Cu mâinile legate

 

Adrian Onciu
Cu mâinile legate
Editura Trei, 2018



***
Fragment în avanpremieră

Prolog

Dacă mi-ar fi spus cineva acum trei luni că, într-o după-amiază plăcută de toamnă, o să fiu pe bancheta din spate a unei maşini de Poliţie, speriat şi cu cătuşe la mâini, aş fi râs ca la o glumă bună. Doar că acum nu-mi venea deloc să râd, mai degrabă să-mi plâng de milă. Eram într-o situaţie de-a dreptul disperată. Culmea este că, în ciuda a ceea ce ştiam că se întâmplase, mă chinuia un puternic sentiment de vinovăţie. Şi îmi dădeam seama că sentimentul se va accentua, inevitabil. Oricât m-aş fi învârtit în jurul cozii, oricât aş fi pretins că, de fapt, fusesem victima unei înscenări, cătuşele reci din oţel cromat mă aduceau repede la realitate. Ele spuneau un singur lucru: că greşisem şi trebuia să plătesc!

Îmi era ciudă. Alţii ar fi protestat, s-ar fi dat cu capul de pereţi, şi-ar fi smuls părul, ar fi făcut un întreg circ. Însă eu preferasem să mă comport suspect. Suspect de calm, ceea ce nu mă caracteriza. Deşi nu-mi plăcea să recunosc, acel stupid sentiment de vinovăţie mi-ar fi putut fi fatal. Aproape că-l înţelegeam pe Rusu. Zece din unsprezece procurori ar fi procedat la fel. Cât despre judecător, ce să-i reproşez? Că nu manifestase suficientă empatie pentru un tip fără cazier? Că nu fusese acolo, să vadă cu ochii lui ce se întâmplase? Bullshit!

Mă dărâma gândul că îi dezamăgisem cumplit pe Mihai şi pe Daria. Prietenii, rudele, vecinii, foştii colegi, cunoştinţele de pe Facebook, duşmanii aflaseră cu toţii că eram un soi de monstru. Cei din urmă aşteptaseră evenimentul ca pe o confirmare a propriului instinct sau a unui sumbru presentiment. Stătuseră la pândă şi, iată, momentul venise. Răbdarea le fusese răsplătită cu vârf şi îndesat. Odată şi odată trebuia să iasă la iveală adevărata mea faţă. Alta decât cea de bărbat deseori antipatic şi pus pe harţă. Ceilalţi, prietenii sau indiferenţii, îşi ziseseră probabil că pe lumea asta trăiau mulţi psihopaţi şi că, într-adevăr, aparenţele înşelau.

De când începuse nebunia, uneori eram resemnat, îmi doream să mor, alteori îmi venea să urlu de nervi şi de neputinţă. Presiunea enormă, ochii care mă priveau în felul ăla acuzator, nu făcuseră decât să adâncească depresia. Crezusem că ultimele zile vor fi şi cele din urmă. Supravieţuisem printr-un miracol. Şi coşmarul de-abia începea, conştientizam asta. Ca să scap de el, aveam o singură cale: să-mi demonstrez nevinovăţia. Altfel, mai devreme sau mai târziu, aveam să cedez. Definitiv.

Maşina a oprit din nou în traficul infernal al Capitalei. Eram atât de absent, încât cu greu îmi dădeam seama unde mă aflu. De pe scaunul din dreapta şoferului, comisarul Manolache mă privea discret în oglindă. Parcă s-ar fi temut să nu fac vreo prostie, să-l lovesc pe colegul lui, să-l strâng de gât pe şofer şi să sar din mers, înainte ca maşina să oprească într-un stâlp de pe marginea străzii. Fix ca în filmele americane de duzină. Doar că aptitudinile mele fizice ar fi putut, în condiţiile alea, să mă ajute cel mult să încasez doi pumni în plină figură. Departe de mine cel mai mic gând să evadez.

Comisarul a răspuns la telefon. I-a anunţat pe colegii de la arestul Poliţiei c-o să ajungem în 10-15 minute. O să fie circ la televizor, ca de obicei când presa avea subiecte-bombă. Însă începusem să mă obişnuiesc. Eram pe jumătate vaccinat, găsisem antidotul, deşi era ultimul lucru pentru care să-mi fac probleme. Mă aşteptau situaţii infinit mai dure. Dacă nu voi fi pregătit, voi ceda foarte repede. Puşcăriile româneşti puteau fi iadul pe Pământ.

