Confesiunile unei suspecte de crimă

 

James Patterson şi Maxine Paetro
Confesiunile unei suspecte de crimă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Adina Barvinschi



***
Intro
 

James Patterson a vândut peste 300 milioane de cărţi în toată lumea, în SUA la fiecare 20 de cărţi vândute una e scrisă de el, a fost tradus în 38 de limbi şi scrie în medie cam 9 cărţi pe an.
De-a lungul carierei a câştigat numeroase premii, printre care: National Book Foundation's 2015 Literarian Award for Outstanding Service to the American Literary Community / National Parenting Publications Honors Awards / International Reading Association's Young Adults' Choices Booklist / American Library Association "Teens Top Ten" Pick / London Times Book Sense Children's Pick / Children's Choice Book Awards / National Humanities Medal 2019.

*

Malcolm şi Maud Angel erau infecţi, dar nu meritau să fie ucişi şi scoşi din casă împreună cu gunoiul. Suspecta principală este Tandy Angel, fiica lor de şaisprezece ani. Ea se vede nevoită să lămurească pe cont propriu misterul, deşi nu poate avea încredere în nimeni - poate nici măcar în ea însăşi. În goana ei după adevăr, Tandy va coborî în subteranele fetide ale New York-ului, va scoate la lumină secrete întunecate şi va descoperi lucruri periculoase şi tulburătoare despre familia în care a crescut. Asta pentru că nimeni nu ştie ce-i poate pielea cuiva din neamul Angel.

Fragment

1

Trebuie să împărtăşesc cuiva nişte secrete foarte întunecate şi de ce nu ai fi chiar tu acela - un străin, un cititor de cărţi, dar mai ales cineva care nu-mi poate face niciun rău. Aşa că, acu-i acu, totul sau nimic. Nu sunt sigură că mai izbutesc să-mi dau seama care e diferenţa dintre ele.

În noaptea în care mi-au murit părinţii - după ce fuseseră coborâţi cu liftul de serviciu, vârâţi în saci lucioşi şi negri pentru cadavre - fratele meu, Matthew, a început să urle cât îl ţineau plămânii lui uimitor de puternici.
- Părinţii mei erau infecţi, dar nu meritau să fie scoşi din casă împreună cu gunoiul!

Avea dreptate în privinţa ultimei părţi - şi, după cum s-a adeverit mai apoi, şi a primei.

Te iau însă prea repede, nu-i aşa? Te rog să mă ierţi... E un obicei prost de-al meu.

Când s-a întâmplat totul, dormeam jos, în camera de sub dormitorul părinţilor mei. Aşa că n-am auzit nimic - nici bufnituri puternice, nici strigăte îngrozite, niciun fel de zarvă. M-a trezit urletul sirenelor trecând în viteză prin Central Park West, poate cel mai obişnuit sunet din New York.

În noaptea aceea însă lucrurile stăteau complet diferit.

Sirenele s-au oprit chiar la parter. Iată de ce m-am trezit cu inima gonindu-mi în piept cu o sută de kilometri pe oră. Să fi luat foc clădirea? Să fi făcut vreun vecin mai în vârstă un atac cerebral?

Am ieşit de sub stratul dublu de pături, m-am dus până la fereastră şi am aruncat o privire spre strada aflată cu nouă etaje ameţitoare mai jos. Am văzut trei maşini de poliţie şi poate şi pe a patra, fără însemne, oprite pe Seventy-second Street, chiar în faţa porţilor blocului nostru, exclusivista şi notoria clădire Dakota.

O clipă mai târziu a sunat interfonul, un ţiuit strident care mi-a perforat carnea şi oasele.

De ce ne suna pe noi portarul? Era o nebunie.

Dormitorul meu era cel mai aproape de uşa de la intrare, aşa că am ţâşnit prin camera de zi, am cotit în dreptul rechinilor din acvariul-măsuţă de cafea şi am trecut printre Robert şi televizorul lui pornit non-stop.

Când am ajuns pe hol, am apăsat frenetic butonul interfonului ca să opresc urletul enervant care ameninţa să trezească toată casa.

I-am şoptit răsunător portarului în microfon.
- Sal? Ce se întâmplă?
- Domnişoară Tandy? Doi poliţişti urcă în clipa asta spre apartamentul vostru. N-am reuşit să-i opresc. Au primit un apel la 991. E o urgenţă. Asta mi-au zis.
- E o greşeală, Sal. Aici sus toată lumea doarme. E trecut de miezul nopţii. Cum ai putut să-i laşi să urce?

Înainte să apuce să mai zică ceva, am auzit soneria şi apoi izbituri de pumni în uşă.
- Poliţia! a strigat o voce masculină aspră.

M-am asigurat că lanţul era pus şi am deschis uşa - numai câţiva centimetri.

M-am zgâit prin deschizătură şi am văzut că pe casa scării se aflau doi bărbaţi. Cel mai bătrân era mare cât un urs, dar părea blând şi maleabil. Cel tânăr era slăbănog şi avea un chip aspru şi lipsit de orice expresie, care aducea cu o lamă de topor sau cu... nu, de fapt lamă de topor e tocmai bine.
- Sergentul Capricorn Caputo şi detectivul Ryan Hayes, NYPD, a spus cel tânăr, fluturându-şi legitimaţia. Vă rog să deschideţi uşa.
"Capricorn Caputo?" mi-am zis eu. "Serios?"
- Aţi greşit apartamentul, am răspuns eu. Aici n-a sunat nimeni la poliţie.
- Deschideţi uşa, domnişoară. Chiar acum.
- Îi chem pe părinţii mei, le-am zis eu prin deschizătură.

Nu aveam nici cea mai vagă idee că părinţii mei erau morţi şi că noi aveam să fim singurii suspecţi demni de acest nume într-un caz de dublă omucidere. Era ultima mea clipă de inocenţă.

Dar ce prostii vorbesc? Niciun membru al familiei Angel n-a fost vreodată inocent.

2

- Deschideţi sau colegul meu va sparge uşa! a strigat Faţă-de-topor.

Nu exagerez când spun că toată familia mea urma să primească un apel de deşteptare infernal. Însă tot ce-mi trecea prin cap în clipa aceea era că poliţia nu putea să spargă uşa. Eram în clădirea Dakota. Puteam fi evacuaţi dacă am fi permis cuiva să tulbure liniştea publică.

Am scos lanţul şi am deschis uşa larg. Fireşte că eram în pijama. Una galben-canar cu dinozauri care vânau fluturi. Nu era tocmai ţinuta pe care aş fi ales-o pentru o întâlnire cu poliţiştii.
- Cum te cheamă? m-a întrebat detectivul Hayes, cel cu alură de urs.
- Tandy Angel.
- Eşti fiica lui Malcolm şi a lui Maud Angel?
- Da. Îmi puteţi spune ce căutaţi aici, vă rog?
- Tandy e numele tău adevărat? s-a interesat el, ignorându-mi întrebarea.
- Mi se spune Tandy. Vă rog să aşteptaţi aici. Îi chem pe părinţii mei să vorbească cu voi.
- Venim cu tine, a spus sergentul Caputo.

Expresia sumbră de pe chipul său mi-a dat de înţeles că nu-mi adresase o rugăminte. Am aprins rând pe rând becurile pe drum spre dormitorul părinţilor mei.

Tocmai urcam pe scara circulară şi mă gândeam că părinţii mei aveau să mă ucidă când or să vadă pe cine le adusesem pe cap când poliţiştii m-au înghiontit cu nesimţire şi m-au depăşit. Când am ajuns în dreptul camerei părinţilor mei, becul de pe tavan era aprins şi poliţiştii se aplecau peste patul conjugal.

Chiar şi din spatele lui Caputo şi Hayes, reuşeam să văd că mama şi tata arătau complet aiurea. Cearşafurile şi păturile erau pe jos, iar pijamalele lor erau strânse ghem sub braţ, de parcă ar fi încercat să se dezbrace. Braţul tatălui meu părea dislocat, ieşise din încheietura umărului. Mama zăcea cu faţa în jos peste trupul lui tata, iar limba îi atârna afară din gură. Devenise neagră.

N-aveam nevoie să-mi zică un legist că muriseră. Am ştiut din prima clipă când i-am văzut. Diagnosticul era clar.

Am ţipat şi m-am năpustit înspre ei, dar Hayes m-a oprit imediat. Nu m-a lăsat să intru în cameră. Şi-a pus labele lui mari pe umerii mei şi m-a condus cu forţa înapoi pe hol.
- Îmi pare rău că trebuie să fac asta, a zis el, închizându-mi apoi în nas uşa de la dormitor.

N-am încercat să o deschid. Am rămas pe loc. Nemişcată. Abia mai respiram.

Ai putea să te întrebi de ce nu boceam, nu ţipam sau nu leşinam din pricina şocului şi a groazei. Sau de ce nu fugeam la baie să vomit sau nu mă ghemuiam pe podea, cu genunchii strânşi la piept, hohotind. Sau orice alt lucru pe care s-ar fi cuvenit să-l facă o adolescentă care tocmai văzuse cadavrele părinţilor ei proaspăt ucişi.

Răspunsul e complicat, dar iată modul cel mai simplu în care-l pot formula: sunt foarte diferită faţă de majoritatea fetelor. Din câte îmi dau seama, cel puţin. Pentru mine, o criză de isterie era ceva absolut exclus.

Malcolm şi Maud îmi spuseseră că eram deosebit de inteligentă încă de pe vremea când aveam doi ani şi începusem să vorbesc în paragrafe care începeau cu propoziţii principale. Mai târziu îmi spuseseră că eram o persoană analitică, având foarte bune capacităţi de concentrare, şi că indiferenţa mea în privinţa emoţiilor lacrimogene era o trăsătură de caracter remarcabilă. Îmi spuseseră că dacă preţuiam aceste trăsături aveam să-mi îndeplinesc sau chiar depăşesc potenţialul extraordinar. Şi că ăsta nu era un lucru bun, ci de-a dreptul minunat. De fapt, era singurul lucru care conta în viaţa mea.

Îmi lansaseră o provocare, iar eu o acceptasem.

Iată de ce această catastrofă m-a găsit mai pregătită decât pe cei mai mulţi sau chiar pe oricare alţi copii de vârsta mea.

Da, e adevărat că panica îmi dădea fiori pe şira spinării şi-mi scăpăra din vârfurile degetelor. Eram şocată, ba poate chiar îngrozită. Am înăbuşit însă repede vocea care-mi urla în minte şi mi-am revenit în simţiri, reuşind chiar şi să definesc cele câteva lucruri pe care le aflasem.

Unu: părinţii mei muriseră într-o manieră de nedescris.
Doi: cineva ştia că muriseră şi sunase la poliţie.
Trei: uşile de la apartamentul nostru erau încuiate şi nu se vedeau semne evidente de intrare prin efracţie. În afară de mine, acasă se mai aflau fraţii mei, Harry şi Hugo, şi secretara maică-mii, Samantha.

Am coborât şi mi-am luat telefonul. I-am sunat pe unchiul meu, Peter, şi pe avocatul familiei, Philippe Montaigne. Am mers apoi în dormitoarele fraţilor mei şi în cel al Samanthei. Şi am reuşit, nu ştiu nici eu cum, să-i dau fiecăreia vestea inexprimabilă şi oribilă că mama şi tata muriseră şi că era posibil să fi fost ucişi.

Seducătorul

 

Claudia Moscovici
Seducătorul
Editura Vremea, 2021



***
Elogii cărţii Claudiei Moscovici, Seducătorul

Asemeni celor mai bune, mai încântătoare romane, thrillerul psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, te atrage încă de la primele pagini şi te ţine captiv în mrejele-i dătătoare de dependenţă până la finalul dramatic, remarcabil. Romanul acesta este unul fascinant, cu fiecare pagină asupra căreia cunoaşterea aprofundată a psihologiei psihopaţilor şi a victimelor lor de către Moscovici luminează cu strălucirea unei raze laser concentrate. Rezultatul este o naraţiune care se construieşte cu o forţă stăruitoare, dar şi de propulsie; o naraţiune a cărei intensitate şi suspans, în tandem, îl fac pe cititor curios să afle, la fiecare pas, ce urmează să se întâmple. Îl încurajez pe cititor să înceapă acest roman cu un set întreg de unghii pentru că te face să-ţi rozi unghiile în cel mai literal sens. (Steve Becker, studii de masterat şi clinician licenţiat în asistenţă socială, editorialist pentru Lovefraud.com, expert/consultant în domeniul narcisismului şi al psihopatiei).
 

