Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***
Intro

Behrouz Boochani a absolvit Universitatea Tarbiat Moallem şi Universitatea Tarbiat Modares, ambele din Teheran; are o diplomă de master în ştiinţe politice, geografie politică şi geopolitică.

Este scriitor, jurnalist, activist cultural şi cineast de origine kurdo-iraniană. Boochani semnează articole în revista de limba kurdă Werya, este membru onorific al PEN International, câştigător al Amnesty International Australia 2017 Media Award, al Diaspora Symposium Social Justice Award, al Liberty Victoria 2018 Empty Chair Award şi al Premiului pentru jurnalism Anna Politkovskaia; este şi profesor invitat nerezident la Sydney Asia Pacific Migration Centre (SAPMiC), Universitatea din Sydney.

Publică frecvent în The Guardian, iar articolele sale apar şi în The Saturday Paper, Huffington Post, New Matilda, The Financial Times şi The Sydney Morning Herald. Boochani este de asemenea coregizor (alături de Arash Kamali Sarvestani) al filmului de lungmetraj Chauka, Please Tell Us the Time (2017) şi consultant pentru spectacolul de teatru Manus al regizoarei Nazanin Sahamizadeh.
*
Niciun prieten, doar munţii, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, descrie poveştile adevărate ale refugiaţilor de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

Niciun prieten, doar munţii i-a adus lui Behrouz Boochani nu doar recunoaşterea internaţională şi un loc în galeria scriitorilor pentru care instituţii precum PEN Internaţional au dus campanii în numele libertăţii de exprimare, ci şi unul dintre cele mai importante premii literare din Australia: Victorian Prize, ediţia 2019, primind astfel recunoaşterea guvernului aceleiaşi ţări care i-a refuzat cetăţenia şi l-a ţinut închis timp de şase ani.

Cartea a fost scrisă iniţial în limba kurdă, fragment cu fragment, şi transmisă sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Ulterior, volumul a fost tradus în limba engleză de filosoful iraniano-australian, cercetător asociat onorific la Universitatea din Sydney, Omid Tofighian, ediţia engleză stând la baza principalelor traduceri în întreaga lume ale cărţii. Ediţia în limba română poartă semnătura Berthei Savu.

"O carte ce îşi merită pe bună dreptate locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de diverse alte lucrări, precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr", scrie în prefaţa cărţii îndrăgitul scriitor australian Richard Flanagan.

Fragment

Culoarul M e de partea cealaltă a închisorii. E aproape de gardurile de la malul oceanului. A ajuns să fie cunoscut drept Micul Kurdistan. Aici s‑a născut o altă formă de competiţie pentru mâncare.

Deţinuţii kurzi trăiesc în şiruri de camere de‑a lungul gardurilor. Şi‑au adus cu ei în închisoare aspiraţiile politice reprimate şi pe una dintre camere domneşte steagul tricolor: alb, roşu, albastru, cu imaginea soarelui pictată în culori vii. E interesant că, deşi nu au nici măcar un pix, s‑au trezit într‑o dimineaţă cu steagul kurd prins pe uşă. E aproape un miracol. Poate că un gardian de origine kurdă l‑a desenat acolo. Dar, indiferent cine a făcut‑o, existenţa lui înseamnă că zona asta mică nu mai este identificată doar printr‑un număr.

Chiar aici, chiar lângă garduri, se înalţă un arbore de mango cu un trunchi magnific. Copacul ăsta pune la încercare gardurile închisorii. Ramurile sale lungi se întind în direcţia închisorii, se întind în interiorul închisorii, se întind peste acoperişul culoarului şi coboară peste camere. Copacul se întinde în aşa fel, încât nu poate fi văzut de pe culoar - nu poate fi văzut decât de departe, din apropierea toaletelor. Scoarţa netedă a trunchiului şi ramurile sale groase sunt atât de nemaipomenite, încât i‑ar fi foarte dificil cuiva să se urce în el.

Mango, aceste fructe suculente şi galbene, se ascund printre frunzele late - e un copac tropical ce face paradă de fructele sale. Când ai în faţă o astfel de minunăţie, te cuprinde bucuria, bucuria de a vedea un copac care dă pe dinafară de bunătate, bucuria de a vedea abundenţa darurilor sale. Probabil e acelaşi sentiment glorios pe care îl încearcă un bărbat atunci când soţia sa e însărcinată. Fără nicio îndoială, senzaţia pe care o au deţinuţii flămânzi transcende experienţa admiraţiei mute în faţa frumuseţii sale. Merge dincolo de plăcerea asociată văzului.

Copacul se află într‑o fază în care nu încurcă pe nimeni - prin urmare, nu există niciun motiv să fie tăiat. O senzaţie de linişte e emanată de însăşi esenţa lui. E un simbol al măreţiei naturii, o putere grandioasă ce pătrunde până în adâncurile închisorii.

Când se lasă noaptea, prezenţa sa se face simţită peste tot, căci fructele îi cad o dată la câteva minute peste acoperişul culoarului, cu zgomotul tipic al unui obiect solid ce loveşte pereţii de metal. Se pare că fructele se rostogolesc de câteva ori pe acoperiş şi apoi cad lângă pereţii containerului. Sunt mai multe etape:

La început, din beznă, apare o pasăre pornită să găsească fructul cel mai copt, ascuns sub frunze
Apoi, în linişte, pasărea începe să mănânce
Instantaneu, fructul mâncat îşi schimbă centrul de greutate
Se dezechilibrează
Ciugulit de cioc, începe să se legene
Şi cade pe acoperiş
Se rostogoleşte şi îşi continuă căderea, de data asta până pe pământul murdar
Într‑un final, deţinutul flămând urmăreşte sunetul căderii
Îl urmăreşte până în locul unde aterizează fructul
Îl găseşte în grămada de mizerie şi de frunze uscate.

După sunetul căderii iniţiale, deţinutul nu poate fi niciodată sigur că fructul e doar la câteva momente distanţă. În majoritatea cazurilor, nu există a doua cădere până la pământ. Operaţiunea e abandonată după prima cădere - fructul va rămâne pentru totdeauna pe acoperiş. Din trei sau patru fructe picate, doar unul se va rostogoli suficient pentru a ajunge la marginea acoperişului şi pentru a ajunge la pământ. Şi, chiar dacă fructul îşi continuă drumul - până la pământ, adică -, tot nu e sigur că deţinutul va pune mâna pe el. De cele mai multe ori, cade în spatele containerelor şi dispare în întuneric - e foarte greu pentru deţinut să‑l găsească printre frunzele veştejite. Chiar dacă găseşte locul, trebuie să scormonească minute întregi să‑l recupereze.

Deţinutul nu e o creatură mânată de instinct, aşteptând pasiv într‑un colţ, gata să sară de fiecare dată când pică un mango. Trebuie să‑şi folosească mintea. Din momentul primei căderi - pe acoperişul culoarului - până la momentul celei de‑a doua - de pe acoperiş la pământ - trebuie să‑şi ajusteze auzul cu precizie perfectă pentru a putea calcula exact unde a aterizat.

Chiar şi cea mai mică distragere înseamnă că s‑ar putea să nu‑l mai găsească niciodată. Unele fructe din cele căzute la sol sunt desfăcute în jumătăţi. Altele au doar câteva găuri. Altele sunt atât de terciuite, încât nu mai pot fi mâncate.

Sus, în copac, are loc o adevărată bătălie între păsări şi lilieci. Lilieci sunt totuşi puţini şi majoritatea fructelor ce îşi croiesc drum spre pământ sunt desprinse de păsări. Liliecii tropicali sunt mari cât nişte porumbei. Aceşti lilieci giganţi mănâncă fructele într‑un fel care îl îngrozeşte pe spectator. E uşor să‑ţi imaginezi că bătălia dintre păsări şi lilieci e una inegală, dar nu e deloc aşa. Cu un ţipăt scurt, liliacul sperie pasărea atât de tare, încât aceasta zboară în căutarea unui alt copac.

Sunt momente când deţinutul îşi pierde concentrarea şi nu mai e atent la sunete. Când se întâmplă asta, nu mai poate spune cu precizie care e locul unde a aterizat fructul. După ce îl caută un timp pe întuneric, se întoarce pe culoar cu mâna goală. Dar apoi se concentrează pe bune, aşteptând acolo. Natura a stabilit destinul acestor fructe. Dimineaţa, deţinutul vede că nu a mai rămas mai nimic din fructele mari, cu excepţia sâmburilor imenşi. Sunt aici, sub containere, sâmburi eliberaţi din pieliţa lor, în timp ce carnea le e fărâmiţată şi cărată de crabi, ajutaţi de micile furnici roşii manusiene.

Crabii sunt nişte experţi - târăsc toate fructele de mango de sub container, le cară fără excepţie pe toate cele care cad acolo. Au atuurile lor în competiţia cu deţinuţii. Din câte ne dăm noi seama, vederea unui crab e mai bună decât auzul deţinutului. Când un deţinut îşi face apariţia, crabul de obicei se retrage, dă înapoi, cu cleştii lui cu tot. Cred că dau dovadă de o anumită formă de inteligenţă - cel puţin, în cazul acesta.

Teritoriul ăsta e marcat ca fiind Kurdistan. Cine îi ştie pe kurzi înţelege foarte bine nivelul de respect pe care îl au unul pentru celălalt. Dar respectul adânc înrădăcinat în cultura lor începe să se evapore când, zi după zi, foamea îşi cere obolul. Încet, dar sigur, foamea le coboară stindardul.

Deţinuţii kurzi s‑au autodeclarat unici proprietari ai mangoului. În primele zile, apăreau uneori alţi prizonieri, scormonind pe jos în speranţa găsirii vreunui fruct. Dar deţinuţii kurzi se uitau urât la ei. Îi loveau pe cei care veneau prin preajmă şi nu‑i lăsau nici măcar să arunce o privire înspre fructe şi cu atât mai puţin aveau să le permită plăcerea de a aştepta căderea unuia. Au anihilat din faşă orice competiţie pentru mâncarea fructelor de mango. Au preferat să restrângă competiţia la mica lor comunitate, în loc să‑i lase şi pe alţii la această măsuţă. Nu au tolerat pe nimeni altcineva care ar fi vrut să se bucure şi de ofrandele mangoului.

Zilele astea nu mai sunt ca cele de început. Nu ca acelea când deţinutul ce punea mâna pe un fruct îl împărţea cu ceilalţi. Acum cine îl găseşte se înfruptă din el acolo, în întuneric. Când se întoarce pe culoar, nu mai are nimic de oferit prietenilor săi şi nu schiţează niciun gest de curtoazie faţă de ceilalţi.

Prin urmare, pe măsură ce timpul trece, ura se intensifică între deţinuţii din zonă. Reza e cel mai puternic şi mai înalt bărbat din închisoare şi modul lui de a interacţiona cu ceilalţi iese în evidenţă. Peste tot în închisoare sunt oameni ce încearcă să‑şi păstreze demnitatea. Dar gentileţea din comportamentul lui Reza o depăşeşte de departe pe cea pe care poţi s‑o vezi la alţii. La anumiţi oameni, din cale afară de buni şi de milostivi, există şi un anumit filon de egocentrism, ce le dă curajul să suporte viaţa asta, să‑i vadă fineţurile, să se raporteze la ea obiectiv. Dar Reza e altfel. Generozitatea lui îi uimeşte pe cei din jur. Toţi kurzii, de fapt toţi cei din închisoare, îl ştiu drept Gigantul‑blând. Cu timpul, am renunţat la adjectivul "blând", ca să‑i mai scurtăm numele. Îi spunem doar Gigantul.

Poate că, pentru cei din cercul apropiat, "blând" are o conotaţie emoţională mai puternică. Dar pentru majoritatea deţinuţilor, pentru cei care îl văd la coadă la masă, la rând la toalete sau în alte părţi ale închisorii, e oricum mai mult un Gigant decât un Gigant‑blând. De fapt, prima dată a fost numit aşa în glumă. Pentru cei ce trăiau în vecinătatea mangoului, era greu de crezut că un gigant precum Reza putea să fie şi blând.