Pe lângă noi a trecut în viteză o Salvare cu sirenele pornite. Mă uitam cu coada ochiului la Ifrim, părea relaxat. Butona pe mobil, dădea impresia că are tot timpul din lume. Aerul său degajat, plictisit, făcea parte din războiul psihologic. Războiul nervilor, care pe care.

Maşina Poliţiei înainta încet, în coloană. Au depăşit-o doi ciclişti angrenaţi într-o cursă de curierat. Altădată i-aş fi invidiat, din postura de şofer prins în ambuteiaj; acum îmi erau indiferenţi. Cu cât ajungeam mai târziu, cu atât mai bine. În fond, unde ne grăbeam?

Am intrat în curtea Poliţiei pe poarta metalică grea, care culisa zgomotos pe roţile ruginite. O văzusem pe YouTube, imaginea ei mă bântuise în ultimele nopţi. După cum mă aşteptam, am avut parte de o primire rezervată VIP-urilor. În timp ce maşina oprea în faţa porţii, fotoreporterii şi cameramanii s-au repezit să prindă măcar un cadru cu vedeta arestului preventiv. Încercam să mă stăpânesc, să fiu calm. În alte condiţii, le-aş fi spus vreo două, le-aş fi tras şi câteva şuturi. Aveam multe de reglat cu şacalii care îmi săriseră la gât. Vânatul căzuse, fusese doborât, acum nimic nu-i mai putea opri. La câte aberaţii scriseseră despre familia Zaharia, nu era de mirare că mi se urcase sângele la cap. Deocamdată, am ridicat doar mâinile încătuşate şi le-am arătat degetul mijlociu. În timp ce poarta se închidea în urma noastră, inspectorul Ifrim m-a ajutat să cobor protejându-mi capul, grijuliu. Fotoreporterii se căţăraseră pe gard să mă pozeze. Povestea mea făcea toţi banii, ridicase ratingurile până la cer, devenisem subiectul must have al oricărei emisiuni de dezbatere. Jurnalele de ştiri începeau şi se terminau cu mine. Dacă mă putea consola cu ceva, devenisem aproape la fel de popular ca Simona Halep.

Ajunşi în mediul lor, poliţiştii râdeau la bancul porcos al inspectorului Ifrim. Un gardian mi-a verificat lucrurile personale: ceasul, verigheta, ţigările, bricheta, portofelul cu acte, carduri şi bani. A urmat amprentarea, apoi mi-au luat şireturile şi cureaua. Mi-au comunicat programul, orele de deşteptare şi de stingere, orele de masă, ce aveam voie să fac şi ce nu, câte vizite şi pachete puteam primi. Poliţistul care mă preluase să mă conducă în celulă nu fusese nici amabil, dar nici măgar. Ca toată lumea, aflase multe despre mine. Şi, dacă m-ar fi înjurat, n-aş fi avut replică, la ce portret îmi făcuse presa.

Voi sta o perioadă într-o cameră cu patru paturi suprapuse câte două. De cum am intrat, am remarcat duşul şi veceul pe dreapta. Mirosurile de clor şi de aer închis m-au izbit încă din uşă. De asta mă temusem cel mai tare, de primul impact. Colegii de garsonieră par nişte simpatici: doi găinari, hoţi de buzunare, recidivişti a enşpea oară, plus un contrabandist de ţigări. După tatuajele pe care le afişau, cu siguranţă nu urma să discut cu ei despre Pescăruşul lui Cehov. Găinarii par încântaţi să mă vadă, îmi zâmbesc de parcă vor să le dau un autograf. În schimb, contrabandistul, un tip musculos şi foarte grav, este mai reţinut, cu el s-ar putea să am mici probleme.

Mă aştept să nu pot închide ochii în primele nopţi. Trebuie să fiu tare, trebuie să rezist. Daria şi Mihai mă vor ţine în viaţă. Încă sper. Singura mea şansă este să am în continuare încredere. Şi să lupt până la capăt.