*

Seducătorul oferă o perspectivă tulburătoare asupra celor mai periculoşi bărbaţi din societate, în legătură cu care fiecare femeie este avizată şi pe care multe îl întâlnesc: prădătorul psihopat. Am văzut aceşti bărbaţi prezentaţi la ştiri pentru crimele lor abominabile. Dar puţini se aşteaptă să fie seducătorii şarmanţi, voioşi, romantici pe care îi întâlnim în poveştile de dragoste. Când eroina romanului, Ana, îl întâlneşte pe Michael, ea urmează să treacă prin aventura vieţii ei. În captivantul ei roman, Seducătorul, Claudia Moscovici portretizează cu talent şi acurateţe psihologică puterea fascinantă a acestor fermecători, dar şi periculoşi, Don Juani. (D.R. Popa, autor al romanului Lady V şi alte povestiri, Spuyten Duyvil, 2007)
 

*

Ce este dragostea în acest nou roman seducător? Atracţie hipnotică sau o capcană fatală? Un vis împlinit sau o lume plină cu obsesii în absenţa sentimentelor autentice? Seducătorul investighează profunzimile înfricoşătoare ale alienării şi egoismului în vreme ce eroina, Ana, este captivă în pânza de păianjen a iubitului ei narcisist, Michael. Niciun pic de magie, doar cruzime. Claudia Moscovici a scris un roman remarcabil despre o realitate tristă pe care multe femei ajung să o cunoască: destrămarea visurilor lor romantice odată ce iubirea se transformă într-un joc de şah rece şi calculat (Carmen Firan, autoarea cărţii Words and Flesh).
 

*

Noul thriller psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, ne aminteşte de opere clasice precum Anna Karenina şi Madame Bovary, dar dintr-o perspectivă contemporană. Noul tip de seducător este un psihopat, un prădător periculos lipsit de emoţii autentice. Cu toate acestea, suntem fascinaţi fiindcă prinde în capcana lui două femei; una dintre ele extrem de dependentă, cealaltă sedusă, dar autonomă.
Furia cititorului faţă de culpabilul Michael ar putea fi estompată de studiile amănunţite ale autoarei despre psihopatul în acţiune şi de ceea ce numesc "ironie etică", o perspectivă morală adesea ascunsă. Epopeea despre trădare şi autoamăgire a lui Moscovici atrage cititorul în mintea întortocheată a prădătorilor sexuali şi a victimelor lor. Naraţiunea este îndrăzneaţă, intensă şi lucidă (Edward K. Kaplan, Profesor în Ştiinţe Umaniste şi Preşedinte al Programului de Studii Religioase, Brandeis University).

Fragment

Capitolul 17

Degetele lui Karen alergau cu rapiditate peste tastatura calculatorului. "Michael Rogers", tastă ea numele logodnicului ei în motorul de căutare. Găsi aproximativ o jumătate de milion de rezultate asociate cu acel nume, din care 99,9 la sută, presupuse ea, nu erau despre el. Neavând nici timpul şi nici răbdarea de a se uita la toate, Karen îşi rezumă căutarea la "Michael Rogers", "Detroit, MI". Descoperi imediat aproape o sută de rezultate despre logodnicul ei. Îl citi pe fiecare în parte cu atenţie, în căutarea unor informaţii personale care ar putea funcţiona ca stimulent pentru revigorarea conversaţiilor lor. În ultimele câteva săptămâni - de fapt, de când se împăcaseră - Michael o surprinsese ca fiind excesiv de distrat. Deşi continua să o întrebe cum îşi petrecuse ziua, adesea ea trebuia să-i repete de câteva ori aceeaşi informaţie şi să strige: "Pământul către Michael! Pământul către Michael!" pentru ca el să-i acorde vreun pic de atenţie. Ceea ce o făcea pe Karen să se simtă complet derutată deoarece îi spunea lucruri pe care, în opinia ei, el ar fi trebuit să fie fericit să le audă.
 
Rămase înmărmurită, cu o seară înainte, când anunţul ei că scăpase de kilogramele în plus fusese întâmpinat cu o privire goală şi un "Super!" rostit sec. "Asta e tot?" se întrebă Karen, mâhnită de lipsa evidentă de interes a lui Michael. Trebui să-şi reamintească singură să se calmeze înainte de a rosti, cu cea mai bună personificare a unei voci sugestive de care era în stare, "Dacă mai dau jos încă puţin peste două kilograme, o să intru în costumul ăla de ursuleţ de dantelă neagră pe care mi l-ai dăruit de Valentine".
 
O imagine a Anei în neglijeul negru îi trecu lui Michael prin minte.
- Sunt impresionat de consecvenţa cu care ţi-ai urmat programul de exerciţii de data asta, remarcă el.
- Da. Am făcut patru ore de exerciţii în fiecare zi. Le-am împărţit în cardio, yoga şi ridicare de greutăţi, ca să nu fie prea monoton, răspunse ea, încurajată de răspunsul lui aprobator.
- Cum stai cu genunchii? Încă te mai dor? El îşi amestecă indiferent mâncarea din farfurie.
- Nu. Fac o pauză săptămâna asta înotând în loc să merg, ai uitat? Karen nu-şi putea crede ochilor. Îl văzu frunzărind prin mâncarea pe care ea se chinuise două ore să o prepare. Mai devreme în acea după-amiază, îi pregătise la grătar ton cu aripioare galbene proaspăt, cu cartofi traşi la tigaie, fasole verde, roşii, măsline negre, anşoa şi usturoi, stropite cu o sofisticată vinegretă de muştar Dijon. Tot ceea ce se alesese acum de capodopera ei culinară era sosul galben închis amestecat cu legumele colorate întruchipând o haotică pictură expresionistă abstractă pe albul farfuriei.
- Nu-ţi place peştele? E foarte proaspăt, îl asigură ea.
- E delicios, spuse Michael, gustând în mod demonstrativ. Dar nu mi-e chiar atât de foame. Am mâncat copios la prânz.
- Unde ai fost?
- Am fost la restaurantul ăla grecesc din campus unde am mâncat nişte baba ganoush, menţionă el într-un mod avantajos masa adevărată pe care o luase cu Ana.
- Îţi plac vinetele? Atunci o să-ţi fac ceva pe bază de vinete pentru mâine! se oferi Karen, fericită că găsise o modalitate uşoară de a-i face pe plac.

Din întâmplare, tocmai învăţase o nouă reţetă cu legume mediteraneene. De fapt, urmând motto-ul mamei ei care zicea că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomacul lui, de când se împăcaseră, Karen se apucase cu impetuozitate de gătit, dedicându-şi cea mai mare parte a timpului liber pregătirii felurilor lui de mâncare preferate. Învăţase să facă şniţel din carne de viţel, soté de file de vită cu piper negru, soté de pui, dimpreună cu tot felul de paste cu verdeţuri şi legume proaspete, sănătoase şi delicioase, aşa cum îi plăceau lui.
- N-o să te iubesc mai puţin dacă nu mai petreci ore în şir gătind zilnic pentru mine, comentă el, adăugând pentru sine: nici mai mult.
- Ştiu, dar îmi place să gătesc. Şi, mai important de atât, ţie îţi place să mănânci, răspunse ea cu un zâmbet mieros.
- E foarte drăguţ din partea ta, răspunse Michael, care abandonase orice efort de a o transforma. Ori iubeşti o persoană aşa cum e, ori nu, îşi aminti el discuţia purtată cu Ana. De când se mutaseră împreună, era frapat de stilul searbăd, metodic, al lui Karen, pe care nu putea să nu-l compare cu prospeţimea şi spontaneitatea Anei. Ori de câte ori Karen îşi fixa în minte vreun ţel, se concentra asupra lui cu o determinare pe care el nu o mai văzuse la nimeni altcineva. Dintre toate femeile americane pe care le cunoscuse prin programul de franceză de la universitate, Karen era singura care vorbea franceza ca un vorbitor nativ.
- Ai avut vreun iubit francez pasional? o întrebase el la începuturile relaţiei lor.
- Nu, răspunse ea. M-am uitat mult la televizor şi am pus peste tot în apartament cuvinte din vocabular pe bileţele, ca să mă asigur că-mi însuşesc limba şi pronunţia corectă.

Privind retrospectiv, Michael găsi această abordare ca fiind tipică pentru Karen. Numai ea era în stare să meargă în Franţa, patria romantismului, şi în loc să-şi găsească un iubit drăguţ de-al locului, sau măcar câţiva prieteni, îşi petrecuse anul decorându-şi apartamentul cu cuvinte din vocabular. Tot ceea ce face, remarcă el privind în urmă, are un tâlc, dar niciun fel de frenezie. Michael nu se putu abţine să nu zâmbească amintindu-şi aluzia ei la ursuleţul negru de dantelă. Dacă el ar fi manifestat vreun pic de entuziasm, ar fi fost în stare să parieze că ea şi-ar cumpăra o duzină de articole diferite de lenjerie.

Plierea ei după dorinţele lui îl măgulea. Dar, îşi zise el, niciuna dintre acţiunile ei compulsive nu putea compensa calitatea care îi lipsea şi pe care el o avea în exces: un apetit insaţiabil pentru plăceri, care putea fi cel mai bine descris ca joie de vivre.
- De ce rânjeşti aşa la mine? întrebă Karen, văzându-i zâmbetul superior.
- Mă gândeam doar că, dacă-ţi pui ceva în minte, chiar faci acel ceva. Cam cum ai făcut cu franceza.
- Asta cam aşa e, răspunse Karen, încântată că Michael părea să-i aprecieze strădania. N-o să găsească niciodată pe cineva ca mine, îşi zise ea. Nimeni n-o să-l iubească la fel ca mine sau n-o să facă atâta efort cât fac eu pentru relaţia noastră. Problema era, se gândi ea, că ceea ce ar fi trebuit să fie lin şi uşor necesita acum atât de multă energie. Efortul de a-i fi lui pe plac o făcea să se simtă stoarsă de vlagă şi nesigură la sfârşitul zilei. Cu toate astea, nu-şi putea imagina alte variante oportune. Despărţirea de Michael o făcuse să-şi dea seama că nu voia să-şi petreacă viaţa fără el. Şi nici măcar nu e pentru că mi-e teamă să fiu singură, îl privi Karen gânditoare pe Michael. Înseamnă doar că pe el îl vreau şi pe nimeni altcineva. Văzuse cum erau alţi bărbaţi. Propriul ei tată era un alcoolic care-şi neglija soţia. Soţul surorii ei se purta ca un băiat dintr-o gaşcă, dar cu aere de om matur, care prefera uitatul după femei, berea şi sportul în loc să-şi petreacă timpul cu soţia lui. Cam aşa ajung cei mai mulţi dintre bărbaţi după câţiva ani de căsătorie, extrapolă Karen. Michael era altfel. E adevărat că îi plăcea să se uite după femei şi să bea bere ca oricărui alt bărbat. Dar, în acelaşi timp, avea şi maniere, putea fi la fel de emotiv ca o femeie şi îi plăcea să se antreneze în conversaţii miezoase. Această înlănţuire de idei o făcu pe Karen să încerce să exploreze, încă o dată, acele straturi mai profunde ale spiritelor lor. De aceea se hotărâse în dimineaţa următoare să cerceteze câte ceva despre logodnicul ei şi să afle mai multe despre activităţile lui din trecut. În felul acesta, spera ea, Michael avea să fie mult mai captivat de comunicarea dintre ei. În plus, gândi ea oarecum cinic, cum aş putea da greş cu această strategie? Oricui îi place să vorbească despre sine.

În dimineaţa acelei zile, când se uită peste rezultatele referitoare la Michael, descoperi că făcuse cros şi atletism atât în liceu, cât şi în facultate. Dar ştia asta deja. Mai mult de atât, ce s-ar putea spune despre asta? Pentru că nu găsise nimic interesant în particular, trecu la rezultatele cu trimitere la câteva articole pe care Michael le publicase în timpul cursului postuniversitar pentru doctoranzi. Găsi un eseu despre Flaubert, unul despre Marivaux şi unul despre Rousseau, toate în reviste ştiinţifice care se axau pe literatura şi cultura franceză. Din păcate, acel domeniu era atât de demodat şi de imposibil de aplicat încât, cu toată sinceritatea, nu îi captase imaginaţia. Rousseau o adormea, Flaubert îi părea de proastă calitate şi nici măcar nu citise Marivaux. Pe când se pregătea să închidă calculatorul, simţindu-se dezamăgită că nu găsise nici măcar un singur subiect captivant de discuţie pentru seara aceea, avu o revelaţie. De ce să nu-l întreb care este motivul pentru care nu vrea să-şi dea doctoratul şi să ajungă profesor de franceză la facultate în loc să predea la un liceu? În felul ăsta, vom păstra conversaţia centrată pe el, pentru a-l ajuta să-şi dea seama ce vrea să facă cu viaţa lui, lucru pe care-l va aprecia, fără îndoială.

