sâmbătă, 3 octombrie 2015

Câteva cuvinte despre cum trebuie înţeleasă cartea Borş ucrainean

Piotr Pogorzelski
Borş ucrainean. De la statul sovietic la revoluţia demnităţii
Editura Meteor Publishing, 2015

Traducere din limba poloneză de Cristina-Daniela Godun


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere sau câteva cuvinte despre cum trebuie înţeleasă cartea aceasta

Pentru mine, Ucraina a fost întotdeauna - şi continuă să fie - o ţară fascinantă. Aici totul mi se părea - şi în continuare mi se pare - mai mare, mai puternic, mai expresiv... Oarecum ca borşul ucrainean din titlu, care nu e o zeamă chioară de sfeclă, ci o mâncare deasă cu multe legume şi carne. Dacă există bogăţie în Ucraina, atunci e o bogăţie opulentă; dacă există rock\'n roll, atunci e plin de emoţii; dacă există patriotism, atunci el îmbracă o haină extremistă, naţionalistă; dacă există corupţie, atunci e nemărginită, cuprinzând toate sferele vieţii; dacă există femei, ele nu pot fi altfel decât excepţional de frumoase... De ce e aşa, veţi afla din cartea aceasta. Scriu în ea despre multe lucruri: despre religiozitate, despre nostalgia după URSS, despre muzica pop şi rock, despre bilingvismul excepţional, despre atitudinea faţă de istorie, inclusiv despre atitudinea faţă de Volînia. Amintesc şi despre Euro 2012 şi vă informez ce a rămas în urma lui. Mă ajută în efortul meu cunoscuţi ucraineni, printre care îi menţionez acum doar pe disidentul Semen Gluzman, ziaristul şi istoricul Oleksandr Zinczenko, intelectualul Miroslav Marinovici, dar şi producătorul muzical Volodîmîr Bebeszko.

Mă voi strădui să nu fac evaluări. Cititorul este cel care va aprecia cum stau lucrurile. Eu doar descriu realitatea aşa cum este. Cartea aceasta seamănă pe alocuri cu o hartă concavă, iar pe alocuri cu una convexă. E un fel de Ucraina 3D cum nu întâlnim, de regulă, în mass-media poloneză. Nu e o hartă pe care să vedem doar două-trei personaje de pe scena politică kieveană sau una pe care apare, mai aproape de graniţa poloneză, Volîniul scăldat în râuri de sânge, mai departe, la sud, Crimeea ca punct de atracţie turistic, iar la răsărit, stadionul echipei de fotbal Şahtior. E mai degrabă o hartă a unor suprafeţe care ne suscită interesul.

Ucraina este o ţară cu multe dimensiuni care uneori ne amăgesc. După un an de lucru în calitate de corespondent al Radioului Polonez, mi se părea că înţeleg tot ce se petrece aici - şi mecanismele politice, şi cele sociale. După trei ani îmi spuneam: ştiu că nu ştiu nimic. După alţi şapte, am ajuns la concluzia că ştiu suficient cât să pot scrie cartea aceasta.

Ucraina e o ţară nemaipomenit de interesantă - ba chiar aş spune exotică - aflată la graniţa de răsărit a Poloniei. Şi tocmai lucrul acesta este fascinant la ucraineni: vedem în ei oameni asemenea nouă, vedem străzi şi oraşe adeseori similare cu cele europene şi, cu toate acestea, simţim că aici este cu totul şi cu totul altfel decât în Polonia. Şi descoperirea aceasta este corectă. Societatea, care a trăit anii comunismului, funcţionează după alte principii, modul de a gândi este altul. Pe de altă parte, oamenii aceştia au trăsături foarte similare cu ale noastre. Şi sentimentul acesta este corect. În contextul acesta, aş putea parafraza titlul filmului lui Tadeusz Konwicki Jak daleko stąd, jak blisko[1] ("Cât de departe de aici, cât de aproape) şi să spun: "Cât de aproape de aici, cât de departe."

Din păcate, adeseori în dialogul dintre polonezi şi ucraineni niciuna dintre părţi nu o înţelege pe cealaltă. Fie subliniem faptul că suntem la fel sau - dimpotrivă - că suntem oameni absolut diferiţi. În mod paradoxal, în opinia mea, cele două puncte de vedere, aparent contradictorii, pot fi aduse la un numitor comun. Ucrainenii nu sunt nişte "polonezi de calitate mai proastă" şi nici nu e aşa cum aud adeseori de la compatrioţii noştri care vizitează Kievul că "la noi a fost aşa acum zece ani". Nu, în urmă cu zece ani, în Polonia a fost altfel, şi peste zece ani în Ucraina nu va fi aşa cum este acum în Polonia. Dezvoltarea naţiunilor şi a statelor poate decurge în paralel şi totodată diferit - nimeni nu ne-a dat dreptul să ne considerăm persoane cu un grad de civilizaţie mai înalt. Şi chiar dacă o să citiţi în paginile acestei cărţi că ucrainenii nu-şi respectă propria istorie aşa cum şi-o respectă polonezii pe a lor, fraza aceasta nu înseamnă deloc faptul că ucrainenii trebuie să aibă faţă de propria istorie aceeaşi relaţie pe care o au polonezii faţă de a lor. Citind această carte, vă rog să aveţi în vedere faptul că eu relatez totul aşa cum este, nu cum ar trebui să fie.

Sper că, datorită acestei cărţi, polonezii îi vor cunoaşte mai bine pe ucraineni şi vor exista mai puţine stereotipuri de genul: orice ucraineancă e fie prostituată, fie femeie de serviciu. Când Karol Wojtyła a fost ales papă, se pare că unul dintre ziarele scandinave a scris: "A fost ales un papă din ţara prostituatelor şi a hoţilor." Merită să ne aducem aminte lucrul acesta, pentru că s-a întâmplat relativ recent în istorie. Este adevărat că în relaţia dintre polonezi şi ucraineni domină adeseori stereotipurile negative, dar dacă cineva are asemenea prejudecăţi va găsi în paginile acestei cărţi explicaţia originii lor. De pildă, de unde provine atracţia unei părţi a societăţii ucrainene faţă de UPA[2]. Nu e vorba de încercarea de a justifica un anumit comportament, însă, dacă dorim să avem o imagine completă, cu siguranţă ne va fi mai uşor să ne înţelegem.

E păcat că aproape nu întâlneşti în rândurile polonezilor asociaţii pozitive cu Ucraina. Singura excepţie, probabil, este Vitali Kliciko, pentru că borşul ucrainean nu trezeşte o imagine pozitivă - la urma urmelor, consumatorii colţunaşilor ruseşti nu devin automat rusofili. Asociaţii pozitive fac polonezii cu Cehia (berea cehească, comediile ceheşti) sau chiar cu nemţii, care aparent ne sunt absolut străini (hărnicia, perfecţiunea). Sper că, străduindu-mă să distrug în cartea aceasta anumite stereotipuri, nu am căzut în altele. Dacă mi-am atins scopul, consider că întreprinderea mea a fost încununată cu succes. Cu toate că, bineînţeles, anumite asociaţii pozitive sau stereotipuri cu siguranţă ar prinde bine polonezilor.

Dacă această carte va reuşi măcar şi în mică măsură să îi apropie de polonezi de ucraineni, e minunat. Iar dacă, în timpul lecturii, cineva îşi va pune întrebarea pentru ce autorul descrie un anumit fenomen, de vreme ce la noi e la fel - cu atât mai bine, pentru că noi într-adevăr semănăm foarte mult, chiar dacă, în acelaşi timp, suntem atât de diferiţi. Ne deosebim mai ales prin faptul că ucrainenii sunt schilodiţi de comunism într-o măsură mult mai mare decât polonezii. Şi, câtă vreme nu o să înţelegem lucrul acesta, nu vom reuşi să-i înţelegem nici pe ucraineni.


[1] Cunoscut film polonez din anul 1972, în regia scriitorului, regizorului şi scenaristului Tadeusz Konwicki, cunoscut şi în România pentru romanul său Mica apocalipsă. (n.tr.)
[2] Armata Insurecţională Ucraineană (abr. UPA) a fost o armată de partizani naţionalişti, formată în 1942 în regiunea Volînia, cu scopul creării unui stat ucrainean independent. A luptat împotriva naziştilor şi Armatei Roşii, iar după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a continuat să se opună autorităţilor sovietice. Liderul cel mai cunoscut al UPA a fost Stepan Bandera. (n.tr.)

FOTO SPLENDID - o poveste cu şi despre oameni

Costică Acsinte
Foto Splendid, volumul I: Viaţa socială

un volum îngrijit de Cezar Popescu
Editura Filos, 2015



Citiţi un fragment din această carte.

*****
FOTO SPLENDID - o poveste cu şi despre oameni

... José Arcadio Buendía era îngrozit
în acea dimineaţă diafană de decembrie când se luase dagherotipul,
căci îşi închipuia că oamenii aveau să se topească încetul cu încetul
lăsându-şi chipurile să se întipărească pe plăcile metalice
(Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate)

Costică Acsinte e un nume pe care-l ştiu parcă dintotdeauna. L-am desluşit prima dată pe spatele fotografiilor din anii '50 ale mamei mele, foarte tânără pe-atunci. L-am auzit apoi de nenumărate ori în poveştile concitadinilor mei mai în vârstă care, fără excepţie probabil, au trecut cândva pragul atelierului Foto Splendid din Slobozia veacului trecut.

Cu atât mai bucuroasă am fost când am aflat, nu cu foarte mult timp în urmă, că un slobozean pasionat de fotografie, pe nume Cezar Popescu, începe să aducă treptat la lumină plăcuţele vechi de sticlă pe care Acsinte a imortalizat timp de cincizeci de ani momente din viaţa locuitorilor acestei urbe şi a celor din satele de primprejur. Cum au fost descoperite plăcuţele, cum au ajuns la Muzeul Judeţean din Slobozia şi prin ce concurs de împrejurări, graţie erei digitale în care trăim, fotograful Acsinte a devenit cunoscut (fără exagerare) în lumea întreagă aflăm chiar din textele incluse în albumul  rezultat din această minuţioasă muncă, primul din serie şi subintitulat Viaţa socială, apărut în format tipărit la Editura Filos, precum şi de pe site-ul colecţiei.

Pentru mine, destinul fotografiilor semnate Costică Acsinte are cumva un iz cinematografic, de poveste în poveste. Pentru că, odată conturat cadrul prezentului, în care stau şi privesc - îndelung, cu emoţie, zăbovind asupra detaliilor - fiecare fotografie din album sau de pe pagina de Facebook a colecţiei, mă simt instantaneu absorbită de imagine şi călătoresc astfel înapoi în timp, ajungând în cealaltă poveste, cea de demult, cu decoruri specifice epocii, cu protagonişti stând cuminţi în faţa aparatului foto, luându-şi o clipă de răgaz în vârtejul vremurilor. Şi, uitând de prezent, mă bucur în tihnă de toate aceste mărturii despre mentalităţi şi obiceiuri, educaţie şi starea socială, ocupaţii şi evenimente.

