Curajul de a fi marginal

Vasile Ernu
Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor (I)
Editura Polirom, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Curajul de a fi marginal

Serguey Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt Petersburg "Nestor-Istoria". Locuieşte la Sankt Petersburg şi Chişinău.

Noua carte a lui Vasile Ernu nu se înscrie în tiparele literare tradiţionale. Aceasta este, fără îndoială, o lucrare de beletristică. Totuşi autorul renunţă să recurgă la trucurile obişnuite cu eroi şi situaţii inventate. "Nonfiction" - pare să fie o abordare mai bună. Autorii contemporani reuşesc tot mai des să demonstreze că viaţa scoate în evidenţă destine umane atît de complexe cu care nicio imaginaţie scriitoricească nu poate să concureze.

Inovaţia lui Ernu constă în organizarea spaţiului artistic al Sectanţilor. Aceasta se realizează prin combinarea a două genuri care se exclud - lirica şi eposul.

Cartea începe cu vestea morţii tatălui eroului principal, cumva identic cu autorul. El trebuie să pronunţe un discurs de pomenire. Toată povestirea ulterioară poate fi văzută ca alcătuind notiţe la acest discurs. Pornind de la acest "punct de vedere liric", istoria se învîrte în cercuri de memorie despre tată. E un fel de mit al "eternei reîntoarceri" - "un perpetuum mobile" al lucrării.

A doua linie artistică a Sectanţilor este "linia directă" a eposului, istoria a patru generaţii a unei familii de "disidenţi" religioşi din sudul Basarabiei. În povestirea sa, Ernu imită stilul grav al Vechiului Testament, foloseşte citate biblice în calitate de epitafuri, îşi numeşte cele cinci părţi ale istoriei după numele celor cinci părţi din Pentateuh. Forma vechi-testamentară se integrează organic în actul povestirii, deoarece o tendinţă a multor minorităţi religioase, dezamăgite de biserica oficială, a fost reîntoarcerea la creştinismul originar, la vremea cînd încă nu se produsese ruptura cu iudeii.

Sectanţii nu e doar o carte de literatură artistică "nofiction". Aceasta este şi o investigaţie istorică în spiritul direcţiei "post-ştiinţă". Ernu scuteşte cititorul de "aparatul ştiinţific greoi" şi, cel mai important, de dificilul "limbaj ştiinţific". În partea sa "ştiinţifică" cartea adună două genuri care se exclud - "microistoria" şi "macroistoria". Această combinaţie de metode istorice mi se pare justificată. "Microistoria" căutărilor spirituale a patru generaţii ale unei familii se desfăşoară în cadrul geografic restrîns al Basarabiei. Ironia istoriei face ca acest spaţiu geografic să fi făcut parte - într-un interval de doar 100 ani (sfîrşitul sec. XIX - sfîrşitul sec. XX) din vreo patru (!) spaţii politice diferite iar dacă ţinem cont şi de mişcările liniei de front din timpul celui de-al doilea război mondial - ajungem la vreo 6! Autorul ilustrează acest paradox cu ajutorul unui banc despre un evreu bătrîn care, trăind toată viaţa pe aceeaşi stradă, "a ajuns" să se nască în Imperiul Rus, să înveţe în România regală, să muncească în URSS şi să se pensioneze în Republica Moldova. Este imposibil să înţelegem schimbările de destin ale celor pe care, toate cele patru regimuri i-au numit "sectanţi", fără a atrage atenţia la fundalul "macroistoric". Includerea istoriei familiale în contextul politic rus, românesc, sovietic sau chiar american urmăreşte destinul familiei o parte a căreia s-a mutat, după 1940, în România, iar altă parte a emigrat, pe timpul "epocii de aur" a lui Ceauşescu, din România în SUA. Fluctuaţia istoriei între "povestea privată" şi "povestea publică" nu mi se pare forţată.

Autorul foloseşte surse multiple - experienţa personală, istoriile de familie, conversaţii cu bătrînii comunităţii, precum şi documente (jurnale personale, scrisori, memorii şi altele) din arhivele de familie ale "sectanţilor". Adiţional, autorul face referinţă şi la surse şi literatura de specialitate deja publicată. În acest fel Ernu construieşte o antropologie a "sectei". Combinarea unor istorii "personale" cu generalizări de cel mai înalt ordin reprezintă încă un procedeu original al autorului. Şi în acest caz Ernu reuşeşte să evite sincope logice la trecerea constantă de la general şi particula şi înapoi. El renunţă să examineze diferenţele dogmatice între multiplele "secte" ale Basarabiei şi purcede la analiză lucrurilor care-i unesc pe "sectanţi": grupuri de obicei mici, consolidarea în jurul credinţei sincere şi care-i fac diferiţi de restul societăţii şi de instituţiile ei (statul şi societatea în primul rînd).

Autorul arată că, linia de demarcaţie principală între majoritate (atee în timpul sovietic) şi "disidenţii" religioşi era atitudinea faţă de putere. Majoritatea creştinilor au acceptat teza "pragmaticului" apostol Pavel care susţine că "nu există putere ce nu ar veni de la Dumnezeu" ca o sacralizare a puterii pămînteşti. Aceasta a condus la predominanţa "monarhismului" conformist şi la pasivitate socială generală. De puterea "de la Dumnezeu" sînt legate toate speranţele majorităţii despre schimbarea propriului destin. Noi şi acum vedem cazuri cînd oamenii se consolează cu speranţa că va veni cineva "de sus" pentru a ne rezolva toate problemele.

"Sectanţii" nu au recunoscut acest "pact" încheiat de "colaboraţionistul" Pavel cu "împărăţia Cezarului". Pentru ei, "puterea de la Dumnezeu" nu e un dar divin ci o încercare, trimisă de sus. Sensul vieţii constă în a trece cu demnitate prin această încercare, în a dovedi prin suferinţe credinţa adevărată. Această viziune i-a pus în opoziţie faţă de "lumea mare a organizaţiilor". În locul unei ierarhii verticale, caracteristică majorităţii religiilor, "sectanţii" au dezvoltat forme democratice de guvernare şi adoptare a deciziilor. Lipsa speranţelor în raport cu puterea "satanistă" a Cezarului a generat un fenomen de activism personal exemplar şi o responsabilitate personală pentru soarta lumii.

Din această perspectivă, faimoasa teză weberiană despre etica "protestantă" trebuie corectată. Merită să reflectăm asupra fundamentelor eticii protestatare, a credincioşilor "sectanţi" în raport cu majoritatea. Fenomenul antreprenorilor ruşi de succes din timpul Imperiului care veneau din rîndurile "credincioşilor de rit vechi" şi altor grupuri religioase ortodoxe disidente, este foarte cunoscut. Ernu arată că, chiar şi în timpul Uniunii Sovietice, cînd orice formă de antreprenoriat era privită drept crimă, "sectanţii" reuşeau să atingă succese economice importante. În familiile lor, un atribut al luxului sovietic atît de grăitor precum automobilul, era normă. În acelaşi timp, prosperitatea economică nu constituia un scop în sine. Din contra, ea era un rezultat colateral al autoidentificării spirituale care era însoţită de o distanţare pronunţată de "împărăţia Cezarului".

Pentru că a da jurăminte "Satanei" înseamnă un păcat de moarte, intrarea în Partidul Comunist, şi în consecinţă cariera sovietică, erau imposibile. În acelaşi timp, legea despre lupta contra "parazitismului" nu le oferea posibilităţi de a evita slujba la stat. Mulţi "sectanţi" se angajau, ca o formă de compromis, la posturi de muncă prost plătite - măturători, paznici, fochişti şi altele care ofereau în schimb mult timp liber. Ei arătau, prin exemple practice, justeţea maximei marxiste: "Timpul liber este bogăţia societăţii".

Întîi de toate aceştia învăţau meseriile "deficitare". Nu e nevoie de cercetări marketologice profunde pentru a înţelege că societatea sovietică a consumului nu asigura în multe domenii necesităţile cetăţenilor. În condiţiile "deficitului" total, sfera de aplicare a iniţiativei private era foarte largă. În Moldova "sectanţii" au creat companii agricole şi industriale "subterane". Comunitatea lui Vasile Ernu, de exemplu, s-a specializat în cusutul blănurilor şi articolelor din piele. Prin intermediul unor reţele de "fraţi întru credinţă", era controlat întregul proces de la cumpărarea materiei prime la realizarea producţiei pe întreg teritoriul URSS. Mulţi "sectanţi" se specializau în construcţia sau reparaţia locuinţelor particulare sau în brigăzile care operau lucrări de construcţie în unele gospodării colective depopulate.

"Baza" economică a creat condiţii pentru realizarea slujirii spirituale. "Sectele" se deosebeau prin solidaritate exemplară şi ajutor reciproc. Au fost create mecanisme eficiente pentru "protecţie socială" alternativă. Bătrînii singuratici şi bolnavii, nu doar membrii comunităţii, dar şi pur şi simplu vecini, erau ataşaţi, în caz de nevoie, unor familii concrete. Ernu îşi aminteşte că mama sa avea o zi specială a săptămînii în în care vizita persoanele nevoiaşe bătrîne: îi hrănea, îi lecuia, le făcea curăţenie. A fost deasemenea construit şi un sistem educaţional paralel - studierea colectivă a Bibliei. La fel, comunitatea a improvizat şi cîteva "case de cultură". Se adunau cînd la un membru al comunităţii, cînd la altul. Învăţau să cînte la diverse instrumente muzicale, repetau cîntece religioase. Ernu îşi aminteşte că practic toate serile şi mai ales zilele de odihnă erau ocupate de anumite forme de activitate în grup. Comunităţile religioase erau de fapt organizaţii autonome ce dispuneau, practic, de o infrastructură socială deplină. Eficienţa lor era sporită şi de multiplele contacte "orizontale" cu alte "secte" de pe teritoriul URSS. Ernu consideră că diferenţele dogmatice, în aceste contacte, treceau în planul doi faţă de necesitatea de a se opune Leviatanului sovietic.

Existenţa acestei lumi "paralele" se desfăşura în condiţiile unei adversităţi, atît din partea puterii cît şi din partea societăţii. Represiile din partea statului erau acceptate cu "înţelegere", ca o posibilitate reală de a dovedi propria credinţă. Mult mai greu era de suportat respingerea din partea "poporului". Ernu aduce mărturii ale bătrînilor care spun că represaliile staliniste erau mai uşor de suportat decît regimul legionar de la sfîrşitul anilor '30. Stalin pur şi simplu băga la puşcărie. Legionarii, care propovăduiau reîntoarcerea la adevăratele valori ortodoxe, asmuţau poporul împotriva "sectanţilor". Situaţia lor era mai rea chiar decît a evreilor. Evreii erau "străini" după natură. Iar cei care au abandonat dogmele creştine ortodoxe erau consideraţi a fi "trădători". Ura faţă de "sectanţi" ajungea pînă acolo încît acestora le era interzis să-şi îngroape morţii în cimitirele ortodoxe.

Cartea Sectanţii nu e doar o creaţie artistică "nofiction" sau o cercetare postştiinţifică în domeniul istoriei şi antropologiei. Aceasta este, într-o mare măsură , şi publicistică, adică o încercare de a influenţa situaţia contemporană, inclusiv din Moldova. Autorul se opune trendului etnocrat care domină societatea moldovenească contemporană, unde existenţa unor minorităţi etnice e văzută ca o "barieră" pe drumul "corect" spre Uniunea Europeană prin unirea cu România. Ernu arată că polietnismul tradiţional al regiunii noastre facilitează apariţia unor fenomene culturale şi spirituale originale. Mai ales că, subiecţii acestor căutări nu sînt intelectualii universitari, ci oamenii simpli ("truditorii"). Avem în faţă un exemplu unic de "creaţie populară" - reflecţii despre sensul vieţii, extrase din experienţa colaborării dintre credincioşii de rit vechi, coloniştii germani de rit protestant şi "evreii mesianici". Datorită acestor "trei surse" strămoşul lui Vasile Ernu - un negustor de cereale şi vite, care s-a mutat din Transilvania în Izmail la sfîrşitul sex. XIX, a început să se gîndească la viaţa veşnică. Jurămîntul spiritual a fost întărit de o uniune de sînge - căsătoria cu fiica unui evreu mesianic de profesie cizmar. Imaginaţi-vă aceste polemici fierbinţi despre tălmăcirea Bibilei între cizmar şi negustorul de animale. Ernu demonstrează că diversitatea etnică reprezintă bogăţia noastră comună, izvorul căutărilor spirituale reale şi potenţiale ale cetăţenilor ţării noastre.

Ideea unei democraţii "orizontale" în formă de reţea, bazată pe interacţiunea unor comunităţi autonome, capătă o actualitate deosebită pentru societatea moldovenească unde puterea, prin toate partidele, şi-a demonstrat caracterul său "satanic". Eşecul democraţiei reprezentative "verticale" în Moldova trebuie regîndit ca o necesitate de trecere la democraţia directă a societăţii informaţionale, la reţele "orizontale" de diferite feluri: economice, sociale, culturale. În procesul acestei reflecţii exemplul cărţii lui Ernu - democraţie directă+activism social şi responsabilitate - poate fi destul de fertil pentru alegerea viitorului ţării.

Flaubert spunea: "Doamna Bovary sînt eu". Cartea Sectanţii de asemenea explică fenomenul scriitorului român Vasile Ernu. Conştiinţa naţională a românilor se deosebeşte prin persistenţa unor tendinţe tradiţionale "de dreapta", de prezenţa unor fobii etnice. Nu le-au evitat nici fondatorii - Eminescu şi Alecsandri. Fascismul a devenit un fapt biografic ruşinos al celor mai mari genii ai veacului trecut - Eliade şi Cioran. Vasile Ernu se evidenţiază pe acest fundal prin asumarea unei poziţii de stînga care nu e deloc caracteristică establishmentului românesc contemporan care oscilează între un "darvinism" neoliberal şi un arhaims ortodox. Autorul este de asemenea şi un internaţionalist convins. Într-o ţară deloc rusofilă acesta nu se sfieşte să-şi demonstreze backgroundul său rusesc. În spatele meu se află marea cultură rusă - declară Vasile. Adică, acesta merge contra curentului intelectual dominant în România. Datorită Sectanţilor ajungem să înţelegem că urmaşul unei minorităţi care e gata să-şi apere cu preţul sîngelui credinţa, nu poate să fie altfel. Acest fapt îl face interesant publicului. Într-adevăr, de ce să mai citeşti ceea cu ce oricum eşti de acord? Cu Ernu multă lume nu e de acord, polemizează şi de aceea îl citesc. Aştept cu multă nerăbdare apariţia următoarelor volume anunţate ale Micii trilogii a marginalilor - Bandiţii şi IzgoiJidî.