Spre deosebire de mulţi alţii, când intră în posesia unui fruct, Gigantul îl împarte cu alţii fără să aştepte nimic în schimb, într‑un gest de curtoazie copilăresc, încărcat cu toate emoţiile ce dau culoare universului copilăriei. Iar acest comportament îi pune pe gânduri pe ceilalţi, ce îşi dau seama că ei sunt absolut incapabili de un asemenea gest. În felul acesta apare Celălalt. Când oamenii nu au capacitatea de a înţelege purtarea nobilă, devin chinuiţi de conflicte lăuntrice şi de deznădejde. Nu se mai simt siguri pe ei. Aşa că suprimă acest sentiment, folosindu‑se de orice le e la îndemână.

Deţinuţii kurzi alcătuiesc un fel de frăţie de la sine înţeleasă şi preferă să ţină mangoul doar pentru ei. Nimeni altcineva nu primeşte nimic. E aproape obligatoriu ca oricine găseşte un fruct să se îndoape fericit cu el, fără să‑l împartă cu restul. Cu generozitatea lui copilărească, Gigantul‑blând pune sub semnul întrebării această mentalitate. Îi pune faţă în faţă cu o altă manieră de a fi, le deschide noi orizonturi, le dă acces la o lume mai bună.

Într‑o noapte de foame, un deţinut tânăr trece pe lângă deţinuţii ce stau în capătul camerelor containerului din care se compune Culoarul M - în capătul Micului Kurdistan, cum ar veni. Privirile fixate asupra lui sunt crâncene. Pare că are de gând să facă ceva ieşit din comun. Se citeşte limpede pe feţele deţinuţilor: omul ăsta nu are ce căuta aici, nu la ora asta din noapte. Nu are dreptul să dea târcoale mangoului. Cu toate astea, nu suntem siguri pentru ce a venit până aici.

Pe măsură ce Tânărul‑vulpan înaintează, ajunge în spatele containerelor, unde aterizează majoritatea fructelor de mango. În secunda aceea, sunetul unui mango care pică răsună din acoperişul culoarului. Şi apoi se rostogoleşte chiar la picioarele Tânărului‑vulpan. Aparent, e un cadou pe care pomul i l‑a pus în braţe. Cu acest dar, copacul vrea poate să testeze umanitatea deţinuţilor. Se pare că Tânărul‑vulpan nu înţelege foarte bine ce le trece prin minte celor ce stau acolo - foarte curioşi să vadă ce va face acest tânăr. Orice ar fi, el nu ar trebui să se afle aici, bucurându‑se de roadele copacului lor.

Tânărul‑vulpan stă acolo, uitându‑se în sus înspre copac, stă acolo zâmbind, orb la ce se întâmplă în jurul său. Copacul arată mai magnific ca oricând. Din felul în care şi‑a lăsat capul pe spate, cu ochii la copac, îţi dai seama că e fermecat de acest dar neaşteptat al cerurilor. Iar zâmbetul său e plin de recunoştinţă. Deţinuţii se uită unii la alţii. Într‑o clipită, se înţeleg din priviri. Se uită în adâncul ochilor celorlalţi şi cad de acord - intrusul nu are niciun drept să păstreze fructul. Trebuie să riposteze. Vreo doi‑trei indivizi se îndeamnă reciproc. Dar numai unul dintre ei, măscăriciului grupului, se duce la Tânărul‑vulpan, să‑l scuture ca pe un bandit. Măscăriciul e ca un şcolar, rânjind diavoleşte. Fără să scoată un cuvânt, îi face semn cu mâna Tânărului‑vulpan: "Dă‑mi fructul!". Tânărul‑vulpan pare foarte speriat, tremură şi se pregăteşte să‑i înmâneze fructul Măscăriciului.

Chiar în acel moment, Gigantul îşi face apariţia lângă ei. Cu ochii ţintă pe Măscărici, strânge palmele Tânărului‑vulpan în jurul fructului. Spune că îi aparţine. Măscăriciul şi ceilalţi nu schiţează niciun gest şi rămân fără cuvinte, au fost pur şi simplu amuţiţi de apariţia Gigantului şi se uită înmărmuriţi. Imediat ce îi mai revine încrederea şi realizează că e protejat de muşchii puternici ai Gigantului, Tânărul‑vulpan se eliberează din frica ce îl cuprinsese cu câteva momente în urmă şi zâmbeşte. Ţine fructul strâns în palme şi se face repede nevăzut.

Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi prefaţa (semnată de Mario Vargas Llosa) acestei cărţi.

*****
Intro

Héctor Abad Faciolince (n. 1958, Medellín) este un scriitor, eseist, jurnalist şi editor columbian. S-a născut şi a crescut în Medellín, unul dintre cele mai mari oraşe ale Columbiei. Abad Faciolince este considerat unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai valului post-latin american, fiind cunoscut mai ales pentru romanele Angosta şi Suntem deja uitarea ce vom fi.

Şi-a început cariera literară de la o vârstă fragedă. Avea doar 12 ani când a scris primele sale nuvele şi poezii. La 21 de ani i s-a acordat Premiul Naţional Columbian pentru Proză Scurtă din 1980, pentru Piedras de Silencio.

Abad Faciolince face parte dintr-o nouă generaţie de autori care a apărut în acea perioadă în Columbia. Operele lui literare se concentrează adesea pe actul narativ. Bogăţia, complotul, ironia, atragerea permanentă a cititorului, intensitatea poveştilor sale, precum şi seriozitatea cercetărilor sociale, istorice şi umane din spatele naraţiunii sale confesive dezvăluie un scriitor strălucit, un portretist al societăţii contemporane columbiene.

De asemenea, Abad Faciolince a tradus numeroase opere ale lui Italo Calvino, Leonardo Sciascia, Primo Levi şi Natalia Ginzburg. Totodată, a publicat articole în ziare şi reviste de prestigiu din Columbia, precum Cromos, La Hoja, El Malpensante, Semana şi Cambio, ultima cofondată de autorul columbian Gabriel García Márquez. Abad Faciolince a lucrat ca jurnalist pentru ziarele El Mundo, El Colombiano şi El Espectador. Din mai 2008, este membru al consiliului de redacţie al El Espectador, cel mai vechi ziar din Columbia.

"O carte zguduitoare şi necesară, de un curaj şi o onestitate zdrobitoare. Uneori m-am întrebat cum de-a avut Abad Faciolince forţa să o scrie." (Javier Cercas)

"Cartea lui Abad Faciolince este la fel de caldă, generoasă şi plină de înţelepciune precum omul pe care îl descrie, iar în studiul său asupra bolilor trecute din Columbia, autorul reuşeşte să scrie cu profunzimea blândă a unei mânii digerate de-a lungul mai multor ani." (The Guardian)

"Cred că Abad Faciolince este unul dintre cei mai buni romancieri pe care îi avem astăzi în America Latină. Primul său roman pe care l-am citit a fost tocmai Suntem deja uitarea ce vom fi - o carte şocantă, originală, stimulantă, creativă. Mi-am dat seama atunci că sunt pus faţă în faţă cu un scriitor magnific." (Mario Vargas Llosa)

"Am vrut să fiu sincer scriind această carte. Nu am vrut să mă mint. Am încercat să fiu foarte atent la capcanele conştiinţei." (Héctor Abad Faciolince)

Fragment
Anii fericiţi

Tata şi mama erau complet opuşi unul altuia în convingerile şi comportamentul lor, dar în viaţa zilnică se potriveau foarte bine şi se completau reciproc. Exista un contrast atât de limpede de atitudine, de caracter şi de educaţie între cei doi, încât pentru copilul care eram această diferenţă radicală dintre modelele mele de viaţă mi se părea misterul cel mai greu de descifrat. El era agnostic, şi ea aproape mistică; el ura banii, şi ea sărăcia; el era materialist în plan spiritual, în timp ce ea lăsa spiritualul pentru mai încolo şi pe pământ urmărea binele material. Diferenţele, totuşi, nu păreau să‑i îndepărteze, ci îi atrăgeau unul spre altul, poate pentru că împărtăşeau un nucleu de etică umană în care se identificau. Tata o consulta în toate problemele, în timp ce mama, cum se spune, vedea cu ochii lui şi îi arăta o iubire profundă, necondiţionată, verificată nu numai la greu, ci chiar şi în faţa oricărui dezacord radical sau a oricărei informaţii răutăcioase sau periculoase pe care vreun "suflet caritabil" i‑ar fi dat‑o despre el.
- Eu îl iubesc aşa cum e, cu toate calităţile şi toate defectele, şi îmi plac la el până şi lucrurile în care nu cădem de acord, ne spunea mama de multe ori.

De îndată ce se trezeau dimineaţa sau când se revedeau, la prânz sau seara, începeau să‑şi povestească tot (visele din timpul zilei şi coşmarurile din timpul nopţii) cu entuziasmul unor prieteni care nu s‑au văzut de săptămâni. Îşi povesteau bunele şi relele care li se întâmplaseră în ziua aceea şi vorbeau tot timpul despre orice, despre viaţa copiilor, problemele de la birou, micile succese şi eşecurile constante ale vieţii cotidiene. Când nu erau împreună, vorbeau unul despre altul foarte frumos, şi fiecare separat ne învăţa să iubim calităţile celuilalt. Uneori dimineaţa, mai ales la ferma de la Rionegro, îi găseam în pat, stând de vorbă îmbrăţişaţi. Tata îi scria poezii şi cântece de iubire (pe care noi, copiii, trebuia să le recităm sau să le cântăm de ziua ei de naştere), cu versuri amuzante în fiecare an şi cu acelaşi cântec sentimental la fiecare aniversare, pe care sora mea Marta îl acompania la chitară (Fără tine, ar fi umbră, nimic nu ar fi fără iubirea ta...). Mai mult, spre sfârşitul vieţii, tata începuse să cultive trandafiri la fermă dintr‑un motiv foarte simplu, despre care a vorbit într‑un interviu: "De ce trandafiri? Simplu, pentru că soţiei mele, Cecilia, îi plac mult trandafirii." Mama, la rândul ei, muncea foarte mult pentru o cauză, în fond, altruistă: pentru ca tata să nu trebuiască să aibă grija banilor, ba chiar să‑i poată dărui, aşa cum îi plăcea, fără să‑şi facă probleme că neglija familia, dar mai ales pentru a putea să‑şi menţină independenţa la universitate, pentru ca nimeni să nu‑i poată închide gura, cum se întâmplă frecvent în Columbia, cu ameninţări şi cu perspectiva foamei.

Am mai spus că tata tindea spre iluminismul filosofic şi că în plan teologic era agnostic. Mama, în schimb, era şi continuă să fie mistică, deşi repeta mereu că avea nevoie de "mult mai multă credinţă" şi ce bine ar fi dacă ar avea‑o. Credincioasă, chiar foarte credincioasă, bisericoasă, cum s‑ar spune, şi mereu cu Dumnezeu şi Sfânta Fecioară pe buze. Religiozitatea ei avea totuşi o componentă animistă, aproape păgână, dat fiind că sfinţii în care ea credea cel mai mult nu erau cei din calendarul catolic, ci sufletele persoanelor moarte din propria familie, pe care ea le sanctifica automat în momentul morţii, fără a aştepta vreo confirmare sau autorizare din partea Bisericii. Dacă rătăcea banii sau dacă nu găsea cheile sau dacă vreunul dintre noi se îmbolnăvea, ea încredinţa problema sufletului unchiului Joaquín, arhiepiscopul, sau sufletului lui Tata, când a murit şi Tata, sau celui al Martei Cecilia, sora mea, sau al mamei sale, după ce a murit bunica Victoria şi, în cele din urmă, sufletului tatălui meu, după ce a fost ucis. Dar în acelaşi timp, deşi mereu dependentă de aceste prezenţe imateriale supralumeşti, mama nu trăia niciodată în acea stare care se cheamă "uitare de sine şi înălţare spirituală".

Dimpotrivă, era - şi continuă să fie şi azi - persoana cea mai realistă din câte cunosc, cu picioarele bine înfipte în pământ. Gospodărea cu mână fermă şi sigură economiile familiei (credincioasă întotdeauna principiului atât de puţin creştin potrivit căruia "caritatea începe acasă, cu ai tăi") şi era mult mai capabilă decât tata să rezolve problemele practice, atât cele din familia noastră, cât şi pe cele ale altora, dacă îi rămânea timpul necesar. Pentru tata "caritatea de acasă" era ceva fără sens, căci aceasta nu însemna să fii generos, ci să te supui impulsurilor naturale şi primitive (şi a le avea echivala pentru el cu degenerarea bolnăvicioasă a minţii numită avariţie) şi se putea vorbi de caritate doar când se manifesta cu cei care nu făceau parte din cercul nostru cel mai apropiat şi poate de aceea împrumuta sau dăruia bani întotdeauna sau îşi risipea timpul cu cele mai idealiste proiecte - chiar dacă ele aveau şi o latură practică - cum ar fi educarea săracilor să fiarbă apa, să construiască closete sau sisteme de apeducte şi de canalizare.