O vorbă spune că cizmarul nu are cizme şi croitorul nu are haine - tot aşa, nu există prea multe fotografii cu Acsinte. În schimb, prin munca sa, pe care, neîndoielnic, a făcut-o cu pasiune, a salvat de uitare şi anonimat nenumărate biografii de-ale contemporanilor săi din Slobozia ialomiţeană a veacului trecut.

Prefaţă
de Alina Pavelescu, arhivist

Până în urmă cu vreo trei ani, numele lui Costică Acsinte nu evoca nimic semnificativ decât, cel mult, pentru un grup restrâns de cetăţeni ai Sloboziei, care îl cunoscuseră personal sau care îşi aminteau să se fi fotografiat în atelierul lui cu ocazia unor evenimente din biografia personală. Începând din 2013, de când Mario-Cezar Popescu şi-a iniţiat ambiţiosul plan de restaurare şi recuperare a moştenirii fotografice lăsată de Costică Acsinte, fostul fotograf anonim a devenit una dintre cele mai interesante figuri ale istoriei României în secolul al XX-lea. Iar clişeele fotografice adunate în decursul unei vieţi dedicate profesiei sale sunt acum percepute, de istorici şi nu numai, ca sursă importantă de documentare a civilizaţiei româneşti din perioada 1920 - 1960. Pentru istoric, este mai ales reconfortantă ideea că viaţa şi activitatea lui Costică Acsinte nu reprezintă un caz de "excepţionalism românesc". Persoana fotografului, biografia şi opera lui sunt reprezentative pentru un prototip social azi cvasidispărut, cel al fotografului de târg, al cărui obiectiv însoţeşte comunitatea în momentele de viaţă cotidiană, "imortalizându-le" în modul în care aceasta le consideră demne de a fi integrate în memoria sa ulterioară: aniversarea, botezul, nunta, înmormântarea, serbarea şcolară, plecarea sau revenirea de pe front a vreunui membru al familiei, celebrarea unui meşteşug de care practicanţii lui sunt mândri, zilele de odihnă alături de familie sau, pur şi simplu, portretul destinat unei persoane apropiate în onoarea căreia subiectul - la fel de anonim ca şi fotograful - îşi pune în scenă propria identitate, după un canon pe care îl putem deduce ca semnificativ pentru mentalităţile şi moravurile vremii. În aceasta constă, de fapt, importanţa ştiinţifică a moştenirii culturale recuperată odată cu colecţia de fotografii ale lui Costică Acsinte: în caracterul său obişnuit, nefiltrat în ochii istoricului, sociologului sau antropologului decât prin canonul estetic al fotografiei naive, respectiv al dorinţei subiectului de a fi reţinut de obiectiv în acele ipostaze conforme ideii sale de memorizare onorabilă.

Cum se explică interesul tot mai pregnant al comunităţii româneşti din zilele noastre pentru fotografiile lui Acsinte? Aici, poate, observaţiile formulate de Susan Sontag în eseurile sale despre fotografie (On Photography, Rosetta Books, 2005) ne-ar putea oferi o explicaţie pertinentă. New York, În cartea sa publicată în 1977, Sontag remarcă, printre altele că "[...] oamenii cărora le-a fost răpit trecutul sunt cei mai fervenţi producători de imagini, acasă şi în străinătate. Oricine trăieşte într-o societate industrializată se vede obligat să-şi părăsească în mod gradual trecutul, dar în unele ţări, precum Statele Unite şi Japonia, ruperea de trecut a fost în mod special traumatică."

Această observaţie se potriveşte, cred, la fel de bine şi României post-comuniste. Interesul faţă de documente cum sunt fotografiile lui Costică Acsinte face parte, în mod evident, din efortul comunităţii româneşti de secol XXI de a-şi recupera, nu doar memoria evenimentelor traumatice din trecutul său recent, ci şi pe aceea a unei normalităţi dinaintea traumei istorice reprezentată de război sau de comunism, jalonând în imaginarul nostru de astăzi un timp al vieţii paşnice şi al valorilor sociale stabile.

Recuperarea fotografiilor lui Costică Acsinte transformă micul târg al Sloboziei într-un loc emblematic al civilizaţiei româneşti. Ele îi vorbesc privitorului de azi - român şi nu numai - despre o lume normală (termenul sună ca un balsam pus pe rănile cotidianului­ nostru), împăcată cu sine, pentru care viaţa pare a se desfăşura după ritmuri dinainte ştiute, care îşi asumă şi îşi integrează, cu ingenuitate şi naturaleţe, pasiunile, tristeţile, frământările produse de valurile succesive ale istoriei. Amintirile Sloboziei lui Acsinte ajung să semnifice, astfel, recuperarea fericită în istorie a amintirilor de familie ce reprezintă moştenirea tăcută a fiecăruia dintre noi.

Albumul pe care ni-l propune acum Mario-Cezar Popescu, primul dintr-o serie intitulată Foto Splendid - după numele atelierului patronat de Acsinte în Slobozia vreme de o jumătate de veac - este dedicat, conform alegerii editorului său, "vieţii sociale". El reuneşte o mică parte dintre fotografiile publicate, în colaborare cu Muzeul Judeţean Ialomiţa, pe site-ul, devenit deja celebru, colectiacosticaacsinte.eu. Este o ilustrare vizuală a vieţii sociale româneşti, întinsă pe parcursul a mai bine de jumătate de secol, cu momentele importante din viaţa comunităţii locale, cu imagini ale copilăriei senine, ale senectuţii integrate în curgerea firească a vremurilor, a meşteşugarilor mândri de profesia lor, a petrecăreţilor care ştiu să-şi împărtăşească bucuria, a familiilor împlinite, a femeilor care îşi asumă natural feminitatea. Şi, din loc în loc, cu câte un semn al timpurilor care se schimbă, ducând, în curgerea lui mai lentă sau mai accelerată, aluviunile identităţii noastre istorice.

Cuvânt înainte
de Cezar Popescu, îngrijitor de plăcuţe

Nu sunt etnolog şi nici antropolog, nu sunt critic de artă şi nici istoric. Nu sunt multe. Însă, ce pot spune cu siguranţă este că iubesc fotografia şi în special pozele lui Acsinte. Iar acest prim volum (sper să nu fie şi singurul) l-am conceput ca un instrument, ca materie brută dacă doriţi, pentru viitoare studii de istorie, etnologie sau antropologie. M-am ferit pe cât am putut să influenţez modul în care fiecare percepe pozele lui Acsinte - acesta fiind şi principalul motiv pentru care pozele din carte sunt atât de mici: exact cum le-ar fi printat nea Costică, la scară naturală, 1:1.

Chiar înainte de a trimite albumul la tipar, am reuşit să includ în carte şi o mărturie. Mărturia celui ce a descoperit plăcuţele lui Acsinte, pe vremea când era director de muzeu. Domnul în cauză se numeşte Răzvan Ciucă şi este destul de probabil ca, fără de clarviziunea dânsului, astăzi nici măcar nu am fi ştiut că a existat un fotograf Costică Acsinte.

Au fost mulţi cei ce m-au ajutat să duc acest proiect până în punctul în care se află astăzi, fiecare după cum a putut şi după cum a dorit şi ţin în mod expres să le mulţumesc tuturor şi pe această cale.

Postfaţă
de Filip-Lucian Iorga, istoric

Ne uităm prea repede strămoşii, ne dărâmăm prea uşor clădirile de patrimoniu, ne respectăm mult prea puţin trecutul, suntem parcă unii dintre cei mai uituci europeni.

În această atmosferă generală de comodă şi vinovată amnezie, apar "excentrici" care se încăpăţânează să nu participe la distrugere, să nu ne lase să (ne) uităm. Cezar Popescu este unul dintre aceşti apărători ai identităţii noastre. Şi nu e deloc uşoară sarcina pe care şi-a asumat-o. Lucrează cu un material perisabil şi fragil şi luptă împotriva dispariţiei unor imagini care ne spun ceva despre cine am fost.

Salvată ca prin minune, arhiva fotografului ialomiţean Costică Acsinte a fost readu-să la lumină, imaginile au fost restaurate, iar Cezar le-a oferit o a doua viaţă, de data aceasta în mediul electronic şi pe plan internaţional. Pentru că lucrările acestui foto-graf român uitat au ajuns celebre în întreaga lume, prin intermediul internetului.

Sunt cu atât mai bucuros de acest eşec al uitării, cu cât strămoşii mei au fost moşneni din Poiana, Ialomiţa, iar Costică Acsinte e născut la Perieţi, vatră vecină de moşneni. Se prea poate ca neamurile noastre să se fi înrudit cândva, în negura vremurilor.

Fotografiile lui Acsinte sunt valoroase pentru oricine cercetează istoria României de sfârşit de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Pentru istoria socială, Arhiva Acsinte e curată comoară. La fel, pentru istoria Bărăganului, destul de săracă în astfel de mărturii.

Valoarea şi raritatea vin şi din faptul că fotografiile din colecţia salvată de Cezar Popescu spun o poveste rareori auzită. Familiile boiereşti, marea burghezie, chiar mica burghezie şi elitele săteşti au păstrat cu grijă portretele şi fotografiile strămoşi-lor, vehicule de memorie şi instrumente de afirmare şi menţinere a statutului social. Ţăranii săraci, însă, şi lucrătorii de la oraşe, mahalagiii şi lumea pestriţă a celor care şi-au căutat norocul în Bărăgan au fost mult mai puţin atenţi (pentru că nici nu prea le ardea de aşa ceva) la imortalizarea propriilor chipuri şi la perpetuarea memoriei de familie. Aici e marele merit al lui Costică Acsinte, în fotografiile căruia nu vedem numai obraze subţiri, ci şi figuri cu trăsături nerafinate, mâini asprite de muncă, ochi obosiţi, copii prea slabi dar încântaţi de jucăriile lor modeste.

Opera lui Acsinte nu e numai izvor pentru istorici şi sociologi, ci şi încântare estetică pentru iubitorul de fotografie veche şi de poveşti trecute, în general. Pentru că aceste fotografii spun poveşti, au expresivitate şi te cuceresc, fie că sunt candide, aspre, pline de tristeţe sau de voioşie. Sunt făcute de un fotograf talentat, cu ochi ager şi sensibilitate mereu vie. Un fotograf care merita recuperat şi pe care merită să îl cunoaştem din ce în ce mai bine, alături de cortegiul lui de personaje de cele mai multe ori anonime, dar care reuşesc să ne spună, pe tăcute, istorii pline de farmec.

Salut apariţia acestor fotografii şi într-o serie de albume, nou motiv de bucurie pentru cei deja pasionaţi de arta lui Acsinte şi de interes pentru cei care urmează să o descopere.

Alfabetizare vizuală

David Hurn în dialog cu Bill Jay
Cum citim fotografiile
Editura Aqua Forte, 2013
Colecţia Diafragma 9



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Încet, pe nesimţite, lumea se umple de fotografii. Comunicarea prin viu grai sau prin scris este, nu de puţine ori, substituită de limbajul vizual. Miliarde de poze ajung periodic în "văzul" reţelelor sociale. Astfel, timpul dedicat lecturii unei imagini devine tot mai scurt. În acest context, modul în care citim o fotografie este esenţial, altfel riscăm să devenim nişte analfabeţi vizuali.