Experienţe de viaţă sau despre libertate, iubire şi autenticitate

Ilinca Bernea
Cutia neagră
Editura Timpul, 2015

Citiţi fragmente din această carte.

*****
Experienţe de viaţă sau despre libertate, iubire şi autenticitate

Un roman care începe simplu, cu o frântură de viaţă şi experienţă complicată. Desfăşurare lentă care înşiruie în faţa ochilor momente disparate din viaţa unor personaje care ulterior se dovedesc a fi uniţi printr-un destin surprinzător şi complicat. Norman şi Tristan sunt cei doi bărbaţi ai romanului, locuitori ai Londrei, iar Irène este femeia care arde ca o flacără între ei împărtăşindu-se fiecăruia şi din fiecare, dar dăruindu-se total doar unuia.

Cine sunt cei doi? Aproape doi fraţi, căci s-au născut în acelaşi an şi au copilărit împreună, cunoscându-se poate mai bine decât fraţii. Amândoi sunt bântuiţi de aceeaşi pasiune: arta şi împărtăşesc în copilărie şi adolescenţă aproape aceleaşi pasiuni, idealuri, atitudini de nemulţumire şi revoltă. Dar pe unul îl cheamă, Norman, fiind parcă predestinat subordonării faţă de normativ şi normele sociale. Celălalt are iarăşi un nume predestinat: Tristan şi, asemenea eroului mitologic, este însetat de absolut: de absolutul formei artistice care să-l reprezinte şi mai ales, de iubirea absolută, dar şi de libertatea absolută. Un revoltat arhetipal. Cei doi nu puteau să continue împreună căci firile lor nu se asemănau. Norman este mult mai deschis spre adaptare, spre subordonare chiar, deoarece acceptă mai uşor atenuarea rebeliunilor sale şi se bucură când colectivitatea pe care îşi propune să o cucerească îl şi adoptă recunoscându-l ca pe unul dintre ai ei. Emma, viitoarea lui soţie, fiică de lord britanic, este cu adevărat o aristocrată a demnităţii şi respectului faţă de promisiunea dată. Este şi ea un produs al normelor şi prezervării lor cu orice preţ, chiar cu acela de a fi o perioadă, renegata familiei.

Irène în schimb este o intrusă. Vine dintr-o altă lume, cea continentală, mai precis, din Flandra valonă. S-a născut într-un oraş idilic, într-o familie valonă. Mama ei preferă să nu îi strice anii tinereţii şi ai explorărilor vieţii şi nu îi spune că este bolnavă de cancer. Irène, asemenea mamei ei, are o sensibilitate de tip mediteranean, latin şi o conştiinţă instinctivă cu privire la ceea ce înseamnă sacrificiul de sine. Este cumva reversul afectiv şi instinctiv al Emmei, cea raţională şi conservatoare. Este capabilă să "simtă" cu tot trupul şi firea ei fiinţa interioară a lui Tristan doar privindu-i chipul dintr-o fotografie adolescentină. Este şi ea o Isoldă în stare să trăiască intens marea iubire şi marea întâlnire a vieţii. Şi, asemenea Isoldei mitologice, se jertfeşte pe altarul iubirii ei absolute: îi donează lui Tristan un plămân şi preferă să moară atunci când află că este bolnavă de cancer decât să accepte o viaţă lipsită de integralitatea feminităţii ei profunde.

Romanul este de fapt o explorare atentă a "cutiei negre" care pare a fi, aşa cum spune autoarea, "un soi de memorie instinctuală" nu una care înregistrează acţiuni şi date tehnice (raţionale) precum dispozitivele avioanelor, atât de cunoscute şi atât de sumbre în fapt căci ele ne povestesc despre ultimele clipe ale unor semeni care deja nu mai sunt când aflăm noi despre conţinutul acelor dispozitive... Memoria aceasta include întreaga experienţă nerostită şi care aproape că nu a ajuns "în cercul luminos al raţiunii" rămânând cumva fragmentară dar vie, intensă, în fărâmiţarea ei. De altfel, textul ne spune că în memorie nu există cronologie şi că fiecare amintire este o lume în sine. Mai mult chiar, se confirmă gândirea heracleitică: "un om este o curgere, nu o entitate" căci, evident, el devine, se modifică modelându-se pentru sine şi prin sine. Toate acestea permit accentuarea sentimentului pe care îl au personajele, acela de a fi trăit vieţi multiple care, în plus, sunt modificate, deviate, de mediul în care trăiesc personajele. De altfel, titlul primei expoziţii pe care cei doi tineri studenţi la facultatea de arte o organizează este emblematic pentru propria lor existenţă: Ţara oglinzilor strâmbe. Aflăm că printre tablourile create de Tristan era unul semi-abstract, cu texturi diferite, care reprezentau ceva asemănător unor ochi ce păreau să spioneze lumea de undeva de dincolo de nişte draperii nedefinite precis... Este cert că principiul terţului exclus nu funcţionează în acest univers ambiguu, fluid, vag ci mai degrabă al terţului inclus, specific imaginarului, imaginaţiei şi afectivităţii. Iar tabloul, în viziunea lui Tristan, trebuie să fie un tablou-fereastră spre acea lume incertă, incitantă... Autorul unui asemenea tablou este, asemenea picturilor lui Schiele, un tânăr-bătrân, un tânăr îmbătrânit înainte de vreme şi un bătrân care este capabil de pasiunile tinereţii cu aceeaşi vie ardoare.

Poate că una dintre explicaţii a căror nevoie o resimţim citind romanul ne-o dă viaţa pe care cei doi sunt forţaţi să o trăiască într-un "sistem" închis, dificil de acceptat, dar şi pretenţios cu cei care vor să îi treacă barierele: societatea contemporană britanică, londoneză în special. Este un mediu care strâmbă, transformă reducând la norme, constrângeri şi rigori în viziunea personajelor romanului. Iar cei doi tineri artişti, plini de energie vitală şi creativă, reacţionează diferit la constrângeri. Dacă Norman, după unele oscilaţii juvenile în care trece de la conformism la revoltă, va sfârşi prin a se supune Normei, Tristan rămâne un revoltat perpetuu, un căutător disperat al libertăţii. Sistemul se exercită constrângător asupra lor încă din primii ani de şcoală când cei doi sunt obligaţi să urmeze o educaţie cu caracter religios unde află că orice manifestare emoţională necontrolată raţional şi netemperată cu grijă trebuie considerată o intervenţie a Răului în fiinţa lor. Apoi, lipsurile cotidiene, începând de la hrană şi îmbrăcăminte, lupta continuă pentru un job umil care să le asigure strictul necesar pentru a-şi putea pune în operă ideile, oboseala continuă şi dorinţa arzătoare de a ajunge totuşi să dea expresie artistică acelor idei, toate acestea vor lăsa urme adânci în sufletele lor mutilate astfel de sistem. Oraşul-hidră, care devorează fără milă, accentuează această stare angoasantă. Găsim numeroase meditaţii amare despre deosebirea dintre fiinţa naturală şi cea socială. Chiar educaţia este privită ca o manieră de transformare a omului într-un individ instrumentalizabil, util societăţii, nu într-un om liber şi autentic.

Poate tocmai de aceea se naşte nevoia de fugă din realitate. Unul dintre postulatele lui Tristan-adolescentul afirmă că "nimeni nu trăieşte în realitate", că existenţa trebuie să presupună contopirea realităţii cu ficţiunea, cu imaginarul, cu reveria. Nu mai este de mirare astfel că pentru Tristan, adevărata artă trebuie să exprime ceva despre cum se poate supravieţui în afara sistemului.

Soluţia lui Tristan este plăcerea, "cea mai intensă şi fascinantă formă de energie umană". Şi-o va căuta în toate formele ei de manifestare dar cu precădere în cea oferită de "paradisurile artificiale". Plăcerea se asociază cu ludicul, cu tot ce ţine de joc gândit ca o modalitate de eliberare de constrângerile sistemului, deşi jocul însuşi presupune, cum ştim, acceptarea unor norme dar altele decât cele ale "Sistemului". Doar că Tristan consideră că viaţa îşi bate joc de oameni, că existenţa este asemenea unui joc de cărţi iar el nu vrea să se supună aleatoriului, imprevizibilului venit din exterior, dinspre Sistem. Ca urmare, se joacă cu jocul; jocul i se pare incitant pe când seriozitatea este "fadă". Se doreşte un "bufon" care se distanţează de tragismul acesta funciar al vieţii prin râs, un hohot de râs amar. Consideră că singurul personaj din cărţile de joc care i s-ar potrivi este joker-ul căci acesta este cel exclus mai întotdeauna din jocul propriu-zis - ca şi el însuşi care se exclude şi este marginalizat de Sistem. De altfel, opţiunea pentru comic, unul ironic şi trist, l-a însoţit încă de la primul mare succes artistic şi de piaţă. Opera care l-a consacrat s-a intitulat Înţeleptul zen în dialog cu gândacul de bucătărie. Intre acest titlu şi, de pildă, Prima aventură celestă a Domnului Antipirină scrisă de Tristan Tzara în plină desfăşurare pariziană a Dadaismului din anii 1919-1920, nu pare să fie o deosebire prea mare. Să ne amintim totodată ce spunea Tzara în celebrul lui Manifest DADA din 1918: "Nu recunoaştem nici o teorie. Ne-am săturat de academii cubiste şi futuriste, laboratoare de idei formale. (...) Sunt împotriva sistemelor. Cel mai acceptabil dintre sisteme este acela de a nu avea nici unul. (...) Orice produs al dezgustului susceptibil de a deveni o negare a familiei este dada; protest cu pumnii strânşi într-o mişcare distructivă,: dada; (...) abolirea logicii, dans al celor lipsiţi de creativitate: dada; (...) Libertate; DADA, DADA, DADA, urlet al culorilor crispate, împletire a tuturor contradicţiilor, a ceea ce este grotesc şi a inconsecvenţelor: VIAŢA." De altfel arta lui Tristan (personajul din roman dar chiar şi a lui Tzara) este un efort continuu de transfigurare a realităţii banale, sumbre, apăsătoare, este "o încercare de a extrage muzica din zgomot", spune Irène. Norman îl consideră un artist expresionist căci tumultul interior nu se lasă stăpânit de norme ci se exprimă violent, ca un ţipăt interior crispat. Norman nu va reuşi niciodată să atingă această intensitate maximă a expresiei deşi el este teoreticianul, expertul în artă, profesorul de cunoaştere artistică. El va ajunge doar un... impresionist căci desprinderea de realitatea normativă îi este imposibilă. Tristan este "cool" şi "hot", liric şi ludic pe când Norman nu poate atinge decât calmul şi echilibrul, raţionalul şi cel mult impresia dar supravegheată atent de gândire ca în tablourile impresioniste unde tehnica vorbeşte despre cumpănirea atentă a fiecărei tuşe de penel, a fiecărei pete de culoare care trebuie să recompună într-un tot privit de la o anumită distanţă, lumea realităţii. Este o imagine lucrată, muncită raţional a ceea ce s-ar vrea impresia vizuală a fugitivului şi incertului.

Textul ne mai spune că Tristan a trăit ca un condamnat la moarte care este conştient că trebuie să moară la o dată precisă. Este cert că o asemenea sabie ce planează deasupra capului nu poate decât să exacerbeze orice trăire, orice clipă, să-i scoată în evidenţă greutatea irecuperabilă. Este posibil că Socrate va fi experimentat şi el momente de acest fel aşa cum ne sugerează titlul subcapitolului Scurt preludiu pe o temă socratică. Dar este cert că Tristan suferă mai degrabă de un mal de siècle asemenea poeţilor blestemaţi sau este chiar prada unor sentimente de anxietate de factură kierkegaardiană. Tristan "confundă libertatea cu decadenţa", ne spune textul.

