Simpatizantul

Viet Thanh Nguyen
Simpatizantul
Editura ART, 2017
Traducere din engleză de Tatiana Dragomir

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Multipremiatul roman de debut al lui Viet Thanh Nguyen este descoperirea anului. Simpatizantul este - printre multe altele - un roman de spionaj şi de război plin de suspansul unui thriller, o satiră politică, o privire istorică lucidă asupra colonizării şi revoluţiei, un imn straniu şi impecabil închinat imigrantului, o explorare caustică şi incomodă a identităţii şi a Americii, o meditaţie asupra vinovăţiei şi trădării.

Naratorul, un dublu agent comunist, un om cu două minţi, jumătate francez, jumătate vietnamez, ajunge în America după căderea Saigonului şi încearcă, aşa cum fac şi ceilalţi refugiaţi vietnamezi, să-şi construiască o nouă viaţă.

În ciuda atrocităţilor şi a numeroaselor situaţii-limită care împânzesc cartea - asasinate, explozii, dezmembrări, viol în grup, torturi cumplite -, la capătul acestei lecturi vă aşteaptă un regal. Simpatizantul este un roman ultra-ambiţios, profund şi inteligent, cu un ritm înnebunitor, personaje excepţionale, cu un tip de scriitură flamboaiantă şi fraze absolut memorabile care or să vă bântuie şi, nu în ultimul rând, o carte de un umor negru ucigător şi foarte nuanţat, hrănit dintr-o ironie şi o autoironie de cea mai bună calitate.

"Simpatizantul este în parte ficţiune istorică, în parte thriller de spionaj, în parte satiră. Percepţia americanilor asupra asiaticilor oferă cele mai delicioase şi acide comentarii din carte. Nguyen ştie despre ce vorbeşte." (Los Angeles Times)

"Un tur de forţă de o absurditate demnă de Kafka." (New York Times Book Review)

****

Prizonierul era şeful celulei C-7 din cadrul unităţii teroriste Z-99, care îşi avea baza în zona secretă din provincia Binh Duong şi era responsabilă pentru sute de atacuri cu grenade, minări, bombardamente, atacuri cu mortiere şi asasinate care terorizaseră Saigonul şi în urma cărora îşi pierduseră viaţa câteva mii de oameni. Lovitura specifică unităţii Z-99 era atacul dublu cu bombe, cea de-a doua bombă fiind amplasată astfel încât să-i lichideze pe salvatorii care săreau în ajutorul victimelor primei bombe. Specialitatea prizonierului nostru era adaptarea ceasurilor de mână, astfel încât să funcţioneze ca dispozitive declanşatoare pentru aceste bombe improvizate. Ceasului i se scoteau întâi secundarul şi orarul, apoi, printr-o gaură făcută în sticla ceasului, era introdus înăuntru un fir de sârmă legat la o baterie, iar minutarul se fixa la câte minute trebuiau să treacă până la declanşarea bombei. Când minutarul atingea firul, se detona bomba. Bombele erau construite din mine terestre furate din depozitele americane sau cumpărate de pe piaţa neagră. Alte bombe erau fabricate cu TNT, adus în oraş în cantităţi mici şi ascuns în ananaşi, în baghete de pâine scobite pe dinăuntru şi în alte obiecte de acest fel, ba chiar şi în sutienele femeilor, ceea ce dăduse naştere la un şir nesfârşit de glume printre oamenii Brigăzii Speciale. Ştiam că unitatea Z-99 avea în rândurile ei un ceasornicar, pe care, până să aflăm cine anume era, noi îl numeam Omul cu ceasul, şi eu aşa mă gândeam la el.

Prima oară când am intrat în camera lui, la o săptămână după începerea "tratamentului", Omul cu ceasul m-a privit amuzat. Nu era tocmai reacţia la care mă aşteptasem. Salut, frumuşico, mi-a spus el în engleză. M-am aşezat pe scaun, iar el s-a aşezat pe pat. Era un bărbat mărunţel, tremura de frig, iar părul lui nepieptănat şi aspru părea şocant de negru în încăperea aceea albă. Mulţumesc pentru lecţia de engleză pe care mi-o oferiţi, a spus, zâmbindu-mi. Daţi-i înainte cu cântecul acela! Îl ador! Bineînţeles că nu-l adora. În ochii lui am văzut un licăr de lumină, abia o părere, care sugera că nu se simţea în largul lui, deşi s-ar putea ca de fapt să fi fost expresia tipică a unui absolvent de filozofie al Universităţii din Saigon. Prizonierul era fiul cel mai mare a unei familii catolice respectabile, care îl dezmoştenise din pricina activităţilor lui revoluţionare. Practica ceasornicăria în mod legal - asta fusese profesia lui înainte să devină terorist - pentru a-şi putea plăti facturile, aşa cum mi-a spus în cursul primei noastre conversaţii. Aceea fusese o discuţie introductivă, de genul "ia să vedem cu cine avem de-a face", dar dincolo de acest mic flirt, amândoi eram perfect conştienţi care ne sunt rolurile ca prizonier, respectiv anchetator. Crisparea mea era sporită pentru că ştiam că eram urmăriţi de Claude prin monitoarele video. Am fost fericit că în cameră era aer condiţionat; altminteri aş fi transpirat din pricina efortului de a-i fi Omului cu ceasul în acelaşi timp şi inamic, dar şi prieten.

I-am comunicat capetele de acuzare formulate împotriva lui - subversiune, conspiraţie şi crimă -, dar am subliniat că până la proba contrarie era nevinovat. Auzind asta, a izbucnit în râs. Aşa le place păpuşarilor tăi americani să spună, dar asta e o prostie, mi-a zis. Istoria, oamenii, religia, acest război, toate ne învaţă că lucrurile stau exact pe dos. Până la proba contrarie, cu toţii suntem vinovaţi, după cum au dovedit chiar americanii. Altminteri de ce ar crede că în realitate toată lumea face parte din Viet Cong? De ce întâi trag şi abia apoi încep să pună întrebări? Fiindcă pentru ei toţi oamenii galbeni sunt vinovaţi până când fac proba nevinovăţiei lor. Americanii sunt o naţie confuză fiindcă nu pot să admită această contradicţie. Ei cred într-un univers în care domneşte justiţia divină şi în care rasa umană este vinovată de păcatul primordial, dar cred şi într-o justiţie seculară, în care fiinţele umane sunt considerate inocente. Nu poţi să le ai pe amândouă. Şi ştii cum rezolvă americanii această dilemă? Pretinzând că sunt veşnic inocenţi, indiferent de câte ori îşi pierd inocenţa. Problema este că cei care o ţin una şi bună cu inocenţa lor consideră că tot ce fac ei este drept. Cel puţin noi, care credem în propria noastră vinovăţie, ştim de ce lucruri întunecate suntem capabili.

Am fost impresionat de cât de bine înţelegea Omul cu ceasul cultura şi psihologia americane, dar nu puteam să arăt asta. În schimb am spus: Aşadar ai prefera să fii considerat vinovat din start?

Dacă nu ai înţeles că stăpânii tăi deja mă consideră vinovat şi că mă vor trata în consecinţă, înseamnă că nu eşti chiar atât de isteţ cum pari. Dar asta nu ar fi o surpriză. Eşti un bastard şi, ca toţi hibrizii, eşti defect.

Acum, gândindu-mă în urmă, nu cred că a avut intenţia să mă insulte. Ca mulţi filozofi, pur şi simplu nu ştia cum să interacţioneze cu ceilalţi. Dar, în felul lui direct de a se exprima, nu făcea decât să afirme ceea ce el, la fel ca mulţi alţii, considera a fi un fapt dovedit ştiinţific. Şi totuşi recunosc că în clipa aceea, în acea încăpere complet albă, am văzut roşu în faţa ochilor. Aş fi putut să-i prelungesc interogatoriul ani de zile dacă voiam, adresându-i mereu şi mereu întrebări care nu duceau nicăieri şi prefăcându-mă că încerc să-i ghicesc punctul slab, dar de fapt ţinându-l în viaţă în felul acesta. Dar nu, tot ce-mi doream în momentul acela era să-i dovedesc că sunt într-adevăr atât de isteţ cum credeam eu că sunt, ceea ce însemna că sunt mai isteţ decât el. Dintre noi doi, doar unul putea fi stăpânul. Celălalt trebuia să fie sclavul.

Şi cum i-am dovedit asta? Într-o noapte, după ce furia mi se stinsese şi se cimentase, în timp ce eram în biroul meu, mi-a trecut brusc prin minte ideea că eu, bastardul, îl înţelegeam pe el, filozoful, cu cea mai desăvârşită claritate. Punctul forte al unei persoane este întotdeauna şi punctul lui slab şi viceversa. Punctul slab devine vizibil numai dacă are cine să-l vadă. Omul cu ceasul era un revoluţionar, dispus să se înstrăineze de lucrul care contează cel mai mult pentru un vietnamez care mai era şi catolic, şi anume de familia lui, în ochii căreia singurul sacrificiu acceptabil era cel în numele Domnului. Punctul lui forte era tocmai puterea lui de a se sacrifica; acesta era punctul care trebuia distrus. Imediat m-am aşezat la birou şi i-am scris declaraţia. A doua zi dimineaţă, neîncrezător, Omul cu ceasul a citit micul scenariu pe care îl inventasem eu, l-a citit încă o dată, apoi mi-a aruncat o privire plină de dispreţ. Zici că eu declar că sunt poponar? Homosexual, l-am corectat eu. Şi ai de gând să împrăştii mizeria asta despre mine? a întrebat el. Nişte minciuni? N-am fost poponar în viaţa mea. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să fiu poponar. Asta... asta-i o porcărie. Ridicase vocea şi se înroşise la faţă. Vrei să mă faci să afirm că m-am alăturat revoluţiei fiindcă iubeam un bărbat? Să spun că de aceea m-am îndepărtat de familia mea? Că iubirea mea de filozofie se explică prin faptul că sunt poponar? Că vreau să distrug societatea fiindcă sunt poponar? Că am trădat revoluţia ca să-l salvez pe bărbatul pe care îl iubeam şi pe care voi l-aţi capturat? N-o să creadă nimeni aşa ceva!

Atunci n-o să-i pese nimănui dacă vom publica povestea în ziare, împreună cu declaraţia iubitului tău şi cu fotografii intime cu voi doi.

N-o să găsiţi niciodată astfel de fotografii cu mine.

CIA foloseşte hipnoza şi drogurile cu un talent remarcabil. El a amuţit. Eu am continuat: Când povestea asta va apărea în ziare, ai să constaţi că nu doar camarazii tăi, revoluţionarii, te vor condamna. Şi familia ta îţi va închide uşa pentru totdeauna. Poate că în calitate de revoluţionar reformat te-ar mai accepta, poate că te-ar accepta şi ca revoluţionar victorios, dar ca homosexual nu te vor mai accepta niciodată, orice s-ar întâmpla cu ţara noastră. Vei fi doar un bărbat care a sacrificat totul pentru nimic. Nu vei rămâne nici măcar în amintirea camarazilor tăi şi a familiei tale. Cel puţin dacă accepţi să vorbeşti, această declaraţie nu va fi publicată, iar reputaţia ta va rămâne intactă până în ziua în care se va sfârşi războiul. M-am ridicat în picioare. Gândeşte-te la asta. El nu a spus nimic, nici nu a făcut nimic, ci doar s-a uitat lung la declaraţie. M-am oprit la uşă. Tot mai crezi că sunt un bastard?

Nu, a spus el pe un ton egal. Eşti doar un ticălos.

De ce făcusem asta? În încăperea albă în care mă aflam nu aveam nimic altceva decât timp. Timp să cuget la această întâmplare pe care mi-o ştersesem din minte, întâmplare pe care o mărturisesc acum. Omul cu ceasul mă scosese din sărite, împingându-mă, cu judecata lui pseudo-ştiinţifică, să comit un act iraţional. Dar dacă mi-aş fi jucat pur şi simplu mai departe rolul de cârtiţă, n-ar fi reuşit să mă înfurie. Mărturisesc însă că mi-a făcut plăcere să fac ceea ce trebuia să fac şi ceea ce nu trebuia să fac, adică să-l interoghez până în punctul în care ceda, aşa cum îmi ceruse Claude, care mai târziu mi-a pus să văd scena în camera de supraveghere. M-am privit privindu-l pe Omul cu ceasul, care se holba la declaraţie, ştiind că nu mai avea timp. Nu era decât un personaj dintr-un film pe care Claude îl produsese, iar eu îl regizasem. Omul cu ceasul nu se putuse reprezenta singur; îl reprezentasem eu.