Pentru a fi sigură că totul decurge conform planului, Karen îşi puse o rochiţă neagră şi pantofii cu toc înalt pe care-i primise cadou de ziua ei de la Michael. Aranjă apoi masa pentru ceea ce pregătise mai devreme în acea dimineaţă, care era atât de franţuzesc încât avea să-l facă pe Michael să simtă că e teleportat direct la Paris. Pentru aperitiv, plănuise ea, aveau melci în foietaj cu şalote, usturoi, vin alb, arpagic, unt cu un strop de pernod, urmat de o salată niçoise în care pusese legume proaspete, ton, roşii, un ou fiert tare, anşoa şi măsline. Felul principal, realizarea ei impresionantă, consta în preparatul pe bază de vinete pe care i-l promisese cu o seară înainte, făcut cu vinete proaspete, ardei copţi, ceapă şi usturoi, felii de dovlecei şi roşii şi verdeţuri proaspete presărate cu parmezan. La început, strategia ei îşi atinse scopul.
- Wow, de ceva vreme te-ai transformat într-un adevărat maestru bucătar! o lăudă Michael de îndată ce se aşezară la masă. Karen zâmbi cu satisfacţie şi îi puse un pahar cu Merlot. Decise că e momentul să aducă în discuţie subiectul pe care îl pregătise dinainte.
- Ştii, ţi-am căutat numele pe internet azi, îl informă ea.

Of, of, mă întreb ce mizerii o mai fi descoperit, se gândi Michael, devenind uşor neliniştit.
- M-a surprins faptul că nu am mai găsit nimic des pre tine cam de un an. Înainte publicai articole cu regularitate, observă Karen.

Michael răsuflă uşurat. Deci n-am dat de necaz, concluzionă el.
- Asta se întâmplă pentru că am publicat acele eseuri când participam la seminariile pentru doctorat şi trebuia să scriu lucrări pentru ele, explică el. Fiindcă făcusem deja munca pentru seminarii, mi-am zis că n-ar fi rău să trimit eseurile unor reviste şi să am câteva articole la activ.
- Dar de ce ai încetat să mai scrii aşa, dintr-odată?

Michael o privi ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă:
- N-ai observat că acum predau?
- Te mai interesează să-ţi iei doctoratul la franceză? Karen adoptă tonul îngăduitor al unui consilier profesional.
- Nu, spuse Michael, luând o gură de salată. Câtuşi de puţin, spuse el cu gura plină.
- De ce nu? Ai fi un profesor de facultate grozav.

Michael se uită la logodnica lui, la capul ei uşor aplecat într-o parte, la expresia de superioritate întipărită pe trăsăturile ei. De câte ori nu-i explicase că lucrul care-i plăcea cel mai mult la meseria lui era partea de predare, contactul cu oamenii - mai ales de sex feminin - în loc să se implice în cine ştie ce dispute academice irelevante pentru a ajunge la răspunsuri care nu au un rezultat practic? Mă ascultă fără să mă audă cu adevărat.
- Cum am zis mai devreme, îmi doresc să predau, repetă el. Îmi place prea mult contactul cu oamenii ca să-mi pierd timpul ca un tocilar, în cine ştie ce bibliotecă prăfuită, făcând o cercetare inutilă pentru a scrie articole pe care nimeni nu se oboseşte să le citească.

Văzându-i reacţia de respingere a sugestiei ei constructive, răbdarea lui Karen începu să scadă. Se concentră pe singura parte din răspunsul lui care era relevantă pentru ea.
- Contactul cu oamenii? Aşa îi spui? Se uită în jos la farfuria ei şi realiză că-şi pierduse pofta de mâncare.

Pentru tot restul serii, Karen refuză să mai vorbească cu Michael. Se retrase în camera de oaspeţi, ca să-l pedepsească pentru tonul nepoliticos pe care îl adoptase cu ea în timpul cinei. De ce suport toate astea? se întrebă ea, cu inima încărcată de părere de rău pentru sine. Şi totuşi, când logodnicul ei bătu la uşă pentru a-şi cere scuze, furia lui Karen se risipi de îndată. Poate că reacţionez exagerat, îşi spuse ea. La urma urmei, Michael ştie ce vrea şi ce nu vrea de la viaţă. Cine sunt eu să-i spun ce să facă?
- Îţi făceam doar o sugestie, încercând să-ţi fiu de ajutor, spuse ea, pentru a se disculpa.
- Ştiu, iubito. Nu trebuia să ripostez aşa. O impresionă chiar şi această minimă dovadă de căinţă. Ca de atâtea ori până atunci, după momentele tensionate, Karen trecu în revistă calităţile lui Michael pentru a se convinge pe sine că merita din plin să continue să muncească la relaţia lor. La urma urmei, îşi reaminti ea, el este un om bun. Mă ascultă. Este frumos şi atrăgător. Este şarmant şi amuzant. Poate fi nespus de drăguţ atunci când vrea să fie aşa. Şi chiar şi eu mă străduiesc din răsputeri să fiu interesantă şi atrăgătoare. Şi, totuşi, problema de fond persista: nimic din toate astea nu părea să conteze prea mult în relaţia lor.

În noaptea aceea, în pat, cei doi dormiră spate în spate, un obicei iniţiat de Karen pentru a evita să-i stimuleze lui Michael frecventele erecţii nocturne. Dar în ultima vreme ar fi dat orice să poată să-l mai excite la fel de uşor ca înainte. Am slăbit, îşi tot repeta singură, contrariată de faptul că, deşi ajunsese în cele din urmă în formă, asta nu schimbase cu nimic lucrurile.

Oare mă mai iubeşte încă? se întrebă ea. Îşi dorea din tot sufletul să creadă că da. Dar, în acelaşi timp, Karen era îngrijorată, ca şi când ar fi fost captivă într-un labirint fără sfârşit. Din raţiuni de neînţeles, fiecare cale pe care o apuca în relaţia lor se dovedea, în cele din urmă, a fi un drum închis. Nu contează cum mă îmbrac, cum arăt, cât de mult sport fac, cât sunt de drăguţă, cât de mult ţin la el, ce gătesc, ce citesc, ce fac pentru el, la final, nimic din toate astea nu contează. Începu să se simtă ca un şoarece de laborator supus unui experiment ciudat, în care trebuia să alerge mai repede, să învârtă roata mai tare, doar pentru a fi răsplătită de Michael din ce în ce mai puţin şi mai rar cu câte o fărâmă de afecţiune, stimulentul emoţional care o ţinea în viaţă.

În ciuda lipsei de încredere în sine, Karen se aruncă cu capul înainte în fervoarea frenetică a unui optimism nebunesc. Uneori se simţea asemeni unei eroine de roman care luptă pentru a schimba cursul fluviului de indiferenţă care era pe cale să înghită relaţia lor instabilă. După ce fiecare efort în parte eşua, în momentele de cruntă disperare când se simţea copleşită de valuri de părere de rău pentru sine, Karen găsea singura mângâiere care îi aducea cu sine răbdarea de a recâştiga afecţiunea bărbatului pe care îl iubea. Cred că l-am rănit foarte tare când m-am despărţit de el, se învinovăţea ea. Paradoxal, ori de câte ori se vedea pe sine ca sursă a problemelor lor, Karen simţea că prinde puteri, ca şi cum soluţia însăşi ar fi fost la îndemâna ei. Poate ar trebui să aduc în discuţie despărţirea noastră de mai înainte şi să-i cer iertare, ca să putem lăsa tot acel coşmar în urma noastră, decise ea în acea noapte. Se întoarse spre Michael şi îl bătu uşor pe umăr.

Deşi treaz şi frământat de propriii săi demoni, Michael rămase perfect nemişcat, ghemuit în poziţia de fetus, sperând că ea va crede că doarme buştean. Era îngrijorat de reticenţa Anei, pe care o întâlnise la zeci de femei şi care, cu toată sinceritatea, nu-l intimidase niciodată până atunci. Ezita, însă, în acest caz. Pe de o parte, conştient fiind de trecutul apăsător al Anei, nu voia să forţeze intrarea în viaţa ei într-un mod care ar fi sabotat relaţia lor pe cale de a se înfiripa. Pe de altă parte, se temea să nu pună în pericol progresul pe care îl făcuseră. După cum spusese cândva Woody Allen, o relaţie e ca un rechin. Fie merge înainte, fie moare. Tocmai din acest motiv, simţea Michael, nu-şi permiteau să se încurce prea mult în ambiguităţi, nici iubiţi, nici prieteni. Mai fusese într-o asemenea situaţie şi ştia exact cum se termină povestea. Prietenia avea să ia locul atracţiei, impulsul spre înainte avea să se piardă şi indiferenţa să şteargă freamătul fără de seamăn al îndrăgostirii.

Capitolul 18

În ultimele câteva zile, Ana nu putu să muncească. Oricât de mult încerca să se concentreze să picteze, o perturbau gândurile despre Michael. Îşi aminti genele lui lungi umbrindu-i licărirea zburdalnică din ochii negri. Linia maxilarului, bine definită şi masculină, încă o mai chema să o mângâie cu vârfurile degetelor ei. Buzele lui pline încă mai aveau gustul căpşunilor pe care le împărţiseră la prânz. Mirosul părului lui când venise mai aproape să o sărute, cu mireasma proaspătă de săpun fără vreun parfum prea puternic, încă o mai făcea să-şi simtă genunchii moi. Şi vocea lui - joasă, potolită şi hipnotică - încă îi mai răsuna în urechi. Îşi închise ochii, sperând să tragă cortina peste acest carusel al amintirilor. În liniştea întunericului, însă, deveneau mai vii, făcându-i inima să bată când se gândea la el. Chiar şi cântecele de dragoste de la radio, oricât de plicticoase şi răsuflate, o aruncau într-o stare de visare care îi alunga concentrarea ca pe un fum.

Ana nu ştia ce atitudine să adopte faţă de propriile ei emoţii. Pe de o parte, spera că, printr-o minune, relaţia lor avea să se transforme într-una dintre acele poveşti de dragoste platonică despre inimă şi suflet scrise de marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, de fiecare dată când suna telefonul, sărea să răspundă, sperând că este el. Şi-ar fi dorit ca prietenia lor să se aprofundeze fără să capete amploare, să se reîntoarcă la un nivel de ambiguitate care să-i stimuleze, dar fără să îi tulbure ei conştiinţa sau să-i dea peste cap viaţa.

Când sună telefonul, Ana se grăbi să ridice după numai un ţârâit.
- Alo? zise ea cu răsuflarea tăiată.
- Ai fost afară la jogging? se auzi vocea prietenoasă a lui Michael.
- Nu, am alergat la telefon sperând că eşti tu, mărturisi ea.

Pentru o secundă, Michael rămase surprins de sinceritatea ei.
- S-ar putea să te dezamăgesc. Nu am sunat pentru a mai cumpăra încă un tablou, îşi reveni el rapid.
- A, nu-mi pasă de asta.
- Bine, aprobă el. Pentru că am sunat să văd dacă te-ar interesa să ne vedem mâine undeva pentru a lua prânzul. Puţină ambiguitate în ceea ce priveşte locaţia nu strică. Cine ştie? Ar putea fi chiar de acord să vină la mine, presupuse el.
- Ar fi grozav. Ştiu un restaurant chiar bun pe State Street. Se numeşte Zanzibar. Ai auzit de el? În regulă, cred că va trebui să fie în altă parte, încuviinţă Michael. Dar nu există niciun motiv pentru care după masă nu am putea avea şi ceva acţiune.
- Sigur. Am mâncat de câteva ori acolo. Ce zici, ne vedem pe la prânz? Ne-am putea întâlni în faţa restaurantului.
- E bine. După ce închise, emoţiile Anei oscilară între anticipare şi nelinişte. Îi părea bine că avea să-l vadă iar pe Michael. Dar se temea că drumul periculos pe care o luase relaţia lor nu putea fi schimbat uşor. Pot să opresc totul acum, îşi zise ea totuşi. Aş putea să-l sun înapoi şi să-i spun că nu mai ajung la întâlnirea noastră de la prânz. Sau aş putea ieşi cu el la prânz şi m-aş putea purta amical, fără să depăşesc vreo limită. Am făcut asta înainte de atâtea ori cu bărbaţii. De ce mă port atât de diferit cu el? Sunt pregătită pentru mai mult de atât? se întrebă Ana, fără să fie sigură ce presupunea "mai mult", dar fără să-şi poată domoli neliniştea dinăuntru.
Gândurile i se îndreptară către soţul ei, încă o dată în căutarea unei constrângeri externe. Rob era loial, muncitor, responsabil şi fidel. Mai mult de atât, era un tată minunat pentru copiii lor. Ce ţi-ai mai putea dori de la un bărbat? se întrebă Ana, surprinsă de propria ei lipsă de împlinire. Când s-a pierdut iubirea noastră? încercă ea să-şi reamintească. Nu-i veni în minte niciun astfel de moment de început, dar avu senzaţia clară că ştia de când nu mai există. Cu ani în urmă, când Rob o întrebase ce făcuse în ziua aceea, nici măcar nu o mai privise în ochi. Era ca şi cum, pentru el, "Ce mai faci?" era un salut de rutină între străini, nu o întrebare sinceră între parteneri. Încetase de mult să mai încerce să se conecteze cu el. Recunoştea privirea de animal încolţit de pe faţa lui ori de câte ori vorbea cu el despre ceva ce o interesa pe ea. "M-am săturat de egoismul tău", răbufnise Rob de câteva ori, pe când încerca să-i vorbească despre aspiraţiile şi zbaterile ei ca artist.