Numeroase sunt pasajele în care se discută diverse teorii şi aplicaţii ale gândirii estetice, despre rolul artistului în societate, despre gânditori şi artişti, despre curente şi mişcări culturale. Dar, dincolo de acestea, tema de bază este a angajării directe, autentice, în viaţă, în fluxul permanent al fiinţării. Iar această angajare se face prin iubire, prin prea multă iubire. O iubire atât de intensă şi sensibilă încât îl poţi cunoaşte intuitiv pe cel care-ti va deveni partener privindu-i o fotografie de tinereţe. De altfel, romanul este unul al iubirii şi al împărtăşirii ei până la sacrificiu. Iar acest gest ultim îl face Irène, femeia capabilă să înţeleagă nerostitul cu ajutorul simţirii, al unei conştiinţe emoţionale obscure, tăcute, care pare a proveni dintr-o "cutie neagră" specială. Triada aceasta a iubirii poate fi văzută şi ca o reactualizare a metaforei sufletului aşa cum ne apare în viziunea platonică a vizitiului cu cei doi cai zvăpăiaţi. Doar că punctul de vedere raţionalist al platonismului nu mai funcţionează. Norman este departe de a fi "vizitiului" atelajului. Tristan - nărăvaşul nu este doar instinctualul. Irène, la rândul ei, are o conştiinţă emoţională extrem de rafinată, de sorginte romantică. Mai degrabă am putea apela la arhetipurile lui Jung, la animus şi anima căci fiecare dintre ei au manifestări care vorbesc despre prezenţa femininului în masculinitate, de o anumită feminitate profund înţeleasă şi chiar resimţită din interior la cei doi bărbaţi care iubesc, în grade diferite, aceeaşi femeie. Iar feminitatea atât de fragilă şi graţioasă a Irènei este capabilă de un curaj îndeobşte atribuit masculinului: decizia de a dona o parte din propriul trup celui iubit, o mutilare voluntară în favoarea înnoirii vieţii celui iubit dar şi decizia de auto-condamnare la moarte prin renunţarea la o altă mutilare, care i-ar fi ciuntit bucuria iubirii. Să nu uităm că numele Irène vine din grecescul Eirene care denumeşte pacea, pacificarea. Este adevărat că Irène, personajul acestui roman, este destul de departe de pacea sufletească pe care o va găsi de pildă prietena ei de liceu, Amélie, care se decide să se retragă în viaţa monahală. Irène este o însetată de pace pe care o caută în iubirea pentru jumătatea găsită, poate în sentimentul cel mai îndepărtat de un asemenea confort psihic. Potrivit lui Aristofan din dialogul platonic Symposion, acea pace a existat doar în vremuri mitice când jumătăţile acestea făceau parte dintr-un tot puternic şi suficient sieşi dar care, tocmai prin unitatea aceea care părea indestructibilă a stârnit invidia zeilor care au decis să împartă întregul în jumătăţi sortite să se caute mereu. Şansa de a regăsi jumătatea iniţială este extrem de mică, iar dacă o regăseşti nu înseamnă că şi reuşeşti să recompui pentru eternitate întregul originar. Căci Sistemul, dar mai ales Viaţa, trăită în trup, îşi au mersul lor, care nu coincide cu căutările individuale himerice, dar frumoase. Tocmai de aceea textul, spre sfârşitul lui, ne spune că nu există un rost al lucrurilor, o noimă a lor, ci doar frumuseţea lor. Ca urmare, dacă ar exista o învăţătură a lecturii acestui roman, ea ne-ar arăta că "trebuie să renunţăm la tendinţa de a moraliza totul", aşa cum spunea Tristan într-un interviu pentru o revistă intitulată Aesthetica. "Cel mai mare duşman este gândirea raţională" care ne obligă să ne supunem unor rigori artificiale, "formatându-ne" pentru un tip anumit de parcurs vital.

Autoarea îşi organizează întregul text asemenea unui flux fără limitări şi norme în care aflăm despre personaje din propriile lor meditaţii sau din cele spuse de alte personaje obţinând astfel oglindiri mai mult sau mai puţin deviate, care caută să recompună imaginea originară, la care nu vom avea acces niciodată. Timpul curge după alte reguli decât cele cronologice deşi încearcă, astfel, să restabilească o cronologie oarecum obiectivă a subiectivităţii personajelor. Este un timp al coincidenţei opuşilor sau al "terţului inclus" (expresia apare în capitolul Erupţii subcutanate).

Romanul începe în aprilie 2015, dar merge până în 2021, revenind de multe ori în trecut, fie cel din 1981, fie chiar din anii 1950. Este un text care curge înaintea ochilor sensibili şi care se conturează impresionist pentru a crea tablouri vivante ale vieţii cotidiene dar şi ale tumultului interior. Căci marea acţiune nu este aceea a evenimentelor, faptelor concrete ci, mai degrabă, a evenimentelor sufletului, a trăirilor interioare, intense, fără limite precise, care se topesc una în alta formând marele fluviu al vieţii, şi, de ce nu, cutia ei neagră".

(Prof. Mihaela Alexandra Pop, Facultatea de Filosofie, Bucureşti)

Festivalul George Enescu în era Holender

Festivalul "George Enescu" în era Holender
Ioan Holender, Livius Ciocârlie, Emil Hurezeanu,
Dan Dediu, Ioana Marghita, Sever Voinescu
Editura Operei Naţionale Bucureşti, 2015



*****
O carte-mărturie despre evoluţia celui mai prestigios eveniment cultural din România

Apărută la Editura Operei Naţionale Bucureşti, cartea Festivalul "George Enescu" în era Holender, reuneşte texte semnate de Ioan Holender, Livius Ciocârlie, Emil Hurezeanu, Dan Dediu, Ioana Marghita şi Sever Voinescu şi aduce în prim-plan momente din istoria, mai mult sau mai puţin recentă, a Festivalului "George Enescu", prezentate cititorilor din perspective diferite de către cei şase autori, dar şi legătura dintre personalitatea lui Ioan Holender şi cel mai prestigos eveniment cultural al României.

Evenimentul de lansare a cărţii Festivalul "George Enescu" în era Holender, va avea loc vineri, 4 septembrie 2015, ora 14.00, la Ateneul Român, instituţie pe scena căreia s-au desfăşurat multe dintre momentele muzicale de excepţie petrecute de-a lungul anilor în cadrul festivalului. La evenimentul de lansare vor participa alături de autori şi reprezentanţi ai Editurii Operei Naţionale Bucureşti şi personalităţi din lumea culturală bucureşteană. În aceeaşi zi, în pauza concertului susţinut de Staatskapelle Dresden care va avea loc la Sala Palatului începând cu ora 19.00, domnul Ioan Holender va susţine şi o sesiune de autografe.

Cartea Festivalul "George Enescu" în era Holender se va putea achiziţiona în ziua lansării de la punctele de vânzare ale Operei Naţionale Bucureşti aflate la Ateneul Român şi Sala Palatului, dar şi de la Casa de bilete ONB, urmând ca după deschiderea stagiunii 2015-2016 a instituţiei, volumul să poată fi achiziţionat şi de la Librăria Operei Naţionale Bucureşti.

Fragmente

Îngăduiţi-mi, vă rog, să mă abat încă din introducere de la povestirea cronologică promisă şi să aştern pe hârtie problema, preocuparea mea din ce în ce mai intensă referitoare la faptul că, într-un răstimp previzibil, măsurabil şi zilnic tot mai apropriat, mă îndrept către optzeci de ani trăiţi, fără vreo certitudine că voi atinge pragul. Niciodată până acum nu am fost obsedat de îmbătrânire, de sentimentul ori gândul că aş fi ceea ce numim un bătrân. Când mă îndreptam către şaptezeci de ani, eram în plin fuleu directorial şi ştiam că această cursă va mai continua încă cinci ani. Nu mă gândeam nicidecum la ceea ce va veni după. Când a sosit momentul, am fost copleşit de modul în care am fost sărbătorit atât în Operă, cât şi în afara ei. Mi-au fost conferite distincţii peste tot: în Franţa, Italia, Germania, chiar şi în Japonia. Mi s-au acordat decoraţii deosebite şi astfel am devenit cavaler, ofiţer şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi şi în diferite oraşe. Le-am luat pe toate din mers, fără a trage o linie, până când lucrurile se petreceau într-un ritm firesc, de la sine, ca să spun aşa. În aproprierea pragului de şaptezeci de ani s-au ivit, însă, două situaţii care m-au făcut să mă poticnesc pe drum. Una a fost operaţia pe cord deschis pentru repararea inimioarei mele, care părea să nu mai bată cu hărnicia de până atunci. Cealaltă, mult mai profundă decât cea legată de sănătatea mea, s-a petrecut atunci când mi-a devenit limpede că mama, ajunsă la nouăzeci de ani, îmbătrânise. Au trecut nouă ani de când mi s-au introdus bypassurile şi fac în continuare tot ce am făcut şi înainte: tenis intensiv - redevenit o preocupare cotidiană -, schi, înot şi până şi de fumat m-am reapucat, în limita câtorva ţigări pe zi. Doar controalele periodice şi câteva medicamente îmi mai amintesc de operaţia reuşită. Dar, pe măsură ce timpul trece, plecarea mamei mele devine din ce în ce mai prezentă. Gândul mă duce chiar zilnic la faptul - căci este un fapt - că îmi sunt numărate zilele. Oare până când voi avea favoarea destinului de a putea face tot ceea ce fac? (...)

Festivalul Enescu a avut, încă de la prima ediţie din 1958, o importanţă deosebită pentru mine. În acele vremuri tulburi am fost exmatriculat din toate facultăţile din ţară şi aruncat astfel de pe traiectoria de până atunci. Ajunsesem o existenţă eşuată la 23 de ani, fără prezent şi fără viitor. Încercând să obţin "iertare" pentru ceea ce am spus în cantina studenţilor politehnişti de la Timişoara şi a dus la exmatricularea şi punerea mea pe lista neagră a duşmanilor de clasă şi ai societăţii socialiste, am ajuns la Bucureşti şi aşa am avut ocazia să intru pentru prima dată la Ateneu. Nici nu mai ştiu cum am reuşit să fac acest lucru, probabil cu ajutorul scriitorului Al. Mirodan, care pe vremea aceea era, încă, o vedetă literară. Dublul Concert de Bach, interpretat atunci de David Oistrah împreună cu Yehudi Menuhin şi dirijat de George Georgescu, mi-a rămas în suflet până în ziua de astăzi. Nu ştiam pe vremea aceea prea multe despre Festival, cum s-a născut şi cum a evoluat. Dar ştiam că era ceva deosebit de important pentru ţara noastră. Când bunul şi iubitul meu prieten, regretatul Ludovic Spiess, a preluat după Revoluţie conducerea artistică a acestui festival am înţeles că urma să devină un eveniment de calitate şi eminent într-o Românie de atunci liberă. Nici măcar nu visasem vreodată să-l conduc, la fel cum, în general, nu am visat nici să realizez tot ceea ce am realizat. Visurile mele au fost întotdeauna dominate de ceea ce până la urmă nu am reuşit să devin. (...)

Am spus mereu că am venit cu bucurie şi plec cu plăcere. Sunt conştient de faptul că tot ce are un început are şi un sfârşit. Este firesc să fie aşa şi este important să ştii când este timpul să te retragi, înainte de a deveni indezirabil, căci şi acest fapt vine negreşit, la un moment dat.

(Ioan Holender)

Prieteniile din prima vârstă, când dispar, dispar definitiv. În cazul celei cu Holi, despărţirea forţată a conservat-o ca într-un frigider. Îi făcusem un portret literar, pe care avea să-l citească ("De unde ai scos tu că am un nas ca ciocul de porumbel, şi asta n-ar fi nimic, da' şi că mă băteai la tenis!?"), dar altfel nu mă mai gândeam la el. Până într-o zi, la începutul anilor '90, când a sunat la poartă şi, văzând deschisă fereastra camerei mele, a strigat: "Ieşi afară, Ciocus, că-s io, Holi", de parcă nu trecuseră treizeci şi cinci de ani. De atunci, am reluat partida noastră de tenis, acum doar în vorbe, de jucat mai joacă numai el. "- Şi zici că aşa, mă băteai cu 6-2, 6-3... Ia, hai să facem noi un simplu, să vedem cum stăm! - Nu pot. Tu eşti orgolios şi mi-ar părea rău să te bat". (...)

Astăzi, Ioan Holender este o personalitate de talie europeană - e redundant s-o spun. Ce uimeşte este faptul că premisele - anii lui din ţară şi prima perioadă vieneză - nu promiteau aşa ceva. Măsurând distanţa, nu se poate să nu te întrebi care a fost secretul lui. Nu am pretenţia de a-l desluşi aici, încerc numai să pun cap la cap câteva aspecte ale naturii lui Holender care pot oferi un început de răspuns. (...)

Fiindcă ascensiunea lui Ioan Holender n-a însemnat satisfacerea unei ambiţii, ci rodul unei pasiuni, ea nu l-a făcut să se schimbe. A rămas cel pe care l-am cunoscut acum mai bine de cincizeci de ani. Onorurile şi frecventarea unor mari personalităţi nu l-au ameţit. A rămas acelaşi cu prietenii de demult (de curând, s-a dus să-l caute pe unul tocmai la Oţelu Roşu). N-a uitat nimic, păstrează totul în suflet. Faptul că şi-a păstrat umorul şi naturaleţea nu-i strică defel.

(Livius Ciocârlie)

De Holender te apropii, inevitabil, cu anumite prejudecăţi social-culturale, mai ales atunci când eşti familiar oarecum cu lumea germană şi austriacă şi altfel decât din literatură şi muzică. Dar fără să te îndepărtezi de ele, pentru că nu poţi.

Ioan Holender, în această dimineaţă cenuşiu-spălată de februarie, conversând jovial cu prietenii în vârstă din Timişoara, îşi şterge tacticos raglanul de zahărul pudră fluturat de pe langoşă, îşi priveşte mama cu tandră admiraţie, cu ochii lui atât de vii şi albaştri, care sunt şi ochii ei. Aşa l-am cunoscut, filmându-l ore în şir. (...)

"Venitura", transfugul, eventual, în traducere nebinevoitoare. Aşa l-au numit, ani în şir, criticii muzicali şi jurnaliştii vienezi, impregnaţi, chiar fără să vrea, de şovinismul cultural metropolitan, pe Ioan Holender, timişoreanul, stabilit în 1959 în Austria. Fostul student exmatriculat din motive politice, figurant entuziast şi bariton accidental pe malul Begăi, îşi ia viaţa în mâini. Într-un fel, şi revanşa. Redevine bariton de provincie la Sankt Pölten şi în Germania. În 1966 revine, după cei şapte ani canonici ai primenirii, la Timişoara, pe scena Operei.

Se reprofilează ca impresar şi, în anii '70, e unul din principalii angajaţi ai firmei Starka, o instituţie a descoperirii şi promovării soliştilor de operă. În 1972, ajunge şeful agenţiei, pe care o cumpără "prin propria muncă", aşa cum avea să scrie în Autobiografie. Până în 1988, când e numit Secretar General al Operei din Viena, îi cunoaşte bine şi de aproape, lansându-i pe cei mai mulţi dintre ei, pe Ludovic Spiess, Ileana Cotrubaş, Ion Buzea, David Ohanesian, Rolf Liebermann, Márta Szirmay, Sylvia Sass. Ca impresar avusese de-a face cu Domingo, Carreras, Katia Ricciarelli, Leo Nucci, Agnes Baltsa, Edita Gruberova, Renato Brusson. A fost legat frăţeşte de Baronul Eberhard Waechter, care-l aduce în conducerea Operei, o figură de proră a vieţii culturale vieneze. Dar Waechter moare subit în amiaza vieţii.