Orice imagine e dublu articulată: desemnează (descrie ceea ce se vede) şi semnifică (este pasibilă unei interpretări). Orice fotografie conspiră, pe undeva, la a ne modifica subtil atitudinea şi, în ultimă instanţă, acţiunile. Semnificaţia acesteia variază în funcţie de mediul social, educaţia, standardul de viaţă şi aspiraţiile noastre ca privitori. La fel, ea depinde de contextul în care este receptată, fie că e vorba despre un album personal, un ziar, o publicaţie de artă, o galerie, un monitor şi aşa mai departe. Există, prin urmare, doar o singură interpretare valabilă sau sunt mai multe? Într-un dialog viu, cu paranteze de ordin istoric şi cu exemple practice, cei doi autori încearcă să limpezească lucrurile. Gândind cu voce tare, ne îndeamnă să înţelegem noi înşine modul în care o simplă fotografie, lipsită de grai, ne vorbeşte. Un dialog relaxat, consistent, edificator.

Bonus! O selecţie din Best of EndNotes, aşa cum au apărut în numărul omagial al Revistei LensWork, dedicat lui Bill Jay. Acest om a reflectat în scris la fotografie vreme de mai bine de cincizeci de ani. Din celebrele sale note putem afla printre altele: care e secretul ultim al fotografiei, de ce o chema pe o pisică tocmai Koudelka sau care sunt cele mai practice sfaturi adresate de maeştri unor fotografi în devenire.

Cartea apare în colecţia Diafragma 9 şi are 168 de pagini. Formatul este 15x21 cm, are copertă cretată cu clape. Costă 29 lei.

Voicu Bojan, editor Colecţia Diafragma9 (www.diafragma9.ro)

Havel şi secolul al XX-lea

Václav Havel (intervievat de Karel Hvížďala)
Interogatoriu în depărtare
Editura Meteor Publishing, 2015

Traducere din limba cehă de Sorin Paliga


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Postfaţă

Havel şi secolul al XX-lea

Ceea ce numim istoria Occidentului este conflictul permanent dintre profeţi şi funcţionarii mesajului profeţilor, între idei şi aparatele pe care le realizează. Am înfăptuit aceste structuri pentru ca intenţiile de viaţă să le putem realiza raţional, independent de capriciile indivizilor; odată realizate însă, acestea se străduiesc să înlocuiască numeroasele şi diversele intenţii ale vieţii printr-o unică intenţie - autoreproducerea.

Structurile canonizează, în manualele autorizate limitează exprimarea adevărată a ideilor împotriva exprimării ereticilor, organizând inchiziţii şi comisii de specialitate; au propriul limbaj, pe care Václav Havel îl numea ptydepe[1]. Propoziţiile formulate în limbajul structurilor sunt exprimate drept "adevăruri obiective" pe care le păzeşte poliţia limbajului.

Întreg secolul al XX-lea este kafkian, deoarece structurile pe care ni le-am creat în scopul de a elibera ideile de dependenţa de o anume soartă imprevizibilă, precum şi de voinţa descoperitorilor lor ne absorb lumile vitale. Din toate acestea, mai rămân doar lumile bine dotate ale indivizilor, în care pierim, dispărem în faţa pustiului lumii comune. Tot mai mult, aceste lumi individuale se aseamănă bancurilor de probă, cabinelor de simulare, în care, de exemplu, învăţăm să conducem automobilul: nu mergem niciunde, dar pe un monitor se derulează un peisaj virtual, iar noi rezolvăm tot o situaţie virtuală.

Disident, nu anticomunist

Toate structurile au ceva în comun: presează precum o perfidă chestiune de logică, deoarece împiedică autoreproducerea structurilor. În epoca automişcării, chestiunea sensului revine în vieţile noastre precum voinţa de viaţă întru adevăr[2]. "Adevăr" înseamnă aici "a trăi în acord cu propria experienţă", a nu colabora cu minciuna, care ocupă spaţiul comun, spaţiul public - de la reclame până la textele distribuite în mass-media şi în industria divertismentului, prin structurile partidelor şi prin cultura sponsorizată de capitalul privat.

Václav Havel disidentul nu vedea în democraţia occidentală o soluţie miraculoasă de a rezolva problemele societăţii contemporane. Afirma despre aceasta că doar ascunde mai bine o situaţie de criză, cu atât mai mult cu cât oamenii se adâncesc în ea. La urma urmelor, "cenuşiul şi pustiul vieţii într-un sistem posttotalitar nu este cumva un tablou tensionat şi caricatural al vieţii moderne înseşi, şi nu suntem, în realitate, un fel de memento al Occidentului, descoperindu-i acestuia sensul latent de deplasare?" - scria Havel. Reveneam la această frază ori de câte ori discutam despre traducerea în italiană (cred că a fost prima într-o limbă europeană) a operei lui Havel Puterea neputincioşilor[3], discutam despre rolul disidenţilor în blocul comunist. Nu vedeam în aceştia numai anticomunişti, ci modelele de luptă împotriva duşmanului însuşi, împotriva mişcării de sine a structurilor şi împotriva codurilor lor impenetrabile.

Începea globalizarea, parlamentele se schimbau în culise, puterea se muta din centrele sale vizibile; structurile planetare şi poliţiile lor tehnocrate îşi supuseseră sistemul, căruia numai din inerţie îi mai spunem democraţie. Forţe nemăsurate, neîntâlnite în trecut, au preluat întreaga putere. Războiul Rece dintre comunism şi capitalism nu era decât una dintre formele acestui proces, în care capitalismul global a învins capitalismul democratic. Cenuşiul şi pustiul sistemului posttotalitar l-am numit normalizare; să numim "latentă" acea direcţie a Occidentului care, în ochii lui Havel, era o normalizare prin memento, prin formula normalizarea planetară. Este situaţia în care libertatea individuală nu este decât un sistem al căilor de scăpare în lumi individuale, pentru care oferta este uriaşă; şi în care puterea nu trebuie să-şi arate legitimitatea în faţa oamenilor care caută un sens în ceea ce fac.

Odată cu plecarea lui Havel a plecat, cred, şi speranţa că disidenţa - disputa privind sensul în spaţiul public - va trezi societăţile democratice spre o nouă viaţă, că disidenţa va fi o nouă forţă creatoare de istorie.

Postdemocraţia în viziunea lui Havel

Urmarea esenţială a globalizării constă în aceea că lupta pentru sens a încetat să mai fie un instrument al legitimităţii deciziei politice. Chestiunea legitimităţii îşi pierde greutatea în societate, puterea este faptică - impune relaţiile noi, se impune în lume şi o schimbă fără acordul nostru. Politica nu se mai orientează spre sensul puterii, ci spre înfăptuirea sa tehnică. Caută locuri noi unde să se reproducă, îşi supune noi sfere ale vieţii, devine "bioputere".

Încetează să mai fie valabilă convingerea lui Havel că "acolo unde există competiţie publică privind puterea, aşadar şi un control public al puterii, există în mod firesc şi un control public al felului în care puterea se legitimează ideologic". Acest lucru este dovedit de insuccesul protestelor din Europa şi din Statele Unite împotriva politicii oligarhiilor globale sub lozinca "Noi suntem 99%". De fapt, a învins tocmai acel "unu la sută".

"Întâlnirea cu sensul" este în toate formele sale întâlnirea cu oamenii care, în lumea lor, reprezintă o singură lume comună, un întreg pe care l-am perceput până acum doar fărâmiţat în lumi individuale, înconjuraţi de sârmă ghimpată şi bazându-ne pe autoritatea formulei "să-i eliminăm pe cei fără proprietate".

Lumea comună nu este nicicând în faţa noastră ca un obiect, pe care să-l putem descrie în mod obiectiv. Aceasta (stră)luceşte în comunicarea cu fiinţele vii de pe pământ, unită prin empatie cu deplasarea între ceea ce ştim să spunem şi ceea ce reuşim să înţelegem. Normalizarea planetară este un sistem în care nu mai există loc şi timp să mai rostim chestiunea sensului. Mereu şi pretutindeni sunt improprii, integralitatea lumii s-a pierdut în labirintul acelui ptydepe specializat.

Conceptul de postdemocraţie este atribuit astăzi politologului britanic Colin Crouch. În concepţia sa, este vorba de un sistem în care reprezentarea întregului social este înlocuită de lobby precum şi de corporaţii supranaţionale care preiau, în acest sistem, rolul statului. În Puterea neputincioşilor, Havel dezvolta un alt concept al postdemocraţiei: este acel sistem în care lupta pentru sens devine un joc, democraţia se eliberează de structurile orientate spre tehnica puterii, "structurile consolidate, mai ales, prin distribuirea sentimentului de sens deplin al comunităţilor şi mai puţin prin distribuirea ambiţiilor de expansiune" - toate acestea capătă o nouă greutate în sistem. Postdemocraţia este astfel o pluralitate de polisuri paralele, create prin "autoorganizarea de jos", prin puterea conferită experienţei sensului. Sensul este un Robin Hood alungat din castel şi luptând acum în pădure.

Nu s-a impus însă conceptul de postdemocraţie a lui Havel, a învins modelul lui Crouch. Aşa va rămâne de-a pururea?

Tentativa intelectualilor

          Îndepărtarea chestiunii sensului din spaţiul public are însă o urmare tragică pentru intelectuali, o voi numi tentativa fetişizării structurilor. Între intenţiile vieţii şi intenţiile structurilor, între legitimitate şi legalitate, între ordinea morală eternă şi organizarea actuală a puterii în lume va fi întotdeauna un hotar, chiar un hău. Nu putem reduce cei doi poli la unul singur - niciodată legalitatea nu va fi întru totul legitimă, niciodată vreun partid nu va fi încarnarea unei idei la care să facă apel. Relaţia neliniştită şi revoltătoare între cei doi poli trebuie să o definim drept o condiţie istorică de neînlăturat a democraţiei.

Şi Václav Havel, un mare apărător al relaţiei neliniştite dintre legitimitate şi legalitate în secolul al XX-lea, a fost ispitit de fetişizarea structurilor atunci când a numit aparatul militar al Statelor Unite şi al NATO drept structuri care acţionează "în numele drepturilor omului". În rolul său de preşedinte, a abandonat convingerea disidentului potrivit căreia noţiuni precum drepturile omului sau ordinea morală sunt totdeauna antipolitice - aduc în politică principiile legate de eternitate şi, ca atare, nu pot fi întrupate în structurile actuale.

Adevărul şi dragostea?