Ai făcut o treabă grozavă, a spus Claude. L-ai pus la zid de-a binelea.

Eram un elev bun. Făcusem exact ce dorise profesorul meu şi mă mai şi bucurasem că mă lăuda pe mine în detrimentul celuilalt elev, cel prost. Căci ce altceva era Omul cu ceasul? Învăţase şi el lecţiile predate de americani, dar respinsese învăţăturile lor din start. Eu dovedisem mai multă înţelegere faţă de gândirea americanilor şi mărturisesc că, în timp ce înfrângeam rezistenţa Omului cu ceasul, n-am putut să mă abţin să nu mă imaginez în locul lor. El constituise o ameninţare pentru americani şi astfel, într-o oarecare măsură, mă ameninţase şi pe mine. Dar n-am putut să jubilez prea mult, fiindcă în cele din urmă Omul cu ceasul avea să le arate tuturor de ce era în stare un student prost. Avea să mă întreacă în isteţime, dovedind că era posibil să sabotezi mijloacele de producţie pe care nu le deţineai şi să-ţi distrugi reprezentarea. Ultima lui mişcare s-a petrecut la o săptămână după ce îi arătasem declaraţia. În dimineaţa aceea am primit un telefon din biroul ofiţerilor de gardă din camera de supraveghere. Când am ajuns la Centrul Naţional de Interogatoriu, Claude era deja şi el acolo. Omul cu ceasul zăcea ghemuit pe patul alb, cu faţa la peretele alb, îmbrăcat cu pantalonii lui albi şi cu tricoul alb. Când l-am întors, faţa lui era vânătă, iar ochii îi ieşeau din orbite. În fundul gurii deschise i se vedea un gogoloi alb. Am lipsit doar cât m-am dus la budă, s-a smiorcăit gardianul. Prizonierul îşi lua micul dejun. Ce era să se întâmple în două minute? Ce făcuse Omul cu ceasul? Se înecase cu mâna lui până murise. De o săptămână îl recompensam pentru bună purtare, aducându-i la micul dejun ce mâncare voia el. Îmi plac ouăle fierte tari, îmi spusese. Pe primele două le curăţase de coajă şi le mâncase, după care pe al treilea îl înghiţise întreg, cu coajă cu tot. Salut, frumuşico...

Opreşte dracului muzica aia, i-a spus Claude gardianului.

Pentru Omul cu ceasul timpul se oprise. Ceea ce nu mi-am dat seama decât când m-am trezit în propria mea cameră albă a fost că şi pentru mine timpul se oprise. Vedeam cealaltă încăpere albă cu deosebită claritate prin propriii mei ochi, examinând-o printr-o cameră de supraveghere montată în colţul încăperii; mă uitam la Claude şi la mine cum stăteam aplecaţi asupra Omului cu ceasul. Nu-i vina ta, a spus Claude. Nici măcar mie nu mi-a trecut prin minte că ar putea face aşa ceva. M-a bătut pe umăr consolator, dar eu n-am zis nimic. Mirosul de sulf îmi alunga din minte orice gând, cu excepţia gândului că nu eram un bastard, nu eram bastard, nu eram, nu eram, nu eram, decât dacă nu cumva, într-un fel, de fapt eram.

El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic

Ioan Grillo
El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic
Editura Corint, 2017
traducere din limba engleză de Ioana Filat


Ilustraţie copertă: La 12 iulie 2010, nouă presupuşi traficanţi de droguri, membri ai cartelului Sinaloa, sunt escortaţi la o dubă a poliţiei, după ce au fost arestaţi pentru uciderea a doi agenţi de poliţie. © LUIS ACOSTA/AFP/Getty Images

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Ioan Grillo este corespondent de presă, iar din 2001 scrie pentru mass-media internaţională: Time, CNN, The Houston Chronicle, CBC, Sunday Telegraph. Printre subiectele abordate se numără: operaţiuni politice şi militare, asasinate la comanda mafiei şi capturi importante de droguri. Despre războiul drogurilor a stat de vorbă cu preşedinţi ai Mexicului, procurori generali şi ambasadorul SUA în Mexic. El Narco este prima lui carte.

El Narco este o analiză pătrunzătoare a comerţului cu droguri care transformă oameni obişnuiţi în criminali în serie. Cartelurile au devenit atât de puternice, încât au ajuns o ameninţare la adresa guvernului mexican, a cărui luptă împotriva drogurilor a degenerat în violenţe, transformând regiuni întregi ale ţării în adevărate zone de război. Cartea lui Ioan Grillo, în care autorul încearcă să demonstreze ce anume se află în spatele acţiunilor cartelurilor, urmărind transformarea mafioţilor din contrabandişti mărunţi în conducători ai unor imperii ale crimelor, este cutremurătoare.

****
Cuvânt înainte

Născut la Brighton, în sud-estul Angliei, Ioan Grillo a plecat cu un rucsac în spate în Mexic, pentru a-şi construi o carieră de corespondent de presă. Astăzi este unul dintre cei mai buni cunoscători ai lumii subterane a drogurilor, din America Latină până în SUA, şi scrie pentru Time, New York Times şi alte ziare prestigioase.

În El Narco, Grillo face o panoramă completă a istoriei traficului de droguri, începând de la războaiele opiului până în zilele noastre. El are darul de a rezuma în câteva cuvinte imagini de o atrocitate copleşitoare: faţa unei victime cusută pe o minge de fotbal, topirea cadavrelor în băi de acid, decapitări urmate de rostogolirea capetelor pe ringul unei discoteci, coate răsucite peste spinare şi capete culcate pe umeri, un poliţist ucis costumat cu sombrero, căruia i-au fost crestaţi obrajii într-un zâmbet...

Dincolo de asta, se află însă mult mai mult. Cum s-a ajuns aici, dat fiind că Mexicul nu este Somalia, ci o ţară dezvoltată, cu o economie de 1 trilion de dolari şi 11 miliardari în clasamentul Forbes? Cum se face că democraţia aduce şi prosperitate cartelurilor? Se va transforma războiul drogurilor într-un război civil care va distruge Mexicul?

Grillo documentează impecabil întreaga poveste, din Columbia, Honduras şi Panama până în Mexic şi SUA pentru a sta de vorbă cu capii cartelului, cu traficanţii mărunţi, cu asasinii plătiţi, cu şefii poliţiei federale din Mexic şi SUA, cu agenţi sub acoperire ai DEA (Drug Enforcement Administration - Agenţia de Luptă împotriva Drogurilor), informatori, părinţi ai victimelor, cu persoane răpite şi răscumpărate, cu foşti preşedinţi de stat (Vicente Fox) sau cu primari ai oraşelor-fief ale crimei organizate, precum Medellin.

Încet-încet, asistăm la transformarea lumii idilice, în care ţăranii din zonele de munte ale Mexicului cultivau canabis şi îl vindeau celor din oraşele de mai jos pentru ca apoi iarba să ajungă în comunităţile hippy din SUA, până la o lume a haosului, în care agenţii federali se luptau cu poliţiştii, fiecare reprezentând facţiuni diferite ale Cartelului, într-un îngrozitor dans al corupţiei şi al morţii.

Din momentul în care Cartelul drogurilor constituie forţe paramilitare formate din zeci de mii de foşti soldaţi, care aleg să părăsească forţele militare de elită din Mexic şi Honduras pentru a deveni mercenari, războiul cu guvernul federal dar şi cel între bande intră într-o nouă fază, care zguduie Mexicul şi acum.

Este ca şi cum cartelurile ar juca poker, tot mărind miza ca să umfle potul cel mare, explică Grillo. Cifrele puse în joc tot cresc şi cresc: "Mi-ai omorât cinci oameni, o să-ţi omor 10. Tu asasinezi un poliţist federal din solda mea, eu răpesc şi omor 15 din solda ta. Tu arunci cu grenade, eu dau cu bomba. Nimeni nu-şi permite să se retragă, ca să nu piardă toate jetoanele pe care a mizat deja."

În 2006−2012, războiul drogurilor a făcut 55.000 de victime în Mexic. Cifra este uluitoare. Lupte armate, atentate cu bombă, nenumărate asasinate politice, masacre în masă.

La toate aceste violenţe se adaugă din anii 2000 răpirile, în medie câte cinci pe zi (doar cele declarate autorităţilor). Un bărbat care a fost salvat apare într-un spot publicitar: "Când răpitorii mi-au tăiat primul deget, m-a durut. Când mi l-au tăiat pe al doilea, m-am temut. Când mi l-au tăiat pe al treilea, m-am înfuriat. Iar când mi l-au tăiat pe al patrulea, m-am întărit şi m-am hotărât să le cer autorităţilor să nu mintă şi să-şi facă treaba, să alunge frica din oraşul nostru. Şi dacă le tremură mâna, o să le-o dau pe a mea. Ridică mâinile spre cameră - de la dreapta îi lipseşte degetul mic, iar de la stânga, cel mic, inelarul şi mijlociul. Cioturile rămase sunt neregulate, o imagine a cruzimii întruchipate".

În Columbia, Grillo stă de vorbă cu sicarios , asasinii plătiţi, şi are un moment de îndoială, întrebându-se dacă este imoral să îţi placă de un ucigaş. Unul din asasini îi povesteşte cum operează - pe motocicletă, câte doi oameni, unul conduce, celălalt deschide focul: "Mă concentrez doar pe ce am de făcut. Înainte să ies, mă rog la Iisus şi mă asigur că am mintea limpede". În Columbia un asasin primeşte între 2.000 şi 4.000 de dolari pentru o victimă. În Mexic preţul este de 85 de dolari. O mie de peso, atât valorează viaţă unui om în Juárez, conchide amar Grillo.

Câteodată îl simţim pe Grillo aproape imun la toate aceste grozăvii, parcă nimic nu îl mai atinge, pur şi simplu a văzut tot ce se putea imagina: "Când aflam de vreun schimb de focuri ne grăbeam s-o luăm din loc, iar Fidel lua creveţi şi bucăţele de marlin din farfuriile de pe masă. Goneam cu maşina de parcă am fi concurat la NASCAR. Fotografii mexicani de crime conduc cel mai agresiv dintre toţi, pentru că este crucial să te mişti rapid dacă vrei să prinzi o fotografie bună. Treceam în trombă pe roşu, iar când ajungeam deja se strânsese mulţimea să caşte gura la gloanţele de pe caldarâm, la un morman proaspăt de cadavre şi la o altă familie plângând îndurerată".

Suntem conduşi apoi în lumea stranie a culturii traficanţilor, în care baladele (corrido) dau ultimele veşti în stradă, descriu evadări din închisoare, masacre, noi alianţe şi pacte încălcate unui public care nu prea citeşte ziarele, în timp ce în corridos enfermos - balade bolnave - se descrie în detaliu pătrunderea unor asasini în casa unei familii, ai cărei membri sunt mutilaţi până la unul.

A apărut şi o religie a traficanţilor, în care liderul spiritual al bandei şi-a scris propria biblie, pe care mercenarii sunt siliţi să o citească. Traficanţii o venerează pe Santa Muerte (Sfânta Moarte), pe care catolicii de bună-credinţă o văd ca pe figura diabolică care se află în fruntea orgiei violente care a cuprins Mexicul. Asasinii retează capete, susţin ei, pentru a cinsti întruchiparea morţii. Însă apărătorii Sfintei Morţi răspund că aceasta este doar un spirit care se îngrijeşte de cei săraci şi oropsiţi.

Statisticile pe care le oferă Grillo sunt uluitoare, cele mai mari capturi făcute vreodată în lume: metamfetamină - 207 milioane de dolari, cocaină - 23,5 tone (200 de milioane de liniuţe trasate pe 200 de milioane de oglinzi de baie, după cum ne asigură autorul). În 2009, agenţii de la poliţia de frontieră au confiscat circa 1.500 de tone de droguri, cât să ajungă pentru sute de milioane de oameni şi valorând miliarde de dolari. Dar câtă marfă a ajuns oare în SUA?

Comerţul cu droguri este atât de înfloritor, încât doar exporturile de petrol aduc mai mulţi bani Mexicului: 30 de miliarde de dolari pe an. Mafioţii mexicani nu se mai mulţumesc cu exportul propriei producţii de droguri, acum transportă cocaină din America Centrală în SUA pe vapoare, submarine sau aeronave uşoare. Traficanţii se pierd uşor printre sutele de mii de emigranţi care trec graniţa cu SUA, pe la suprafaţă sau prin tuneluri. Conform estimărilor, în ultimul deceniu cartelurile mexicane au înregistrat un profit de mai bine de un sfert de trilion de dolari.