Cancelarul Franz Vranitzky îl numeşte atunci pe Holender, la 2 aprilie 1992, Director General al Operei şi, pentru patru ani, şi al Operetei din Viena.

(Emil Hurezeanu)

Există oameni construiţi din mai multe bucăţi: din trunchiuri diverse, din rădăcini, din coajă, din şipci, din vreascuri sau chiar din prefabricate. Mulţi contemporani sunt construiţi din bucăţi prefabricate, înăuntrul cărora nu e decât rumeguş, ascuns de un placaj subţire. Dar există, mai rar, şi oameni făcuţi dintr-o singură bucată. Ei bine, Ioan Holender este un om dintr-o bucată.

Dar când spui despre un om că e "dintr-o bucată"? Un răspuns posibil ar fi: atunci când comportamentul său este unul clar, neambiguu, generos, dar totodată hotărât, dând seama de un om întreg, realizat pe toate planurile, fără frustrări şi complexe. Un om liber, care ştie ce vrea şi ştie unde vrea să ajungă. În acest sens, Ioan Holender este un om "dintr-o bucată", dar este şi ceva mai mult, pentru că posedă o viziune unică a fenomenelor pe care le coordonează. Se poate spune, aşadar, că este şi un om talentat la ce face, adică talentat la a conduce. (...)

Pentru a conduce foarte bine îţi trebuie şi mai multe calităţi: în primul rând inventivitate. Apoi, pe rând, maleabilitate, răbdare, tenacitate, ambiţie, putere de convingere, şarm şi multă capacitate de a îndura, precum şi rapiditate de decizie. Pe toate acestea le-a dovedit Ioan Holender în organizarea Festivalului "George Enescu". Fără el, acest mirabil festival nu ar fi ajuns fenomenul cultural care este în contemporaneitate. Viaţa culturală românească trebuie să-i fie recunoscătoare pentru momentele pe care le-a făcut posibile, le-a intermediat asemenea unui mesager generos şi binevoitor.

(Dan Dediu)

Poate că pentru mulţi, Enescu reprezintă doar cupola sub care Festivalul se desfăşoară, un nume reprezentativ pentru România, un muzician de geniu şi atât. Poate că nu-i sesizează amprenta caldă, profund umană, sensibilitatea şi rafinamentul ce se prelungesc prin fire nevăzute dinspre personalitatea sa unică înspre muzica lui, către Festivalul ce-i poartă numele. Există atâta viaţă, atâta emoţie în primele ediţii ale Festivalului, sentimente care stau ascunse în spatele cuvintelor aşternute pe hârtiile subţiate de timp, în muzica păstrată pe benzi, există tristeţea anilor săi gri, în care evenimentul devenise o manifestare conjuncturală, există speranţa unui nou început şi satisfacţia maturizării, încât este imposibil ca în final să nu empatizezi profund cu toată evoluţia sa. (...)

Când a acceptat, în 2003, să se implice activ în organizarea evenimentului, Ioan Holender mai avea în faţă 7 ani de directorat la Opera de Stat din Viena, unde rămâne cel mai longeviv manager din istoria prestigioasei instituţii. Asta înseamnă o imensă experienţă pusă din acel moment în serviciul evenimentului muzical românesc. Ioan Holender a preluat Festivalul după o perioadă importantă, de acumulări începute odată cu ediţia din 1991, şi l-a dus către maturitate, reinventându-l sub nu puţine aspecte. De exemplu, printre obiectivele sale majore în 2005 s-au numărat prezentarea şi promovarea creaţiei enesciene de către marii artişti invitaţi, promovarea creaţiei contemporane româneşti, includerea laureaţilor ediţiilor precedente ale Concursului în Festival şi deschiderea către direcţii repertoriale noi, precum jazzul şi world music, o măsură managerială strategică prin care s-a urmărit stimularea interesului unor segmente cât mai largi din rândul publicului tânăr către aceste zone muzicale. De altfel, o trăsătură a perioadei Holender rămâne curajul de a tatona zone de nişă, care, în funcţie de succesul la public, au fost perpetuate sau nu ulterior.

(Ioana Marghita)

Auzul are, ca simţ, două misiuni. Una animalică, ancestrală - aceea de a ne avertiza când vine un pericol. A doua omenească, profundă - aceea de a ne ajuta în comunicare. Pentru prima misiune, auzul pur şi simplu este suficient. Pentru a doua, însă, auzul trebuie să evolueze în ascultare. Ducând auzul spre ascultare, Festivalul "George Enescu" civilizează nu doar oraşul acesta trist, haotic, strident, neiubit şi etern prost condus, ci şi pe spectatorii săi. Fac pariu că printre miile de spectatori ai Festivalului, o mare parte dintre ei trăiesc experienţa ascultării cu adevărat doar o dată la doi ani, în Sala Palatului sau în Ateneu. Avea dreptate Aristotel când spunea că ochii sunt organe prin care pătrunde în om tentaţia, iar urechile sunt organe prin care pătrunde în om educaţia. (...)

Nu l-am cunoscut pe Ioan Holender până foarte recent. Fireşte, ştiam cine este, ştiam o grămadă de lucruri despre ce a făcut, auzisem legende şi poveşti, îl văzusem în interviuri. Îmi plăcuse, mai ales pentru că am o slăbiciune totală pentru personalităţile flamboaiante, bine conturate şi lipsite de inhibiţii, pline de umor şi mult înţelegătoare cu ale vieţii: oameni bine trăiţi, cu alte cuvinte. Dar până când am început să vorbim despre această carte, pe la începutul anului, nu avusesem ocazia să stau de vorbă cu el. L-am cunoscut, aşadar, când era deja pensionar din punct de vedere vienez şi înaintea ultimului Festival Enescu pe care îl conducea ca director artistic, din punct de vedere bucureştean. Chiar şi aşa, am cunoscut un om ocupat. Călătorea regulat prin Europa pentru o emisiune culturală pe care o realiza la o televiziune privată austriacă, dar şi în lumea toată, fiind consilier al unor mari teatre de operă din lume, de la Metropolitan, la Balşoi. Deşi pensionar la Viena şi la capăt de drum la Bucureşti, Ioan Holender este încă un om care are treabă în lumea largă. La prima noastră întâlnire, i-am spus că mi s-ar părea potrivit să facă o carte-dialog cu cineva bine familiarizat cu Festivalul Enescu. Cred mult în cărţile-dialog pentru că sunt spontane, captivante pentru cititor şi foarte subiective. Am ajuns, cu vârsta, să privesc cu mefienţă obiectivitatea, care mi se pare doar o mică trişerie, şi să apreciez tot mai mult subiectivitatea, ca exerciţiu cu sinele în efortul spre onestitate. În faţa acestei sugestii, însă, Ioan Holender a replicat imediat: "Nu. Mie îmi place să scriu. Eu mi-am scris toate cărţile şi vreau să scriu şi acum. În plus, nimeni nu ştie să-mi pună întrebări mai potrivite decât cele pe care mi le pun eu singur." Faptul că lui Ioan Holender îi place să scrie mi-a produs, pe loc, o impresie pozitivă. Cred că oamenii care simt bucuria scrisului au ceva în plus faţă de ceilalţi, au nu doar un fel mai personal de a se exprima, ci şi un fel mai asumat de a trăi. (...)

Festivalul Enescu a beneficiat enorm de pe urma acestei combinaţii între gândire şi capacitate de acţiune care îl caracterizează pe Ioan Holender. Nu ştiu de ce, dar primesc cu rezerve serioase afirmaţiile cârcotaşilor care spun că, dacă ar fi avut şi ei pe mână banii Festivalului, ar fi putut realiza programe de acelaşi calibru. Ca să înşiri orchestre şi muzicieni precum cei veniţi la Festival în ultimii 10 ani, trebuie să ai ceva mai mult decât bani. O anume experienţă managerială la nivel înalt, o profundă cunoaştere a mecanismelor adesea ascunse care stabilesc agendele marilor muzicieni ai lumii, dar şi un savoir faire special îmi par absolut necesare pentru a reuşi organizarea unui şir de ediţii ale Festivalului Enescu precum au fost cele din ultimii 10 ani. Se vede de la o poştă că, sub directoratul lui Ioan Holender, Festivalul a devenit, dintr-unul provincial şi cam prăfuit, care trăia încă din amintiri glorioase de prin anii 1960-1970 şi care se lăuda cu harnice participări de rang secund în Europa, unul de primă mână, în care se întâlnesc forţele muzicale cu adevărat excepţionale ale timpului. Pe această linie de evoluţie, fără îndoială că Festivalul a atins apogeul. Iar meritul lui Ioan Holender, repet, este imens. De aici înainte, fie vom păstra ceea ce avem, fie vom merge în altă direcţie. Decizia cu privire la viitorul Festivalului "George Enescu" este una de mare importanţă. Din păcate, la această decizie vor contribui, româneşte, mult mai multe decât ar trebui.

(Sever Voinescu)

Analfabeta care ştia să socotească

Jonas Jonasson
Analfabeta care ştia să socotească
Editura Trei, 2015
Traducere din suedeză de Laura von Weissenberg



*****
Intro

După o lungă carieră de jurnalist, consultant media şi producător TV, Jonas Jonasson decide să înceapă o nouă viaţă. Lucrează la un manuscris, vinde drepturile de autor unei edituri importante din Suedia şi se mută apoi într-un orăşel de pe malul Lacului Lugano din Elveţia, la doar câţiva metri de graniţa italiană. Manuscrisul devine un roman, Bărbatul care a împlinit 100 de ani şi a sărit pe fereastră. În 2010 a fost cea mai bine vândută carte din Suedia. La Editura Trei a apărut în 2011.

Analfabeta care ştia să socotească e povestea unei fete care a încercat să-şi schimbe viitorul, sfârşind prin a produce tulburări majore la nivel mondial. Un roman savuros despre noroc, dragoste, bombe nucleare şi relaţii internaţionale.

Nombeko Mayeki fuge de cel mai nemilos serviciu secret internaţional - împreună cu trei surori chinezoaice, doi fraţi gemeni care sunt, oficial, aceeaşi persoană, şi un fermier bătrân. Iar soarta regelui Suedei - şi a lumii - stă pe umerii ei.

Ideea de la care pleacă acest roman este aceea că poţi schimba soarta lumii chiar dacă eşti de cea mai umilă condiţie. (The Observer)

O satiră necruţătoare ce ne poartă prin toată lumea: de la liberalii suedezi, la colonelul Gaddafi, la apartheid şi, desigur, la prim-ministrul Africii de Sud, B.J. Vorster. (The Times)

Pe fundalul relaţiilor politice internaţionale, Jonasson îmbină realismul cu cea mai pură fantezie. (The Guardian)

***
Fragment

Statistic vorbind, probabilitatea ca o analfabetă născută în anii şaizeci în Soweto să ajungă la maturitate şi, într-o bună zi, să se găsească încuiată într-un camion cu cartofi împreună cu regele şi prim-ministrul Suediei este una în patruzeci şi cinci de miliarde şapte sute şaizeci şi şase de milioane două sute douăsprezece mii opt sute zece.

Şi asta, după socotelile sus-numitei analfabete.

Partea 1

"Diferenţa dintre prostie şi genialitate este că genialitatea îşi are totuşi limitele ei."
(Albert Einstein)

Capitolul 1.
Despre o fetiţă ce locuia într-o colibă şi despre bărbatul care,
după ce a murit, a ajutat-o să scape de acolo

Într-un anumit sens, curăţătorii de latrine din cel mai mare ghetou din Africa de Sud se puteau considera norocoşi, căci aveau şi locuri de muncă, şi un acoperiş deasupra capului.

Pe de altă parte, statistic vorbind, nu aveau niciun viitor. Cei mai mulţi urmau să moară de tineri din cauza tuberculozei, pneumoniei, diareei, drogurilor, alcoolului sau a unei combinaţii a acestora. Puţinilor indivizi le era dat să ajungă să-şi serbeze aniversarea celor cincizeci de ani. Printre aceştia se număra şi şeful unuia dintre birourile de salubritate din Soweto. era însă o epavă. Începuse să dea pe gât mult prea multe tablete şi mult prea multe beri de la o oră mult prea timpurie. din această cauză i se întâmplase să se răstească la unul dintre trimişii municipalităţii din Johannesburg, de la departamentul de salubritate. Un negrotei care nu-şi vedea lungul nasului! Faptul fusese raportat până la şeful de departament din Johannesburg care, a doua zi, la cafeaua de dimineaţă împreună cu colegii, anunţase că venise vremea ca analfabetul din sectorul B să fie schimbat.

Astfel, cafeluţa fusese cât se poate de plăcută. Se servise chiar şi tort în cinstea noului asistent care se alăturase departamentului. Se numea Piet du Toit, avea douăzeci şi trei de ani, iar postul de asistent era primul său loc de muncă după terminarea studiilor.

Nou-venitul fu cel căruia îi reveni responsabilitatea de a rezolva problema din Soweto, căci aşa mergeau lucrurile în municipalitatea din Johannesburg. Cel mai nou angajat era nevoit să se ocupe de analfabeţi, ca să capete rezistenţă în muncă.

Nimeni nu ştia însă dacă toţi curăţătorii de latrine din Soweto erau într-adevăr analfabeţi, dar li se spunea aşa oricum. era clar că niciunul dintre ei nu făcuse şcoală, că locuiau cu toţii în colibe şi că le era inimaginabil de greu să priceapă orice ai fi încercat să le zici.

* * *

Când veni vremea primei vizite la aceşti sălbatici, Piet du Toit nu era deloc în apele lui. tatăl său, care era negustor de artă, îi făcuse rost de o gardă de corp, pentru orice eventualitate.

Tânărul de douăzeci şi trei de ani păşi în interiorul biroului de salubritate şi nu se putu abţine să nu se plângă în legătură cu mirosul, plin de iritare. Înăuntru, aşezat la birou, se afla şeful biroului de latrine pe care trebuia să-l concedieze. lângă el stătea o fetiţă care, spre mirarea asistentului, deschise gura şi zise că rahatul avea prostul obicei de a mirosi urât.

