Evanghelia după Luca

Evanghelia după Luca
ediţie bilingvă, traducere inedită şi comentariu de Cristian Bădiliţă
Editura Vremea, 2016
Seria Marile Texte ale Creştinismului



*****
Intro

Cu această carte, Cristian Bădiliţă pune ultima cărămidă la marele edificiu al traducerii celor patru Evanghelii, la care lucrează de atâţia ani. Volumul de 744 pagini înglobează o cantitate impresionantă de muncă a lui Cristian Bădiliţă - traducerea extrem de laborioasă a textului şi redactarea studiului care îl însoţeşte şi a corpului de note - şi a colaboratorilor săi - redactări, lecturi, corecturi, punere în pagină, copertă, tipar etc. Ediţia bilingvă prezintă textul în juxtalineară (text în greacă - text în română); ea este întregită de un amplu comentariu pe capitole, note patristice, indice de nume şi de locuri. Felicitări lui Cristian Bădiliţă pentru rodnica împlinire a unui proiect ambiţios şi util. Fie ca aceste cărţi să aducă bucurie în suflete şi lumina cunoaşterii în minţile celor care se vor apleca asupra lor! (Silvia Colfescu)

*

Evanghelia după Luca şi Faptele apostolilor, redactate de acelaşi autor, constituie prima "istorie bisericească" a creştinismului. Ele ocupă un sfert din Noul Testament. Există dezbateri cu privire la caracterul "lucanian" al epistolelor soborniceşti, unii biblişti considerându-le parte a unei trilogii istorico-teologice, după Evanghelie şi Fapte. Majoritatea exegeţilor contemporani (mă refer în primul rând la Fitzmyer, Bock şi Marguerat) accentuează dimensiunea istorică a scrierii lucaniene în detrimentul altor două, la fel de importante: biografică şi apologetică. În opinia mea, dipticul "Evanghelie-Fapte" reprezintă un bios, o "biografie", în sensul antic al termenului, care înfăţişează, pe de o parte, viaţa şi învăţătura întemeietorului creştinismului (Evanghelia), pe de altă parte, viaţa primei comunităţi după urcarea lui Iisus la cer (Faptele). (Cristian Bădiliţă)

Parabola fiului risipitor sau a Tatălui iubitor? (Luca 15,11-32)

15,11 "Un om avea doi fii. 12 Cel mai mic dintre ei i-a zis tatălui: "Tată, dă-mi partea cuvenită din avere." Iar (tatăl) le-a împărţit agoniseala. 13 Nu după multe zile, strângându-şi toate (lucrurile), cel mai mic fiu a plecat într-un ţinut îndepărtat şi acolo şi-a tocat averea trăind în desfrânare. 14 După ce a cheltuit tot s-a abătut o foamete cumplită peste ţinutul acela, iar el a început să ducă lipsă. 15 Atunci a mers şi s-a oploşit pe lângă unul dintre locuitorii acestui ţinut, care l-a trimis pe câmpurile sale să-i pască porcii. 16 Poftea să-şi umple pântecele chiar şi cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu i le dădea. 17 Atunci, venindu-şi în sine, a grăit: "Câţi argaţi în casa tatălui meu au belşug de pâine, iar eu aici mor de foame. 18 Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-l voi ruga: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Socoteşte-mă ca pe unul din argaţii tăi." 20 Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Deşi el era încă la mare depărtare, tatăl său l-a văzut şi a fost străpuns de milă; şi alergând l-a cuprins pe după gât şi l-a sărutat. 21 I-a zis atunci fiul: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău." 22 Dar tatăl le-a zis slugilor: "Iute scoateţi stola cea mai aleasă şi îmbrăcaţi-l; puneţi-i inel pe mână şi încălţăminte în picioare; 23 şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, jertfiţi-l, să mâncăm şi să petrecem, 24 fiindcă acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, se pierduse şi a fost găsit. Şi au început să petreacă. 25 Iar fiul mai în vârstă se afla pe ogor. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă a auzit muzică şi jocuri; 26 şi chemând un slujitor l-a iscodit ce înseamnă acestea? 27 Acela i-a zis: "Fratele tău a sosit şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, fiindcă l-a redobândit sănătos." 28 S-a mâniat şi nu vroia să intre; dar tatăl a ieşit şi-l chema stăruitor. 29 Acela însă, răspunzând, i-a zis tatălui său: "Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; iar mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ţap, ca să petrec împreună cu prietenii. 30 Când însă a venit fiul acesta al tău, care ţi-a mâncat averea cu curvele, pentru el ai tăiat viţelul cel îngrăşat." 31 (Tatăl) i-a zis: "Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale. 32 Dar trebuia să petrecem şi să ne bucurăm, fiindcă acest frate al tău era mort şi e viu, se pierduse şi a fost găsit." (traducerea mea, C.B.)

Apare numai în Evanghelia după Luca şi este cunoscută sub numele de "Parabola fiului risipitor". Latină: De filio prodigo. În germană, Der Verlorene Sohn, "Fiul cel pierdut", titlu care trimite la parabolele precedente. Această denumire nu este greşită; eu însă aş prefera să scot în evidenţă figura tatălui iubitor, adevăratul protagonist al povestirii. Dragostea, capacitatea de iertare şi bucuria resimţită de tată sunt "eroinele" textului de faţă. Mama lipseşte. Apar numai personajele "necesare". Tatăl trimite la figura Tatălui ceresc, iar fiul risipitor corespunde, pe plan uman, oii rătăcite şi drahmei pierdute din parabolele anterioare. Prima interpretare atestată aparţine gnosticilor valentinieni (sec. al II-lea), care vedeau în fratele mai mare un simbol al îngerilor răi, geloşi pe oamenii mântuiţi de Iisus. Despre soarta parabolei în artă, literatură, filozofie cf. bibliografia la W.S. Kissinger, Parables of Jesus. A history of interpretation and bibliography, 1979, pp. 351-370. Câteva interpretări moderne au fost adunate şi prezentate de Ioan. I. Ică jr. în Cartea fiului risipitor. 6 lecturi pentru omul contemporan, Sibiu, 1998. Textele sunt semnate de Joachim Jeremias, Vasilios Gondikakis, Marko Rupnik, Nicolae Steinhardt, Jean-Luc Marion şi Constantin Noica. Aş menţiona, cu titlu special, romanul lui André Gide, Le retour de l'enfant prodigue (Întoarcerea fiului risipitor). Gide imaginează un al treilea fiu, născut în timpul absenţei fiului risipitor. La întoarcerea acestuia, noul mezin doreşte să-şi ia, la rândul său, zborul din "cuibul" familial. "Cuminţitul" îl încurajează punându-şi în el toate speranţele nerealizate. El îi urează celui de-al doilea fiu risipitor "să nu se mai întoarcă niciodată".

15,11 "doi fii": de timpuriu cei doi fii au fost interpretaţi ca simbolizând Sinagoga şi Biserica. Dar sensul parabolei (bucuria provocată de convertirea mezinului) nu se potriveşte cu o asemenea interpretare.

15,12 "dă-mi partea cuvenită din avere": conform cutumei iudaice tatăl îşi putea împărţi averea copiilor prin testament, sau le putea dărui partea cuvenită încă din timpul vieţii. Avem de-a face cu a doua situaţie. Mezinului îi revenea doar un sfert din avere, celelalte două sferturi aparţinând fiului mai mare. Probabil tatăl i-a dăruit fiului echivalentul în bani al părţii sale de moştenire. // "agoniseala": gr. bion, termenul înseamnă "viaţă", dar aici are sensul de "cele necesare traiului", adică, "avere", "agoniseală". Din text reiese că tatăl le-a dat ambilor fii părţile cuvenite de moştenire. Nu trebuie făcut exces de zel în legitimarea istorică a situaţiei. Avem de-a face cu o parabolă, nu cu un document istoric.

15,13 "în desfrânare": gr. asotos. Adverb interesant, de la alpha privativ şi verbul sozein, "a salva, a mântui". Mezinul trăieşte ca un damnat, ca un "nemântuit".

15,14 "s-a abătut o foamete": litt. "a fost o foamete": cred că foametea este, aici, un semn dumnezeiesc, care trimite şi la episodul fraţilor lui Iosif povestit în Geneză. Datorită foametei Iosif îşi reîntâlneşte fraţii şi-i salvează. Constrângerile exterioare aplanează uneori conflictele din sânul unei familii etc. Foametea apare după ce tânărul îşi cheltuise averea moştenită. Mai mult, el se află într-un ţinut străin, unde nu poate cere ajutor nimănui. Situaţia este cu adevărat disperată. // "cumplită": gr. ischyra, "puternică".

15,15 "s-a oploşit": gr. ekollethe. "S-a dat pe lângă", "s-a lipit de cineva". Tânărul îşi pierde treptat demnitatea. Acum se gudură ca un căţeluş pe lângă un stăpân pentru a căpăta ceva de mâncare. // "să-i pască porcii": stăpânul e un păgân, porcul fiind animal necurat pentru evrei. Nu înţeleg însă de ce interpreţii presupun că tânărul ar fi un evreu? Parabola este scrisă pentru un public păgân, are valoare universală, iar Luca însuşi nu precizează că tânărul ar fi evreu. Presupunând însă că ar fi evreu, decăderea sa e cumplită: ajunge să păzească o turmă de animale necurate, ba chiar invidiază porcii pentru roşcovele cu care se hrănesc.

15,16 "Poftea": gr. epethymei. Verb sugestiv, care descrie funcţia animalică a sufletului uman. Tânărul poftea ca un animal. Întreaga expresie (poftea să-şi umple pântecele) trimite la felul animalic de a mânca. // "roşcovele": gr. keration. Cuvântul grec trimite la forma fructului, în formă de "corniţe". E vorba de fructul unui arbust numit şi "pâinea Sfântului Ioan", care creştea în regiunea din jurul Mării Mediterane. // "nimeni nu i le dădea": cine-l împiedica să mănânce roşcovele? Trebuia să i le dea neapărat cineva? Doar se găseau pe câmp. Probabil Luca doreşte să pună în evidenţă singurătatea mezinului (aflat în ţinut străin).

15,17 "venindu-şi în sine": ajuns în ultimul hal tânărul se trezeşte amintindu-şi de tatăl său. La ananghie ne amintim de cele mai apropiate fiinţe. // "argaţi": gr. misthioi. "Angajaţi", "lucrători cu ziua". Unele traduceri franceze propun "mercenari", echivalare forţată. Aceştia aveau un statut inferior sclavilor (douloi) nefiind angajaţi decât pentru lucrări ocazionale. Sclavii făceau parte din familie, argaţii nu. Aşadar până şi lucrătorii cu ziua sunt hrăniţi din belşug în vreme ce fiul stăpânului moare de foame.

15,19 "Socoteşte-mă ca pe unul din argaţii tăi": litt. "fă-mă ca pe unul din argaţii tăi". Fiul renunţă la calitatea lui de fiu (ştie că nu mai este vrednic) şi ar fi mulţumit să fie tratat ca un argat, numai să aibă cu ce se hrăni. După "întoarcerea în sine" tânărul îşi recunoaşte vina, apoi se pocăieşte. Atitudinea sincer smerită îl va ridica iarăşi la statutul de fiu.

15,20 "Deşi el era încă la mare depărtare": foarte subtilă notaţie. Tatăl nu doar că nu-şi uitase fiul, ci-l aştepta, uitându-se mereu în zare poate poate îl va vedea. Tatăl vine spre fiu, nu invers. // "a fost străpuns de milă": gr. esplanchnisthe. Verb sugestiv, folosit de evanghelişti (de pildă, Marcu 6,34 sau 8,1) în legătură cu Iisus. Splanchnon înseamnă "vintre, organe interne", referindu-se mai ales la organele importante, inimă, ficat. Verbul redă sentimentul de bulversare interioară. Iisus vindecă sau face un miracol după ce este "bulversat" de o situaţie limită sau de soarta cuiva. Aici, tatăl simte acelaşi lucru: întreaga lui fiinţă e tulburată la vederea fiului care se întoarce. Nici nu-i poate distinge chipul (fiind la mare distanţă); nu vede că fiul e marcat de foame şi de lipsuri. Vede esenţialul: că este fiul său. Iar dacă se întoarce înseamnă că are nevoie de el. Atunci îi iese alergând înainte. // "alergând l-a cuprins (i-a căzut în jurul) pe după gât şi l-a sărutat": trei acţiuni care aproape se confundă, se întrepătrund datorită vitezei. Tatăl (deşi în vârstă) aleargă de nerăbdare, dar şi de bucurie că-şi revede fiul. // "l-a cuprins pe după gât": expresia exactă este "i-a căzut în jurul gâtului". Tatăl l-a cuprins pe după gât pe fiu şi s-a lăsat în jos. Abandonare totală în braţele fiului mult-aşteptat. // "l-a sărutat": semn de salut, dar şi de împăcare afectuoasă.

