales pe Colson Whitehead autorul anului 2016. Amazon Studios a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un serial TV în regia lui Barry Jenkins. Ruta subterană a apărut sau se află în curs de publicare în peste 40 de ţări.

"Descoperirea Americii" - aşa s-ar mai fi putut numi acest roman, o odisee programatică în căutarea unei ţari care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie iniţiatică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile Americii, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate dominată de injustiţie şi varii inginerii sociale.

O plantaţie de bumbac din Georgia, mijlocul secolului al XIX-lea. Cora, o sclavă rămasă orfană după ce mama ei a reuşit să fugă, primeşte pe neaşteptate propunerea de a evada ea însăşi împreună cu un alt sclav, Caesar, abia sosit din Virginia. Aşa începe o aventură uimitoare pe "ruta subterană", o reţea de locuri şi oameni care a existat cu adevărat, dar căreia autorul îi conferă valenţe simbolice noi, transformând-o într-o autentică reţea de cale ferată subpământeană. Călătoria o va purta pe Cora prin mai multe state americane, "fiecare cu chipul lui", după cum îi spune unul dintre şefii de gară care o ajută, fiecare cu propriul mod de a rezolva problema relaţiilor dintre rase. Pe urmele celor doi evadaţi porneşte un vânător de sclavi, temutul Ridgeway, care a căutat-o, cu peste zece ani în urmă, şi pe mama Corei. Treptat, în tensiunea dintre urmăritor şi urmăriţi prinde contur un întreg conflict social şi rasial, una dintre forţele motrice ale istoriei americane. Provocator şi prin stilul plin de asperităţi, prin tonul egal şi aparent impasibil cu care relatează răsturnările tragice de situaţie, romanul lui Colson Whitehead este o radiografie dură şi totodată plină de patos umanist a istoriei Americii şi a naturii ei profund ambivalen-te.

"Un roman puternic, halucinatoriu, cu o perspectivă devastatoare asupra costului uman al sclaviei. Înzestrat cu forţa necruţătoare a naraţiu-nilor scrise de sclavii fugari înşişi, cu ecouri din Toni Morrison, Victor Hugo şi Ralph Ellison şi cu trăsături de condei amintind de Borges, Kafka şi Swift." (Michiko Kakutani, The New York Times)

"N-am mai fost de mulţi ani atât de impresionat şi de captivat de o carte. Este o poveste luminoasă, tumultuoasă şi de o inventivitate debor-dantă, care nu doar aruncă o lumină strălucitoare asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istorie, dar deschide şi perspective noi şi fascinante pentru genul romanesc în sine." (Alex Preston, The Guardian)

"Whitehead ne oferă o retrospectivă istorică. Cine va citi romanul din scoarţă-n scoarţă va observa: el e absolut indispensabil, pentru că ne ajută să ne facem o idee despre trecut şi să înţelegem cât de înşelător e prezentul." (Anne Haeming, Der Spiegel)

Fragment

Nag nu fusese niciodată apropiată de mama Corei, dar asta n-o oprise să devină prietenă cu fata când aceasta rămăsese fără căpătâi. După seara petrecerii şi în zilele însângerate care urmară, ea şi Mary o trataseră pe Cora, punându-i saramură şi cataplas-me pe pielea zdrenţuită şi având grijă să-i dea să mănânce. Îi ţinuseră capul în poală şi le cântaseră, prin ea, odraslelor pierdute cântece de leagăn. Lovey îşi vizitase şi ea prietena, dar tânăra nu era imună la reputaţia femeilor din Hob şi începea să se agite în prezenţa lui Nag, a lui Mary şi a celorlalte. Rămânea cât o ţineau nervii.

Cora rămase întinsă pe podea, gemând. La două săptămâni după biciuire suferea de ameţeli şi de o durere pulsatorie în ţeastă. De obicei reuşea să şi le reprime şi să-şi vadă de treabă, dar uneori abia dacă mai era în stare să se ţină pe picioare până cobora soarele. De fiecare dată când fata cu apa aducea polonicul, Cora îl lingea până la ultima picătură, până simţea metalul sub dinţi. Acum nu-i mai rămăsese nimic.