Dar altruismul tatei, care în colectivitate şi în plan social era perfect, în spaţiul cotidian şi individual era mai mult teoretic decât practic. Concret, în problemele medicale, când vreun ţăran bolnav din împrejurimile casei noastre de la ţară venea să‑l consulte cu privire la vreo suferinţă, mama era cea care îl întâmpina şi asculta ce i se povestea despre simptome, spunând că va transmite totul tatei, care citea în salon sau era îngenuncheat în faţa trandafirilor lui din grădină, în timp ce ea făcea pantomima de a‑l consulta pe omul acela, pentru ca apoi să‑i recomande tot ea medicamentele necesare. Dacă cineva întreba de ce nu poate să‑l vadă personal pe "domnul doctor", mama îi spunea că este acelaşi lucru dacă îl ascultă ea, pentru că are multă experienţă (dându‑se drept infirmieră, deşi singurele lucruri pe care ştia să le facă erau să pună tinctură de iod pe răni, să schimbe bandajele, să dezinfecteze termometrele şi să facă injecţii) şi că urmează întocmai instrucţiunile soţului ei.

Tatălui meu nu i‑a plăcut niciodată practica directă a medicinei şi - aşa cum am putut să‑mi explic mai târziu - acest fapt se datora unei traume din tinereţe, când a fost victima unui profesor de chirurgie în timpul studiilor de medicină. Acesta îl obligase să scoată o vezică biliară deşi tata nu avea suficientă practică şi, în timpul colecistectomiei, care este o operaţie delicată, lezase coledocul bolnavului iar acest pacient, un om tânăr, de vreo patruzeci de ani, murise după câteva zile de la operaţie; mai mult, când l‑au închis, profesorul ştia sigur că pacientul va muri. Tata a fost întotdeauna de o incompetenţă absolută când era vorba să‑şi folosească propriile mâini. Era prea intelectual chiar şi pentru un medic şi îi lipsea complet acea abilitate de măcelar pe care trebuie să o aibă, totuşi, un chirurg. Pentru el, şi schimbarea unui bec ars era foarte dificilă, nu mai zic de schimbarea unui cauciuc (când avea o pană, râdea singur de el spunând că trebuie să stea pe marginea şoselei, ca o femeie, ca să oprească vreun bărbat să‑i dea o mână de ajutor) sau să verifice carburatorul (ce‑o fi ăla?), nu mai vorbesc de scoaterea vezicii fără atingerea delicatelor canale din zonă. Nu înţelegea mecanica şi conducea cu mare greutate un automobil cu cutie de viteze automată, pentru că învăţase târziu să conducă. De fiecare dată când trebuia să întreprindă actul eroic de a intra într‑o intersecţie aglomerată, o făcea fără să se gândească prea mult, la noroc, şi de fiecare dată când se urca la volan spunea că "îl apucă dorul de autobuz". Nu era agil şi nu era bun pentru niciun sport, iar în bucătărie era complet inutil, incapabil să îşi facă o cafea sau să‑şi prăjească un ou în tigaie. Nu‑i plăceau riscurile de niciun fel şi eu eram singurul copil din cartier care mergea pe bicicletă (obligat de el) cu cască de protecţie şi, de asemenea, singurul copil incapabil să se caţăre în copaci, căci tata mă lăsa să mă urc doar într‑un totumo pitic din faţa casei, şi cel mai mare eroism care îmi era permis în acest domeniu era să sar de pe creanga cea mai de jos, adică de la cel mult treizeci de centimetri înălţime.

Dacă nu mă înşel, de la episodul în care omul acela a murit după intervenţia chirurgicală, tata a renunţat definitiv la exercitarea directă a profesiei sale, pentru care nu se simţea suficient de abil şi de sigur, preferând aspectele globale ale ştiinţei medicale, cum ar fi igiena, sănătatea publică, epidemiologia şi medicina preventivă sau socială. Practica medicina dintr‑un punct de vedere strict ştiinţific, dar fără un contact direct cu pacienţii şi cu boala (prefera să o prevină, în interminabile programe de vaccinare sau de predare a normelor elementare de igienă), poate şi din cauza unui exces de sensibilitate care îl făcea să aibă oroare de sânge, răni, puroi, dureri, viscere, secreţii, mirosuri şi faţă de tot ceea ce este inerent practicii cotidiene a profesiunii de medic, când se află în contact direct cu bolnavii.

Tata, care, în funcţie de împrejurări, se declara fie agnostic, fie religios, adept al învăţăturilor etice ale lui Iisus, fie ateu pe uscat (căci în avion se convertea brusc şi se închina înainte de zbor), fie ateu convins, din cei care râdeau de preoţi şi ţineau adevărate dizertaţii ştiinţifice lămuritoare despre cele mai absurde superstiţii religioase, era, în schimb, obsedat de etica vieţii sociale şi spirituale. Avea impulsuri avântate de idealism care îl determinau să dedice ani întregi unei cauze pierdute, cum ar fi reforma agrară sau problema impozitelor pe pământ, sau apa potabilă pentru toţi, vaccinarea generală sau drepturile omului, ultima lui pasiune intelectuală, care l‑a dus la sacrificiul suprem. Se prăbuşea în abisuri de furie şi indignare din cauza nedreptăţilor sociale, şi trăia, în general, ocupându‑şi timpul cu probleme importante, cât se poate de îndepărtate de viaţa cotidiană, dar impregnate de dorinţa de schimbare şi de progres al societăţii.

Se emoţiona uşor, până la lacrimi, şi se exalta în faţa poeziei şi a muzicii, chiar şi a celei religioase, ca în faţa unei trăiri estetice asemănătoare cu extazul mistic, iar muzica pe care o asculta închis singur în bibliotecă, cu volumul dat la maximum, era antidotul lui cel mai bun în momentele de dezolare şi de decepţie. Era în acelaşi timp un senzualist, iubitor de frumuseţe (a bărbaţilor şi a femeilor, a naturii şi în operele umanităţii) şi nepăsător faţă de comodităţile materiale ale acestei lumi. Generozitatea sa se apropia de cea a misionarilor creştini şi părea fără limite sau cu singura limită de a nu trebui să atingă durerea cu propriile mâini ("nu vreau să o văd, nu vreau să o văd", repeta deseori), iar lumea materială părea să nu existe pentru el, decât dacă era vorba de minimele condiţii de subzistenţă, care îl obsedau, considerându‑le indispensabile oricărei fiinţe umane, pentru ca toţi să se poată bucura de ceea ce era cu adevărat important: creaţiile sublime ale ştiinţei, artelor şi spiritului. Pentru el, cel mai incredibil şi mai frumos lucru din lume îl constituiau descoperirile şi progresele ştiinţei, dar şi marile creaţii artistice din muzică şi literatură. Cultura lui în domeniul picturii nu era foarte vastă, dar îmi amintesc foarte bine cu câtă pasiune îmi citea, traducându‑mi pe loc, Istoria artei de Gombrich, cartea care ne încânta, din motive diferite, pe amândoi: erotice în cazul meu, iar în cazul lui, pentru că avea meritul - pe care eu l‑am descoperit mai târziu - clarităţii unei minţi geometrice, ordonate, precise şi care, în acelaşi timp, transmitea simplu şi pasionant minunile estetice ale artei.

Despre lecturile lui pot să spun că erau numeroase, dezordonate şi din toate genurile. În general, miile lui de cărţi, pe care le păstrez, sunt subliniate şi pline de însemnări, dar aproape niciodată dincolo de primele o sută sau o sută cincizeci de pagini, ca şi cum, brusc, nu îi mai plăcea sau nu mai avea chef să continue, sau, mai probabil, ca şi cum alt interes, neaşteptat, îl înlocuise pe cel anterior. Citea puţine romane, dar multe cărţi de poezie, în engleză, în franceză şi spaniolă. Despre poezia columbiană, credea sincer şi repeta mereu că poetul cel mai bun din ţară este Carlos Castro Saavedra. Rareori spunea însă şi că acesta este, în acelaşi timp, şi cel mai bun prieten al său şi că de multe ori îşi petrece seara de sâmbătă la proprietatea poetului din Rionegro, vecină cu a noastră, stând de vorbă la un pahar de ţuică băut pe îndelete. "Beau puţin pentru că îmi place mult", comenta tata întorcându‑se acasă de la serile petrecute împreună cu Carlos, nu mai târziu de unsprezece noaptea.

Îl interesau filosofia politică şi sociologia (Machiavelli, Marx, Hobbes, Rousseau, Veblen), ştiinţele exacte (Russel, Monod, Huxley, Darwin), filosofia (era îndrăgostit de Dialogurile lui Platon, pe care îi plăcea să le citească uneori cu voce tare, şi de romanele raţionaliste ale lui Voltaire), dar sărea de la una la alta pe neaşteptate, în stilul lui de lectură diletant şi, poate tocmai din acest motiv, fericit. O lună îi plăcea Shakespeare, în alta Antonio Machado sau García Lorca, apoi o ţinea săptămâni întregi cu Whitman sau Tolstoi. Era un om de mari entuziasme, de pasiuni înrobitoare, dar nu durabile, poate chiar din cauza intensităţii pasiunii iniţiale, imposibil de păstrat mai mult de două‑trei luni.

În ciuda tuturor bătăliilor intelectuale şi a căutării deliberate a unui liberalism luminat şi tolerant, tata se ştia victima şi reprezentantul involuntar al prejudecăţilor tristei şi învechitei şi anchilozatei educaţii pe care o primise în satele îndepărtate unde crescuse. "Eu m‑am născut în secolul al XVIII‑lea, sunt pe punctul de a împlini 200 de ani", spunea, amintindu‑şi de copilăria lui. Deşi, în mod raţional, respingea rasismul cu o argumentaţie furibundă (cu vehemenţa exagerată a celui care se teme să fie contrazis şi demonstrează prin acest exces că, mai degrabă decât cu un interlocutor, discută cu sine însuşi, convingându‑se pe sine, în sufletul său, luptând cu o fantasmă interioară care îl frământă), în viaţa reală îi era greu să accepte cu sufletul senin că vreuna dintre surorile mele se împrietenea cu cineva care avea un pic mai multă melanină decât noi şi uneori nu mai era atent, şi vorbea cu mare mândrie de ochii albaştri ai bunicului, tatăl său, sau despre părul blond al unora dintre copiii sau nepoţii lui. Mama, dimpotrivă, recunoştea deschis că nu îi plac persoanele cu pielea închisă la culoare sau cu trăsături indiene prea evidente, deşi nu ştia de ce ("sunt urâte", spunea, în bruşte izbucniri de sinceritate), dar în relaţia directă cu ele era mult mai blândă, mai amabilă şi mai lipsită de prejudecăţi decât tata. Bătrâna Tata, care fusese dădaca ei şi a bunicii, era un amestec de negresă şi indiancă şi poate, graţie culorii pielii ei, mama simţea o afecţiune sinceră faţă de negri şi indieni şi se purta foarte prietenos în relaţia directă cu ei, fără urmă de repulsie şi fără să fie deranjată de ceva.

Din această cauză, uneori, era ca şi cum ceea ce spunea fiecare nu corespundea comportării în viaţa reală şi ca şi cum agnosticul se purta ca un mistic, mistica se comporta ca o materialistă, iar alteori, dimpotrivă, idealistul se purta nepăsător, rasist şi egoist, iar materialista şi rasista, ca o adevărată creştină pentru care toţi oamenii erau egali. Presupun că de aceea se iubeau şi se admirau atât de mult: pentru că mama vedea în gândurile pasionate şi generoase ale tatălui meu raţiunea vieţii ei, iar tata vedea în acţiunile ei realizarea practică a gândurilor lui. Iar alteori se întâmpla invers: mama vedea în el creştinul care ar fi dorit să fie ea în viaţa practică şi el o vedea rezolvând problemele zilnice asemenea persoanei practice şi folositoare care i‑ar fi plăcut să fie el.