Piet du Toit căzu pe gânduri timp de câteva secunde, încercând să-şi dea seama dacă fata îl lua peste picior, dar era exclus, aşa că o lăsă baltă şi purcese la treabă. Îi transmise şefului de latrine că era concediat, la ordinul superiorilor ierarhici, dar că putea obţine salariul pe trei luni dacă reuşea să găsească tot atâţia candidaţi la postul care tocmai devenise vacant în cel mult o săptămână.
- Pot atunci să-mi recapăt măcar postul de curăţător de latrine ca să am şi eu din ce-mi câştiga pâinea? întrebă atunci fostul şef.
- Nu, replică Piet du Toit, nu se poate.

Asistentul du Toit reveni după o săptămână împreună cu garda sa de corp. Fostul şef şedea la birou, probabil pentru ultima dată. Lângă el se afla aceeaşi fetiţă ca data trecută.
- Unde sunt cei trei candidaţi? întrebă asistentul. Şeful recent concediat răspunse că, din păcate, doi dintre ei nu putuseră să vină. Unuia îi fusese tăiat gâtul cu o seară înainte într-o încăierare, iar de la celălalt nu avea nicio veste. era posibil să fi revenit la vechile lui proaste obiceiuri.

Piet du Toit nici nu voia să ştie despre ce vechi obiceiuri proaste era vorba, nu voia decât să scape de acolo.
- Şi care e cel de-al treilea candidat? zise el cu mânie.
- Păi, e fata asta de lângă mine. A fost mâna mea dreaptă timp de câţiva ani deja şi, sincer să fiu, e tare pricepută.
- Cum naiba să pun o copilă de doisprezece ani şef de latrine? zise Piet du Toit.
- Am paişpe ani, zise fata. Şi lucrez aici de nouă ani.

Putoarea devenea insuportabilă. lui Piet du Toit i se făcu teamă că avea să i se impregneze în costum.
- Ai început deja să te droghezi? întrebă el.
- Nu, răspunse fata.
- Eşti gravidă?
- Nu, zise fata.

Asistentul rămase tăcut câteva secunde, reflectând la faptul că nu voia să revină în acest loc mai des decât era necesar.
- Cum te cheamă? întrebă el.
- Nombeko, răspunse fata.
- Nombeko şi mai cum?
- Mayeki, cred.

Doamne, Dumnezeule, nu ştiau nici măcar cum îi cheamă.
- Atunci îţi dau postul dacă eşti în stare să rămâi trează, zise asistentul.
- Sunt în stare, zise fata.
- Bine.

Asistentul îşi îndreptă apoi atenţia către fostul şef:
- Înţelegerea a fost trei luni de salariu pentru trei candidaţi, ceea ce înseamnă o lună de salariu pentru un candidat, minus o lună de salariu pentru că n-ai fost în stare să faci rost decât de o puştoaică de doisprezece ani.
- Paisprezece, zise fata.

Piet du Toit plecă fără să-şi ia rămas-bun, cu garda de corp la doi paşi în urma lui. Fata, care tocmai devenise şefa fostului său şef, îi mulţumi acestuia pentru ajutor şi îi zise că este reangajat ca mâna sa dreaptă.
- Dar ce-o să zică Piet du Toit? se îngrijoră fostul şef.
- N-avem decât să-ţi schimbăm numele, sunt convinsă că asistentul nu e în stare să deosebească un negrotei de un alt negrotei, zise fata de paisprezece ani care arăta ca şi cum ar fi avut doisprezece.

* * *

Noua şefă a Biroului de latrine din Soweto, sectorul B, nu mersese deloc la şcoală, şi asta din cauză că mama sa avusese alte priorităţi, dar şi din cauza faptului că văzuse lumina zilei într-o ţară ca Africa de Sud. În plus, se născuse la începutul anilor şaizeci, când copiii de teapa lui Nombeko nu erau luaţi în considerare de elita politică. Prim-ministrul din acea perioadă devenise celebru mulţumită unei întrebări retorice: De ce e nevoie ca negroteii să meargă la şcoală, când oricum nu sunt buni la nimic altceva decât la cărat apă şi lemne?

Concret vorbind, se înşela, căci Nombeko căra rahat, nicidecum lemne sau apă. În orice caz, nu exista niciun motiv să credem că această fetiţă firavă avea să crească şi să ajungă să cunoască regi şi preşedinţi, să bage frica în naţiuni întregi sau să influenţeze mersul lucrurilor în lume în general.
Dacă n-ar fi fost cine era.
Dar era cine era.

Printre multe altele, era un copil sârguincios. La vârsta de cinci ani căra deja butoaie de rahat la fel de mari ca ea. Pe golitul butoaielor câştiga exact atâţia bani cât îi trebuiau maică-sii ca să o trimită în fiecare zi să-i cumpere o sticlă de aurolac. Maică-sa îi lua sticla din mână mormăind "Mulţumesc, draga mamei", o desfăcea şi purcedea la anestezierea durerii eterne provocate de faptul că nu avea niciun viitor şi că nici măcar fiicei sale nu-i putea oferi vreunul. Tatăl lui Nombeko dispăruse de lângă fiica sa cam la douăzeci de minute după fecundaţie.

Pe măsură ce creştea, Nombeko reuşea să descarce tot mai multe butoaie pe zi, iar banii ajungeau şi pentru alte lucruri pe lângă aurolac. În consecinţă, maică-sa putea adăuga tablete şi alcool la dieta sa pe bază de aurolac. Fetiţa însă, care înţelegea că lucrurile nu puteau continua aşa, îi explica maică-sii că, dacă nu avea să se oprească, urma să moară. Mama sa încuviinţa din cap.

La înmormântare venise multă lume. În această perioadă, în Soweto erau mulţi oameni care aveau două ocupaţii principale: să moară cu zile şi să-şi ia adio de la cei ce tocmai o făcuseră. Mama lui Nombeko se prăpădise când aceasta din urmă avea numai zece ani, iar tatăl ei, după cum am menţionat deja, nu se mai afla prin preajmă. Fetiţa rămase o vreme în cumpănă dacă să o ia pe urmele mamei şi să-şi construiască pe cale chimică un scut permanent împotriva realităţii. Când primi cea dintâi leafă după moartea mamei sale, se hotărî însă să-şi cumpere mâncare. Iar după ce îşi potoli foamea, aruncă o privire în jur şi zise:
- Ce caut eu aici?

În acelaşi timp, înţelese că nu prea avea de ales. Piaţa muncii din Africa de Sud nu se prea dădea în vânt după analfabeţi în vârstă de zece ani. deloc chiar. De fapt, în această parte din Soweto nici măcar nu exista o piaţă a muncii şi, sincer vorbind, nici foarte mulţi oameni care să-şi asume calitatea de angajaţi.

În schimb, golirea intestinelor este, în general, o necesitate chiar şi pentru fiinţele cele mai deplorabile de pe faţa Pământului, iar acest lucru o ajuta pe Nombeko să-şi câştige existenţa. În plus, cu mama în groapă, îşi putea păstra salariul pentru propriile nevoi.

Ca să facă timpul să treacă mai uşor în vreme ce căra butoaie, începuse să le numere încă de la vârsta de cinci ani:
- Unu, doi, trei, patru, cinci...

Pe măsură ce creştea, exerciţiile deveneau din ce în ce mai complexe, ca să fie antrenante şi în continuare:
- Cincisprezece butoaie ori trei ture ori şapte curăţători, plus unul care stă degeaba din cauză că e prea beat... e egal cu... trei sute cincisprezece.

Mama lui Nombeko nu observase multe dintre lucrurile care se petreceau în jurul ei, cu excepţia propriei sticle de aurolac, dar înţelesese totuşi că fiica sa se pricepea la adunări şi scăderi. În ultimul an de viaţă, începuse deci să o cheme de fiecare dată când primeau o livrare, iar tabletele de culori şi doze diferite trebuiau împărţite între colibe. O sticlă de aurolac rămâne o sticlă de aurolac. Când însă trebuie să împarţi tablete de cincizeci, o sută, două sute cincizeci şi cinci sute de miligrame în funcţie de gradul de dependenţă şi de puterea financiară a fiecăruia, atunci chiar e nevoie de cineva care să se priceapă la cele patru operaţii aritmetice. Iar această fetiţă de zece ani se pricepea, cu vârf şi îndesat.

Se întâmplase, de exemplu, să se afle în preajma superiorului său ierarhic când se chinuia să pună cap la cap raportul lunar privind volumul şi greutatea.
- Nouăzeci şi cinci ori nouăzeci şi doi, mormăi şeful. Unde e calculatorul?
- Opt mii şapte sute patruzeci, zise Nombeko.
- Ajută-mă mai bine să-l caut, fată dragă.
- Opt mii şapte sute patruzeci, repetă Nombeko.
- Ce tot spui acolo?
- Nouăzeci şi cinci ori nouăzeci şi doi este egal cu opt mii şapte sute...
- De unde ştii tu asta?
- Păi, nouăzeci şi cinci e o sută minus cinci, iar nouăzeci şi doi, o sută minus opt, iar dacă le încrucişezi şi scazi, obţii optzeci şi şapte în ambele cazuri. iar cinci ori opt e patruzeci. optzeci şi şapte patruzeci. opt mii şapte sute patruzeci.
- De unde ai scos metoda asta de calcul? întrebă şeful uimit.
- Nu ştiu, zise Nombeko. acum trebuie să ne întoarcem la treabă.

Din acea zi devenise mâna dreaptă a şefului. Analfabeta care ştia să socotească fu cuprinsă însă în timp de o frustrare din ce în ce mai acută legată de faptul că nu înţelegea ce scriau eminenţele din Johannesburg în toate decretele care ajungeau pe biroul şefului său. Şeful însuşi avea dificultăţi în descifrarea literelor. Trecea cu greu prin textele în afrikaans, răsfoind în paralel un dicţionar englez, aşa încât cuvintele imposibil de înţeles să-i fie măcar accesibile într-o formă inteligibilă.
- De data asta ce mai vor? întreba Nombeko uneori.
- Să umplem sacii mai bine, răspundea şeful. Aşa cred, cel puţin. Ori au de gând să închidă una dintre unităţile de salubritate. E un pic neclar.

Şeful începu să ofteze. Mâna sa dreaptă nu-i putea fi de niciun ajutor, de aceea se puse şi ea pe oftat.

La vârsta de treisprezece ani, Nombeko avu norocul să fie acostată de un libidinos la duşul din vestiarul curăţătorilor de latrine. Libidinosul nu ajunse însă departe, căci fata îi curmă brusc elanul, înfigându-i o foarfecă în coapsă.

A doua zi, Nombeko dădu de individul cu pricina, care locuia de cealaltă parte a rândului de latrine din sectorul B. Îl găsi pe un scaun de camping, cu coapsa bandajată, în faţa colibei sale vopsite în verde. Ţinea în braţe... cărţi?
- Acum ce mai vrei? zise el.
- Cred că mi-am uitat foarfeca în coapsa dumneavoastră aseară şi acum aş vrea să mi-o daţi înapoi.
- Am aruncat-o, răspunse individul.
- Atunci îmi eşti dator cu o foarfecă, zise fata. Cum se face că ştii să citeşti?

Pe libidinos îl chema Thabo şi era ştirb. Cum durerea de coapsă nu-i dădea deloc pace, n-avea niciun chef să stea la palavre cu această fetiţă enervantă. Pe de altă parte, era prima dată de când venise în Soweto când cineva arăta un oarecare interes pentru cărţile sale. Toată coliba îi era plină de cărţi şi din acest motiv fusese poreclit de către cei din jur Thabo nebunul. Tonul fetei exprima însă mai degrabă invidie decât dispreţ. N-ar putea oare să profite de asta?
- Dacă ai da dovadă de o picătură de cumpătare în loc să fii până peste cap de agresivă, atunci poate că nenea Thabo s-ar încumeta să-ţi povestească. Poate că te-ar învăţa chiar şi să citeşti. Dar asta doar dacă eşti cuminte şi te domoleşti.

Nombeko n-avea de gând să dea dovadă de mai multă cumpătare decât îi arătase deja libidinosului la duş cu o zi înainte. Îi răspunse deci că, din fericire, mai avea o foarfecă pe care ar fi preferat s-o păstreze în loc s-o înfigă în cealaltă coapsă a lui nenea Thabo. Pe de altă parte, dacă nenea Thabo avea de gând să se poarte frumos şi s-o înveţe să citească, a doua coapsă avea şanse să rămână întreagă.

Thabo era un pic confuz. tocmai fusese ameninţat de o fetiţă?

* * *

Deşi nu lăsa să se vadă lucrul ăsta, Thabo era avut. Se născuse sub o prelată din Port Elizabeth, în provincia Cape Eastern. Când avea şase ani, mama sa fusese arestată de poliţie şi n-o mai revăzuse niciodată. Tatăl său luase atunci decizia că băiatul era destul de mare să se descurce pe cont propriu, deşi exemplul său nu era unul demn de urmat. "Ai grijă de tine" fu singurul sfat pe care îl primi de la tatăl său, înainte ca acesta să-l bată pe umăr şi să o pornească spre Durban. acolo avea să-şi piardă viaţa, împuşcat în timp ce jefuia o bancă, acţiune pe care, de altfel, o planificase foarte prost.

Băiatul de şase ani supravieţuia furând ce prindea prin port. Cu puţin noroc, avea să crească şi, pe urmă, cel mai probabil avea să fie arestat şi să sfârşească ori la închisoare, ori împuşcat, la fel ca părinţii lui.