Apăru Ma-ry.
- Iar ţi-e rău, spuse ea.

Avea o cârpă udă pregătită şi i-o puse pe frunte. Păstra încă o rezervă de sentimente materne după ce-şi pierduse cei cinci copii - trei îi muriseră încă în faşă, iar ceilalţi fuseseră vânduţi când crescuseră suficient ca să aducă apă şi să smulgă buruienile din jurul conacului. Mary era de neam ashanti pur-sânge, aşa cum îi fuseseră şi cei doi soţi. Pentru a vinde asemenea prăsilă n-aveai nevoie să fii cine ştie ce negustor. Cora îşi mişcă buzele tăcut, mulţumindu-i. Simţea că pereţii barăcii o apasă. Sus la mansardă, una din celelalte femei - Rita, după putoare - răscolea ceva şi trântea. Nag îi masă Corei bătăturile noduroase de pe mâini.
- Nici nu ştiu ce-i mai rău, spuse ea. Să-ţi fie rău şi să zaci aici sau să te ţii pe picioare şi să ieşi mâine, când vine Master Terrance.

La gândul acestei vizite, Cora se simţi vlăguită. James Randall căzuse la pat. Se îmbolnăvise după o călătorie făcută la New Orleans ca să negocieze cu nişte agenţi comerciali din Liverpool şi să-şi viziteze ruşinosul bârlog. La întoarcere leşinase în trăsură şi de atunci nu mai fusese văzut. Acum, negrii de la conac şuşoteau că Terrance avea să preia frâiele până se întrema fratele lui. Dimineaţă urma să inspecteze plantaţia de nord ca s-o aducă în armonie cu felul cum mergeau lucrurile în jumătatea de sud.

Nimeni nu se îndoia că avea să fie o armonie pătată cu sânge.

Mâinile prietenelor ei se estompară, pereţii îşi slăbiră strânsoarea, şi Cora îşi pierdu cunoştinţa. Se trezi în groapa întunecată a nopţii, cu capul aşezat pe un pled din pânză aspră de in, făcut sul. Deasupra, toată lumea dormea. Îşi frecă cicatricea de la tâmplă şi o simţi de parcă îi mustea. Ştia de ce se repezise să-l apere pe Chester, dar ceva o oprea când încerca să-şi amintească impulsul de moment, miezul emoţiei care o copleşise. Se ascunsese acum în acel ungher întunecat al fiinţei ei, din care venise, şi nu putea fi convinsă să mai iasă. Ca să-şi potolească neastâm-părul, se strecură afară pe parcela ei, se aşeză pe butuc, adulmecă aerul şi ascultă. Din mlaştină se auzeau şuierături şi pleoscăieli, făpturi care vânau în bezna vie. Să intri pe tărâmul acela noaptea şi să te-ndrepţi spre Nord, către statele libere. Trebuia să fii smintit ca să faci aşa ceva.

Dar maică-sa asta făcuse.

*

Parcă în oglindă cu Ajarry, care nu mai călcase afară de pe moşia Randall odată ce pusese piciorul pe ea, Mabel nu părăsise niciodată plantaţia până în ziua când evadase. Nu pomenise nimănui ce avea de gând, cel puţin nimănui dintre cei care, în timpul anchetei ce urmase, recu-noscuseră că ştiau. Nu era puţin lucru, într-un loc ce colcăia de farisei şi informatori gata să-şi vândă fiinţele cele mai dragi pentru a scăpa de şfichiul plumbuit.