Cartelurile s-au extins după logica corporaţiilor capitaliste. Fac presiuni în state mai slabe din America Centrală şi înaintează la sud de emisfera vestică, în Peru şi Argentina, fac bani în state africane cu probleme, sunt în relaţii cu mafia rusă.

În Mexic, cartelurile se luptă pentru a prelua controlul asupra unor părţi din stat. Faptul că poliţia de stat a sprijinit un asalt asupra agenţilor federali este un exemplu şocant care demonstrează disoluţia statului. Pentagonul avertizează că Mexicul este în pericol să se prăbuşească rapid, ca Iugoslavia, şi că intrarea vecinului din sud în haos ar atrage după sine şi reacţia SUA. Războiul drogurilor poate atinge proporţiile unui război civil având ca miză resursele naturale şi financiare ale ţării. Un asemenea conflict ar putea antrena sute de mii de oameni, soldându-se cu pierderi umane catastrofale, crede Grillo.

Să fie legalizarea posesiei şi consumului de droguri soluţia, aşa cum a concluzionat resemnat, la sfârşit de mandat, fostul preşedinte mexican Vicente Fox?

În unele state din SUA, consumul "recreaţional" de marijuana a fost legalizat. Republicanii, instituţiile de forţă, anumite organizaţii creştine refuză însă o astfel de soluţie la nivel federal. Chiar dacă am legaliza marijuana, spun ei, cum să legalizăm droguri precum cocaina, heroina şi metamfetamina? Ai vedea drogaţi înarmaţi la fiecare colţ de stradă. Ar fi iadul pe pământ!

Care ar putea fi atunci soluţia care să pună capăt acestei spirale infernale a crimei?

Aveţi în mână unul din cele mai bune exemple de jurnalism anglo-saxon de calitate. Ioan Grillo are vocaţia ziaristului de investigaţie care merge până la capăt. Şi o face nu numai dintr-un egoism sănătos - acela de a-şi răspunde propriilor întrebări şi a-şi satisface cele mai stranii curiozităţi - ci şi pentru a povesti cititorului într-un mod franc şi excepţional documentat ororile cu care suntem contemporani.

Această relatare neobişnuită, care te ţine cu sufletul la gură de la primul paragraf, nu este o carte de noptieră. Se citeşte cu toate simţurile în alertă. La final ai impresia că ai întrezărit, în sfârşit, partea nevăzută a Lunii.

Fără această poveste am fi trăit mai liniştiţi, dar mai vinovaţi.

(Marian Voicu)

Introducere. Fantomele

Totul părea doar un coşmar.

Trăia totul cu intensitate, pe viu. Însă tot nu era aievea, parcă Gonzalo urmărea de undeva de sus toate grozăviile astea. Parcă altcineva se lua la împuşcături cu mascaţii federali ziua-n amiaza mare. Altcineva dădea buzna în casele oamenilor şi lua cu forţa bărbaţii din braţele nevestelor şi mamelor plânse. Altcineva imobiliza cu scotch victimele în scaune, apoi le înfometa şi le bătea zile în şir. Altcineva punea mâna pe macetă şi le făcea ţestele terci de vii.

Numai că totul era aievea.

Era alt om pe vremea când făcea toate astea, îmi spune Gonzalo. Pe atunci fuma zi de zi cocaină şi bea whisky, se bucura de putere într-o ţară de săraci neputincioşi, avea o camionetă ultimul răcnet şi-şi permitea să-şi ia case cu banii jos, avea patru neveste şi copii prin toată ţara... şi nu avea niciun Dumnezeu.

"Pe atunci nu mă temeam de nimic. Nu simţeam nimic. Nu mi-era milă de nimeni", spune el încet, îngânând unele cuvinte.

Are un glas piţigăiat şi nazal, asta după ce poliţia i-a spart dinţii până a mărturisit. Pe chip nu prea i se citeşte vreo emoţie. Nici nu realizez gravitatea lucrurilor pe care mi le povesteşte până mai târziu, când urmăresc interviul înregistrat ca să transcriu cuvintele. Când îmi îngădui să diger cu adevărat tot ce mi-a spus, mă opresc o clipă şi mă cutremur în sinea mea.

Discuţia mea cu Gonzalo are loc într-o celulă pe care o împarte cu opt colegi, într-o dimineaţă însorită de marţi, în Ciudad Juárez, oraşul cu cele mai multe omoruri de pe planetă. Doar vreo 10 kilometri ne despart de Statele Unite ale Americii şi de Rio Grande, care străbate America de Nord ca o linie în palmă. Gonzalo şade în colţ, pe patul său, ţinându-şi mâinile împreunate în poală. Este îmbrăcat într-un tricou alb, simplu, prin care i se văd burta umflată, umerii laţi şi muşchii masivi, lucraţi în adolescenţă, pe vremea când era un faimos fotbalist, şi păstraţi până la 38 de ani, cât are acum. Cu o înălţime de 1,80 m, se impune ca prezenţă printre colegii de celulă, cu aerul lui autoritar. Mie, în schimb, îmi vorbeşte moderat şi tranşant. Are un barbişon cărunt pe bărbie şi o mustaţă neagră, curbată. Ochii lui te privesc ţintă, iscoditori, cu o expresie nemiloasă, menită să-ţi inspire teama, însă în ei se citeşte totodată o suferinţă ascunsă.

Gonzalo a luptat 17 ani, a luat ostatici şi a ucis în slujba bandelor de traficaţi de droguri din Mexic. A omorât atâţia oameni, că le-a pierdut şirul. În cele mai multe ţări din lume, ar fi considerat un criminal în serie periculos şi ar face puşcărie într-un penitenciar de maximă siguranţă. Însă azi în Mexic există mii de criminali în serie. În închisorile aglomerate s-au petrecut masacre sângeroase: o revoltă s-a soldat cu 20 de victime, alta, cu 21, iar alta, cu 23 - toate incidentele au survenit în penitenciare de lângă aceeaşi graniţă blestemată.

Între pereţii temniţelor însângerate, ne aflăm acum într-un fel de refugiu - o aripă întreagă de pocăiţi. Aici domneşte Iisus, îmi spun ei, este un loc în care se respectă legile propriului lor "guvern bisericesc". Alte aripi ale închisorii sunt împărţite între bande: într-una e la putere Barrio Azteca, care ţine de cartelul Juárez, iar alta este controlată de duşmanii lor de moarte, Artiştii Asasini, ucigaşii cartelului Sinaloa.

Cei 300 de creştini încearcă să nu se implice în războiul ăsta. Declaraţi prin botez Libres en Christo, liberi întru Hristos, secta întemeiată în închisoare prezintă unele elemente radicale şi turbulente proprii mişcării evanghelice sud-americane, puse în slujba mântuirii deţinuţilor. Înainte să stau de vorbă cu Gonzalo, asist la o slujbă religioasă din penitenciar. Pastorul, un traficant de droguri condamnat la ani grei, combină poveştile despre Ierusalimul din vechime cu propriile experienţe extreme de pe străzi, făcând uz de un limbaj argotic, în care enoriaşii sunt "băieţii din barrio". Există o orchestră live, care îmbină imnurile religioase cu muzica rock, rap şi norteño. Păcătoşii se descătuşează de tot, dansează nebuneşte pe melodiile corului, lovindu-se unii de alţii, se roagă cu ochii strâns închişi, cu dinţii încleştaţi, sudoarea curgându-le şiroaie pe frunţi şi braţele ridicate spre cer - se luptă cu toate puterile să-şi exorcizeze demonii hidoşi din suflete.

Gonzalo are mai mulţi demoni decât restul. A fost încarcerat cu un an în urmă şi a mituit gardienii ca să-l mute în aripa creştină, sperând să se refugieze de război într-un ungher liniştit. Însă când îi ascult cu atenţie răspunsurile, chiar pare să creadă din toată inima în Hristos şi să se roage pentru mântuire. Iar când vorbeşte cu mine, un reporter băgăreţ din Anglia care scormoneşte în trecutul lui, de fapt se confesează în faţa lui Iisus:

Când îl descoperi pe Hristos, e cu totul altceva. Te apucă groaza şi începi să te gândeşti la tot ce ai făcut. Pentru că te-ai purtat rău. Te gândeşti la oamenii ăia. Când îi făceam toate grozăviile astea cuiva, cine ştie, poate era frate cu mine. M-am purtat rău cu foarte mulţi oameni. O groază de părinţi au suferit din cauza mea. Dacă te bagi în crima organizată, trebuie să te schimbi. Poţi să fii tu cel mai bun om din lume, dar te schimbi complet când trăieşti cu oamenii ăia. Ajungi alt om. Te mai schimbi şi de la droguri şi băutură.

Am văzut prea multe filmuleţe care prezintă suferinţa provocată de ucigaşi ca Gonzalo. Am văzut o casetă cu un adolescent plângând în chinuri, pe care au trimis-o apoi familiei victimei, un bătrân plin de sânge mărturisind că a vorbit cu un cartel rival, un şir de victime îngenuncheate, cu saci în cap, executate pe rând cu un glonţ în creier. Oare cineva care a săvârşit asemenea crime merită să se mântuiască de păcate? Merită să ajungă în rai?

Şi totuşi, văd latura omenească a lui Gonzalo. Este prietenos şi manierat. Sporovăim pe teme mai lejere. Poate că dacă s-ar fi născut altundeva, în alte timpuri, ar fi ajuns un tip de nădejde, care şi-ar fi susţinut familia muncind din greu - cum a fost tatăl lui - care a muncit toată viaţa ca electrician sindicalist, din câte îmi spune el.

În ţara mea am cunoscut bărbaţi violenţi, fierbând de furie, huligani care-ţi sparg sticle în faţă sau înfig cuţitul în oameni pe stadion. La prima vedere, inşii ăia par mai cruzi şi mai înfricoşători decât Gonzalo acum, când stă de vorbă cu mine în celula lui. Însă ei n-au omorât pe nimeni. Gonzalo este unul din oamenii care au preschimbat Mexicul de început de secol XXI într-o baie de sânge ce a cutremurat o lume întreagă.

În cei 17 ani petrecuţi în slujba mafiei, industria drogurilor din Mexic s-a schimbat extraordinar de mult sub ochii lui Gonzalo.

Şi-a început cariera în Durango, stat mexican din munţii de la nord, totodată loc de baştină al revoluţionarului mexican Pancho Villa^[i]. Statul este situat şi în apropierea bazei centrale a traficanţilor care transportă droguri în SUA încă de pe vremea când Washington le-a scos în afara legii. După ce a renunţat la studiile liceale şi a lăsat deoparte orice speranţă de a ajunge vreodată fundaş în Divizia Naţională de Fotbal, Gonzalo a urmat exemplul multor tineri duri ca el din oraş: s-a făcut poliţist. În cadrul forţelor poliţieneşti a învăţat tehnici aflate la mare căutare pe piaţa muncii - de tortură şi răpire de persoane.

În Mexic se ajunge din poliţist, răufăcător cu o frecvenţă îngrijorătoare. Mari traficanţi de droguri, precum "Capul Capilor", Miguel Ángel Félix Gallordo, în anii 1980, au fost la început ofiţeri de poliţie, ca şi Daniel Arizmendi, zis Taie-Ureche, faimos pentru numărul mare de persoane răpite. La fel ca ei, Gonzalo s-a retras din poliţie după o perioadă destul de scurtă, părăsindu-şi îndatoririle pentru a se dedica cu totul carierei de infractor.

S-a mutat în Ciudad Juárez şi a intrat în serviciul unui imperiu de traficanţi care plasau droguri peste graniţă, pe o porţiune întinzându-se de la est de Juárez până la Oceanul Pacific, cale de mai bine de 1.000 de kilometri. Asta era în 1992, în epoca de aur a mafiei mexicane a drogurilor. Cu un an mai devreme, se prăbuşise Uniunea Sovietică şi guvernele mondiale îşi globalizau economiile naţionale. Peste un an poliţia columbiană avea să-l împuşte mortal pe Pablo Escobar, regele cocainei, dând semnalul prăbuşirii cartelurilor din acea ţară. Pe parcursul anilor 1990 traficanţii de droguri din Mexic au dus un negoţ tot mai prosper, transportând tone de narcotice în nord şi câştigând în schimb miliarde de dolari, purtaţi de valul de schimburi economice creat prin semnarea Acordului Nord-American de Comerţ Liber^[ii]. Şi aşa au ajuns să le ia locul columbienilor în topul mafiei din cele două Americi. Gonzalo şi-a pus muşchii în slujba gangsterilor afacerişti, recuperând datorii (sau răpind şi asasinând persoane). Astfel a ajuns să câştige sute de mii de dolari, devenind un om bogat.