15,21 "am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta": fiul vorbeşte primul. Tatăl a făcut gestul esenţial, dar fiul rosteşte cuvintele esenţiale, de pocăinţă şi smerenie. El repetă exact ce-şi făgăduise. Nu se eschivează. E om de cuvânt, dintr-o bucată. A mers până la capăt cu greşeala; merge până la capăt şi cu pocăinţa.

15,22 "slugilor": slugile fac parte din familie. Nu sunt argaţi. Ele participă la bucuria tatălui. // "stola cea mai aleasă şi îmbrăcaţi-l; puneţi-i inel pe mână şi încălţăminte în picioare": tatăl nu doar că nu-l tratează ca pe un argat (aşa cum ceruse fiul), ci ca pe un oaspete de seamă. Îl îmbracă, îl încalţă, îi pune inel pe mână, semn de preţuire maximă. Interpreţii au remarcat asemănarea cu scena în care Faraon îl onorează pe Iosif: îi oferă un veşmânt din in, îi pune pe deget propriul inel, iar la gât un colier de aur. Cf. Gen. 41,42. // "stola": gr. stole, termen rar, folosit de Marcu în 16,5, dar mai ales de autorul Apocalipsei: aleşii din cap. 6,11 sunt înveşmântaţi în stolai. Această "stolă" este prote. Unii interpreţi consideră că prote trebuie înţeles cronologic: haina dinainte ca fiul să plece din casa părintească. Contextul impune însă un sens calitativ: haina cea mai bună, de "primă calitate". Tânărul e onorat de tatăl său cu cele mai alese daruri: haină, îmbrăcăminte, inel, plus un ospăţ ieşit din comun. Cel dezbrăcat e îmbrăcat, cel desculţ e încălţat, cel ajuns porcar primeşte inel aristocratic. // "puneţi-i inel": litt. "daţi-i inel".

15,23 "viţelul cel îngrăşat": nu gras, ci îngrăşat. Îngrăşat anume pentru a fi consumat. Carnea era un lux, iar sacrificarea unui viţel avea loc numai cu prilejul unui eveniment important. De remarcat iuţimea cu care se succed poruncile tatălui. El nu-i cere fiului socoteală, nu-i reproşează nimic. Îl îmbrăţişează, îl repune în drepturi şi, în culmea entuziasmului, porunceşte pregătirea unui ospăţ regesc. // "să mâncăm şi să petrecem": litt. "mâncând să ne simţim bine".

15,24 "fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă etc": motivul bucuriei. A revenit la viaţă prin pocăinţă, convertindu-se. Tatăl nu se bucură pentru el însuşi, ci pentru fiul său, care şi-a redobândit viaţa.

15,25 "fiul mai în vârstă se afla pe ogor": intră în scenă fiul mai mare, omul aşezat, "fără probleme", destul de aspru tratat şi de exegeţi, şi de artişti, poeţi sau scriitori. Marele său "defect" ar fi cuminţenia. În realitate, marele defect al fiului mai mare este egoismul. El a rămas acasă nu din dragoste pentru tatăl său, ci din interes personal (a căpătat cea mai mare parte din moştenire, o duce bine, nu-l interesează de grijile altora). Acum nu se bucură de întoarcerea fratelui pentru că-şi simte "poziţia" ameninţată: nu va mai fi singurul fiu, ci va avea un concurent şi încă unul serios după cum rezultă din bucurie tatălui. Tatăl a fost atât de nerăbdător să-l cinstească pe mezin, încât nici nu s-a gândit să trimită după fiul cel mare. Acesta are tot dreptul să se enerveze. El a trudit întreaga zi, iar când se întoarce acasă frânt de oboseală găseşte o petrecere (la care n-a fost chemat) dată în cinstea unui "terchea-berchea". // "a auzit muzică şi jocuri": la fel cum tatăl îl văzuse pe mezin de la depărtare, fiul mai mare aude muzică de la depărtare. După uimire vine enervarea. Textul trebuie înţeles aşa: "a auzit muzică şi a văzut dansuri", dar Luca foloseşte acelaşi verb. Invitaţii jucau pe muzica instrumentelor.

15,28 "S-a mâniat şi nu vroia să intre": unde să intre? În locul special amenajat pentru petrecere. Probabil un ţarc în aer liber, din moment ce fratele mai mare a văzut totul de la distanţă. Dar nu l-a văzut şi pe fratele său, ori dacă l-a văzut nu l-a recunoscut. Află despre ce este vorba de la o slugă. În cele din urmă tatăl iese afară şi încearcă să-l aducă la petrecere. Tatăl alergase la mezin, acum vine şi la celălalt fiu. El este "agentul de echilibru". Nu poate alege între cei doi fii. Îi iubeşte pe amândoi, nu poate renunţa la niciunul. E condamnat să-i împace.

15,30 "fiul acesta al tău": nu spune "fratele meu", ci "fiul acesta al tău", detaşându-se de mezin. Ca şi cum între el şi mezin n-ar fi nicio legătură de rudenie. Reproşurile adresate tatălui pleacă de la premise negustoreşti. Fratele mai mare nu înţelege că tatăl nu poate renunţa la iubirea pentru celălalt fiu, aşa cum ai renunţa la o bucată de pământ sau la o pungă cu bani. // "viţelul cel îngrăşat": gelozia fratelui mai mare se abate şi asupra viţelului cel îngrăşat, amintit de trei ori în doar câteva versete. Dovadă că reprezenta o adevărată comoară la casa omului. Fiul cel mare a muncit şi-a îngrăşat viţelul, iar cel mic vine şi-l mănâncă. Dacă s-ar fi simţit cu adevărat frate s-ar fi bucurat de tăierea viţelului.

15,31 "Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale...": este cea mai tulburătoare şi frumoasă replică din literatura lumii şi orice comentariu i-ar sărăci conţinutul. O recitesc mereu ca pe o rugăciune de împăcare.

15,32 "e viu": tatăl reia replica de mai înainte, dar verbul e uşor diferit. Slujitorului îi spusese că "mezinul a revenit la viaţă", făcând aluzie la întoarcerea acasă; acum spune simplu şi direct "e viu". Cum să nu te cuprindă bucuria când propriul tău copil, carne din carnea ta, suflet din sufletul tău, care murise pentru tine, a înviat? Parabola se termină cu această replică. Cum va fi reacţionat fratele mai mare? Nu vom şti niciodată.

Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu

Vintilă Horia
Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu
traducere de Ileana Cantuniari
Editura Vremea, 2016



*****
Intro
 

Vintilă Horia este singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, atribuit pentru romanul său scris în franceză Dumnezeu s-a născut în exil. Prea puţin cunoscut în propria sa ţară, în spaţiul culturii universale scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX.

Editura Vremea a început seria de autor Vintilă Horia cu Memoriile unui fost săgetător, jurnal inedit, publicat în 2015, cu sprijinul lui Cristian Bădiliţă, cunoscut eseist, patrolog, traducător, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la naşterea scriitorului.

Superbă scriere literară şi preţios document istoric, Memoriile au fost urmate de antologia de eseuri În căutarea omului total. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia. Actele colocviului "Vintilă Horia, o sută de ani de la naştere". Substanţialele contribuţii la cunoaşterea operei lui Vintilă Horia au fost aduse de numeroase personalităţi ale culturii româneşti, cu ocazia colocviului organizat la Biblioteca Aman din Craiova, prin grija directorului Lucian Dindirică.

A treia carte din serie a fost Cavalerul resemnării, cel de al doilea roman din Trilogia exilului, după Dumnezeu s-a născut în exil.

Romanul publicat acum, Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu, încheie această trilogie.

Deşi ediţia romanului Marta o la segunda guerra a apărut cu un text pe coperta a IV-a care susţine că acel volum este al treilea din Trilogia exilului, scrisoarea lui Vintilă Horia către Mihai Cantuniari reprodusă mai jos stabileşte exact care sunt textele ce alcătuiesc trilogia.

În loc de prefaţă

Dragă Domnule Cantuniari,

Şi aşa s-a întâmplat precum cucul a cântat. Trebuie că am în sânge ceva de cuc, pentru că de anul trecut nu fac decât să anunţ liberarea României, pe care o aşteptam cu înfrigurare pentru sfârşitul lui 1989, o sută de ani de la moartea lui Eminescu. Nu se putea să fie altfel, vreau să spun că nu se putea ca tirania să cadă DUPĂ. Câte mii de morţi, Doamne Dumnezeule! Ce hohot de plâns, stăpânit timp de mai bine de patru decenii, a izbucnit din mine când am auzit la Europa Liberă sau la Radio Bucureşti că Ţara se numeşte din nou ROMÂNIA! Nu mai scriu, nu mai citesc, nu fac decât să alerg de la radio la TV ca să am veşti de acasă. Abia azi m-am potolit oarecum şi am revenit la uneltele mele. Am aproape gata un Jurnal intim, 1989-1990 (cred că-l voi da drept terminat prin martie viitor), pe care îl scriu pe româneşte, prima mea carte în limba mea scrisă în exil şi căreia sper să-i găsesc un editor la Bucureşti într-o zi. Mai există Cartea Românească? A fost întotdeauna visul meu de scriitor cel mai aprins să-mi editez acolo cărţile mele. Până acuma nu a fost posibil, poate că va fi de acum înainte, deşi, cum zic spaniolii, "aún no está el horno para bollos"^[1]. Abia dacă pridideşte pentru pâine...

Oricum, aş dori ca prima mea carte editată acasă să fie Dumnezeu s-a născut în exil. Vă trimit un exemplar din ultima ediţie de la Paris, reapărută anul trecut, când a fost reluată cartea şi în Chile, acum doi ani sau trei în Italia. În acelaşi pachet vă trimit recomandat şi un exemplar din La septième lettre, reeditată şi ea acum doi ani, şi unul din Persécutez Boèce. Din aşa-zisa Trilogie a Exilului fac parte: Dieu est né en exil, Le chevalier de la résignation şi Persécutez Boèce.

Aş vrea să fie primele mele cărţi pe româneşte, pentru că toate trei zugrăvesc într-un fel istoria Românilor de la Ovidiu încoace, într-un fel sau dintr-o perspectivă de istorie-actualitate pe care nimeni nu a utilizat-o până acum la noi. Nu ştiu cu cine să iau contact. Vă rog foarte mult să mă ajutaţi în acest sens. Poate vă tentează să vă ocupaţi de traduceri.

Introducere la Literatura... a apărut acum mai bine de o lună, însă n-am primit încă nici un exemplar. Din primele primite vă voi expedia unul. Ar fi, cred, un text fundamental pentru orice profesor de literatură, pentru că nu are bineînţeles nimica din tehnica critică a realismului socialist şi ar contribui, la noi, la o limpezire a conştiinţei literare.

Vreau să vin cât mai repede. Aş pleca mâine dacă nu aş avea atâtea cursuri pe cap, la care nu pot renunţa în nici un chip, deoarece din asta trăiesc, completând pensia care, deşi nu e joasă, nu atinge felul meu oarecum hurluberlu^[2] de a trăi, ceea ce mă obligă să scriu articole, să ţin cursuri, să dau conferinţe, să apar la TV. În ceea ce priveşte drepturile de autor de cărţi, când sunt mai abundente îmi schimb maşina sau fac o călătorie lungă. Cred că, odată terminate cursurile, prin aprilie sau mai, voi pleca spre Ţară. Ce reviste interesante apar acuma la noi? V-aş ruga din tot sufletul să mă ţineţi la curent cu noua viaţă literară.

La mulţi ani şi pe curând. Cu prietenie,

(Vintilă Horia)

Întâia

- Eşti liber. Poţi pleca!

Pentru prima oară după zece ani cineva i se adresa omeneşte. Era aşadar liber şi asta însemna atâtea lucruri! Liber să circule printre oameni şi copaci sub imensitatea cerului, liber.
- Va trebui să te prezinţi la miliţia din Balta Albă la zi-ntâi a fiecărei luni. În afară de iarnă. Nu vei scrie scrisori. Nu vei scrie nimic. Nu te vei îndepărta prea mult. Nu vei traversa Dunărea. Nu vei da nici un semn de viaţă. Vei face, la urma urmelor, ce vei vrea dumneata. Iţi vei stabili reşedinţa în regiune, unde-ţi va place, în afară de oraşe şi sate.