Antipolitica este forţa determinantă în anumite situaţii istorice, dar niciodată nu poate dori să fie politică. Să încarnezi însă antipolitica într-o structură politică oarecare este tentaţia tuturor "intelectualilor". Tentaţie veche, tragedie veche. Întruparea principiilor legate de eternitate - cum ar fi adevărul şi dragostea - în structuri precum NATO ori puterea militară americană a făcut ca fostul disident din Europa Centrală să devină un acolit (este expresia lui Ramsfeld) al unei superputeri care a dus un război în minciună, ai cărei actori au construit Guantánamo şi au practicat torturarea celor arestaţi pentru a obţine informaţii. Tentaţia fetişizării structurilor nu este altceva decât trauma Europei Centrale în faţa cinismului superputerilor şi a dorinţei implicite de a uni politica şi conştiinţa, puterea şi critica în numele unei lumi sigure. Acestea sunt paradoxuri! - aşa cum spunea Havel în Audienţă. Câţi dintre marii intelectuali au crezut în secolul al XX-lea că Partidul Comunist realizează adevărul şi dragostea în istorie? Şi cine dintre noi ar putea spune că nu a căzut pradă, fie şi pentru clipă, tentaţiei altor structuri şi nu a crezut că în unele dintre acestea adevărul şi dragostea şi-ar putea găsi un adăpost permanent? Nu, adevărul şi dragostea se află întotdeauna împotriva structurilor, nu le conduc, le sunt întotdeauna împotrivă. Uneori şi activ, aşa cum arată şi exemplul disidentului Václav Havel.

Odată cu Václav Havel am îngropat speranţa că disputa privind sensul în spaţiul public va îndemna societăţile democratice spre o nouă viaţă.


[1] Cuvântul este inventat de Václav Havel şi folosit în piesa sa absurd-ironică Vyrozumění / Înştiinţarea (1964).
[2] "Viaţa întru adevăr", "viaţa în adevăr" şi alte sintagme similare apar frecvent în opera lui Havel, fiind opuse "vieţii în minciună".
[3] În original, Moc bezmocných, "Puterea neputincioşilor, puterea celor fără de putere".

Puterea literaturii, puterea imaginaţiei, puterea cuvintelor

Anthony Marra
Constelaţia fenomenelor vitale
Traducere din engleză de Ioana Avădani
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Puterea literaturii, puterea imaginaţiei, puterea cuvintelor

În liniştea bibliotecii sau în tihna casei citim cu interes şi plăcere tratatele de strategie militară ale lui Sun Tzu sau Clausewitz. Ne imaginăm strategi de marcă, purtăm războaie imaginare şi ieşim învingători. Învăţăm sau aşa credem, să aplicăm strategiile dezvoltate de cei din trecut în viaţa noastră paşnică de zi cu zi, în relaţiile cu colegii, partenerii de afaceri şi uneori familia. Uităm însă, sub umbrela liniştitoare a păcii că războaiele nu se poartă după manual, că există victime şi de o parte şi de alta, că viaţa se schimbă radical în timpul şi după un conflict. Există cărţi care ne aduc aminte de acest lucru, cărţi care reuşesc să ne atingă inima şi să ne înfioare mintea vorbind despre războaie reale, care au loc chiar în timp ce noi ne delectăm cu o lectură plăcută.

O carte de acest gen este Constelaţia fenomenelor vitale a lui Anthony Marra. Inspirat de războaiele din Cecenia, romanul are la bază, după cum recunoaşte autorul, scrierile a doi oameni care au trăit pe viu acest conflict, respectiv chirurgul cecen Hassan Balev (The Oath: A surgeon under fire) şi Anna Politkovskaia (A Small Corner of Hell: Dispatches from Chechnya), jurnalista rusă asasinată în 2006 pentru că alesese să îşi practice meseria şi să denunţe crimele şi abuzurile unui sistem represiv. Citisem jurnalul Annei Politkovskaia cu mult înainte de a se publica cartea lui Marra şi ştiam despre atrocităţile comise de ambele părţi implicate în conflict. Citisem şi despre întâlnirea Annei cu Ramzan Kadyrov ajuns între timp preşedinte al Ceceniei şi mă îngrozisem de labilitatea, superficialitatea şi cinismul acestuia, după cum reieşeau din transcrierile ei. Eram, aşadar, destul de în temă cu subiectul, şi credeam că un roman nu îmi va putea aduce nimic nou. Recunosc că m-am înşelat. Am subestimat puterea literaturii de a pătrunde până în inima problemelor, am subestimat puterea imaginaţiei care a reuşit să transforme statisticile seci în oameni cu nume şi prenume şi am uitat de puterea cuvintelor care bine alese iţi pot aduce lacrimi în ochi. Am mai simţit acest lucru citind Vânătorii de zmeie, cartea lui Khaled Hosseini.

Cecenia descrisă de Marra în romanul său este o ţară în ruine, o ţară a conflictului mocnit, o ţară din care pare că orice speranţă a dispărut. În această lume haotică şi ostilă îi găsim pe Dokka, tată, soţ şi intelectual exemplar, Havaa, puştoaica precoce de opt ani care cu inocenţa proprie copiilor spune adevăruri dureroase, pe Ahmed, vecinul şi prietenul lui Dokka, medic ratat cu inimă de artist, pe Sonya, doctoriţa rusoaică şcolită la Londra şi întoarsă în Cecenia în căutarea unei surori greu încercate - Natasa, pe Hassan care scrie şi rescrie la nesfârşit istoria Ceceniei, remodelând-o în funcţie de cerinţele regimului, pe Ramzan, fiul său, turnătorul şi marele eşec al vieţii lui Hassan. Fiecare îşi are propria poveste care, poate, în circumstanţe normale nu s-ar fi intersectat niciodată. Războiul, însă, îi aduce împreună într-o încercare de a supravieţui şi de a-şi păstra totodată umanitatea.

Fiecare dintre ei vine cu propriul bagaj de amintiri, regrete şi greşeli. Fiecare încearcă să păstreze imaginea unei ţări de dinainte de conflict, amintirea celor dispăruţi şi o urmă de normalitate într-un univers fără reguli şi aflat la bunul plac al federalilor sau rebelilor, al turnătorilor şi profitorilor de pe urma războiului. Sonya îşi păstrează mereu halatul de spital imaculat, Ahmed desenează portretele a patruzeci şi unu de săteni care au dispărut într-o zi şi le agaţă prin sat spre aducere aminte şi apoi portrete pentru refugiaţi, Nataşa desenează pe placaj clădirile unui oraş care nu mai există, rămas viu doar în amintirea supravieţuitorilor, Hassan este purtătorul unei istorii a cecenilor, mândri şi greu de înfrânt chiar şi după deportarea lor de către Stalin.

Marra ne vorbeşte despre o ţară în care oamenii dispar, cei din Eldar sunt ridicaţi noaptea şi duşi la Groapa unde li se pierde urma. Pentru cei ca noi, trăiţi în lumea de dinainte de '89, dubele fără numere de înmatriculare şi bătăile în uşă la miez de noapte, care aveau drept urmare ridicarea mamei, tatei sau a unui alt membru al familiei nu sunt chiar atât de îndepărtate în timp şi aduc, încă, fiori pe şira spinării.

Este vorba despre un conflict absurd din care nu câştigă combatanţii nici unei părţi ci doar politicienii şi interlopii deghizaţi în oameni de afaceri. Marra, ca şi Anna Politkovskaia, ţine să sublinieze acest aspect atunci când vorbeşte despre federali, adică despre soldaţii ruşi aflaţi pe frontul din Cecenia. Ei se împart în două categorii: recruţii în uniforme albastre, nişte puşti speriaţi, mulţi dintre ei urmând să se întoarcă acasă în coşciuge, unii ucişi de rebeli, alţii asasinaţi de proprii camarazi sau comandanţi din motive stupide (cererea de bocanci pe măsura potrivită constituie un astfel de exemplu) şi, kontraktniki, în tricouri negre, fără mâneci ca să li se vadă tatuajele, foşti puşcăriaşi eliberaţi special pentru a lupta câţiva ani in Cecenia. De partea cealaltă se află patrioţi, fundamentalişti şi oportunişti. Între cele doua tabere sunt prinşi eroii noştri, oameni normali într-o lume anormală.

Poate cel mai tragic dintre toţi este Ramzan, fiul lui Hassan, turnătorul. Ramzan făcuse cunoştinţă cu Groapa în trecut, cu bătăile şi tortura şi rezistase. Prima oară. Nu cedase şi nu turnase pe nimeni. A scăpat cu viaţă, dar mutilat, cu o spaimă intrată adânc în suflet şi cu un sentiment acut al inutilităţii rezistenţei. Într-o lume în care Dumnezeu nu există şi diavolul pare să câştige, în care nu poţi spera la nici un ajutor, singura şansă de supravieţuire este să colaborezi. Să trăieşti apoi cu conştiinţa faptului că ţi-ai turnat şi condamnat la moarte vecinii şi prietenii din copilărie înseamnă supravieţuire, dar şi iadul pe pământ. Să nu îţi mai vorbească nimeni, nici propriul părinte care, totuşi, beneficiază de pe urma denunţurilor tale, transformă existenţa în coşmar. Cel mai uşor ne-ar fi să îl condamnam pe Ramzan şi să ne plasăm în opoziţie cu faptele sale. Dar să nu uităm că nimeni nu îşi poate cunoaşte măsura propriului curaj sau a propriei laşităţi decât pus în faţa unor situaţii extreme.

Constelaţia fenomenelor vitale este un roman care reuşeşte să aducă şi zâmbetul pe buze. Aşa se întâmplă, de exemplu, atunci când e vorba despre întâlnirea dintre Sonya şi fratele lui Alu, contrabandistul. Anthony Marra reuşeşte să scrie o carte caldă, dureroasă şi pe alocuri amuzantă despre experienţe înfiorătoare. Este o carte despre triumful vieţii şi al omeniei. O carte despre speranţă. Pentru că, până la urmă, nu-i aşa, ce este viaţa dacă nu o constelaţie de fenomene vitale - organizare, excitare, mişcare, creştere, reproducere, adaptare?

Ce ştim cu adevărat despre apostolul Andrei

Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei
prezentate şi traduse de Cristian Bădiliţă, ilustrate de Marian Zidaru
Grégoire de Tours, Despre minunile fericitului Andrei
Editura Vremea, 2015



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Ne place să-l invocăm pe apostolul Andrei, patron al României, dar până acum nu s-au tradus textele fundamentale despre el. Volumul de faţă pune la dispoziţia cititorilor români, de toate confesiunile, pentru prima dată în cultura noastră, cele mai vechi texte despre fratele lui Petru, "cel dintâi chemat", conform tradiţiei înrădăcinate în Evanghelia după Ioan. Volumul cuprinde un studiu amplu despre figura apostolului în Noul Testament, în Faptele lui Andrei, Faptele lui Andrei şi ale lui Mathias, Faptele lui Petru şi ale lui Andrei, hagiografia lui Grégoire de Tours, precum şi în tradiţiile folclorice româneşti. Partea a doua conţine traducerea, însoţită de cca 250 note explicative şi comentarii, a Minunilor fericitului Andrei de Grégoire de Tours (sec. VI). Partea a treia prezintă ediţia latină a hagiografiei lui Grégoire de Tours.

Volumul beneficiază de 34 planşe formidabile, realizate de marele artist Marian Zidaru, precum şi de o paginare cu totul aparte, datorată directoarei Editurii Vremea, Silvia Colfescu. Avem de-a face aşadar cu o adevărată carte-album, un cadou ideal nu doar pentru numeroşii "sfinţi Andrei" din România, ci pentru oricine este interesat de veritabila tradiţie creştină.