Sunt convins că tata, în parte, a putut să se dedice proiectelor sale de idealism, asistenţă socială şi activism politic, pentru că problemele casei erau rezolvate datorită simţului practic al mamei. Şi acest lucru a devenit din ce în ce mai evident, căci ea a putut construi, începând cu acel mic birou din clădirea La Ceiba, pe baza unei austerităţi şi a unei tenacităţi permanente, o întreprindere mijlocie de administrare a coproprietăţilor, având în grijă sute de clădiri şi mii de angajaţi plătiţi de ea şi de surorile mele, care au ajuns, aproape toate, să lucreze alături de mama, ca nişte planete care se învârt în jurul unui astru cu suficientă forţă de atracţie.

Mai mult decât pentru a putea avea cele necesare traiului, mama muncea pentru ca tata să poată duce viaţa pe care o dorea, fără să se preocupe că trebuia să întreţină o casă. Mamei i se părea minunat că bunăstarea materială, care i se datora ei, îi permitea tatei să vorbească şi să acţioneze fără să ia în calcul posibilitatea de a ceda presiunilor de la locul de muncă sau presiunii banilor şi fără să caute alte locuri de muncă în străinătate, aşa cum făcuse la începutul căsătoriei lor. Se simţea puţin vinovată că îl obligase să se întoarcă în ţară la sfârşitul anilor cincizeci, când el avea o poziţie sigură şi bine plătită în Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi ea insistase să vină acasă pentru că voia să trăiască lângă bunica "ultimii ei anişori" (bunica trăind sănătoasă alte trei decenii, până la 92 de ani). Pentru mama nu exista decât un singur loc pe lume unde voia să trăiască, şi anume Columbia, şi doar un singur mamoş bun, doctorul Jorge Henao Posada. Singura dată când a asistat‑o alt ginecolog, la Washington, când s‑a născut sora mea cea mai mare, a suferit de febră puerperală şi aproape era să moară. Doctorul Henao Posada, cu mult înainte de apariţia ecografiei, avea puterea magică de a ghici sexul copilului înainte de a se naşte şi când îşi punea trompeta de aluminiu pe burta unei gravide, spunea la modul cel mai serios: "o să fie băiat" sau, dimpotrivă, "o să fie fată". Apoi o prevenea că va nota acest lucru în caietul lui. Şi când se năştea copilul, dacă prevestise corect, sărbătorea cu mama darul său de prezicător, iar dacă nu ghicise, îi spunea mamei că fabulează, că el nu spusese niciodată aşa şi că putea verifica, pentru că avea totul notat în caietul lui, şi atunci îl scotea şi i‑l arăta femeii. Numai că mama, care avusese patru fete una după alta, îi descoperise trucul, anume că în caiet nota contrariul a ceea ce spunea. Până şi acest truc, odată descoperit, crease un fel de complicitate între ei, şi la fiecare sarcină pe care a avut‑o, când nu era în ţară, pe la şapte luni îl lăsa pe tata acolo unde se afla şi ea se întorcea la Medellín pentru a naşte cu doctorul Henao Posada şi pentru a aduce pe lume o altă fată columbiană. Şi când în cele din urmă s‑au întors definitiv, pentru că insistenţa ei a învins voinţa lui, el câştiga la universitate aceeaşi sumă pe care o câştiga înainte la OMS, trei mii, şi acolo şi aici, doar că acolo erau dolari şi aici pesos, şi poate de aceea mama simţea o mare responsabilitate şi voia să muncească pentru a câştiga banii care să completeze leafa lui, astfel încât împreună să câştige cât câştiga el singur în străinătate.

Siguranţa materială pe care o asigura ea familiei îi permitea tatei să fie consecvent până la capăt cu independenţa lui ideologică şi spirituală. Lucrurile ideale şi cele practice se completau şi se armonizau, astfel încât ei au fost pentru noi imaginea, atât de puţin întâlnită în această lume, a unei perechi fericite. Datorită exemplului lor, surorile mele şi cu mine ştim astăzi că există un singur motiv pentru care merită să vrei să obţii bani: ca să‑ţi poţi păstra şi apăra cu orice preţ libertatea de a gândi, fără ca nimeni să te poată supune vreunui şantaj profesional care să te împiedice să fii ceea ce eşti.

Niciun prieten, doar munţii

Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

 
Ultima foamete organizată de URSS în existenţa sa a fost cea din Basarabia, în perioada anilor 1946-1947.
 
Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor.
 
Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani ai celei de-a doua ocupaţii sovietice. Statul sovietic a impus interdicţie la folosirea cuvântului "foamete", interdicţie menţinută până în anul 1987. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. (Autoarea)

Fragmente

Documentul nr. 2
SCRISOAREA ÎNVĂŢĂTORILOR IGNATIEVA, PRONIN ŞI LEBEDEVA DIN ORAŞUL SOROCA ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Dragă Iosif Visarionovici!
[înregistrată la 19 martie 1947]
Scuzaţi-ne, dar ne adresăm Dumneavoastră ca unui tată. Noi am supravieţuit războiul, suntem recunoscători şi acum, dar puterile ne părăsesc. Ne este incomod şi ruşine, ştim că şi fără noi aveţi multe griji, dar credeţi-ne, foamea ne impune. Muncitorii cu mulţi copii umblă ca umbrele, pâine ne ajunge doar pentru jumătate de lună, iar restul, copiii noştri mănâncă macuc. Am vândut tot ce am avut, umblăm rupţi şi zdrenţuiţi.
Vă mulţumim, Iosif Visarionovici pentru grija faţă de noi, faţă de învăţători, în sensul asigurării cu produse alimentare, însă spre regret acestea nu ajung la noi. Oare are nevoie un învăţător de galoşi, stofă etc. aceasta în timp ce şeful secţiei comerciale nici aproape nu ne permite să ne apropiem, iar directorul şcolii este îmbrăcat la patru ace. Nu e bine de anunţat despre aceasta, însă lucrurile pe teren sunt dezgustătoare. Adjunctul secţiei comerciale Malin vinde sute de metri de stofă la piaţă, iar învăţătorul claselor primare nici nu mai seamănă a învăţător. Oare poate fi un exemplu pentru elevi îmbrăcat în vechituri? Iar în timpul controlurilor la ei totul este în regulă. Aşa cum am aşteptat sfârşitul războiului aşa aşteptăm cu nerăbdare roada, însă acum Iosif Visarionovici ne este foarte greu.
Scuzaţi-ne că vă deranjăm cu problemele noastre. Noi vom depăşi, însă nu mai putem suporta nedreptăţile. Noi nu suntem în stare să cumpărăm pâine comercială^[i], iar comercianţii vând pâine cu câte 150 rub. bucata. Cum putem noi supravieţui cu salariul nostru de 500 rub. pe lună? De s-ar coace mai repede noua roadă!
Scuzaţi-ne, Iosif Visarionovici. Noi ne-am adresat ca unui om apropiat^[ii].
Învăţătorii: Ignatieva, Pronin, Lebedeva.

 
Documentul nr. 3
SCRISOAREA DOREI BELAIA DIN ORAŞUL CHIŞINĂU ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
[înregistrată la 3 iunie 1947]
Bună ziua mare conducător şi învăţător şi tatăl nostru drag, vă salut din depărtare şi vă scriu tovarăşe Stalin. Vă rugăm să ne acordaţi vreun ajutor. Poporul nostru muncitor moare de foame, noi vedem doar ceea ce trece printre degete. La noi toţi oamenii muncitori au murit, nici nu mai are cine semăna şi nici ce semăna. În aceste condiţii vă rugăm să ne ajutaţi tovarăşe Stalin, noi nu mai avem posibilitate să trăim.
Să trăiţi conducătorul şi învăţătorul nostru până la o sută de ani, vă doresc multă sănătate Iosif Visarionovici Stalin, să vă trăiască familia. Vă rugăm să ne răspundeţi în câteva cuvinte. Vreau un răspuns de la Tata. Aştept răspuns de la Dumneavoastră^[iii].
Belaia Dora,
Or. Chişinău, str. Melestiu, nr. 41.

 
Documentul nr. 4
SCRISOAREA ANASTASIEI SADOVNIC DIN SATUL RÂŞCOVA, RAIONUL ORHEI, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Sovietul Suprem al URSS
Moscova
Tovarăşului Stalin de la cet. Sadovnic Anastasia Ivanovna din satul Râşcova, raionul Orhei^[iv]
RSS Moldovenească
[înregistrată la 16 septembrie 1950]
Cerere^[v]
Vă rog să atrageţi atenţie la plângerea mea, dat fiind faptul că eu sunt mama unui ostaş decedat pe frontul războiului pentru apărarea patriei în anul 1944^[vi]. Eu mă plâng pe reprezentanţii puterii locale din sat, pe preşedintele sovietului sătesc şi pe preşedintele colhozului. Mi-au luat grădina de pe care mă hrăneam, grădina care nu era amplasată pe masivul colhozului. Eu, o bătrână de 79 de ani, mi-am lucrat via, săracele mele mâini au săpat-o, am sădit câţiva cartofi, porumb, floarea-soarelui. Nici via nu este amplasată pe masivul colhozului. Când îmi lucram pământul nimeni nu spunea nimic, dar când s-a început perioada recoltării m-au acţionat în judecată, mi-au pus o amendă de 300 de ruble şi urmau ca ei să recolteze roada, motivând că pământurile mele sunt pe masivul colhozului, ceea ce nu este adevărat. Via nu este pe masivul colhozului, este departe de acest masiv. Viile de pe masivul colhozului nu sunt lucrate, în aceste vii pasc animalele şi ei nu spun nimic, dar via mea mi-au confiscat-o.
Eu am fost la Chişinău, la tov. Ministru şi m-am plâns, i-am povestit totul. El mi-a dat acceptul să recoltez roada şi chiar l-a chemat pe agronom ca să vadă unde este amplasată via mea. Dar ei l-au chemat la direcţie, au vorbit ceva cu dânsul şi când eu m-am dus la preşedintele colhozului, apoi el era beat, contabilul de asemenea era beat şi ambii au început să mă insulte cu cuvinte urâte, mie mi-i jenă să scriu cu ce cuvinte mă numeau. Eu am început a plânge şi îi întrebam ce voi mânca şi de unde voi lua bani ca să achit impozitele dacă voi aţi luat totul. Iar preşedintele mi-a spus: du-te şi te spânzură, dar bani să plăteşti şi m-a luat de o mână şi a început a mă îmbrânci dintr-un perete în altul şi m-au bătut atât de tare, încât eu o bătrână de 79 de ani nu sunt în stare să mă scol. Şi încă m-a întrebat de ce am venit la direcţie, iar eu le-am răspuns: de ce t. agronom m-a chemat aici, eu nu ştiu nimic. Ieşi de aici, şi eu am ieşit şi am venit acasă. Acum văd tot ce am câştigat, am un fecior decedat pe front, alt fecior s-a întors de pe front bolnav şi acum boleşte. Iată ce am câştigat, m-au bătut şi stau bolnavă. În schimb pentru că copiii mei au apărat patria, eu voi fi nevoită să mor pentru că mi-au luat toată roada şi eu nu am ce mânca. Dar plata amenzii şi impozitul ei vor urmări ca să le achit, chiar dacă mi-au luat totul.
Eu vă rog, tov. Stalin, analizaţi plângerea mea şi nu-mi refuzaţi rugămintea.
Şi încă ceva, eu Vă rog tov. Stalin, clarificaţi şi această plângere - roada a fost recoltată de către colhoz, dar la mine a venit agentul şi inspectorul au făcut percheziţie şi au luat 262 ruble, dar banii erau ai fiicei mele. Ei au scris chitanţă pe numele meu - 220 ruble, iar ceilalţi bani i-au pus în buzunar.
Vă rog să nu-mi refuzaţi rugămintea.
Semnează
9.IX.1950.