În acel ghetou locuia însă de mulţi ani şi un marinar spaniol, bucătar şi poet, ce fusese aruncat peste bord odinioară de doisprezece mateloţi înfometaţi, cu explicaţia că aveau nevoie de mâncare pe masă, nu de sonete. Spaniolul înotase până la mal, găsise o colibă în care se strecurase şi, din acea zi, îşi dedicase viaţa poeziei, atât celei create de alţii, cât şi celei ce izvora din propria sa imaginaţie. după ceva vreme, când începuse să-l lase vederea, se grăbise să pună mâna pe tânărul Thabo şi să-l oblige să înveţe arta lecturii în schimbul unui colţ de pâine. Mai târziu, în schimbul a şi mai multor colţuri de pâine, băiatul fusese nevoit să-i citească bătrânului cu voce tare, pentru că acesta nu numai că orbise cu totul, ci devenise şi pe jumătate senil şi nu se mai hrănea decât cu Pablo Neruda atât la micul dejun, cât şi la prânz şi la cină.

Mateloţii avuseseră dreptate că nu poţi supravieţui doar cu poezie, lucru dovedit de faptul că bătrânul muri de foame, moment în care Thabo luă hotărârea să-i moştenească toate cărţile. Nu exista oricum nimeni altcineva căruia să-i pese de ele.

Fiind ştiutor de carte, băiatul reuşise, cu chiu, cu vai, să-şi găsească de lucru în port. Serile şi le petrecea citind poezie, proză şi, mai presus de toate, jurnale de călătorie. la vârsta de şaisprezece ani descoperise sexul opus, iar doi ani mai târziu îl descoperiseră şi reprezentantele acestuia pe el. la optsprezece ani adică, Thabo descoperise formula magică în compoziţia căreia intra un zâmbet şarmant în proporţie de o treime, o treime povestiri inventate despre aventurile trăite în călătoriile de-a lungul continentului, pe care la acea vreme nu le făcuse decât în imaginaţia sa. Şi, în cele din urmă, o ultimă treime, plină cu vârf de minciuni despre dragostea lor ce avea să dureze o eternitate.

Atinsese însă culmile succesului doar în momentul când se hotărâse să adauge literatura la amestecul de zâmbete, povestiri şi minciuni. Printre cărţile moştenite găsise o traducere a volumului Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare de Pablo Neruda, făcută chiar de bătrânul marinar spaniol. Thabo se debarasase imediat de cântecul de disperare. Cu ajutorul poemelor de iubire reuşise însă să seducă douăzeci de tinere din zona portului şi îi fusese dat să trăiască de nouăsprezece ori voluptăţile trecătoare ale iubirii. I-ar fi reuşit şi a douăzecea oară dacă idiotul de Neruda n-ar fi introdus versul "n-o mai iubesc, e-adevărat" (Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, de Pablo Neruda, Ed. Vellant, 2011, traducerea lui Dan Munteanu Colan), spre sfârşitul unui poem, vers pe care Thabo îl descoperise când era deja prea târziu.

Câţiva ani mai târziu îl ştia tot cartierul, deci şansele unor noi experienţe amoroase erau destul de mici. Nu-i fusese de ajutor nici măcar faptul că începuse să mintă despre toate aventurile prin care trecuse mai ceva ca regele Leopold al II-lea, care, la vremea sa, zisese că populaţia originară din Congoul belgian o ducea bine, în timp ce, de fapt, ordonase să li se taie mâinile şi picioarele tuturor celor care refuzau să muncească gratis.

Thabo avea oricum să-şi primească pedeapsa, precum regele belgian, de altfel, care mai întâi a rămas fără colonie, apoi a cheltuit toţi banii pe seama damei sale de companie preferate, de origine franco-română, şi în cele din urmă a murit. Mai întâi însă a plecat din Port Elizabeth spre nord şi a nimerit în Basutoland, unde se zicea că se găseau femeile cu formele cele mai împlinite.

A rămas mai mulţi ani în aceste ţinuturi, mutându-se din sat în sat când era forţat de situaţie şi de fiecare dată găsea de lucru mulţumită faptului că era ştiutor de carte. Cu timpul a devenit negociator-şef pentru misionarii europeni care doreau să intre în contact cu locuitorii neluminaţi ai ţării.

Căpetenia populaţiei basotho, Excelenţa Sa Seeiso, nu vedea niciun avantaj în creştinarea poporului său, dar înţelegea că ţara trebuia să se apere împotriva burilor din împrejurimi. Când misionarii, la iniţiativa lui Thabo, i-au propus arme în schimbul dreptului de a împărţi biblii, căpetenia şi-a dat imediat acordul.

Aşa s-a umplut ţara de preoţi şi diaconi care urmau să izbăvească populaţia basotho de cel rău şi care au adus cu ei biblii, arme automate şi un număr deloc neglijabil de mine de teren. Armele ţineau inamicii la distanţă, iar bibliile erau folosite pe post de lemne de foc de către locuitorii înfriguraţi ai munţilor, care oricum nu ştiau să citească. Atunci când misionarii şi-au dat în sfârşit seama cum stăteau lucrurile, şi-au schimbat strategia şi au ridicat în timp record un lung şir de biserici creştine.

În această perioadă, Thabo lucra ca asistent pe lângă diferiţi oameni ai Bisericii şi inventase o formă proprie de tămăduire pe care o practica selectiv şi în secret.

Pe frontul amoros nu dăduse de necaz decât o dată, pe când se afla într-un sat de munte, unde ieşise la lumină faptul că singurul participant de gen masculin din corul bisericii le jurase credinţă eternă la cel puţin cinci dintre cele nouă tinere fete din cor. Pastorul englez al parohiei bănuia de mult că Thabo se ţinea de rele, căci la cântat nu se pricepea deloc.

Pastorul îi contactase pe taţii celor cinci fete care hotărâseră să-l supună pe suspect unui interogatoriu după cum cerea tradiţia, ceea ce însemna că, la lumina lunii pline, Thabo trebuia înţepat cu suliţe din cinci direcţii diferite în timp ce stătea cu fundul gol într-un muşuroi de furnici.

Cântecul sângelui

Anthony Ryan
Cântecul sângelui. Cartea I din seria Umbra corbului
Editura Trei, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Anthony Ryan s-a dedicat în întregime scrisului ca urmare a succesului uriaş al romanului Cântecul sângelui, publicat pe cont propriu, după câteva respingeri primite din lumea editorială. Cântecul sângelui a fost urmat în 2014 de Tower Lord, iar în 2015 apare ultimul volum al trilogiei, Queen of Fire. Anthony Ryan este de asemenea autorul seriei de nuvele SF Slab City Blues.

*

Aceasta este povestea lui Vaelin Al Sorna, abandonat la vârsta de zece ani de către tatăl său la poarta mânăstirii unui ordin de preoţi-războinici. Aici, alături de alţi băieţi de vârsta lui, este educat printr-un regim brutal - unde preţul eşecului este adesea moartea - pentru a ajunge preot al Ordinului Credinţei Unificate a Tărâmului. Menirea sa este de a apăra Credinţa cu tăişul sabiei, fiind şi soldat pentru armata Tărâmului. Vaelin se trezeşte implicat într-un război în care va fi arma letală a Ordinului şi unica speranţă a Tărâmului.

"Pur şi simplu imposibil de lăsat din mână! Am citit-o cât am putut de repede, apoi am recitit-o imediat, fiindcă nu mă puteam despărţi de universul minunat creat de autor." (Fantasy Book Critic)

Istorisirea lui Vernier

El avea multe nume. Deşi încă nu împlinise treizeci de ani, istoria găsise de cuviinţă să-l înzestreze cu multe porecle: era Spada Tărâmului pentru regele nebun care-l trimisese să ne năpăstuiască, Tânărul Şoim pentru bărbaţii care-l urmau prin greutăţile războiului, Tăişul-beznei pentru inamicii lui cumbraelini şi, aşa cum aveam să aflu mult mai târziu, Beral Shak ur pentru triburile misterioase din codrii de miazănoapte - Umbra Corbului.

Însă poporul meu îl cunoştea după un singur nume şi acela mi-a răsunat în minte, întruna, în dimineaţa când l-au adus pe docuri: Ucigaşul Speranţei. În curând vei muri, iar eu îţi voi vedea moartea. Ucigaşul Speranţei.

Deşi era mai înalt decât majoritatea bărbaţilor, am rămas surprins să văd că, în ciuda istoriilor pe care le auzisem, nu era un gigant şi, cu toate că avea trăsături puternice, cu greu putea fi numit arătos. Trupul îi era voinic, dar lipsit de fâşiile de muşchi ce fuseseră descrise amănunţit de povestitori. Singura caracteristică a înfăţişării sale care se potrivea legendei erau ochii: negri ca tăciunele şi sfredelitori ca ai şoimilor. Se spunea că ochii lui puteau despuia sufletul oricărui om, că nicio taină nu putea fi ascunsă dacă-ţi întâlnea privirea. Nu crezusem asta niciodată, însă, văzându-l acum, am putut înţelege de ce alţii îi dăduseră crezare.

Prizonierul era însoţit de o companie din Garda Imperială, care călărea în imediata lui apropiere, cu lăncile pregătite şi ochi aspri cercetând mulţimea care privea. Mulţimea era însă tăcută. Oamenii se opreau ca să-l privească trecând, dar nu se auzeau nici strigăte, nici insulte, şi nici nu aruncau în el. Mi-am amintit că ei îl ştiau pe bărbatul acesta, întrucât, pentru scurt timp, le condusese cetatea şi comandase o armată străină aflată între zidurile sale; totuşi n-am zărit ură pe feţele lor şi nici dorinţă de răzbunare. Cei mai mulţi păreau doar curioşi. De ce se afla el aici? De fapt, de ce mai era în viaţă?

Gărzile s-au oprit pe chei şi prizonierul a descălecat pentru a fi dus la corabia care aştepta. Mi-am lăsat însemnările, m-am ridicat de pe locul unde mă odihneam, pe un butoi cu mirodenii, şi am încuviinţat din cap spre căpitan.
- Sunt onorat.

Căpitanul, un ofiţer veteran al Gărzii, cu o cicatrice palidă care-i urmărea linia maxilarului şi cu pielea de abanos a celor din partea de miazăzi a Imperiului, mi-a răspuns salutului cu un gest oficial îndelung practicat.
- Bună ziua, milord Verniers.
- Să înţeleg că a fost o călătorie lipsită de neplăceri?

Căpitanul a ridicat din umeri.
- Câteva ameninţări, ici colo. Am fost nevoiţi să spargem câteva capete în Jesseria, fiindcă localnicii voiau să atârne leşul Ucigaşului Speranţei de turla templului lor.

M-am încruntat înaintea acelei neloialităţi. Edictul împăratului fusese citit în toate aşezările prin care avea să treacă prizonierul, iar înţelesul său fusese limpede: Niciun fir de păr nu avea să-i fie clintit Ucigaşului Speranţei.
- Împăratul va auzi despre cele întâmplate, am rostit.
- Cum doriţi, dar a fost un fleac. S-a întors către prizonier. Milord Verniers, vi-l prezint pe prizonierul imperial Vaelin Al Sorna.

L-am salutat oficial pe bărbatul înalt, în vreme ce porecla lui îmi răsuna ca un refren în minte: Ucigaşul Speranţei, Ucigaşul Speranţei...
- Sunt onorat, m-am silit să rostesc cuvintele tradiţionale. Ochii lui negri i-au întâlnit pe ai mei pentru un moment, pătrunzători, întrebători. Vreme de o clipă m-am întrebat dacă istoriile stranii erau adevărate, dacă în privirea acestui sălbatic exista vrajă. Oare putea realmente să smulgă adevărul din sufletele oamenilor? Poveştile despre puterile misterioase ale Ucigaşului Speranţei abundaseră după război. El putea vorbi cu animalele, le putea porunci Nenumiţilor şi putea modela vremea după voie. Oţelul îi era călit în sângele duşmanilor răpuşi şi nu se ştirbea nicicând în bătălie. Şi, cel mai rău dintre toate, el şi oamenii lui îi venerau pe morţi şi vorbeau cu umbrele strămoşilor lor, invocând tot soiul de spirite. Credeam prea puţin în asemenea prostii, întrebându-mă cum era posibil atunci ca bărbatul din miazănoapte să fi fost înfrânt de noi, dacă ar fi dispus de vrăji atât de puternice?
- Bună ziua, milord.

Glasul lui Vaelin Al Sorna era aspru şi cu accent vădit; învăţase alpirana într-o temniţă, iar vocea îi era neîndoios răguşită de anii în care răcnise pentru a se face auzit peste zăngănitul armelor şi zbieretele celor căzuţi pentru a aduce victoria într-o sută de bătălii, dintre care una mă costase prietenul cel mai apropiat şi viitorul Imperiului.

M-am întors către căpitan.
- De ce este încătuşat? Împăratul a poruncit să fie tratat cu respect.
- Poporul n-a vrut să-l vadă călărind liber, a explicat căpitanul. Prizonierul a sugerat să-l încătuşăm pentru a evita necazurile.

S-a apropiat de Al Sorna şi i-a desfăcut cătuşele. Bărbatul voinic şi-a frecat încheieturile cu palme acoperite de cicatrice.
- Milord! a răsunat un strigăt din mulţime.

M-am răsucit şi am văzut un bărbat trupeş în veşminte albe, care venea iute spre noi, cu faţa asudată de efort.
- O clipă, vă rog!

Mâna căpitanului s-a apropiat imperceptibil de spadă, însă Al Sorna era netulburat şi-a surâs la apropierea bărbatului trupeş.
- Bună ziua, guvernator Aruan.

Aruan s-a oprit şi şi-a şters chipul cu o batistă din dantelă. Ţinea în mâna stângă un obiect lung, învelit în ţesătură. A încuviinţat din cap către mine şi căpitan, dar s-a adresat prizonierului:
- Milord, n-am crezut că te voi mai revedea vreodată. Eşti sănătos?
- Da, guvernatorule. Şi tu?

Bărbatul trupeş şi-a răşchirat mâna dreaptă, cu batista din dantelă atârnând de degetul mare; avea inele cu pietre preţioase pe toate degetele.
- Nu mai sunt guvernator, ci doar un simplu neguţător. Negoţul nu mai este ce a fost, dar ne descurcăm.
- Milord Verniers, s-a întors Vaelin Al Sorna spre mine, acesta este Holus Nester Aruan, fost guvernator al cetăţii Linesh.
- Sunt onorat, m-a salutat Aruan cu o plecăciune scurtă.
- Sunt onorat, i-am replicat oficial.

