joi, 30 decembrie 2021

Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021




Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Ultima foamete organizată de URSS în existenţa sa a fost cea din Basarabia, în perioada anilor 1946-1947.

Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor.

Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani ai celei de-a doua ocupaţii sovietice. Statul sovietic a impus interdicţie la folosirea cuvântului "foamete", interdicţie menţinută până în anul 1987. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. (Autoarea)

Fragmente

Documentul nr. 2
SCRISOAREA ÎNVĂŢĂTORILOR IGNATIEVA, PRONIN ŞI LEBEDEVA DIN ORAŞUL SOROCA ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Dragă Iosif Visarionovici!
[înregistrată la 19 martie 1947]
Scuzaţi-ne, dar ne adresăm Dumneavoastră ca unui tată. Noi am supravieţuit războiul, suntem recunoscători şi acum, dar puterile ne părăsesc. Ne este incomod şi ruşine, ştim că şi fără noi aveţi multe griji, dar credeţi-ne, foamea ne impune. Muncitorii cu mulţi copii umblă ca umbrele, pâine ne ajunge doar pentru jumătate de lună, iar restul, copiii noştri mănâncă macuc. Am vândut tot ce am avut, umblăm rupţi şi zdrenţuiţi.
Vă mulţumim, Iosif Visarionovici pentru grija faţă de noi, faţă de învăţători, în sensul asigurării cu produse alimentare, însă spre regret acestea nu ajung la noi. Oare are nevoie un învăţător de galoşi, stofă etc. aceasta în timp ce şeful secţiei comerciale nici aproape nu ne permite să ne apropiem, iar directorul şcolii este îmbrăcat la patru ace. Nu e bine de anunţat despre aceasta, însă lucrurile pe teren sunt dezgustătoare. Adjunctul secţiei comerciale Malin vinde sute de metri de stofă la piaţă, iar învăţătorul claselor primare nici nu mai seamănă a învăţător. Oare poate fi un exemplu pentru elevi îmbrăcat în vechituri? Iar în timpul controlurilor la ei totul este în regulă. Aşa cum am aşteptat sfârşitul războiului aşa aşteptăm cu nerăbdare roada, însă acum Iosif Visarionovici ne este foarte greu.
Scuzaţi-ne că vă deranjăm cu problemele noastre. Noi vom depăşi, însă nu mai putem suporta nedreptăţile. Noi nu suntem în stare să cumpărăm pâine comercială[i], iar comercianţii vând pâine cu câte 150 rub. bucata. Cum putem noi supravieţui cu salariul nostru de 500 rub. pe lună? De s-ar coace mai repede noua roadă!
Scuzaţi-ne, Iosif Visarionovici. Noi ne-am adresat ca unui om apropiat[ii].
Învăţătorii: Ignatieva, Pronin, Lebedeva.


Documentul nr. 3
SCRISOAREA DOREI BELAIA DIN ORAŞUL CHIŞINĂU ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
[înregistrată la 3 iunie 1947]
Bună ziua mare conducător şi învăţător şi tatăl nostru drag, vă salut din depărtare şi vă scriu tovarăşe Stalin. Vă rugăm să ne acordaţi vreun ajutor. Poporul nostru muncitor moare de foame, noi vedem doar ceea ce trece printre degete. La noi toţi oamenii muncitori au murit, nici nu mai are cine semăna şi nici ce semăna. În aceste condiţii vă rugăm să ne ajutaţi tovarăşe Stalin, noi nu mai avem posibilitate să trăim.
Să trăiţi conducătorul şi învăţătorul nostru până la o sută de ani, vă doresc multă sănătate Iosif Visarionovici Stalin, să vă trăiască familia. Vă rugăm să ne răspundeţi în câteva cuvinte. Vreau un răspuns de la Tata. Aştept răspuns de la Dumneavoastră[iii].
Belaia Dora,
Or. Chişinău, str. Melestiu, nr. 41.


Documentul nr. 4
SCRISOAREA ANASTASIEI SADOVNIC DIN SATUL RÂŞCOVA, RAIONUL ORHEI, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Sovietul Suprem al URSS
Moscova
Tovarăşului Stalin de la cet. Sadovnic Anastasia Ivanovna din satul Râşcova, raionul Orhei[iv]
RSS Moldovenească
[înregistrată la 16 septembrie 1950]
Cerere[v]
Vă rog să atrageţi atenţie la plângerea mea, dat fiind faptul că eu sunt mama unui ostaş decedat pe frontul războiului pentru apărarea patriei în anul 1944[vi]. Eu mă plâng pe reprezentanţii puterii locale din sat, pe preşedintele sovietului sătesc şi pe preşedintele colhozului. Mi-au luat grădina de pe care mă hrăneam, grădina care nu era amplasată pe masivul colhozului. Eu, o bătrână de 79 de ani, mi-am lucrat via, săracele mele mâini au săpat-o, am sădit câţiva cartofi, porumb, floarea-soarelui. Nici via nu este amplasată pe masivul colhozului. Când îmi lucram pământul nimeni nu spunea nimic, dar când s-a început perioada recoltării m-au acţionat în judecată, mi-au pus o amendă de 300 de ruble şi urmau ca ei să recolteze roada, motivând că pământurile mele sunt pe masivul colhozului, ceea ce nu este adevărat. Via nu este pe masivul colhozului, este departe de acest masiv. Viile de pe masivul colhozului nu sunt lucrate, în aceste vii pasc animalele şi ei nu spun nimic, dar via mea mi-au confiscat-o.
Eu am fost la Chişinău, la tov. Ministru şi m-am plâns, i-am povestit totul. El mi-a dat acceptul să recoltez roada şi chiar l-a chemat pe agronom ca să vadă unde este amplasată via mea. Dar ei l-au chemat la direcţie, au vorbit ceva cu dânsul şi când eu m-am dus la preşedintele colhozului, apoi el era beat, contabilul de asemenea era beat şi ambii au început să mă insulte cu cuvinte urâte, mie mi-i jenă să scriu cu ce cuvinte mă numeau. Eu am început a plânge şi îi întrebam ce voi mânca şi de unde voi lua bani ca să achit impozitele dacă voi aţi luat totul. Iar preşedintele mi-a spus: du-te şi te spânzură, dar bani să plăteşti şi m-a luat de o mână şi a început a mă îmbrânci dintr-un perete în altul şi m-au bătut atât de tare, încât eu o bătrână de 79 de ani nu sunt în stare să mă scol. Şi încă m-a întrebat de ce am venit la direcţie, iar eu le-am răspuns: de ce t. agronom m-a chemat aici, eu nu ştiu nimic. Ieşi de aici, şi eu am ieşit şi am venit acasă. Acum văd tot ce am câştigat, am un fecior decedat pe front, alt fecior s-a întors de pe front bolnav şi acum boleşte. Iată ce am câştigat, m-au bătut şi stau bolnavă. În schimb pentru că copiii mei au apărat patria, eu voi fi nevoită să mor pentru că mi-au luat toată roada şi eu nu am ce mânca. Dar plata amenzii şi impozitul ei vor urmări ca să le achit, chiar dacă mi-au luat totul.
Eu vă rog, tov. Stalin, analizaţi plângerea mea şi nu-mi refuzaţi rugămintea.
Şi încă ceva, eu Vă rog tov. Stalin, clarificaţi şi această plângere - roada a fost recoltată de către colhoz, dar la mine a venit agentul şi inspectorul au făcut percheziţie şi au luat 262 ruble, dar banii erau ai fiicei mele. Ei au scris chitanţă pe numele meu - 220 ruble, iar ceilalţi bani i-au pus în buzunar.
Vă rog să nu-mi refuzaţi rugămintea.
Semnează
9.IX.1950.


Documentul nr. 5
SCRISOAREA IRINEI MARCU-ŞOVA DIN SATUL SOLONCENI, RAIONUL REZINA, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Tovarăşi Stalin[vii]
[înregistrată la 1 octombrie 1951]
Cerere
Eu Văduvă de Răsboi Marcu-Şova Irina Iosob, satul Solonceni, Raion Rezina[viii].
Vă rog foarte mult Tovarăş Stalin ca să bine-voiţi ami asculta rugămintea: 1) Eu văduvă de răsboi din anul 1914 2) bătrână de 67 de ani 3) şi femeie săracă care azi nam ce mânca şi în anul acesta mea pus ca să dau 90 kg de carne şi 195 ouă şi nuştiu cum mau pus. Şi nuştiu de unde să le dau că eu nam ce mânca şi mea făcut sechestru pe comându de moarte şi se bate joc de mine preşedintele de selsovet.
Rog foarte mult dreptate şi în anul 1950 mau pus nalog 3300 (3300) ruble pentru o casă şi o vacă şi o juncă şi alt nam nimic.
Fiţi atenţi! Când au venit la mine meau luat vaca cu veţel şi o juncă şi a luat încă 3 trei vaci străine de astă sumă de 3300 ruble şi de aşa sumă sa luat 5 vaci? Semnul întrebării Tovarăşi Stalin. În Ţara Dumneavoastră egzistă ca să aibă cineva 5 vaci? Nu. Nu. Şi nu am tocmai eu o femeie de 67 de ani. Cele trei 3 vaci sunt furate şi aşa mau pus şi pe mine nalog din aer adică din Natură. În anul 1947 a venit la mine şi mea luat o juncă care îi dam bani pentru carne şi nu a luat bani ce a luat junca şi a pus carnea şi oule pe anul 1947 şi pe anul 1948 şi restul lau băut şi mâncat gheroii. Şe mea luat tot în anul 1947 grâu 4 saci plini cu grâu şi nu mea dat chitanţă de loc că aşa vrea preşedintele are legele sale. Şi aşa e la noi în Basarabia. Tovarăşi Stalin şi dacă vor fi toţi ca preşedintele satului nostru? Noi în Basarabia ne prăpădim cu totul vă rugăm ca să ne conduciţi legele Dumneavoastre care cerem dreptate numai atât.
Tovarăşi Stalin pănă vei trimite mila din Moscova Basarabia moare. Vă rog foarte mult Tovarăşi Stalin o comisie din Moscova să vadă cum ne-înţălepţii cum să bate joc de cel păcătos şi necăjit. Şi cum am trăit eu văduvă pănă astăzi. Şi pentru ce mă face colac când eu sunt femeie săracă.
Rog dreptate Marcu Ş.I.

(...)

Documentul nr. 48
INFORMAŢIA PROCURORULUI INTERIMAR AL RSSM, DRUGOBIŢKI, ADRESATĂ SECRETARULUI CC A PC(B)M, N.G. KOVAL, CU PRIVIRE LA CAZUL DE INCITARE LA CANIBALISM DIN SATUL CUHNEŞTI, JUDEŢUL BĂLŢI[ix]
5 martie 1947
În satul Cuhneşti, raionul Brătuşeni, judeţul Bălţi, la 31 ianuarie 1947, a murit cetăţeanul Galbici şi copilul lui, precum şi cetăţeanul Borisovschi şi soţia lui. Cadavrele persoanelor sus-numite au fost puse în şopronul cetăţenei Galbici Elena.
Preşedintelui sovietului sătesc cetăţeanului Juc i s-a adresat Galbici Elena cu rugămintea să i se dea permisiunea pentru înmormântarea persoanelor sus-numite şi concomitent a rugat să i se dea împrumut alimentar.
Preşedintele sovietului sătesc Juc a răspuns la cererea lui Galbici că împrumut alimentar nu este, nu trebuie să-i înmormânteze pe răposaţi, iar ea poate să întrebuinţeze cadavrele răposaţilor pentru alimentaţie.
La verificarea listelor pentru primirea împrumutului alimentar s-a constatat că Juc a inclus în aceste zile patru chiaburi asiguraţi din punct de vedere material.
Juc a fost arestat, cauza este anchetată.
Procurorul interimar al RSSM,
Consilier de stat pentru justiţie de clasa a III-a
(Drugobiţki)


Documentul nr. 49
VICTIMELE FOAMETEI STALINISTE, ANUL 1947, SATELE PEPENI, RĂZĂLĂI, ROMANOVCA[x]
Porcireanu Ilie Teodor
Ţurcanu Nicolae Mihai
Demschi Ion Nichifor
Demschi Petru Ion
Demschi Fevronia Ion
Mutu Ana Ion
Grosu Petre Erimei
Panică Vasile Ion
Sambriţchi Maria Gheorghe
Socolenco Ion Petrea
Locoman Simion Ion
Locoman Ana Ion
Locoman Ecaterina Ion
Cojocaru Maria
Turcu Andrei Gheorghe
Turcu Agafia
Târziu Gheorghe Mihail
Andriuţă Zinovia Iacob
Manoilă Ecaterina Dumitru
Manoilă Tatiana Vasile
Manoilă Ion Vasile
Manoilă Anastasia Vasile
Manoilă Dumitru Vasile
Vieru Gheorghe Teodor
Vieru Olga Andrei
Olăraşu Petru Ion
Olăraşu Ana Nicolae
Olăraşu Agafia Gheorghe
Olăraşu Tudora Gheorghe
Olăraşu Teodosia Gheorghe
Socolenco Ion Teodor
Socolenco Anastasia Dumitru
Ciacâru Ion Andrei
Tronciu Gheorghe Ştefan
Mitreanu Ion Petre
Andriuţă Alexandru Constantin
Locoman Cozma Filip
Locoman Ion Procopie
Pârliţanu Agafia
Mânăscurtă Nicolai Iacob
Mânăscurtă Ana Iacob
Mânăscurtă Alexandru Iacob
Mânăscurtă Iacov Iacob
Ciobanu Vasile Dumitru
Ciobanu Maria
Raicu Ion
Raicu Ioana
Raicu Tatiana
Raicu Gheorghe
Raicu Maria
Raicu Andrei
Raicu Ion
Vâzdoagă Ecaterina
Vâzdoagă Anastasia
Spânache Gheorghe
Jigău Teodor Nicolae
Locoman Ecaterina
Locoman Nicolae
Locoman Ana
Moraru Ecaterina Ion
Ţurcanu Ion Gheorghe
Spânache Petre Ion
Băgu Ana Teodor
Popescu Pentelie
Popescu Anastasia
Gheras Maria Gheorghe
Baciu Ion
Baciu Zinovia
Baciu Tamara
Glib Dumitru
Ciobanu Elena
Juncu Ion
Manoilă Vasile Nazar
Jigău Constantin Filip
Jigău Pelaghia
Ursu Ion Ilarion
Ursu Zinovia
Ropot Gheorghe Ion
Scrisu Petre Teodor
Rotaru Ion Pavel
Cojocaru Iustin
Sapilnic Efim
Sapilnic Maria
Sapilnic Nadejda
Sapilnic Alexandru
Sapilnic Iacob
Bârsanu Vasile Teodor
Ţăruş Ion Mihail
Răileanu Carp
Maiorschi Mihail Pavel
Rudeanu Tatiana Vasile
Rudeanu Vasile Dumitru
Olăraşu Grigore Ion
Vâzdoagă Victoria Simion
Gudima Ecaterina
Colenic Vasile
Colesnic Ecaterina
Vulpe Pavel Dumitru
Baciu Ecaterina