1

Bucureşti, cu 12 săptămâni înainte

Ajung cu întârziere în platoul televiziunii şi îl simt pe Marius, producătorul, cum îmi aruncă săgeţi. Scuzele cu traficul nu mai ţin, le-am tot folosit. Anca, roşcata de la make-up, mă preia din zbor în cabina de machiaj, înainte să ţipe Marius. Sunt probleme cu aerul condiţionat, unde dracu-i meşterul ăla? răcneşte producătorul, cu mobilul la ureche. După cinci minute, mă sună plin de nervi. Comut pe speaker.
- Hai, Dragoş, ne mişcăm şi noi mai cu talent?
- Imediat, şefu'... Gata, ultimul retuş.

Îi fac cu ochiul Ancăi, care îmi zâmbeşte în timp ce mă dă cu fond de ten. E o puştoaică de 21 de ani, învaţă din mers tainele meseriei şi tind să cred că alte calităţi au recomandat-o atunci când şi-a luat postul în primire. Altfel, i-aş fi recunoscător dacă după machiaj nu aş arăta ca un zombi.

Îi mulţumesc, îmi pun costumul de scenă şi ajung, în sfârşit, în platou. Sunetistul Nick face probe de microfon; le strâng mâna invitaţilor, iar pe colega de la UNATC, Cornelia, o îmbrăţişez. Schimbăm două vorbe, de complezenţă. Nu ne văzuserăm de ani buni, ea divorţase recent şi rămăsese cu doi copii. O întreb dacă să-mi pară rău sau nu. Îmi şopteşte că se simte uşurată, a scăpat de-o mare pacoste.

Regizorul de platou ne anunţă că mai avem 30 de secunde. De data asta era o emisiune înregistrată, mă aşteptam să am mai puţin trac. Ar fi trebuit să filmăm a doua zi, seara, în direct, însă, din motive care îmi scăpau, mă chemaseră inopinat la sediul televiziunii.

Pe monitorul de control începe să ruleze genericul, pe fundalul muzical live al trupei din platou. Dansez în ritm împreună cu asistenta Iulia. Îl aud în cască pe regizor, trag aer în piept.
- ...  şi 3, 2, 1, intrăm!
- Bună seara, doamnelor şi domnilor, şi bine aţi revenit la emisiunea-concurs Roata Norocului, numai aici, la VIP TV!

Timp de 90 de minute, încerc să fiu agreabil, mă rog, cât îmi permite textul citit de pe prompter. E un format de show pentru publicul larg, fără pretenţia de a revoluţiona divertismentul. Dintre cunoscuţii mei, nu se uită niciunul la Roata Norocului. De fapt, mulţi chiar au renunţat la televizor. Dacă vor să vadă vreo emisiune, oricare, o găsesc lesne pe internet. Cât despre mine, încerc din răsputeri să nu arăt publicului cât de tare mă dau în vânt după show-ul de la VIP TV în care am calitatea de gazdă.

Pentru un tânăr actor din Bucureşti, fără un contract pe termen lung cu vreun teatru, colaborarea cu un post de televiziune naţional e mai mult decât onorabilă. De fapt, simţeam că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Jobul mi-a oferit notorietate şi o satisfacţie materială greu de atins în breasla actorilor. Aşa că, indiferent de propria părere legată de Roata Norocului, când m-au sunat în urmă cu trei ani să dau o probă, m-a încântat ideea că aş putea să semnez contractul. În fond, câţi actori ajung să joace doar rolurile la care visează? Mulţi zic mersi şi pentru o simplă figuraţie într-o reclamă ieftină. Aşa că nu am motive să mă plâng. Iar Daria m-a liniştit atunci, în felul ei. Mi-a promis, ironic, că, oricât de slab ar fi show-ul, îl va urmări cu atenţie, duminică de duminică.

Răsuflu uşurat când pe ecran se derulează genericul de final. Invitaţii s-au mobilizat peste aşteptări - au glumit, au râs, s-au ciondănit amical, iar Cornelia chiar a câştigat şi ceva bănuţi de buzunar. Înainte să plece, mă invită la o cafea. Cu regret, îi spun că rămâne pe altădată, urmează şedinţa de analiză cu cei din staff. Fusese ultima ediţie a sezonului şi, ca de obicei, se trăgea linie şi se luau decizii: ce schimbăm, ce aducem nou în sezonul viitor, cum putem creşte ratingul, ce invitaţi-vedetă avem pe listă.