El era aşadar acela de la care Ucigaşul Speranţei capturase cetatea. Nereuşita lui Aruan de a-şi lua viaţa în urma dezonoarei fusese adesea subliniată după război, însă împăratul (fie ca zeii să-i păstreze înţelepciunea şi milostenia!) îi acordase clemenţă în lumina circumstanţelor extraordinare ale ocupaţiei de către Ucigaşul Speranţei. Clemenţa nu se extinsese totuşi la redarea postului de guvernator.

Aruan a revenit la Vaelin.
- Sunt încântat să te găsesc sănătos. I-am scris împăratului, implorând milă.
- Ştiu, scrisoarea ta a fost citită la procesul meu.

Din documentele procesului ştiam că scrisoarea lui Aruan, care-şi asumase riscuri considerabile prin trimiterea ei, făcuse parte dintre dovezile ce descriseseră fapte extraordinar de neobişnuite de generozitate şi milă din partea Ucigaşului Speranţei în timpul războiului. Împăratul le ascultase cu răbdare pe toate, pentru ca după aceea să anunţe că prizonierul era judecat pentru crimele, nu pentru virtuţile sale.
- Fiica ta este sănătoasă? l-a întrebat prizonierul pe Aruan.
- Da, mulţumesc. Se mărită în vara aceasta cu fiul bicisnic al unui constructor de corăbii, dar ce poate face un tată sărman? Mulţumită ţie, cel puţin ea este vie pentru a-mi frânge inima.
- Mă bucur. Mă refer la nuntă, nu la inima ta frântă. Nu pot să fac niciun cadou de nuntă, cu excepţia urărilor mele de prosperitate.
- De fapt, milord, ţi-am adus eu un dar.

Aruan a ridicat pachetul lunguieţ şi învelit în ţesătură, întinzându-l Ucigaşului Speranţei cu o expresie ciudat de gravă.
- Am auzit că vei avea nevoie iarăşi, în curând.

Bărbatul din miazănoapte a şovăit înainte să se întindă şi să ia pachetul, ale cărui legături le-a desfăcut cu mâinile lui pline de cicatrice. Ţesătura a fost îndepărtată şi-a dezvelit o spadă de model neobişnuit, a cărei lamă ascunsă de teacă era lungă de un metru şi perfect dreaptă, spre deosebire de săbiile curbate preferate de soldaţii alpirani. O singură bandă se arcuia în jurul mânerului, formând garda, iar unicul ornament era măciulia simplă, din oţel, a mânerului. Teaca şi mânerul deopotrivă erau acoperite de zgârieturi şi ciupituri, care dovedeau ani de folosinţă îndelungată. Aceasta nu era o armă de ceremonii şi, cuprins de un val de greaţă, mi-am dat seama că era spada lui. Spada cu care venise pe ţărmurile noastre. Spada care făcuse din el Ucigaşul Speranţei.
- Ai păstrat-o? m-am bâlbâit, îngrozit, către Aruan. Expresia bărbatului trupeş era îngheţată când s-a întors spre mine.
- Milord, onoarea nu-mi îngăduia mai puţin de atât.
- Mulţumesc, a rostit Al Sorna înainte ca alte vorbe de indignare să-mi se poată revărsa de pe buze. A ridicat spada şi l-am văzut pe căpitanul Gărzii încordându-se, când a tras-o doi-trei centimetri din teacă, pentru a-i încerca tăişul cu degetul mare. Este încă ascuţită.
- A fost bine îngrijită. Unsă şi ascuţită cu regularitate. Mai am, de asemenea, un mic dar.

Aruan a întins mâna. În palma lui se afla un rubin, o piatră meşteşugit tăiată, de greutate mijlocie, fără îndoială una dintre nestematele cele mai preţioase din vistieria familiei sale. Cunoşteam povestea ce se ascundea în spatele recunoştinţei lui Aruan, totuşi, evidentul lui respect pentru sălbaticul acesta şi prezenţa revoltătoare a spadei continuau să mă irite enorm.

Al Sorna părea nesigur şi-a clătinat din cap.
- Guvernatorule, nu pot...

M-am apropiat de el şi am vorbit încet:
- Îţi face o cinste mai mare decât meriţi. Dacă-l refuzi, îl vei insulta şi dezonora.

Şi-a întors pentru o clipă ochii negri spre mine, apoi i-a zâmbit lui Aruan.
- Nu pot refuza asemenea generozitate. A luat piatra preţioasă. O voi păstra mereu.
- Sper că nu, a răspuns Aruan şi-a râs. Un om păstrează o nestemată doar când nu are nevoie s-o vândă.
- Hei, voi de acolo!

Glasul acela răsunase de la corabia amarată puţin mai departe pe chei, o galeră meldeneană destul de mare; lăţimea ei şi numărul de vâsle dovedeau că era destinată transportului de mărfuri, nefiind una dintre legendarele lor corăbii de război. Un bărbat corpolent cu barbă neagră şi masivă îşi flutura braţele la provă, iar eşarfa roşie din jurul gâtului anunţa că era căpitan.
- Aduceţi-l pe Ucigaşul Speranţei la bord, câini alpirani! a strigat el cu obişnuita politeţe meldeneană. Dacă mai întârziem mult, vom pierde fluxul.
- Corabia noastră către insule aşteaptă, m-am adresat prizonierului şi mi-am strâns bunurile. Ar fi mai bine să evităm furia căpitanului nostru.
- Aşadar, este adevărat, a spus Aruan. Mergi în Insule ca să lupţi pentru lady?

Mi-am dat seama că nu-mi plăcea tonul vocii lui. Se apropia neplăcut de mult de veneraţie.
- Este adevărat.

El şi-a strâns mâinile scurt cu Aruan, l-a salutat din cap pe căpitanul Gărzii, după care s-a întors spre mine.
- Milord, putem merge.
- Poate că te numeri printre primii din şirul celor care sărută tălpile împăratului vostru, scribălăule, m-a împuns căpitanul cu degetul în piept, dar corabia asta-i regatul meu. Locul vostru este ăsta sau vă puteţi petrece călătoria legaţi de catargul principal.

Ne condusese la "cabina" noastră: o parte din cală despărţită prin draperii, în apropiere de prova. Cala duhnea a saramură, apă din santină şi izurile încărcăturii, un amestec greţos de fructe, peşte uscat şi nenumăratele mirodenii pentru care Imperiul era faimos. Abia mă puteam abţine să nu vomit.
- Sunt lord Verniers Alishe Someren, Cronicar Imperial, Primul dintre Învăţaţi şi slujitor onorat al Împăratului, am răspuns, iar batista pe care o apăsam peste gură mi-a înăbuşit cumva cuvintele. Sunt emisar pentru Lorzii Corăbiilor şi escortă oficială a prizonierului imperial. Mă vei trata cu respect, piratule, altfel voi chema de îndată douăzeci de Gărzi la bord, care să te biciuiască sub ochii echipajului tău.

Căpitanul s-a aplecat mai aproape şi în mod incredibil răsuflarea lui puţea mai teribil decât cala.
- Atunci voi avea douăzeci şi unu de trupuri cu care să hrănesc orcile când vom părăsi portul, scribălăule.

Al Sorna a împins cu vârful piciorului unul dintre culcuşurile de pe jos şi-a privit scurt în jur.
- Sunt bune. Vom avea nevoie de hrană şi de apă.

M-am zbârlit.
- Sugerezi cu adevărat să dormim în vizuina aceasta de şobolani? Este dezgustător.
- Ar trebui să-ncerci o temniţă. Şi acolo sunt destui şobolani. S-a întors către căpitan. Butoiul cu apă este pe puntea de la provă?

Căpitanul şi-a trecut un deget butucănos prin barba stufoasă şi l-a cercetat pe bărbatul înalt, întrebându-se fără doar şi poate dacă îl lua peste picior şi calculând dacă l-ar fi putut ucide, în caz de nevoie. Pe coasta de miazănoapte alpirană exista o vorbă: Întoarce spatele unei cobre, dar niciodată unui meldenean.
- Aşadar, tu eşti cel care-şi va-ncrucişa spada cu Scutul? În Ildera se pune rămăşag douăzeci la unu împotriva ta. Crezi c-ar trebui să risc un bănuţ de aramă pe tine? Scutul este spadasinul cel mai faimos din Insule, care poate reteza o muscă-n două cu sabia lui.
- Renumele acela îi face cinste, a surâs Vaelin Al Sorna. Butoiul cu apă?
- Este acolo. Puteţi bea o tărtăcuţă pe zi, nu mai mult. Echipajul meu nu va suferi pentru unii ca voi. Hrana o puteţi lua de la cambuză, dacă nu vă deranjează să mâncaţi cu nişte lepădături ca noi.
- Am mâncat alături de alţii şi mai prejos. Dacă ai nevoie de o pereche de braţe la vâsle, sunt la dispoziţia ta.
- Ai mai vâslit, aşadar?
- O dată.

Căpitanul a mormăit înfundat.
- O să ne descurcăm noi. S-a întors să plece şi-a adăugat peste umăr: Ridicăm pânzele într-o oră. Feriţi-vă din drum până ieşim din port.
- Sălbatic insular! am clocotit, despachetându-mi bunurile, aşezându-mi penele şi cerneala.

Am verificat dacă sub culcuşul meu nu pândeau şobolani, apoi m-am aşezat să compun o scrisoare către Împărat. Doream ca el să afle întreaga măsură a acestei insulte.
- Ascultă-mă ce-ţi spun, am adăugat, el nu-şi va mai găsi dană pentru acostare într-un port alpiran.

Vaelin Al Sorna s-a aşezat şi s-a rezemat cu spatele de perete.
- Vorbeşti graiul meu? a întrebat în limba celor din miazănoapte.
- Am studiat graiurile, i-am răspuns în aceeaşi limbă. Pot vorbi fluent cele şapte limbi principale ale Imperiului şi mă pot înţelege în alte cinci.
- Impresionant. Cunoşti graiul seordah?

Am ridicat ochii de la pergamentul meu.
- Seordah?
- Neamul Seordah Sil din codrul de miazănoapte. Ai auzit de el?
- Cunoştinţele mele despre sălbaticii din miazănoapte sunt departe de a fi complete. Deocamdată nu văd motive pentru a-mi le completa.
- Pentru un învăţat, pari fericit cu ignoranţa ta.
- Consider că vorbesc în numele întregului meu popor când spun că doresc ca toţi să rămânem ignoranţi în privinţa voastră.

Şi-a aplecat capul pe un umăr şi m-a studiat.
- În vocea ta există ură.

L-am ignorat, mişcându-mi iute pana peste pergament, scriind introducerea oficială pentru corespondenţa imperială.
- L-ai cunoscut, nu-i aşa? a continuat Vaelin Al Sorna. Pana mi s-a oprit. Am refuzat să-l privesc în ochi.
- L-ai cunoscut pe Speranţă.

Am pus pana deoparte şi m-am ridicat. Brusc, duhoarea calei şi apropierea de sălbaticul acesta au devenit insuportabile.
- Da, l-am cunoscut, am scrâşnit eu. L-am cunoscut şi-a fost cel mai bun dintre noi. Am ştiut că va fi cel mai mare Împărat pe care l-a văzut vreodată pământul acesta. Dar nu din cauza asta te urăsc. Te urăsc fiindcă Speranţă mi-a fost prieten, iar tu l-ai ucis.

M-am îndepărtat cu pas nesigur şi am urcat treptele spre puntea principală, dorindu-mi pentru prima dată în viaţă să pot fi un războinic, să am braţele pline de muşchi şi inima dură ca piatra, să pot mânui o spadă şi să mă răzbun sângeros, totuşi asemenea lucruri erau mai presus de mine. Trupul îmi era robust, dar nu puternic, mintea isteaţă, însă nu nemiloasă. Nu eram un războinic. Ca atare, pentru mine nu avea să existe răzbunare. Tot ce puteam face pentru prietenul meu era să fiu martor la moartea acestui ucigaş şi să scriu sfârşitul oficial al poveştii lui pentru plăcerea Împăratului meu şi adevărul etern al arhivei noastre.

Am rămas mult timp pe punte, rezemat de parapet, privind cum apele tivite cu verde ale coastei de miazănoapte a Alpiranului se întunecau spre albastrul Mării Erineane interioare în timp ce boţmanul bătea ritmul pentru vâslaşi şi călătoria noastră a început. După ce ne-am îndepărtat de coastă, căpitanul a poruncit să se ridice vela mare şi iuţeala ne-a sporit; prova ascuţită a corabiei tăia prin valurile line şi statueta ei, un şarpe înaripat meldenean tradiţional, una dintre nenumăratele lor zeităţi ale mării, îşi afunda capul cu mulţi dinţi într-o pâclă de spume. Vâslaşii au tras două ore la rame înainte ca boţmanul să anunţe un răgaz şi atunci au ridicat vâslele şi au mers la masă. Cartul de zi a rămas pe punte, manevrând pânzele şi executând interminabilele corvezi ale vieţii de la bordul unei corăbii. Puţini au catadicsit să-mi arunce o privire sau două, dar nimeni n-a încercat să lege o conversaţie, o binecuvântare pentru care am fost recunoscător.

Ne aflam la câteva leghe de port, când au apărut nişte aripioare negre spintecând marea, anunţate de un strigăt voios din gabie:
- Orce!

N am putut spune câte erau, fiindcă se mişcau prea iute şi lin prin apă, apărând uneori la suprafaţă pentru a răbufni în jeturi de stropi fini, înainte de a se afunda din nou. Abia când ne-am apropiat mai mult mi-am dat seama de adevărata lor dimensiune, mai bine de şapte metri de la bot la coadă. Mai văzusem delfini până atunci, în mările de miazăzi, creaturi argintii şi jucăuşe care puteau fi învăţate trucuri simple. Aceştia erau însă diferiţi, iar mărimea lor şi umbrele întunecate şi pâlpâitoare pe care le descriau prin mare mi s-au părut rău prevestitoare, tonuri ameninţătoare ale cruzimii indiferente a naturii. În mod limpede, tovarăşii mei de drum aveau altă impresie, deoarece strigau saluturi de pe greement, ca şi cum ar fi întâmpinat prieteni vechi. Până şi încruntătura obişnuită a căpitanului părea să se fi destins oarecum.