Toma nu se clintea. Soarele îi dogorea din plin fruntea. Dezvăţat de atâta lumină, îl dureau ochii şi capul, nişte găini treceau peste şine (fusese scos din închisoare, urcat într-un camion, trecuse prin oraşe, poate că şi prin Bucureşti, fără să vadă nimic, fusese pus în acel tren care se îndepărta şi lăsat în mijlocul câmpiei; unde?), nişte rândunele trecură în zbor razant, ca şi cum ar fi urmat fire întinse şi nevăzute, pe deasupra gării strivite sub un cer care părea să n-aibă nici limite şi nici culoare. Ridică mâna pentru a-şi afla adăpost de această apăsare. Gara îi apăru dintr-o dată ca o bucată de oraş zvârlită în mijlocul naturii, legată de locurile ei de obârşie prin firele telegrafului şi prin acele vârfuri paralele de lance care parcă străpungeau infinitul câmpiei şi îi pregăteau calea pentru o viitoare întoarcere. Pipăi în buzunarul pantalonului cutia cu chibrituri pentru a lua contact cu ceva real, făcu doi paşi înainte, se opri.
- În ce direcţie?
- Poţi alege. Noroc. Ar fi însă mai bine să te îndrepţi spre răsărit, adăugă miliţianul, subliniind astfel, o ultimă oară, libertatea alegerii. Îi întoarse spatele şi se îndepărtă. Toma rămase singur în mijlocul unei linişti care părea să nu cunoască limite, contrariul liniştii pe care o respirase în închisoare în ultimii zece ani. Şi se pomeni în plină amintire. O gară asemănătoare, poate aceeaşi, foarte departe în timp, găini, rândunele, lumina de septembrie pe zidurile murdare şi în frunzele prăfuite ale salcâmilor. Şi vagoanele înţesate de oameni care râdeau, înapoindu-se din vacanţă, şi zarva aceea care însufleţea decorul şi care rămânea încă impregnată în lucruri, minute întregi după plecarea trenului. Şi ochii ghiduşi ai Dorei-Adela şi mânuţa ei de copil în mâna lui, fericită că se află alături de el, în timp ce traversau şinele printre pietrele feroase şi urcau pe peron sărind amândoi odată. Era ceva îndepărtat şi precis. Traversă şinele ca odinioară printre pietre, însă în celălalt sens, se afundă în inima câmpiei. Îi era foame. Şi zâmbea, foarte mulţumit de sine însuşi, căci acea amintire din copilărie nu se afla menţionată nicăieri, în nici un cazier sau arhivă, acel fragment atât de net din trecutul său pur şi simplu le scăpase. În privinţa asta, măcar, se simţea liber, în vreme ce toate celelalte ieşiri îi erau din nou interzise. Era în viaţă, după zece ani petrecuţi printre morţi, şi purta în el acel germene de libertate de neatins, ultim cadou al Dorei-Adela pe deasupra barierelor copilăriei. Timpul era toate acestea la un loc.

O porni spre răsărit, printre lanurile de porumb, surprins de răcoarea delicată a prafului, pe care aproape că nu îndrăznea să-l profaneze cu cizmele. Era plăcut să meargă în aerul serii, încărcat de miresmele plantelor, de seve tainice, care dezmierda frunzele mari cu margini tăioase şi ştiuleţii mustăcioşi, pentru a-i ajunge apoi la nări. Desprinse, nu fără trudă, o roată de floarea soarelui de pe marginea drumului, o rupse în două pentru a-i putea scoate mai uşor seminţele şi începu să ronţăie, să mestece şi să scuipe. O pereche de potârnichi trecu de la un lan la altul, lăsând, imprimate în praf, hieroglife bifurcate. Asta n-avea nici o legătură cu viaţa lui. Capul îi era plin de chipuri bărboase şi suferinde, de cuvinte crude sau obscene, de strigăte şi de gesturi speriate. Lanurile acestea se aflau în afara lui, nu izbutea să le identifice, într-atât era de mare distanţa între viaţa lui la închisoare şi această deschidere spre cer. Frânturi de poeme jucau în memoria lui cea mai recentă şi Poetul se găsi înaintea lui, preţ de o clipă, cu picioarele-i scurte, cu fruntea luminoasă şi foarte înaltă proiectată pe zidul celulei. Ultimul poem pe care îl compusese, cu câteva zile în urmă, vorbea despre foamea lui, despre foamea din închisoare, atât de deosebită de toate celelalte, de foamea lui de astăzi pe care o putea domoli pe măsură ce pasta de floarea soarelui ajungea să-i umple stomacul şi o senzaţie de bine se substituia neliniştii de mai înainte. Aici era de ajuns un gest pentru ca dorinţele cele mai absurde şi pretenţioase să-şi afle o dezlegare bruscă în domeniul posibilului. Îi veni o nouă idee, se afundă în desişul lanului, apărându-se cu coatele de frunzele la fel de tăioase ca briciul, găsi un luminiş - soarele nu părăsise încă cerul, însă, când se aşeză pe pământul sfărâmicios, discul lui dispăru pe dată în spatele zidului de porumb - şi dădu foc celor câtorva frunze şi crengi uscate pe care tocmai le adunase, apărat astfel de primele umbre ale nopţii. Cu vârfurile degetelor împingea ştiuleţii dezghiocaţi tot mai aproape de jăratec. Şi se pomeni sătul şi eliberat de teamă la sfârşitul acestei cine îmbătătoare prin prospeţimea şi incredibilele ei apropieri. Se simţea, cu adevărat, revenit la viaţă. Prin ce miracol? Şi, după ce acoperi cu ţărână ultimele resturi ale focului, ieşi din nou la drum şi o porni spre răsărit, înspre Dunăre, fără altă ţintă de acum înainte decât aceea de a-şi afla sălaş pentru noapte şi poate pentru tot restul vieţii. Sunt fericit ca un animal, îşi spunea el, şi trăgea în piept mireasma serii cu plămânii lui infectaţi de mirosuri umane, de duhori stătute, de ţesuturi biologice în putrefacţie. Încerca astfel să se purifice, căci, în străfundul trupului său, contactul îndelungat cu mizeria veacului urma să se şteargă greu. Din veşminte chiar urcau spre conştiinţa lui miasme de transpiraţie bolnavă, de excremente nocturne, de tutun şi de ciorbă de varză. Lumea lui, vreme de zece ani, se restrânsese la aceste emanaţii. Şi la versurile Poetului, care îl salvaseră poate, sau, cel puţin îl menţinuseră la nivelul cerinţelor sale de odinioară. Nimic nu fusese schimbat în esenţa lui. Avea să împlinească în curând patruzeci şi patru de ani, umbra trupului său era mai încovoiată, pierduse din greutate, spatele şi pieptul, gleznele şi braţele purtau urme de lovituri şi de lanţuri, fusese lovit, umilit şi torturat în fundul temniţelor, fiinţe josnice îl scuipaseră în faţă, capul îi fusese ras, fusese deposedat de toate bunurile şi de toate cărţile, îi răpiseră şi distruseseră manuscrisele şi toate speranţele, una câte una, cu o pasiune lacomă de a-l face să piardă şi să uite totul, se găsea însă la fel de departe de ei ca şi cu zece ani în urmă, şi chiar şi mai mult, iar închisoarea îi dezvoltase memoria, auzul, îi ascuţise sensibilitatea poetică, putinţa de a înţelege viaţa şi literatura, şi el ştia că torţionarii săi nu reprezentau un început, ci un sfârşit. Şi că, dincolo de ei, peste un an sau peste douăzeci, după ce va fi trecut ciuma veacului, oamenii vor reîncepe să trăiască într-un mod complet opus acestuia. Că ei vor regăsi în suferinţa acestor ani întunecaţi un drum de multă vreme pierdut. Şi că natura se afla alături pentru a-i învăţa să trăiască, natura cosmică, nu doar amurgurile, frunzele copacilor, suprafaţa apelor şi chipurile femeilor, ci natura cosmică despre care vorbea Poetul în plină noapte de iarnă, când se trezeau rebegiţi de frig, se pocneau unii pe alţii pentru a se încălzi, în vreme ce vocea gravă şi înceată, sosită parcă din afară, din spaţiile libere, le istorisea romane întregi, sau le vorbea de natura lor cosmică, situată dincolo de simţurile noastre, şi pe care ideologiile nu o puteau ajunge cu degetele lor înţepenite şi însângerate.

Însă nu mai voia să-şi amintească. Trebuia să-şi şteargă deceniul ăsta din memorie şi să nu păstreze decât concluziile cele mai folositoare, experienţa sa în abstractul turpitudinii. Se simţea în stare să se lupte cu viitorul. Îi dăduseră drumul în natură pentru a-l pierde, dar o va scoate la capăt, va metamorfoza această nouă şansă de distrugere într-un nou salt metafizic, într-un salt către viitoarea sa perfecţionare. Toamna era probabil grea în Bărăgan, iar iarna ucigaşă. Era însă liber să aleagă. Ofiţerul de miliţie spusese adevărul fără să bănuiască.

Păsări necunoscute piuiau în desiş. Aerul era nemişcat şi tot atât de limpede ca o fereastră mare deschisă. Şi nici ţipenie de om, de animal de povară, de fântână. Ajuns la capătul lanului de porumb, Toma se pomeni în faţa întinderii nesfârşite a câmpiei, acolo unde începea împărăţia grâului, care fusese deja secerat şi adunat de multă vreme. Căpiţele se înnegreau, pe cale să putrezească, în indiferenţa amurgului. Se întoarse şi văzu soarele sprijinindu-se, foarte departe, pe spatele rotunjit al zării, în timp ce o dâră de fum începu să se înalţe undeva, ca o jertfă ţărănească închinată puterilor nopţii apropiate. Îşi reluă însă mersul în direcţia opusă. Ideea de a întâlni fiinţe omeneşti îi făcea încă silă. Prefera să petreacă noaptea sub cerul liber, aprinzând un foc, ronţăind ştiuleţi la flacără. Dintr-o dată i se făcu milă de el, conştient de singurătatea sa - condamnat la singurătate, după ce fusese condamnat la zece ani de închisoare, transferat pe deasupra voinţei sale de la promiscuitate la izolare - şi năzui să vorbească cu cineva, dar pentru el nu se mai afla nimeni pe lume, nici un suflet căruia să i se poată adresa ca un prieten. Doar cei pe care fusese obligat să-i părăsească, în opacitatea olfactivă a celulei.

*

Se lăsa seara în urma paşilor lui. Nu deznădăjduia, nu avea nici măcar chef să plângă sau să strige, tristeţea i se dizolva cu încetul în sânge, era deja obişnuit, căci singurătatea îi dezvăluise sensul ei ascuns şi alinător: ea era ţara lui, se contopea cu ea de cincisprezece ani, această nouă pedeapsă îl întărise în realitatea lui din totdeauna, în vreme ce închisoarea îl despărţise de ea. Închisoarea ca înfăţişare a străinului, a ocupaţiei, a unei oribile şi nivelatoare impuneri venite din afară, silind pe toată lumea să cunoască teama, care este unul din numele singurătăţii. Închisoarea, simbol viu şi palpabil a ceea ce se petrecuse în ţară după război. Înstrăinarea prin trup şi spirit. A izola pe cineva între ziduri ostile, a-l pune în lanţuri şi a-l fixa de butuc însemna a-l expatria, a-l zvârli în afara spaţiului său. Ocupaţia străină era un exil, o transhumanţă pe loc. Pentru ca acest miracol demonic să fie cu putinţă, ocupantul crease rasa călăului. Mii de călăi, torţionari, bătăuşi cu simbrie, gardieni înarmaţi şi implacabili, asasini oficiali deveniţi funcţionari de stat a căror misiune consta în a face posibilă pentru cetăţenii ţării călătoria în străinătate, transhumanţa pe loc. Sângele şi durerea, în viaţă şi moarte, înlocuiau trenurile, vapoarele şi avioanele de odinioară, mijloace burgheze de a călători oriunde. Acum, a călători însemna a propune un singur peisaj, un itinerariu unic, acela al izolării între ziduri sub vântul loviturilor şi al injuriilor. Vremurile noi, acest romantism sadic, impuneau lumii propriile lor mijloace de transport. Oamenii erau alungaţi de pe pământurile lor, condamnatul la călătorie fiind silit să-şi îngusteze spaţiul, vinovaţii fiind constrânşi să existe în nuclee de anti-natură, tot mai reduse, ca nişte condensări în rău. Totul fusese astfel inversat - binele însuşi devenise rău, frumosul se preschimbase în urât, fericirea în nenorocire, fuseseră însă păstrate cu grijă etichetele originale, aplicate doar pe conţinuturi contrarii - astfel călătoria se deghizase în nemişcare, iar ţara în străinătate.