În afară de regizor, directorul de imagine şi producătorul show-ului, la analiză participa şi directoarea de programe, Sanda Lupu. De ea depindea cam tot ce mişca în televiziune. Sanda avea ultimul cuvânt în legătură cu orice emisiune nouă sau cu orice actor. Era deplin conştientă de puterea ei, pentru că la nivel naţional doar trei directori de programe contau cu adevărat. Trei posturi de televiziune încasau crema bugetelor de publicitate. Iar câştigurile din publicitate, vitale, influenţau în mod direct bugetele emisiunilor. De obicei, cu cât un program TV costa mai mult, cu atât cei implicaţi câştigau mai bine. Cu o singură condiţie: să aibă rating!

În ultimele trei săptămâni primiserăm semnale îngrijorătoare. Din păcate, după şase sezoane se întâmplase inevitabilul: publicul se cam săturase de Roata Norocului, iar asta se vedea clar în rapoartele de monitorizare a audienţei şi, implicit, în încasările din publicitate. Şedinţa începuse într-o atmosferă grea, încordată. Marius îmi împinge în faţă două foi cu cifre pe care le ştiam în mare. În ciuda antipatiei reciproce dintre noi, şi el avea de pierdut dacă treburile mergeau prost. Îi înţeleg cu greu expresia de satisfacţie de pe chip.

Mă priveşte lung şi lansează primul avertisment.
- Dragoş, ceva nu merge la show-ul ăsta...

Primesc lovitura cu graţie. Îi zâmbesc strâmb.
- Începem să pierdem bani, îmi explică el pe acelaşi ton sobru, ca unui tip picat din Lună. Costurile depăşesc încasările.

Colegii întorceau foile pe toate părţile, încercând să pătrundă dincolo de cifre. Se căuta un ţap ispăşitor, iar cel mai la îndemână era nimeni altul decât gazda emisiunii. Directoarea Sanda îmi cerea un punct de vedere, fie şi formal. O vedeam cum se foieşte. Simţeam că decizia fusese luată, doar că din procesul-verbal lipsea mea culpa.

Şi îmi sare ţandăra.
- Vrei să spui că oamenii nu se mai uită la Roata Norocului pentru că le-am devenit brusc antipatic?!
- Uite ce-i, n-am chef să ne certăm...

Că tot pornise balul, m-am gândit să le zic ce aveam pe suflet. Mi se părea incorect să plătesc doar eu oalele sparte.
- Dacă e să-mi reproşez ceva, Sanda, este că nu am reuşit să vă conving să schimbaţi la timp unele lucruri.

Directoarea mă priveşte de sus, aparent surprinsă.
- La ce te referi? m-a întrebat, cu ochii în telefonul mobil.
- Scriptul e foarte prost... Citesc de pe prompter numai tâmpenii. V-am rugat să mă lăsaţi să-mi scriu singur textul.
- Ai impresia că eşti mai talentat decât scenaristul nostru? rânjeşte Marius.
- Cu siguranţă! Punctul doi: formatul emisiunii este depăşit. La orice propunere de îmbunătăţire v-aţi făcut că plouă, stimaţi colegi.

Sanda, mirată, îşi ridică ochii din telefon.
- Ce propuneri?!
- Îţi spune Marius. Credeam că ţi le-a comunicat. Punctul trei: aţi ales invitaţii de capul vostru. Sugestiile mele au fost catalogate drept stupide.

Directoarea este surprinsă.
- Ce sugestii, Marius?!
- Ei... Prostii! A descoperit Dragoş roata în televiziune, îţi dai seama.

Arogantul şi deşteptul pământului ar fi meritat un pumn în plină figură. Reuşise să mă scoată din pepeni. Am încercat să mă abţin.
- Punctul patru: totul a mers bine până aţi luat decizia înţeleaptă de a programa emisiunea duminică seara, la concurenţă cu cel mai tare show. Ăla costă de douăzeci de ori mai mult decât Roata Norocului şi are un rating de patru ori mai mare. Ce vreţi de la mine, în condiţiile astea? Cum să mă lupt cu ei? Să-mi dau jos chiloţii, în direct?! Dacă nu investiţi, dacă vă doare-n cot de propunerile mele, dacă rămâneţi încremeniţi în aceleaşi proiecte prăfuite, cum să iasă altceva decât un mare fâs?!