Meritul principal în concretizarea acestui proiect îi aparţine doamnei Filofteia Pally, directoarea Complexului Muzeal Goleşti, judeţul Argeş, care, împreună cu doamna Malvine Mocenco, m-a însoţit în această nouă aventură patristico-etnologică. De altfel, volumul face parte din planul de cercetare al Muzeului Goleşti. Pentru studiul introductiv am beneficiat de ajutorul bibliografic al prietenilor Emanuel Contac şi Alin Suciu, cărora ţin să le mulţumesc şi pe această cale. Mulţumiri speciale i se cuvin clasicistei Ioana Munteanu, care a corectat, salutar, versiunea latină. Le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să transform o carte clasică de patristică într-o adevărată bijuterie grafică.

Ce ştim cu adevărat despre apostolul Andrei
(fragment din prefaţa volumului)

Minunile fericitului Andrei povestite de Grégoire de Tours

Faptele lui Andrei, Faptele lui Andrei şi Matthias, Faptele lui Petru şi Andrei au stat la baza hagiografiei pe care Grégoire de Tours i-a consacrat-o apostolului Andrei sub titlul "Minunile fericitului Andrei". Dar mai întâi câteva cuvinte despre autor. Grégoire (pe numele său întreg, latinizat, Georgius Florentius Gregorius) s-a născut pe 30 noiembrie, ziua sfântului Andrei, în anul 539 în Urbs Arverna, actualul oraş Clermond-Ferrand din regiunea Auvergne (Franţa). Aparţinea unei familii nobile şi înstărite, care îmbrăţişase creştinismul destul de timpuriu, numărând în sânul ei un martir şi mai mulţi episcopi, între care celebrul Sfânt Gal, episcop de Clermond, care l-a şi crescut după moartea tatălui. Avea o constituţie fragilă şi era mereu bolnav. Dintr-o hagiografie, redactată în secolul al X-lea de abatele Odon de la Cluny, aflăm că viitorul episcop beneficia de viziuni încă din copilărie. Datorită acestor viziuni, îşi va fi vindecat tatăl de două ori: prima dată, construind şi punându-i la cap o amuletă (un băţ) cu numele lui Isus; a doua oară, inspirându-se din Cartea lui Tobit. Miraculosul pare un element firesc în viaţa lui Grégoire. Tot abatele Odon povesteşte că, într-o zi, pe când mergea din Bourgogne în Auvergne, tânărul a fost surprins de o furtună. Imediat şi-a scos relicvele sacre pe care le purta la gât şi, rugându-se, norii negri s-au risipit. Dar fiindcă a început să se laude în faţa celorlalţi cu miracolul pe care-l făcuse, calul de sub el s-a împiedicat şi a căzut, iar călăreţul s-a trezit cu nasul în pământ şi plin de vânătăi (lecţie spontană de smerire). Altă dată, sfintele relicve l-au protejat în faţa unei cete de tâlhari fioroşi, dar miracolul miracolelor îl constituie vindecarea de o boală grea (nu ştim exact despre ce este vorba) datorită intercesiunii sfântului Martin. Viaţa lui Grégoire se desfăşoară în umbra marelui său predecesor Martin, patronul oraşului Tours. După ce a fost ales episcop, în jurul vârstei de treizeci de ani, în paralel cu activitatea de reconstrucţie a multor biserici şi lăcaşuri de cult, Grégoire redactează, pe lângă faimoasa Istorie a francilor (prima istorie a ceea ce avea să devină Franţa), un număr de şapte cărţi de miracole, avându-i ca protagonişti pe sfinţii Andrei, Martin şi Iulian. De departe preferatul rămâne Martin.

Ne aflăm sub dinastia Merovingienilor, într-un secol (al VI-lea), când Occidentul îşi reconfigurează identitatea, când centrul puterii politice, dar şi religioase a Imperiului se află în Orient, la Bizanţ, iar creştinismul abia se înrădăcinase, prin convertirea lui Clovis. Cultura suferă, opere de înalt nivel teologic, scrise în latină, aparţin secolelor precedente: îi amintim doar pe Ambrozie, episcop al Milanului, pe ucenicul acestuia, Augustin şi pe orientalul bilingv Ioan Casian, întemeietorul primelor mânăstiri occidentale. După invaziile barbare, Roma îşi vede prestigiul diminuat, iar papalitatea e obligată să treacă în plan secund. Deşi scrie mult şi relativ agreabil, totuşi stilul lui Grégoire reflectă starea de precaritate a culturii occidentale în secolul al VI-lea. Textele sale nu au profunzime teologică (precum ale lui Augustin sau Ambrozie), ele nu se adresează unor teologi de meserie, buni cunoscători ai învăţăturii şi tradiţiei creştine, ci necreştinilor, pentru a-i converti, sau creştinilor de rând, pentru a le întări credinţa.

Grégoire nu are acces la greaca veche, prin urmare el va fi cunoscut "isprăvile" apostolului Andrei din traduceri latine. De asemenea, el triază materialul pe care-l va fi avut la dispoziţie. Din Faptele lui Andrei elimină discursurile prea elevate, prea subtile, de factură platoniciană sau stoică; elimină mai multe scene discutabile din punct de vedere dogmatic; condensează materia narativă şi, înainte de orice, temperează encratismul care străbate de la un capăt la altul apocrifa din secolul al II-lea. Poate că unele simplificări fuseseră deja operate de traducătorii Faptelor în latină, dar, în lipsa documentelor, nu putem avansa decât ipoteze. Pe de altă parte, Grégoire contopeşte în scrierea sa Faptele lui Andrei şi Faptele lui Andrei şi ale lui Matias, dar, la el, Matias devine Matei, iar informaţiile preluate alcătuiesc materia unui singur capitol, introductiv. De asemenea, Grégoire pomeneşte mai multe cetăţi din Asia Mică, din provincia romană Tracia, din Pont şi din Grecia, pe care le-a vizitat apostolul: Niceea, Nicomedia, Sinope, Bizanţ, Perint, Filipi etc. Andrei va fi martirizat în Patras, din mormântul său, aşezat în incinta unei biserici, izvorând o "mană" cu virtuţi profetice. Grégoire nu menţionează Sciţia, dar cetatea "Mirmidonilor", din primul capitol, poate fi o aluzie la "cetatea antropofagilor" (sciţilor) din Faptele lui Andrei şi ale lui Matias.

Fotografie de familie

Elena-Margareta Ionescu & Nae Ionescu
A ta de tot, al tău de tot (file de corespondenţă)
Editura Vremea, 2015

Ediţie îngrijită de Miruna Lepuş
Traducerea scrisorilor din limbile germană şi franceză: Anca-Irina Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Fotografie de familie

Nae Ionescu şi‑a cunoscut viitoarea soţie acum mai bine de un secol, iar dragostea Elenei-Margareta pentru el avea să dureze şaizeci de ani, până la moartea ei, deşi legătura lor durase mai puţin de douăzeci de ani şi el murise la nici zece ani după încheierea acesteia. În 2015, când se comemorează 75 de ani de la moartea lui Nae Ionescu şi 125 de ani de la naşterea lui, se împlinesc şi 100 de ani de la căsătoria celor doi. O multitudine de cifre rotunde privind o relaţie dintru început şi fatalmente inegală, dezechilibrată, dar a cărei amintire continuă să fascineze şi să trezească sentimente contradictorii.

După ce jurnalul Elenei-Margareta Ionescu[1] creionase tabloul unei căsnicii dificile şi a unei vieţi nefericite trăite într‑o profundă solitudine, scrisorile selectate în volumul de faţă vin să întărească această imagine, dovedind încă o dată că nu există o limită a suferinţelor pe care o fiinţă umană le poate îndura decenii de‑a rândul.

*
Elena‑Margareta Fotino s‑a născut la 28 septembrie 1889 la Botoşani. Copilăria i‑a fost umbrită de moartea mamei, iar adolescenţa şi anii studenţiei de o relaţie greu suportabilă cu mama vitregă şi de lipsa unei legături mai apropiate cu tatăl ei. Acestea nu au împiedicat‑o să fie şefă de promoţie la liceul urmat departe de casă, la Craiova, unde fusese răsplătită şi cu titlul de cea mai bună colegă şi, mai apoi, să păşească pe porţile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, lucru care, trebuie subliniat, însemna cu adevărat ceva la acea dată. Elena‑Margareta Fotino a avut cinci fraţi: două surori mai mici din prima căsătorie a tatălui ei, Petru Fotino, cu Natalia Grecinski: Olimpia‑Alexandra (Ada) şi Maria‑Antoaneta (Antoaneta), şi două surori şi un frate din cea de‑a doua căsătorie a tatălui ei cu Luisa Weiss ("maman"): Aglae, Ana‑Mag­dalena (Anişoara, Ana) şi Ion‑Grigore (Petrăchel). Universul familial al Elenei-Margareta este completat cu o mulţime de "tante" (tante Aglaé, Marie, Hélène, Marguerite din partea tatălui, tante Éléonore şi Mathilde din partea mamei, tante Anna şi tante Elise din partea mamei vitrege) şi de veri (Constantin, Georges, Roger, Louis şi Margareta Bolomey, din partea tatălui) adesea menţionaţi în scrisorile ei, alături de numeroase referiri la elevii pe care îi medita pentru a se susţine pe perioada studiilor, dar şi pentru a‑şi ajuta logodnicul plecat la studii în Germania.

Născut la 4/16 iunie 1890, la Brăila, orfan şi el, dar de tată, Nae Ionescu era fiul Eugeniei şi al lui Christache (Hristea) Ionescu, la rândul lui fiu al lui Stroe Ivaşcu, bunic cu care viitorul filosof şi jurnalist se mândrea adesea, căci acesta fusese unul dintre reprezentanţii ţăranilor în primul divan ad‑hoc al Ţării Româneşti. Demn urmaş al bunicului său, Nae Ionescu ajunsese în 1911 un foarte apreciat student al Facultăţii de Litere şi Filosofie şi avea deja un plan de viaţă - urma să îşi încheie studiile în Germania, cu o teză de doctorat ce trebuia să expună un sistem filosofic, iar mai apoi să devină profesor universitar. Nae Ionescu a avut o soră şi doi fraţi: Antoaneta (care îl va găzdui şi ajuta de multe ori şi care, împreună cu cel de‑al doilea soţ, generalul Vasile Panaitescu, a ţinut un jurnal preţios pentru cunoaşterea unor date asupra fratelui ei) şi Constantin şi Alexandru (Ghibericon), important actor interbelic, ale căror nume nu apar decât foarte rar în corespondenţă în comparaţie cu cele ale unor rude mai îndepărtate, pe moşiile cărora muncea în vacanţe ca om de încredere, pentru a‑şi asigura un oarecare venit pe care familia nu i‑l putea oferi.

Legătura dintre cei doi viitori soţi începe la sfârşitul anului universitar 1910‑1911 (care era al doilea an de facultate pentru Nae Ionescu, student la secţia Filosofie, respectiv primul an pentru Elena‑Margareta Fotino de la Filologie), mai exact pe 21 mai; prima scrisoare păstrată este datată 11 iulie 1911. Conform uzanţei epocii, cele dintâi epistole sunt foarte protocolare, iar cei doi vor începe să se adreseze cu "tu" abia un an mai târziu, după ce Nae Ionescu o vizitează pe viitoarea soţie la Bârlad, în casa părinţilor ei.