Numai că, de îndată ce ea îşi pierduse speranţa în iubirea lor, şi Rob observase, în cele din urmă, că ea lipseşte. Veni cu propunerea de a angaja o bonă şi de a stabili o ieşire în doi, o dată pe săptămână, pentru revigorarea căsniciei lor. În timpul acelor presupuse întâlniri romantice, făceau tot efortul pentru a-şi găsi subiecte de conversaţie. Recentele alegeri. Preocuparea generală pentru starea de sănătate. Războiul din Orientul Mijlociu. Totuşi, nimic din toate astea nu părea să aibă vreo relevanţă. Conversaţiile adevărate sunt ca o pietricică aruncată într-o mare de idei, se gândi Ana. Indiferent ce subiect ai alege, nimic nu face valuri dacă nu porneşte dintr-un punct central - atracţia unuia faţă de celălalt - care se propagă asemeni unui val, după un model concentric de preocupări pentru alte ipostaze ale lumii. Conversaţiile lor, îşi aminti ea, se pierdeau în neant. Era ca şi cum pietricelele erau aruncate la întâmplare pe o plajă şi se afundau în nisipul călduţ fără să producă vreun sunet. Fiecare venea şi dispărea neobservată, demnă de a fi uitată şi trecută în uitare.

Chiar şi sentimentele de vinovăţie, pe care încerca să şi le provoace gândindu-se la soţul ei, nu făceau decât să-i lase impresia unui vid, niciodată acoperit pe de-a-ntregul, peste care se întindea ca o punte dragostea firească pe care o aveau pentru copiii lor. Ceea ce contează cel mai mult, ţinu Ana să-şi reamintească. Dar, în acelaşi timp, avea senzaţia că orice alt bărbat care o iubea în prezent ar fi mult mai bun decât unul care o iubise cândva. Nu putu să nu se întrebe dacă toate legăturile romantice încep cu efervescenţa interesului reciproc şi sfârşesc în răceala detaşării, pe care ajungi să o vezi doar atunci când e mult prea târziu să readuci la viaţă o iubire care moare.

Capitolul 19

Michael îşi parcă maşina în parcarea cea mai apropiată de Zanzibar, restaurantul unde el şi Ana hotărâseră să se întâlnească pentru prânz. Deşi curajos de cele mai multe ori, avea o ciudată stare de nelinişte, ca şi când această unică întâlnire avea să decidă totul între ei. Se uită la ceas. Ora de întâlnire se apropia. Ezită între a lăsa relaţia lor să-şi urmeze cursul natural, oricare ar fi fost acela, şi a prelua controlul situaţiei, care se potrivea mai bine temperamentului lui. Un sentiment de fatalism luă locul nesiguranţei lui. O să mă ghidez după semnalele ei, concluzionă el.

Deschizând uşa maşinii să coboare, o văzu pe Ana venind spre el. Faţa îi era îmbujorată a speranţă. Nu pare o femeie care vrea să fim doar prieteni, îşi spuse Michael. În timp ce ea se apropie pentru a-l săruta pe obraz, el îşi mută uşor gura spre stânga şi o sărută pe buze. Savură gustul de mentă al limbii ei. Tocmai s-a spălat pe dinţi pentru mine, remarcă Michael, stimulat de acest neînsemnat detaliu. Înainte ca Ana să aibă timp să se retragă, mâinile lui erau deja pe bretelele tricoului ei. Le coborî pentru a-i scoate la iveală sânii, pe care îi întâmpină hulpav cu gura.

Când Ana începu să protesteze, Michael se mută instinctiv în sus, acoperindu-i încă o dată gura cu gura lui. Pentru că acest fapt nu pusese capăt agitaţiei din mişcările ei enervante şi protestelor ei semi-coerente - "Michael", "femeie măritată", "copiii mei", "soţul", "restaurant", "în public" - cu o mişcare rapidă îi răsuci corpul şi o propti cu mâinile pe capota maşinii lui. Corpul lui îl ţinea nemişcat pe al ei, în timp ce buzele lui se lipiră de urechea ei.
- Nu te teme, aici nu ne poate vedea nimeni. El nu trebuie să afle niciodată. Suntem doar noi doi, o ispiti el. Însă tot ceea ce auzea ea, tot ceea ce conta pentru ea în acel moment, erau vorbele lui murmurate uşor, "Cât de mult te doresc, Ana, iubirea mea". Apoi, dintr-odată, mângâierile delicate se transformară în palme uşoare direct pe pielea ei goală. O surprinse brutalitatea blândă a acelui gest. Nu-şi folosise toată forţa. Tot ceea ce simţea era contrastul excitant dintre tandreţea şi duritatea lui.
- Au, de ce ai făcut asta? strigă ea.

Michael îi dădu răspunsul cu fierbinţeala din răsuflarea lui:
- Deci vrei să-mi faci viaţa mai grea? zise el trăgând demonstrativ de straturile de protecţie lăsate în jos - chiloţi, ciorapi şi fustă - care îi separau corpul de al ei.

Apoi Ana simţi o durere surdă înăuntru în timp ce el îşi forţă intrarea fără niciun preambul, după un ritm al lui preferat, repede înăuntru, încet afară, până când ea simţi valuri concentrice de dorinţă propagându-se din acel punct focal către picioarele, genunchii şi pieptul ei. Chiar şi mâinile ei încleştate tremurau pe capota caldă a maşinii. Lumina este o particulă, dar funcţionează ca o undă, îşi reaminti Ana un principiu de bază din fizică. Acum, simţind cercuri concentrice de dorinţă care se amplificau, înţelese mult mai bine ce însemna asta. De fiecare dată când Michael o penetra, o particulă rătăcită în oceanul dorinţei ei, simţea acel punct focal al dorinţei propagându-se cu frecvenţele rezonante ale undelor consecutive. Simţurile ei explodară în senzaţii difuze, deconcertante, în care se amestecau la un loc plăcerea şi durerea, dorinţa şi regretul.

Când Ana se întoarse spre el, Michael îi sărută obrajii, fruntea, gura, chiar şi pleoapele, cu inefabila adoraţie pe care doar un hedonist o poate avea pentru obiectul privilegiat al dorinţei lui. "Eşti atât de frumoasă şi eşti a mea de-acum", îi spuse el. Vârfurile degetelor lui urmăreau unduirea graţioasă a formelor ei. Se simţea mult prea emoţionat de această experienţă pentru a se bucura de sentimentul de triumf pe care-l savura după ce cucerea o femeie. Era încă sub vraja impresiei tangibile lăsate de pielea ei, de umiditatea călduţă care îl întâmpinase, de striaţiile pe care le simţise la fiecare pas, de perfecţiunea ca de păpuşă a corpului ei.

Ana se simţi mult prea confuză ca să-şi rearanjeze imediat hainele. Dorinţele lor dezlănţuite îi alungară pe moment tendinţa spre decenţă a oricărei femei. Privi în ochii iubitului ei şi îşi zise: are dreptate. Am trecut linia şi acum sunt a lui. Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Michael o sărută din nou, de data asta mai uşor, abia atingându-o cu vârful buzelor închise. Apoi îi făcu o promisiune pe care nu avea să o uite vreodată:
- Am să mă port frumos cu tine, draga mea Ana. Dacă ni se întâmplă ceva, nu va fi din cauza mea.

Când erau pe punctul de a se îndrepta către restaurant, Ana se întoarse dintr-odată spre el şi îl trase de mânecă.
- Ştii ce? Mie nu mi-e foame. Ţie îţi este? Ochii ei de culoarea migdalelor îl priviră cu înţeles.
- Nu de mâncare, spuse el. Făcură dragoste o dată în maşină şi de două ori la el acasă. Apoi rămaseră unul lângă altul, cu pielea umedă a şoldurilor atingându-se, meditând fiecare la cele întâmplate. Acum trebuie să mă îndepărtez de Karen şi să mă asigur că Ana îmi aparţine doar mie, decise Michael. Pentru el, acţiunea de a face dragoste era finalul logic al unui set de premise pe care le stabilise dinainte. Încă nu se hotărâse ce era mai important: despărţirea de Karen sau implicarea mai profundă în viaţa Anei şi îndepărtarea rivalului pe care-l văzuse în soţul ei.

Ana, în schimb, îşi aminti o dezbatere despre esenţa iubirii pe care o avusese cu unii dintre colegii ei de facultate. Femeile spuneau că ceea ce le atrage cel mai mult este personalitatea unui bărbat. Bărbaţii ripostară că, fără o înfăţişare plăcută, personalitatea nu înseamnă nimic. La vremea aceea, fusese de partea femeilor. Dar, după atâţia ani de căsătorie, realiză că ambele raţionamente erau la fel de lipsite de însemnătate şi, la origine, identice. Acum, când începea o nouă relaţie, Ana simţi că ceea ce conta cu adevărat în dragoste nu era cum începuse, ci modul în care continua să existe. Ai putea fi atras de mulţi alţii, atât fizic, cât şi emoţional. Într-un final, forţele de atracţie tind spre entropie. Se întâmplase în propria ei căsnicie; se întâmplă cu milioane de cupluri. Corpul îmbătrâneşte şi se dezvoltă; personalitatea devine previzibilă şi limitată. E nevoie de o energie şi o creativitate ieşită din comun, sesiză Ana, ca să iei punctul de pornire al oricărei relaţii, oricât de excepţională, şi să-l faci să rodească la fel de frumos şi de senzaţional cum a început.

Paşii pierduţi

 

Alejo Carpentier
Paşii pierduţi
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Dan Munteanu Colán



***
Intro

 
Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*

Paşii pierduţi e un roman magistral al literaturii hispano-americane şi, după părerea unor critici, cel mai important din creaţia lui Alejo Carpentier, reprezentând o ilustrare perfectă a teoriei sale despre "realul miraculos".

Publicat în 1953, romanul a inaugurat perioada de plenitudine creatoare a scriitorului. Inspirată de experienţe personale, trăite de autor în Venezuela, călătoria protagonistului anonim - care îl poartă spre izvoarele fluviului Orinoco, în adâncul selvei, în căutarea unui instrument muzical primitiv care aparţinuse unor triburi amerindiene - se transformă într-o întoarcere în timp, de-a lungul celor mai importante perioade din istoria Americii, până la origini, la epoca primelor forme şi descoperiri ale limbajului articulat. Carpentier îmbină desăvârşit în acest roman cele două dimensiuni ale existenţei umane - spaţiul şi timpul -, pe care le consideră mereu ciclice. (Dan Munteanu Colán)

***

Tradus în douăzeci de limbi şi publicat în peste paisprezece ediţii spaniole, Paşii pierduţi spune povestea unui compozitor care fuge de o existenţă fără sens în New York şi face o călătorie cu amanta lui într-o zonă a lumii încă neatinsă de civilizaţie. Romanul îi descrie căutarea, aventurile şi remarcabila hotărâre luată într-un sat care pare cu adevărat în afara istoriei.