Cora adormise cuibărită lângă burta mamei şi n-o mai văzuse de atunci. Bătrânul Randall dăduse alarma şi chemase patrula de sclavi1. În mai puţin de o oră, ceata de vânători pleoscăia deja în mlaştină urmând câinii lui Nate Ketchum. Ultimul reprezentant al unui neam deprins de mult cu aşa ceva, Ketchum avea hăituiala sclavilor în sânge. Ogarii lui fuseseră crescuţi de generaţii să detecteze mirosul de negru în tot comitatul, strivind şi sfârtecând mâinile fugarilor. Când făpturile acestea smuceau de hamurile lor de piele şi loveau aerul cu laba, lătratul lor stârnea în orice sclav de pe plantaţie dorinţa înfricoşată de a fugi la adăpostul barăcilor. Dar îi aştepta, întâi de toate, o zi întreagă de cules, aşa că îşi plecaseră capetele în faţa poruncilor, răbdând hămăitul înfiorător al dulăilor şi viziunea sângelui ce avea să curgă.

Anunţurile şi foile volante circulaseră pe sute de mile. Negri liberi care făceau un ban în plus prinzând negri fugari scotociseră pădurile şi storseseră informaţii de la posibili complici. Patrulele de sclavi şi detaşa-mentele de voluntari dintre albii de rând hărţuiau şi agresau oamenii. Sălaşurile sclavi-lor de pe toate plantaţiile învecinate fuseseră cercetate în amănunt, şi mulţi dintre ei fuseseră bătuţi din principiu. Dar ogarii se întorseseră cu cozile între picioare, la fel ca stăpânii lor.

Randall angajase o vrăjitoare care să arunce un blestem asupra sclavilor lui, astfel încât orice fiinţă cu sânge african care ar fi încercat să fugă să fie lovită de dambla. Vrăjitoarea îngropase fetişuri în mai multe locuri secrete, îşi luase plata şi plecase în căruţa ei trasă de catâri. În colonie avusese loc o discuţie aprinsă despre natura blestemului. Se aplica oare numai celor care aveau de gând să fugă sau tuturor indivizilor de culoare care călcau hotarele moşiei? Trecuse o săptămână înainte ca sclavii să iasă iar la vânătoare şi la scotocit prin mlaştină. Acolo era mâncarea.

Nici urmă de Mabel. Nimeni nu mai scăpase vreodată de pe plantaţia Randall. Fugarii erau întotdeauna târâţi înapoi, după ce fuseseră trădaţi de prieteni sau interpre-taseră greşit stelele, punându-şi singuri de gât laţul şi mai gros al robiei. La întoarcere erau schingiuiţi cumplit până să li se dea voie să moară, iar cei rămaşi în viaţă erau siliţi să asiste la etapele înfiorătoare ale acestei agonii trepta-te.

O săptămână mai târziu apăruse pe plantaţie faimosul vânător de sclavi Ridgeway. Venise călare cu ajutoarele sale, cinci bărbaţi cu purtări mai mult decât dubioase, conduşi de un temut cercetaş indian care purta la gât un colier de urechi zbârcite. Ridgeway avea aproape doi metri înălţime, o faţă pătrată şi gâtul gros ca un mâner de ciocan. Se comporta cu foarte mult calm, dar stârnea în jur o aură ameninţă-toare, ca un tunet care pare îndepărtat, dar apoi îţi bubuie dintr-odată violent deasupra capului.

Primirea lui durase jumătate de oră. Luase notiţe într-un caieţel şi, după spusele sclavilor de la conac, era un bărbat cu o deosebită putere de concentrare şi cu o vorbire plină de înflorituri. Nu se întorsese decât peste doi ani, cu puţin înainte de moartea Bătrânului Randall, ca să-şi ceară iertare în persoană pentru lipsa lui de izbândă. Indianul dispăruse, dar Ridgeway avea acum un alt călăreţ, tânăr şi brunet, cu părul lung, care purta un inel asemănător de trofee peste vesta de piele groasă. Vânătorul de sclavi se aflase în zonă, în vizită la un plantator vecin, să aducă, drept dovadă că-i prinsese, capetele a doi sclavi evadaţi, într-un sac de piele. Trecerea graniţei statale era în Georgia infracţiune pasibilă de pedeapsa cu moartea; uneori stăpânii preferau să dea un exemplu în loc să-şi primească înapoi ceea ce le aparţi-nea.