[i] În afară de pâinea distribuită pe cartele unor categorii de populaţie sau la cantinele pentru înfometaţi, statul a furnizat cetăţenilor aşa-zisa pâine comercială. Aceasta se vindea în magazinele din oraşe şi centre raionale. (A. Felea, Foametea în Basarabia în anii 1946-1947, partea a II-a în Contrafort, 2011, nr. 3-4).
[ii] Deja la 21 martie 1947 Comitetul Executiv al judeţului Soroca menţiona precum că faptele descrise nu s-au confirmat. Mărfurile industriale destinate învăţătorilor pentru anul 1946 au fost distribuite complet; de asemenea a fost eliberat un avans din contul primului semestru al anului 1947, doar în oraşul Soroca acesta a constituit 8870 rub. (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 1, f. 487a).
[iii] În scurt timp, NKVD-ul de la Chişinău raporta la Moscova: Scrisoarea a fost scrisă în spital, autoarea avea febră 39,8. Cetăţeanca Belaia nici nu ţine minte că a scris scrisoarea. Ea locuieşte împreună cu fratele, nu duce lipsă de nimic. A lucrat la oficiul poştal, dar s-a eliberat benevol, conform cererii. Cetăţeanca Belaia are vârsta de 19-20 de ani (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 3, f. 445).
[iv] Astăzi comuna Râşcova, raionul Criuleni.
[v] Aceasta este a doua scrisoare pe care semnatara o adresează lui Stalin.
[vi] Se referă la Războiul Germano-Sovietic.
[vii] Cererea este scrisă în limba română în baza grafiei latine.
[viii] Astăzi comuna Solonceni, raionul Rezina.
[ix] Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Culegere de documente, coord. dr. Anatol Ţăranu, traducere din limba rusă Mihai Manea, Vsevolod Cernei, Chişinău, Litera, 2017, p. 649.
[x] Lista morţilor în perioada foametei a fost întocmită de Andrei Vulpe în baza Cărţilor gospodăreşti a sovietului sătesc Pepeni pe anii 1947-1949.

Cvartet

 

Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021




Citiţi o introducere în lumea acestei cărţi (şi în culisele muncii de redactor al ei).

*****
Intro

Daniela Ulieriu este jurnalistă de televiziune şi presă scrisă, iar în ultimii ani a lucrat ca expert cultural în România, Franţa şi Camerun. A coordonat două studii antropologice de anvergură sub egida prinţesei africane Ly Ma Bat Ngoup - Ly Cea Care Poartă Pielea de Panteră: Perles. Couleurs d'Afrique, publicat în 2010, şi Ndop. Étoffes des cours royales et sociétés secrètes du Cameroun, apărut în octombrie 2020. Călătoare pasionată, a fost în peste şaizeci de ţări. A locuit în Asia de Sud-Est doi ani. Multe dintre impresiile de călătorie au fost transformate în articole pentru diverse publicaţii de gen şi pot fi citite pe blogul ei de călătorie, Asia mea (danielaulieriu.ro). Daniela Ulieriu este şi autoarea albumelor de artă Mândrescu, sculptură şi Feodoroff, pictură.

Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti şi este autoarea romanelor Şampanie cu soia (2001), Iluzoria vulpe a fericirii (2014) şi a volumului de povestiri Vipia amiezii (2017). Până la revoluţie a lucrat ca profesoară şi psihologopedă, iar după 1989 a fost, pe rând, redactor la România liberă, Mediafax, Cotidianul şi la Direcţia Ştiri a Televiziunii Române. De asemenea, a publicat articole într-o serie de reviste culturale. În calitate de coordonatoare a Biroului EBU (European Broadcasting Union), a furnizat sute de materiale, preluate şi difuzate de televiziuni de pe toate continentele.

La sfârşitul anilor 1990, Daniela Ulieriu şi Doina Popescu s-au cunoscut la Direcţia Ştiri a televiziunii publice. Cele două autoare au mai scris împreună Trei secole de gastronomie românească (2018) şi romanul Perna cu fluturi (2020).

*
Proprietara unui trust de presă - o femeie rafinată, devoratoare şi cu indecent de mulţi bani. Un scriitor matur, plin de charismă, însă mistuit de angoasă şi de romanul care nu înaintează. O tânără jurnalistă cu viziune şi talent, dar cu un trecut care ascunde răni dureroase. Un agent al serviciilor hiperpotent, sub acoperire. Şi un personaj absent de o uriaşă forţă, care îi leagă unii de alţii mai mult decât ar putea bănui ei înşişi. Vocile din Cvartet compun treptat, ca într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei.

Daniela Ulieriu şi Doina Popescu scriu o poveste la patru mâini în care cititorul e purtat de pe vechea stradă Xenofon până într-un sat din Ardeal, din ritmurile trepidante şi noxele Bucureştiului până în exoticul Bali, din peisajul decadent al extravaganţelor dâmboviţene până în dezordinea minţilor bolnave. În lumea rocambolescă şi fără nimic sfânt, ruptă parcă dintr-un film de Sorrentino, umorul crunt şi durerea surdă se întrepătrund, iar sinapsele nu ni se destind nici măcar o clipă. În prim-plan se află omenescul însuşi, cu tot sublimul şi sordidul său.

"În Cvartet, Daniela Ulieriu şi Doina Popescu strunesc perfect voci auctoriale şi registre narative individualizate şi recognoscibile, lăsând însă personajele să umble libere. Ritmul alert al textului, senzaţia că e scris visceral şi, în acelaşi timp, limpezimea frazei şi naturaleţea cu care autoarele schimbă registrele anunţă o proză solidă şi foarte credibilă.

Drama încrucişată a poveştilor de iubire - potrivită parcă pentru a demonstra că universul dă dovadă de umor şi cinism în cantităţi cvasi-egale -, bavardajul menajerei Suzica, sinuciderea lamentabil ratată a personajului Exa, spovedania politicianului-interlop Gelu şi halucinantul personaj Baba completează un excurs narativ discontinuu, dar deloc fragmentat, care te face «să plonjezi în propria viaţă ca într-o apă menajeră», «ţinându-te cu mâna de nas». Ochiul antrenat de imagine al celor două autoare, care s-au cunoscut în televiziune, transformă proza într-o docu-ficţiune, materializând imagini vaporoase, difuze şi împrumutându-le trup prin cuvinte." (Roxana Dumitrache, scriitoare)

fragment

1
alice

O vreme tulbure a pus stăpânire pe oraş. Astăzi, în câteva ore s-au perindat patru anotimpuri... Dimineaţa, la nouă, ningea ca-n vechile poveşti de Crăciun. Copiii ieşiseră la aer şi stăteau cu gurile deschise, ca să prindă pe limbă fulgii mari şi pufoşi. La prânz a răsărit soarele şi trandafirii încă înfloriţi din faţa blocului pufăiau în aer parfumul lor de primăvară târzie. La patru era deja îngrozitor de cald. Oamenii umblau pe străzi în mânecă scurtă şi pantofi lejeri. Spre seară s-a răcit brusc; cerul a coborât, pâclos, foarte aproape de acoperişuri, prevestind o ploaie deasă şi măruntă de toamnă. Capricios sfârşit de septembrie!

M-am îmbrăcat în cea mai bună rochie, am luat un taxi şi m-am dus la petrecere. Penthouse-ul imens şi terasele fierbeau de musafiri. Eram peste o sută, de toate vârstele, nuanţele, naţionalităţile, condiţiile sociale şi orientările sexuale. Agitaţie multă. Adrenalină, puţină. Deocamdată. N-am mai văzut un asemenea cocteil. Cocteil e cuvântul stilat pentru adunătură. Unii veniseră cu partenerii, alţii, cu câinii. Familiştii îşi aduseseră şi bonele filipineze din dotare. O bonă asiatică? Conferă o nouă strălucire vieţii. O doamnă are tripleţi. Mi-e vag cunoscută, cred că ne-am intersectat pe vreun culoar, în vreo sală, undeva. Căruciorul nu încape în lift şi e cărat pe scări de doi bodyguarzi. Multe vedete de televiziune, un scriitor celebru, bloggări, vloggări, hairstylişti, oameni politici mai grei sau mai uşori, liderii a două partide "altfel" care "vor face diferenţa" - unul dintre ele lansat pe biciclete, iar celălalt lângă o groapă de gunoi -, marxişti, conservatori şi sexo-marxişti - ce struţocămilă o mai fi şi asta?! -, bogătaşi amabili la care marxiştii prezenţi se uită de sus, artişti, avocaţi, sportivi, travestiţi, plus femeia de serviciu a imobilului şi fochistul (care au venit să spună că au remediat "problema" şi au rămas), fel de fel de consultanţi şi experţi, fete cumsecade care se străduiesc să pară curve, curve autentice care nu se mai străduiesc de mult. Majoritatea invitatelor seamănă între ele. Au feţe de tip nou, cu pomeţi proeminenţi, remodelaţi cu acid hialuronic, şi buze uriaşe, ca un cioc de ornitorinc. Ornitorincul e un mamifer arhaic care nu naşte pui, ci depune ouă. Mă aştept ca în orice moment musafirii să facă un trenuleţ ca într-un film de Sorrentino... Sono belli i trenini che facciamo alle feste, vero? Sono i più belli del mondo... perché non vanno da nessuna parte.[i] Toată superficialitatea decadenţei fermecate de ea însăşi. Două pisici în lesă scuipă un căţeluş de salon, care schelălăie printre picioarele dansatorilor.

Mai sunt şi copiii invitaţilor lui Astrid Iavorovski Preda, care îşi fac la etaj propria petrecere. O petrecere în altă petrecere. Mă plimb dintr-o cameră într-alta. Parcă sunt într-un vis. Mă uit la nişte nocturne ale unui pictor basarabean, spânzurate pe pereţi. Oameni care aleargă. Au picioarele tăiate. Un copil primordial, cu un cap enorm, strângând o pasăre în mână. E încălţat cu ghete cu tălpi mov. O, ce tălpi reuşite, parcă sunt vii! Alături, artistul face o poză cu o brunetă cu părul lung. Mâna artistului coboară spre fundul fetei, care zâmbeşte jenată.

Spre surprinderea mea, am fost invitată la ziua lui Astrid, patroana trustului la care lucrez. Spre surprinderea mea, pentru că sunt angajată de puţin timp. Şi tot spre surprinderea mea, m-am şi dus. Am venit singură, Horia a rămas acasă. Ne-am certat până la epuizare. Era necesar, pentru că până acum evitaserăm orice confruntare directă. L-am lăsat zăcând. Eu am ieşit istovită, dar învingătoare. Instinctul meu de conservare a fost mai puternic. Mă privea ca un animal rănit cum îmi întind fondul de ten şi îmi măresc conturul buzelor.

Sindrofia deraiază şi capătă un aer fantasmagoric, enorm, rocambolesc. Un actor scoate flăcări pe gură. O domnişoară merge în mâini, doi bărbaţi fac striptease. Mă întreb de ce oare am fost invitată. Poate pentru că ancheta difuzată săptămâna trecută a stârnit un scandal-monstru? Poate din greşeală? Trec pe lângă o gaşcă de oengiste feministe; vor să salveze lumea de toate injustiţiile produse în milenii de dominaţie masculină. Ca să fie sigure de reuşită, s-au înarmat cu nişte sâni cupa cinci. Cupa fericirii. Feministe cu silicoane, gen nou, dâmboviţean. Ne salutăm cu fluturări discrete de mâini. Casa geme de tablouri şi flori. Exclusiv orhidee. Fenomenale! De la exemplare cu petale albe, aproape transparente, până la purpură, mov şi negru. Urc pe o scară melcată la etaj. Pe o masă, un fel de coniac; îmi torn în pahar şi ies pe o logie. O femeie singură discută aprins la telefon:

"Am fost împreună o jumătate de an, în care am făcut dragoste în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă. Am făcut dragoste în neştire, oriunde ne-am fi aflat - în patul meu, în patul lui, în paturi de hotel, pe jos, pe masă, în cadă, pe o plajă virgină, la răsăritul soarelui, prin lanuri de grâu, într-o barcă în Deltă, înconjuraţi de nuferi, în apă. Eu sunt Leu şi el, Taur. Ne începeam şi ne sfârşeam ziua făcând sex. El cu mai puţină fantezie, dar metodic. Lucrul dus la bun sfârşit. Ne-am certat dintr-o prostie, orgoliile noastre au intrat în joc şi, uite-aşa, n-am mai vorbit alte şase luni. Apoi m-a sunat. Mi-a zis: «Vino, nu mai pot să trăiesc fără tine. Chiar nu mai pot. Mă dori. Până în oase. Îmi e atât de greu, încât nu reuşesc să-mi termin teza. Nici s-o recitesc nu-s în stare. Şi e marele meu proiect, singurul lucru cu adevărat important pe care l-am făcut în ultimul timp. Doar tu mă poţi înţelege şi ajuta. Nu mai pot fără tine. Te implor!» Fuseseră şase luni cumplite, în care nu mă gândisem decât la el. Aşa că m-am dus. Am stat împreună, nu ne-am dezlipit. Am lucrat şi ne-am iubit. Nu am ieşit din casă. După zece zile, mi-a zis că pleacă să predea proiectul. Într-o vineri dimineaţă. Şi eu trebuia să merg la părinţii mei, era ziua tatei. Duminică m-a sunat Gyuri şi mi-a zis: «Ai auzit că Valer s-a căsătorit?» - «Cum s-a căsătorit?», am întrebat eu râzând. «Da! Pur şi simplu! S-a căsătorit ieri!» - «Cum să se căsătorească, eu, Magda, am plecat vineri dimineaţă de la el...» - «Nunta a fost sâmbătă! Îmi pare rău că trebuie să-ţi dau eu vestea asta, dar e mai bine să ştii.» - «Cum, sâmbătă?», am întrebat eu îngrozită. «Nu se poate, nu se poate!»"