"O poveste captivantă, încărcată de erudiţie şi aventură. O carte plină de bogăţii: stilistice, senzoriale, vizuale." (The New York Times Book Review)

"O călătorie introspectivă care ne invită să regândim societatea modernă." (Le Littéraire)

"Paşii pierduţi este considerată aproape în unanimitate capodopera lui Alejo Carpentier şi, de asemenea, una dintre cele mai importante opere literare latinoamericane din secolul trecut." (ResearchGate)

Fragment

3

Pe pian era un bilet în care Mouche îmi spunea s‑o aştept. Ca să fac ceva, am început să mă joc cu clapele, combinând diverse acorduri fără rost, cu un pahar pus la marginea ultimei octave. Mirosea a vopsea proaspătă. În spatele pianului, pe peretele din fund, începeau să se contureze schiţatele reprezentări ale Hidrei, Corabiei Argo, Săgetătorului şi Părului Berenicei, ce în curând aveau să confere studioului prietenei mele o utilitate deosebită. După ce râsesem copios de competenţa ei astrologică, trebuise să mă înclin în faţa rentabilităţii afacerii cu horoscoape prin corespondenţă, puse pe picioare de ea, stăpână pe timpul ei, dând câte o consultaţie din când în când, ca favoare de‑acum foarte solicitată, cu cea mai încântătoare seriozitate. Astfel, de la Jupiter în Rac la Saturn în Balanţă, Mouche, documentată în ciudate tratate, scotea din recipientele sale cu tuş, din călimări, nişte Hărţi ale Destinului ce călătoreau spre îndepărtate localităţi din ţară, decorate cu semnele zodiacului, cărora, cu ajutorul meu, le dăduse un caracter solemn graţie unor titluri ca De Coelesti Fisonomia, Prognosticum super coeleste^[i] şi alte scrieri latineşti importante. Probabil că oamenii erau foarte speriaţi de viitorul lor - mă gândeam eu uneori - dacă le puneau atâtea întrebări astrologilor, priveau cu atâta sârguinţă liniile din palmă, firele scriiturii lor, se nelinişteau în faţa semnelor negre din zaţ, reînnoind cele mai vechi tehnici divinatorii, pentru că nu puteau citi în măruntaiele animalelor jertfite sau urmări zborul păsărilor cu toiagul prezicătorilor. Prietena mea, care credea foarte mult în ghicitoarele cu faţa acoperită de un văl şi se formase din punct de vedere intelectual în marele talcioc suprarealist, găsea o plăcere, nu numai un câştig, în contemplarea cerului prin oglinda cărţilor, amestecând numele constelaţiilor. Era maniera ei actuală de a face poezie, pentru că primele sale încercări de a o face cu cuvinte, păstrate într‑o plachetă ilustrată cu fotomontaje de monştri şi statui, o deziluzionaseră - după ce trecuse supraestimarea iniţială datorată mirosului cernelii de tipar - din punctul de vedere al originalităţii inspiraţiei. O cunoscusem în urmă cu doi ani, în timpul uneia dintre multele absenţe profesionale ale lui Ruth, şi, cu toate că nopţile mele începeau sau se terminau în patul ei, ne spuneam foarte puţine cuvinte drăgăstoase. Uneori, ne certam cumplit, ca să ne îmbrăţişăm după aceea cu mânie, în timp ce feţele noastre, atât de apropiate că nu ne puteam vedea, schimbau insulte pe care împăcarea trupurilor le transforma în crude elogii ale delectării reciproce. Mouche, care era foarte cumpătată, ba chiar zgârcită la vorbă, adopta în aceste momente un limbaj de curvă, căreia trebuia să i se răspundă în aceiaşi termeni pentru ca din aceste excremente de limbaj să izvorască, şi mai intensă, desfătarea. Îmi era greu să ştiu dacă era dragoste adevărată ceea ce mă lega de ea. Adesea mă exaspera datorită încăpăţânării ei dogmatice cu care apăra idei şi atitudini auzite în berăriile din Saint-Germain-des-Prés, şi discuţiile noastre sterile mă făceau să fug din casa ei cu gândul de‑a nu mă mai întoarce. Dar în noaptea următoare mă înduioşam doar la gândul ieşirilor ei, şi mă întorceam la trupul ei de care aveam nevoie, căci în profunzimea lui aflam exigenta şi egoista animalitate ce avea tăria de a schimba caracterul veşnicei mele cazne, trecând‑o de pe planul nervos pe planul fizic. Când se producea aşa ceva, mă cuprindea uneori acel somn atât de rar şi de dorit ce mă făcea să închid ochii când mă întorceam acasă după o zi petrecută la câmp - acele foarte rare zile din an când mireasma copacilor producea totala destindere a fiinţei mele şi mă lăsa ca buimăcit. Plictisit de aşteptare, atacai cu furie acordurile iniţiale ale unui mare concert romantic; dar în clipa aceea se deschiseră uşile şi apartamentul se umplu de lume. Mouche, a cărei faţă era îmbujorată ca atunci când bea un pic, cinase cu cel ce‑i zugrăvea studioul, cu doi dintre asistenţii mei, pe care nu mă aşteptam să‑i văd aici, cu decoratoarea apartamentului de jos, care umbla tot timpul să‑şi vâre nasul în treburile altor femei, şi cu balerina ce repeta în acele zile un balet pe simple ritmuri de bătăi din palme. "Avem o surpriză", anunţă prietena mea, râzând. Şi în scurt timp montară un aparat de proiecţie şi puseră copia filmului prezentat în ajun, a cărui călduroasă primire determinase începerea imediată a vacanţei mele. Acum, cu luminile stinse, imaginile renăşteau în faţa ochilor mei: pescuitul tonului, cu admirabilul ritm al năvoadelor şi exasperata colcăială a peştilor încercuiţi de bărcile negre; lampretele ivindu‑se prin ochiurile turnurilor lor de stâncă; învăluitoarea dezmorţire a caracatiţei; sosirea anghilelor şi întinsa podgorie arămie a Mării Sargaselor. Şi apoi, aceleaşi naturi moarte cu melci şi cârlige de pescuit, jungla de corali şi halucinanta bătălie a crustaceelor, atât de abil mărită, încât langustele păreau înfricoşători balauri îmbrăcaţi în zale. Lucraserăm bine. Răsunau iarăşi cele mai bune momente ale coloanei sonore, cu lichidele sale arpegii de celestă, sonoritatea forte a fluidelor unde Martenot, valurile harpelor şi dezlănţuirea xilofoanelor, a pianului şi percuţiei, în timpul secvenţei de luptă. Toate acestea costaseră trei luni de discuţii, surprize, experimente şi supărări, dar rezultatul era surprinzător. Însuşi textul, scris de un tânăr poet în colaborare cu un oceanograf, supravegheaţi de specialiştii întreprinderii noastre, era demn să fie inclus într‑o antologie a genului. Iar în privinţa montajului şi a supervizării muzicale, nu găseam nicio critică pe care să mi‑o aduc mie însumi. "O capodoperă", zicea Mouche pe întuneric. "O capodoperă", repetau ceilalţi în cor. Când s‑au aprins luminile, toţi m‑au felicitat şi mi‑au cerut să mai pun filmul o dată. Şi după a doua proiecţie, cum sosiseră noi invitaţi, mă rugară să‑l pun a treia oară. Dar de fiecare dată când ochii mei, după o nouă revizuire a ceea ce făcusem, ajungeau la cuvântul "Sfârşit" cu înflorituri de alge, ce reprezenta punctul final al acelei opere exemplare, eram tot mai puţin mândru de ceea ce făcusem. Un adevăr otrăvea satisfacţia mea iniţială: toată munca aceea încrâncenată, ostentaţia de bun gust, de buni profesionişti, alegerea şi coordonarea colaboratorilor şi a asistenţilor dăduseră naştere, în fond şi la urma urmei, unui film publicitar, comandat firmei unde lucram de o companie de pescuit angajată într‑o luptă feroce cu o reţea de cooperative. O echipă de tehnicieni şi artişti se extenuase timp de săptămâni la rând în săli pe întuneric ca să producă această operă de celuloid, al cărei unic scop era să atragă atenţia unui anumit public din Sferele Înalte asupra resurselor unei activităţi industriale capabile să încurajeze, zi de zi, înmulţirea peştilor. Mi se păru că aud vocea tatălui meu, aşa cum suna în zilele cenuşii ale văduviei sale, când cita tot timpul din Scripturi: "Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr."^[ii] Era mereu cu zicătoarea asta pe buze şi o aplica în orice împrejurare. Şi amară mi se părea acum proza Ecclesiastului, la gândul că, de pildă, Custodele ar fi ridicat din umeri în faţa acestei lucrări, socotind, poate, că putea fi comparată cu a desena cu fum litere pe cer, sau a provoca, cu un desen magistral, salivaţia abundentă a cuiva care priveşte un anunţ de plăcinte crocante. M‑ar considera un complice al celor ce urâţesc peisajul, al celor ce lipesc afişe pe ziduri, al crainicilor Orvietanului^[iii]. Dar - radiam eu - Custodele aparţinea, de asemenea, unei generaţii înveninate de "sublim", care se ducea la Bayreuth ca să facă dragoste în umbra mirositoare a vechilor catifele roşii, în lojile operei... Soseau oameni ale căror capete traversau lumina aparatului de proiecţie. "Tehnica evoluează în publicitate!", strigă lângă mine, citindu‑mi parcă gândurile, pictorul rus care cu puţin înainte renunţase la pictura în ulei pentru ceramică. "Mozaicurile din Ravenna nu erau decât publicitate", spuse arhitectul căruia îi plăcea atât de mult arta abstractă. Şi acum se auzeau alte voci din întuneric: "Toată pictura religioasă este publicitate." "Ca unele cantate de Bach." "Gott der Herr ist Sonn und Schild^[iv] se bazează pe un autentic slogan." "Filmul înseamnă muncă în echipă; frescele trebuie pictate în echipă; arta viitorului va fi o artă de echipă." Cum soseau mereu alţii, aducând sticle, conversaţiile începeau să se disperseze. Pictorul arăta o serie de desene de infirmi şi corpuri jupuite de piele, pe care avea de gând să le reprezinte pe tăvile şi farfuriile lui, în chip de "planşe anatomice cu volum", ce ar simboliza spiritul epocii. "Adevărata muzică este o simplă speculaţie despre frecvenţe", spunea asistentul meu sunetist, aruncând zarurile sale chinezeşti pe pian, ca să demonstreze cum se poate găsi o temă muzicală la întâmplare. Şi vorbeam toţi strigând, în clipa când un "Halt!" energic slobozit de la intrare de o voce de bas ne împietri pe fiecare, asemenea unor statui dintr‑un muzeu de ceară, cu gestul schiţat, jumătate de vorbă rostită, şi expirând o gură de fum. Unii se opriseră în timp ce făceau un pas; alţii, cu paharul în aer între masă şi gură. ("Eu sunt eu. Stau aşezat pe un divan. Tocmai voiam să frec un chibrit pe fâşia de şmirghel a cutiei. Zarurile lui Hugo îmi amintiseră versul lui Mallarmé. Dar mâinile mele voiau să aprindă chibritul fără să le‑o fi cerut conştiinţa mea. Apoi, adormisem. Dormeam ca toţi cei ce mă înconjurau.") Răsună alt ordin al noului venit, şi fiecare îşi termină fraza, gestul, pasul ce rămăsese suspendat în aer. Era unul dintre multele exerciţii pe care X.T.H. - niciodată nu‑i spuneam altfel, doar iniţialele, transformate datorită pronunţării în numele de familie Extieich - obişnuia să le practice cu noi ca să "ne trezească", spunea el, şi să ne readucă în starea de a fi conştienţi şi de a ne analiza acţiunile din acel moment, oricât de neimportante ar fi fost. Inversând spre uzul propriu un principiu filozofic comun nouă, obişnuia să spună că cine acţionează în "mod automat este esenţă fără existenţă". Pe Mouche, prin vocaţie, o entuziasmaseră aspectele astrologice ale doctrinei lui, ale cărei puncte de vedere erau foarte atractive, dar, după părerea mea, se complicau apoi prea mult cu mistica orientală, pitagorismul, tantrismul tibetan şi nu mai ştiu câte altele. Chestia era că Extieich reuşise să ne impună o serie de exerciţii înrudite cu "asamele" yoghine, punându‑ne să respirăm în diferite feluri şi măsurând timpul inspiraţiilor şi expiraţiilor prin "matre". Mouche şi prietenii ei voiau să ajungă în felul acesta la un autocontrol mai profund şi să dobândească puteri ce mereu mi s‑au părut problematice, mai ales la persoanele ce beau zilnic ca să se apere de deprimare, amărăciunea eşecului, nemulţumirea de sine însuşi, teama de un manuscris respins, sau, pur şi simplu, de cruzimea acelui oraş al veşnicului anonimat în mijlocul mulţimii, al eternei grabe, unde privirile se întâlneau doar din întâmplare, iar zâmbetul, când era al unui necunoscut, ascundea întotdeauna o propunere. Extieich începuse acum să o vindece pe balerină de o subită durere de cap prin palpări. Năucit de conversaţiile ce se încrucişau, de la dasein^[v] la box, de la marxism la stăruinţa lui Hugo de a modifica sonoritatea pianului punând sub corzi bucăţi de sticlă, creioane, foiţe de hârtie sau tulpini de flori, am ieşit pe terasă, unde ploaia de după‑masă spălase teii pitici ai lui Mouche de inevitabila funingine văratică produsă de coşurile unei fabrici ce se înălţau pe celălalt mal al râului. Întotdeauna mă distrasem foarte bine la aceste întâlniri cu nemaipomenitul creuzet de idei ce treceau, pe