Documentul nr. 5
SCRISOAREA IRINEI MARCU-ŞOVA DIN SATUL SOLONCENI, RAIONUL REZINA, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Tovarăşi Stalin^[vii]
[înregistrată la 1 octombrie 1951]
Cerere
Eu Văduvă de Răsboi Marcu-Şova Irina Iosob, satul Solonceni, Raion Rezina^[viii].
Vă rog foarte mult Tovarăş Stalin ca să bine-voiţi ami asculta rugămintea: 1) Eu văduvă de răsboi din anul 1914 2) bătrână de 67 de ani 3) şi femeie săracă care azi nam ce mânca şi în anul acesta mea pus ca să dau 90 kg de carne şi 195 ouă şi nuştiu cum mau pus. Şi nuştiu de unde să le dau că eu nam ce mânca şi mea făcut sechestru pe comându de moarte şi se bate joc de mine preşedintele de selsovet.
Rog foarte mult dreptate şi în anul 1950 mau pus nalog 3300 (3300) ruble pentru o casă şi o vacă şi o juncă şi alt nam nimic.
Fiţi atenţi! Când au venit la mine meau luat vaca cu veţel şi o juncă şi a luat încă 3 trei vaci străine de astă sumă de 3300 ruble şi de aşa sumă sa luat 5 vaci? Semnul întrebării Tovarăşi Stalin. În Ţara Dumneavoastră egzistă ca să aibă cineva 5 vaci? Nu. Nu. Şi nu am tocmai eu o femeie de 67 de ani. Cele trei 3 vaci sunt furate şi aşa mau pus şi pe mine nalog din aer adică din Natură. În anul 1947 a venit la mine şi mea luat o juncă care îi dam bani pentru carne şi nu a luat bani ce a luat junca şi a pus carnea şi oule pe anul 1947 şi pe anul 1948 şi restul lau băut şi mâncat gheroii. Şe mea luat tot în anul 1947 grâu 4 saci plini cu grâu şi nu mea dat chitanţă de loc că aşa vrea preşedintele are legele sale. Şi aşa e la noi în Basarabia. Tovarăşi Stalin şi dacă vor fi toţi ca preşedintele satului nostru? Noi în Basarabia ne prăpădim cu totul vă rugăm ca să ne conduciţi legele Dumneavoastre care cerem dreptate numai atât.
Tovarăşi Stalin pănă vei trimite mila din Moscova Basarabia moare. Vă rog foarte mult Tovarăşi Stalin o comisie din Moscova să vadă cum ne-înţălepţii cum să bate joc de cel păcătos şi necăjit. Şi cum am trăit eu văduvă pănă astăzi. Şi pentru ce mă face colac când eu sunt femeie săracă.
Rog dreptate Marcu Ş.I.

(...)
 
Documentul nr. 48
INFORMAŢIA PROCURORULUI INTERIMAR AL RSSM, DRUGOBIŢKI, ADRESATĂ SECRETARULUI CC A PC(B)M, N.G. KOVAL, CU PRIVIRE LA CAZUL DE INCITARE LA CANIBALISM DIN SATUL CUHNEŞTI, JUDEŢUL BĂLŢI^[ix]
5 martie 1947
În satul Cuhneşti, raionul Brătuşeni, judeţul Bălţi, la 31 ianuarie 1947, a murit cetăţeanul Galbici şi copilul lui, precum şi cetăţeanul Borisovschi şi soţia lui. Cadavrele persoanelor sus-numite au fost puse în şopronul cetăţenei Galbici Elena.
Preşedintelui sovietului sătesc cetăţeanului Juc i s-a adresat Galbici Elena cu rugămintea să i se dea permisiunea pentru înmormântarea persoanelor sus-numite şi concomitent a rugat să i se dea împrumut alimentar.
Preşedintele sovietului sătesc Juc a răspuns la cererea lui Galbici că împrumut alimentar nu este, nu trebuie să-i înmormânteze pe răposaţi, iar ea poate să întrebuinţeze cadavrele răposaţilor pentru alimentaţie.
La verificarea listelor pentru primirea împrumutului alimentar s-a constatat că Juc a inclus în aceste zile patru chiaburi asiguraţi din punct de vedere material.
Juc a fost arestat, cauza este anchetată.
Procurorul interimar al RSSM,
Consilier de stat pentru justiţie de clasa a III-a
(Drugobiţki)

 
Documentul nr. 49
VICTIMELE FOAMETEI STALINISTE, ANUL 1947, SATELE PEPENI, RĂZĂLĂI, ROMANOVCA^[x]
Porcireanu Ilie Teodor
Ţurcanu Nicolae Mihai
Demschi Ion Nichifor
Demschi Petru Ion
Demschi Fevronia Ion
Mutu Ana Ion
Grosu Petre Erimei
Panică Vasile Ion
Sambriţchi Maria Gheorghe
Socolenco Ion Petrea
Locoman Simion Ion
Locoman Ana Ion
Locoman Ecaterina Ion
Cojocaru Maria
Turcu Andrei Gheorghe
Turcu Agafia
Târziu Gheorghe Mihail
Andriuţă Zinovia Iacob
Manoilă Ecaterina Dumitru
Manoilă Tatiana Vasile
Manoilă Ion Vasile
Manoilă Anastasia Vasile
Manoilă Dumitru Vasile
Vieru Gheorghe Teodor
Vieru Olga Andrei
Olăraşu Petru Ion
Olăraşu Ana Nicolae
Olăraşu Agafia Gheorghe
Olăraşu Tudora Gheorghe
Olăraşu Teodosia Gheorghe
Socolenco Ion Teodor
Socolenco Anastasia Dumitru
Ciacâru Ion Andrei
Tronciu Gheorghe Ştefan
Mitreanu Ion Petre
Andriuţă Alexandru Constantin
Locoman Cozma Filip
Locoman Ion Procopie
Pârliţanu Agafia
Mânăscurtă Nicolai Iacob
Mânăscurtă Ana Iacob
Mânăscurtă Alexandru Iacob
Mânăscurtă Iacov Iacob
Ciobanu Vasile Dumitru
Ciobanu Maria
Raicu Ion
Raicu Ioana
Raicu Tatiana
Raicu Gheorghe
Raicu Maria
Raicu Andrei
Raicu Ion
Vâzdoagă Ecaterina
Vâzdoagă Anastasia
Spânache Gheorghe
Jigău Teodor Nicolae
Locoman Ecaterina
Locoman Nicolae
Locoman Ana
Moraru Ecaterina Ion
Ţurcanu Ion Gheorghe
Spânache Petre Ion
Băgu Ana Teodor
Popescu Pentelie
Popescu Anastasia
Gheras Maria Gheorghe
Baciu Ion
Baciu Zinovia
Baciu Tamara
Glib Dumitru
Ciobanu Elena
Juncu Ion
Manoilă Vasile Nazar
Jigău Constantin Filip
Jigău Pelaghia
Ursu Ion Ilarion
Ursu Zinovia
Ropot Gheorghe Ion
Scrisu Petre Teodor
Rotaru Ion Pavel
Cojocaru Iustin
Sapilnic Efim
Sapilnic Maria
Sapilnic Nadejda
Sapilnic Alexandru
Sapilnic Iacob
Bârsanu Vasile Teodor
Ţăruş Ion Mihail
Răileanu Carp
Maiorschi Mihail Pavel
Rudeanu Tatiana Vasile
Rudeanu Vasile Dumitru
Olăraşu Grigore Ion
Vâzdoagă Victoria Simion
Gudima Ecaterina
Colenic Vasile
Colesnic Ecaterina
Vulpe Pavel Dumitru
Baciu Ecaterina

---

[i] În afară de pâinea distribuită pe cartele unor categorii de populaţie sau la cantinele pentru înfometaţi, statul a furnizat cetăţenilor aşa-zisa pâine comercială. Aceasta se vindea în magazinele din oraşe şi centre raionale. (A. Felea, Foametea în Basarabia în anii 1946-1947, partea a II-a în Contrafort, 2011, nr. 3-4).

[ii] Deja la 21 martie 1947 Comitetul Executiv al judeţului Soroca menţiona precum că faptele descrise nu s-au confirmat. Mărfurile industriale destinate învăţătorilor pentru anul 1946 au fost distribuite complet; de asemenea a fost eliberat un avans din contul primului semestru al anului 1947, doar în oraşul Soroca acesta a constituit 8870 rub. (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 1, f. 487a).

[iii] În scurt timp, NKVD-ul de la Chişinău raporta la Moscova: Scrisoarea a fost scrisă în spital, autoarea avea febră 39,8. Cetăţeanca Belaia nici nu ţine minte că a scris scrisoarea. Ea locuieşte împreună cu fratele, nu duce lipsă de nimic. A lucrat la oficiul poştal, dar s-a eliberat benevol, conform cererii. Cetăţeanca Belaia are vârsta de 19-20 de ani (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 3, f. 445).

[iv] Astăzi comuna Râşcova, raionul Criuleni.

[v] Aceasta este a doua scrisoare pe care semnatara o adresează lui Stalin.

[vi] Se referă la Războiul Germano-Sovietic.

[vii] Cererea este scrisă în limba română în baza grafiei latine.

[viii] Astăzi comuna Solonceni, raionul Rezina.

[ix] Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Culegere de documente, coord. dr. Anatol Ţăranu, traducere din limba rusă Mihai Manea, Vsevolod Cernei, Chişinău, Litera, 2017, p. 649.

[x] Lista morţilor în perioada foametei a fost întocmită de Andrei Vulpe în baza Cărţilor gospodăreşti a sovietului sătesc Pepeni pe anii 1947-1949.

Cvartet

 

Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi o introducere în lumea acestei cărţi (şi în culisele muncii de redactor al ei).

*****
Intro

Daniela Ulieriu este jurnalistă de televiziune şi presă scrisă, iar în ultimii ani a lucrat ca expert cultural în România, Franţa şi Camerun. A coordonat două studii antropologice de anvergură sub egida prinţesei africane Ly Ma Bat Ngoup - Ly Cea Care Poartă Pielea de Panteră: Perles. Couleurs d'Afrique, publicat în 2010, şi Ndop. Étoffes des cours royales et sociétés secrètes du Cameroun, apărut în octombrie 2020. Călătoare pasionată, a fost în peste şaizeci de ţări. A locuit în Asia de Sud-Est doi ani. Multe dintre impresiile de călătorie au fost transformate în articole pentru diverse publicaţii de gen şi pot fi citite pe blogul ei de călătorie, Asia mea (danielaulieriu.ro). Daniela Ulieriu este şi autoarea albumelor de artă Mândrescu, sculptură şi Feodoroff, pictură.

Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti şi este autoarea romanelor Şampanie cu soia (2001), Iluzoria vulpe a fericirii (2014) şi a volumului de povestiri Vipia amiezii (2017). Până la revoluţie a lucrat ca profesoară şi psihologopedă, iar după 1989 a fost, pe rând, redactor la România liberă, Mediafax, Cotidianul şi la Direcţia Ştiri a Televiziunii Române. De asemenea, a publicat articole într-o serie de reviste culturale. În calitate de coordonatoare a Biroului EBU (European Broadcasting Union), a furnizat sute de materiale, preluate şi difuzate de televiziuni de pe toate continentele.

La sfârşitul anilor 1990, Daniela Ulieriu şi Doina Popescu s-au cunoscut la Direcţia Ştiri a televiziunii publice. Cele două autoare au mai scris împreună Trei secole de gastronomie românească (2018) şi romanul Perna cu fluturi (2020).

*

Proprietara unui trust de presă - o femeie rafinată, devoratoare şi cu indecent de mulţi bani. Un scriitor matur, plin de charismă, însă mistuit de angoasă şi de romanul care nu înaintează. O tânără jurnalistă cu viziune şi talent, dar cu un trecut care ascunde răni dureroase. Un agent al serviciilor hiperpotent, sub acoperire. Şi un personaj absent de o uriaşă forţă, care îi leagă unii de alţii mai mult decât ar putea bănui ei înşişi. Vocile din Cvartet compun treptat, ca într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei.

Daniela Ulieriu şi Doina Popescu scriu o poveste la patru mâini în care cititorul e purtat de pe vechea stradă Xenofon până într-un sat din Ardeal, din ritmurile trepidante şi noxele Bucureştiului până în exoticul Bali, din peisajul decadent al extravaganţelor dâmboviţene până în dezordinea minţilor bolnave. În lumea rocambolescă şi fără nimic sfânt, ruptă parcă dintr-un film de Sorrentino, umorul crunt şi durerea surdă se întrepătrund, iar sinapsele nu ni se destind nici măcar o clipă. În prim-plan se află omenescul însuşi, cu tot sublimul şi sordidul său.