Ar fi trebuit să plec, dar stăteam şi ascultam. Parcă mi se lipiseră picioarele de parchet. Strâng paharul în mână şi mă holbez la spatele femeii. O curbură delicată, o siluetă fină, o rochie neagră, elegantă. Pentru moment, tace. Apoi se enervează: "Mi s-a întunecat privirea, lasă, mai vorbim."

Închide telefonul, întoarce capul, mă vede. Se uită la mine dezorientată. Îi întind paharul cu coniac. E o femeie trecută de patruzeci şi cinci de ani, încă superbă, ca o toamnă strălucitoare în prelungirea verii. Mă întorc în cameră şi îmi torn şi mie. Gust. E execrabil. Coniacul lui Dorel. Cum, care Dorel? Dintr-o mai veche reclamă TV. Bem amândouă.
- Poate că nu putea să îşi înceapă noua viaţă fără o ultimă infuzie de..., mă trezesc vorbind. A fost un omagiu, ultimele clipe de fericire înainte de viaţa reală, de tăvălug...
- Ce omagiu, niciun omagiu! Gândiţi ca un bărbat. M-a umilit îngrozitor. (Se uită în ochii mei.) Şi eu? Eu? Suferinţa mea? Am plecat lăsându-mi mirosul peste tot şi, în special, pe corpul lui.
- Cred că un duş temeinic a rezolvat problema.
- Eu cred că şi acum trupul îi miroase a mine.
- Cât a trecut de atunci?
- Prea mult, dar tot nu mi-am revenit. Mă tot întreb unde am greşit. La o săptămână după ce ne-am cunoscut, a venit acasă, la părinţii mei, la ţară, să mă ceară de nevastă.
- O săptămână era prea puţin.
- Aşa am zis şi eu. Apoi, era şi bulversat; pierduse pe cineva într-un accident.
- Am ascultat conversaţia dumneavoastră, deşi ar fi trebuit să plec. A fost un gest de o grosolănie fără margini. O să vă mărturisesc ceva, pentru că mă simt cumva obligată să mă pun şi eu într-o lumină nepotrivită. Cu puţin înainte să mă căsătoresc, am făcut dragoste cu fostul meu iubit. L-am vizitat pentru că îl doream cu ardoare. Pretextul? Voiam să-i duc nişte lucruri rămase la mine.
- De ce nu v-aţi căsătorit atunci cu el?
- Nu eram compatibili. Erau ani-lumină între noi. Prietenii mei din "sălbatic" nu-l scoteau. Horia era mult mai potrivit. Cel puţin aşa mi s-a părut atunci.

Avem paharele goale, mă întorc şi aduc pur şi simplu sticla cu mine. Lângă noi apar cei doi bărbaţi care dansaseră languros - unul seamănă cu Toulouse-Lautrec, e scund, cu barbă, poartă inclusiv o pălărie ca în autoportretul pictorului. Îi spune celui înalt suficient de tare încât auzim şi noi:
- S-a operat, nu mai e Mihai, e Mihaela.
- Cum o fi să ai pizdă?
- Ei, nu-i chiar o pizdă, n-a avut suficientă pulă cât să-i facă un vagin adevărat.

Discuţia m-a izbit neplăcut. Horia îmi spune uneori că-s din generaţia care nu mai face labă, ci... ipsaţiune! A auzit şi Magda, se uită la mine. Ne mutăm în interior. Ne aşezăm pe o canapea, lângă o orhidee roşie, cărnoasă, ca o catifea sângerie. Mă aplec să îi mângâi petalele şi un miros de hoit, de carne putrezită îmi agresează nările. Încep să îi spun Magdei bancuri din facultate - le ştie pe toate, dar se străduieşte să râdă. Pe urmă îmi spune şi ea. Ale ei sunt mai bune. Râdem amândouă. De-adevăratelea. Am făcut bine că am venit. Sticla e aproape terminată.

2
tudor

Niciodată nu m-am dat în vânt după sindrofii, dar de când a murit Ioana, chiar le detest. Ea însă a reuşit întotdeauna să mă convingă să iau parte cel puţin la cele organizate de soră-sa, Astrid. "Nu te lăsa intimidat de parada asta, majoritatea perlelor pe care le vezi sunt false, la fel de false ca zâmbetele; mulţi dintre cei care-şi dau importanţă pe-aici sunt deja scăpătaţi. Tinerii vin doar ca să dea din coate, să se caţere-n top. Vârstnicii se uită la ei ca la nişte uzurpatori, încearcă să le observi privirile când îşi închipuie că nu sunt văzuţi. Normal, ascensorul! Cel biologic... Cel social... Pe unii-i urcă, pe alţii-i coboară. E dureros. Babeta aia cu dinţi de reclamă care râde cu toată gura - zâmbeşte-i şi tu, se uită la noi în momentul ăsta! - are proteză dentară. Tânărul pe care-l prezintă peste tot drept nepot îi este amant. Tocmai i-a aranjat un contract cu o agenţie de modelling, ştie că, pentru ea, asta-i ultima noapte în care-l mai pupă, dar trebuie să recunoşti, se ţine tare acum. Apropo, spre deosebire de dinţi, perlele ei chiar sunt veritabile. Superbitatea aia blondă, cu spatele dezgolit pân' la fese... care-a ieşit pe balcon, tocmai s-a întors de la dezalcoolizare. Lasă, n-ai apucat s-o vezi, o reperăm data viitoare, mai bine uită-te-n stânga acum: tipa aia ochioasă, ceva mai bronzată, cea care dă din mâini, e jurnalistă. E acreditată la parlament; are câte-un amant în fiecare partid, fie la putere, fie-n opoziţie. Distinsul domn cu barbişon - stai un pic, să-i răspund la salut! - e istoric şi critic de artă. E omul serviciilor. Unii spun că ar avea şi grad. Mă rog, de colonel. A fost o vreme ministrul culturii..."

Adevărul e că Ioana îi eclipsa pe toţi cu eleganţa ei naturală şi aerul degajat. Lumina pe care o împrăştia se revărsa şi asupra mea, care, e drept, mă străduiam să fac figură frumoasă în umbra ei, adică să îmi maschez cât mai bine indiferenţa şi, uneori, chiar plictisul. Nu îmi lipseşte darul conversaţiei; mă copleşeşte însă inutilitatea ei. Ioana a fost cea care îmi prindea din zbor câte o idee şi avea tenacitatea de a o verbaliza, o ducea până la capăt într-o formă la care eu nu mai aveam nimic de adăugat. Îmi esenţializa şi îmi rafina gândurile. O cutie de rezonanţă perfectă, asta a fost. Lângă ea, cu un minim efort, reuşeam să par sclipitor. Socialmente - mi-e greu s-o recunosc acum -, a fost spărgătorul meu de gheaţă, dar asta nu cred că o deranja vreun pic, iar pe mine, nici atât. Fără ea, azi mă simt aproape pierdut.

Astrid a depăşit-o însă în talentul de a-şi pune viaţa în scenă à la grande. Practic, nimic nu îi lipseşte acestei petreceri. Lumea pestriţă care se preumblă prin camerele imense, mobilierul puţin, dar preţios, tablourile semnate de contemporani cu cota în creştere la casele de licitaţii străine, spaţiile deschise, generos luminate de spoturi, veioze, lampadare şi candelabre, murmurul de voci amestecat cu accesele de râs, scălâmbăielile unora şi, dimpotrivă, rafinamentele altora, nelipsitele orhidee împrăştiate peste tot... amestecul de mirosuri şi muzici... totul imprimă un aer funambulesc acestui party, altminteri cât se poate de realist. Chiar îmbibat de pragmatism, aş zice. Mulţi vor pleca de aici cu unele probleme rezolvate ori cel puţin cu perspectiva de a şi le rezolva în curând.

Două tipe identice şi aproape scheletice, cu părul verde-petrol, trec pe lângă mine zâmbindu-mi familiar. Fără să vreau, prind o frântură din discuţia lor. Vorbesc despre recordul lui Alex Ghelase la ultima licitaţie de la Christie's.
- E homosexual, dragă, a trăit c-un galerist celebru. Ăla l-a lansat! Altfel, n-ar fi avut nicio şansă.
- Ei, na, am făcut o obsesie acum pentru LGBT! Dar Da Vinci n-a fost? Ori Michelangelo? Dacă galeristul ar fi fost straight, azi ar fi avut o româncă succesul pe care-l are Ghelase? Tot contra unor favoruri sexuale?
- Dar se ştie, dragă, azi a fi gay e un atu în mediul artistic.

Parcă am simţit-o pe Ioana apropiindu-se caldă de mine, pentru a-mi şopti la ureche versurile preferatului nostru, T.S. Eliot:
In the room the women come and go
Talking of Michelangelo
.[ii]

Într-un colţ, am văzut-o pe Astrid, din profil, cu părul ridicat şi breteaua de la rochia neagră căzută. Cu un aer absent, îşi învârte pe încheietura mâinii brăţara cu diamante. Nu m-a observat, aşa că merg să o salut. Între mine şi ea s-a interpus Creţuleasca de la Resurse umane, cu căruciorul în care, în sfârşit, i-au adormit tripleţii rubiconzi. Fosta Miss Bucureşti se scuză în dreapta şi în stânga, făcându-şi loc cu căruţul printre invitaţi pentru a ieşi pe terasă: "A trebuit să-mi învoiesc bona, tocmai azi i-a murit mama şi a plecat cu primul tren în satul ei, în fundul Ardealului. N-am avut cu cine să-i las şi n-am vrut nici s-o decepţionez pe Astrid, din moment ce-i promisesem că o să vin." Adevărul e că nimeni nu i-ar fi simţit lipsa, cu atât mai puţin Astrid, care acum priveşte peste invitaţi cu aerul aristocratic şi oarecum absent al Doamnei X din tabloul lui Sargent. "Vă înţeleg, cum să nu?!", i-am spus. "Dar ce cuminţi sunt, nişte îngeraşi de copii, să vă trăiască!" şi m-am strecurat pe cant pentru a ajunge la gazdă. În sfârşit, m-a văzut şi ea şi s-a îndreptat spre mine râzând. M-a strâns de mână c-o anumită tandreţe: "Mă bucur mult c-ai venit", apoi a adăugat insinuant: "Să nu pleci, te rog." În ultima vreme, Astrid m-a oprit la ea de câteva ori şi mi s-a dăruit cu pasiune, ca pentru a şterge din mine orice urmă a soră-sii. Între ele a fost o rivalitate pe care eu, unul, nu am înţeles-o, dar de care nu am ezitat să profit după moartea Ioanei. Ideea de a le fi avut pe ambele surori Iavorovski, "fetele fostului general", m-a excitat pentru o vreme mai mult decât m-a chinuit remuşcarea de a fi trecut de la una la alta. Dar aici vin în primul rând ca să revăd spaţiul conceput şi proiectat de Ioana. E o vilă incredibilă, cu volume generoase şi terase solare. E un loc făcut pentru a capta energiile pozitive şi a le răsfrânge asupra celor prezenţi.

I-am ridicat lui Astrid breteaua rochiei cu un gest discret. Ştiu cât ţine la reputaţia ei. Şi a familiei, bineînţeles. Bărbat-su însă nu s-a sfiit să se afişeze cu o colegă mult mai tânără, aflată la primul ei mandat în Parlamentul European. Eu însumi i-am văzut la Bruxelles, într-o dimineaţă când am ieşit de la Renaissance Hotel, grăbindu-mă spre London Brasserie. Ambii foarte înalţi, ambii în trenciuri ecru, radiau de genul acela de fericire intimă imposibil de disimulat. Poate că nici nu se sinchiseau. Aerul lor trăda frenezia unui început de relaţie matură a cărei impetuozitate topeşte orice prudenţă, chiar şi într-un oraş care colcăie de români din medii tangente, cum este Bruxelles-ul! M-am bucurat că ei nu m-au observat; ar fi fost jenant. Lui Astrid nu i-am suflat o vorbă, iar ea, de câte ori se iveşte ocazia, repetă că n-are de gând să aplece urechea la "bârfele belgiene".