neaşteptate, de la Cabală la Angoasă, pe drumul proiectelor celui ce voia să construiască o fermă în Vest, unde arta câtorva persoane avea să fie salvată prin creşterea găinilor Leghorn sau Rhode‑Island Red. Întotdeauna îmi plăcuseră aceste salturi de la lucrurile transcendentale la cele ciudate, de la teatrul elisabetan la gnoseologie, de la platonism la acupunctură. Aveam de gând chiar să înregistrez într‑o zi, cu un aparat ascuns, aceste conversaţii, ce demonstrau cât de vertiginos este procesul eliptic al gândirii şi al limbajului. În plus, în această gimnastică a minţii, în această înaltă acrobaţie a culturii, găseam justificarea multor dezordini morale care la alţi oameni mi s‑ar fi părut odioase. Dar a alege între oameni şi oameni nu prezenta multe probleme. De o parte, erau neguţătorii, comercianţii, pentru care lucram în timpul zilei, şi care nu ştiau decât să‑şi cheltuiască câştigurile pe distracţii atât de prosteşti, atât de lipsite de imaginaţie, încât, prin forţa lucrurilor, mă simţeam un animal de altă rasă. De cealaltă parte, erau cei ce se întâlneau aici, fericiţi că aveau câteva sticle de băutură, fascinaţi de puterile promise de Extieich, mereu înfierbântaţi de proiecte măreţe. În implacabila organizare a urbei moderne, îndeplineau ritualul unei forme de asceză, renunţând la bunurile materiale, suferind de foame şi sărăcie, în schimbul unei problematice regăsiri a propriului eu în opera realizată. Şi totuşi, în noaptea aceasta mă oboseau atât ei, cât şi oamenii cantităţii şi ai beneficiului. Pentru că, în adâncul fiinţei mele, eram impresionat de scena din casa Custodelui, şi nu mă lăsam amăgit de entuziasmul cu care fusese primit filmul publicitar pe care îl realizasem cu atâta muncă. Paradoxurile rostite în legătură cu publicitatea şi arta în echipă nu erau decât diverse moduri de a se scutura de trecut, căutând o justificare pentru puţinele rezultate ale propriei creaţii. Atât de puţin satisfăcut eram, datorită scopului său derizoriu, de ceea ce realizasem acum, încât atunci când Mouche se apropie de mine cu elogiile pe buze, schimbai brusc tema conversaţiei, povestindu‑i aventura mea din acea după‑amiază. Spre marea mea surpriză, mă îmbrăţişă, declarând că vestea este formidable, căci corobora prezicerea unui vis recent în care se făcea că zboară împreună cu nişte păsări mari cu pene de culoarea şofranului, ceea ce se tălmăcea fără nicio îndoială prin: drum şi succes, schimbare prin mutare. Şi fără să‑mi lase timp ca să îndrept neînţelegerea, se înflăcără cu marile topice ale năzuinţei de evadare, chemarea necunoscutului, întâlnirile fortuite, pe un ton ce avea ceva din cel al Edecarilor Săgetaţi şi al Incredibilelor Floride din Corabia beată^[vi]. I‑am tăiat repede avântul, povestindu‑i cum fugisem din apartamentul Custodelui fără să profit de ofertă. "Dar asta este cretinism absolut!", exclamă. "Ai fi putut să te gândeşti şi la mine!" I‑am amintit că nu aveam suficienţi bani ca să‑i plătesc o călătorie în locuri atât de îndepărtate; că, pe de altă parte, universitatea ar fi suportat, în orice caz, numai cheltuielile pentru o persoană. După o linişte neplăcută, în care ochii ei dobândiră o urâtă expresie de ranchiună, Mouche începu să râdă. "Şi‑l aveam acolo pe pictorul tabloului Venus de Cranach..." Prietena mea îmi explică ce idee îi venise pe neaşteptate: ca să ajungem unde trăiau triburile ce făceau să sune toba‑baston şi cana funerară, trebuia să ajungem, în primul rând, în marele oraş tropical, celebru pentru frumuseţea plajelor sale şi coloritul vieţii oamenilor de rând; trebuia doar să rămânem acolo, făcând câte o excursie în selva ce se spunea că e aproape şi să ne bucurăm de viaţă cât ne vor ajunge banii. Nimeni n‑o să fie acolo ca să ştie dacă eu urmam itinerarul impus de munca mea de colecţionar. Şi ca nu cumva să mă fac de râs, la întoarcere, aveam să aduc nişte instrumente "primitive" - perfecte, autentice, ştiinţific vorbind, demne de încredere - ireproşabil executate, după schiţele şi măsurile date de mine, de prietenul pictor, mare iubitor al artei primitive şi diabolic de priceput la obiecte de artizanat, cópii şi reproduceri, ce trăia falsificând stiluri de maeştri, cioplea Fecioare Maria catalane din veacul al XIV‑lea cu poleiala ştearsă, mâncate de cari şi cu crăpături, şi a cărui maximă ispravă fusese că vânduse Muzeului din Glasgow o Venus de Cranach, pictată şi învechită de el în câteva săptămâni. Atât de murdară, atât de degradantă mi se păru propunerea, că am respins‑o cu scârbă. În mintea mea, universitatea se înălţa cu maiestatea unui templu pe ale cărui coloane albe eram îndemnat să împroşc murdărie. I‑am vorbit îndelung, dar Mouche nu mă asculta. Se întoarse în studio, unde comunică vestea călătoriei noastre, care fu primită cu strigăte de bucurie. Şi acum, fără să mă ia în seamă, umbla dintr‑o cameră într‑alta, într‑o veselă forfoteală, cărând geamantane, împachetând şi despachetând haine, făcând o listă cu ce trebuia să cumpărăm. Văzând atâta neruşinare, mai jignitoare decât o batjocură, am plecat trântind uşa. Dar strada mi s‑a părut deosebit de tristă în această noapte de duminică, temătoare de‑acum în faţa grijilor de luni, cu cafenelele abandonate de cei ce se gândeau la ora de mâine şi‑şi căutau cheile de la intrări la lumina farurilor ce derulau fâşii argintii pe asfaltul ud. Mă oprii nehotărât. Acasă mă aştepta dezordinea lăsată de Ruth la plecare; doar urma capului ei pe pernă; mirosurile teatrului. Şi când ceasul o să sune, va urma trezirea fără rost şi teama de a mă întâlni cu un personaj, ieşit din mine, ce mă aştepta de obicei în fiecare an în pragul vacanţei. Personajul plin de reproşuri şi de raţionamente amare pe care îl văzusem ivindu‑se cu câteva ore mai înainte în oglinda barocă a Custodelui, ca să scoată din mine toată cenuşa. Necesitatea de a revizui aparatura pentru sincronizări şi de a amenaja noi spaţii dotate cu materiale izolante oferea, la începutul fiecărei veri, acea întâlnire ce declanşa o schimbare a sarcinilor, căci acolo unde aruncam bolovanul meu sisific, mi se punea altul pe celălalt umăr, încă însângerat, şi n‑aş şti să spun dacă, uneori, nu preferam povara bazaltului celei pe care o ducea un judecător. O pâclă pornită dinspre digurile din apropiere se înălţa deasupra trotuarelor, estompând luminile străzii în irizări pe care le perforau ca nişte înţepături de ac picăturile căzute din norii joşi. Grilajele cinematografelor se închideau în faţa pardoselilor unor lungi holuri presărate de bilete rupte. Mai încolo va trebui să traversez strada pustie, sub lumina rece, şi să urc pe trotuarul în pantă spre Capela scufundată în beznă, al cărei gard o să‑l ating cu degetele, numărând cincizeci şi două de bare. Mă sprijinii de un stâlp, gândindu‑mă la vidul de trei săptămâni găunoase, prea scurte ca să întreprind ceva, care, pe măsură ce se vor scurge zilele, vor fi şi mai triste datorită sentimentului că am ratat o posibilitate. Nu făcusem niciun pas spre misiunea ce mi se propusese. Totul îmi venise de‑a gata, şi nu eram eu răspunzător de faptul că evaluarea capacităţilor mele fusese exagerată. Custodele, până la urmă, nu scotea niciun ban din buzunar, şi, în ceea ce priveşte universitatea, ar fi greu ca erudiţii săi, îmbătrâniţi printre cărţi, fără contacte directe cu meşterii din selvă, să‑şi dea seama de înşelătorie. În fond, instrumentele descrise de Fray Servando de Castillejos nu erau opere de artă, ci obiecte produse cu o tehnică primitivă existentă şi azi. Dacă muzeele conservau mai multe viori Stradivarius de autenticitate îndoielnică, n‑ar fi un delict prea mare, în fond, să falsifici o tobă a unor sălbatici. Instrumentele cerute puteau avea un aspect vechi sau actual... "Călătoria asta era anunţată pe toţi pereţii", îmi spuse Mouche, văzând că mă întorc, şi îmi arătă figurile Săgetătorului, Corabiei Argo şi Părului Berenicei, mai vizibile cu contururile lor în culoare ocru, acum, că mai stinsese din lumini. Dimineaţa, în timp ce prietena mea alerga să rezolve chestiunile consulare, m‑am dus la universitate, unde Custodele, sculat foarte devreme, repara o viola d'amore, împreună cu un lutier cu un şorţ albastru. Nu a fost surprins când m‑a văzut, privindu‑mă pe deasupra ochelarilor. "Felicitări!", spuse fără să ştiu în mod sigur dacă voia să mă felicite pentru hotărârea mea, sau ghicea că dacă în acel moment puteam să însăilez două idei se datora unui medicament pe care mi‑l dăduse Mouche când mă trezisem. Am fost condus imediat la biroul rectorului, care m‑a pus să semnez un contract şi mi‑a dat banii pentru călătorie şi un dosar în care se detaliau punctele principale ale misiunii ce mi se încredinţase. Un pic buimăcit de rapiditatea cu care se aranjaseră lucrurile, fără să‑mi fi făcut încă o idee foarte clară despre ceea ce mă aştepta, m‑am pomenit apoi într‑o sală lungă şi goală, unde Custodele m‑a rugat să‑l aştept o clipă, până se duce la bibliotecă pentru a‑l saluta pe decanul Facultăţii de Filozofie, întors recent de la un congres din Amsterdam. Am observat cu plăcere că galeria aceea era un muzeu de reproduceri fotografice şi mulaje de ghips pentru studenţii de la istoria artei. Pe neaşteptate, universalitatea anumitor imagini, o nimfă impresionistă, o familie de Manet, privirea misterioasă a cunoscutei Madame Rivière, m‑a purtat spre zilele de demult, când încercasem să‑mi potolesc neliniştea sufletească de călător decepţionat, de pelerin frustrat de profanarea Locurilor Sfinte, în lumea - aproape fără ferestre - a muzeelor. Erau lunile când vizitam prăvăliile meşterilor populari, lojile operei, grădinile şi cimitirele din stampele romantice, înainte de‑a privi cu Goya luptele din Doi Mai^[vii], sau de a‑l însoţi la Înmormântarea Sardelei^[viii], ale cărei măşti tulburătoare păreau mai degrabă chipurile unor pocăiţi beţi, personaje drăceşti de teatru religios, decât deghizări de petrecere. Apoi, după ce mă odihneam cu ţăranii lui Le Nain^[ix], mă lăsam să cad în plină Renaştere, datorită vreunui portret de condotier dintre aceia care călăreau pe cai mai mult de marmură decât de carne, printre coloane împodobite festiv cu banderole. Uneori îmi plăcea să convieţuiesc cu burghezi medievali, ce sorbeau cu plăcere vinul dres cu mirodenii, îşi făceau portrete împreună cu Sfânta Fecioară pe care le donau - ca să se ştie cine făcuse donaţia -, îmbucătăţeau purcei de lapte cu ţâţe pârlite, organizau lupte de cocoşi, şi‑şi băgau mâna în decolteul târfelor cu chip de ceară, ce nu păreau nişte femei lascive, ci, mai curând, vesele fete într‑o după‑amiază de duminică, pe care iertarea primită la spovedanie le lăsa să păcătuiască din nou. O cataramă de fier, o coroană barbară împodobită cu ţepi lucraţi cu ciocanul, ce mă purtau apoi în Europa merovingiană, cu codrii adânci, ţinuturi fără drumuri, migraţiuni de şobolani şi fiare devenite faimoase pentru că sosiseră spumegând de turbare, într‑o zi de târg, până în piaţa centrală a unui oraş. Apoi, veneau pietrele din Micene, ofrandele de înmormântare, ceramica greoaie a unei Grecii necioplite şi aventuriere, anterioare propriilor ei clasicisme, mirosind toată a vite fripte la proţap, a lână pusă pe darac, a bălegar şi a sudoare de armăsari în rut. Şi astfel, de la o treaptă la alta, ajungeam la vitrinele cu răzuitori, topoare, cuţite din silex, unde mă opream fascinat de noaptea perioadelor magdaleniene, solutrene, prechelene^[x], simţind că am ajuns la hotarele omului, la acea limită a posibilului ce ar fi putut fi, potrivit unor cosmografi primitivi, marginea pământului plan, locul acela unde dacă‑ţi apropiai capul de hăul sideral al infinitului, trebuia să vezi şi jos cerul... Cronos‑ul lui Goya mă readuce la epoca noastră, pe drumul unor spaţioase bucătării înnobilate cu naturi moarte. Sindicul îşi aprindea pipa cu un cărbune, servitoarea opărea iepurele în apa clocotind într‑o oală uriaşă, şi, printr‑o fereastră deschisă, se vedeau ţesătoarele stând la taclale în liniştea curţii umbrite de un ulm. În faţa cunoscutelor imagini, mă întrebam dacă în vremurile de demult oamenii duceau dorul vremurilor de demult, aşa cum eu, în această dimineaţă de vară, duceam dorul - pentru că îl cunoscusem - unui anumit fel de viaţă pe care oamenii îl pierduseră pentru totdeauna.