Vânătorul de sclavi relatase zvonuri despre o nouă linie subterană, care, oricât de fantezist ar fi sunat, se spunea că operează în partea de sud a statului. Bătrânul Randall pufnise dispreţuitor. Cei care-i ajutau pe negri aveau să fie dibuiţi, unşi cu smoală şi tăvăliţi prin pene, îl asigurase Ridgeway. Sau orice altceva dictau datinile locale. Îşi ceruse încă o dată iertare şi-şi luase rămas-bun, şi, curând, banda lui călca în picioare drumul de ţară, îndreptându-se spre următoarea misiune. Munca lor - râul de sclavi care trebuiau scoşi din ascunzăto-rile lor şi aduşi să dea socoteală în faţa omului alb aşa cum se cuvine - nu avea sfâr-şit.

Mabel îşi luase câteva lucruri cu ea în necunoscut. O macetă. Cremene şi iască. Furase încălţările ceva mai bune ale unei tovarăşe de baracă. Săptămâni la rând, grădina ei goală fusese dovada miracolului. Înainte să fugă, dezgropase toţi napii şi toate ignamele de pe parcelă - o povară greu de cărat, nepotrivită cu o călătorie unde pasul trebuia să fie sprinten. Brazdele şi bolovanii de pământ răscoliţi nu-i lăsau pe cei care treceau pe acolo să uite. Apoi, într-o dimineaţă, fuseseră netezite din nou. Cora se pusese în genunchi şi plantase iarăşi. Era moştenirea ei.

Acum, în urzeala fină a razelor de lună, cu capul zvâcnind, îşi cerceta grădiniţa. Buruieni, gărgăriţe, urme neregulate de animale. După seara petrecerii îşi neglijase pământul. Era cazul să se întoarcă la el.

Vizita de a doua zi a lui Terrance decurse fără incidente, cu excepţia unui moment neliniştitor. Connelly îi arătă stăpânului care era mersul pe plantaţie, căci trecuseră deja câţiva ani de când acesta nu-i mai făcuse turul. Terrance se purtă neaşteptat de civilizat, după cum se povestea apoi, fără remarcile lui sardonice obişnuite. El şi Connelly discutară producţia din anul anterior şi examinară registrele în care fuseseră notate cântăririle din septembrie. Terrance se arătă iritat de caligrafia lamentabilă a vătafului, dar, în afară de asta, cei doi se înţeleseră omeneşte. Nu inspectară nici sclavii, nici colonia.

Ocoliră călare câmpurile, comparând progresul recoltei pe cele două jumătăţi de plantaţie. Acolo unde cei doi traversau lanurile de bumbac, sclavii din preajmă îşi înteţeau munca precum un val furios. De săptămâni de zile retezau buruieni, înfigând tăişul sapei în brazdele de pământ. Tulpinile plantelor îi ajungeau acum Corei până la umăr, se aplecau şi se clătinau, dădeau frunze şi boboci care creşteau tot mai mari în fiecare dimineaţă. În luna următoare, capsulele aveau să explodeze într-o mare de alb. Cora se rugă ca bumbacul să fie îndeajuns de înalt ca s-o ascundă la trecerea albilor. Le văzu spinările în timp ce se îndepărtau de ea. Apoi Terrance se întoarse. Dădu din cap, înclină bastonul spre ea şi porni mai departe.

James muri după două zile. "Rinichii", spusese docto-rul.