Însă 17 ani mai târziu, când a fost arestat, atât slujba sa, cât şi industria în care activa se schimbaseră drastic. Ajunsese să comande trupe bine înarmate care se războiau cu bande rivale în plin oraş. Organiza răpiri în masă şi controla sedii mafiote unde ţineau zeci de victime legate, cu căuşe în gură. Lucra cot la cot cu figuri de prim rang din poliţia metropolitană, însă ducea lupte crâncene cu agenţi federali. Semăna teroarea peste tot, cu actele sale de brutalitate, printre care un număr imens de decapitări. Ajunsese un om pe care nici nu-l mai recunoştea când se privea în oglindă, îmi spune el:

Înveţi o mulţime de tehnici de tortură. Până la un punct, îţi şi place să le pui în practică. Noi râdeam de suferinţa oamenilor, de caznele la care îi supuneam. Poţi să torturezi oamenii în multe de feluri. Poţi să tai braţe, să tai capete. Aşa ceva arată multă forţă. Să decapitezi pe cineva fără să simţi nimic, fără să ţi se facă frică.

Această carte are drept subiect reţelele criminale în solda cărora a retezat Gonzalo atâtea capete de om şi prezintă felul în care aceste grupări s-au transformat radical din formaţiuni care practicau traficul de droguri în brigăzi asasine care au curmat zeci de mii de vieţi omeneşti şi au terorizat comunităţi întregi, aruncând maşini în aer şi punând la cale măceluri şi atacuri cu grenade. Vom cerceta lumea lor secretă şi capitalismul brutal şi mafiot pe care îl pun în acţiune. Povestea noastră are drept personaje nenumăraţi cetăţeni mexicani de rând care s-au trezit antrenaţi în războiul lor, căzându-le astfel victime. De asemenea, cartea îşi propune să elucideze natura acestei uluitoare transformări. În ea se susţine - contrazicând anumiţi politicieni şi comentatori politici - faptul că aceşti bandiţi au declanşat o adevărată rebeliune criminală care reprezintă principala ameninţare armată la adresa statului mexican din întreaga sa istorie - de la revoluţia din 1910 încoace. Cartea prezintă felul în care războiul eşuat împotriva drogurilor din America, în combinaţie cu climatul politic şi economic agitat din Mexic au dus la declanşarea rebeliunii şi oferă drept soluţie o regândire drastică a strategiilor de oprire a conflictelor înainte să escaladeze sub forma unui război civil major chiar la graniţa Statelor Unite ale Americii. Iar această soluţie, demonstrează lucrarea de faţă, nu se impune cu arma în mână.

Este absolut crucial să înţelegem războiul drogurilor din Mexic nu doar dintr-o curiozitate morbidă iscată de maldărele de ţeste retezate, ci şi pentru că problemele cu care se confruntă Mexicul sunt prezente şi la nivel internaţional. În ultimul timp nu prea se mai aude nimic despre formaţiunile comuniste de gherilă din America de Sud şi de Nord, însă revoltele criminale iau iute amploare, ca un incendiu. În El Salvador, organizaţia criminală Mara Salvatrucha i-a silit pe şoferii de autobuz să intre în grevă generală, solicitând statului să ia măsuri legale împotriva bandelor. În Brazilia, Primeiro Comando da Capital au incendiat 82 de autobuze şi 17 bănci, omorând 42 de poliţişti într-un singur atac bine coordonat. În Jamaica o ciocnire dintre poliţie şi un grup de susţinători ai lui Christopher "Dudus" Coke s-a soldat cu 70 de morţi. Oare analiştii politici vor insista mai departe că e un simplu joc de-a hoţii şi vardiştii? Războiul drogurilor din Mexic este un îngrijorător semnal de alarmă peste hotare că lucrurile pot să degenereze foarte grav, reprezentând, de asemenea, un caz de rebeliune criminală care merită studiat de aproape.

Numeroşi bandiţi salvadorieni sunt fiii luptătorilor comunişti de gherilă şi se consideră la rândul lor luptători, ca taţii lor. Numai că nu le pasă deloc de Che Guevara şi socialism, ci doar de bani şi putere. În era noastră globală, capitaliştii mafioţi şi rebelii criminali au devenit noii dictatori şi revoltaţi. Bine aţi venit în secolul al XXI-lea!

Orice om din lumea asta care se uită cât de cât la ştiri ştie că în Mexic se petrece o adevărată orgie a măcelurilor. Atâta sânge se varsă în toată ţara, că e greu de-acum să te mai şocheze ceva. Nici măcar răpirea şi lichidarea a nouă poliţişti sau un morman de hârci apărut în vreo piaţă de oraş nu mai constituie ştiri de primă pagină. Acum doar cele mai senzaţionale atrocităţi atrag atenţia mass-mediei - un atac cu grenade izbucnit în mulţimea petrecăreţilor care serbează Ziua Independenţei. Sau chipul unei victime ucise cusut pe o minge de fotbal. O mină străveche de argint ticsită cu 56 de cadavre în putrefacţie, printre care s-au numărat victime azvârlite înăuntru de vii. Răpirea şi împuşcarea a 72 de imigranţi, inclusiv o femeie însărcinată. În Mexic fac ravagii masacre de proporţiile unor crime de război violente.

Şi de vină nu sunt decât câţiva studenţi americani care se fac varză.

Aşa o fi?

Dacă studiezi mai atent războiul drogurilor din Mexic, n-ai cum să nu realizezi că nimic nu e ceea ce pare a fi la prima vedere. Toate opiniile sunt deformate de disimulări şi zvonuri, toate faptele concrete sunt contrazise de diverse grupuri de interes şi agenţii aflate în competiţie una cu alta, toate personalităţile-cheie sunt învăluite în mister şi contradicţii. O brigadă de inşi în uniforme de poliţist sunt surprinşi de o cameră de luat vederi în timp ce răpesc un primar. Oare chiar sunt poliţişti? Sau sunt bandiţi deghizaţi? Sau ambele? Un tâlhar din arestul poliţiei este înregistrat în timp ce-şi mărturiseşte toate crimele, prezentând urme clare de tortură pe corp. După care bandiţii capturează un poliţist şi-l filmează în timp ce prezintă o versiune care contrazice total prima mărturisire. Pe cine să mai crezi? Un nelegiuit comite tot felul de omoruri în Mexic, apoi capătă statut de martor sub protecţia autorităţilor în Statele Unite ale Americii. Oare poţi să te încrezi în mărturia lui?

O altă ciudăţenie este faptul că toate conflictele par să aibă loc pretutindeni şi nicăieri. Milioane de turişti fac plajă pe litoralul Mării Caraibilor, în Cancún, fără să aibă nici cea mai mică idee că ceva nu e în regulă. În capitala Mexicului au loc mai puţine omucideri decât la Chicago, Detroit sau New Orleans. Până şi în zonele cele mai sărace, totul pare uneori absolut în ordine.

S-a întâmplat să sosesc la un restaurant din statul Sinaloa la 20 de minute după ce un comandant de poliţie a fost împuşcat mortal când îşi lua micul dejun. În nici o oră cadavrul a fost debarasat de la faţa locului şi ospătarii aranjau mesele pentru prânz - puteai să te delectezi cu taco fără să bănuieşti măcar că dimineaţa devreme a avut loc o crimă acolo. Am văzut cu ochii mei cum sute de soldaţi au dat buzna într-un cartier rezidenţial şi au spart uşile, intrând peste oameni în case, ca apoi să se facă la fel de rapid nevăzuţi.

Americanii merg să admire vechiul oraş colonial San Miguel de Allende sau piramidele maya de la Palenque şi apoi se miră că se face atâta tam-tam din nimic. Nu văd nici urmă de război sau vreun craniu de om. Oare de ce exagerează mass-media în halul ăsta? Alţii se duc să-şi vadă familiile în statul Tamaulipas, chiar peste graniţa din Texas. Aud împuşcături pe stradă ca nişte artificii de bâlci şi se miră că a doua zi ziarele nici nu pomenesc de ele.

Politicienii nici nu mai ştiu cum să descrie conflictul ăsta. Preşedintele Mexicului, Felipe Calderón, se îmbracă în uniformă militară şi îndeamnă forţele de ordine să trateze fără milă duşmanii care pun patria în pericol, ca apoi să respingă furios orice ar da de înţeles că Mexicul se confruntă cu o insurecţie. Administraţia Obama este şi mai confuză. Secretarul de stat Hillary Clinton^[iii] linişteşte spiritele, susţinând că Mexicul are de furcă doar cu o infracţionalitate urbană care a atins nivelul aceleia din SUA anilor 1980. Iar ceva mai târziu susţine că frământările de stradă din Mexic sunt comparabile cu revoltele din Columbia. Stânjenit, Obama lasă de înţeles că Hillary Clinton n-a vorbit serios. Sau a vorbit? Şeful Agenţiei de Luptă împotriva Drogurilor (DEA) îl felicită pe Calderón că a câştigat războiul. Ca apoi un analist de la Pentagon să atenţioneze Mexicul că e în pericol să se prăbuşească rapid, ca Iugoslavia.

Să fie un stat de narcotraficanţi? Sau un stat de victime? Sau pur şi simplu un stat înecat în sânge? Oare chiar există "narco-terorişti"? Sau sintagma aceasta ţine de un complot al americanilor, care vor să invadeze Mexicul, aşa cum susţin unii conspiraţionişti? Sau de un complot CIA, care vrea să ciupească din bugetul DEA?

Poate toată confuzia asta e de aşteptat când este vorba despre războiul drogurilor din Mexic. Lupta împotriva drogurilor este un înşelător joc de oglinzi, potrivit unei sintagme celebre. În domeniul conspiraţionist, Mexicul zilelor noastre deja s-a clasicizat, iar războiul se învăluie întotdeauna într-o perdea de ceaţă. Dacă se combină cele trei elemente ce rezultă? O beznă înecăcioasă atât de adâncă, de nu-ţi mai vezi nici nasul. În culmea uimirii, se înţelege de ce unii ridică din mâini şi din umeri, susţinând că pur şi simplu n-avem cum să înţelegem ce se petrece.

Însă trebuie.

Nu este doar o izbucnire de violenţă întâmplătoare. Cetăţenii din nordul Mexicului nu s-au preschimbat peste noapte în psihopaţi ucigaşi după ce au băut apă contaminată. Toate aceste violenţe au izbucnit şi au escaladat într-o perioadă de timp bine delimitată. Conflictul are cauze pe care le putem identifica. Oameni din carne şi oase au manevrat armate întregi, au făcut avere din război sau au pus în practică măsuri oficiale ineficace, din turnul lor de fildeş guvernamental.

În centrul acestei poveşti sordide se află cele mai misterioase personaje: traficanţii de droguri. Însă cine sunt ei?

În spaniola din Mexic traficanţii sunt denumiţi cu forma de singular a substantivului comun El Narco. Acest termen trâmbiţat la ştiri şi rostit în şoaptă prin cârciumi, creează impresia unei imense prezenţe fantomatice care bântuie întreaga societate. Şefii de cartel sunt miliardari care trăiesc în umbră, veniţi din cătune amărâte de munte, care nu apar decât în poze şterse, vechi de 20 de ani şi în versurile baladelor populare. Războinicii care luptă în solda lor se încolonează în armate de mustăcioşi şleampeţi, prezentaţi mass-mediei asemenea unor prizonieri de război dintr-un misterios stat inamic. El Narco dă atacul ca un duh rău, sub nasul a mii de poliţişti şi soldaţi care patrulează pe străzile oraşelor, iar cele mai multe crime nu sunt elucidate în veci. Fantoma asta câştigă aproximativ 30 de miliarde de dolari pe an din traficul de cocaină, marijuana, heroină şi metamfetamină din Statele Unite ale Americii. Numai că banii se risipesc ca o ceaţă cosmică în economia globală.

Pe scurt, El Narco este gorila de patru sute de kile din colţ. Numai că cei mai mulţi oameni nu sunt în stare să vadă cum arată gorila la faţă.

---

[i] Comandant de gherilă şi tâlhar, care a luptat în revoluţia mexicană contra dictatura lui Diaz. Pentru adepţii dictatorului Diaz, Pancho Villa a fost un "bandit sângeros", în schimb cea mai mare parte a mexicanilor îl considerau un Robin Hood mexican (n. red.).