O balenă ucigaşă a străpuns suprafaţa apei într-un spectacol impresionant de spumă şi s-a răsucit în aer înainte de a se prăbuşi în apă cu o bubuitură care a cutremurat corabia. Meldeneanii au răcnit apreciativ. Ah, Seliesen! mi-am spus. Ce poem ai fi scris pentru a onora o asemenea imagine!
- Ei îi consideră sacri. M-am întors şi am văzut că Ucigaşul Speranţei mi se alăturase la parapet. Mai spun că dacă un meldenean moare pe mare, orcile îi poartă sufletul spre oceanul nesfârşit aflat dincolo de marginea lumii.
- Superstiţii! am pufnit.
- Poporul tău nu are zei?
- Poporul meu are, dar eu n-am. Zeii sunt un mit, o poveste liniştitoare pentru copii.
- Asemenea vorbe te-ar face să fii primit cu braţele deschise în ţara mea de baştină.
- Nu suntem în ţara ta de baştină. Şi nici nu mi-aş dori să fiu vreodată!

Altă orca s-a înălţat din mare şi s-a ridicat trei metri în văzduh, înainte de a cădea înapoi.
- Ciudat, a reflectat Al Sorna. Când corăbiile noastre au traversat marea asta, orcile le-au ignorat şi au apărut doar pentru meldeneani. Poate că împărtăşesc aceeaşi credinţă.
- Poate. Sau poate că apreciază o masă gratuită.

Am arătat din bărbie către prova, unde căpitanul arunca somoni în apă, iar orcile se repezeau asupra lor mai iute decât le puteam urmări cu ochii.
- De ce te afli aici, milord Verniers? a întrebat Al Sorna. De ce te a trimis împăratul? Nu eşti un temnicer.
- Împăratul a acceptat cu bunăvoinţă cererea mea de a fi martor la apropiatul tău duel. Şi de a o însoţi pe lady Emeren acasă, bineînţeles.
- Ai venit ca să mă vezi murind.
- Am venit pentru a consemna o cronică a acestui eveniment pentru Arhiva Imperială. La urma urmelor, eu sunt Cronicarul Imperial.
- Aşa mi au spus. Gerish, temnicerul meu era un mare admirator al istoriei tale despre războiul cu poporul meu şi o considera opera cea mai de seamă a literaturii alpirane. Ştia multe pentru un bărbat care-şi petrecea viaţa într-o temniţă. Stătea ore în şir în afara celulei mele şi citea cu glas tare pagină după pagină, mai ales bătăliile, care-i plăceau mult.
- Documentarea precisă este cheia artei istoricului.
- Atunci este păcat că ai greşit-o de atâtea ori.

O dată în plus, m-am trezit dorindu-mi puterea unui războinic.
- Am greşit-o?
- Într-o măsură foarte mare.
- Înţeleg. Poate că dacă ţi-ai sili creierul sălbatic, mi-ai putea spune care părţi au fost atât de greşite.
- Ah, faptele mărunte le-ai prezentat corect, în mare parte. Atât doar că ai spus că eu am comandat Legiunea Lupului. De fapt, a fost Regimentul 35 Pedeştri, cunoscut în rândul Străjii Tărâmului ca Alergătorii lupului.
- La întoarcerea în capitală, am rostit sec, voi avea grijă să public o ediţie revizuită.

A închis ochii, reamintindu-şi.
- "Invazia coastei de miazănoapte de către regele Janus n-a fost decât primul pas în urmărirea ambiţiei sale mai mari: anexarea întregului Imperiu."

Fusese un citat perfect, cuvânt cu cuvânt. Am fost impresionat de memoria lui, dar nu-mi trecea prin cap s-o recunosc.
- O simplă expunere de fapte. Aţi venit aici ca să jefuiţi Imperiul. Janus a fost nebun crezând că un asemenea plan ar putea avea sorţi de izbândă.

Al Sorna a clătinat din cap.
- Pe noi ne interesau porturile de pe coasta de miazănoapte. Janus dorea căile negustoreşti prin Marea Erineană. Şi n-a fost nebun. A fost bătrân şi disperat, însă nu nebun.

Am fost surprins de simpatia evidentă din glasul lui; la urma urmelor, Janus era marele trădător şi făcea parte din legenda Ucigaşului Speranţei.
- Cum se face că ştii atât de bine ce era în mintea lui?
- Mi a spus chiar el.
- Ţi a spus chiar el? am zis şi am izbucnit în râs. Am trimis o mie de scrisori cu întrebări tuturor ambasadorilor şi oficialităţilor din Tărâm la care m-am putut gândi. Puţinii care s-au sinchisit să răspundă au fost toţi de acord într-o privinţă: Janus nu şi-a dezvăluit niciodată planurile nimănui, nici chiar familiei.
- Cu toate acestea, tu ai afirmat că el dorea să cucerească întregul Imperiu.
- O deducţie rezonabilă, bazată pe dovezile existente.
- Rezonabilă, poate, dar greşită. Janus avea inimă de rege, rece şi dură, atunci când trebuia să fie aşa. Nu era însă nici lacom şi nici visător. El ştia că Tărâmul nu-i va putea mobiliza niciodată pe oameni şi averile necesare pentru a vă cuceri Imperiul. Noi am venit pentru porturi. El a spus că era unicul fel în care ne-am putea asigura viitorul.
- De ce-ţi ar fi destăinuit asemenea informaţii?
- Noi aveam... o învoială. El mi-a spus multe lucruri pe care nu le ar fi spus nimănui. Unele dintre ordinele lui necesitau explicaţii înainte să le dau ascultare. Dar uneori cred că simţea pur şi simplu nevoia să vorbească cu cineva. Până şi regii se pot simţi singuri.

Am încercat o senzaţie stranie de ispită; bărbatul din miazănoapte ştia că flămânzeam după informaţiile pe care mi le putea oferi. Respectul meu pentru el a crescut, la fel ca şi neplăcerea. Mă folosea, dorea ca eu să scriu povestea lui. Nu ştiam însă care putea fi motivul. Ştiam doar că era ceva legat de Janus şi de duelul pe care avea să-l susţină în insule. Poate că simţea nevoia să se despovăreze înaintea sfârşitului, să lase o moştenire de adevăr, ca să rămână astfel cunoscut în istorie nu doar ca Ucigaşul Speranţei. O încercare finală de a mântui atât sufletul lui, cât şi pe cel al regelui său mort.

Am lăsat tăcerea să se prelungească şi am privit orcile până s-au ghiftuit cu peşti şi au plecat spre răsărit. În cele din urmă, când soarele a început să coboare către orizont şi umbrele s-au lungit, am rostit:
- Spune-mi, atunci.

Capitolul 1

Ceaţa se târa groasă pe pământ în dimineaţa când tatăl lui Vaelin l-a dus la casa celui de-al Şaselea Ordin. Băiatul călărea în faţă, strângând cu mâinile oblâncul şeii, încântat. Tatăl lui îl ducea rareori călare.
- Unde mergem, milord? întrebase el, când tata îl dusese la grajd.

Bărbatul înalt nu spusese nimic, totuşi făcuse o pauză foarte scurtă, înainte de a pune şaua pe unul dintre armăsarii lui de luptă. Obişnuit cu felul tatei de a nu răspunde la majoritatea întrebărilor, Vaelin nu-şi făcuse griji.

S-au îndepărtat de casă şi potcoavele din fier ale armăsarului au ţăcănit pe caldarâm. După un timp au ieşit prin poarta de răsărit, unde trupurile atârnau spânzurate în cuşti şi împuţeau văzduhul cu duhoarea greţoasă a descompunerii. El învăţase să nu întrebe ce făcuseră pentru a se alege cu asemenea pedepse, fiindcă era una dintre puţinele întrebări la care tata fusese întotdeauna dispus să răspundă, iar poveştile pe care le spunea îl făceau pe Vaelin să se trezească nopţile asudat şi înlăcrimat, scâncind la fiecare zgomot din afara ferestrei, întrebându-se dacă hoţi sau rebeli, sau Tăgăduitori atinşi de Beznă veneau după el.

În scurt timp caldarâmul a lăsat loc ierbii din afara zidurilor, tata a dat pinteni calului, îndemnându-l la trap şi după aceea la galop, iar Vaelin a râs încântat. Pentru o clipă a simţit un fior de ruşine faţă de bucuria lui. Mama lui murise cu numai două luni în urmă, iar tristeţea tatei era un nor negru care pogorâse peste toată casa, înfricoşându-i pe servitori şi rărindu-ii pe musafiri. Însă Vaelin nu avea decât zece ani şi vedea moartea ca toţi copiii: ducea lipsa mamei lui, dar dispariţia ei era un mister, taina supremă a lumii adulţilor şi, deşi plângea, nu ştia motivul şi continua să fure prăjituri din bucătărie şi să se joace cu spadele din lemn în curte.

Au galopat câteva minute înainte ca tata să tragă de hăţuri, deşi pentru Vaelin a fost foarte puţin, el ar fi dorit să galopeze veşnic. S-au oprit înaintea unei porţi mari din fier. Zăbrelele ei erau înalte, mai înalte decât trei oameni suiţi unul pe umerii altuia, şi se terminau prin vârfuri ascuţite. În punctul cel mai de sus al arcului porţii, un războinic din fier aţintea cu spada ţinută dinaintea pieptului un craniu descărnat. De ambele părţi, zidurile erau aproape la fel de înalte ca poarta. În stânga, un clopot din bronz atârna de o traversă din lemn.

Tatăl lui Vaelin a descălecat, apoi l-a ridicat din şa.
- Ce este locul acesta, milord? a întrebat băiatul.

Propriul glas i s-a părut sonor ca un strigăt, deşi vorbise în şoaptă. Liniştea şi ceaţa îl tulburau şi nu-i plăceau nici poarta, nici personajul de deasupra ei. Cu siguranţa copiilor, ştia că găvanele goale erau o minciună, un şiretlic. Îi privea pe ei, cum aşteptau.

Tata nu i-a răspuns, ci s-a apropiat de clopot şi, scoţându-şi pumnalul de la brâu, l-a lovit cu mânerul. Sunetul a părut ca o fărădelege în tăcere. Vaelin şi-a acoperit urechile cu palmele, până s-a stins. Când a ridicat ochii, tatăl venise lângă el.
- Vaelin, a vorbit el cu glasul lui răguşit de războinic, mai ţii minte deviza pe care ţi-am spus o? Crezul familiei noastre?
- Da, milord.
- Spune-o.
- "Puterea noastră este loialitatea."
- Da. Puterea noastră este loialitatea. N-o uita. Nu uita că eşti fiul meu şi că eu vreau să stai aici. În locul acesta vei învăţa multe lucruri şi vei deveni un Frate al celui de-al Şaselea Ordin. Vei rămâne însă mereu fiul meu şi-mi vei cinsti dorinţele.

Înapoia porţii s-a auzit un scrâşnet de pietriş şi Vaelin a tresărit, zărind o siluetă înaltă, înveşmântată în mantie, care stătea înapoia zăbrelelor. Îi aşteptase. Chipul îi era ascuns de ceaţă, dar Vaelin s-a foit neliniştit, ştiind că era cercetat, evaluat. A ridicat ochii spre tatăl lui şi-a văzut un bărbat voinic, cu trăsături puternice, barbă care începuse să fie înspicată cu fire sure şi cute adânci ce-i brăzdau obrajii şi fruntea. Pe chipul lui exista ceva nou, o expresie pe care Vaelin n-o mai zărise până atunci şi căreia nu-i putea atribui un nume. În anii care aveau să urmeze, avea s-o vadă pe feţele a o mie de oameni şi s-o ştie ca pe un prieten vechi: teama. L-a surprins că ochii tatei erau neobişnuit de negri, mult mai întunecaţi decât fuseseră ai mamei. Aşa avea să şi-l reamintească toată viaţa. Pentru alţii, era Lordul Bătăliilor, Prima Spadă a Tărâmului, eroul de la Beltrian, salvatorul regelui şi tatăl unui fiu faimos. Pentru Vaelin, avea să fie de a pururi un bărbat temător care-şi abandona fiul la poarta Casei celui de-al Şaselea Ordin.

A simţit mâna mare a tatei apăsându-l pe spate.
- Du-te acum, Vaelin. Du-te la el. Nu-ţi va face niciun rău.

Mincinosule! a gândit băiatul furios şi tălpile lui au lăsat urme pe pământ, când a fost împins către poartă. Chipul siluetei în mantie a devenit tot mai limpede pe măsură ce s-a apropiat, prelung şi îngust, cu buze subţiri şi ochi de un albastru deschis. Vaelin s-a trezit privindu-i fix. Bărbatul cu faţă prelungă l-a privit la rândul lui, ignorându-l pe tată.
- Cum te numeşti, băiete?

Vocea era înceată, un suspin în ceaţă.

Vaelin n-a ştiut niciodată de ce nu i-a tremurat propriul glas.
- Vaelin, milord. Vaelin Al Sorna. Buzele subţiri au format un zâmbet.
- Eu nu sunt un lord, băiete. Eu sunt Gainyl Arlyn, Aspect al celui de-al Şaselea Ordin.

Vaelin şi-a amintit lecţiile de etichetă ale mamei sale.
- Îmi cer iertare.

În spatele lui s-a auzit un nechezat. Vaelin s-a răsucit şi şi-a văzut tatăl îndepărtându-se călare, armăsarul înghiţit iute de pâcle, copitele tropăind pe pământul moale, topindu-se în tăcere.
- El nu se va mai întoarce, Vaelin, a spus Aspectul cu chip prelung şi zâmbetul îi dispăruse de pe faţă. Ştii de ce te-a adus aici?
- Ca să învăţ multe lucruri şi să devin un Frate al celui de-al Şaselea Ordin.
- Da. Însă nimeni nu poate intra decît prin propria lui alegere, fie el bărbat sau băiat.