---

[i] "Despre aspectul cerului, Pronostic cu privire la cer" (în lat. în orig.).

[ii] Eclesiastul 1:15 (traducerea lui Dumitru Cornilescu, 1924, rev. 2016).

[iii] Cristoforo Contugi, Orvietanul, a fost, în secolul al XVII‑lea, deţinătorul formulei secrete şi al privilegiului de a vinde în exclusivitate un "antidote universal" contra oricărei otrăvi, cunoscut cu numele de "orvietan", descoperit prin secolul al VI‑lea şi cunoscut în toată Europa. Termenul a ajuns să fie sinonim cu "şarlatanie".

[iv] Domnul Dumnezeu ne este soare şi pavăză (în germ., în orig.), titlul cantatei nr. 79 (BWV 79), compusă în 1725 de Johann Sebastian Bach.

[v] Termen propus de Martin Heidegger, ce defineşte existenţa umană concepută ca prezenţă în lume (în germ., în orig.).

[vi] Poem de Arthur Rimbaud (1854-1891).

[vii] Referire la tabloul lui Francisco de Goya (1746-1828), Doi mai la Madrid: Lupta cu mamelucii, ce reprezintă o scenă a revoltei populaţiei din Madrid contra trupelor franceze de ocupaţie.

[viii] Aluzie la gravura lui Goya cu acelaşi titlu, din seria Capricii. "Înmormântarea Sardelei" marchează sfârşitul Carnavalului.

[ix] Numele a trei fraţi, pictori francezi, Antoine, Louis şi Mathieu Le Nain (secolul al XVII‑lea), autori de picturi religioase şi de scene din viaţa campestră (Familie de ţărani). Specialiştii nu au reuşit să stabilească exact ce tablouri din cele aproximativ şaizeci cunoscute a pictat fiecare dintre ei.

[x] Perioade culturale ale Paleoliticului Superior.

Bureţi de fag

 

Mihai Duţescu
Bureţi de fag
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
Mihai Duţescu (născut în 1979, la Alexandria) este arhitect, lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. În urma câştigării concursului de debut organizat de editura Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti, recompensat cu mai multe premii şi nominalizări, printre care şi Premiul "Mihai Eminescu". În 2014 revine cu franceza un avantaj (poezie, Pandora M) şi Uranus Park (roman, Polirom), o ficţiune realistă despre jungla imobiliară a Bucureştiului de la începutul anilor 2000, pentru care primeşte premiul "Tânărul prozator al anului" în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Este prezent cu eseuri, proză şi poezie în diferite antologii din ţară şi din străinătate.

*

"Talentul lui Duţescu e de a da pe faţă lucrurile inconfortabile, de a le spune clar şi pe bune. Într-o literatură fascinată de marginali şi rataţi, el vorbeşte cu simpatie despre oameni aflaţi în plin proces de ascensiune socială. Pe scurt, despre parveniţi - un subiect la care lumea bună strâmbă vinovat din nas, chit că parvenitismul e adevărul de profunzime al unei societăţi ajunse de curând la prosperitate. Mai mult, la fel de tabu e şi opinia că în comunism a fost bine, deşi e împărtăşită de larga majoritate a celor trecuţi prin vechiul regim.

În Bureţi de fag, Mihai Duţescu are curajul să asume şi să dea pe post aceste curente de opinie omniprezente, dar reprimate public, sub pretextul poveştii de viaţă a unui băiat născut prin anii '50 în Teleorman şi ajuns inginer la Bucureşti. El şi soţia lui fac parte din acea tipologie a cadrelor medii cu aspiraţii burgheze, raportându-se la comunism într-un mod mai degrabă benign, specific multora din generaţia lor: sunt oportunişti la nevoie, iar în rest rămân indiferenţi. Micul lor arivism este bazat pe convingerea că sistemul nu e chiar greşit, că măcar are o idee valabilă de echitate şi meritocraţie, câtă vreme i-a scos dintre ţărani, i-a şcolit gratis, le-a dat o casă şi i-a băgat între domnii de la oraş. În ce mă priveşte, am certitudinea că în sfârşit am dat peste cartea aia ALTFEL despre comunism, cu o perspectivă de bun-simţ, fără volute pioase sau chestionări tragice - motiv pentru care o recomand în special celor care vor să-şi facă o idee despre cum gândeau şi se purtau oamenii moralmente OK din România de atunci." (Adrian Schiop)

"Poate ca asta însemna iubirea, în cazul lui: să fii în permanenţă un pic în afara acestei lumi, dar seara, când deschizi uşa casei, după o zi-lumină, să revii deodată în lume, în acel univers previzibil, stabil - să intri pe uşă şi să te întâmpine ea, aceeaşi dintotdeauna, cea care ţi-a luminat primii ani de libertate reală, adolescenţa ta superbă, ceţoasă dintr-un oraş provincial şi ceţos - cu voi doi îmbrăţişaţi lângă un stăvilar alb, sub sălcii, privind barjele care alunecă leneş pe Dunăre - undeva în superbii ani '70, în aburii provinciali şi ceţoşi ai Republicii, în cea mai bună dintre lumile posibile."

Fragment

1.

Deşi trecuse destul timp de la moartea lui taică-su, în fiecare an, prin ianuarie, pe Radu îl apuca mai rău ca oricând şi-l ţinea toată luna.

La început, până la pomana de patruzeci de zile, îl visa mereu. Îl visa viu şi în situaţii normale: mergeau să adune prune împreună, storceau struguri, puneau putina cu varză la murat pentru iarnă. Îl visase odată că a venit să-l vadă la internat la liceu şi i-a adus un pui fript, dar asta nu se întâmplase - în patru ani de liceu, nu venise nimeni din familie pe la el. Pe atunci, bătrânul lucra pe şantier la nişte hoteluri de pe litoral şi ajungea rar acasă; cât despre maică-sa, nici gând, că nu-i ardea ei să se ţie de vizite. Asta, fiindcă nu prea le păsase de soarta lui. Intrase acolo, destul! De-acum, ce puteau să-i mai facă? Câţi de la ei din Şotânga intrau la liceu? Doi-trei, şi se întorceau în sat de parcă i-ar fi lovit careva în moalele capului: "Unde până mai deunăzi Dode al lui Guluş se juca cu fi-tu pe ruscă, are pretenţia să-i zici Voinescu acuma. Voinescu Gheorghe, secretar la Consiliu, la Sfat."

La Radu nu era cazul, pentru că după liceu a plecat la facultate - lucru încă şi mai de neînţeles pentru bătrânii săi părinţi, care însă, paradoxal, de data asta aveau să-i poarte de grijă mai mult ca înainte. Poate scăpaseră şi ei de alte cheltuieli, că le venea parcă mai uşor acum. Aşa că-i trimiteau câteodată pachet prin diverşi inşi care aveau drum la Bucureşti şi ştiau să ajungă şi la el în Regie; îi puneau şosete noi, chiloţi, o sticlă de vin, cozonac.
- Mă, flăcăilor, care e aicea la voi inginerul Ducu de la Şotânga de peste Olt?
- Deocamdată nu e niciun inginer aici, nene. Suntem cu toţii studenţi! venea răspunsul.
- Hai mă, taică, chemaţi-l să-şi ieie sacoşa, că nu stau toată ziua pe drumuri...

Aşa îi plăcea lui Ducu - Radu - Răducu să-şi amintească anii aceia şi aşa îi plăcea să povestească, chiar dacă lucrurile stătuseră niţel altfel: careva de la ei din sat muncea în Bucureşti, iar în vreo duminică, dacă îl prindeau pe-acasă, ăia bătrâni îi dădeau adresa şi omul mergea la sigur. Ba într-o dimineaţă se pomenise chiar cu maică-sa, venită la spital la o rudă. A trecut şi pe la el - şi l-a făcut de râs, cu baibaracul şi broboada ei groasă în miez de vară. "Pupa-i-aş eu tălpile alea, cum doarme... Mânca-l-ar mama, cu tălpoanţele lui!" ar fi chiuit femeia, iar Radu s-a trezit şi, odată cu el, şi colegii de cameră, buimaci - doi băieţi din Sibiu de care lui i s-a făcut atunci foarte ruşine. Îl recunoscuse după tălpile uriaşe care-i ieşeau de sub cearşaf şi era bucuroasă: plecată de-acasă de cu noapte, nimerise adresa şi-şi vedea şi ea băiatul la facultate.

Bătrânul nu ajunsese în Bucureşti, însă îl sprijinise pe Radu atât cât putuse - nu doar cu bani şi, deseori, chiar în ciuda cârcotelilor neveste-sii. Iar Radu, ca o compensare, când s-a văzut el însuşi cu bani, familie şi copil, a rupt, cum se spune, chiar de la gura propriului copil pentru a le face părinţilor săi bătrâneţea un pic mai uşoară. În fiecare lună, o parte din salariu se ducea pe medicamente, benzină, plătit oameni să sape, să are, să arăcească, să-i mai ajute cu via; plătit cărbuni iarna, plătit butelie, curent. Asta, dincolo de mofturile maică-sii - închis marchiza cu cornier, făcut hambar nou, făcut gard, porţi - care costaseră destul. Invidioşi, cei din neam cu ei veneau tot mai rar să-i vadă, în special acum când, bătrâni fiind, ar fi avut poate nevoie mai mult. Sau nu chiar rar, dar se pomeneau cu vreunii că le bat în poartă doar când aveau un scop clar. Un benificiu, cum îi bodogănea maică-sa. Spre exemplu, o cumnată mai tânără şi mai în putere, care era vânzătoare la o prăvălie în satul vecin, îi vizita întotdeauna după ce se făcea vinul. Venea ea singură la început, o dată, după care, gata - din când în când, le trimitea direct damigeana prin şoferul de pe maşina de pâine, ca să i-o umple. Să fie pentru Ristică, bărbată-su, aşa zicea, că toată ziua munceşte! Alţii veneau când se făceau mieii buni de tăiat sau când ieşeau puii - cine ştie, poate pică ceva.