[ii] A fost semnat la 17 decembrie 1992 între SUA, Canada şi Mexic. Scopul acordului este liberalizarea în 10 ani a comerţului cu produse şi servicii, prin eliminare de bariere tarifare şi netarifare între părţi şi prin liberalizare a investiţiilor intra-zonale (n. red.).

[iii] Hillary Clinton a ocupat această funcţie în perioada 21 ianuarie 2009 − 1 februarie 2013, în timpul administraţiei Obama (n. red.).

Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursorul politicii aeriene româneşti

Valeriu Avram
Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursorul politicii aeriene româneşti
Editura Vremea, 2016

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****

Fragment

Plecat într-o misiune de recunoaştere în ziua de 18/31 august 1916, av. Gh. Negrescu a trăit o adevărată aventură. Trebuia să treacă în zbor munţii Carpaţi şi să aterizeze la Braşov, unde urma să instaleze aerodromul Grupului 2 escadrile.

Aflat la bordul unui avion tip Aviatik, de captură, împreună cu mr. observator Gh. Rujinschi, ajunşi deasupra Ploieştiului, acesta a luat foc în aer. Dând dovadă de mult calm - maiorul Rujinschi se pierduse cu firea şi striga întruna "Ne prăbuşim"! -, Gheorghe Negrescu a aterizat pe o fâşie de teren. A ridicat capota motorului şi a observat că focul se produsese din cauza ruperii unui culbutor de la o supapă de evacuare a gazelor.

Avionul n-a mai putut fi reparat din cauza lipsei pieselor de schimb. Din această cauză, Gheorghe Negrescu n-a mai putut să zboare câteva zile, întrucât Corpul Aerian nu avea avioane de rezervă.

În ziua de 23 august/5 septembrie 1916, Gheorghe Negrescu a primit misiunea să execute o recunoaştere în regiunea Akadânlar, localitate aflată la 30 km de Silistra şi la jumătatea drumului dintre Turtucaia şi Silistra. "Am plecat deci în necunoştinţă de cauză a situaţiei de pe front, fără observator aerian, având la bord un soldat nevinovat (înarmat) cu o carabină Mannlicher şi, începând de la ora 7.00 dimineaţa, am efectuat acest traiect la înălţimea de 2.500 m - nota pilotul. În regiunea Akadânlar am observat două grupări de trupe: una în preajma şoselei Silistra-Turtucaia, la aproximativ 25-30 km vest de Silistra, şi alta spre sud, la 15 km de prima. În apropiere de Turtucaia am observat mai multe baterii (de artilerie) care trăgeau în zona dealurilor". Situaţia era serioasă şi Gheorghe Negrescu a hotărât să aterizeze la Olteniţa unde se amenajase un teren de zbor. "Am aterizat lângă gară unde am observat că mai era aterizat un alt avion din cele trimise cu două zile înainte, şi care am constatat că era al locotenentului av. Vasile Alexăndreanu. În acest timp, câteva proiectile au căzut în preajma avionului meu, fără a-l atinge, şi l-am rugat pe lt. av. Vasile Alexăndreanu, care ştia unde era comandamentul, să transmită acest raport. Lt. Alexăndreanu mi-a spus atunci că, după părerea lui, situaţiunea era disperată. Avea impresia că în comandament toţi şi-au pierdut capul (şi nu greşea)."

Gheorghe Negrescu a decolat şi a aterizat la Băneasa raportând cele observate; informaţiile sale au fost transmise imediat la Marele Cartier General român (în continuare se va cita: M.C.G.) de la Periş. În după-amiaza acelei zile, dezastrul de la Turtucaia s-a consumat în tot dramatismul său. În ziua de 24 august/6 septembrie 1916, Gheorghe Negrescu, aflat la bordul unui avion de recunoaştere F.40, a plecat într-o recunoaştere în zona Turtucaia-Silistra. După o oră de zbor, motorul avionului - un De Dion-Bouton -, a început să dea rateuri, turaţia scăzând de la 1.600 ture pe minut la 800 de ture. Pilotul a fost nevoit să aterizeze pe un teren improvizat. S-a dat jos din avion şi a controlat motorul care se încinsese fiind aproape de gripare. Excelent inginer, Gheorghe Negrescu a găsit imediat deficienţa: arcurile supapelor de evacuare erau închise şi din această cauză evacuarea se făcea prin două tobe de eşapament aşezate în lungul blocului motor, la câţiva milimetri de arcurile supapelor, producând încălzirea lor. A remediat această defecţiune de proiectare şi a continuat misiunea. La aterizare a dat ordin ca toate motoarele De Dion-Bouton să fie modificate după metoda sa.

Plecat în ziua de 12/25 septembrie 1916 într-o recunoaştere pe traseul Bucureşti-Silistra-Razgrad Bucureşti, Gheorghe Negrescu a descoperit un aerodrom inamic în apropierea gării oraşului Razgrad, unde se aflau 10 hangare tip cort în faţa cărora staţionau 12 avioane germane. Aşa cum bănuise, acestea erau avioanele inamice care bombardau Bucureştiul şi sudul ţării, lăsând în urmă zeci de morţi şi numeroşi răniţi. Din proprie iniţiativă, a hotărât ca împreună cu alte două avioane Farman 40 să atace baza aeriană germană aflată la Razgrad. Profitând de faptul că tocmai sosiseră din Franţa bombe de tranşee (les crapouillaux) de 15-20 kg cu ampenaj ce puteau fi aruncate şi din avion, s-a pregătit de misiune. Fiecare echipaj a luat la bord câte 4-5 bombe puse în carlingă. Era un mare risc întrucât la cea mai mică zdruncinătură bombele puteau să explodeze, urmând dezastrul. Dar nimeni n-a luat în seamă această posibilitate şi cele trei avioane conduse de lt. Gheorghe Negrescu s-au îndreptat spre obiectul vizat. Din cauza încărcăturii anormale, Farman-ele abia se ţineau pe linia de zbor şi exista pericolul să cedeze cârmele de înălţime. Cu un efort extraordinar, aviatorii noştri s-au ridicat la 2.500 m înălţime şi au ajuns la verticala marginii de est a oraşului Rusciuk. Echipajele noastre au lansat bombele la vedere şi câteva au nimerit într-un mare rezervor de petrol care a explodat, focul cuprinzând şi alte magazii şi depozite din jur. Timp de o săptămână s-a menţinut focul, care n-a putut fi stins imediat de inamicii noştri.

În zilele de 14/27-17/30 septembrie 1916, Gheorghe Negrescu a executat zboruri peste Dunăre în teritoriul inamic pentru a observa mişcările de trupe ale acestuia. În timpul misiunilor de recunoaştere a zburat fără observator la bord, fiind însoţit doar de un soldat înarmat cu o carabină, mai mult de formă, pentru că aşa-zisul pasager tremura de frică tot timpul. Artileria antiaeriană austriacă instalată la bordul vaselor care navigau pe Dunăre a deschis focul de fiecare dată şi câteva schije au lovit aripile avionului.

În timpul operaţiunii de la Flămânda, aviaţia de bombardament germană decolată de la Razgrad a bombardat continuu trupele noastre, producând mari pierderi în oameni şi tehnică. Avioanele româneşti n-au luptat, întrucât erau nearmate, iar aviatorii aliaţi din escadrila rusă au refuzat să se lupte cu aviatorii germani. Aviaţia română n-a reacţionat nici când a fost bombardat aerodromul de la Dadilov de către aviaţia germană care a lansat 210 bombe, distrugând cinci avioane româneşti. Un singur avion a pornit în întâmpinarea agresorilor, cel pilotat de căpitanul Constantin Beroniade, care s-a luptat cu un avion inamic.

Pentru succesul misiunilor efectuate în Bulgaria, lt. av. ing. Gheorghe Negrescu a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" cu spade în gradul de Cavaler. Prezentăm conţinutul brevetului care reflectă vitejia acestui cavaler al aripilor româneşti: "Ministerul de Război. Brevet. Noi, ministru secretar de stat la Departamentul de Război, adeverim că, prin Înaltul Decret Regal nr. 3026 din 14 octombrie 1916, Majestatea Sa Regele Ferdinand I a binevoit a conferi «Steaua României» cu spade în gradul de Cavaler locotenentului Negrescu Gheorghe din Corpul de Aviaţie, care a executat mai bine de 20 de recunoaşteri în interiorul Bulgariei din care mai multe au fost de un real folos. Ministru de Război. Vintilă Brătianu. Nr. 61, anul 1916, luna noiembrie, ziua 1".

Renunţându-se la operaţiunea de trecere a Dunării pe la Flămânda, în special din cauza timpului nefavorabil şi a evenimentelor militare de la Sibiu, misiunile aeriene s-au concentrat pe Frontul din nord vest. Gheorghe Negrescu a executat recunoaşteri pe Valea Jiului, explorând culmile munţilor Parâng. În ziua de 24 septembrie (stil vechi) 1916, a primit comanda Grupului 2 escadrile care acţiona pe lângă Armata a 2-a română, comandată de generalul Alexandru Averescu, şi care opera în zona Teleajen-Bran. Situaţia militară din zonă se agravase din cauza ofensivei germane la nord-vest de Sibiu, atac combinat cu o manevră de învăluire a Corpului alpin care a interceptat trecătoarea Oltului la Câineni, mult în spatele trupelor române aflate în zona Sibiului. Pentru descoperirea trupelor inamice alpine, a fost trimis un echipaj format din lt. pilot Ştefan Petrescu şi cpt. observator fotograf Nicolae Teodoru, cu misiunea de a cerceta cu atenţie culmile munţilor Lotrului. Zborul nu s-a desfăşurat în condiţii normale din cauza motorului care dădea rateuri, echipajul fiind nevoit să aterizeze la Râmnicu Vâlcea, iar la contactul cu solul avionul s-a avariat destul de serios. Atacate puternic, trupele române ale Armatei a 2-a au fost nevoite să se retragă. În noua situaţie, personalul navigant din Grupul 2 escadrile s-a mutat pe aerodromul de la Băicoi (Floreşti), Prahova. Misiunile au continuat prin efectuarea recunoaşterilor aeriene de către piloţii Gheorghe Negrescu, Ioan Peneş şi Cicerone Olănescu. Necesităţile frontului au făcut ca aviatorii din Grupul 2 escadrile să execute zilnic zboruri în zona frontului pentru a informa comandamentele terestre de ceea ce se întâmpla pe front, în zona Tabla Buţii (Valea Teleajenului), Predeal şi Bran, atenţia fiind îndreptată spre şesul Bârsei. Echipajele au executat aceste misiuni fără să aibă armament automat la bord, recunoaşterile executându-se la vedere.

La începutul lunii octombrie 1916, avioanele Grupului 2 escadrile au fost dotate cu mitraliere de bord franţuzeşti tip Hotchkiss de calibru 8 mm. Echipajele erau acum în siguranţă, putând riposta la atacurile echipajelor inamice. Recunoaşterile aeriene erau mai dese, forurile militare superioare au detaşat la grup doi ofiţeri observatori aerieni de artilerie din promoţia anului 1915: lt. Ioan Chiriţescu şi slt. Ermil Gheorghiu. În scurt timp, au fost repartizaţi la grup încă trei observatori aerieni formaţi în grabă la Şcoala de Aviaţie de la Băneasa: lt. Federber şi sublocotenenţii Beştelei şi Iulius Tetrat, toţi proveniţi din arma cavaleriei. Numărul observatorilor aerieni s-a mărit prin venirea voluntarului Dumitru Bădulescu, sublocotenent de administraţie, care mai mult stătea pe lângă avioane decât să lucreze la contabilitate. Nu pierdea nicio ocazie să-l roage pe comandantul Grupului 2 escadrile, Gheorghe Negrescu, să-l ia şi pe el în misiuni de recunoaştere. Comandantul Gheorghe Negrescu, care avea un fler deosebit, şi-a dat seama că tânărul ofiţer de administraţie avea vocaţie de zbor şi l-a numit observator aerian în cadrul grupului. N-a greşit cu nimic fiindcă, în timpul Primului Război Mondial, slt. Dumitru Bădulescu a doborât în lupte aeriene cinci adversari, devenind asul aviaţiei noastre. În ziua de 3 octombrie (stil vechi) 1916, Grupul 2 escadrile a executat recunoaşteri aeriene în zona Sibiu-Bran, sector în care se duceau lupte grele. Trupele Diviziei 17 Infanterie (general Găiseanu) precum şi cele comandate de generalul Razu luptau la nord de Rucăr şi exista posibilitatea încercuirii lor. Aviatorii trebuiau să survoleze această zonă şi să informeze cu privire la situaţia reală. Au plecat în zbor echipajele formate din lt. pilot Gheorghe Negrescu - slt. observator Beştelei şi lt. pilot Ioan Peneş - lt. observator Ferderber. Practic, recunoaşterea aeriană a fost îndeplinită de piloţi, întrucât observatorii de la bordul avioanelor n-aveau niciun fel de experienţă în acest domeniu. La Predeal era linişte, în schimb pe serpentinele de la Bran până la Podul Dâmboviţei o divizie inamică se îndrepta spre sud. Echipajul Negrescu-Beştelei a aruncat asupra inamicului două bombe de tranşee franţuzeşti. În zona Câmpulung Muscel, defileul Stoeneşti, pilotul Gheorghe Negrescu n-a observat trupe inamice care să urce spre Rucăr. Situaţia prezentată de cele două echipaje nu se potrivea deloc cu ce se ştia la Comandamentul Armatei a 2-a.