Dar el, printre mii şi mii de străini, fusese tocmai reintegrat în real. De ce? Păi, pentru că nu sunt primejdios. Sau, pentru că, în felul ăsta, o să crăp în afara oricărei responsabilităţi legale. În fond, ceea ce mi s-a întâmplat nu are nici o explicaţie. Sau atunci, aşa cum afirmau gnosticii, pe un alt plan, lumea este căzută pradă răului, Dumnezeu s-a retras din ea de multă vreme, iar noi ne aflăm la cheremul unor zei mărunţi, orbi şi cruzi, care joacă cu noi o partidă veşnic pierdută de către neamul omenesc.

Ceea ce nu accepta în ruptul capului era viermuiala de călăi pe un pământ care întotdeauna îi respinsese sau îi ascunsese. Pământul ăsta mişuna acum de călăi, la toate nivelurile, şi asta era durerea lui, o lovitură secretă pe care o căpătase chiar la începutul acestei epoci şi despre care nu vorbise niciodată nimănui. Nici măcar Poetului. Acceptase înfrângerea, pulverizarea vechii ordini politice şi sociale, prăbuşirea anumitor valori, însă apariţia, înmulţirea şi viermuiala, aproape nelimitate, a călăilor îi apăreau ca un non-sens de o violenţă care-l făcea să se clatine până în resorturile sale cele mai ascunse. Fusese martor la toate astea înainte şi în timpul întemniţării sale, iar această nouă specie îl făcuse să înţeleagă alianţa vizibilă între învingători şi Rău, între ideologie şi trecutul cel mai îndepărtat, nu doar al unei singure naţiuni, ci al omului. Cei care se folosiseră de revoluţie, ca de o armă a câştigului lor, împinseseră în acelaşi timp cuceririle acesteia îndărăt spre timpurile preistorice ale omenirii. Iar el găsea chiar în această situaţie, devenită pentru el durere personală, singura scânteie de speranţă în stare să-i facă îmbietoare perspectiva supravieţuirii. Se întorsese în ţară, după o lungă călătorie, şi avea să găsească cu siguranţă răspunsuri. Dar cui se va adresa el pentru a le căpăta? Căci şi ţara devenise o singurătate. Înainta de unul singur în mijlocul unei pustietăţi care i-o lua permanent înainte.

Noaptea se lăsa aici altfel. În timp ce în închisoare ea venea repede, înlocuind ziua aproape fără nici o tranziţie, în imensitatea câmpiei nu se grăbea, zăbovea până să se înstăpânească, parcă jucându-se cu conturul lucrurilor. Drumul părăsise terenurile agricole şi înainta printre grămezi de pietriş şi pământuri în paragină, unde ciulinii se pregăteau pentru goana lor nestăvilită din toamnă. Albia unui pârâu făcea astfel simţită apropierea toamnei, dar Toma se simţea prea obosit pentru a-şi continua drumul şi se opri, se întoarse - o dungă roşie despărţea îndărătul lui dealurile îndepărtate şi cerul - iar în clipa în care se aşeză pe un bolovan, alăturea de drum, o lampă se aprinse în miezul primelor tenebre. Însă nu se ridică. Cine putea locui în pustietatea asta? Se afla oare lângă un sat, chiar la intrarea lui? Aşteptă, înainte de a lua o hotărâre, lumina tremura, făcându-i parcă semn - o lampă cu gaz sau o lumânare îndărătul unei ferestre - dar nici o altă lumină nu i se alătură. Lumina asta vorbea de un interior, de un pat, de o masă, de o familie, de o bucătărie, de ora cinei. Văzu o mămăligă fierbinte, pe un fund de lemn şi nişte mâini de femeie tăind-o felii cu o aţă care pătrundea în masa aburindă, galbenă ca aurul şi înmiresmată, şi făcea să se prăvale prima felie, cu o mişcare aproape ondulatorie, apoi cea de a doua, şi simţi chiar zgomotul fălcilor în jurul mesei, în întunericul abia străpuns de lumina lumânării, şi efortul ţărănesc al înghiţirii. Îl durea stomacul. Însă nu se mişca. Era liber să se ducă acolo, să bată la uşă sau să rămână locului. Era ceva îmbătător. Îi era foame şi sete şi-i venea să se întindă pe un pat adevărat, preferă însă nemişcarea care-1 făcea conştient de posibilitatea lui de alegere. Eşti liber, îi spusese miliţianul. Mai târziu, în cursul nopţii, răpus de oboseală şi de foame, se va duce poate să bată la uşa acelei case nevăzute, prima care-i ieşea în cale de când părăsise gara.

Aţipi, se trezi dârdâind. Cerul scânteietor, Carul Mare, Casiopeea, Luceafărul se zăreau deasupra lui ca o ploaie îngheţată de o mână de vrăjitor cosmic înainte de a fi putut ajunge pe Pământ. Pământul ăsta, îşi spunea pipăind cu mâinile ţărâna şi pietrele din jur, este al meu. Îmi aparţine dintotdeauna, are datoria să mă hrănească şi să mă apere. Îi sunt fiu şi stăpân. Însă pământul, ca şi lucrurile, nu răspunde decât dacă este împuternicit de către mâinile sale, fecundat şi dezgolit, iar pe el puterea străină, timp de zece ani, îl scosese din luptă, îl despărţise de pământ. Pipăia ţărâna caldă încă şi contactul ăsta îl sătura, iar atunci aţipea din nou. Doborât de oboseală, se lăsă să alunece în ţărână, îşi sprijini capul de bolovan şi adormi de-a binelea, cu ochii plini de acea lumină care clipea la capătul nopţii. Visă în imagini sacadate, un adevărat haos de vise puse stăpânire pe el, tălmăcindu-i, aidoma unor mimi smintiţi, contactul brutal cu noua viaţă, chipuri din trecutul îndepărtat răsăriră în faţa eului său nocturn, fiinţele de la închisoare, cele din existenţa sa precedentă, dialoguri foarte limpezi se stabiliră între toate aceste spaţii, ca şi cum aceste etape ale vieţii sale ar fi alcătuit un tot logic şi revelator, apoi nişte aripi monstruoase îi atinseră părul şi se trezi, ţipând poate, căci uitase locul unde adormise, făcând eforturi mari pentru a şi-l aminti. Îl trezise o pasăre de noapte sau un şoarece şi avu dintr-o dată sentimentul fricii sale în mijlocul singurătăţii de necrezut. Mă aflu în mijlocul unei pustietăţi pe care oamenii sunt pe cale s-o sporească cu gesturi de nelegiuire. Când redeveni conştient de timp şi de spaţiu, zări lumina în acelaşi loc, la aceeaşi fereastră, ceea ce-1 uimi, căci ţăranii au obiceiul să se culce devreme, iar miezul nopţii trecuse cu siguranţă de mult, judecând după poziţia foarte schimbată a stelelor şi după răcoarea pătrunzătoare a pământului. Toma se ridică şi se îndreptă spre acea lumină.

Se apropie făcând tot mai mult zgomot, întrebându-se de ce câinele nu lătra încă, dregându-şi vocea şi izbind tare cu tălpile în pământ, sau rostogolind pietrele cu lovituri precise cu piciorul, lovituri ce se voiau întâmplătoare sau nepăsătoare. Zâmbea şi totodată se temea. Avea să întâlnească oameni liberi, dacă noţiunea asta mai avea vreun sens. Spaţiul uman, spaţiul său, îşi pierduse de mult înfăţişarea prietenoasă, transformându-se într-un spaţiu duşmănos, dedicat aşadar urii, iar Toma se aştepta la orice, chiar şi la insulte şi lovituri. Însă nimeni nu răspunse gesturilor lui, iar lumina continua să pâlpâie, singură în mijlocul oceanului întunecat şi adânc al nopţii. Semăna cu o stea căzătoare pe punctul de a se stinge până când, apropiindu-se tot mai mult, începu să distingă, printr-o fereastră îngustă şi deschisă, un interior de o patetică sau chiar înspăimântătoare simplitate. Lampa cu gaz era pusă pe o masă din scândură negeluită şi lumina nişte pereţi făcuţi din bucăţi de lemn, resturi de mobile, crâmpeie de metal ruginit, bucăţi de ziar lipite pe materiale invizibile. Tavanul era scund. Duşumeaua - din pământ bătătorit.
- E cineva acolo? Scuzaţi-mă. Am văzut lumina asta...

Nimeni. Înaintă încă, deschise uşa, chiar lângă fereastră, o uşă care scârţâi din nişte balamale primitive, ciocăni din nou, înainte de a intra. În spatele mesei, pe jumătate sprijinit de perete, cu capul căzut în piept, un bătrân cu barbă albă, cu frunte înaltă peste care lumina lămpii aşternea o paloare crepusculară, zăcea ca şi cum s-ar fi prăvălit de pe scaunul său direct în moarte. Nu era greu să te înşeli. Chipul acela nu avea decât aparenţa vieţii. Toma se apropie şi mai mult. Inima se oprise, viaţa părăsise acel corp lăsat deja pradă descompunerii, şi asta se vedea la fel de limpede ca o frază bine rostită. Dacă un medic s-ar fi nimerit să fie acolo, ar fi decretat fără îndoială: - Omul ăsta a murit de cutare sau cutare boală, sau de un infarct. Sau: - A decedat la douăsprezece şi jumătate noaptea. Aceste verdicte profesionale n-ar fi fost mai grăitoare decât spectacolul însuşi. O parte din acel om nu se mai afla acolo, iar cealaltă, ceea ce rămăsese în poziţia aceea imposibilă, nu mai avea nici un rost, nici o legătură cu ceea ce Toma era încă, între limitările vizibilului. Toma îl târî până la pat, îl întinse acolo, îi luă pulsul, ca şi cum ar fi bătut la uşa unei case în care nu mai locuia nimeni, se întoarse trosnindu-şi oasele şi privi interiorul.

O vatră unde atârna ceaunul de o sârmă, cu apă înăuntru care fierbea încetişor peste jăratecul pe cale să se stingă. Bătrânul se gândise poate, înainte de a cădea, să-şi facă mămăliga, se prăbuşise însă în timp ce se ridica de pe scaun. Toma aţâţă focul punând peste el din crengile adunate lângă vatră şi, înteţindu-l, începu să scotocească în dreapta şi în stânga, dădu peste un sac de mălai, pe jumătate gol şi îşi băgă amândouă mâinile înăuntru cu desfătare. Se aflau de toate cam peste tot, în cantităţi minime ce se găseau în recipiente greu de închipuit, însă omul acela reuşise să trăiască în cocioaba asta în mijlocul pustiei şi singurătăţii, departe de societate, condamnat la pustietate ca şi el însuşi, şi supravieţuise iernilor, foamei, propriilor sale amintiri. Era imaginea a ceea ce îl aştepta în anii viitori.

Pe masă, lângă lampă, se aflau o foaie de hârtie şi un creion. Toma citi rândurile următoare, cele de pe urmă scrise de bătrân înainte de a se prăbuşi, fulgerat de un infarct sau de altceva: "Caracterele complementare - ondulatoriu-corpuscular etc. - se găsesc, în mod necesar, integrate esenţei înseşi a fiinţei, împotriva credinţei generale care acordă fiinţei o iluzie de unitate omogenă. Trebuie aşadar, în acord cu principiile fizicii cuantice şi cu meditaţiile mele anterioare, să ajung să gândesc o ontologie a complementarului, mai puţin aluziv dialectică decât acea posibilă metafizică a contradictoriului. Transformarea imediată a acestei noi ontologii în domeniile socialului şi al politicului ar trebui să ne îngăduie acel salt mutaţional capabil să ne facă să ieşim... O linie tremurătoare dusă de vârful rupt al creionului desena pe foaia albă sfârşitul brusc al acelei inteligenţe care tocmai se exprima. Cine era? Un savant, un filozof? Nu era nici o carte alături pentru a-i indica lui Toma înclinaţiile sau specialitatea lui. Se aflau, poate, cărţi, ascunse undeva, ca şi restul acestui manuscris ajuns la pagina 193, număr limpede marcat pe colţul drept, în susul paginii, în urma unei semi-paranteze.