Şi lui Radu îi era greu. În primul rând din pricina banilor, că avea copil mare şi cheltuieli pe măsură, dar şi a distanţei. De la Bucureşti la Şotânga erau aproape două sute de kilometri şi, de multe ori, mai ales în ultimii ani de viaţă ai maică-sii, făcuse drumul ăsta dus-întors cel puţin o dată pe săptămână, când se nimerise, dar mai ales noaptea, pentru că-n timpul zilei avea şi el condică, şefi... Şi de obicei noaptea primea telefon:
- Alo! Alo! Ducule, tu eşti, maică?
- Alo... Da...
- Maică, sunt Caterina... Vino cât poţi de repede, că-i ţinem lumânările lu' mămică-ta. Vino, mamă, dacă vrei s-o mai prinzi în viaţă!

Şi uite-aşa, din două vorbe, îl puneau pe drumuri. Îşi dădea cu un pic de apă pe faţă, se îmbrăca şi sărea în maşină. Când ajungea, dărâmat de oboseală, le găsea vesele, dând în bobi şi mirosind a ţuică.
- Bine, măi, mamă!
- Eh, mă simţ mai bine acu' că venişi...

I se făcea şi ei dor de băiat şi deodată parcă o apucau palpitaţiile şi i se punea aşa, ca o gheară în piept, care o astupa şi-o lăsa fără aer... Murise nea Sică şi rămăsese singură şi bolnavă; o mai îngrijea vecina asta, Caterina, care avea şi telefon acasă.

Cu taică-su a fost însă altfel.

Omul ăsta fusese un bărbat frumos în tinereţe, suplu, înalt, cu ochii albaştri şi părul negru, şi nu atât bun la suflet, cât mai degrabă demn şi corect. Un bărbat care toată viaţa şi-a văzut de treaba lui, chiar dacă un pic prea temperamental când venea vorba de lucruri care îi atacau mândria şi bunele intenţii. Era renumit că în tinereţe bătuse paisprezece rudari, el şi cu un tovarăş de-al său, Ilie al Doţii. Plecaseră cu caii pe izlaz şi rămăseseră să doarmă în câmp; era o noapte de vară, undeva pe malul Oltului, priponiseră caii şi făcuseră un foc în care aruncau dovleci la copt, când dintr-odată s-au pomenit înconjuraţi de rudari, că ăla e izlazul lor, că ce caută acolo... că-i omoară şi le iau caii: i-a tocat cu Ilie pe toţi paisprezece. I-au mărunţit cu ciomegele - "Aveam o bâzdoacă de păducel... când am văzut că le dau la cap şi ei tot nu cade, futu-i în cur pe mă-sa, am început să-i ard la ţurloaie... Ştii cum cădea? Palangă! Unu' după altu'... ca aracii cădea!" Altă dată, îl nenorocise în bătaie pe preşedintele CAP şi pe aghiotantul ăluia, când au dat năvală în curte să-i ia vitele pentru colectivizare. I-a plesnit peste bot cu coada furcii, iar pe ăla, bocciul ăla, l-a înţepat şi-n cur de câteva ori, de l-a dăulat şi-a zăcut după aia două săptămâni în spital. Amintiri care bătrânului încă îi gâdilau orgoliul şi-l făceau să pară că e "cineva" în ochii celorlalţi, îndeosebi fiindcă după acel episod bocciul "o lua pe la capul satului" îndată ce-l vedea, ocolea câţiva kilometri, şi el, şi neamurile lui de aghiotant prost şi beţiv - poveşti pe care le amesteca cu alte isprăvi din tinereţe, când înţepenise de frig o noapte întreagă, iarna, cocoţat într-un stejar în pădure, cu o haită de lupi dând târcoale la baza copacului, ori cu întâmplări din război, fiindcă luptase de la Stalingrad până în Munţii Tatra şi scăpase înot de la Cotul Donului - sergent artilerist, decorat cu Virtutea Militară cu spade. De aceea, când l-a lovit bătrâneţea, a suferit mai mult de ciudă şi sânge rău decât de boală şi de alte cele, văzându-se pe zi ce trece tot mai neputincios. Însă boala a scobit în el şi-n numai câteva luni l-a pus la pământ.

Deja de prin vară Ducu o auzea pe maică-sa văitându-se de bătrân: că nu-i mai dă-n gând, că parcă nu se mai îndeamnă la muncă la fel ca-n alţi ani, că fumează şi se moşmondeşte toată ziua, în loc să adune poame şi să puie de ţuică. Că-i zici vorbă şi el doar se răsteşte la om - şi degeaba, tot nu face ce-i zici. Cu toate astea, lui Ducu nu i se păruse schimbat; din contră, îl găsea mereu muncind cot la cot cu alţii mai tineri. Odată, când tocmai primiseră grâul şi trebuiau să-l bage în hambar, bătrânul căra sacii de unul singur şi, privindu-l, băiatul amesteca o senzaţie de mândrie cu milă. Ar fi vrut să pună mâna şi el să ajute, dar de câţiva ani suferea de nişte probleme la coloană, rămânea înţepenit şi nu putea să mai ridice de jos nici măcar un bănicior de porumb. Aşa că încerca să compenseze vizitându-şi părinţii mai des şi plătindu-le oameni să-i uşureze cu munca. Numai că n-aveai cu cine să te înţelegi; taică-su voia să arate că e încă-n putere - că, în ciuda bombănelilor muierii, uite, saltă sacul de grâu în spinare şi-l deşartă fără ajutor de la nimenea! "La ce mai aduci oameni, să-ţi cheltui banii?!" - aşa-l visa Radu, mult timp după ce a murit, un pic arţăgos şi robotind toată ziua prin curte. Mai târziu, toamna, la struguri, la fel: chiar dacă umbla înfăşurat cu un brâu din blană de oaie, că-l dureau şalele şi de-abia putea să mai meargă, se înhăma să ia coşul plin, îl azvârlea pe umăr şi, şontâc-şontâc, se încăpăţâna să-l ducă la teasc. Ca să nu mai vorbim despre treburile de zi cu zi, dat la animale, tăiat lemne de foc, cărat vreun ceaun din şopron, o damigeană sau vreo bidoană de murături. Făcea toate astea singur; cine să i le facă, dacă pe băiat îl avea inginer la Bucureşti şi venea pe la ei doar când îi dădeau ăia liber de-acolo? Şi creştea în fiecare an şi-o groază de păsări, şi creştea întotdeauna şi porc. Atâta doar că-n anul în care a murit i-a fost dat să rămână şi fără porc de Crăciun, şi să ajungă şi de batjocura lui Ristică, frate-su de la Plăviceni.
"Nu taică, nu ne-a lăsat nimica. Sânge pe bătătură, atât..." Aşa i-a zis băiatului, că-l sunaseră să vină urgent.

Când a ajuns, Ducu l-a găsit întins pe pat şi înfăşurat într-un iorgan de lână, gemând: el, om bătrân, nu se aşteptase la aşa ceva de la fratele lui. "Dacă anu' ăsta nu mai luarăm purcel, am zis că ce-o fi?! I l-om creşte atuncea p-al lui, că ne-o lăsa şi nouă măcar să gustăm dacă-l taie...! Că oricum el mai taie unul la primăvară. Dă pe la lume prin sat ca să-i crească şi taie... Aşa că ne pomenirăm deunăzi cu Ristică... să-l fi văzut! Cu maşină, cu măcelar... ni l-a scos din coşare şi l-a tăiat numaidecât în mijlocul bătăturii, de n-a mai rămas nimic după el! Doar sânge-n bătătură, cum zise tac-tu. Măcar o ureche de poftă să ne fi lăsat!" - asta era relatarea maică-sii. Ea ştia să le potrivească mai frumos decât ăla bătrân, care doar rămăsese cu un nod în gât şi-i ţuruiau lacrimile.

De fapt, pe Radu îl sunaseră să vină fiindcă nea Sică vomita de câteva zile - "De supărare vomită!" i-a zis maică-sa când s-au văzut, dar până la urmă, din vorbă-n vorbă, s-a scăpat şi i-a povestit ce păţise. Că, într-adevăr, de supărare, bătrânul plecase prin zăpadă până-n pădure, trei kilometri pe jos, să adune bureţi de fag. Era chiar în ziua de Crăciun şi ei se pomeniseră că n-au ce pune pe masă, dacă omul ăla cu care erau rudă de sânge nu le lăsase nimic din porc. L-a luat el pe tot, bucăţit, ambalat în saci de ţiplă, l-a încărcat în portbagaj şi dus a fost.

Adevărul e că prin primăvară Ducu îi anunţase că nu mai vrea porc, să nu se bazeze pe el - în sensul că n-o să mai contribuie cu bani, ca în alţi ani. Zisese că poate ia de la socră-su, de unde lua şi ied, şi curcan de Paşti, vin, mălai, ouă, dovleci şi ce mai aveau ăia prin curte pe-acolo. Aşa că lui taică-su nu-i mai dăduse mâna să cumpere purcel, doar pentru ei doi. Mai ales că Ristică îi propusese să-l crească pe-al lui... E drept, îi trimitea uruială, codri de pâine, porumb; mai dădea şi la păsări din alea, îi convenea. În plus, se simţise mai rău ca oricând în acel an - desigur, nu se mai îndemna la muncă la fel ca pe vremuri. Dar nici nu-şi închipuise în viaţa vieţilor lui că dintr-un porc de o sută douăzeci de kile, frate-su n-o să-i lase un pic de şorici, de poftă măcar: cinci kilometri a bătut pe jos până la pădure, în ziua de Crăciun...! Bureţii ăia i-a mâncat singur - i-a fript pe jar şi i-a mâncat cu usturoi, după care a început să vomite.

L-a luat Răducu şi l-a dus la Bucureşti de urgenţă. Era galben, tras la faţă; îl îmbrăcaseră cu nişte dimii groase şi cu izmene pe dedesubt, i-au dat flanelă, cojoc, şi el tot tremura încontinuu. După ce l-a desfăcut pe masa de operaţie, doctorul a ieşit pe hol, l-a chemat pe băiat şi i-a zis că nu mai are rost - ar putea totuşi să-i opereze ulcerul, cum crezuse iniţial, dar nu mai are rost. E cancer, s-a extins peste tot. "Stomacul şi esofagul sunt ţăndări... ficatul, la fel... l-am atins doar un pic şi a ţâşnit din toate părţile. Voiam să vă anunţ că-l închidem la loc. Mai bine semnaţi şi-l luaţi, ca să moară în patul lui."

A murit după două săptămâni, timp în care Radu şi-a băgat concediu fără plată şi a stat cu el la Şotânga. Maică-sa a ţinut-o numai în plânsete şi văicăreli; mai întâi că nu se descurcă singură să-l grijească; apoi, după ce s-a mai liniştit, văzând că băiatul nu pleacă, a început cu ce-o să facă ea dacă îi moare omul şi rămâne părăsită acolo. Deşi lua câte o pungă de medicamente lună de lună de când se ştia, a mai trăit încă şapte ani după nea Sică, iar Ducu a bătut cu ea drumul spitalelor de cel puţin două-trei ori pe an, cu internări prelungite la Alexandria, la Roşiori sau la Bucureşti şi cu plocoane pe la toţi şefii de secţie care voiau s-o externeze.
- Nu prea avem de ce s-o mai ţinem, ocupă un pat degeaba, vă rog să ne înţelegeţi şi pe noi. La vârsta ei ce mai vrea? Că nici măcar aşa bolnavă nu e.
- Da, dar nu prea-i vine să se-ntoarcă acasă... De când a murit tata, îi e greu singură. Zice că e mai bine aicea-n spital, mai schimbă o vorbă cu lumea.

La înmormântarea bătrânului, maică-sa şi-a smuls părul din cap şi a fost nevoie să fie ţinută de câteva rude, să nu sară în groapă după omul ei - că mai bine moare şi ea decât aşa! Ristică şi celelalte neamuri din partea lui n-au mers deloc la cimitir; au plecat imediat după slujba de la biserică fără să zică nimic. Şi-au mai făcut apariţia la pomana de patruzeci de zile, aranjaţi, daţi cu parfum; au venit pe la ora prânzului, direct la masă.

Singur în maşină, pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, după ce l-a îngropat pe taică-su şi i-a lăsat maică-sii cele trebuincioase, Radu a încercat să-şi aducă aminte toate trăsnăile pe care le făcea în copilărie; cele mai stupide şi mai neruşinate momente, orice, numai să reuşească să-şi ţină gândurile negre în frâu şi să nu izbucnească în plâns. Avea însă ochii tulburi când a intrat pe uşă; i-a deschis Angela, care la ora aia îl aştepta trează. "Ai plâns" i-a zis, însă el chiar nu plânsese, doar că luminile farurilor din sens opus îl izbiseră încontinuu peste faţă - şi să conduci aşa două ore nu e uşor.