Pe baza informaţiilor primite de la aviatori, comandamentul Armatei a 2-a a luat măsuri să bareze acţiunile trupelor germane. Echipajul Peneş-Ferdeber a fost supus unui tir terestru intens tras de soldaţii români care făceau parte din unităţile generalului Aristide Razu. Infanteriştii noştri nu deosebeau avioanele amice faţă de cele inamice şi trăgeau în tot ce vedeau. Avionul pilotat de lt. Ioan Peneş a fost grav avariat de tirul terestru al infanteriştilor. Fiind nevoit să aterizeze forţat, echipajul s-a ales cu răni destul de grave. Abia la sfârşitul lunii octombrie 1916 se vor tipări mici albume de buzunar cu profilele avioanelor amice şi inamice pentru a nu se mai repeta astfel de situaţii.

6/19 octombrie 1916. Timp noros cu vânt puternic din nord-est. Echipajul format din lt. pilot Gh. Negrescu şi slt. Observator Dumitru Bădulescu a survolat zona cuprinsă între Ploieşti şi Câmpina. În cursul misiunii aviatorii noştri au întâlnit un avion de recunoaştere german şi a urmat un schimb de rafale. Din nefericire, după numai câteva cartuşe mitraliera Hotchkiss s-a blocat, deşi slt. D. Bădulescu se afla într-o poziţie foarte bună de tragere. Mitraliera funcţiona prin împrumut de gaze, dar aviatorii noştri nu reuşiseră să înveţe reglarea acestei arme automate la înălţime, întrucât presiunea aerului era mai mică decât sol. Avionul inamic a scăpat, deşi echipajul Negrescu-Bădulescu avusese posibilitatea să-l doboare.

Până la 12/25 octombrie 1916, Grupul 2 escadrile n-a mai executat niciun zbor din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile: ploaie şi vânt puternic. În după-amiaza zilei, înseninându-se puţin, lt. av. Gheorghe Negrescu a plecat într-o recunoaştere, însoţit în calitate de observator de slt. Iulius Tetrat, care se afla la prima misiune de luptă. Din nefericire va fi şi ultima. La ora 13.00 echipajul Negrescu-Tetrat şi a luat zborul, aparatul de recunoaştere şi bombardament uşor Farman 40 a luat înălţime îndreptându-se spre Câmpulung Muscel. După ce a trecut de Târgovişte, echipajul a urcat până la 2.800 m, urmând Valea Dâmboviţei. La 3.000 m, pilotul s-a îndreptat spre defileul Stoeneşti. Se vedeau înălţimile Mateiaşului în jurul căruia se observau scurte licăriri de la exploziile proiectilelor de artilerie inamice. Spre apus, deasupra Râului Târgului, pilotul Negrescu zări un punct negru la aceeaşi înălţime. L-a urmărit câtva timp pentru a se convinge că era un avion inamic. I-a atras atenţia lui Tetrat, instalat în faţa carlingii descoperite unde se aflau postul observatorului şi mitraliera de bord. Mai mult ca sigur că tânărul observator, lipsit de experienţă, n-a înţeles avertismentul pilotului. Farman-ul 40 zbura la verticala dealului Măţău, când zgomotul motorului a fost acoperit de o răpăială sacadată. Pilotul Negrescu a virat imediat la stânga şi în timpul virajului a auzit cea de-a doua salvă de mitralieră, în timp ce bucăţi din pânza aripii stângi a Farman-ului au început să plutească în aer. Avionul german de vânătoare a degajat şi a dispărut, dar trepidaţiile şi neregularităţile în funcţionarea motorului l-au determinat pe Gheorghe Negrescu să reducă gazele şi să înceapă coborârea în lungul văii Dâmboviţei, spre sud. Apoi a tăiat contactul şi a coborât în zbor planat pentru a fi sigur că, la aterizarea forţată, nu se va produce explozia rezervorului de benzină. Terenul neregulat, cu numeroase văi strâmte şi zone împădurite, făcea regiunea inaccesibilă aterizărilor.

Pilotul Negrescu, un maestru al manşei, a coborât la câteva sute de metri, apoi a zărit în faţă un sat şi, cu un calm desăvârşit, a aterizat pe o mică parcelă într-o porumbişte. Din cauza unei movile pe care n-a putut s-o evite, o roată de la trenul de aterizare a cedat şi Farman-ul 40 s-a oprit aplecându-se într-o parte. Pilotul a sărit din carlingă şi l-a strigat pe slt. Tetrat, să coboare şi el. "Văzând că nu răspunde, l-am scuturat şi atunci am trecut prin cel mai greu moment din viaţa mea - nota pilotul în memoriile sale. Slt. Iulius Tetrat zăcea neînsufleţit la locul lui. La cea de-a doua rafală, când am virat spre a face faţă atacului, un glonţ inamic, unul singur, a intrat prin umărul stâng, a traversat trupul său la nivelul inimii şi a ieşit prin umărul drept. Moartea a fost fulgerătoare. Ajutat de oamenii din satul Voineşti, căci la marginea acestui sat găsisem un loc de aterizare, l-am scos din carlinga avionului şi l-am transportat la spitalul aflat în acel sat. Am examinat avionul. Era ciuruit de peste 40 de gloanţe, două străbătuseră montanţii (stâlpii de susţinere a aripilor), unde se afla locul meu la înălţimea capului. Alte gloanţe avariaseră ventilatorul motorului producând trepidaţii puternice care m-au determinat să-l opresc şi să vin la aterizare în zbor planat. Numeroase gloanţe sfârtecaseră jumătate din lonjeronul (grindă de rezistenţă din structura aripii) din faţă al aripii superioare a avionului, lonjeron care era pe jumătate tăiat ca de un ferăstrău. A fost o minune că aripa n-a cedat în zborul de coborâre, probabil datorită faptului că planarea o făcusem pe o pantă foarte mică spre a găsi terenul de aterizare."

Înaltul Ordin de Zi nr. 16/1916 al Marelui Cartier General român consemna printre altele: "...Slt. Tetrat Iulius, în cursul unei lupte aeriene cu un avion german deasupra Carpaţilor, a dovedit o bravură fără seamăn şi un dispreţ de moarte... Dat la Marele Cartier General, azi 26 octombrie 1916. Ferdinand". Această citare prin Înalt Ordin de Zi pe armata română echivala cu decorarea eroului Iulius Tetrat - primul ofiţer din Corpul de Aviaţie mort într-o luptă aeriană -, cu Ordinul "Mihai Viteazul" clasa III-a, căci pe atunci nu exista obiceiul decorării post-mortem. La începutul lunii noiembrie 1916, la cea de-a doua tentativă de atac pe Jiu, trupele inamice au reuşit să pătrundă în Oltenia, iar armata română s-a retras în Muntenia, neputând face faţă presiunii germanilor. Frontul s-a stabilit vremelnic pe Siretul inferior şi Carpaţii Orientali. În a doua jumătate a lunii noiembrie Înaltul Comandament German a socotit că evenimentele de pe teatrul de război românesc au ajuns, în desfăşurarea lor avantajoasă pentru trupele Puterilor Centrale, la un moment hotărâtor. Sosise timpul ca o armată inamică comandată de mareşalul August von Mackensen să treacă Dunărea, spre a lua parte, împreună cu trupele comandate de generalul Falkenhayn, la o înaintare concentrică asupra Bucureştiului.

Ideea atacării simultane a României din două direcţii, dinspre nord, peste Carpaţi, şi dinspre sud, peste Dunăre, era - după cum se ştie - ideea iniţială şi fundamentală a planului strategic german. Momentul pentru executarea acestei operaţiuni sosise; ce e drept, mult mai târziu decât socotise Marele Cartier General German. Străpungerea frontului românesc dobrogean a permis mareşalului von Mackensen să construiască o puternică linie de apărare în regiunea cea mai îngustă a Dobrogei. Punctul fixat pentru trecerea Dunării a fost Şiştovul, în faţa Zimnicei, acesta prezentând numeroase avantaje. Malul bulgăresc, înalt şi râpos, domina tot cursul Dunării, permiţând observaţii la mare distanţă, pe când spatele înălţimilor Şiştovului, acoperite de tranşee, erau ascunse de vederea românilor. Apoi, Şiştovul era cap de cale ferată, fiind la mică distanţă de baza flotei austro-ungare de la Persina, iar în mijlocul Dunării, în faţă, se afla ostrovul Bujorescu care împărţea cursul Dunării în două braţe, uşurând construcţia podului şi trecerea trupelor inamice. Din nefericire, M.C.G. român n-a avut posibilitatea să întărească frontul în această zonă din cauza lipsei trupelor de rezervă. În condiţiile în care nici pe frontul Armatei a 2-a române situaţia nu era mai bună, Grupul 2 escadrile a primit ordinul să se retragă la Buzău unde se aflau două terenuri de zbor de rezervă: unul în apropiere de gara Drăgaica şi celălalt în spatele Fabricii de petrol. Comandantul Gheorghe Negrescu a dat ordin să se demonteze hangarele franţuzeşti tip Bessonneau, iar cele două avioane Farman 40 pilotate de lt. Ioan Peneş şi slt. Cicerone Olănescu şi-au luat zborul spre noua locaţie, aterizând pe terenul situat în spatele Fabricii de petrol.

Celelalte materiale s-au încărcat în vagoane, iar cel de al treilea eşalon format din două camioane şi două autoturisme au părăsit localitatea Băicoi plecând spre Buzău. "Până la Ploieşti am ajuns relativ uşor - nota în memoriile sale Gheorghe Negrescu. În Ploieşti era o fierbere necunoscută până atunci.

Se părea că toată Ţara Românească se îngrămădise aici. Dar imaginea exodului apărea în toată grozăvia la ieşirea din Ploieşti, pe şoseaua spre Buzău. Pe toate străzile ce dădeau spre strâmtul podeţ de la bariera Bucovului, automobile şi căruţe se îngrămădiseră aici spre a putea lua drumul pribegiei spre Moldova, care devenise un pământ al făgăduinţei... Cu mare greutate am ajuns la Buzău după aproape patru zile, unde am stat înţepenit în gara Vintileanca, şi numai cu forţa şi cu ameninţări o locomotivă, din câte mai puteau merge, mi-a remorcat trenul şi l-a dus la Buzău, de unde am fost îndreptat spre Brăila-Galaţi£... Numai după ce am văzut trenul pornit spre Buzău, am plecat cu autovehiculele spre Râmnicu Sărat-Focşani. La Tecuci era aceeaşi înghesuială pe şosea ca până la Buzău"

În intervalul scurs de la numirea la comanda Grupului 2 escadrile a lt. av. ing. Gheorghe Negrescu şi până la jumătatea lunii decembrie 1916, se produseseră mari schimbări în structura aviaţiei române. Astfel, la sfârşitul lunii octombrie 1916, a sosit în România Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Parte integrantă, Misiunea aeronautică era formată, conform telegramei trimise din Paris de colonelul Vasile Rudeanu Ministerului de Război român, din 32 de ofiţeri, 45 de subofiţeri, 36 caporali şi 162 de soldaţi şi civili. Aviatorii francezi s-au integrat perfect în escadrilele româneşti, aducând cu ei un suflu nou şi mai ales multă experienţă de front. Conducerea aviaţiei române de la Marele Cartier General român a fost încredinţată pe rând unor ofiţeri superiori francezi: maiorul av. de Malherbe şi comandantul Rousse. Grupul 2 escadrile şi-a instalat aerodromul de bază la Pufeşti, localitate aflată între Mărăşeşti şi Adjud.