Ce trebuia oare să facă? Cui să aducă la cunoştinţă acest deces? Trebuia oare să aştepte sosirea miliţiei înainte de a-l îngropa? Dacă nu înştiinţa de moartea acestui om autorităţile cele mai apropiate, puteau să-l acuze de asasinat comis cu scopul de a pune mâna pe acel bordei. Dacă făcea înştiinţarea, acuzaţia rămânea totuşi valabilă. Însă nu era nici o urmă de violenţă, de rană, de sânge. În vreme ce născocea argumente întru apărarea sa în faţa unui miliţian imaginar, care împrumuta încetul cu încetul trăsăturile celui care-l condusese până la gară şi-i dăduse ultimele instrucţiuni, mai apoi în faţa unui judecător, nevăzuţi amândoi, dar cumplit de prezenţi în conştiinţa sa de condamnat, scotocea peste tot, sub pat, într-o ladă de lemn, lângă vatră, şi ceea ce căuta nu erau alimente, ci foile manuscrisului. Nu le găsi, însă reuşi să facă astfel inventarul adăpostului şi să cunoască, unul câte unul, obiectele care-l mobilau. Mere uscate, nuci şi alune, nişte mălai, ceva sare, un rest de pâine mucegăită, un sac de cartofi, câteva cutii cu chibrituri, o duzină de lumânări care miroseau a miere şi a mânăstire, un pulover de lână, o pereche de cizme şi un cojoc de cioban cu păr lung, nişte ciorapi găuriţi. Zvârli un pic de sare în apa clocotită şi lăsă să se scurgă apoi, domol, printre degete, mălaiul proaspăt şi galben pe care-l mestecă cu melesteul tradiţional, acoperit cu straturi vechi de mămăligă niciodată date la o parte. Se mai aflau, pe fundul lăzii, şi resturi de brânză şi nişte cepe. Zdrobi una din ele pe marginea mesei, presără sare înăuntru, o strânse din nou cu atenţie, o dădu deoparte, răsturnă mămăliga pe scândura de lemn, înfipse în mămăligă bucăţele de brânză, desfăcu din nou cu mare grijă foile de ceapă unde sarea se topise. îşi frecă mâinile una de alta, cu gestul străvechi al ţăranilor şi ciobanilor întorşi acasă după o zi istovitoare, şi începu festinul minunilor gastronomice care îl reintegrau ţării pierdute, brusc regăsite într-un loc pustiu, alături de acel mort generos şi savant. Am să dau de manuscris şi am să-l copiez rând cu rând, foaie cu foaie. Unde putea să-l fi ascuns? Şi de ce? Sătul şi cuprins parcă de o fericire care-l readucea la viaţă, Toma îşi puse capul pe braţul îndoit şi adormi pe dată, în timp ce lampa pâlpâia şi fila, pierzându-şi suflul ca un alergător la capătul puterilor care se stingea încet în plină cursă, şi doar lumina jăratecului mai continuă o vreme să părpălească interiorul, ca o coajă ocrotitoare, până când zorile desenară conturul lucrurilor şi sfârşiră prin a le reintegra ordinii precise a zilei, între sforăiturile oaspetelui şi tăcerea mortului. Erau parcă reintegraţi amândoi în ceea ce îşi doriseră cel mai tare de foarte multă vreme.

---

[1] (sp.) nu este momentul potrivit

[2] (fr.) extravagant.

Cuvânt înainte, prefaţă şi introducere la Filozofia şi practica buddhismului tibetan

Ten zin Gyatso (al paisprezecelea Dalai Lama)
Filozofia şi practica buddhismului tibetan
Editura Herald, 2016
Traducere din tibetană, editare şi note: Geshe Thupten Jinpa
Traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte
de Richard Gere

Fundaţia Gere este onorată să continue a sponsoriza cărţi importante ale Sanctităţii Sale Dalai Lama publicate de Wisdom Publications, primele două lucrări din serie fiind Opening the Eye of New Awareness şi The Meaning of Life from a Buddhist Perspective.

În volumul de faţă, The World of Tibetan Buddhism, minunat tradus şi editat de Geshe Thupten Jinpa, Sanctitatea Sa oferă o privire de ansamblu asupra practicilor buddhismului tibetan, de la cele Patru Nobile Adevăruri la Yoga Tantra Supremă, cu un accent special, ca întotdeauna, pe practicile iubirii, bunăvoinţei şi responsabilităţii universale. El ne cere să fim atenţi şi prezenţi în clipa de faţă, să fim permanent vigilenţi în monitorizarea atitudinilor, acţiunilor şi motivaţiilor, să ne angajăm într-o investigaţie detaliată a propriei noastre activităţi mentale şi să examinăm posibilitatea de a face schimbări pozitive în noi înşine. Nu este o sarcină uşoară! Puţini dintre noi sunt capabili de curajul monumental şi voinţa de fier necesare pentru a atinge starea iluminată a lui Śākyamuni, Nāgārjuna, Milarepa, Tsongkhapa, sau a celorlalţi sfinţi şi eroi. Dar cu o practică susţinută putem aduce mai multă claritate în minţile noastre şi să simţim căldura ce rezultă din deschiderea inimii.

Laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1989, Dalai Lama este universal respectat ca unul din cei mai mari prieteni spirituali ai noştri. El este produsul unei succesiuni neîntrerupte care se extinde 2.500 de ani în trecut până la Buddha istoric. Cei patruzeci şi cinci de ani ai săi ca maestru spiritual şi lider politic sunt unici în timpurile noastre. El a spus adesea: "Religia mea este bunăvoinţa."

De la invazia chineză a Tibetului independent în 1950 şi dureroasa sa evadare în India, în 1959, Sanctitatea Sa a lucrat neobosit pentru eliberarea poporului său de un genocid sistematic care a ucis 1,2 milioane de tibetani - o cincime din populaţia de dinaintea invaziei. Compasiunea statornică a Sanctităţii Sale, chiar şi pentru cei care continuă să-i distrugă ţara, este semnul unui bodhisattva adevărat şi de toată încrederea. Cartea aceasta este o splendidă oportunitate pentru noi toţi de a face cunoştinţă cu un astfel de om şi învăţăturile sale.

Fundaţia Gere este mândră să fie asociată cu Sanctitatea Sa şi mesajul său de responsabilitate şi pace universală şi este încântată să susţină Wisdom Publications în eforturile de promovare a acestor idealuri. Fie ca această carte să contribuie la fericirea actuală şi la cauzele fericirii viitoare a tuturor fiinţelor.

(Richard Gere, New York(

Prefaţă
de Geshe Thupten Jinpa

Timp de patru zile, în primăvara anului 1988, Sanctitatea Sa Dalai Lama a ţinut o serie de prelegeri despre buddhismul tibetan la Londra, organizate de Tibet Foundation, London. Ca întotdeauna, prelegerile sale au fost conduse într-un stil personal şi informal care, cu toate acestea, nu a compromis în nici un fel seriozitatea şi profunzimea subiectului. Privind în urmă, am impresia că acele prelegeri au marcat o cotitură importantă în metoda sanctităţii Sale de a preda buddhismul unei audienţe moderne. Cu acel prilej, el a utilizat din plin un sistem nou şi sofisticat de prezentare a căii buddhiste. Pe baza a patru premise simple, că există suferinţă, că suferinţa are o origine, că există un final al suferinţei şi, în fine, că există o metodă prin care să se pună capăt suferinţei, Sanctitatea Sa prezintă întreaga suprastructură a buddhismului tibetan - filozofia şi practica sa - inclusiv calea ezoterică a buddhismului Vajrayana. El demonstrează foarte frumos cum toate aspectele căii buddhismului tibetan trebuie şi pot fi percepute simultan ca provenind din şi fiind ferm înrădăcinate în cele Patru Nobile Adevăruri. Pe scurt, Sanctitatea Sa ne arată, cu explicaţii convingătoare, că buddhismul tibetan este, în adevăratul sens al cuvântului, "buddhism complet". Rezultatul este o privire de ansamblu unică asupra buddhismului tibetan care combină înţelegerea incisivă şi penetrantă, analiza reflexivă profundă şi adânca experienţă spirituală a Sanctităţii Sale, combinate cu o erudiţie uimitoare în toate domeniile buddhismului - toate acestea, fireşte, într-un stil care nu încetează nici un moment să radieze o veselă exuberanţă a vieţii şi o autentică afecţiune faţă de toţi. (...)

În cartea de faţă am încercat să adopt un stil de traducere care să reflecte cât mai fidel posibil gândurile Sanctită ţii Sale, ca şi cum le-ar fi exprimat în engleză. Pentru aceasta am avut ca ghid chiar prelegerile Sanctităţii Sale, multe din ele fiind ţinute, cel puţin parţial, în engleză. Prelegerile acestea prezintă adesea o privire de ansamblu cuprinzătoare a buddhismului tibetan; în mod corespunzător, am încercat să furnizez note de subsol şi o bibliografie în beneficiul celor dornici să exploreze mai în profunzime anumite domenii ale buddhismului tibetan. Din motive similare am compilat un glosar cu termeni importanţi şi echivalenţii lor tibetani şi sanskriţi. (...)

Sper sincer că această carte va aduce bucurie în inimile multor oameni şi o apreciere mai profundă a bogăţiei tradiţiei spirituale tibetane.

(Geshe Thupten Jinpa, Gaden, India)

Introducere
de Dalai Lama

Fraţi şi surori, sunt foarte fericit să mă aflu aici şi să întâlnesc oameni care manifestă un interes special pentru Buddhadharma. Văd multe feţe cunoscute în auditoriu şi sunt foarte bucuros că am ocazia să petrec din nou ceva timp împreună cu voi.

În următoarele trei zile voi vorbi despre gândirea şi practica buddhistă potrivit tradiţiei tibetane. În conferinţele acestea voi urmări două teme principale. Prima [părţile 1 şi 3] va consta într-o introducere generală în calea buddhistă şi o schiţă în linii mari a teoriilor şi practicilor buddhismului tibetan. Obişnuiesc să explic că buddhismul din Tibet este poate forma cea mai completă de buddhism. El include toate învăţăturile esenţiale ale diverselor tradiţii buddhiste care există în prezent în diverse părţi ale lumii. Deoarece mulţi dintre voi au primit un număr de iniţieri şi învăţături tantrice, cred că o privire de ansamblu asupra buddhismului tibetan în scopul de a oferi un cadru cuprinzător al căii buddhiste se poate dovedi util în aprofundarea înţelegerii şi practicii Dharmei.

A doua temă [partea II] priveşte atitudinea altruistă ce caracterizează un bodhisattva. Citând din Bodycaryāvatāra (Ghid pentru modul de viaţă al Bodhi sattva-şilor) lui Śāntideva, voi face câteva comentarii asupra unor secţiuni importante ale textului, concentrându-mă în principal asupra practicilor iubirii, bunăvoinţei şi compasiunii. În strânsă legătură cu aceste practici sunt problema cultivării toleranţei ca şi atitudinile adecvate pe care trebuie să le adoptăm faţă de duşmanii noştri.

În aceste prime trei zile, în loc să fiu Dalai Lama, sau Bhiksụ Tenzin Gyatso, voi fi profesorul Tenzin Gyatso. În a patra zi însă, va fi o iniţiere Tārā Verde şi în ziua aceea voi deveni Guru Bhiksụ Tenzin Gyatso!

Cum am menţionat mai înainte, unii dintre cei de faţă ne cunoaştem deja. De la ultima noastră întâlnire, mulţi dintre noi am avut un program foarte încărcat. Indiferent dacă facem ceva bun şi valoros cu vieţile noastre sau nu, timpul trece şi nu aşteaptă. Nu doar că timpul curge inexorabil, dar şi vieţile noastre merg înainte mereu. Dacă ceva nu a mers bine, nu putem întoarce timpul ca să mai încercăm odată. În acest sens nu există cu adevărat o a doua şansă. Prin urmare, e crucial ca un practicant spiritual să-şi examineze constant atitudinile şi acţiunile. Dacă ne examinăm zilnic cu atenţie şi vigilenţă mentală, verificându-ne gândurile, motivaţiile şi manifestările lor în comportamentul exterior, se poate deschide în noi posibilitatea schimbării şi a autoperfecţionării. Deşi eu însumi nu pot pretinde cu certitudine că am făcut vreun progres remarcabil de-a lungul anilor, dorinţa mea de schimbare şi îmbunătăţire este întotdeauna fermă. De dimineaţa devreme şi până mă duc la culcare, în toate împrejurările vieţii, întotdeauna încerc să-mi controlez motivaţia şi să fiu atent şi prezent. Personal, găsesc acest lucru foarte util în viaţa mea.