Am ieşit în logia în care, la nici măcar o lună de la moartea Ioanei, o penetrasem pentru prima oară pe Astrid. Aerul serii s-a încărcat de mirosul dulceag al trandafirilor de peste drum, exact ca atunci. Mi-am aprins o ţigară. Din capătul opus se aud nişte scâncete. O văd pe Creţuleasca legănând uşor landoul; i s-au trezit tripleţii. N-am niciun chef de conversaţii acum, iar ea e obsedată de parenting şi de kilogramele cu care a rămas după naştere. M-am ascuns după leandrul uriaş. Un boy în livrea mi-a adus un pahar cu brandy şi bolul cu gheaţă.
- Doamna vă întreabă dacă nu doriţi şi-o cafea.

L-am expediat cu un gest scurt. Nu vreau nimic altceva. Şi n-o mai vreau nici pe Astrid. Nu ştiu cum s-o şterg mai repede şi neobservat de aici. Străduinţele ei erotice mă obosesc pur şi simplu. Au un gust tot mai sălciu. Urmăreşte metodic să îşi ia o revanşă, de fiecare dată simt asta: asupra Ioanei, asupra bărbatului ei, infidelul de la Bruxelles, asupra vârstei, care îi îngroaşă talia şi îi dublează bărbia...

Mă întorc în salonul uriaş. Mi se lipesc ochii de o orhidee roşie, de o senzualitate vicioasă. Nu degeaba grecii considerau că floarea asta e expresia virilităţii. Orkhis, în greacă, înseamnă testicule. Pe o canapea pe care nu o observasem în aglomeraţia de dinainte, două femei frumoase par a-şi ţine perfect de urât. Conversaţia chiar le amuză. Cea mai tânără râde atât de tare - practic, se zguduie de râs -, încât din pahar îi sar câţiva stropi de coniac care pătează albul imaculat al canapelei. Cea mai în vârstă scoate din poşetă un şerveţel cu care absoarbe coniacul, dar nu elimină complet petele, le flauşează doar cu scame fine de hârtie.
- Îmi permiteţi? le-am zis.

Mi-am scos batista, făcându-i semn boy-ului să îmi aducă un pahar cu apă. Am frecat bine locul cu batista umezită şi albul ţesăturii a fost restabilit fără cusur.
- O, iată un bărbat providenţial, a spus tânăra, întinzându-mi mâna: Alice Mihăileanu.
- Tudor Providenţialu. Am adăugat râzând: Mi-ar fi plăcut, dar mă cheamă Cernea.
- Tudor Cernea, scriitorul? V-am citit romanul... Eu sunt Magda... Scuze, îmi sună iar telefonul, a spus femeia mai matură, dar splendidă încă, ies pe terasă, e mama, presimt că va fi o convorbire mai lungă.

Când s-a întors cu spatele, rochia neagră, cu o despicătură discretă de la ceafă până în talie, i-a dezvăluit şiragul delicat al vertebrelor.

Alice mi-a făcut semn să mă aşez lângă ea:
- Şi eu v-am citit nuvelele.
- Mulţumesc. Nu v-aţi plictisit?
- De nuvele? Nu.

Simt o ezitare în vocea ei. Îi zâmbesc înţelegător.
- Mă refeream la petrecere. Eu aş pleca.

3
astrid

Îmi vine să părăsesc sindrofia, să-mi arunc pantofii, să-mi smulg ciorapii şi rochia, să mă închid în baie, să-l ascult pe Glenn Gould cântând Bach şi să plâng. L-am văzut într-un filmuleţ cum îi fredona şi-i însoţea cu gesturi ritmate una dintre fugi; contrapunct cu contrapunct. Gould era foarte tânăr atunci, dar a continuat să facă aşa până la sfârşitul vieţii, mai cu seamă când era înregistrat în studio. Murmura pur şi simplu Variaţiunile Goldberg şi le desena în aer cu propriul trup, în timp ce le cânta la pian. Şi asta, în plină maturitate. Adevărul e că nu se putea abţine. Din acest motiv a ajuns şi să deteste scena. S-ar fi expus. Relaţia lui cu pianul şi cu Bach, ardoarea aia irepresibilă i-au cerut intimitate şi, mai ales, însingurare. Ar fi produs ilaritate în public cu gemetele şi suspinele lui incontrolabile. Şi aşa inginerii de sunet se plângeau că le e tot mai greu să-i estompeze murmurele, oricât de mult i-ar fi prelucrat înregistrările. Dar cât mi-ar fi plăcut să fiu pianul lui Gould! Să cânte pe trupul meu gol - pe coastele, pe sânii şi pe coapsele mele - ca pe nişte clape. Să le atingă cu pasiune şi să vocalizeze, transpus, fiecare atingere. Să fi avut cu el relaţia devoratoare pe care el a avut-o cu pianul şi cu partiturile lui Bach... Poate ar fi spălat toată năclăiala în care mă zbat.

M-am subordonat mereu obligaţiilor sociale, m-am expus. "O prinţesă nu îşi permite să îşi abandoneze rolul predestinat." Ideea asta mi-a inculcat-o tata şi ştia el ce vorbeşte. A avut în neam cel puţin un prinţ - e drept că de origine incertă -, dar şi două aristocrate poloneze. Simt însă că resursele mele s-au epuizat. Puterea mea de acceptare, disponibilitatea de a primi noul, energia mea, până şi umorul... S-au dus. Un gol, o nemişcare în mine... care se împacă tot mai greu cu vânzoleala din afara mea. Nimic nu mă mai miră, nimic nu mă mai bucură. Nici măcar colecţiile mele, care, până mai ieri, îmi furnizau nenumărate motive de satisfacţie şi o enormă mândrie. Am acumulat toată viaţa obiecte de lux. Îmi place să strâng, să am, să tezaurizez, să pun mâna pe piese din ce în ce mai scumpe şi mai rare. Să le adun, de aş putea, pe toate! Din câte ştiu - şi am încercat să ştiu cât mai
mult -, nimeni nu are colecţii de asemenea anvergură, nici în Bucureşti, nici în România şi, probabil, nici în ţările ex-comuniste din jur. Tudor mă ironizează: "Freudian vorbind, eşti genul anal-retentiv." Bănuiesc că mai degrabă asta i-a spus Ioana despre mine decât că ar fi fost deducţia lui. Mă îndoiesc că îmi dedică atâtea gânduri şi analize. Îi lipseşte orice entuziasm pentru mine, îşi imaginează cineva că nu bag de seamă?

Cred că pasiunea de colecţionară e doar supapa prin care îmi defulez spaimele, singurătatea... tristeţile. Îmi compensez neîmplinirile, vai! - şi pe cele erotice în ultima vreme. Încerc să-mi domolesc insomniile, care se instalează odată ce ai împlinit jumătate de secol. Dacă te apuci să iei somnifere, cred că nu mai scapi niciodată de ele. Colecţiile mă relaxează totuşi, fiindcă, măcar în privinţa lor, eu deţin controlul. Mă autosatisfac; fără complexe de inferioritate, fără false pudori, fără pseudo-vinovăţii. Pe piaţa asta, cel puţin, am jucat întotdeauna cinstit. E un joc dur, masculin poate, dar cu recompensă imediată. Îţi dă şi senzaţia reconfortantă că poţi păcăli timpul. Eu fixez agenda achiziţiilor şi deadline-urile în funcţie de ţintele pe care tot eu mi le impun şi, mai ales, de dispoziţiile de moment. De altfel, mi-am dat de mult seama că e mai plăcut să te reverşi în obsesii exterioare decât să te împotmoleşti în introspecţii. O omidă obsedată de autocunoaştere nu va deveni niciodată fluture. Or, eu sunt obsedată de fluturi şi urăsc omizile. Sunt obsedată de fluturi încă din copilărie. La început, îi prindeam cu plasa sau cu borcanul:
eu îi prind în plasă,
când mama mă lasă.
eu îi prind din zbor,
însă nu-i omor
...

De fapt, îi omoram. Dar, într-un septembrie neobişnuit de cald, la Sinaia, am prins un Parnassius apollo, numit popular coada-rândunicii. Magnific. Mi-l dorisem de mult. La două zile după ce l-am înfipt în insectar, a început să bată tot mai rar din aripi. Agonia lui a reverberat în mine, am resimţit-o adânc, clipă de clipă, în tot corpul. Din acel moment nu i-am mai omorât, am început să îi cumpăr gata morţi. Dar "pentru a ajunge la fluturi, a trebuit să mă împac cu vreo două-trei omizi", cum a spus Gide, iar omizile, pentru mine, au fost şi sunt aşa-zişii butterfly traders. Ca să pui mâna pe anumiţi fluturi, relaţia cu ei e inevitabilă. Mi-am făcut însă rost de fluturi rari din Amazonia şi Papua Noua Guinee, din Insulele Solomon şi Manitoba. Am ajuns la peste douăzeci şi cinci de mii de exemplare. Am şi două perechi de Ornithoptera allotei, cel mai preţios fluture de pe Terra. Şi cel mai căutat. Sunt preşedinta asociaţiei lepidopterologice din Balcani.

Acum se fac afaceri cu fluturi vii, pe care îi eliberezi în roiuri la evenimentele fericite, la nunţi mai ales. Sunt preferaţi cei integral albi. Miilor de coada-rândunicii şi de Aporia crataegi - alt fluture alb, care n-a primit încă o denumire populară -, li se dă deodată drumul din captivitate. Ei se aşază pe rochia albă, decorată la rândul ei cu fluturi diafani din organza, ori zboară în jurul miresei bătând din aripi, ca şi cum ar urma să o ridice la cer, să o poarte în aer pe deasupra nuntaşilor, ca pe un înger neprihănit. În fine, n-am văzut, am citit undeva. Sincer, mi se pare penibil, deşi o asemenea imagine n-ar da rău într-un clip publicitar. De ce însă îi prefer eu pe cei trecuţi în captivitatea eternă a morţii? Fiindcă îmi relevă brutal întreaga lor frumuseţe? Fiindcă îmi satisfac nevoia de ordine şi control? Câte fiinţe vii poţi regăsi de fiecare dată exact în postura în care le-ai lăsat ultima oară? Numai colecţiile, captând momentul, încremenesc timpul şi îl aduc în subordinea şi la totala discreţie a colecţionarului.

În liceu am început să colecţionez eşarfe Hermès şi hărţi vechi, cele mai multe primite de la tata, în facultate, bijuterii cu pietre, în special camee, iar când am intrat în presă am adăugat sculpturile primitive, tablourile şi orhideele. Mi-am transformat viaţa într-un cabinet de curiozităţi. Dar cum sunt foarte bine organizată, nu e nicio disonanţă şi, cred eu, niciun exces. Am un spaţiu destinat fluturilor, salonul meu de cafea, unde se află cele mai preţioase exemplare, restul insectarelor aflându-se în nişte sertare special concepute. Eşarfele şi bijuteriile le port din când în când, hărţile sunt expuse în birourile mele, iar sculpturile primitive, într-un mic muzeu pe care l-am făcut în mansardă. Muzeul e decorul unui talk-show pe care îl ţin de mai bine de zece ani. Am refuzat să-mi fac emisiunea într-un studio de televiziune. Podul cu măşti e, pentru mine, o încăpere ritualică, dominată de siluetele sculptate în esenţe rare şi întunecate de lemn preţios; ca nişte strămoşi care au trăit mai multe vieţi şi, prin simpla lor prezenţă acolo, te obligă la sinceritate totală. De fapt, măştile funcţionează ca nişte revelatoare de caractere. Dezvăluirea corespondenţelor dintre ele şi invitaţi este meritul cameramanului meu, care intuieşte perfect momentul în care să comute imaginea de pe invitat pe mască: exact când masca se poate substitui perfect intervievatului şi când, acoperindu-l, nu face decât să-i dezvăluie partea cea mai ascunsă. Unii invitaţi chiar îmi spun, la sfârşit, că podul meu e un spaţiu privilegiat, cu anumite vibraţii care îi predispun la confesiuni.

Dar cel mai mult îmi place să colecţionez oameni. Caractere. Stiluri de a fi. Un clasor viu al manierelor contemporane, prin reprezentanţi de elită. Unde i-a aşezat viaţa, unde s-au străduit ei să ajungă ori, dimpotrivă, unde s-au lăsat târâţi de tsunamiuri care le-au devastat existenţele. Cum s-au îngropat de vii în ruinele propriilor iluzii şi fantezii. Cum s-au luptat cu propriile dorinţe şi slăbiciuni şi cum acestea şi-au luat întotdeauna revanşa. Şi, mai ales, îmi place să-i aduc alături şi să-i observ: genii, rataţi, miliardari, declasaţi, alienaţi, depravaţi până-n măduvioare (ah, "adevăraţii Arnoteni", perlele negre ale colecţiei mele!).

Din capul scării mai panoramez o dată cele mai sofisticate coafuri din Bucureşti şi cele mai scumpe toalete. Sentimentul ăsta de desubstanţializare a lumii... Aerul ei... tot mai ireal, mai fantomatic, mai extravagant... Cobor treptele pentru încă un tur al invitaţilor. Bruiate de urletele tripleţilor şi de muzică, frânturi de conversaţii îmi ajung la ureche, parcă aş citi pietre funerare de pe care s-au luat părţi întregi din inscripţii:
"Escrocheria cu generalii americani din Kabul face victime şi la noi, e vorba de sute de mii de euro..."
"dar cine spune, dragă, că feisbucul e democratic? E tiranie curată!"
"nu mai rezistă până la alegeri, va fi un miting uriaş... Îi spulberă..."
"da, vrăji, dom'le, am auzit şi eu, cică-i punea în mâncare sânge menstrual..."
"cură de dezintoxicare. Xanaxul începuse să-i crească anxietatea. Lua şi câte trei grame pe zi. Enorm, îţi dai seama..."
"era lângă directorul France-Presse, am văzut-o eu în lounge, la Amsterdam."
"două mii de euro m-a costat şi uite ce mi-a făcut! Nas de porc, zice să am răbdare, poate se mai dezumflă..."
"Maurice Nègre, iubitul Mariei Tănase, era spion..."
"normal că şi-a plagiat-o! Ce, credeai că şi-a luat doctoratul pe bune?"
"cum, a plecat şi de la Euronews? Aha! N-a fost şi director la Money Channel?"
"pe Suzanne au pictat-o toţi: ea e femeia care se spală la lighean... da, incest, aşa se spune, nu ştiu dacă incest, oricum un duo infernal..."