Din proprie iniţiativă, comandantul Gheorghe Negrescu a executat, împreună cu observatorul francez Roger Lucy şi cu ceilalţi piloţi, o serie de recunoaşteri pe Valea Putnei şi Şuşiţei, realizând fotografii aeriene care arătau tranşeele şi fortificaţiile inamice de pe aceste văi. Aceste informaţii au fost prezentate generalului Arthur Văitoianu, comandantul Corpului 2 Armată, aflat la Panciu.

Destrămarea curcubeului

Richard Dawkins
Destrămarea curcubeului
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Gabriela Deniz

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Richard Dawkins, născut în Nairobi, Kenya, în 1941, a predat zoologie la Universitatea California, la Berkeley şi la Universitatea Oxford, fiind profesor la Catedră pentru Popularizarea Ştiinţei "Charles Simonyi" din cadrul Universităţii Oxford, din anul 1995 până în anul 2008, iar în prezent se află în fruntea Fundaţiei Richard Dawkins pentru Raţiune şi Ştiinţă. Printre cărţile publicate până acum se numără: The Selfish Gene (1976), The Extended Phenotype (1982), The Blînd Watchmaker (1986), River Out of Eden (1995), Climbing Mount Improbable (1996), A Devil's Chaplain (2003) The Ancestor's Tale (2004), The God Delusion (2006), The Greatest Show on Earth (2009), The Magic of Reality (2011), An Appetite for Wonder (2013), Brief Candle in the Dark (2015).

Am putea spune oare că Newton a "destrămat curcubeul", reducându-l la culorile sale prismatice, după cum susţinea Keats? Cu alte cuvinte, a sfărâmat el frumuseţea? Departe de aşa ceva, afirmă renumitul om de ştiinţă Richard Dawkins; "destrămarea" prilejuită de cercetarea lui Newton este cheia unei mari părţi a astronomiei şi a minunatei poezii a cosmologiei moderne. Misterele nu îşi pierd poezia pentru că sunt rezolvate: soluţia este de multe ori mai frumoasă decât enigmă, descoperind mistere şi mai adânci.

Folosindu-se de proza expresivă, pătrunzătoare şi atrăgătoare ce i-a dat renumele de care se bucură, Dawkins discută cele mai importante şi mai grăitoare subiecte din ştiinţa modernă, de la astronomie şi genetică la limbaj şi realitate virtuală, combinându-le într-o afirmare şi o recunoaştere fără precedent a aplecării umane către descoperire şi mirare. Richard Dawkins a fost menit să scrie această carte: o strălucită evaluare a naturii (şi a denaturării) ştiinţei, un tribut adresat ştiinţei nu pentru că este folositoare, ci pentru că este înălţătoare.

"Destrămarea curcubeului este o scrisoare de dragoste adresată ştiinţei, o încercare de a contrazice perspectiva potrivit căreia ştiinţă este rece şi lipsită de sensibilitate estetică... Stilul lui Dawkins surprinde foarte bine drama ştiinţei. Bogată în metafore, plină de argumente pasionante, de umor fin, de exemple atractive şi de conexiuni neaşteptate, proză lui Dawkins poate fi hipnotizantă." (San Francisco Chronicle)

Efectul anestezic al familiarului
 

Simplul fapt de a trăi este suficient de miraculos.
(Mervyn Peake, The Glassblower, 1950)

Suntem norocoşi, noi suntem cei care vor muri. Cei mai mulţi oameni nu vor muri niciodată pentru că ei nu se vor naşte niciodată. Numărul de oameni potenţiali care s-ar fi putut afla aici în locul meu, dar care de fapt nu vor vedea niciodată lumina zilei, depăşeşte firele de nisip din Peninsula Arabică. Cu siguranţă, printre acele fantome nenăscute se află poeţi mai mari decât Keats, oameni de ştiinţă mai mari decât Newton. Ştim acest lucru pentru că numărul de oameni posibili în urma combinării ADN-ului nostru depăşeşte cu mult numărul actual de persoane. În ciuda acestei realităţi stupefiante, tu şi eu, absolut obişnuiţi, suntem aici.

Moraliştii şi teologii pun mare preţ pe momentul concepţiei, considerându-l punctul în care sufletul îşi începe existenţa. Chiar dacă, asemenea mie, nu eşti impresionat de astfel de afirmaţii, tot trebuie să consideri un anumit moment, aflat la nouă luni înainte de naşterea ta, ca fiind evenimentul decisiv al destinului tău. Este clipa în care conştiinţa ta a devenit de un bilion de ori mai probabilă decât cu o fracţiune de secundă înainte. Desigur, tu-embrionul care şi-a început existenţa mai avea multe obstacole de trecut. Cei mai mulţi embrioni sfârşesc în urma avorturilor timpurii chiar înainte ca mama să ştie de existenţa lor şi suntem norocoşi că nu am sfârşit la fel. De asemenea, identitatea personală se bazează pe ceva mai mult decât genele noastre, după cum ne arată gemenii identici (care se separă după fertilizare). Totuşi, clipa în care un anumit spermatozoid penetrează un anumit ovul a fost, în retrospectiva ta intimă, o clipă de o singularitate ameţitoare. În acel moment şansele împotriva naşterii tale ca persoană au scăzut de la numere astronomice la cifre.

Loteria începe înainte de concepţia noastră. Părinţii trebuie să se întâlnească, iar concepţia lor a fost la fel de improbabilă ca şi a ta. Şi tot aşa, privind înapoi la cei patru bunici şi cei opt străbunici, înapoi până unde mintea noastră nu mai poate concepe. Desmond Morris îşi începe autobiografia, Animal Days (1979), în stilul său captivant:

Totul a început cu Napoleon. Dacă nu era el, probabil nu aş mai fi fost azi aici, pentru a scrie aceste cuvinte... căci una dintre ghiulele sale, trase în Războiul peninsular, a smuls braţul stră-stră-străbunicului meu, James Morris, şi a schimbat cursul istoriei familiei mele.

Morris povesteşte cum schimbarea forţată de carieră a strămoşului său a avut efect de domino, culminând cu propriul interes pentru ştiinţele naturii. Dar nu era cu adevărat nevoie să facă acest efort. Nu există un "probabil" la mijloc. Bineînţeles că îşi datorează existenţa lui Napoleon. La fel şi eu, la fel şi tu. Nu era nevoie ca Napoleon să smulgă braţul lui James Morris pentru a pecetlui soarta tânărului Desmond, şi pe a mea, şi pe a ta. Nu doar Napoleon, ci şi cel mai umil ţăran din Evul Mediu nu avea decât să strănute pentru a influenţa ceva ce avea să schimbe altceva, care, după o lungă reacţie în lanţ, să conducă la consecinţa ca unul dintre posibilii tăi strămoşi să rateze ocazia de a-ţi deveni strămoş şi înaintaşul altcuiva. Nu discut aici despre "teoria haosului" sau "teoria complexităţii", la fel de la modă, ci doar despre banala statistică a cauzalităţii. Firul evenimentelor istorice de care depinde existenţa noastră este înfiorător de fragil.

Comparat cu trecutul necunoscut nouă, prezentul pe care îl trăiesc oamenii astăzi pe pământ, ah, rege!, este ca zborul unei singure vrăbii prin sala în care, iarna, stai împreună cu căpitanii şi miniştrii tăi. Intrând pe o uşă şi ieşind pe alta, cât timp se află în interior nu e atinsă de furtuna hibernală; dar acest scurt interval de linişte se sfârşeşte într-o clipă şi se întoarce la iarna din care a venit, dispărând de sub privirea ta. Viaţa omului e la fel, iar noi suntem total ignoranţi faţă de ceea ce-i va urma sau ceea ce a fost înainte. (Venerabilul Beda, Istoria bisericească a poporului englez, 731)

Acesta este un alt aspect pentru care suntem norocoşi. Universul are o vârstă mai mare de o sută de milioane de secole. Într-o perioadă comparabilă de timp, Soarele va creşte în proporţii şi va deveni o gigantă roşie, înghiţind Pământul. Fiecare secol din acele sute de milioane a fost la vremea lui, sau va fi când îi va sosi timpul, "secolul prezent". În mod interesant, unii fizicieni nu agreează ideea de "prezent mobil", considerându-l un fenomen subiectiv pentru care nu există loc în ecuaţiile lor. Dar eu prezint un raţionament subiectiv. Ceea ce simt eu, şi bănuiesc că şi voi, este că prezentul se deplasează dinspre trecut către viitor, ca un mic cerc de lumină care avansează lent de-a lungul unei rigle gigantice a timpului. Tot ce se află în spatele punctului de lumină se află în întuneric, întunericul trecutului mort. Tot ce se află în faţa punctului de lumină se află în întunericul viitorului necunoscut. Şansele ca veacul în care trăieşti să fie cel surprins de cercul de lumină sunt asemenea şanselor ca un ban, aruncat la întâmplare, să aterizeze pe o anume furnică ce se deplasează undeva pe drumul de la New York la San Francisco. Cu alte cuvinte, probabilitatea de a fi mort este copleşitoare.

În ciuda acestei probabilităţi, vei observa că eşti de fapt viu. Oamenii peste care cercul de lumină a trecut şi oamenii la care nu a ajuns încă nu au posibilitatea de a citi o carte. Sunt la fel de norocos pentru că am posibilitatea de a scrie una, s-ar putea să nu o mai am când vei citi aceste rânduri. De fapt, sper să fiu mort când o vei face. Să nu înţelegeţi greşit. Iubesc viaţa şi sper să trăiesc mult timp de acum înainte, dar orice autor îşi doreşte ca operele sale să ajungă la cât mai mulţi cititori posibil. Din moment ce populaţia totală a viitorului va depăşi cel mai probabil în număr cu mult populaţia contemporană mie, nu pot decât să sper că voi fi mort când vei vedea aceste rânduri. În glumă fie spus, nu fac decât să sper că lucrarea mea nu va ieşi din circuitul editorial prea curând. Dar ceea ce realizez scriind aceste lucruri este cât de norocos sunt că sunt în viaţă, şi la fel şi voi!

Trăim pe o planetă care este întru totul perfectă pentru forma noastră de viaţă: nici prea caldă, nici prea rece, scăldată într-o lumină solară blândă, hidratată moderat; o planetă ce se roteşte încet, o sărbătoare de recolte verzi şi aurii. Da, dar din păcate tot există deşerturi şi sărăcie; există foamete şi mizerie devastatoare. Să aruncăm însă o privire către "concurenţă". În comparaţie cu cele mai multe planete, aceasta este un paradis, ba chiar zone de pe Pământ sunt un paradis după toate standardele. Care sunt şansele ca o planetă aleasă la întâmplare să aibă toate aceste proprietăţi curtenitoare? Chiar şi cele mai optimiste calcule ar estima mai puţin de una la un milion.

Să ne imaginăm o navă spaţială plină de exploratori adormiţi, potenţiali colonişti criogenizaţi ai unei lumi îndepărtate. Poate nava se află într-o misiune disperată pentru a salva specia înainte de impactul inevitabil al planetei-mamă cu o cometă, precum cea care a ucis dinozaurii. Călătorii estimează cu realism, înainte de criogenizare, care sunt şansele ca nava lor să întâlnească din întâmplare o planetă prietenoasă vieţii. Dacă în cel mai bun caz o planetă dintr-un milion are această calitate şi dacă călătoria de la o stea la cealaltă durează sute de ani, este patetic de improbabil ca nava să găsească o lume acceptabilă, să nu mai vorbim de una sigură pentru cargoul său adormit.

Dar să ne imaginăm că pilotul robot al navei se dovedeşte a fi incredibil de norocos. După milioane de ani, astronava găseşte o planetă capabilă să susţină viaţa: o planetă cu o temperatură echilibrată, scăldată în lumina caldă a unei stele, având resurse de apă şi oxigen. Călătorii, adevăraţi Rip van Winkle, se trezesc şi păşesc împleticit către lumină. După un milion de ani de somn, iată un pământ nou şi fertil, o planetă luxuriantă cu păşuni calde, râuri şi cascade înspumate, o lume bogată în vietăţi ce saltă prin exuberanţa verde extraterestră. Călătorii noştri păşesc hipnotizaţi, stupefiaţi, neputând să-şi creadă simţurile, încă neacomodate cu locul, sau norocul avut.