În cele trei zile pe care le vom petrece împreună, voi discuta diversele metode pe care le putem folosi ca instrumente de autoexaminare, permiţându-ne să ne angajăm pe o cale a descoperirii şi dezvoltării de sine. Luând ca laborator propriul vostru corp şi propria voastră minte, vedeţi dacă puteţi folosi aceste diverse tehnici: altfel spus, angajaţi-vă într-o cercetare exhaustivă a funcţionării voastre mentale şi examinaţi posibilitatea de a face schimbări pozitive în voi înşivă. În acest fel trebuie să înţeleagă un buddhist practicant elementele esenţiale ale învăţăturii lui Buddha. Există apoi oameni care, deşi nu se consideră budişti practicanţi, au o dorinţă sinceră de a învăţa mai multe despre buddhism în general şi despre buddhismul din Tibet în particular. Aici intră şi cei care, practicându-şi propria religie, manifestă interes şi faţă de alte tradiţii spirituale. Sunt sigur că aceştia pot găsi în învăţăturile buddhiste diverse preocupări comune, cum ar fi meditaţia sau contemplaţia asupra iubirii şi compasiunii, care pot fi încorporate în propria lor tradiţie şi practică. Un astfel de demers ecumenic are aşadar un mare potenţial de beneficiu.

În sfârşit, pot fi unii oameni care nu au o vreo tendinţă pronunţată pentru spiritualitate, dar au venit cu o curiozitate şi deschidere oneste. Oamenii aceştia pot sta pur şi simplu şi să-mi asculte conferinţele aşa cum asculţi o prelegere. Dacă, în timp ce ascultaţi, auziţi ceva interesant, puteţi acorda o atenţie sporită. Iar dacă nu e nimic de interes şi valoare, consideraţi conferinţa ca pe un timp de odihnă. Totuşi, dacă o folosiţi ca timp de odihnă, vă rog s-o faceţi discret. Mai ales dacă se întâmplă să moţăiţi, nu începeţi să sforăiţi, căci s-ar putea să vă deranjaţi vecinii!

Un palid punct albastru

Carl Sagan
Un palid punct albastru. Viziune asupra viitorului omenirii în spaţiu
Editura Herald, 2016
Traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi introducerea la această carte.

***
Intro

Carl Sagan a fost Profesor de Astronomie şi Ştiinţe Spaţiale şi Director al Laboratorului pentru Studii Planetare al Universităţii Cornell; a mai fost afiliat la Jet Propulsion Laboratory, California Institute of Technology; de asemenea, a fost co-fondator şi preşedinte al Planetary Society, cel mai mare grup dedicat ştiinţei spaţiale din lume. În cadrul NASA, a avut rolul de consultant pentru misiunile spaţiale fără echipaj Mariner, Voyager şi Viking şi s-a ocupat de informarea astronauţilor în misiunile acestora pe Luna. Documentarul de televiziune distins cu premiul Peabody, Cosmos, a fost văzut de peste 500 de milioane de oameni din peste şaizeci de ţări, iar cartea însoţitoare a petrecut şapte săptămâni pe lista de bestselleruri a The New York Times. Autor a treizeci de cărţi, Sagan a fost distins cu premiul Pulitzer pentru The Dragons of Eden: Speculations on the Evolution of Human Intelligence în 1978, iar romanul său Contact a fost ecranizat într-un celebru film ce o are ca protagonistă pe Jodie Foster.

În distincţia oferită postum lui Carl Sagan, National Science Foundation a declarat că cercetarea acestuia a transformat ştiinţa planetară... iar darurile oferite omenirii sunt infinite.

*

În volumul Cosmos, astronomul Carl Sagan ne-a permis să întrezărim magnificul mister al universului, făcându-l accesibil pentru milioane de oameni de pe întreaga planetă. În Un palid punct albastru, această continuare uimitoare a Cosmosului, Sagan îşi desăvârşeşte călătoria revoluţionară prin spaţiu şi timp.

Făcând un periplu prin sistemul nostru solar, prin galaxia Calea Lactee şi chiar mai departe, Sagan pune cap la cap o istorie a descoperirilor astronomice, un rezumat cuprinzător al călătoriilor de explorare spaţială, şi face o trecere în revistă a vieţii: de la originile sale acvatice până la viitorul imaginar al umanităţii, în care, după ce Pământul va fi de mult înghiţit de Soare, oamenii se vor stabili pe alte planete, modelându-le peisajul.

Charisma lui Carl Sagan ca popularizator al ştiinţei se explică nu doar prin volumul prodigios al cunoştinţelor sale, ci şi prin optimismul de care dă dovadă şi prin fascinaţia pe care o simte în faţa universului. O persoană plină de imaginaţie şi un vizionar, astronomul de la Universitatea Cornell ne aprinde imaginaţia şi transformă ştiinţa într-un spectacol de zile mari. Sagan se întoarce iar şi iar la nevoia omenirii de a călători şi la curiozitatea noastră nesecată cu privire la locul pe care îl ocupăm în univers.

*

"Fascinant... Memorabil... Revelator... Probabil cea mai bună carte a lui Carl Sagan." (The Washinton Post Book World)

"[Un palid punct albastru] proiectează cititorii dincolo de Cosmos... Sagan vede viitorul omenirii în stele." (Chicago Tribune)

"Un fir de iarbă este ceva obişnuit pe Pământ; pe Marte va fi un miracol. Descendenţii noştri de pe Marte vor cunoaşte valoarea unui petic de verdeaţă. Iar dacă un fir de iarbă este nepreţuit, care este valoarea unei fiinţe omeneşti?" (Carl Sagan, Un palid punct albastru)

Capitolul 1. Suntem aici

Şi pământul întreg ce este decât un punct în univers,
şi ce colţişor mic pe el reprezintă locuinţa ta!
Marcus Aurelius, împărat roman, Către sine însuşi, cartea 4 (cca. 170)

Conform învăţăturilor astronomilor, circumferinţa
Pământului, care nouă ne pare atât de interminabilă,
comparată cu măreţia universului, nu seamănă
decât cu un punct minuscul.
Ammianus Marcellinus (cca. 330-395), ultimul mare istoric roman, în Istorie romană

Sonda spaţială se afla departe de casă, dincolo de orbita celei mai exterioare planete şi mult deasupra planului eclipticii, care reprezintă o suprafaţă plană imaginară, ceva asemănător unei piste în care sunt cuprinse în general orbitele planetelor. Sonda se îndepărta de Soare cu 65.000 de kilometri pe oră. Dar la începutul lui februarie 1990, a primit un mesaj urgent de pe Pământ.

Obedientă, aceasta şi-a modificat orientarea camerelor, îndreptându-le spre planetele aflate acum la distanţă. Rotindu-şi platforma de explorare ştiinţifică dintr-un loc al cerului în altul, a surprins 60 de imagini şi le-a stocat, digitalizate, pe banda sa de înregistrare. Apoi, treptat, în martie, aprilie şi mai, şi-a comunicat datele prin unde radio spre Pământ. Fiecare imagine era alcătuită din 640.000 de elemente individuale ("pixeli"), asemănătoare punctelor care apar într-o fotografie de ziar trimisă prin belinograf sau într-un tablou pointilist. Sonda spaţială se afla la o distanţă de 6 miliarde de kilometri de Pământ, atât de departe, încât fiecărui pixel i-au trebuit cinci ore şi jumătate, călătorind cu viteza luminii, să ajungă până la noi. Imaginile ar fi putut să ajungă mai devreme, dar marile radiotelescoape situate în California, Spania şi Australia care primesc aceste şoapte venite de la marginea sistemului solar aveau responsabilităţi cu alte vehicule care navighează pe oceanul spaţial, printre care, sonda Magellan, îndreptată spre Venus, şi Galileo, aflată în călătoria sa sinuoasă spre Jupiter.

Voyager 1 se afla la o înălţime atât de mare deasupra planului eclipticii fiindcă, în anul 1981, se apropiase mult de Titan, satelitul gigant al lui Saturn. Sonda soră a acesteia, Voyager , fusese programată pe o traiectorie diferită, în interiorul planului eclipticii, putând astfel să realizeze celebrele explorări ale planetelor Uranus şi Neptun. Cei doi roboţi Voyager 2 au explorat patru planete şi aproape şaizeci de sateliţi naturali. Aceştia reprezintă triumfuri importante ale ingineriei umane şi se numără printre gloriile programului spaţial american. Acestea se vor regăsi în cărţile de istorie când multe alte lucruri din vremea noastră vor fi date uitării.

Funcţionarea sondelor Voyager era garantată până la efectuarea întâlnirii cu Saturn. M-am gândit că ar fi o bună idee ca, după acea întâlnire, să le facem să mai arunce o ultimă privire spre Pământ. Ştiam că, dinspre Saturn, Pământul va părea prea mic pentru ca Voyager să poată distinge vreun detaliu. Planeta noastră nu ar fi decât un punct de lumină, un pixel singuratic, abia identificabil în mulţimea de alte puncte de lumină vizibile, planete apropiate şi sori îndepărtaţi. Dar ar merita să avem o astfel de imagine tocmai datorită obscurităţii lumii noastre pe care o va dezvălui.

Navigatorii au cartografiat cu sârguinţă liniile de coastă ale continentelor. Geografii au tradus aceste descoperiri în hărţi şi globuri. Fotografii ale unor porţiuni mici ale Pământului au fost obţinute mai întâi cu ajutorul baloanelor şi avioanelor, apoi cu ajutorul rachetelor prin scurte zboruri balistice şi, în sfârşit, cu ajutorul vehiculelor spaţiale orbitale, care au oferit o perspectivă cum este cea obţinută atunci când observi un glob mare de la o distanţă de trei centimetri. Deşi aproape toţi învăţăm că Pământul este o sferă de care suntem, într-un fel anume, lipiţi prin forţa gravitaţiei, am început să conştientizăm realitatea circumstanţei noastre abia atunci când am văzut renumita fotografie a întregului Pământ realizată de nava Apollo - cea obţinută de astronauţii misiunii Apollo 17 în ultima călătorie a oamenilor spre Lună.

Această imagine s-a transformat într-un fel de simbol al epocii noastre. În ea apare Antarctica, pe care americanii şi europenii o consideră fără ezitare ca fiind punctul cel mai sudic, apoi întregul continent african ce se întinde până sus: se poate vedea Etiopia, Tanzania şi Kenya, unde au trăit cei mai vechi strămoşi ai noştri. În partea dreaptă de sus, Arabia Saudită şi ceea ce europenii numesc Orientul Apropiat. În vârf, abia observată, se găseşte Marea Mediterană, în jurul căreia s-a dezvoltat o parte importantă din civilizaţia noastră globală. Se distinge de asemenea albastrul oceanului, culoarea roşu gălbuie a Saharei şi deşertul arab, verdele maroniu al pădurilor şi luncilor.

Însă nu există nicio urmă de oameni în această imagine; nu se vede nicio remodelare a suprafeţei Pământului realizată de specia noastră, nicio maşină, nicio fiinţă umană: suntem prea mici şi organizarea noastră politică prea neînsemnată pentru a fi observaţi de o navă spaţială situată între Pământ şi Lună. Din această poziţie, nu se percepe nicio dovadă a obsesiei noastre pentru naţionalism. Imaginile Pământului obţinute de Apollo au transmis mulţimilor un lucru deja cunoscut de astronomi: la scara lumilor - ca să nu spun a stelelor sau galaxiilor - oamenii sunt neînsemnaţi, o peliculă subţire de viaţă pe o bucată obscură şi singuratică formată din piatră şi metal.

M-am gândit că o altă imagine a Pământului, de data aceasta surprinsă de la o distanţă de o sută de mii de ori mai mare, ar putea fi utilă în procesul neîntrerupt de conştientizare a adevăratei noastre circumstanţe şi condiţii. Oamenii de ştiinţă şi filosofii Antichităţii clasice înţeleseseră în mod corect că Pământul nu este decât un punct în imensitatea Cosmosului, dar nimeni nu îl văzuse ca atare. Aceasta era prima noastră oportunitate (şi poate ultima vreme de decenii).

Am avut susţinere din partea multor membri ai proiectului Voyager aflat sub conducerea NASA. Dar din punctul de vedere al sistemului solar exterior, Pământul este situat foarte aproape de Soare, asemenea unei molii ce înconjoară o flacără. Ne doream oare să poziţionăm camera atât de aproape de Soare şi să riscăm distrugerea sistemului vidicon al sondei? Nu ar fi mai bine să aşteptăm până când vom obţine toate imaginile ştiinţifice ale planetelor Uranus şi Neptun, în cazul în care sonda va rezista?