Scrisorile păstrate din primii ani ai legăturii lor sunt mai ales din timpul vacanţelor, când cei doi se întorceau la părinţi sau mergeau la rude. Vacanţele de vară Elena‑Margareta Fotino şi le petrecea acasă, la Bârlad, la domeniul regal de la Zorleni, din apropiere, al cărui administrator era unchiul ei, Henri Bolomey, la Iaşi, la tante Hélène Bolomey, la mătuşa Matilda Grecinski, căsătorită cu Ion Simionescu, la Azuga, la vărul ei, Georges Bolomey etc. Nae Ionescu mergea şi el la Brăila, la mama lui, sau la rude - la familia Bellu (la Urlaţi, în judeţul Prahova, sau la Slobozia‑Trăsnitu, în judeţul Teleorman), la familia Apostol (la Gurguieţi, judeţul Brăila), la sora sa, Antoaneta, la Focşani etc.

După ce, la mijlocul lui iulie 1913, Elena‑Mar­ga­reta pleacă de acasă în urma neînţelegerilor cu mama vitregă, se refugiază în casa unor rude din Iaşi, unde cei doi se logodesc la începutul lui septembrie. O lună mai târziu, Nae Ionescu pleca la studii în Germania, la Göttingen, de unde în 1914 se mută la München. În această perioadă, Elena‑Margareta îi trimite periodic sume de bani pentru a completa bursele prea mici sau trimise cu întârziere; totuşi, sunt zile când Nae Ionescu nu are nici măcar o marcă pentru telegrame. Paştele din anul 1914 îl petrec împreună la Steyr, la sora lui Nae Ionescu, iar în luna august 1914 Nae Ionescu se întoarce în ţară pentru stagiul militar, pe care îl satisface la Brăila, Focşani şi Bucureşti şi îl termină în toamna anului următor.

La 25 noiembrie/6 decembrie 1915, cei doi se căsătoresc şi pleacă la scurtă vreme în Germania, la München. Perioada de fericire conjugală nu va dura însă decât până în luna octombrie 1916, când Nae Ionescu este luat prizonier de război (va fi închis la Celle‑Schloss, Hanovra), după ce România ieşise din starea de neutralitate în luna august a aceluiaşi an. Va fi eliberat abia în august 1917, cu condiţia de a nu părăsi Germania şi de a-şi găsi în prealabil un post. Primul fiu, Radu‑Mircea, se născuse la 31 ianuarie 1917, iar al doilea, Răzvan, avea să se nască la 23 iunie 1918. La 3 aprilie 1919, Nae Ionescu îşi susţine teza de doctorat la München şi o lună mai târziu se întoarce cu familia în ţară.

În toamna lui 1919, Nae Ionescu devenea director de studii şi profesor de limba germană la Liceul "Nicolae Filipescu" de la Mănăstirea Dealu. În paralel, ţinea şi cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, la Catedra de Logică şi Teoria cunoştinţei a fostului său profesor, Constantin Rădulescu‑Motru, deşi avea să fie titularizat ca asistent abia la 1 ianuarie 1920. Un an mai târziu ajungea conferenţiar cu titlu provizoriu şi, peste încă un an, conferenţiar suplinitor. Docent universitar din iunie 1925 şi conferenţiar definitiv de la 1 ianuarie 1926, e numit profesor agregat abia în 1937, când Conferinţa de Metafizică şi Istoria logicii devine Catedră. Din 1923 preda şi la Institutul Naţional de Educaţie Fizică, unde era coleg cu mulţi dintre foştii profesori de la Mănăstirea Dealu. Pe lângă activitatea didactică, era unul dintre redutabili jurnalişti interbelici, din 1928 proprietar al ziarului Cuvântul.

La sfârşitul lui 1919 s‑a născut cel de‑al treilea copil al cuplului, Dan, care însă nu avea să trăiască decât un an şi jumătate. Tot pe atunci, Elena‑Margareta se va muta cu copiii la Târgovişte, unde va locui până cel puţin în luna august 1921, ulterior familia locuind cu chirie în Bucureşti, la mai multe adrese.

Cea mai mare parte a scrisorilor sunt din aceşti primi opt ani. Celelalte sunt scrise mai ales în perioadele în care unul dintre soţi era plecat din ţară. După anul 1930, când protagoniştii s-au separat, fără însă a divorţa, scrisorile sunt strict legate de copii şi de probleme curente.

Corespondenţa celor doi nu conţine exclusiv elemente ce ţin de universul intim al relaţiei, ci şi informaţii preţioase despre Nae Ionescu - locuri pe unde acesta a trecut, activităţi întreprinse, preocupări, centre de interes, chiar şi o primă schiţă a teoriei trăirismului şi o notaţie privind convingerea că avea să joace un important rol politic.

Deşi numărul de scrisori ale celor doi protagonişti este echilibrat şi numele Profesorului este unul de seamă, personajul ale cărui trăiri şi trăsături reies mai pregnant este însă cel de-al doilea, Elena-Margareta. Ea este mai naivă, mai sinceră, mai influenţabilă, mai implicată, mai dispusă la sacrificiu - aparent soţia ideală - şi poate că prin asta victima lui perfectă, victima "cuceritorului" - cum a fost el numit de numeroşi apropiaţi şi exegeţi -, care nu lasă să i se întrevadă sufletul de dincolo de cuvinte. Un exemplu aparent minor, dar plin de semnificaţii, este felul în care viitorii soţi îşi semnau scrisorile: la început, Elena‑Margareta semna "Margareta Fotino", însă după un an de corespondenţă devenea "Ilenuţa", aşa cum îi spunea el; corespondentul ei, în schimb, continua să semneze "N. (C.) Ionescu" chiar şi la aproape două luni după logodnă, ceea ce denotă o cu totul altă poziţionare faţă de relaţia lor, deşi cuvintele scrise arată, la prima vedere, o mare dragoste. Pentru Elena‑Margareta Fotino, începutul legăturii cu Nae Ionescu la sfârşitul primului an de facultate echivalase cu zărirea unei oaze nebănuite, care însă nu avea să‑i ofere doar apa necesară vieţii, ci şi premisele pentru şase decenii de zbucium, nelinişte, aşteptări neîmplinite, greutăţi cotidiene, solitudine, totul dublat de drama trecerii de la statutul de soţie a unui remarcabil profesor şi ziarist la cel de femeie singură şi, mai apoi, în anii comunismului, de soţie a unui "legionar", a unui "fascist". Singura alinare rămăsese probabil amintirea unor clipe fericite din tinereţe. Şi mândria de a fi fost soţia unui mare jurnalist interbelic şi a poate celui mai important catalizator de gândire în rândurile studenţimii româneşti din secolul XX.


[1] Elena‑Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, ediţie îngrijită de Anca‑Irina Ionescu, prefaţă de Sorin Lavric, Editura Vremea, Bucureşti, 2015. 

Muzică, pasiune, magie - Cuvânt înainte la Press Pass

Marius Constantinescu
Press Pass (interviuri şi însemnări de jurnal de la Festivalul Internaţional "George Enescu" - ediţiile 2011 şi 2013)
Editura Humanitas, 2015



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Luciano Pavarotti, Salman Rushdie, Andrei Şerban, Virginia Zeani, Antonio Pappano, Amos Oz, Hélène Grimaud, Ion Marin, Jordi Savall... De peste 10 ani, Marius Constantinescu se dedică interviului. Miezos, aşezat, secvenţial, precum o poveste. Traducător, jurnalist şi realizator radio-TV, a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. A cochetat cu copywriting-ul, publicitatea şi istoria artei, înainte de a-şi da seama că se poate exprima cel mai bine în presa culturală audiovizuală.

După opt ani de radio, a descoperit televiziunea şi libertatea nestăvilită dată de jocul de-a imaginea. Emisiunile sale - Marile picturi ale lumii, V... de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj - s-au transformat în repere pentru un public deschis la minte, sofisticat, dispus la jonglerii intelectuale, niciodată autosuficient. Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional "George Enescu", realizând interviuri (unele dintre ele în exclusivitate) cu cei mai importanţi artişti invitaţi. A obţinut trei premii ale Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (A.P.T.R.), inclusiv pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care i-a devenit alter ego, iar, în 2013, şi carte.

Cu ideea unui volum dedicat Vioricăi Cortez, Marius Constantinescu a câştigat concursul pentru rezidenţe culturale oferite de Institutul Cultural Român de la Paris în anul 2012. Prima ediţie a cărţii Cortez a apărut, în condiţii grafice deosebite, la Editura Baroque Books & Arts. Volumul a fost reeditat într-o ediţie Humanitas, revizuită, întregită cu un cuvânt înainte de Leontina Văduva, o postfaţă a Vioricăi Cortez şi un intermezzo semnat de Lew Loesberg, ca şi de noi mărturii ale unor mari muzicieni despre Viorica Cortez.

*****
Cuvânt înainte

Am crescut cu dialogurile formative ale lui Iosif Sava, am învăţat să argumentez citind dialoguri platoniciene, mi-am dezvoltat gândirea critică în mijlocul unor comunităţi de matematicieni care îşi confruntau şi comparau mereu părerile şi demonstraţiile. Am ajuns cel care sunt astăzi pentru că am fost parte sau măcar am asistat la dialoguri substanţiale, cu miez, timp de mulţi ani, cei mai importanţi ai adolescenţei mele.

Nu ştiu cum sunt alţii, dar dacă mie, cel prins în vârtejul vieţii de azi, îmi lipseşte ceva, atunci acel ceva este acest tip de dialog. Este, poate, paradoxal, într-un moment în care zgomotul vocilor pare perpetuu, în care televiziunile sunt pline de oameni care vorbesc aproape fără oprire, în care pe Facebook fiecare îşi împarte cuvintele şi tot ce îi trece prin cap cu toată lumea, simultan. Doar că toate aceste părelnice dialoguri care ne înconjoară sunt, de mult prea multe ori, doar monologuri încrucişate sau suprapuse. O formă de autism sonor. Uitaţi-vă la poziţia scaunelor celor care vorbesc şi veţi afla multe despre posibilităţile unui dialog, veţi vedea dacă acestea sunt puse în paralel sau faţă în faţă, unul spre celălalt. E semnul cel mai clar al disponibilităţii fiecăruia de a asculta şi de a răspunde. Căci ceea ce înseamnă pentru mine dialog este situat dincolo de doi oameni care vorbesc, e o aristocratică şedere faţă în faţă a doi interlocutori ce se preţuiesc, se ascultă şi se respectă şi vorbesc pentru a se îmbogăţi unul pe celălalt sau pe cei din jur.