Aşa cum am precizat, povestea aceasta are nevoie de prea mult noroc; n-ar putea să se întâmple vreodată. Şi totuşi, nu este ceea ce s-a întâmplat fiecăruia dintre noi? Ne-am trezit după sute de milioane de ani de somn, sfidând şansele astronomic de mici. Într-adevăr, nu am sosit cu o navă spaţială, am fost născuţi aici şi nu am pătruns în lume conştienţi, ci am acumulat treptat conştienţă, în pruncia noastră. Faptul că ajungem să ne cunoaştem lumea gradat, în loc să o descoperim brusc, n-ar trebui să-i fure din minunăţie.

Bineînţeles că mă joc cu ideea de noroc, punând căruţa înaintea cailor. Nu este un accident că forma noastră de viaţă se găseşte pe o planetă a cărei temperatură, precipitaţii şi toate celelalte sunt exact aşa cum trebuie să fie. Dacă planeta ar fi fost adecvată pentru a susţine o altă formă de viaţă, atunci acea altă formă de viaţă ar fi evoluat aici. Însă ca indivizi suntem extrem de norocoşi. Privilegiaţi, şi nu doar pentru că ne putem bucura de planeta noastră. Ci avem, mai mult, oportunitatea de a înţelege de ce ochii noştri se deschid şi de ce văd ceea ce văd în scurtul interval dinainte de a se închide pentru totdeauna.

Acesta, mi se pare mie, este cel mai bun răspuns pentru acele minţi mărginite, acei Scrooge care se întreabă care este rostul ştiinţei. Într-una dintre acele anecdote legendare anonime, Michael Faraday se spune că ar fi fost întrebat la ce e bună ştiinţa. "Sir", a răspuns Faraday, "la ce bun un nou-născut?" Evident, ceea ce a intenţionat să spună Faraday (sau Benjamin Franklin, sau cine o fi fost) este că un nou-născut nu e de niciun folos nimănui în prezent, dar are un mare potenţial pentru viitor. Îmi place să cred acum că a vrut să spună şi altceva. Ce rost are să aduci pe lume un copil, dacă singurul lucru pe care îl va face cu viaţa lui este să muncească pentru a trăi? Dacă judecăm totul după cât de "folositor" este - folositor pentru a supravieţui, adică - suntem puşi în faţa unei circularităţi futile. Trebuie să existe o valoare adăugată. Cel puţin o parte a vieţii trebuie să se dedice trăirii acelei vieţi, nu doar efortului de a-i întârzia finalul. Astfel, justificăm în mod corect cheltuirea banilor publici pe opere de artă. Este una dintre justificările oferite în mod adecvat pentru conservarea speciilor rare şi a clădirilor frumoase. Este modul în care le răspundem acelor barbari care cred că elefanţii sălbatici şi casele istorice ar trebui salvate numai dacă "îşi scot banii". Acelaşi lucru e valabil şi pentru ştiinţă. Bineînţeles că ştiinţa este utilă, bineînţeles că "îşi scoate banii". Dar asta nu e tot ce contează.

După un somn de sute de milioane de ani, am deschis în sfârşit ochii pe o planetă somptuoasă, strălucind de culoare, plină de viaţă. După câteva zeci de ani, trebuie să-i închidem din nou. Nu este efortul de a înţelege universul şi cum de am ajuns să ne trezim în el un mod nobil, luminat de a ne petrece scurta existenţă sub soare? Acesta este răspunsul meu la întrebarea - care îmi este adresată surprinzător de des - cum de suport să mă mai trezesc dimineaţa. Privind lucrurile din direcţia opusă, nu este trist să mergi pe ultimul drum fără să te întrebi vreodată de ce te-ai născut? Care om cu un asemenea gând nu ar sări din pat nerăbdător să reia descoperirea lumii şi să simtă bucuria de a fi parte din ea?

Poeta Kathleen Raine, care a studiat ştiinţele naturii la Cambridge, specializându-se în biologie, a găsit o consolare asemănătoare, în tinereţe, pentru nefericirea ei în dragoste, căutând cu disperare să-şi aline inima frântă:

Atunci cerul mi-a vorbit, într-o limbă clară, familiară precum bătaia inimii, mai intimă decât iubirea. Cerul i-a spus sufletului meu: "Ai ce-ţi doreşti! Să ştii de-acum că te-ai născut odată cu aceşti nori, cu-aceste vânturi şi stele, cu mările neobosite şi creaturile pădurii. Aceasta e natura ta. Trezeşte-ţi iar inima fără frică, dormi în mormânt sau respiră aerul vieţii, această lume tu cu flori şi tigri o împărtăşeşti". (Passion, 1943)

Există un efect anestezic al familiarului, un efect sedativ al cotidianului, care amorţeşte simţurile şi face pierdută fascinaţia existenţei. Pentru aceia dintre noi fără talent poetic merită efortul ca, măcar din când în când, să ne trezim din această anestezie. Care este cea mai bună cale de a contracara inerţia obişnuinţei ce se instalează din cauza lentei noastre dezvoltări din primii ani de viaţă? Nu putem de fapt zbura către o altă planetă. Dar ne putem recâştiga acel sentiment de proaspăt intraţi în viaţă într-o lume nouă, contemplându-ne propria lume din perspective care nu ne sunt familiare. Sunt tentat să folosesc un exemplu facil, precum cel al unui trandafir sau cel al unui fluture, dar haide să privim direct către straniile abisuri. Îmi amintesc un curs la care am participat, cu mulţi ani în urmă, ţinut de un biolog care studia caracatiţele şi rudele lor, sepiile şi calamarii. A început prin a ne explica fascinaţia sa pentru aceste animale. "Vedeţi", a început el, "ele sunt marţienii." Aţi văzut vreodată un calamar schimbându-şi culoarea?

Uneori vedem imagini de televiziune redate pe panouri LED (diode electroluminiscente) gigantice. Spre deosebire de ecranul fluorescent, traversat de la o margine la alta de o rază de electroni, ecra nul LED este o suprafaţă întinsă de luminiţe strălucitoare, controlabile independent. Intensitatea luminilor este variată independent, astfel încât, de la distanţă, întreaga matrice licăreşte plină de imagini animate. Epiderma calamarului se comportă asemenea unui ecran LED. În loc de lumini, epiderma calamarului este înţesată cu mii de săculeţe cu cerneală. Fiecare dintre aceste săculeţe de cerneală dispune de muşchi miniaturali capabili să îl contracte. Fiind conectat la fiecare dintre aceşti muşchi în parte ca prin sforile unui păpuşar, sistemul nervos al calamarului poate controla forma, şi astfel vizibilitatea, fiecărui sac.

În teorie, dacă ai racorda electrozi la fiecare nerv ce conduce la câte un pixel separat de cerneală şi i-ai stimula electric cu ajutorul computerului, ai putea reda filmele lui Charlie Chaplin pe pielea calamarului. Calamarul nu face asta, dar creierul său controlează nervii cu precizie şi viteză, iar peliculele pe care le proiectează pe pielea sa sunt spectaculoase. Valuri de culoare curg pe suprafaţa sa precum norii într-un film derulat pe repede înainte; unde şi vârtejuri aleargă pe ecranul viu. Animalul îşi semnalizează în pas accelerat emoţiile schimbătoare: o secundă e maro-închis, pălind alb fantomatic în cealaltă, modulând cu rapiditate tipare întreţesute de puncte şi linii. Când e vorba de schimbarea culorii, prin comparaţie, cameleonii sunt amatori.

Neurobiologul american William Calvin este unul dintre cei care se gândesc foarte serios azi la ce este de fapt gândirea. El subliniază, aşa cum au mai făcut-o şi alţii înainte, ideea că gândurile nu sunt localizate într-o anumită zonă a creierului, ci sunt tipare schimbătoare de activitate la suprafaţa acestuia, unităţi ce antrenează unităţile învecinate în agregate care devin acelaşi gând, concurând în sens darwinian cu agregate rivale ce constituie gânduri rivale. Nu vedem aceste tipare, dar dacă neuronii s-ar aprinde când se activează, probabil le-am vedea. Cortexul creierului, mă gândesc, ar arăta atunci precum suprafaţa corpului unui calamar. Gândeşte calamarul prin pielea sa? Când îşi schimbă brusc tiparul de culori, noi presupunem că exprimă o schimbare de dispoziţie pentru a transmite un semnal unui alt calamar. O schimbare de culoare anunţă că animalul a trecut de la o dispoziţie agresivă la o stare de teamă, să spunem. Fireşte, presupunem că schimbarea de dispoziţie s-a produs în creier şi a cauzat schimbarea de culoare ca o manifestare vizibilă a gândurilor interne, redate în exterior cu scopul de a comunica. Dar dacă gândurile calamarului sunt localizate chiar în pielea lui, mă gândesc eu puţin aventurist? În cazul în care ar gândi cu pielea, calamarii ar fi chiar mai "marţieni" decât a considerat colegul meu. Chiar dacă aceasta este o speculaţie prea exagerată (bineînţeles că este!), spectacolul schimbărilor unduitoare de culoare este destul de extraterestru pentru a ne trezi din anestezia familiarului.

Calamarii nu sunt singurii "marţienii" din ograda noastră. Gândiţi-vă la feţele groteşti ale peştilor abisali, la acarieni, care ar fi mai înspăimântători dacă nu ar fi aşa de mici, gândiţi-vă la rechinii pelerini, pur şi simplu înfricoşători. Gândiţi-vă, desigur, la cameleonii care-şi lansează limba ca pe o catapultă, cu ochii lor montaţi pe turele rotitoare şi mersul lor rece şi lent. Sau am putea descoperi acest sentiment de "lume stranie" la fel de bine numai privind în interiorul nostru, la celulele care alcătuiesc corpul uman. O celulă nu este numai o pungă de lichid. Este plină de structuri solide, labirinturi de membrane pliate în moduri complicate. Există circa 100 de milioane de milioane de celule în corpul uman şi suprafaţa totală de structuri membranoase din interiorul unui individ ajunge în total la mai mult de 200 de acri. O fermă respectabilă!

Ce fac toate aceste membrane? Par să umple celula ca o căptuşeală, dar asta nu e tot. Cea mai mare parte din această suprafaţă este dedicată liniilor de producţie chimică, cu benzi transportatoare, cascade de sute de faze, succedându-se în secvenţe de producţie exacte, tot angrenajul fiind acţionat prin roţi dinţate chimice ce se rotesc rapid. Ciclul lui Krebs, roata cu 9 dinţi care este în mare măsură responsabilă de producerea energiei pe care o avem la dispoziţie, se roteşte de peste 100 de ori pe secundă, proces reprodus de mii de ori în fiecare celulă. Angrenaje chimice de acest tip particular sunt găzduite în mitocondrii, corpusculi care se reproduc independent în celulele noastre precum bacteriile. Aşa cum vom vedea, este acum larg acceptat faptul că mitocondriile, împreună cu alte structuri necesare din interiorul celulelor, nu numai că se aseamănă cu bacteriile, dar sunt chiar descendente directe ale unor bacterii ancestrale, care acum un miliard de ani au renunţat la libertatea lor. Fiecare dintre noi este un oraş de celule şi fiecare celulă este un orăşel de bacterii. Tu, cititorule, eşti un gigantic megalopolis de bacterii! Nu destramă gândul acesta vălul anesteziei?

Aşa cum un microscop ajută mintea umană să exploreze galerii stranii de membrane celulare şi cum un telescop ne duce către galaxii îndepărtate, un alt mod de a ne trezi din anestezie este călătoria, în imaginaţie, prin erele geologice. Era non-umană a fosilelor ne uimeşte. Privim un trilobit şi ni se spune că este vechi de 500 de milioane de ani. Nu putem cuprinde cu mintea noastră o asemenea vârstă, dar încercarea e o plăcere plină de dorinţă. Creierul nostru a evoluat pentru a înţelege scara temporală a propriei noastre vieţi. Secundele, minutele, orele, zilele şi anii sunt uşor de închipuit. Ne descurcăm şi cu secolele. Când e vorba de milenii - mii de ani - simţim furnicături pe şira spinării. Miturile epice ale lui Homer, faptele zeilor greci Zeus, Apolo şi Artemis, ale eroilor evrei Abraham, Moise şi David şi ale terifiantului lor zeu Iahve, ale egiptenilor antici şi ale Zeului Soare Ra inspiră poeţii şi ne înfioară prin vechimea colosală. Parcă dintre neguri fantomatice ajung la noi ecourile stranii ale Antichităţii! Totuşi, pe scara temporală a trilobitului nostru, acel trecut mult lăudat s-a petrecut abia ieri.