Şi astfel am aşteptat - şi bine am făcut - din anul 1981 pentru Saturn şi din anul 1986 pentru Uranus până în anul 1989, când ambele sonde trecuseră de orbitele lui Neptun şi Pluton. În cele din urmă, a sosit şi momentul. A trebuit mai întâi să se opereze câteva calibrări ale instrumentelor şi am mai aşteptat puţin. Deşi sondele se aflau în poziţiile corecte, instrumentele funcţionau corespunzător şi nu mai era nevoie să se facă alte fotografii, unii membrii ai personalului s-au opus acestei iniţiative. Nu are nimic de-a face cu ştiinţa, spuneau ei. Apoi am descoperit că, într-o NASA copleşită de probleme economice, tehnicienii care proiectează şi transmit comenzile radio către Voyager aveau să fie mutaţi imediat pe alte posturi. Dacă voiam să obţinem imaginile respective, trebuia s-o facem exact atunci. În ultimul moment - de fapt, în mijlocul întâlnirii lui Voyager cu Neptun - administratorul NASA de atunci, con traamiralul Richard Truly, a intervenit şi s-a asigurat că fotografiile vor fi obţinute. Experţii în ştiinţe spaţiale Candy Hansen, de la Jet Propulsion Laboratory (JPL), şi Carolyn Porco, de la Universitatea din Arizona, au proiectat secvenţa de comenzi şi au calculat timpul de expunere al camerei.

Iată-le aşadar - un mozaic de pătrate aşezate deasupra planetelor şi un fundal presărat cu stele îndepărtate. Am reuşit să fotografiem nu numai Pământul, dar şi cinci dintre planetele cunoscute ale Soarelui. Mercur, cea mai interioară, era pierdută în strălucirea solară, în timp ce Marte şi Pluton erau prea mici, prea slab luminate şi/sau prea îndepărtate. Uranus şi Neptun sunt atât de întunecate, încât înregistrarea prezenţei lor necesită un timp de expunere mai mare; în consecinţă, imaginile acestora sunt estompate din cauza mişcării sondei. Acesta este aspectul pe care îl au planetele pentru o navă spaţială extraterestră ce se apropie de sistemul solar după o lungă călătorie interstelară.

De la această distanţă, planetele nu par a fi decât nişte simple puncte de lumină, clare sau neclare, chiar şi prin intermediul telescopului de înaltă rezoluţie instalat la bordul sondelor Voyager. Seamănă cu planetele văzute cu ochiul liber de pe suprafaţa Pământului: puncte luminoase mai strălucitoare decât majoritatea stelelor. Pe parcursul mai multor luni, Pământul, asemenea celorlalte planete, dă impresia că pluteşte printre stele. Nu îţi poţi da seama doar privind unul dintre aceste puncte cum este acolo, ce se află pe el, care a fost trecutul său şi dacă, în această epocă particulară, trăieşte cineva acolo.

Datorită luminii solare reflectate de sondă, Pământul pare să se afle într-o rază de lumină, ca şi cum această mică lume ar avea o semnificaţie specială. Nu este însă vorba decât despre un accident datorat geometriei şi opticii. Soarele îşi emite radiaţia în mod echitabil în toate direcţiile. Dacă fotografia ar fi fost făcută puţin mai devreme sau puţin mai târziu, nu ar fi existat nicio rază de lumină care să intersecteze Pământul. Şi de ce tocmai acea culoare azurie? Albastrul este generat în parte de mare şi în parte de cer. Într-un pahar, apa este transparentă şi absoarbe ceva mai multă lumină roşie decât albastră. Dar dacă ai zeci de metri sau mai mult din acest element, lumina roşie este absorbită în întregime, în spaţiu fiind reflectat în principal albastrul. În acelaşi mod, la o distanţă scurtă, prin aer, obiectul pare să fie perfect transparent. Totuşi - iar acesta este un lucru pe care Leonardo da Vinci l-a explicat foarte bine -, cu cât un obiect este mai îndepărtat, cu atât mai albastru pare. De ce? Fiindcă aerul dispersează mai bine lumina albastră decât lumina roşie. Prin urmare, tenta albăstruie a acestui punct se datorează atmosferei sale dense dar transparente şi oceanelor sale adânci formate din apă lichidă. Iar albul? Într-o zi obişnuită, Pământul este aproape pe jumătate acoperit cu nori albi de apă.

Noi putem explica acest albastru palid reflectat de mica noastră lume fiindcă o cunoaştem bine. Cu toate acestea, este mai puţin probabil ca un om de ştiinţă extraterestru, abia ajuns la marginile sistemului nostru solar, să poată deduce existenţa oceanelor, a norilor şi a unei atmosfere dense. Neptun, de exemplu, este o planetă albastră, dar în principal din motive diferite. Din această poziţie atât de îndepărtată, s-ar părea că Pământul nu prezintă niciun interes special.

Pentru noi este însă altceva. Priviţi din nou acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe acesta şi-au trăit şi îşi trăiesc viaţa toţi cei pe care-i iubeşti, toţi cei pe care-i ştii, toţi cei despre care ai auzit şi, până la urmă, toate fiinţele umane care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor şi suferinţelor noastre, mii de religii, ideologii şi doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş, fiecare creator şi distrugător de civilizaţie, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă şi tată, copil plin de speranţă, inventator şi explorator, fiecare moralizator, fiecare politician corupt, fiecare "superstar", fiecare "lider suprem", fiecare sfânt şi păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo - pe un fir de praf suspendat într-o rază de soare.

Pământul este doar o mică scenă într-o uriaşă arenă cosmică. Să ne gândim la râurile de sânge vărsate de toţi acei generali şi împăraţi doar pentru a se transforma, prin triumf şi glorie, în stăpânii efemeri ai unei fracţiuni a acestui punct. Să ne gândim la nesfârşitele cruzimi coborâte de locuitorii unui colţ al acestui pixel asupra locuitorilor abia vizibili ai unui alt colţ, cât de multe sunt neînţelegerile, cât de nerăbdători sunt să se ucidă între ei, cât de aprinsă le este ura.

Poziţionările noastre, importanţa pe care ne-o atribuim, impresia că ocupăm o poziţie privilegiată în Univers sunt puse la îndoială de acest punct palid de lumină. Planeta noastră nu este decât o fărâmă izolată în marele întuneric cosmic. În obscuritatea noastră, în toată această imensitate, nu există niciun indiciu că vom primi vreun ajutor din altă parte care să ne poată salva de noi înşine. Pământul este singura lume cunoscută până acum care găzduieşte viaţă. Nu există un alt loc spre care specia noastră să poată emigra, cel puţin în viitorul apropiat. Putem vizita alte locuri, însă nu ne putem încă stabili. Fie că ne place sau nu, Pământul este pentru moment singurul nostru cămin.

S-a spus uneori că astronomia este o experienţă care te umple de umilinţă şi îţi întăreşte caracterul. Poate că nu există vreo dovadă mai bună a nebuniei vanităţii umane decât această imagine îndepărtată a măruntei noastre lumi. În opinia mea, subliniază responsabilitatea pe care o avem de a ne trata cu mai mare blândeţe unul pe celălalt şi de a păstra şi iubi palidul punct albastru, singurul cămin pe care îl cunoaştem.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

*

Editura Herald, Asociaţia Secular-Umanistă din România şi revista Ştiintă & Tehnică vă invită miercuri, 7 septembrie 2016, în intervalul orar 18:30-20:30, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bulevardul Elisabeta nr. 38), la lansarea volumelor Un palid punct albastru de Carl Sagan şi Destrămarea curcubeului de Richard Dawkins, cele mai recente apariţii în colecţia Mathesis a Editurii Herald.

Se va discuta despre ştiinţă, curiozitate şi capacitatea omului de a fi fascinat de lumea pe care o descoperă.

Invitaţi: Anca Bontas (profesor de biologie, vicepreşedinte A.S.U.R.), Alexandru Anghel (senior editor, Editura Herald), Cristian Roman (jurnalist de ştiinţă, revista Ştiinţă & Tehnică) şi Doru Căstăian (profesor de filosofie).

Cât mai aproape de tine

Vlad Roman
Cât mai aproape de tine
Editura Univers, 2016

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Roman câştigător al Concursului de manuscrise organizat de Editura Univers în 2015. Cât mai aproape de tine este cartea de debut a scriitorului Vlad Roman.

Scurtă descriere:
Ce distanţă e între Odessa şi Rusalka? Între limba slovinciană de acum două secole şi limba germană de azi? Între peştii ketoa şi scafandrul care îi studiază? Între o femeie şi un bărbat? Între amintire şi uitare?
Un bărbat îi scrie unei femei povestindu-i propria ei viaţă, încercând să-i redea ce a pierdut din cauza amneziei de care suferă, chiar şi ce n-ar fi ştiut ea că a pierdut nici dacă şi-ar fi păstrat memoria intactă. "Lumea e complicată ca un tatuaj sub o dantelă" spune unul dintre personajele acestui roman excepţional despre iubire şi identitate, despre spaţiul est european al prezentului şi despre spaţiul acvatic al amintirii.

Fragment

Ştiu puţini oameni care cunosc mulţi oameni. Majoritatea lor stabilesc relaţii pasagere, altfel spus au amici şi cunoştinţe şi leagă foarte greu prietenii de durată. Sunt reţinuţi afectiv în acelaşi mod în care debordează în conversaţii uşoare. E o trăsătură a lor, nu aş risca s-o numesc defect. Şi toţi filosofează de câte ori au ocazia. Te şi miri despre ce.

Cam tot atunci când tu şi Robert aţi plecat în Bulgaria, am citit un articol care spunea că balenele ucigaşe pot învăţa delfină. Nu ştiu dacă este potrivit cuvântul, dar mi se pare că aşa se formează. Am s-o întreb pe Marta. Era vorba de frecvenţa acustică la care comunică; şi-o pot modifica astfel încât s-o atingă pe cea a delfinilor. Asta mi s-a părut interesant şi m-am gândit atunci cum comunică peştii ketoa. Poate nu emit frecvenţe, poate se folosesc de lumină. Dar ştiam că greşesc. Am pus mâna pe telefon şi i-am trimis un mesaj lui Robert:
Sunt balene care pot vorbi delfină.
Eu sunt ceh şi vorbesc bulgară. Care e diferenţa?
Cehii şi bulgarii nu sunt specii diferite.
Nu? Atunci tradu-mi tu în cehă чужбиния*.

De când l-am întâlnit pe Robert prima oară am simţit că este genul de bărbat care cunoaşte mulţi oameni. Şi, sincer să fiu, l-am crezut mai deschis.
Nu-i vorba de traducere, e vorba de undă.
Eu pot să accept că nu pot învăţa delfină. Tu poţi să accepţi că peştii ketoa nu pot asculta delfină?

Am stat iarăşi să mă gândesc. Dacă ketoa trăiesc în apă şi balenele trăiesc în apă şi pot să comunice cu delfinii, de ce nu ar putea şi peştii mei? Atâta m-am gândit că a trecut ziua. În dimineaţa următoare, i-am răspuns.
Nu-mi poţi demonstra că ketoa nu vorbesc delfina.
I-am spus Anei azi dimineaţă de povestea cu delfinii. A zis să-ţi dau pace.
Dar nu-mi poţi demonstra.
Nu, nu pot. Aştept studiul tău în domeniu.
Tursiops truncatus aude până la 150 kHz.
Să-i fie de bine. Cu asemenea frecvenţă nu mai are nevoie de GPS.

Asta m-a făcut să mă gândesc la lilieci, dar am trecut înapoi la ketoa. Cum arată limba unor peşti azurii? Ţi-am spus oare că sunt azurii? Ca nişte perle alungite, atât sunt de frumoşi. Oare ce-şi spun unul altuia? Oare ce ar spune un banc întreg de ketoa faţă în faţă cu un delfin de trei sute de ori mai mare decât oricare dintre ei? Oare nu s-ar pierde undele lor pe pielea delfinului? Oare câte vietăţi ne vorbesc, iar noi nu le auzim? Trecuseră trei zile. Am smucit telefonul.
Unii rinoceri coboară până la 3 Hz.
Eşti culmea.

Şi n-a mai spus nimic. Au mai trecut câteva zile, după care mi-a trimis un mesaj retoric.
Crezi că avem, noi, oamenii, frecvenţe diferite?

Ce se întâmpla între tine şi el? Acum mulţi ani, am cunoscut un om care era atât de dărâmat emoţional încât a ales să-şi explice chimic reacţiile pe care le avea. Nemaiputând interpreta ce simţea, a redus totul la litiu şi magneziu. Litiul, îmi zicea el, stabilizează stările de spirit. Coerenţă în pastile albastre, la pachet, în funcţie de cât de multă vrei. Robert avea probleme cu coerenţa, cred că aşa am făcut legătura cu litiul. Dar nu i-am răspuns. Am sperat că va înţelege un răspuns pozitiv din lipsa mesajului meu. Doi peşti ocolesc o stâncă, iar dincolo apele sunt tulburi şi peştii nu se mai regăsesc. Ce puţină încredere am în analogii.
Spune-i Anei că mi-e dor de ea.
Ştie.