Dar de ce vorbesc despre dialoguri la începutul unei cărţi de interviuri? Pentru că ceea ce Marius Constantinescu face în această carte, dar şi în celelalte cărţi de interviuri ale sale, e de fapt o serie de adevărate dialoguri. Marius ştie să nu pună acele întrebări la care s-a tot răspuns, ceea ce vrea el să afle şi să ne ajute să aflăm alături de el depăşeşte bariera curiozităţii de tip "oracol" cu care toţi ne-am hrănit în copilărie. Întrebările lui sunt bazate pe o imensă documentare, dar şi pe o egală empatie, şi astfel au context şi adâncime. Interviurile lui sunt dialoguri în care el se retrage în umbră şi îl lasă pe interlocutor să strălucească, îndrumându-l discret cu întrebări potrivite spre subiectele în care acesta are ceva semnificativ de povestit, de afirmat. De cele mai multe ori, intervievaţii lui încep cu răspunsuri scurte şi oarecum standard şi, pe măsură ce interviul avansează, răspunsurile se lungesc, detaliile încep să se arate din ce în ce mai des, mărturisirile inedite îşi fac loc. Totul devine rotund şi fiecare interviu are ceva memorabil, fiecare dezvăluie şi ne apropie, nouă, cititorilor, un om şi un muzician cu bogăţia gândurilor sale.

Pe lângă interviurile care constituie mai mult de jumătate din substanţa acestei cărţi, ea ne rezervă încă multe alte surprize. În deschiderea fiecărui interviu, Marius se dovedeşte un portretist atent şi sincer. Desface personalitatea celui pe care îl are în faţă în fâşii subţiri şi relevante, pline de umanism, dar şi de umor. Dă detalii savuroase, dar şi semnificative. Are preferinţe şi jumătăţi de antipatii simpatice, e emoţionat uneori de copleşitoarea carieră a interlocutorului, e aproape întotdeauna impregnat de zeci de înregistrări şi spectacole live ale celui cu care vorbeşte, e un om normal care admiră sincer, dar e şi un fel de copil mare căruia Moş Crăciun i-a adus în faţă oamenii la care visase mereu, adică ceea ce îşi dorea cel mai mult să primească.

Şi mai e Marius ceva în această carte: un succint, dar profund personal rezumator al esenţei zilelor de Festival Enescu, al momentelor care au rămas de la o zi la alta în mintea lui şi care trezesc, acum, câţiva ani mai târziu, amintiri în mintea tuturor celor care au fost în sălile de concert, în faţa televizoarelor sau a aparatelor de radio. Timp de două ediţii, 2011 şi 2013, Marius a fost, zi de zi, pe LiterNet, ochiul şi urechea martore ale celor mai semnificative peripeţii muzicale. Iar pentru cei care nu au amintiri cu aceste ediţii de festival, poveştile lui Marius despre fiecare zi sunt un cadou care îi atrage în atmosfera festivalului, într-o lume în care există magie pentru că există muzică şi pasiune. Un cadou de nepreţuit. Vă las să vă convingeţi singuri.

(Răzvan Penescu, fondator LiterNet)

Curajul de a fi marginal

Vasile Ernu
Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor (I)
Editura Polirom, 2015



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Curajul de a fi marginal

Serguey Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt Petersburg "Nestor-Istoria". Locuieşte la Sankt Petersburg şi Chişinău.

Noua carte a lui Vasile Ernu nu se înscrie în tiparele literare tradiţionale. Aceasta este, fără îndoială, o lucrare de beletristică. Totuşi autorul renunţă să recurgă la trucurile obişnuite cu eroi şi situaţii inventate. "Nonfiction" - pare să fie o abordare mai bună. Autorii contemporani reuşesc tot mai des să demonstreze că viaţa scoate în evidenţă destine umane atît de complexe cu care nicio imaginaţie scriitoricească nu poate să concureze.

Inovaţia lui Ernu constă în organizarea spaţiului artistic al Sectanţilor. Aceasta se realizează prin combinarea a două genuri care se exclud - lirica şi eposul.

Cartea începe cu vestea morţii tatălui eroului principal, cumva identic cu autorul. El trebuie să pronunţe un discurs de pomenire. Toată povestirea ulterioară poate fi văzută ca alcătuind notiţe la acest discurs. Pornind de la acest "punct de vedere liric", istoria se învîrte în cercuri de memorie despre tată. E un fel de mit al "eternei reîntoarceri" - "un perpetuum mobile" al lucrării.

A doua linie artistică a Sectanţilor este "linia directă" a eposului, istoria a patru generaţii a unei familii de "disidenţi" religioşi din sudul Basarabiei. În povestirea sa, Ernu imită stilul grav al Vechiului Testament, foloseşte citate biblice în calitate de epitafuri, îşi numeşte cele cinci părţi ale istoriei după numele celor cinci părţi din Pentateuh. Forma vechi-testamentară se integrează organic în actul povestirii, deoarece o tendinţă a multor minorităţi religioase, dezamăgite de biserica oficială, a fost reîntoarcerea la creştinismul originar, la vremea cînd încă nu se produsese ruptura cu iudeii.

Sectanţii nu e doar o carte de literatură artistică "nofiction". Aceasta este şi o investigaţie istorică în spiritul direcţiei "post-ştiinţă". Ernu scuteşte cititorul de "aparatul ştiinţific greoi" şi, cel mai important, de dificilul "limbaj ştiinţific". În partea sa "ştiinţifică" cartea adună două genuri care se exclud - "microistoria" şi "macroistoria". Această combinaţie de metode istorice mi se pare justificată. "Microistoria" căutărilor spirituale a patru generaţii ale unei familii se desfăşoară în cadrul geografic restrîns al Basarabiei. Ironia istoriei face ca acest spaţiu geografic să fi făcut parte - într-un interval de doar 100 ani (sfîrşitul sec. XIX - sfîrşitul sec. XX) din vreo patru (!) spaţii politice diferite iar dacă ţinem cont şi de mişcările liniei de front din timpul celui de-al doilea război mondial - ajungem la vreo 6! Autorul ilustrează acest paradox cu ajutorul unui banc despre un evreu bătrîn care, trăind toată viaţa pe aceeaşi stradă, "a ajuns" să se nască în Imperiul Rus, să înveţe în România regală, să muncească în URSS şi să se pensioneze în Republica Moldova. Este imposibil să înţelegem schimbările de destin ale celor pe care, toate cele patru regimuri i-au numit "sectanţi", fără a atrage atenţia la fundalul "macroistoric". Includerea istoriei familiale în contextul politic rus, românesc, sovietic sau chiar american urmăreşte destinul familiei o parte a căreia s-a mutat, după 1940, în România, iar altă parte a emigrat, pe timpul "epocii de aur" a lui Ceauşescu, din România în SUA. Fluctuaţia istoriei între "povestea privată" şi "povestea publică" nu mi se pare forţată.

Autorul foloseşte surse multiple - experienţa personală, istoriile de familie, conversaţii cu bătrînii comunităţii, precum şi documente (jurnale personale, scrisori, memorii şi altele) din arhivele de familie ale "sectanţilor". Adiţional, autorul face referinţă şi la surse şi literatura de specialitate deja publicată. În acest fel Ernu construieşte o antropologie a "sectei". Combinarea unor istorii "personale" cu generalizări de cel mai înalt ordin reprezintă încă un procedeu original al autorului. Şi în acest caz Ernu reuşeşte să evite sincope logice la trecerea constantă de la general şi particula şi înapoi. El renunţă să examineze diferenţele dogmatice între multiplele "secte" ale Basarabiei şi purcede la analiză lucrurilor care-i unesc pe "sectanţi": grupuri de obicei mici, consolidarea în jurul credinţei sincere şi care-i fac diferiţi de restul societăţii şi de instituţiile ei (statul şi societatea în primul rînd).

Autorul arată că, linia de demarcaţie principală între majoritate (atee în timpul sovietic) şi "disidenţii" religioşi era atitudinea faţă de putere. Majoritatea creştinilor au acceptat teza "pragmaticului" apostol Pavel care susţine că "nu există putere ce nu ar veni de la Dumnezeu" ca o sacralizare a puterii pămînteşti. Aceasta a condus la predominanţa "monarhismului" conformist şi la pasivitate socială generală. De puterea "de la Dumnezeu" sînt legate toate speranţele majorităţii despre schimbarea propriului destin. Noi şi acum vedem cazuri cînd oamenii se consolează cu speranţa că va veni cineva "de sus" pentru a ne rezolva toate problemele.

"Sectanţii" nu au recunoscut acest "pact" încheiat de "colaboraţionistul" Pavel cu "împărăţia Cezarului". Pentru ei, "puterea de la Dumnezeu" nu e un dar divin ci o încercare, trimisă de sus. Sensul vieţii constă în a trece cu demnitate prin această încercare, în a dovedi prin suferinţe credinţa adevărată. Această viziune i-a pus în opoziţie faţă de "lumea mare a organizaţiilor". În locul unei ierarhii verticale, caracteristică majorităţii religiilor, "sectanţii" au dezvoltat forme democratice de guvernare şi adoptare a deciziilor. Lipsa speranţelor în raport cu puterea "satanistă" a Cezarului a generat un fenomen de activism personal exemplar şi o responsabilitate personală pentru soarta lumii.

Din această perspectivă, faimoasa teză weberiană despre etica "protestantă" trebuie corectată. Merită să reflectăm asupra fundamentelor eticii protestatare, a credincioşilor "sectanţi" în raport cu majoritatea. Fenomenul antreprenorilor ruşi de succes din timpul Imperiului care veneau din rîndurile "credincioşilor de rit vechi" şi altor grupuri religioase ortodoxe disidente, este foarte cunoscut. Ernu arată că, chiar şi în timpul Uniunii Sovietice, cînd orice formă de antreprenoriat era privită drept crimă, "sectanţii" reuşeau să atingă succese economice importante. În familiile lor, un atribut al luxului sovietic atît de grăitor precum automobilul, era normă. În acelaşi timp, prosperitatea economică nu constituia un scop în sine. Din contra, ea era un rezultat colateral al autoidentificării spirituale care era însoţită de o distanţare pronunţată de "împărăţia Cezarului".

Pentru că a da jurăminte "Satanei" înseamnă un păcat de moarte, intrarea în Partidul Comunist, şi în consecinţă cariera sovietică, erau imposibile. În acelaşi timp, legea despre lupta contra "parazitismului" nu le oferea posibilităţi de a evita slujba la stat. Mulţi "sectanţi" se angajau, ca o formă de compromis, la posturi de muncă prost plătite - măturători, paznici, fochişti şi altele care ofereau în schimb mult timp liber. Ei arătau, prin exemple practice, justeţea maximei marxiste: "Timpul liber este bogăţia societăţii".

Întîi de toate aceştia învăţau meseriile "deficitare". Nu e nevoie de cercetări marketologice profunde pentru a înţelege că societatea sovietică a consumului nu asigura în multe domenii necesităţile cetăţenilor. În condiţiile "deficitului" total, sfera de aplicare a iniţiativei private era foarte largă. În Moldova "sectanţii" au creat companii agricole şi industriale "subterane". Comunitatea lui Vasile Ernu, de exemplu, s-a specializat în cusutul blănurilor şi articolelor din piele. Prin intermediul unor reţele de "fraţi întru credinţă", era controlat întregul proces de la cumpărarea materiei prime la realizarea producţiei pe întreg teritoriul URSS. Mulţi "sectanţi" se specializau în construcţia sau reparaţia locuinţelor particulare sau în brigăzile care operau lucrări de construcţie în unele gospodării colective depopulate.