Baliverne acoperite de poleială. Îl caut pe Tudor. Iar a dispărut. Ultima dată când l-am văzut era pe canapea cu mezzosoprana şi cu noua mea angajată, o fată care promite; o urmăresc cu atenţie, simt că are potenţial. Ce straniu! Ele două, împreună, şi Tudor mâncându-le din priviri.
- Sunteţi superbă ca întotdeauna, aud.
- Mulţumesc, Excelenţă, plecaţi deja? Aşa repede?
- Da, vă aştept marţi la ceai?
- Evident, nu aş rata pentru nimic în lume o asemenea întâlnire.

Vată pe băţ, vedeta zilei. Zahăr toxic, expandat în forme şi culori fanteziste. J'en ai assez.[iii]


[i] "Sunt frumoase trenuleţele pe care le facem la petreceri, nu‑i aşa? Sunt cele mai frumoase din lume, pentru că nu duc nicăieri" (replică a protagonistului Jep Gambardella din La grande bellezza, film al lui Paolo Sorrentino din 2013). (N. red.)
[ii] "Prin cameră femeile se învârt de colo până colo / Pălăvrăgind despre Michelangelo" (versuri din poemul Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, traducere de Mircea Ivănescu, în T.S. Eliot, Opere poetice 1909-1962 (ediţie bilingvă), Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011, pp. 46-55). (N. red.)
[iii] "M‑am săturat" (fr.). (N. red.)

Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021




Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenţie pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Şi-a urmat visul de a lucra în agenţii de publicitate, în Bucureşti. După aproape 15 ani de carieră în advertising, a reuşit să pună în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri, Dilibau. Poveşti olteneşti.

Dilibau ar putea fi varianta oltenească, de la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, a Amintirilor lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndiţe a popii din Caracal.

Scrisă într-un stil hâtru, plină de "balade vesele şi triste" din Epoca de Aur şi Epoca Tranziţiei, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veţi descinde în copilăria unor puşti cu "teneşi" de Drăgăşani şi mintea doldora de idei care le dădeau palpitaţii adulţilor.

Iar Dili, eroul central, este ca focul pe mirişte: de neoprit.

"Sunt convinsă că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, să ne descreţim frunţile. Sper dară că poveştile din copilăria mea să vă aducă duh bun de înveselire. Şi mai trag nădejde să simţiţi afecţiune pentru toţi omuleţii ce aşteaptă cuminţi să-i descoperiţi în paginile acestei cărţulii. Fiindcă eu tot ce am povestit am şi iubit." (Cristiana Belodan)

"Copilului meu, această carte i s-ar părea de genul fantastic sau suprarealist (dacă ar şti ce înseamnă asta. I-ar veni greu să creadă că au existat copii capabili de şotiile, năzbâtiile, drăcoveniile şi obrăzniciile descrise aici. Pe mine şi pe cei din generaţia mea, însă, povestirile Cristianei Belodan ne transportă înapoi în timp, pe vremea când, mici draci nesupravegheaţi ce eram, puteam să punem la cale cu succes tot felul de blestemăţii de îngrozit adulţii. Pe de altă parte, odrasle de faţă bisericească, autoarea şi fratele ei, numit cu drag Dilibau, sunt cel mai bun exemplu de «să nu faci ce fac copiii popii»." (Cătălin Striblea)


Fragment

Dilişor scormonitorul, purtătorul de biruinţă

Când ajungeam la Moşica la ţară, ocupaţia noastră principală era scotocitul. Pe lângă nebuniile şi boaţele (adică, boroboaţe mai pe scurt) pe care le făceam în fiecare sezon, aveam o plăcere teribilă să zgârmăm peste tot, prin curtea orătăniilor, prin vie sau prin casa Moaşei, după comori pe care, eram convinşi, doar noi le puteam scoate la iveală.

Bunăoară, îmi aduc şi-acum aminte ziua în care am descoperit depozitul Moaşei pentru viaţa de apoi. Totul începu cu împieliţatul de Dili, care văzu uitată în broască cheia de la camera din faţă, de la stradă. "Odaia bună", cum îi zicea Moşica. O înşfăcă degrabă şi, frecându-şi mânuţele, intră în camera comorilor şi se închise pe dinăuntru. În acea cameră, ţinea biata Moaşa tot felul de obiecte pentru înmormântare. A ei, evident. Şi pentru nenumărate pomeni. Tot ale ei, evident.

Se pregătea sârguincios din viaţă, să nu le fie povară şi cheltuială nepoţilor. Îşi cumpăra, din fiecare pensioară de fostă muncitoare la CAP, teancuri de prosoape şi batiste de împărţit în biserică la parastas, lumânări, fişicuri de tămâie şi o droaie de cutii de chibrituri. Îşi făceau deja pomeni din timpul vieţii, şi ea, şi tot grupul vesel de chivuţe cu care stătea pe gura şanţului în fiecare seară, după muncile câmpului. Se duceau şi împărţeau în zile de sărbătoare prescuri şi colăcei. Şi câte o lumânare legată la coadă cu o batistă şi cu un bănuţ înnodat. Împărţeau de zor să fie de sufletul lor, când s-or duce.
"Că copiii... Cine mai ştie, fa, dacă or mai fi pe-acilea să ne aprindă o feştilă la candilă. Şi apoi, nu vezi, fa, Cristiano, că azi eşti bun de muncă, iar mâine te duci ducă? Muicăăă, muiculiţă, moare lumea pe capete de canceru' ăsta care s-a pus pe biata lume! Lasă să fiu eu asigurată la popa, să fiu eu trecută acolo-şa pe catastif că mi-am purtat parastasele. Să am, fa, Cristiano, lumină pe lumea ailantă. Că în tron n-oţi putea să-mi puneţi fioza de la capul patului." (Tron mai spunem în Oltenia şi la sicriu. Iar "fioza" era, aţi ghicit, veioza.)

Cum ziceam, boţogaşul de Dili se încuie pe dinăuntru în odaia bună şi începu cu scormonitul. (Boţogaş, adică poznaş, cum le mai zic oltenii copiilor drăcoşi şi greu de potolit.) La un moment dat, Moşica dădu strigarea pentru masă, iar el nu se zărea nicăieri. După ce îl căutarăm bine, bine prin toată curtea şi cele două odăiţe ale casei, auzirăm bufnituri din odaia din faţă.
"Dili, Dili, tu eşti muică? Diliii, fir-ar starea ta jurată, pe unde ţi-or tropoti picerele?"

Nici pâs.
"Dili, ieşi că nu-ţi face Moşica nimic."

Se auzi doar hârşâitul încuietorii şi al clanţei ruginite, apoi din nou tăcere. Când dădurăm buzna buluc în cameră - Moşica prima, călcând apăsat şi cu inima sărită, să nu fi făcut juratul iarăşi vreo belea -, rămaserăm ca la teatru, cu ochii beliţi şi gura larg deschisă.

În mijlocul camerei tronau două scaune mari întoarse cu cracii în sus. Împodobite cu ştergarele ăle bune de înmormântare ale Moaşei. Iar pe fundul scaunelor ardea, în sfeşnice uitate de Dumnezeu, un mănunchi straşnic de lumânări. Şi ceva tămâie aruncată printre ele. Ce să mai, un tablou desprins parcă din uşa altarului.

Peste toate cele sfinte trona Dili, înveşmântat într-un prosop mare şi lung până la pământ. Legat la cap cu o batistă din cele mari şi bune, de-alea de 5 lei, de diftină, nu de plastic. (Diftina era o ţesătură de bumbac mai groasă şi rezistentă, cu o faţă pufoasă.)

Când dădu cu ochii de noi şi noi de el, se puse pe cântat popeşte, tare şi uşor fonfăit, cum glăsuia şi cântăreţul lui Tata la biserică. "În Iordan botezându-te, tu, Doamneee... Miluieşte-le, Doamne, pe astea două păcătoase care îmi vor capul! Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, popa prinde peşte, preoteasa îl prăjeşte şi Dănuţul îl haleşteee. Aaamin, aaaaaamiiiiinnnnn..."

Moşica rămăsese blocată. Nu ştia sincer ce să facă, dacă să-l ia de moţ pe "părinţel" şi să-i ardă la fund două scatoalce sau dacă să-l ia în braţe şi să-l pupe. "Că tare frumos cântă băietul, fa, Cristiano. Are gură bogată. Mare minune de n-o ajunge Dili ipitrop sau protoiereu, cum a fost bunică-tu, săracu', Dumnezeu să-i hodinească oasele. Uiliu, mânca-ţi-aş limba ta, că frumos mai slujeşti, ca popa-n altar, şi alta nu. Ca tac-tu, Taţel." (Aşa îi zicea Moşica tatei de când era copil, nu ştia nimeni de ce, doar ea îl striga aşa.)
"Ia şezi binişor, Dili, muică. Să nu dai foc la casă. Că gaia ne mănâncă. Dormim pe uliţă la noapte. Hai, stinge lumânările! Că s-a trecut cu Boboteaza. Gata, zăvârşi." (Adică: s-a terminat.) Şi, vorbind blând cu Dili, cum vorbesc cei care încearcă să convingă nebunii să se dea jos de pe acoperiş, scuipă Moşica bărbăteşte în buricele degetelor şi stinse feştilele. "Ca să nu fumege, fa, Cristiano, pupa-te-aş de dăşteaptă. Că tu o să ajungi om mare. Tare mai eşti bună de cap."

Apoi continuă cu îmbierile către neobositul scormonitor: "Hai, Dili! Hai la masă, jurăţicule! Că dai foc la casă şi mă laşi şi fără prosoape de dat la popă când m-oţi duce la groapă. Hai, că nu vă mai stă Dumnezeu potoliţi, nărozilor!"

Auzind tonul glumeţ al Moaşei, "preoţelul" o zbughi vesel pe uşă drept spre bucătărioara de chirpici. Şi, în timp ce îşi umfla fălcuţele, bucuros că a scăpat de-o chelfăneală straşnică, Moaşa îl mângâia duios pe cap: "Dumică încet, muică. Vezi uşor, să nu fomiţi."

Încăpăţânarea cu care m-am căprit

Toată copilăria mea am fost urmărită de o singură tunsoare. Una şi bună.

Intram, târâtă de-o aripă, în frizeria Igiena. Unde tundea doamna Luci, prim-frizeriţa trupei de virtuozi ai foarfecii şi briciului din urbea noastră mică. Toată lumea bună se zbătea să prindă o programare la doamna Luci. Era cea mai apreciată dintre toţi colegii ei de breaslă. Mama îmi spunea mereu că ar trebui să mă consider norocoasă că mă bagă şi pe mine, "un rahat cu ochi", în rând cu atâtea cocoane de bonton care aşteptau cu orele, dacă "n-au fost inspirate să lase vorbă dinainte sau nu sunt neveste de ştabi".

Intram plină de obidă, cu căciula trasă până pe ochi şi cu privirea în pământ, în speranţa că scap astfel de seria de dulcegării politicoase şi complimente de complezenţă pe care frizerii şi frizeriţele le făceau maică-mii şi apoi mie. Între noi fie vorba, am sesizat ulterior că le făceau tuturor. Mă prinsesem că nu eram chiar cea mai drăgălaşă fetiţă pe care o tunseseră în ziua respectivă. Şi văzui oricum că mai veniră două după mine, iar repertoriul de atenţii brânzoase se reluă cu aceeaşi promptitudine şi şervetul pe mână. Ca la marile case de coafură.
"Vai, coană prioteasă, da' ce mare s-a făcut domnişorica de când aţi venit ultima oară pe la noi! E înăltuţă şi frumuşică foc." La care Mama adăuga replica ei preferată, o avea pregătită, aştepta cu ea la fileu. "Ei, lăsaţi, deşteaptă să fie, ce atâta frumoasă. Că pâinea o să şi-o câştige cu intelectul... nu cu frumuseţile."

Dar nici frizerii nu se lăsau mai prejos. Aveau clienţii lor preferaţi de ciugulit. "Lasă, coana prioteasă, că seamănă leit cu părintele. O să fie şi frumoasă, şi deşteaptă."

Moment în care maică-mea încheia hotărâtă, le dădea decisiva:
"Da, da, bogdaproste că seamănă cu tăticuţul ei, că altminteri rămânea Sorbona fără studenţi peste zece ani." "Habar n-au agaricii ăştia de Sorbona", îmi zicea Mama pe drumul de întoarcere spre casă.

Însă reuşea astfel să le închidă gurile slobode şi dornice de trăncăneală. Şi să mă planteze dintr-un brânci pe scaunul de tortură. Unde doamna Luci mă strângea bine de gât cu un prosop peste care mai punea şi o husă ca de învelit motocicletele pe timp de iarnă. Grijulie, să nu îmi intre părul tuns în haine. Apoi auzeam, ca din fundul gropii, eterna şi răscolitoarea întrebare: "Şi... cum o tundem, doamna Belodan?" "Păi, cum s-o tundem, doamna Luci? Ştiţi cum îmi place: ca pe Mireille Mathieu."

Şi mie, zbaaang, îmi cădea iar cerul în cap. Aceeaşi freză bretonată pe care ajunsesem s-o urăsc. Urmau, în mod sigur, a doua zi la şcoală râsetele colegilor şi clasica băşcălie despre cum umblu eu "cu oala în cap". Pentru că doamna Luci îmi punea literalmente un castron pe cap ca să obţină superba coafură. După care tundea conştiincioasă tot ce era surplus de perişor pe marginile lui. Iar când ridica ţucalul, arătam ca un cavaler cruciat proaspăt brebenit, pregătit să recucerească Pământul Sfânt. (Dacă nu ştiaţi, "ţucal" înseamnă oală de noapte. În copilăria mea, ascuns sub pat, era un ţucal, de cele mai multe ori din plastic, în care noi, copiii somnoroşi - şi Bunica -, făceam pipi noaptea. Ca să nu facem în pat.)