Cei care locuiau de multă vreme pe plantaţia Randall nu putură să nu compare înmormântarea fiului cu a tatălui. Bătrânul Randall fusese un membru foarte respectat al comunităţii plantatorilor. Cowboy-i din Vest monopolizaseră în ultima vreme atenţia, dar Randall şi cei de-o seamă cu el fuseseră adevăraţii pionieri, oamenii care, cu mulţi ani în urmă, luptaseră să-şi croiască o viaţă în iadul umed al Georgiei. Moşierii din generaţia lui îl considerau un vizionar pentru că fusese primul din regiune care trecuse la cultura bumbacului, vârful de lance al atacului pentru profit. Mulţi plantatori tineri sufocaţi de credite veniseră la el după un sfat - care le fusese oferit gratis şi cu generozitate - şi apoi, încă în timpul vieţii lui, ajunseseră să deţină moşii de invidiat.

Sclavii primiseră liber timp de câteva ore ca să participe la înmormântarea Bătrânului Randall. Stătuseră tăcuţi, îngrămădiţi la un loc, în timp ce albii, bărbaţi şi femei, eleganţi cu toţii, aduceau un ultim omagiu părintelui iubit. Negrii de la conac fuseseră purtătorii de coşciug, ceea ce tuturor li se păruse la început scandalos, dar, când se gândiseră mai bine, era de fapt un semn de autentică afecţiune, de care ei înşişi avuseseră parte cu propriii sclavi, cu doica neagră căreia-i supseseră ţâţele în vremuri mai nevinovate şi cu servi-toarea care-şi strecura mâna în apa cu săpun la vremea băii. La sfârşitul slujbei începuse să plouă. Ploaia pusese capăt parastasului, dar toată lumea fusese uşurată, pentru că seceta dura deja de prea multă vreme. Bumbacul era înse-tat.

La vremea când muri James, fiii lui Randall rupseseră deja legăturile sociale cu camarazii şi protejaţii părintelui lor. James avea mulţi parteneri de afaceri pe hârtie, dintre care pe unii îi cunoscuse personal, dar prea puţini prieteni. Mai pe şleau, fratele lui Terrance nu-şi primise niciodată, în esenţă, porţia de sentimente omeneşti. Puţină lume luă parte la înmormântarea lui. Sclavii lucrară la câmp - se apropia recolta, aşa că nici nu se punea problema să lipsească. Totul fusese stabilit în testament, spuse Terrance. James a fost înmormântat lângă părinţii lui într-un colţ liniştit al întinsei moşii, lângă Platon şi Demostene, mastifii tatălui său, care fuseseră iubiţi de toată lumea - oameni şi negri deopotrivă -, chiar dacă nu se înduraseră să lase în pace găinile.

Terrance plecă la New Orleans să regleze socotelile fratelui său cu negustorii de bumbac. Deşi nu exista vreodată moment prielnic pentru a evada, faptul că Terrance preluase conducerea ambelor jumătăţi deveni un argument în favoarea fugii. Plantaţia de la nord îşi preţuise întotdeauna regimul tolerant. James fusese nemilos şi brutal ca orice alb, dar, în comparaţie cu fratele mai mic, era întruchiparea moderaţiei. Poveştile din jumătatea de sud îţi îngheţau sângele în vine - dacă nu în detalii, atunci prin dimen-siuni.

Marele Anthony profită de ocazie. Nu era flăcăul cel mai isteţ din colonie, dar nimeni n-ar fi putut spune că nu ştia să profite de un moment prielnic. Cu el debutară tentativele de evadare, de la Mabel încoace. Înfruntă blestemul vrăjitoarei fără vreun incident şi străbătu douăzeci şi şase de mile înainte să fie descoperit sforăind într-un pod de fân. Poliţaii îl aduseră într-o cuşcă de fier făcută de un văr de-al lor. "Dacă ţi-ai luat zborul ca pasărea, îţi trebuie colivie." În partea din faţă era un spaţiu unde se putea înscrie numele ocupantului, dar nimeni nu se sinchisise. La plecare luară colivia cu ei.

În ajunul zilei în care Marele Anthony avea să fie pedepsit - de câte ori albii amânau o pedeapsă, puteai să te aştepţi la ceva dramatic -, Caesar făcu o vizită în Hob. Îi deschise Mary. Era nedumerită. Prea puţini musafiri veneau aici, şi, dintre bărbaţi, numai supra-veghetorii, când aveau de adus vreo veste proastă. Cora nu spusese nimănui despre propunerea lui.