"În Cvartet, Daniela Ulieriu şi Doina Popescu strunesc perfect voci auctoriale şi registre narative individualizate şi recognoscibile, lăsând însă personajele să umble libere. Ritmul alert al textului, senzaţia că e scris visceral şi, în acelaşi timp, limpezimea frazei şi naturaleţea cu care autoarele schimbă registrele anunţă o proză solidă şi foarte credibilă.

Drama încrucişată a poveştilor de iubire - potrivită parcă pentru a demonstra că universul dă dovadă de umor şi cinism în cantităţi cvasi-egale -, bavardajul menajerei Suzica, sinuciderea lamentabil ratată a personajului Exa, spovedania politicianului-interlop Gelu şi halucinantul personaj Baba completează un excurs narativ discontinuu, dar deloc fragmentat, care te face «să plonjezi în propria viaţă ca într-o apă menajeră», «ţinându-te cu mâna de nas». Ochiul antrenat de imagine al celor două autoare, care s-au cunoscut în televiziune, transformă proza într-o docu-ficţiune, materializând imagini vaporoase, difuze şi împrumutându-le trup prin cuvinte." (Roxana Dumitrache, scriitoare)

fragment

1

alice

O vreme tulbure a pus stăpânire pe oraş. Astăzi, în câteva ore s-au perindat patru anotimpuri... Dimineaţa, la nouă, ningea ca-n vechile poveşti de Crăciun. Copiii ieşiseră la aer şi stăteau cu gurile deschise, ca să prindă pe limbă fulgii mari şi pufoşi. La prânz a răsărit soarele şi trandafirii încă înfloriţi din faţa blocului pufăiau în aer parfumul lor de primăvară târzie. La patru era deja îngrozitor de cald. Oamenii umblau pe străzi în mânecă scurtă şi pantofi lejeri. Spre seară s-a răcit brusc; cerul a coborât, pâclos, foarte aproape de acoperişuri, prevestind o ploaie deasă şi măruntă de toamnă. Capricios sfârşit de septembrie!

M-am îmbrăcat în cea mai bună rochie, am luat un taxi şi m-am dus la petrecere. Penthouse-ul imens şi terasele fierbeau de musafiri. Eram peste o sută, de toate vârstele, nuanţele, naţionalităţile, condiţiile sociale şi orientările sexuale. Agitaţie multă. Adrenalină, puţină. Deocamdată. N-am mai văzut un asemenea cocteil. Cocteil e cuvântul stilat pentru adunătură. Unii veniseră cu partenerii, alţii, cu câinii. Familiştii îşi aduseseră şi bonele filipineze din dotare. O bonă asiatică? Conferă o nouă strălucire vieţii. O doamnă are tripleţi. Mi-e vag cunoscută, cred că ne-am intersectat pe vreun culoar, în vreo sală, undeva. Căruciorul nu încape în lift şi e cărat pe scări de doi bodyguarzi. Multe vedete de televiziune, un scriitor celebru, bloggări, vloggări, hairstylişti, oameni politici mai grei sau mai uşori, liderii a două partide "altfel" care "vor face diferenţa" - unul dintre ele lansat pe biciclete, iar celălalt lângă o groapă de gunoi -, marxişti, conservatori şi sexo-marxişti - ce struţocămilă o mai fi şi asta?! -, bogătaşi amabili la care marxiştii prezenţi se uită de sus, artişti, avocaţi, sportivi, travestiţi, plus femeia de serviciu a imobilului şi fochistul (care au venit să spună că au remediat "problema" şi au rămas), fel de fel de consultanţi şi experţi, fete cumsecade care se străduiesc să pară curve, curve autentice care nu se mai străduiesc de mult. Majoritatea invitatelor seamănă între ele. Au feţe de tip nou, cu pomeţi proeminenţi, remodelaţi cu acid hialuronic, şi buze uriaşe, ca un cioc de ornitorinc. Ornitorincul e un mamifer arhaic care nu naşte pui, ci depune ouă. Mă aştept ca în orice moment musafirii să facă un trenuleţ ca într-un film de Sorrentino... Sono belli i trenini che facciamo alle feste, vero? Sono i più belli del mondo... perché non vanno da nessuna parte.^[i] Toată superficialitatea decadenţei fermecate de ea însăşi. Două pisici în lesă scuipă un căţeluş de salon, care schelălăie printre picioarele dansatorilor.

Mai sunt şi copiii invitaţilor lui Astrid Iavorovski Preda, care îşi fac la etaj propria petrecere. O petrecere în altă petrecere. Mă plimb dintr-o cameră într-alta. Parcă sunt într-un vis. Mă uit la nişte nocturne ale unui pictor basarabean, spânzurate pe pereţi. Oameni care aleargă. Au picioarele tăiate. Un copil primordial, cu un cap enorm, strângând o pasăre în mână. E încălţat cu ghete cu tălpi mov. O, ce tălpi reuşite, parcă sunt vii! Alături, artistul face o poză cu o brunetă cu părul lung. Mâna artistului coboară spre fundul fetei, care zâmbeşte jenată.

Spre surprinderea mea, am fost invitată la ziua lui Astrid, patroana trustului la care lucrez. Spre surprinderea mea, pentru că sunt angajată de puţin timp. Şi tot spre surprinderea mea, m-am şi dus. Am venit singură, Horia a rămas acasă. Ne-am certat până la epuizare. Era necesar, pentru că până acum evitaserăm orice confruntare directă. L-am lăsat zăcând. Eu am ieşit istovită, dar învingătoare. Instinctul meu de conservare a fost mai puternic. Mă privea ca un animal rănit cum îmi întind fondul de ten şi îmi măresc conturul buzelor.

Sindrofia deraiază şi capătă un aer fantasmagoric, enorm, rocambolesc. Un actor scoate flăcări pe gură. O domnişoară merge în mâini, doi bărbaţi fac striptease. Mă întreb de ce oare am fost invitată. Poate pentru că ancheta difuzată săptămâna trecută a stârnit un scandal-monstru? Poate din greşeală? Trec pe lângă o gaşcă de oengiste feministe; vor să salveze lumea de toate injustiţiile produse în milenii de dominaţie masculină. Ca să fie sigure de reuşită, s-au înarmat cu nişte sâni cupa cinci. Cupa fericirii. Feministe cu silicoane, gen nou, dâmboviţean. Ne salutăm cu fluturări discrete de mâini. Casa geme de tablouri şi flori. Exclusiv orhidee. Fenomenale! De la exemplare cu petale albe, aproape transparente, până la purpură, mov şi negru. Urc pe o scară melcată la etaj. Pe o masă, un fel de coniac; îmi torn în pahar şi ies pe o logie. O femeie singură discută aprins la telefon:

"Am fost împreună o jumătate de an, în care am făcut dragoste în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă. Am făcut dragoste în neştire, oriunde ne-am fi aflat - în patul meu, în patul lui, în paturi de hotel, pe jos, pe masă, în cadă, pe o plajă virgină, la răsăritul soarelui, prin lanuri de grâu, într-o barcă în Deltă, înconjuraţi de nuferi, în apă. Eu sunt Leu şi el, Taur. Ne începeam şi ne sfârşeam ziua făcând sex. El cu mai puţină fantezie, dar metodic. Lucrul dus la bun sfârşit. Ne-am certat dintr-o prostie, orgoliile noastre au intrat în joc şi, uite-aşa, n-am mai vorbit alte şase luni. Apoi m-a sunat. Mi-a zis: «Vino, nu mai pot să trăiesc fără tine. Chiar nu mai pot. Mă dori. Până în oase. Îmi e atât de greu, încât nu reuşesc să-mi termin teza. Nici s-o recitesc nu-s în stare. Şi e marele meu proiect, singurul lucru cu adevărat important pe care l-am făcut în ultimul timp. Doar tu mă poţi înţelege şi ajuta. Nu mai pot fără tine. Te implor!» Fuseseră şase luni cumplite, în care nu mă gândisem decât la el. Aşa că m-am dus. Am stat împreună, nu ne-am dezlipit. Am lucrat şi ne-am iubit. Nu am ieşit din casă. După zece zile, mi-a zis că pleacă să predea proiectul. Într-o vineri dimineaţă. Şi eu trebuia să merg la părinţii mei, era ziua tatei. Duminică m-a sunat Gyuri şi mi-a zis: «Ai auzit că Valer s-a căsătorit?» - «Cum s-a căsătorit?», am întrebat eu râzând. «Da! Pur şi simplu! S-a căsătorit ieri!» - «Cum să se căsătorească, eu, Magda, am plecat vineri dimineaţă de la el...» - «Nunta a fost sâmbătă! Îmi pare rău că trebuie să-ţi dau eu vestea asta, dar e mai bine să ştii.» - «Cum, sâmbătă?», am întrebat eu îngrozită. «Nu se poate, nu se poate!»"

Ar fi trebuit să plec, dar stăteam şi ascultam. Parcă mi se lipiseră picioarele de parchet. Strâng paharul în mână şi mă holbez la spatele femeii. O curbură delicată, o siluetă fină, o rochie neagră, elegantă. Pentru moment, tace. Apoi se enervează: "Mi s-a întunecat privirea, lasă, mai vorbim."

Închide telefonul, întoarce capul, mă vede. Se uită la mine dezorientată. Îi întind paharul cu coniac. E o femeie trecută de patruzeci şi cinci de ani, încă superbă, ca o toamnă strălucitoare în prelungirea verii. Mă întorc în cameră şi îmi torn şi mie. Gust. E execrabil. Coniacul lui Dorel. Cum, care Dorel? Dintr-o mai veche reclamă TV. Bem amândouă.
- Poate că nu putea să îşi înceapă noua viaţă fără o ultimă infuzie de..., mă trezesc vorbind. A fost un omagiu, ultimele clipe de fericire înainte de viaţa reală, de tăvălug...
- Ce omagiu, niciun omagiu! Gândiţi ca un bărbat. M-a umilit îngrozitor. (Se uită în ochii mei.) Şi eu? Eu? Suferinţa mea? Am plecat lăsându-mi mirosul peste tot şi, în special, pe corpul lui.
- Cred că un duş temeinic a rezolvat problema.
- Eu cred că şi acum trupul îi miroase a mine.
- Cât a trecut de atunci?
- Prea mult, dar tot nu mi-am revenit. Mă tot întreb unde am greşit. La o săptămână după ce ne-am cunoscut, a venit acasă, la părinţii mei, la ţară, să mă ceară de nevastă.
- O săptămână era prea puţin.
- Aşa am zis şi eu. Apoi, era şi bulversat; pierduse pe cineva într-un accident.
- Am ascultat conversaţia dumneavoastră, deşi ar fi trebuit să plec. A fost un gest de o grosolănie fără margini. O să vă mărturisesc ceva, pentru că mă simt cumva obligată să mă pun şi eu într-o lumină nepotrivită. Cu puţin înainte să mă căsătoresc, am făcut dragoste cu fostul meu iubit. L-am vizitat pentru că îl doream cu ardoare. Pretextul? Voiam să-i duc nişte lucruri rămase la mine.
- De ce nu v-aţi căsătorit atunci cu el?
- Nu eram compatibili. Erau ani-lumină între noi. Prietenii mei din "sălbatic" nu-l scoteau. Horia era mult mai potrivit. Cel puţin aşa mi s-a părut atunci.

Avem paharele goale, mă întorc şi aduc pur şi simplu sticla cu mine. Lângă noi apar cei doi bărbaţi care dansaseră languros - unul seamănă cu Toulouse-Lautrec, e scund, cu barbă, poartă inclusiv o pălărie ca în autoportretul pictorului. Îi spune celui înalt suficient de tare încât auzim şi noi:
- S-a operat, nu mai e Mihai, e Mihaela.
- Cum o fi să ai pizdă?
- Ei, nu-i chiar o pizdă, n-a avut suficientă pulă cât să-i facă un vagin adevărat.