Ei bine, cum începea să-mi crească bretonul, cum auzeam comentariile Mamei: "O să rămâi chioară, maică, dacă nu vrei să mergem la tuns. Tu nu vezi că-ţi intră părul ăla în ochi? Păi, nu vezi, normal că nu vezi, dacă îţi acoperă vederea." Şi în câteva zile de la diagnostic mă şi programa iar la doamna Luci, care aştepta pregătită cu castronul à la Mireille Mathieu.

Până într-o zi, când am decis că e momentul să rup lanţul şi să-mi iau freza în propriile mâini.

Primisem deja două-trei avertizări sonore de la Mama în săptămâna respectivă. Deci, ştiam că urmează să mă ducă iar pe scaunul de tortură de la doamna Luci. Trebuia acţionat rapid.

Venii de la şcoală în ziua aceea ca de obicei, pe la prânz. Eram într-a doua, într-o clasă cu vreo douăzeci şi patru de copii. Era pe final de mai, începuseră deja căldurile olteneşti şi aşteptam cu înfrigurare să vină şi iunie, "cu vacanţa şi trenul din Franţa, cărţile pe foc, hai copii la joc".

Urmai regulamentar programul zilei: masă de prânz şi apoi somn de amiază cu Bunica. Doar că mintea mea avea deja planul făcut şi acţiona ca un luptător ninja: în tăcere, din umbră, tiptil, cu răbdare.

Ca niciodată, eram singură acasă, fără frate-meu. Asta îmi întări convingerea că ziua Z sosise, că semnul mult aşteptat fusese recepţionat şi că noua mea freză era musai să se nască atunci. Aşa că, înarmată cu pacienţă, aşteptai să adoarmă Bunica. Vechea strategie dădea întotdeauna roade. Când auzii şuieratul sforăitor, ştiui că e timpul să mă strecor din pat ca râma. Şi direct în baie mă oprii.
Eeeei, şi... cum s-o tundem, domnişoară, pe fata coanei priotese? mă întrebam eu singură în oglindă, maimuţărind-o pe doamna Luci. Păi, cum s-o tundem, doamna Luci... Sigur nu cu castronul, că Mireille Mathieu nu mai e la modă nici pentru Bunica.

Pam-pam.

Şi cum trăncăneam eu aşa, singură cu oglinda, răzbunând toate umilinţele tunsorilor trecute, începui a-mi da cu apă prin păr, cum vedeam eu că se pregătesc victimele la frizerie.

Apoi căutai foarfeca cea mare, cu care îşi mai potrivea taică-meu barba. Însă fără prea mult succes. După câteva minute bune de zgârmat prin dulăpiorul din baie, mă lăsai păgubaşă. Uşor panicată că pierd timp preţios din somnul Bunicii, îmi reorientai atenţia către o forfecuţă de unghii pe care îmi căzuseră degrabă ochii. Asta e, va trebui să mă descurc şi cu piticania asta. Orice-ar fi, mă tund şi cu ciobul, doar să nu mai ajung la doamna Luci...

Zis şi făcut. Eram dârză ca Linda karatista, eroina serialului maghiar ce făcea furori în Caracal, în anii '90. Lipsa de experienţă o compensam cu încăpăţânarea de a le dovedi tuturor că sunt mare de-acum. Şi că pot să am şi eu o freză miştoacă. Nu un râs de coif pe cap.

Şi începui să tai. A fost mult cu primele fire, că apoi nu mă mai oprii. Tăiam dintr-o parte a bretonului şi apoi mi se părea că s-a strâmbat în cealaltă parte, că nu e drept, că e inegal. Şi tăiam iar, să ajung la nivel. Şi părul, câş... iar aluneca. De rămânea într-o parte mai lung şi în alta pieziş.

Şi dă-i şi scurtează iar, şi încă puţin, că parcă ar mai merge, până când dădui un pas înapoi şi mă privii în ansamblu. Şi rămăsei mută ca o lebădă. Îmi tăiasem tot părul de pe frunte, până aproape de rădăcină. Arătam ca o capră prinsă şi belită cu maşina de tuns oile.

Praf. Pa pa, freză mişto. Pa pa, clipe de glorie, bun venit penibilului ce presimţeam că va urma. În disperare de cauză, m-am gândit cum aş putea s-o dreg.
Hai, că tot vine vara. Nu mai bine mă rad eu în cap? gândeam cu voce tare, neîndrăznind însă s-o mai implic iar pe doamna Luci într-un dialog imaginar. Şi, convinsă că asta era soluţia, am continuat cu un act şi mai curajos. Cu maşina de ras a lui taică-meu, începui să iau tot ce mai fâlfâia pe frunte, de la rădăcină.
Gata, mai bine ca Sinéad O'Connor decât ca trista de Mireille Mathieu! Revoluţie fac mâine la şcoală. De n-or să vrea toate fetele să se tundă ca mine, să îmi zici mie cuţu'. Absorbită fiind de nebunia creativă, nu auzii papucii de casă ai Bunicii cum se apropie, târâş-grăpiş, de baie. Când am întors privirea de la mândreaţa de mine din oglindă... era deja prea târziu.

Bunica rămăsese în cadrul uşii, cu ochii holbaţi la mine şi cu gura căscată.
"Vaaai, Cristinca mamă, ce e în capul tău?!"

Mă uitai şi eu din nou la mine. Şi înţelesei că mă prinsese Bunica fix pe la jumătatea trebii. Cu partea din faţă a capului aproape rasă şi cu părul mai lunguţ căzând din creştet până la ceafă, arătam ca micul Mozart nebun de balamuc.

Până să mai apuc eu să dau explicaţii, am fost săltată rapid de-o aripă de Bunica. Iar instrumentele de frezonat au fost confiscate, "până vine maică-ta şi vede în ce hal te-ai căprit".

Săraca Bunica n-a putut decide singură, în circumstanţele acelea tulburi şi potenţial periculoase cu care nu se mai confruntase, dacă să mă termine ea de căprit sau să mă ducă Mama la frizer, să finiseze nişte specialişti opera de artă. Aşa că, neputându-şi asuma finalul apoteotic, hotărî să aşteptăm "arbitrul" să vină de la serviciu.

Sosi Mama seara acasă, obosită ruptă de la muncile câmpului. Şi când dădu cu ochii de mine, urcată în moţul patului, izbucni: "Aoleu, vai de capul meu! Ba nu, vai de capul tău ăla sec! Ce ţi-ai făcut, copilul lui Dumnezeu?! Ce-ai avut, Cristiana, mamă, în căpăţâna aia goală, de te-ai căprit în halul ăsta?"

Şi atunci, cu aceeaşi încăpăţânare cu care mă căprisem, îi răspunsei (obraznic, cum mi s-a adus frecvent aminte după aceea) următoarele: "Ei bravos, ce-am avut şi ce-am pierdut... Oricum ar fi, tot e mai bine decât castron Mireille Mathieu."

Ei bine, cu replica asta îmi pecetluii sentinţa. Dacă până atunci mai licărise o slabă şansă de iertare, o făcusem terci cu replica mea clonţoasă. Verdictul fu extrem de usturător. Căci a doua zi, merse şi Mama cu mine la şcoală. Să le arate tuturor colegilor ce pupăză moţată se ascundea sub căciula mea de lână. Cine naiba a mai pomenit, pe căldurile de sfârşit de mai, să umbli cu căciulă lânoasă îndesată până peste urechi?!

După ce intrai în clasă şi sosi şi doamna învăţătoare, simţii mâna Mamei că-mi zboară, dintr-o mişcare scurtă, căciuloiul. "Şiii... acum, surpriza serii, Cântăreaţa Lia! Priviţi, privighetoarea cântăăăăă!"

Ce-a urmat e greu de descris în cuvinte. Mi se roşiseră urechile în ultimul hal şi îmi ţiuiau de la râsetele din clasă. Eram mai oarbă de ruşine decât un liliac.

Toată vara aia am ascultat doar "cântăreaţa cheală", cum îi spunea Buni lui Sinéad O'Connor. Şi m-am spălat pe chelie numai cu săpun de casă. Să îmi crească mai repede şi să mi se îndesească...

Kim Jiyeong, născută în 1982

 

Cho Nam-Joo
Kim Jiyeong, născută în 1982
Editura Humanitas Fiction, 2021

 traducere din coreeană de Diana Yüksel



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

Cho Nam-joo s-a născut la Seul în 1978. A urmat cursurile Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii Ehwa. A lucrat timp de zece ani ca scenaristă pentru diverse programe de televiziune.

În 2011 a câştigat Premiul Grupului Editorial Munhakdongne cu romanul său de debut Gwireul giurimyeon (Dacă ai asculta), povestea unui tânăr cu o inteligenţă extraordinară, care, deşi suferă de autism, reuşeşte să îşi găsească locul în lume. În 2016 a câştigat Premiul Hwangsan pentru tineri autori cu cel de-al doilea roman al său, Komanechireul wihayeo (Pentru Comăneci), inspirat din propria copilărie, în care protagonista, o tânără pe nume Ko Mani, îşi imaginează că este renumita gimnastă Nadia Comăneci.

Apărut în 2016, bestsellerul internaţional Kim Jiyeong, născută în 1982 (82 nyeonsaeng Kim Jiyeong; Humanitas Fiction, 2021) are ca punct de plecare experienţa personală a autoarei. Romanul a primit în 2017 Premiul "Scriitori de azi", a fost votat "Cartea anului" de către librarii coreeni, iar în 2018 depăşise deja un milion de exemplare vândute. La sfârşitul lui 2020, vânzările s-au ridicat la peste 1,8 milioane de exemplare. Imediat după publicarea în limba engleză, cartea a devenit New York Times Notable Book of 2020 şi Editors' Choice Selection Best Books of 2020, fiind considerată una dintre cele mai bune cărţi ale anului de TIME Magazine şi NPR, iar în Marea Britanie, de Guardian şi Red Magazine. În 2018, Cho Nam-joo publică volumul de nuvele Geunyeo ireumeun (Numele ei) şi romanul Gachul (Fuga), în 2019, Saha mensyon (Blocul Saha), iar în 2020, Gyureui mat (Gustul mandarinelor).

*
Apărut în toamna lui 2016, romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost dublu premiat în Coreea, obţinând în 2017 Premiul "Scriitori de azi" şi fiind votat "Cartea anului" de reţelele de librării. Întâmpinat cu entuziasm de critică şi lăudat de staruri K-pop, bestseller în Coreea (unde a declanşat o dezbatere la nivelul întregii societăţi), S.U.A. şi Japonia, cu vânzări internaţionale de peste 1,8 milioane de exemplare, a devenit o carte-cult. În 2020, romanul a fost nominalizat, în S.U.A., la National Book Award for Translated Literature, iar în Franţa, la Prix Émile-Guimet de littérature asiatique. Este tradus în peste 20 de ţări. A fost ecranizat în 2019, filmul fiind la rândul lui un succes de box office.

*
Kim Jiyeong are 33 de ani şi o viaţă normală, un soţ iubitor şi o fetiţă adorabilă. Locuieşte într-un apartament modern, într-un cartier rezidenţial nou din Seul. S-a născut într-o epocă în care fetele au dobândit dreptul să meargă la şcoală, la facultate, să aibă o carieră. Ar trebui să fie fericită. Şi totuşi, într-o bună zi, tânăra începe să se poarte ciudat. La început, soţul crede că glumeşte imitându-şi mama sau fostele colege de facultate. Dar în curând Jiyeong ajunge la psihiatru, iar răceala clinică a consemnării specialistului ne dezvăluie o dramă care nu este doar personală.

Ca atâtea alte fete, Kim Jiyeong nu ar fi trebuit să se nască. Pentru că era fată, şi-a dezamăgit părinţii în clipa când a venit pe lume. Pentru că era fată, la şcoală şi la facultate a fost tratată altfel decât colegii săi, exact cum i s-a întâmplat după absolvire, când şi-a căutat şi găsit o slujbă. Mai târziu şi-a asumat rolul de mamă şi s-a dedicat copilului, sacrificându-şi cariera. Şi atunci, să fie "nebunia" lui Kim Jiyeong o exprimare exacerbată a ceea ce simt toate celelalte femei?

"Mă gândesc mereu că Jiyeong trebuie să existe pe undeva. Probabil pentru că seamănă extrem de mult cu prietenele mele, cu colegele mai în vârstă sau mai tinere şi, într‑o bună măsură, şi cu mine. Pe tot parcursul cărţii am zugrăvit‑o pe Jiyeong frustrată şi nemulţumită, dar n‑am avut încotro, căci ştiu sigur că aşa a crescut şi aşa a trăit. Poate că şi eu am fost la fel." (Cho Nam-joo)

"Când romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost publicat în Coreea în 2016, a fost primit ca o chemare culturală la arme. Cartea a fost considerată deopotrivă un tratat despre societate şi o operă de artă, întocmai ca filmul lui Bong Joon-ho, Parasite, care a stârnit dispute aprinse despre discrepanţele sociale din Coreea." (New York Times)

"Cel de-al treilea roman al lui Cho Nam-joo a fost aclamat ca unul care dă glas fiecărei femei neauzite. [...] Cartea a atins un nerv la nivel global." (The Guardian)

"Cho Nam-joo iniţiază un dialog universal despre discriminare, deznădejde şi frică." (Time)

"Mărturia unei generaţii." (La Vanguardia)

"Emoţionant, inteligent şi puternic." ( Daily Telegraph)

Fragment

Kim Jiyeong ieşi la prânz purtând la gât ecusonul firmei. Ceilalţi angajaţi păreau să-şi fi lăsat din nepăsare ecusoanele să le atârne la gât, dar ea o făcuse intenţionat. La prânz, în zona aceea cu multe clădiri de birouri, vedea adesea în drumul ei oameni care aveau la gât panglici imprimate cu numele firmei, la capătul cărora atârna un plic mic din plastic, în care era pus cardul de acces în firmă. Ăsta era visul ei: să se vadă pe drum într-un grup de tineri cu ecusoane la gât, ţinându-şi portofelul şi telefonul în aceeaşi mână şi discutând despre ce aveau să mănânce la prânz.