Un erou al vremurilor noastre - Cronica unui negustor de sânge

Cronica unui negustor de sânge
Yu Hua
traducere din chineză de Luminiţa Bălan
editura Humanitas Fiction, 2017
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

*****
Un erou al vremurilor noastre

Primul lucru care m-a atras la această carte a fost coperta. Am ştiut dintr-o privire că a fost creată de Angela Rotaru pentru că îi urmăresc ideile încă de pe vremea când ilustra cărţi din colecţia Biblioteca Polirom. Aşa că, în timp, am ajuns să pariez cu mine însămi atunci când văd o copertă şi intuiesc că îi aparţine; câştig mereu. La fel cum m-au fascinat de-a lungul anilor ilustraţiile de carte realizate de Livia Rusz sau Petre Vulcănescu, cred că ceea ce iese din mâna şi mintea Angelei Rotaru păstrează o urmă de magie adevărată. În plus, cred că o copertă este o carte de vizită care are puterea de a individualiza un volum pe raftul unei librării, de a te face într-un mod subtil să îl alegi şi să îl iei acasă. De aceea apreciez editurile care acordă importanţă modului în care hotărăsc cum să îşi îmbrace şi trimită cărţile în lume.

Pe de altă parte, curiozitatea pentru literatura chineză contemporană mi-a fost stârnită de ceva vreme de autori ca Liu Cixin, Mo Yan sau Gao Xingjian. Unii mi-au plăcut mai mult, alţii nu m-au convins, dar indiferent de stil sau subiect ales, pot spune că sunt diferiţi ca ritm şi mod de a scrie faţă de autorii occidentali. La toţi cei amintiţi am simţit în spate aplecarea către detaliu, către insignifiant şi miniatură, dar şi apartenenţa la o cultură şi civilizaţie vechi de mii de ani, cu mituri, poveşti şi personaje legendare unice care şi-au lăsat amprenta asupra spiritului creator. Yu Hua s-a înscris, aşadar, în ordinea naturală a lucrurilor, a fost o lectură căutată şi asumată. Nu citisem În viaţă, aşadar, aceasta a fost prima mea întâlnire cu spiritul fostului medic dentist transformat în scriitor. Şi a fost, cred eu, o întâlnire reuşită. Cronica unui negustor de sânge este genul acela de carte care fie îţi place fără rezerve, fie o deteşti din toată inima. Cu certitudine, este o carte care te face să te simţi inconfortabil, nu îţi va însenina ziua şi nici nu te va face să visezi. Este o carte care dacă te va prinde, însă, îţi va oferi pagini de o frumuseţe seacă, te va face să gândeşti şi să trăieşti alături de personaje o viaţă simplă şi nesemnificativă aşa cum sunt, fie ca vrem să recunoaştem ori ba, majoritatea.

Xu Sanguan este un om obişnuit, muncitor la Fabrica de Mătase. Fără a avea ambiţii prea mari, acesta îşi trăieşte viaţa sub vremuri, fiind preocupat de întreţinerea familiei, de supravieţuire, de ce spun şi cred vecinii, de lucruri mărunte şi preponderent materiale. Fiecare moment important din viaţa sa este marcat de vânzarea propriului sânge. După ce îl vinde prima oară se hotărăşte să se însoare cu cea mai frumoasă fată din oraş, după Marele Salt Înainte îl vinde pentru a oferi familiei o masă normală, când unul dintre băieţi se îmbolnăveşte grav îşi vinde sângele în mod repetat pentru a îl salva. Sângele este, aşadar, elementul care conduce si defineşte viaţa personajului nostru şi cel care marchează evenimentele istorice la care acesta ia parte în mod pasiv şi neimplicat. Xu Sanguan nu are ambiţia de a schimba lumea şi nici dorinţa de a fi erou. Este genul de om care merge în aceeaşi direcţie cu mulţimea, cel care nu iese cu aproape nimic în evidenţă, care doreşte să fie lăsat pur şi simplu să îşi trăiască viaţa liniştit. Acest lucru nu îl face nici prost şi nici lipsit de spirit. El are inteligenţa aceea nativă şi un pic şmecherească a omului simplu de oriunde de pe planetă, instinctul de a se adapta oricărei situaţii, întâmplări şi eveniment.