Discuţia m-a izbit neplăcut. Horia îmi spune uneori că-s din generaţia care nu mai face labă, ci... ipsaţiune! A auzit şi Magda, se uită la mine. Ne mutăm în interior. Ne aşezăm pe o canapea, lângă o orhidee roşie, cărnoasă, ca o catifea sângerie. Mă aplec să îi mângâi petalele şi un miros de hoit, de carne putrezită îmi agresează nările. Încep să îi spun Magdei bancuri din facultate - le ştie pe toate, dar se străduieşte să râdă. Pe urmă îmi spune şi ea. Ale ei sunt mai bune. Râdem amândouă. De-adevăratelea. Am făcut bine că am venit. Sticla e aproape terminată.

2

tudor

Niciodată nu m-am dat în vânt după sindrofii, dar de când a murit Ioana, chiar le detest. Ea însă a reuşit întotdeauna să mă convingă să iau parte cel puţin la cele organizate de soră-sa, Astrid. "Nu te lăsa intimidat de parada asta, majoritatea perlelor pe care le vezi sunt false, la fel de false ca zâmbetele; mulţi dintre cei care-şi dau importanţă pe-aici sunt deja scăpătaţi. Tinerii vin doar ca să dea din coate, să se caţere-n top. Vârstnicii se uită la ei ca la nişte uzurpatori, încearcă să le observi privirile când îşi închipuie că nu sunt văzuţi. Normal, ascensorul! Cel biologic... Cel social... Pe unii-i urcă, pe alţii-i coboară. E dureros. Babeta aia cu dinţi de reclamă care râde cu toată gura - zâmbeşte-i şi tu, se uită la noi în momentul ăsta! - are proteză dentară. Tânărul pe care-l prezintă peste tot drept nepot îi este amant. Tocmai i-a aranjat un contract cu o agenţie de modelling, ştie că, pentru ea, asta-i ultima noapte în care-l mai pupă, dar trebuie să recunoşti, se ţine tare acum. Apropo, spre deosebire de dinţi, perlele ei chiar sunt veritabile. Superbitatea aia blondă, cu spatele dezgolit pân' la fese... care-a ieşit pe balcon, tocmai s-a întors de la dezalcoolizare. Lasă, n-ai apucat s-o vezi, o reperăm data viitoare, mai bine uită-te-n stânga acum: tipa aia ochioasă, ceva mai bronzată, cea care dă din mâini, e jurnalistă. E acreditată la parlament; are câte-un amant în fiecare partid, fie la putere, fie-n opoziţie. Distinsul domn cu barbişon - stai un pic, să-i răspund la salut! - e istoric şi critic de artă. E omul serviciilor. Unii spun că ar avea şi grad. Mă rog, de colonel. A fost o vreme ministrul culturii..."

Adevărul e că Ioana îi eclipsa pe toţi cu eleganţa ei naturală şi aerul degajat. Lumina pe care o împrăştia se revărsa şi asupra mea, care, e drept, mă străduiam să fac figură frumoasă în umbra ei, adică să îmi maschez cât mai bine indiferenţa şi, uneori, chiar plictisul. Nu îmi lipseşte darul conversaţiei; mă copleşeşte însă inutilitatea ei. Ioana a fost cea care îmi prindea din zbor câte o idee şi avea tenacitatea de a o verbaliza, o ducea până la capăt într-o formă la care eu nu mai aveam nimic de adăugat. Îmi esenţializa şi îmi rafina gândurile. O cutie de rezonanţă perfectă, asta a fost. Lângă ea, cu un minim efort, reuşeam să par sclipitor. Socialmente - mi-e greu s-o recunosc acum -, a fost spărgătorul meu de gheaţă, dar asta nu cred că o deranja vreun pic, iar pe mine, nici atât. Fără ea, azi mă simt aproape pierdut.

Astrid a depăşit-o însă în talentul de a-şi pune viaţa în scenă à la grande. Practic, nimic nu îi lipseşte acestei petreceri. Lumea pestriţă care se preumblă prin camerele imense, mobilierul puţin, dar preţios, tablourile semnate de contemporani cu cota în creştere la casele de licitaţii străine, spaţiile deschise, generos luminate de spoturi, veioze, lampadare şi candelabre, murmurul de voci amestecat cu accesele de râs, scălâmbăielile unora şi, dimpotrivă, rafinamentele altora, nelipsitele orhidee împrăştiate peste tot... amestecul de mirosuri şi muzici... totul imprimă un aer funambulesc acestui party, altminteri cât se poate de realist. Chiar îmbibat de pragmatism, aş zice. Mulţi vor pleca de aici cu unele probleme rezolvate ori cel puţin cu perspectiva de a şi le rezolva în curând.

Două tipe identice şi aproape scheletice, cu părul verde-petrol, trec pe lângă mine zâmbindu-mi familiar. Fără să vreau, prind o frântură din discuţia lor. Vorbesc despre recordul lui Alex Ghelase la ultima licitaţie de la Christie's.
- E homosexual, dragă, a trăit c-un galerist celebru. Ăla l-a lansat! Altfel, n-ar fi avut nicio şansă.
- Ei, na, am făcut o obsesie acum pentru LGBT! Dar Da Vinci n-a fost? Ori Michelangelo? Dacă galeristul ar fi fost straight, azi ar fi avut o româncă succesul pe care-l are Ghelase? Tot contra unor favoruri sexuale?
- Dar se ştie, dragă, azi a fi gay e un atu în mediul artistic.

Parcă am simţit-o pe Ioana apropiindu-se caldă de mine, pentru a-mi şopti la ureche versurile preferatului nostru, T.S. Eliot:
In the room the women come and go
Talking of Michelangelo.^[ii]

Într-un colţ, am văzut-o pe Astrid, din profil, cu părul ridicat şi breteaua de la rochia neagră căzută. Cu un aer absent, îşi învârte pe încheietura mâinii brăţara cu diamante. Nu m-a observat, aşa că merg să o salut. Între mine şi ea s-a interpus Creţuleasca de la Resurse umane, cu căruciorul în care, în sfârşit, i-au adormit tripleţii rubiconzi. Fosta Miss Bucureşti se scuză în dreapta şi în stânga, făcându-şi loc cu căruţul printre invitaţi pentru a ieşi pe terasă: "A trebuit să-mi învoiesc bona, tocmai azi i-a murit mama şi a plecat cu primul tren în satul ei, în fundul Ardealului. N-am avut cu cine să-i las şi n-am vrut nici s-o decepţionez pe Astrid, din moment ce-i promisesem că o să vin." Adevărul e că nimeni nu i-ar fi simţit lipsa, cu atât mai puţin Astrid, care acum priveşte peste invitaţi cu aerul aristocratic şi oarecum absent al Doamnei X din tabloul lui Sargent. "Vă înţeleg, cum să nu?!", i-am spus. "Dar ce cuminţi sunt, nişte îngeraşi de copii, să vă trăiască!" şi m-am strecurat pe cant pentru a ajunge la gazdă. În sfârşit, m-a văzut şi ea şi s-a îndreptat spre mine râzând. M-a strâns de mână c-o anumită tandreţe: "Mă bucur mult c-ai venit", apoi a adăugat insinuant: "Să nu pleci, te rog." În ultima vreme, Astrid m-a oprit la ea de câteva ori şi mi s-a dăruit cu pasiune, ca pentru a şterge din mine orice urmă a soră-sii. Între ele a fost o rivalitate pe care eu, unul, nu am înţeles-o, dar de care nu am ezitat să profit după moartea Ioanei. Ideea de a le fi avut pe ambele surori Iavorovski, "fetele fostului general", m-a excitat pentru o vreme mai mult decât m-a chinuit remuşcarea de a fi trecut de la una la alta. Dar aici vin în primul rând ca să revăd spaţiul conceput şi proiectat de Ioana. E o vilă incredibilă, cu volume generoase şi terase solare. E un loc făcut pentru a capta energiile pozitive şi a le răsfrânge asupra celor prezenţi.

I-am ridicat lui Astrid breteaua rochiei cu un gest discret. Ştiu cât ţine la reputaţia ei. Şi a familiei, bineînţeles. Bărbat-su însă nu s-a sfiit să se afişeze cu o colegă mult mai tânără, aflată la primul ei mandat în Parlamentul European. Eu însumi i-am văzut la Bruxelles, într-o dimineaţă când am ieşit de la Renaissance Hotel, grăbindu-mă spre London Brasserie. Ambii foarte înalţi, ambii în trenciuri ecru, radiau de genul acela de fericire intimă imposibil de disimulat. Poate că nici nu se sinchiseau. Aerul lor trăda frenezia unui început de relaţie matură a cărei impetuozitate topeşte orice prudenţă, chiar şi într-un oraş care colcăie de români din medii tangente, cum este Bruxelles-ul! M-am bucurat că ei nu m-au observat; ar fi fost jenant. Lui Astrid nu i-am suflat o vorbă, iar ea, de câte ori se iveşte ocazia, repetă că n-are de gând să aplece urechea la "bârfele belgiene".

Am ieşit în logia în care, la nici măcar o lună de la moartea Ioanei, o penetrasem pentru prima oară pe Astrid. Aerul serii s-a încărcat de mirosul dulceag al trandafirilor de peste drum, exact ca atunci. Mi-am aprins o ţigară. Din capătul opus se aud nişte scâncete. O văd pe Creţuleasca legănând uşor landoul; i s-au trezit tripleţii. N-am niciun chef de conversaţii acum, iar ea e obsedată de parenting şi de kilogramele cu care a rămas după naştere. M-am ascuns după leandrul uriaş. Un boy în livrea mi-a adus un pahar cu brandy şi bolul cu gheaţă.
- Doamna vă întreabă dacă nu doriţi şi-o cafea.

L-am expediat cu un gest scurt. Nu vreau nimic altceva. Şi n-o mai vreau nici pe Astrid. Nu ştiu cum s-o şterg mai repede şi neobservat de aici. Străduinţele ei erotice mă obosesc pur şi simplu. Au un gust tot mai sălciu. Urmăreşte metodic să îşi ia o revanşă, de fiecare dată simt asta: asupra Ioanei, asupra bărbatului ei, infidelul de la Bruxelles, asupra vârstei, care îi îngroaşă talia şi îi dublează bărbia...

Mă întorc în salonul uriaş. Mi se lipesc ochii de o orhidee roşie, de o senzualitate vicioasă. Nu degeaba grecii considerau că floarea asta e expresia virilităţii. Orkhis, în greacă, înseamnă testicule. Pe o canapea pe care nu o observasem în aglomeraţia de dinainte, două femei frumoase par a-şi ţine perfect de urât. Conversaţia chiar le amuză. Cea mai tânără râde atât de tare - practic, se zguduie de râs -, încât din pahar îi sar câţiva stropi de coniac care pătează albul imaculat al canapelei. Cea mai în vârstă scoate din poşetă un şerveţel cu care absoarbe coniacul, dar nu elimină complet petele, le flauşează doar cu scame fine de hârtie.
- Îmi permiteţi? le-am zis.

Mi-am scos batista, făcându-i semn boy-ului să îmi aducă un pahar cu apă. Am frecat bine locul cu batista umezită şi albul ţesăturii a fost restabilit fără cusur.
- O, iată un bărbat providenţial, a spus tânăra, întinzându-mi mâna: Alice Mihăileanu.
- Tudor Providenţialu. Am adăugat râzând: Mi-ar fi plăcut, dar mă cheamă Cernea.
- Tudor Cernea, scriitorul? V-am citit romanul... Eu sunt Magda... Scuze, îmi sună iar telefonul, a spus femeia mai matură, dar splendidă încă, ies pe terasă, e mama, presimt că va fi o convorbire mai lungă.

Când s-a întors cu spatele, rochia neagră, cu o despicătură discretă de la ceafă până în talie, i-a dezvăluit şiragul delicat al vertebrelor.

Alice mi-a făcut semn să mă aşez lângă ea:
- Şi eu v-am citit nuvelele.
- Mulţumesc. Nu v-aţi plictisit?
- De nuvele? Nu.

Simt o ezitare în vocea ei. Îi zâmbesc înţelegător.
- Mă refeream la petrecere. Eu aş pleca.