Există culori care nu pot fi văzute decât în apă. Deşi prima oară am citit afirmaţia asta cu doza de poezie pe care o implică, am înţeles cât de adevărată e odată ce am început să fotografiez peştii ketoa. Mesajele lui Robert m-au tulburat. M-am scufundat în zilele următoare iar şi iar cu conştiinţa că intru într-un mediu (ăsta era apa) plin de mesaje din alte limbi şi pe alte frecvenţe. De ce ne muţeşte apa pe noi, de ce le permite peştilor şi mamiferelor acvatice să comunice? Am căutat atunci informaţia, dar explicaţiile sunt atât de barbar fizice încât până şi eu, un biolog, am avut nevoia să le refuz.
Şi cumpără-i tu un mobil dacă ea nu-şi ia.
Nu vrea. A zis că mai bine fără.
E nebună. Spune-i că-i cumpăr eu şi i-l trimit de aici.

Nu-mi aduc aminte să fi povestit vreodată cu tine despre florile de Albizia. Sunt inflorescenţe explodate, cu stamine evidente şi petale retrase desenate în roşu şi roz. Presupun că le ştii. Pe măsură ce planta îmbătrâneşte, inflorescenţele şi infructescenţele devin într-un mod atipic, cel puţin pentru lumea vegetală, mai multe. Astă vară ai simţit cu siguranţă că lângă un asemenea copac şi vântul bate diferit. Dar nu mă interesează acum nici fragilitatea acestor flori şi nici aerul lor estompat dinaintea serii. Cu atât mai puţin poezia. Vreau în schimb să-ţi aminteşti cum îmbătrâneşte această floare: cu cât trec zilele, floarea devine fragilă şi extinsă de parcă ar exploda a doua oară. La scurtă vreme după globul rotund şi tânăr, o flacără de mătase îi ia locul, ocupând mai mult spaţiu decât înainte. Lucrul acesta e evident chiar şi pentru un ochi neinstruit: pur şi simplu floarea se hotărăşte să locuiască într-un spaţiu mai mare. Ştiind că este mai importantă, ştie să consume mai multă natură. Sfera a dispărut acum, dar vântul, primitor şi curios, călătoreşte printre sepalele longiline şi petale cu simplitate. E un timp când Albizia îşi găseşte locul în lume. Îmbătrânind, se deschide. Când m-am gândit la asta, am văzut în faţa mea, plutind prin aer în bancuri imense, peşti ketoa în faţa acestor flori. Oare cum arată frecvenţa lor comună? Chiar mi-ar plăcea să ştiu asta. M-ar linişti.
Uneori îmi spune că se plictiseşte.
Du-o şi tu până la Varna. Sau măcar la Balcic.
Am întrebat-o deja. Nu vrea.

Mesajele dintre mine şi Robert erau sporadice, dar cred că ne relaxau pe amândoi. El scria rar mailuri, iar eu, la rândul meu, preferam această formă de comunicare alternativă. Nu e numai scurtă; e şi decontextualizată. Te lasă cu multe neînţelegeri. Am început, în scufundările mele, să caut forme de comunicare deşi biologul din mine înţelegea foarte bine cât de rare sunt aceste ocurenţe la peşti. În afară de diverse dansuri nupţiale şi de protejarea instinctivă a puilor de către mamă, nu vezi prea multe. Peştii nu sunt numai tăcuţi. Sunt şi incredibil de discreţi.

Până la urmă, pe cei trei fraţi nu i-a salvat nimic. Şi nici măcar asta nu a contat.
Spune-i Anei că i-am cumpărat o cutie cu păpuşi ruseşti. Sau nu-i spune, i-o dau în septembrie. Ai rezolvat cu telefonul pentru ea?
Sunt plecat din Rusalka de alaltăieri, am vorbit ieri cu ea, era bine. Nu-i spun.
Mult de lucru?
Foarte.
Auzi, tu cum vorbeşti cu Ana?
O sun la spitalul din sat.
Acasă nu aveţi măcar un telefon fix?
Nu. Agenţia din Varna de la care am închiriat mi-au zis că nu instalează post pentru o perioadă atât de scurtă.
Înţeleg.

Trecuseră mai bine de trei săptămâni de când eraţi în Rusalka. M-am gândit că relaţia voastră e la fel de tăcută ca aceea dintre oricare doi peşti ketoa, dar iar am văzut cât de superficiale sunt analogiile. Te iubea, asta ştiam sigur, dar îi ştiam şi abilitatea de a neglija, în ciuda afirmaţiilor, lucrurile dragi lui. În acele zile, deşi vorbeam doar prin mesaje pe telefon, îl simţeam uneori distant, dar am pus asta pe seama stresului şi oboselii de la serviciu. În plus, mai era şi discuţia pe care o avuseserăm înainte să plecaţi. Apoi, un schimb mai lung.
Azi m-a dus Ana la o peşteră de lângă sat.
Aţi intrat?
Şi ei i-e frică. Nu, cerule.
Eu văd de-astea toată ziua. Şi încă sub apă.
Venea un frig dinăuntru...
Sunt ceva lilieci în zonă, dacă nu greşesc.
Tocmai.
Dar nu fac nimic, mai problematici şerpii.
Nu-mi spune.
Un om atât de urban atât de aproape de mare. Nu fac nimic nici şerpii, dar Anei nu-i plac.
Nu-ţi bate joc. În mare intru şi noaptea.
Până la brâu? Şi în mare sunt şerpi.
Tursiops truncatus nu sunt?
De ce, ai învăţat să cânţi la fluier sub apă?
Tu ai aflat care-i treaba cu comunicarea?

Nu aflasem. Mai bine zis, citisem tot ce am găsit pe subiect şi nu îmi era clar. Dar am înţeles că nu era o problemă de schimbare a frecvenţei de undă, ci de oarecare internalizare a noii frecvenţe. O formă de învăţare. Asta dacă am înţeles bine.
Sigur. E prea complicat pentru tine.
Şi câinii aud peste 40 kHz.
A, deci te-ai documentat. Dar nu contează. Şi noi auzim delfinii, Robert.
Aşa e, şi noi îi auzim, ai dreptate.
Şi nu-i înţelegem.
Vorbeşte pentru tine.
Mă gândeam să vin până la voi.
Şi Marta?
Cu Marta, normal.
Ce face?
Cred că se plictiseşte. I-am promis că la anul fac pauză.
E bine că ştie că minţi.
Crezi?
Te iubeşte.
Odessa nu e un oraş urât.
Nu, normal, urâte sunt orele până te întorci de pe mare.
Cine vorbeşte.

Asta l-a atins, deşi n-am intenţionat. Am vrut să i-o întorc, dar am crezut că este evident şi pentru el şi pentru mine că lipseşte mult din Rusalka. Mi-a răspuns după vreo cinci ore.
Scuze, am avut o şedinţă lungă.
Aici a apus acum douăzeci de minute.

Azi noapte a fost vânt. Am ieşit afară şi am încetinit. Vântul mă leagă de Robert în atât de multe feluri. Au trecut două săptămâni de tăcere. Am înţeles că nu tăcea din cauza ultimelor replici, aşa cum nici eu nu tăceam pentru că îl inoportunasem. Aveam mult de lucru. Eram pe sfârşit cu analiza comportamentelor (deşi în mod obiectiv asta nu se termină niciodată) şi mă reorientasem pe lucruri mult mai concrete: structură, etiologii, biochimie, funcţii ale organelor în contexte noi.

Să prinzi peşti ketoa pentru analiză este o crimă la fel de mare ca oricare alta. Mă înspăimântă gândul, probabil am dezvoltat o percepţie deviată în interiorul căreia aceşti peşti reprezintă toţi, aşa cum îi menţine natura, o singură identitate. Să furi câţiva pentru studii separate e o formă de amputare, nimic altceva.

În orele de entomologie din perioada studenţiei am descoperit într-un ciclu de viaţă al unei insecte un stadiu uluitor: larva se divide în două larve separate, dintre care una e mascul şi alta femelă. Acestea două se împerechează şi dau naştere la următorul stadiu din ciclul de viaţă. Nici Proteus anguinus, care depune ouă sau naşte pui vii în funcţie de temperatură, şi nici insectele din ordinul Odonata, care se descompun până la o formă de lichid în procesul de metamorfoză finală, nu mă intrigă şi nu mă dărâmă atât de tare ca scenariul ăsta. Care e identitatea acelor larve? Unde tai cu lama ca să ştii unde începe un individ şi se termină altul? E o multiplicare arbitrară. Cum poate o identitate să devină două, apoi cum pot astea două să se cupleze şi, mult mai grav, cum pot rezulta alte identităţi dintr-o structură atât de departe de orice lege matematică pe care o cunosc? Aşa era şi vântul. Aşa era şi Robert.

Într-un final, a scris.
Lumea e complicată ca un tatuaj sub o dantelă.
Ai zis-o.
A murit o prietenă din ţară, din Cehia. Acum am aflat.
Cine?
Nu o ştii.
Îmi pare rău, Robert.
Şi cu ce nu eşti de acord? Cu tatuajul sau cu dantela? Era bolnavă de ceva vreme.
Îmi pare rău.
Dacă dantela e albă, tatuajele colorate arată ca o bucată de pânză pictată.
Vreau să văd tipa care poartă aşa o combinaţie.
Ea purta. Şi azi am văzut un bărbat. 24-26. Destul de înalt. Şi era şi frumos.
Nu e nimic complicat acolo.
Totul e complicat acolo. Ana mi-a spus că vrea un tatuaj pastelat în talpă. Mai veniţi încoace?
Încă nu ştim.
Cum e Marta?
Îţi transmite să-i laşi un laptop Anei dacă telefon nu vrea. Măcar mailuri. Mergi la înmormântare?
Nici gând. Nu mă pot împărţi în atâtea locuri.
Mi-e dor de voi. Şi mi-e dor de Ana.
Am să-i spun. Iar sunt plecat. Ajung pe seară.
Ai grijă.
Şi tu.

Înainte ca mama mea să moară, când mai era încă lucidă, am avut cu ea o experienţă ciudată. Dragul meu, trebuie să-ţi dau un sfat pentru viaţa ta, a zis. După multă tăcere, sfatul nu a mai venit. Tăcerea asta a ei mi s-a părut un gest atât de elegant şi de evoluat, ca o înţelegere supradimensionată a lumii, din perspectiva căreia ştii că nimic nu poate fi transmis. Aşa am interpretat, probabil a fost un mecanism de apărare de-al meu, dar nu cred. Am văzut un documentar acum mulţi ani. Era fiul unui arhitect care vorbea despre vilele şi clădirile realizate de tatăl lui. Erau construcţii cu urme şi cicatrici, în linii drepte, cu multă lumină. Locuri unde istoria era obligată să rămână. Fiul a vorbit puţin, după care şi-a pus o pereche de role în picioare şi a început să se dea pe pardoseala uneia dintre clădiri. Tânărul acela, la fel ca Robert când tace în prezenţa ta, e imaginea în oglindă a intuiţiei mamei mele.
Ţi-am cumpărat şi ţie ceva.
Iar portofel?
Nu, Robert, nu portofel.
Bască? Fular? Ştiu: husă de piele pentru mobil.
Nu. Dar îmi place, mai încearcă.
Şosete din lână de caşmir.
Nu.
Un medalion cu cuarţ rutil.
Te-ai uitat prea mult la tânărul cu tatuaj. Sau brăţara lui era cu peridot?
Nu cred că ar fi pus aşa un verde pe el. Două tricouri, în acord.
Nu e o haină.
Tot am aflat ceva. Ciocolată belgiană?
Din Odessa?
Ana întreabă dacă se poate mânca.
Eşti în Rusalka? Nu ştiam.
De cinci zile. E comestibil?
Spune-i Anei să-ţi facă o omletă. Da. Adică nu.
Ana spune să-i zici Martei că i-a găsit floarea despre care au vorbit.
Spune-i Anei că dacă ar avea mobilul ei ar putea să-i spună ea. Îi spun. Şi mai spune-i că e numai pentru tine cadoul ăsta.
Hmmm. M-ai pus pe gânduri.
Nu mai încerci?
Revin.
Şi eu.

Puteţi achiziţiona această carte de la edituraunivers.ro/scriitori-rom%C3%A2ni/373-cat-mai-aproape-de-tine.html.