Aproape fiecare capitol este un tablou în sine care reuşeşte să surprindă un moment semnificativ din viaţa lui Xu Sanguan. Mie mi-au plăcut în mod deosebit cel în care se hotărăşte să îşi înşele nevasta ca o formă de răzbunare târzie, dar şi cel în care Yile îşi caută tatăl adevărat pentru ca într-un final să fie dus să mănânce tăiţei tot de către eroul nostru. Xu Sanguan nu are pretenţia de a fi un om bun sau virtuos, uneori are momente de răutate şi meschinărie cum ar fi cel în care le cere fiilor săi să le violeze când vor creşte pe fetele lui He Xiaoyong, dar şi momente de tandreţe şi dedicare exemplară faţă de familie aşa cum se întâmplă când află că Yile este bolnav sau când îşi sprijină nevasta în faţa oprobiului public în anii grei ai Revoluţiei Culturale. De altfel, istoria mică a familiei sale se întrepătrunde cu istoria mare, cu revoluţia lui Mao şi efectele ei devastatoare. Foametea, lipsurile, denunţurile din răzbunare sunt experienţe dificile cărora trebuie să le facă faţă. Poate nu ajungi să îl placi prea mult pe personajul nostru, dar cu siguranţă ajungă să îl respecţi pentru modul în care înţelege să îşi facă datoria.

Cartea are şi un umor subtil, uneori cu accente groteşti, care dă veridicitate poveştii. Având în minte continua criză de sânge cu care se confruntă spitalele noastre, citeşti cu un zâmbet strâmb despre modul în care îşi donează personajele sângele pentru a face rost de bani. Şi oricât de cinic ar părea, îţi doreşti să existe o asemenea soluţie şi la noi pentru a rezolva o problemă gravă şi stringentă. Şi în această "afacere" există reguli, favoruri şi oameni care decid pentru ceilalţi. Este o lume cinică, aspră şi lipsită de iluzii. Interesant m s-a părut faptul că indiferent de greutăţile şi încercările prin care trece, Xu Sanguan nu se roagă niciodată, nu condamnă Divinitatea pentru ghinion sau probleme. Mereu caută soluţii practice şi uneori înduioşătoare aşa cum este momentul în care, rupţi de foame, se hotărăşte să le "gătească" din cuvinte nişte mese copioase celorlalţi membri ai familiei. Există pagini foarte reuşite în această carte, pagini care descriu mai bine decât ar putea-o face orice care de istorie ororile unei epoci în care oamenii nu au ales să trăiască.

Yu Hua ne oferă un roman profund, cu un stil aparte şi lipsit de judecăţi morale. Nu totul este alb sau negru ci predomină nuanţele de gri. Oamenii nu sunt buni sau răi ci mereu supuşi greşelilor pe care timpul îi face să le regrete au să le plătească înzecit. Viaţa descrisă în Cronica unui negustor de sânge are puţine bucurii şi când apar sunt simple şi lipsite de pretenţii. Veţi recunoaşte în personajele cărţii şi trăsăturile unei generaţii de la noi, generaţie crescută în comunism şi cu aşteptări şi visuri puţine. Nu este o carte menită să vă facă a vă simţi mai bine, ci o carte cu un mesaj, cu o lecţie despre viaţă şi ceea ce înseamnă ea pentru mulţi dintre noi. Trebuie citită cu mintea deschisă, fără judecăţi morale şi mereu conştienţi de tragediile pe care le-a creat epoca despre care ne vorbeşte.