3

astrid

Îmi vine să părăsesc sindrofia, să-mi arunc pantofii, să-mi smulg ciorapii şi rochia, să mă închid în baie, să-l ascult pe Glenn Gould cântând Bach şi să plâng. L-am văzut într-un filmuleţ cum îi fredona şi-i însoţea cu gesturi ritmate una dintre fugi; contrapunct cu contrapunct. Gould era foarte tânăr atunci, dar a continuat să facă aşa până la sfârşitul vieţii, mai cu seamă când era înregistrat în studio. Murmura pur şi simplu Variaţiunile Goldberg şi le desena în aer cu propriul trup, în timp ce le cânta la pian. Şi asta, în plină maturitate. Adevărul e că nu se putea abţine. Din acest motiv a ajuns şi să deteste scena. S-ar fi expus. Relaţia lui cu pianul şi cu Bach, ardoarea aia irepresibilă i-au cerut intimitate şi, mai ales, însingurare. Ar fi produs ilaritate în public cu gemetele şi suspinele lui incontrolabile. Şi aşa inginerii de sunet se plângeau că le e tot mai greu să-i estompeze murmurele, oricât de mult i-ar fi prelucrat înregistrările. Dar cât mi-ar fi plăcut să fiu pianul lui Gould! Să cânte pe trupul meu gol - pe coastele, pe sânii şi pe coapsele mele - ca pe nişte clape. Să le atingă cu pasiune şi să vocalizeze, transpus, fiecare atingere. Să fi avut cu el relaţia devoratoare pe care el a avut-o cu pianul şi cu partiturile lui Bach... Poate ar fi spălat toată năclăiala în care mă zbat.

M-am subordonat mereu obligaţiilor sociale, m-am expus. "O prinţesă nu îşi permite să îşi abandoneze rolul predestinat." Ideea asta mi-a inculcat-o tata şi ştia el ce vorbeşte. A avut în neam cel puţin un prinţ - e drept că de origine incertă -, dar şi două aristocrate poloneze. Simt însă că resursele mele s-au epuizat. Puterea mea de acceptare, disponibilitatea de a primi noul, energia mea, până şi umorul... S-au dus. Un gol, o nemişcare în mine... care se împacă tot mai greu cu vânzoleala din afara mea. Nimic nu mă mai miră, nimic nu mă mai bucură. Nici măcar colecţiile mele, care, până mai ieri, îmi furnizau nenumărate motive de satisfacţie şi o enormă mândrie. Am acumulat toată viaţa obiecte de lux. Îmi place să strâng, să am, să tezaurizez, să pun mâna pe piese din ce în ce mai scumpe şi mai rare. Să le adun, de aş putea, pe toate! Din câte ştiu - şi am încercat să ştiu cât mai
mult -, nimeni nu are colecţii de asemenea anvergură, nici în Bucureşti, nici în România şi, probabil, nici în ţările ex-comuniste din jur. Tudor mă ironizează: "Freudian vorbind, eşti genul anal-retentiv." Bănuiesc că mai degrabă asta i-a spus Ioana despre mine decât că ar fi fost deducţia lui. Mă îndoiesc că îmi dedică atâtea gânduri şi analize. Îi lipseşte orice entuziasm pentru mine, îşi imaginează cineva că nu bag de seamă?

Cred că pasiunea de colecţionară e doar supapa prin care îmi defulez spaimele, singurătatea... tristeţile. Îmi compensez neîmplinirile, vai! - şi pe cele erotice în ultima vreme. Încerc să-mi domolesc insomniile, care se instalează odată ce ai împlinit jumătate de secol. Dacă te apuci să iei somnifere, cred că nu mai scapi niciodată de ele. Colecţiile mă relaxează totuşi, fiindcă, măcar în privinţa lor, eu deţin controlul. Mă autosatisfac; fără complexe de inferioritate, fără false pudori, fără pseudo-vinovăţii. Pe piaţa asta, cel puţin, am jucat întotdeauna cinstit. E un joc dur, masculin poate, dar cu recompensă imediată. Îţi dă şi senzaţia reconfortantă că poţi păcăli timpul. Eu fixez agenda achiziţiilor şi deadline-urile în funcţie de ţintele pe care tot eu mi le impun şi, mai ales, de dispoziţiile de moment. De altfel, mi-am dat de mult seama că e mai plăcut să te reverşi în obsesii exterioare decât să te împotmoleşti în introspecţii. O omidă obsedată de autocunoaştere nu va deveni niciodată fluture. Or, eu sunt obsedată de fluturi şi urăsc omizile. Sunt obsedată de fluturi încă din copilărie. La început, îi prindeam cu plasa sau cu borcanul:
eu îi prind în plasă,
când mama mă lasă.
eu îi prind din zbor,
însă nu-i omor...

De fapt, îi omoram. Dar, într-un septembrie neobişnuit de cald, la Sinaia, am prins un Parnassius apollo, numit popular coada-rândunicii. Magnific. Mi-l dorisem de mult. La două zile după ce l-am înfipt în insectar, a început să bată tot mai rar din aripi. Agonia lui a reverberat în mine, am resimţit-o adânc, clipă de clipă, în tot corpul. Din acel moment nu i-am mai omorât, am început să îi cumpăr gata morţi. Dar "pentru a ajunge la fluturi, a trebuit să mă împac cu vreo două-trei omizi", cum a spus Gide, iar omizile, pentru mine, au fost şi sunt aşa-zişii butterfly traders. Ca să pui mâna pe anumiţi fluturi, relaţia cu ei e inevitabilă. Mi-am făcut însă rost de fluturi rari din Amazonia şi Papua Noua Guinee, din Insulele Solomon şi Manitoba. Am ajuns la peste douăzeci şi cinci de mii de exemplare. Am şi două perechi de Ornithoptera allotei, cel mai preţios fluture de pe Terra. Şi cel mai căutat. Sunt preşedinta asociaţiei lepidopterologice din Balcani.

Acum se fac afaceri cu fluturi vii, pe care îi eliberezi în roiuri la evenimentele fericite, la nunţi mai ales. Sunt preferaţi cei integral albi. Miilor de coada-rândunicii şi de Aporia crataegi - alt fluture alb, care n-a primit încă o denumire populară -, li se dă deodată drumul din captivitate. Ei se aşază pe rochia albă, decorată la rândul ei cu fluturi diafani din organza, ori zboară în jurul miresei bătând din aripi, ca şi cum ar urma să o ridice la cer, să o poarte în aer pe deasupra nuntaşilor, ca pe un înger neprihănit. În fine, n-am văzut, am citit undeva. Sincer, mi se pare penibil, deşi o asemenea imagine n-ar da rău într-un clip publicitar. De ce însă îi prefer eu pe cei trecuţi în captivitatea eternă a morţii? Fiindcă îmi relevă brutal întreaga lor frumuseţe? Fiindcă îmi satisfac nevoia de ordine şi control? Câte fiinţe vii poţi regăsi de fiecare dată exact în postura în care le-ai lăsat ultima oară? Numai colecţiile, captând momentul, încremenesc timpul şi îl aduc în subordinea şi la totala discreţie a colecţionarului.

În liceu am început să colecţionez eşarfe Hermès şi hărţi vechi, cele mai multe primite de la tata, în facultate, bijuterii cu pietre, în special camee, iar când am intrat în presă am adăugat sculpturile primitive, tablourile şi orhideele. Mi-am transformat viaţa într-un cabinet de curiozităţi. Dar cum sunt foarte bine organizată, nu e nicio disonanţă şi, cred eu, niciun exces. Am un spaţiu destinat fluturilor, salonul meu de cafea, unde se află cele mai preţioase exemplare, restul insectarelor aflându-se în nişte sertare special concepute. Eşarfele şi bijuteriile le port din când în când, hărţile sunt expuse în birourile mele, iar sculpturile primitive, într-un mic muzeu pe care l-am făcut în mansardă. Muzeul e decorul unui talk-show pe care îl ţin de mai bine de zece ani. Am refuzat să-mi fac emisiunea într-un studio de televiziune. Podul cu măşti e, pentru mine, o încăpere ritualică, dominată de siluetele sculptate în esenţe rare şi întunecate de lemn preţios; ca nişte strămoşi care au trăit mai multe vieţi şi, prin simpla lor prezenţă acolo, te obligă la sinceritate totală. De fapt, măştile funcţionează ca nişte revelatoare de caractere. Dezvăluirea corespondenţelor dintre ele şi invitaţi este meritul cameramanului meu, care intuieşte perfect momentul în care să comute imaginea de pe invitat pe mască: exact când masca se poate substitui perfect intervievatului şi când, acoperindu-l, nu face decât să-i dezvăluie partea cea mai ascunsă. Unii invitaţi chiar îmi spun, la sfârşit, că podul meu e un spaţiu privilegiat, cu anumite vibraţii care îi predispun la confesiuni.

Dar cel mai mult îmi place să colecţionez oameni. Caractere. Stiluri de a fi. Un clasor viu al manierelor contemporane, prin reprezentanţi de elită. Unde i-a aşezat viaţa, unde s-au străduit ei să ajungă ori, dimpotrivă, unde s-au lăsat târâţi de tsunamiuri care le-au devastat existenţele. Cum s-au îngropat de vii în ruinele propriilor iluzii şi fantezii. Cum s-au luptat cu propriile dorinţe şi slăbiciuni şi cum acestea şi-au luat întotdeauna revanşa. Şi, mai ales, îmi place să-i aduc alături şi să-i observ: genii, rataţi, miliardari, declasaţi, alienaţi, depravaţi până-n măduvioare (ah, "adevăraţii Arnoteni", perlele negre ale colecţiei mele!).

Din capul scării mai panoramez o dată cele mai sofisticate coafuri din Bucureşti şi cele mai scumpe toalete. Sentimentul ăsta de desubstanţializare a lumii... Aerul ei... tot mai ireal, mai fantomatic, mai extravagant... Cobor treptele pentru încă un tur al invitaţilor. Bruiate de urletele tripleţilor şi de muzică, frânturi de conversaţii îmi ajung la ureche, parcă aş citi pietre funerare de pe care s-au luat părţi întregi din inscripţii:
"Escrocheria cu generalii americani din Kabul face victime şi la noi, e vorba de sute de mii de euro..."
"dar cine spune, dragă, că feisbucul e democratic? E tiranie curată!"
"nu mai rezistă până la alegeri, va fi un miting uriaş... Îi spulberă..."
"da, vrăji, dom'le, am auzit şi eu, cică-i punea în mâncare sânge menstrual..."
"cură de dezintoxicare. Xanaxul începuse să-i crească anxietatea. Lua şi câte trei grame pe zi. Enorm, îţi dai seama..."
"era lângă directorul France-Presse, am văzut-o eu în lounge, la Amsterdam."
"două mii de euro m-a costat şi uite ce mi-a făcut! Nas de porc, zice să am răbdare, poate se mai dezumflă..."
"Maurice Nègre, iubitul Mariei Tănase, era spion..."
"normal că şi-a plagiat-o! Ce, credeai că şi-a luat doctoratul pe bune?"
"cum, a plecat şi de la Euronews? Aha! N-a fost şi director la Money Channel?"
"pe Suzanne au pictat-o toţi: ea e femeia care se spală la lighean... da, incest, aşa se spune, nu ştiu dacă incest, oricum un duo infernal..."

Baliverne acoperite de poleială. Îl caut pe Tudor. Iar a dispărut. Ultima dată când l-am văzut era pe canapea cu mezzosoprana şi cu noua mea angajată, o fată care promite; o urmăresc cu atenţie, simt că are potenţial. Ce straniu! Ele două, împreună, şi Tudor mâncându-le din priviri.
- Sunteţi superbă ca întotdeauna, aud.
- Mulţumesc, Excelenţă, plecaţi deja? Aşa repede?
- Da, vă aştept marţi la ceai?
- Evident, nu aş rata pentru nimic în lume o asemenea întâlnire.

Vată pe băţ, vedeta zilei. Zahăr toxic, expandat în forme şi culori fanteziste. J'en ai assez.^[iii]

---

[i] "Sunt frumoase trenuleţele pe care le facem la petreceri, nu‑i aşa? Sunt cele mai frumoase din lume, pentru că nu duc nicăieri" (replică a protagonistului Jep Gambardella din La grande bellezza, film al lui Paolo Sorrentino din 2013). (N. red.)

[ii] "Prin cameră femeile se învârt de colo până colo / Pălăvrăgind despre Michelangelo" (versuri din poemul Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, traducere de Mircea Ivănescu, în T.S. Eliot, Opere poetice 1909-1962 (ediţie bilingvă), Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011, pp. 46-55). (N. red.)

[iii] "M‑am săturat" (fr.). (N. red.)