Cu cei cincizeci de angajaţi ai săi, firma la care lucra Jiyeong era una destul de mare pentru domeniul respectiv. Deşi procentul bărbaţilor creştea cu cât te uitai mai sus în ierarhia companiei, în general, erau mai multe femei decât bărbaţi. Angajaţii erau potrivit de individualişti, dar şi de raţionali, aşa încât atmosfera din firmă era foarte bună, dar era mult de lucru şi se întâmpla frecvent să rămână peste program sau să lucreze în weekend, fără să fie plătiţi în plus. Cu tot cu Jiyeong erau patru noi angajaţi - două femei şi doi bărbaţi. Jiyeong, care abia terminase facultatea şi nici nu îşi îngheţase vreodată studiile, era nu doar proaspăt angajată, dar şi cea mai tânără. În fiecare dimineaţă, ea era cea care pregătea cafeaua pentru toată echipa şi le punea ceştile în faţă fiecăruia, tot ea aranja tacâmurile pe masă când ieşeau să mănânce împreună, făcea comanda umblând cu meniul pe la fiecare dacă decideau să mănânce la birou şi la final tot ea aduna farfuriile. Sarcina mezinei echipei era să urmărească presa în fiecare dimineaţă, să găsească posibili clienţi şi să întocmească un scurt raport. Într-o zi, şefa de echipă s-a uitat în grabă peste raportul ei şi a chemat-o în sala de şedinţe.

Kim Eunsil era singura femeie între cei patru şefi de echipă. Lumea zicea că avea o fetiţă la şcoala primară, dar, cum mama ei locuia împreună cu ea, aceasta se ocupa de copil, iar Eunsil se dedica numai slujbei ei. Unii o admirau, alţii ziceau că era dură, iar alţii puneau succesul ei pe seama soţului invizibil. Cu siguranţă era un om extrem de cumsecade, de vreme ce acceptase să o ia la ei pe soacra lui, căci se ştie doar că e mai dificil pentru un bărbat să trăiască în casă cu rudele soţiei decât invers şi că disputele dintre ginere şi soacră deveniseră o problemă în societatea coreeană. Jiyeong s-a gândit la mama ei, care trăise cu soacră-sa timp de şaptesprezece ani. Bunica ei îi ţinea companiei fratelui mai mic când era plecată mama lor să tundă pe cineva, în perioada în care era coafeză ambulantă, dar niciodată nu se ocupase cu adevărat de ei să îi hrănească, să îi spele ori să îi pună la culcare. Nici alte treburi nu prea făcea prin casă. Mânca ceea ce gătea mama lor, se îmbrăca în hainele spălate de mama lor şi dormea în încăperea în care tot mama lor făcea curat, dar nimeni nu spusese vreodată despre mama lor că era cumsecade.

Şefa de echipă o lăudă pe Jiyeong pentru raportul ei. Îi spuse că alesese bine articolele din ziar, făcuse comentarii pertinente şi o îndemnă să o ţină tot aşa. Era prima ei sarcină la prima ei slujbă şi obţinuse acum şi primele laude. Jiyeong era convinsă că vorbele şefei ei aveau să-i fie de mare ajutor de câte ori avea să se lovească de un obstacol în cariera ei. Mulţumită şi mândră de ea, dar atentă să nu lase să i se vadă încântarea, Jiyeong îi mulţumi şefei. Aceasta îi spuse zâmbind:
- De-acum înainte nu trebuie să îmi mai aduci cafeaua. Nu trebuie nici să-mi aşezi lingura în faţă la restaurant şi nici să aduni farfuria după ce termin de mâncat.
- Vă rog să mă iertaţi dacă v-am creat neplăceri.
- Nu mi-ai creat nici un fel de neplăceri. Pur şi simplu nu e treaba ta să faci asta. Am văzut de-a lungul timpului că fetele proaspăt angajate se înhamă la tot soiul de treburi din astea, fără să le ceară nimeni. Bărbaţii nu fac aşa ceva. Nu contează că sunt proaspăt angajaţi sau că sunt cei mai tineri din echipă, pur şi simplu nu fac decât ceea ce li se cere. De ce oare femeile simt nevoia să facă toate astea?

Jiyeong auzise că doamna Kim Eunsil lucra acolo încă de pe vremea când firma avea doar trei angajaţi. Afacerea crescuse sub ochii ei, şi-a văzut colegii avansând şi asta i-a dat încredere şi respect de sine. Colegii ei bărbaţi care intraseră în firmă odată cu ea erau acum manageri sau se mutaseră în echipe de marketing la companii mai mari ori începuseră să lucreze pe cont propriu, deschizându-şi propriile firme. În orice caz, continuau să lucreze, în timp ce nici una dintre colegele ei nu mai rămăsese la companie.

Ca să nu i se spună că se poartă ca o muiere, Kim Eunsil pleca mereu ultima de la petrecerile firmei, se oferea să meargă în delegaţii şi să lucreze peste program, iar când născuse, se întorsese la muncă după o lună. La început era mândră că reuşea toate astea, dar se simţea prost de fiecare dată când o femeie din subordinea ei îşi dădea demisia, iar în ultima vreme chiar îi părea rău. De fapt, toate acele ieşiri la cină cu colegii nu erau deloc necesare, iar munca până noaptea târziu sau peste weekend şi delegaţiile frecvente semnalau problema lipsei de personal. Teoretic, orice angajat avea dreptul la concediu de maternitate sau de creştere a copilului, dar, în realitate, acest drept le era negat. Primul lucru pe care l-a făcut Kim Eunsil după ce a ajuns manager a fost să renunţe la cinele oficiale, excursiile cu angajaţii şi tot soiul de workshopuri şi să garanteze obţinerea concediului de maternitate sau de creştere a copilului atât pentru angajaţii bărbaţi, cât şi pentru femei. I-a povestit lui Jiyeong cât de mândră s-a simţit când a aşezat un buchet de flori pe biroul unei subordonate la întoarcerea acesteia la muncă după ce îşi luase, în premieră pentru firma lor, un an de concediu pentru creşterea copilului.
- Despre cine e vorba?
- O angajată care şi-a dat demisia după câteva luni.

Renunţarea la munca peste program şi în weekend nu era în puterea doamnei manager. Angajata ei îşi dădea cea mai mare parte a salariului pentru plata unei bone pentru copil, dar chiar şi aşa, mereu era în căutarea unei persoane cu care să lase copilul în ultima clipă şi se certa zilnic cu soţul ei la telefon. Într-un weekend, a trebuit să vină în grabă la muncă şi a apărut cu copilul în spinare. După asta a renunţat la slujbă. Kim Eunsil n-a ştiut ce să îi spună femeii când aceasta şi-a cerut iertare că pleca.

*
Jiyeong a primit primul ei proiect la muncă. Trebuia să scrie un comunicat pe baza rezultatelor unui studiu despre poluarea cu fibre textile, realizat de o firmă producătoare de lenjerie de pat organică. Pentru că voia să facă o treabă extraordinar de bună, a lucrat mai multe nopţi la rând pentru cele două pagini de comunicat. Şefa ei i-a spus că textul era bine scris, dar că era ca un articol de ziar. I-a spus că ei acolo nu scriau articole de ziar, ci înştiinţări care să îi facă pe reporteri să-şi dorească să scrie articole despre subiectele acelea, aşa că a rugat-o să-şi revizuiască raportul. Jiyeong a făcut încă o noapte albă la muncă. Doamna manager a lăudat-o că scrisese bine. Comunicatul ei a fost lansat fără vreo modificare majoră şi a fost preluat de mai multe ziare, ba chiar şi de o revistă pentru femei şi, bineînţeles, de televiziunea publică. Jiyeong nu mai aducea cafeaua dimineaţa şi nu mai aşeza tacâmurile pe masă la prânz. Nimeni n-a zis nimic.

Munca era interesantă şi colegii îi plăceau. Pe de altă parte, reporterii, clienţii şi membrii echipelor interne de promovare a produselor îi făceau viaţa grea. Nici trecerea timpului, nici experienţa acumulată şi nici familiarizarea cu munca n-au ajutat-o să treacă prăpastia dintre ea şi aceştia. Reprezentanţii agenţiilor de marketing se credeau cei mai grozavi, căci erau în mare parte bărbaţi trecuţi de o anumită vârstă, care ocupau posturi destul de înalte şi care aveau un cod umoristic al lor. Glumele nesărate curgeau la nesfârşit, iar Jiyeong habar n-avea când era cazul să râdă sau dacă trebuia să răspundă la astfel de glume. Dacă râdea, indivizii continuau cu glumele, căci se credeau amuzanţi, dacă nu râdea, o întrebau întruna dacă a păţit ceva.

O dată, Jiyeong a mers la un prânz oficial cu clienţii la un restaurant coreean şi, când a comandat o tocăniţă cu pastă de soia, reprezentantul unei firme-client a spus:
- Ia te uită, o tânără care cere pastă de soia! Deci aşa, domnişoară Kim, eşti o "fată de soia"! Ha ha ha!

Asta se întâmpla tocmai în perioada în care erau la modă expresiile nou-apărute, de tipul "fată de...", folosite dispreţuitor la adresa femeilor. Jiyeong nu putea şti dacă individul spusese asta ca pe o glumă, dacă râdea de ea sau dacă ştia măcar ce însemnau cuvintele acelea. Pentru că el râdea, au început şi subalternii lui să râdă, aşa că Jiyeong şi colegii ei n-au avut încotro şi au zâmbit şi ei încurcaţi, schimbând subiectul. Aşa se petreceau lucrurile atunci.

Altă dată a avut loc o cină festivă cu echipa de marketing a unei firme de mărime medie. Jiyeong şi şefa ei, Kim Eunsil, se ocupaseră de tot procesul, de la realizarea planului de acţiune şi supravegherea punerii lui în practică, până la lansarea comunicatului de presă. Reprezentanţii firmei le-au invitat la cină în semn de mulţumire pentru o treabă bine făcută. În taxi, pe drum spre restaurantul specializat în fripturi, aflat într-o zonă universitară, unde angajaţii firmei-client erau deja adunaţi, Kim Eunsil a repetat apăsat că nu-şi dorea să meargă.
- Dacă ne sunt recunoscători, puteau să trimită un cadou sau bani. Parcă n-ar şti cât de neplăcut e pentru noi să ne aflăm în situaţia asta. Treaba asta cu mâncatul şi băutul împreună e o insultă pe faţă! Vor să ne arate pentru ultima oară că ei sunt şefii. Of, cât detest asta! Doar azi mai suport şi gata.

Din echipa de marketing a firmei-client veniseră la cină şase persoane: directorul diviziei, un bărbat de vreo cincizeci de ani, un director adjunct la vreo patruzeci de ani, un manager de vreo treizeci şi ceva de ani şi trei angajate care aveau puţin peste douăzeci de ani. Jiyeong şi şefa ei erau însoţite de un coleg, care le ajutase în timpul campaniei de promovare. De cum a văzut-o pe Jiyeong, directorul diviziei, care începuse consumaţia de ceva vreme judecând după cât de roşu era la faţă, şi-a exprimat bucuria zgomotos, iar directorul-adjunct, care era aşezat lângă el, s-a ridicat în picioare, luându-şi halba de bere şi tacâmul şi făcându-i semn lui Jiyeong să se aşeze în locul lui. Râzând cu gura până la urechi, directorul decretă că adjunctul Han îi citise gândurile, iar Jiyeong se trezi pusă într-o situaţie stânjenitoare şi umilitoare şi n-ar fi vrut nici moartă să se aşeze lângă el. A spus de mai multe ori că vrea să rămână lângă colegii ei, dar directorul adjunct şi managerul firmei aproape că au luat-o pe sus, împingând-o alături de director. Colegul ei privea neliniştit, fără să poată interveni, iar şefa ei, care se oprise la toaletă, ajunse la masă abia după ce totul se hotărâse. Jiyeong a rămas lângă directorul firmei şi a sfârşit prin a bea mai multe halbe de bere la insistenţele acestuia.

Individul, care fusese numit director al diviziei de marketing în urmă cu doar trei luni, după ce înainte activase în cadrul diviziei de dezvoltare a noilor produse, nu mai contenea să îi dea sfaturi din "propria-i experienţă". A ţinut-o tot aşa, apucându-se să-i analizeze trăsăturile şi să-i spună că având forma feţei frumoasă şi nasul drept, cu o operaţie estetică la pleoape ajungea de nota zece. A întrebat-o dacă avea un iubit, apoi a început să se lanseze într-o serie de glume nesărate şi fără perdea, de genul "e mult mai spectaculos un gol pe care îl înscrii cu portarul în poartă" sau "se mai găsesc femei care n-au făcut-o niciodată, dar nu e una care s-o fi făcut-o doar o singură dată". Mai mult decât atât, o tot îndemna să mai bea. Deşi a spus că nu mai putea, că avea să fie periculos când se întorcea acasă şi protesta că nu mai vrea să bea, directorul îi spunea că n-are nici un motiv de îngrijorare cu atâţia bărbaţi în jur. "Tocmai din cauza voastră sunt îngrijorată", îi răspunse Jiyeong în gând, golindu-şi pe furiş paharul în cănile abandonate şi în bolurile de tăieţei rămase pe masă.