"Baza" economică a creat condiţii pentru realizarea slujirii spirituale. "Sectele" se deosebeau prin solidaritate exemplară şi ajutor reciproc. Au fost create mecanisme eficiente pentru "protecţie socială" alternativă. Bătrînii singuratici şi bolnavii, nu doar membrii comunităţii, dar şi pur şi simplu vecini, erau ataşaţi, în caz de nevoie, unor familii concrete. Ernu îşi aminteşte că mama sa avea o zi specială a săptămînii în în care vizita persoanele nevoiaşe bătrîne: îi hrănea, îi lecuia, le făcea curăţenie. A fost deasemenea construit şi un sistem educaţional paralel - studierea colectivă a Bibliei. La fel, comunitatea a improvizat şi cîteva "case de cultură". Se adunau cînd la un membru al comunităţii, cînd la altul. Învăţau să cînte la diverse instrumente muzicale, repetau cîntece religioase. Ernu îşi aminteşte că practic toate serile şi mai ales zilele de odihnă erau ocupate de anumite forme de activitate în grup. Comunităţile religioase erau de fapt organizaţii autonome ce dispuneau, practic, de o infrastructură socială deplină. Eficienţa lor era sporită şi de multiplele contacte "orizontale" cu alte "secte" de pe teritoriul URSS. Ernu consideră că diferenţele dogmatice, în aceste contacte, treceau în planul doi faţă de necesitatea de a se opune Leviatanului sovietic.

Existenţa acestei lumi "paralele" se desfăşura în condiţiile unei adversităţi, atît din partea puterii cît şi din partea societăţii. Represiile din partea statului erau acceptate cu "înţelegere", ca o posibilitate reală de a dovedi propria credinţă. Mult mai greu era de suportat respingerea din partea "poporului". Ernu aduce mărturii ale bătrînilor care spun că represaliile staliniste erau mai uşor de suportat decît regimul legionar de la sfîrşitul anilor '30. Stalin pur şi simplu băga la puşcărie. Legionarii, care propovăduiau reîntoarcerea la adevăratele valori ortodoxe, asmuţau poporul împotriva "sectanţilor". Situaţia lor era mai rea chiar decît a evreilor. Evreii erau "străini" după natură. Iar cei care au abandonat dogmele creştine ortodoxe erau consideraţi a fi "trădători". Ura faţă de "sectanţi" ajungea pînă acolo încît acestora le era interzis să-şi îngroape morţii în cimitirele ortodoxe.

Cartea Sectanţii nu e doar o creaţie artistică "nofiction" sau o cercetare postştiinţifică în domeniul istoriei şi antropologiei. Aceasta este, într-o mare măsură , şi publicistică, adică o încercare de a influenţa situaţia contemporană, inclusiv din Moldova. Autorul se opune trendului etnocrat care domină societatea moldovenească contemporană, unde existenţa unor minorităţi etnice e văzută ca o "barieră" pe drumul "corect" spre Uniunea Europeană prin unirea cu România. Ernu arată că polietnismul tradiţional al regiunii noastre facilitează apariţia unor fenomene culturale şi spirituale originale. Mai ales că, subiecţii acestor căutări nu sînt intelectualii universitari, ci oamenii simpli ("truditorii"). Avem în faţă un exemplu unic de "creaţie populară" - reflecţii despre sensul vieţii, extrase din experienţa colaborării dintre credincioşii de rit vechi, coloniştii germani de rit protestant şi "evreii mesianici". Datorită acestor "trei surse" strămoşul lui Vasile Ernu - un negustor de cereale şi vite, care s-a mutat din Transilvania în Izmail la sfîrşitul sex. XIX, a început să se gîndească la viaţa veşnică. Jurămîntul spiritual a fost întărit de o uniune de sînge - căsătoria cu fiica unui evreu mesianic de profesie cizmar. Imaginaţi-vă aceste polemici fierbinţi despre tălmăcirea Bibilei între cizmar şi negustorul de animale. Ernu demonstrează că diversitatea etnică reprezintă bogăţia noastră comună, izvorul căutărilor spirituale reale şi potenţiale ale cetăţenilor ţării noastre.

Ideea unei democraţii "orizontale" în formă de reţea, bazată pe interacţiunea unor comunităţi autonome, capătă o actualitate deosebită pentru societatea moldovenească unde puterea, prin toate partidele, şi-a demonstrat caracterul său "satanic". Eşecul democraţiei reprezentative "verticale" în Moldova trebuie regîndit ca o necesitate de trecere la democraţia directă a societăţii informaţionale, la reţele "orizontale" de diferite feluri: economice, sociale, culturale. În procesul acestei reflecţii exemplul cărţii lui Ernu - democraţie directă+activism social şi responsabilitate - poate fi destul de fertil pentru alegerea viitorului ţării.

Flaubert spunea: "Doamna Bovary sînt eu". Cartea Sectanţii de asemenea explică fenomenul scriitorului român Vasile Ernu. Conştiinţa naţională a românilor se deosebeşte prin persistenţa unor tendinţe tradiţionale "de dreapta", de prezenţa unor fobii etnice. Nu le-au evitat nici fondatorii - Eminescu şi Alecsandri. Fascismul a devenit un fapt biografic ruşinos al celor mai mari genii ai veacului trecut - Eliade şi Cioran. Vasile Ernu se evidenţiază pe acest fundal prin asumarea unei poziţii de stînga care nu e deloc caracteristică establishmentului românesc contemporan care oscilează între un "darvinism" neoliberal şi un arhaims ortodox. Autorul este de asemenea şi un internaţionalist convins. Într-o ţară deloc rusofilă acesta nu se sfieşte să-şi demonstreze backgroundul său rusesc. În spatele meu se află marea cultură rusă - declară Vasile. Adică, acesta merge contra curentului intelectual dominant în România. Datorită Sectanţilor ajungem să înţelegem că urmaşul unei minorităţi care e gata să-şi apere cu preţul sîngelui credinţa, nu poate să fie altfel. Acest fapt îl face interesant publicului. Într-adevăr, de ce să mai citeşti ceea cu ce oricum eşti de acord? Cu Ernu multă lume nu e de acord, polemizează şi de aceea îl citesc. Aştept cu multă nerăbdare apariţia următoarelor volume anunţate ale Micii trilogii a marginalilor - Bandiţii şi IzgoiJidî.

Violenţă, dragoste, pictură şi punk

Ilinca Bernea
Cutia neagră
Editura Timpul, 2015



Citiţi fragmente din această carte.

*****
Violenţă, dragoste, pictură şi punk

Cutia neagră a apărut în conştiinţa publicului mai degrabă ca un concept cinematografic decât ca unul care intră în gândire prin experienţele obişnuite, de zi cu zi. Filmele americane îndeosebi sunt cele care au creat o adevărată imagine cu valenţe aproape mistice în jurul ideii de cutie neagră. Aceste filme au întipărit în mintea spectatorilor iluzia că este vorba despre un obiect cumva ezoteric şi, uneori, un personaj de sine stătător. Fără să înţeleagă exact cum funcţionează într-adevăr cutia neagră şi rămânând indiferent la posibilitatea de a fi în realitate a cutiei negre, publicul îşi imagina o entitate în formă de cub, având o inteligenţă artificială foarte avansată, venită poate din spaţii extraterestre, care ştie tot ce se întâmplă. Cutia neagră a căpătat astfel statut de zeitate atotştiutoare care, dacă trebuie, ar putea relata totul, chiar şi din puncte de vedere multiple. Cel interesat, care are acces şi conexiune la cutia neagră, află, printr-un impuls direct injectat în gânduri, toate evenimentele, exact aşa cum s-au întâmplat şi aşa cum au fost resimţite. În acest mod el poate cunoaşte panica pasagerilor, disperarea căpitanului, lipsa scânteii potrivite din electrozii bujiei, acţiunea forţelor asupra aripilor avionului în timpul căderii, neplăcerea copacilor de a le fi rupte crengile de către maşinăria prăbuşită.

Documentele de specialitate arată însă faptul că, din punct de vedere tehnic, cutia neagră nu face întocmai lucrurile pe care filmele americane le-au promovat ca fiind specifice misterioasei cutii. Mai mult, cutia neagră are şi un fel de nemesis care, în tehnică, se numeşte cutia albă, iar denumirile de negru şi alb au legătură cu modul de transmitere şi acces la informaţiile înregistrate. Cum în filmele americane este vorba de obicei despre o cutie neagră plasată la bordul unui avion, lucrurile în realitate sunt cu atât mai anoste din punct de vedere al misterului cu cât, din motive cât se poate de practice, cutia neagră din avioane este de obicei de culoare portocalie. Aceste informaţii tehnice sunt aproape irelevante pentru descifrarea romanului Cutia neagră. Ce este relevant însă este tocmai acea cutie neagră aproape magică, care a luat naştere treptat, o dată cu era filmului artistic, în conştiinţa spectatorilor.

Cutia neagră a scriitoarei Ilinca Bernea funcţionează exact în acelaşi mod: înregistrează tot, ca o zeitate, şi se conectează direct în inima şi gândurile cititorului, nu doar arătându-i evenimentele, ci făcându-lştie şi să simtă ceea ce s-a întâmplat. Există totuşi o diferenţă între cele două cutii magice: cutia neagră din romanul care-i poartă numele nu este pusă într-un avion ce are să se prăbuşească cel mai probabil pe o insulă idilică din Oceanul Pacific, aşa cum se întâmplă în filmele hollywoodiene. Cutia neagră construită de către Ilinca Bernea este plasată direct în inima generaţiei punk din Anglia anilor '70.

Violenţă, dragoste, pictură şi punk. Acestea sunt elementele din împreunarea cărora, prin procesul alchimic, ia naştere cutia neagră. Acestea sunt zodiile sub care destinele personajelor cheie ale romanului sunt condamnate să se împletească, doar ca apoi să se rupă şi imediat după să tânjească să fie reunite. Timbrul cutiei negre care relatează aceste evenimente este întotdeauna sub semnul umorului, care asigură romanul împotriva oricărei posibile căderi în patetic. Umorul împrumută cel mai probabil nuanţa cutiei din titlul cărţii. Dacă, din punct de vedere cromatic, umorul variază între negru sau poate chiar portocaliu, personajele sunt în mod cert creionate în culori fosforescente, creând astfel caractere pasionale, puse în situaţii incitante, iar toată această coloratură a cutii negre face ca lectura romanului să fie o experienţă absolut delicioasă.

Cutia neagră poate fi considerată drept roman existenţialist, de dragoste, uşor comic. Subiectul romanului se clădeşte în jurul prieteniei dificile dintre doi pictori care fac parte din generaţia punk, Anglia, anii '70 şi tânăra Irene, pictoriţă, născută în Belgia. Ilinca Bernea, autoarea romanului, este un artist împlinit şi experimentat, acestea reflectându-se în scrierea matură care abundă cu jocuri de cuvinte şi idei inedite. Romanul promite cititorului câteva zile de încântare, câteva zile în care cutia neagră se va conecta direct în inima şi gândurile cititorului, exact aşa cum ar trebui să facă o cutie neagră magică.