Era deja trecut de miezul nopţii când directorul îi umplu cu vârf paharul lui Jiyeong şi se ridică în picioare împleticindu-se. Discută la telefon cu şoferul, urlând de parcă voia să-l audă tot localul, apoi se întoarse către subalternii săi:
- Fiică-mea studiază la universitatea de vizavi. A rămas la bibliotecă să studieze, dar acum vrea să plece acasă, şi pentru că se teme, m-a chemat să o conduc. Regret, dar trebuie să plec. Domnişoară Kim Jiyeong, trebuie să dai pe gât tot paharul ăsta.

Jiyeong simţi cum şi ultimul fir fragil de speranţă se rupe. "De vreme ce tu te porţi aşa cu mine, e posibil ca peste câţiva ani şi scumpa ta fiică să ajungă exact în aceeaşi situaţie." Simţind brusc că se ameţise, îi trimise un mesaj pe telefon iubitului ei, dar nu primi răspuns.

După plecarea directorului, atmosfera s-a schimbat. Cei rămaşi au început să discute doi câte doi, câţiva au ieşit să fumeze, iar fata din echipa de marketing a dispărut pe furiş, de nici nu şi-a dat nimeni seama că nu mai era acolo. Unii au sugerat că era momentul să se mute la alt local, dar, din fericire, Kim Eunsil a pus piciorul în prag şi astfel a reuşit să-şi scoată colegii de acolo. Ea s-a urcat prima într-un taxi, spunând că se grăbea să ajungă acasă, căci mama ei era bolnavă. Jiyeong şi colegul ei au băut câte o cafea, aşezaţi pe scaunele de plastic din faţa unui mic magazin. Jiyeong sugerase să mai rămână, gândindu-se că o cafea rece ar putea să o trezească din ameţeală, dar acum, că scăpase din situaţia aceea stânjenitoare şi se mai relaxase, i se făcuse foarte somn. Până la urmă adormi cu capul pe masa din plastic plină de pete de la supa de tăieţei la pachet, care se găsea în magazin, şi nu se mai trezi oricât trase colegul ei de ea.

Tocmai atunci se găsi prietenul ei să o sune. Jiyeong dormea buştean. Colegul ei se gândi să răspundă şi să-i spună iubitului ei să vină după ea, dar asta se dovedi a fi o greşeală.
- Bună seara. Sunt coleg cu Jiyeong la firmă...
- Jiyeong unde e?
- A adormit, de aceea am răspuns eu, ca să...
- A adormit? Cum? Cine naiba eşti?
- Nu! Nu! Nu e vorba de asta! N-aş vrea să înţelegeţi greşit, Jiyeong a băut...
- Dă-mi-o pe Jiyeong la telefon! Acum!

Jiyeong a ajuns cu bine acasă, cărată în spinare de iubitul ei, dar relaţia lor s-a destrămat.

*
Spre norocul ei, în compania pentru care lucra Jiyeong erau mulţi oameni de treabă, aşa încât ea s-a adaptat bine vieţii de la firmă, unde slujba ei nu era nici foarte dificilă, nici stresantă, nici extenuantă. Evident, l-a scos de multe ori la masă pe prietenul ei. I-a mai cumpărat şi o geantă, haine, un portofel nou, iar uneori îi plătea taxiul. Prietenul ei, în schimb, avea din ce în ce mai mult de aşteptat. Aştepta ca Jiyeong să se întoarcă de la muncă, să aibă o zi liberă, să-şi ia concediu. Cum Jiyeong era proaspăt angajată, nu-şi putea decide de una singură programul de muncă, aşa că prietenul ei era nevoit să aştepte confirmarea ei pentru orice schimbare. Aştepta mereu un telefon sau un mesaj de la ea. După ce Jiyeong a început să lucreze, au vorbit din ce în ce mai puţin la telefon şi şi-au trimis tot mai puţine mesaje. Prietenul ei o întreba adesea de ce nu îi trimitea măcar un mesaj când lua metroul, când mergea la toaletă, după masa de prânz, când era încă la restaurant, ori când prindea un moment liber între şedinţe. Problema nu era că Jiyeong nu avea timp, pur şi simplu nu avea chef să-i scrie. Multe dintre cuplurile formate dintr-un partener care lucra şi unul care încă studia erau la fel, indiferent dacă era angajată ea sau el.

Lui Jiyeong îi părea rău că nu-l putea ajuta pe prietenul ei, care, ajuns în ultimul an de facultate, începuse pregătirile pentru găsirea unei slujbe. Nu uitase cât de mult o susţinuse el în perioada în care căuta ea să se angajeze. Se simţea extrem de vinovată când se gândea la momentele acelea, dar viaţa ei era o continuă luptă şi nu-şi putea permite să se concentreze pe nevoile altcuiva, de vreme ce lupta putea să devină sângeroasă în orice clipă, dacă nu era atentă. Decepţia a crescut treptat şi firesc între ei, ca stratul de praf care se adună pe frigidere sau pe dulăpiorul pentru medicamente din baie şi pe care, deşi îl vezi bine, amâni mereu să-l ştergi. Se îndepărtau tot mai tare unul de celălalt, până în seara aceea, când s-au certat groaznic.

Prietenul ei ştia prea bine că Jiyeong nu se îmbăta niciodată, că în seara aceea băuse la cina organizată de firmă neavând încotro şi că nu era nimic între ea şi colegul care răspunsese atunci la telefon, dar nimic din toate acestea nu conta pentru el. A fost de ajuns ca o scânteie minusculă să cadă peste aşchiile unor sentimente demult uscate şi cea mai frumoasă perioadă a tinereţii lor s-a prefăcut într-un morman de scrum.

După aceea, Jiyeong s-a dus la mai multe întâlniri aranjate şi chiar a ieşit la masă sau la film cu unii dintre bărbaţii întâlniţi. Toţi erau mult mai în vârstă, ocupau poziţii mai înalte la muncă şi, mai mult ca sigur, câştigau mai mult decât ea. Bărbaţii aceştia plăteau pentru mese şi pentru biletele de spectacol sau îi făceau diverse cadouri, aşa cum făcuse şi ea mai deunăzi. Cu toate acestea, nu a reuşit să se apropie prea mult de nici unul dintre ei.

*
La firmă s-a auzit că urma să se înfiinţeze o echipă de planificare. Până atunci, clienţii erau găsiţi prin intermediul unor scurte prezentări de vânzare sau lansând oferte către potenţialii clienţi, dar venise momentul ca firma să planifice campanii publicitare şi să-şi recruteze clienţii cu care urma să lucreze. Evident că acesta era un proiect pe termen lung, nu un eveniment singular. Prin natura ei de agenţie de publicitate, firma avea mereu o serie de angajaţi care aşteptau să capete de muncă. Deşi probabil că nu avea să genereze un profit imediat, odată stabilită o metodă de lucru temeinică, se puteau aştepta la creştere şi profit, în timp ce îşi dezvoltau şi relaţiile cu clienţii. Jiyeong era interesată de noua structură, întocmai ca majoritatea angajaţilor firmei. Astfel, o informă pe Kim Eunsil, care urma să conducă noua echipă de planificare, de faptul că ar fi vrut să se alăture şi ea.
- Bine. Cred că te-ai descurca de minune.

Şefa ei îi dăduse atunci un răspuns încurajator, dar în final Jiyeong nu a fost selectată în noua echipă. Au fost mutaţi acolo trei manageri de nivel mediu, cu rezultate bune, şi doi colegi de-ai ei, care intraseră în firmă odată cu ea. Cum echipa de planificare era considerată unul dintre departamentele-cheie ale companiei, Kim Jiyeong şi colega ei, Kang Hyesu, angajate odată cu cei doi băieţi, se simţeau profund nedreptăţite. Cele două aveau în momentul acela o reputaţie mai bună. Colegii mai în vârstă se întrebau glumind cum de rămăseseră atât de mult în urmă băieţii, deşi toţi patru fuseseră angajaţi pe aceleaşi criterii. Nu se punea problema că băieţii nu erau capabili, dar aveau clienţi mult mai uşor de mulţumit.

Cei patru tineri aveau o legătură specială şi se înţelegeau bine, în ciuda diferenţelor de personalitate, dar în grup a apărut o ruptură după ce băieţii au fost mutaţi în echipa de planificare. Conversaţiile lor nesfârşite din timpul zilei, de pe chat, s-au oprit brusc. Până şi colegii mai vechi au observat că pauzele de cafea în patru, ieşitul la prânz şi la bar seara, după muncă, au început încet să dispară. Când se întâlneau întâmplător pe hol, evitau să se privească în ochi şi se salutau doar din priviri, într-un mod foarte straniu. Kang Hyesu, care era cea mai în vârstă dintre ei, a decis că aşa nu se mai putea şi a organizat o ieşire la bar.

Au stat la băute până târziu în noapte, dar nici unul dintre ei nu s-a îmbătat. Până atunci, când ieşeau la bar, făceau glume caraghioase, cum fac copiii, se plângeau de cât de greu e la muncă şi se hlizeau bârfind despre colegii de serviciu, dar în seara aceea atmosfera a fost una serioasă de la bun început. Asta şi pentru că Hyesu a găsit de cuviinţă să le spună că avusese o relaţie de scurtă durată cu un coleg.
- Acum e un subiect încheiat. Nu mă întrebaţi cine e, nu vă repeziţi să trageţi concluzii şi nu trâmbiţaţi asta nicăieri. În orice caz, pot să vă spun că zilele astea nu mi-e tocmai bine sufleteşte. Am nevoie de consolare.

Prin mintea lui Jiyeong s-au perindat rapid chipurile colegilor necăsătoriţi până când a izbit-o subit gândul că nu era obligatoriu ca individul să fie holtei, ceea ce i-a dat pe loc o frumoasă durere de cap. Cei doi colegi ai lor dădeau pe gât berea cu nesaţ. Unul dintre ei le-a spus că îşi făcea griji pentru fratele lui mai mic, care absolvise facultatea cu un an în urmă şi încă nu-şi găsise de lucru. Nici el nu reuşise încă să-şi plătească creditul pentru studii, de aceea se temea că fratele lui, care se împrumutase mai mult, nu avea cum să mai scape de datorii. Celălalt coleg se scărpină în cap şi zise:
- Suntem la ora de confesiuni? Atunci hai să vă zic şi eu una. Adevărul e că n-am nici o afinitate cu echipa de planificare.

În seara aceea, la un pahar, Jiyeong a aflat o grămadă de lucruri. Din câte se auzea, compoziţia echipei de planificare fusese decisă de preşedintele companiei. Managerii care obţinuseră rezultate bune până atunci fuseseră selectaţi pentru că echipa trebuia să se poziţioneze bine în firmă, iar cei doi băieţi fuseseră preferaţi pentru că era vorba de un proiect de lungă durată. Cunoscând gradul de dificultate al muncii şi specificul ei, preşedintele firmei nu le considera pe femei drept potenţiale angajate pe termen lung, socotind că acestora le era dificil să păstreze un echilibru între atribuţiile de serviciu şi viaţa de familie, mai ales dacă aveau şi copii. În mod evident, nu-l preocupa bunăstarea angajaţilor. Decât să caute soluţii pentru a face mediul de lucru suportabil pentru angajaţi, găsea că e mult mai eficient să investească în angajaţi care rezistă în condiţiile date. Din acelaşi motiv, lui Jiyeong şi Hyesu le fuseseră repartizaţi clienţii cei mai pretenţioşi. Nici vorbă ca managementul să fi avut mai multă încredere în capacitatea lor. Pur şi simplu nu voiau să-şi extenueze angajaţii de gen masculin, care aveau să rămână pentru mult timp în firmă.

Jiyeong părea pierdută într-un labirint. Căuta neobosită, cu calm, o ieşire, când, de fapt, aceasta nici nu existase vreodată. Ştia că nu trebuie să se dea bătută, că trebuie să încerce iar şi iar, să treacă prin zid, dacă era nevoie. În fond, scopul unui om de afaceri este să câştige cât mai mult şi nu-l putea condamna pe preşedintele companiei că voia să obţină maximum de profit cu minimum de investiţii. Şi totuşi, e drept să pui mai presus de orice doar eficienţa şi raţiunile imediat vizibile? Ce mai rămâne în final într-o lume nedreaptă? Şi cei care rămân... Pot fi fericiţi?

Kim Jiyeong a mai aflat şi că, de la bun început, colegii ei primiseră un salariu mai mare, dar asta nu o afectă prea tare, dat fiind că paharul dezamăgirii era deja plin ochi. Deşi îşi pierduse încrederea că poate să muncească în continuare cu avânt, urmând sfaturile conducerii şi ale colegilor aflaţi în poziţii superioare, a doua zi, după ce aburii alcoolului s-au risipit, Jiyeong s-a dus la serviciu, ca de obicei. Şi-a îndeplinit sarcinile, aşa cum o făcuse şi până atunci, dar era limpede că îşi pierduse pasiunea şi încrederea.

*** Între statele membre ale OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică - N. a.), Coreea este ţara cu cea mai mare diferenţă de remunerare între bărbaţi şi femei. Potrivit unui raport din 2014, în ţările OCDE, femeile câştigă în medie 84% din salariul unui bărbat, dar în Coreea, procentul este de 63%. (Diferenţa de remuneraţie pe sexe, OCDE, 2014. - N. a.) De asemenea, într-un articol apărut în ediţia britanică a ziarului The Economist, conform indicelui referitor la egalitatea de şanse, Coreea oferă cele mai proaste condiţii de muncă pentru femei. (The Economist, 3.03.2016, economist.com/daily-chart - N. a.) ***

De la Ceauşescu la Fidel (II)