Mă încinsesem şi explodasem. Aşteptam demult momentul, avea şi răbdarea mea o limită. Sanda îşi pusese mobilul deoparte şi îl ţintuia cu privirea pe Marius. Părea şocată că le-o spusesem atât de direct. Cine mă credeam? În fond, eram un biet actoraş, nu-i aşa?
- Din păcate, Dragoş, ne oprim aici cu Roata Norocului. Emisiunea iese din grilă. Astăzi am înregistrat ultima ediţie, spune ea cu falsă părere de rău. Primesc un SMS. E de la Daria: Să nu întârzii, te rog. Avem o surpriză! Orice surpriză îmi pregătise soţia, eu aveam una şi mai mare.

Producătorul ţinea morţiş să plătească nişte poliţe.
- Iar dacă te dai aşa deştept, lasă-te de meserie, prietene, că oricum nu ţi se potriveşte... Fă-te producător, da?

Calm, întind mâna, iau de pe masă paharul plin cu apă, beau o gură şi îi arunc restul în ochi lui Marius. Rămâne o clipă interzis, apoi sare ca ars, să mă lovească. Reuşesc să mă feresc, îi trag un pumn zdravăn, însă al doilea ratează ţinta, înainte ca regizorul să ne despartă. Figura îngrozită a directoarei face toţi banii. Se temea, probabil, să nu-i cârpesc şi ei vreo palmă.

Ies din sala de şedinţe sub o ploaie de înjurături. Marius îmi zbiera, printre altele, că mă dă pe mâna Poliţiei şi n-o să mai pup în veci un job în televiziune. Avea falca umflată, îl puteam înţelege. Colegii îl ţineau de mâini să se calmeze, însă zbaterea lui de pit bull turbat părea forţată. Dorinţa de a-şi lua revanşa fusese inhibată de teama că şi-ar agrava, inutil, situaţia. Ştia că avea şanse infime să mă atingă.

În parcarea din spatele clădirii văd că am pană, roata din stânga-spate se dezumflase. Ghinion. Dacă n-aş fi coborât rapid cu liftul, aş fi zis că la mijloc era răzbunarea tâmpitului de Marius. Îmi aprind ţigara, îmi suflec mânecile şi iau cricul din portbagaj. Asta e, o terminasem cu VIP TV, dar măcar mă răcorisem. Pur şi simplu mă scoseseră din sărite aroganţa şi tupeul lor, pe lângă faptul că mă dăduseră afară. Eram conştient că alţii în situaţia mea ar fi înghiţit în sec, le-ar fi dat dreptate şi şi-ar fi cerut scuze că ratingul o luase la vale, asumându-şi mare parte din vină, în speranţa că directoarea Sanda Lupu, în mărinimia ei, le va oferi o nouă şansă.

Mă aşteptam ca incidentul să aibă urmări. Ameninţările lui Marius aveau un oarecare temei, se bazau pe solidaritatea de breaslă. Producătorii TV, puţini câţi erau, se cunoşteau bine între ei. Şi chiar dacă nu se iubeau, puteau să mă facă să regret gestul. Nimeni nu avea nevoie, în propria curte, de un prezentator bătăuş. Iar dacă povestea ajungea cumva în ziarele de scandal, atunci cariera mea în televiziune se termina la fel de abrupt cum începuse.

Înainte să strâng ultimul şurub, îmi scot altă ţigară, sprijinit de capota maşinii. De nicăieri, apare un cerşetor care mă sperie.
- Ce faci, şefu'? Te ştiu de la televizor... Ai doi lei de-o pâine?

La întrebarea asta, de obicei rămân fără reacţie. Bărbatul insistă.
- Măcar o ţigară... N-am fumat de trei zile, să mor dacă te mint.

Continui cu roata de rezervă, strâng şurubul şi arunc cricul în portbagaj, împreună cu cauciucul spart. Îi resping apelul Dariei. Când dau să plec, omul face o ultimă încercare.
- Speak English? Deutsch?

Reuşeşte să mă amuze. Găsesc o bancnotă de un leu şi i-o întind. O ia şi o studiază în zare, ca şi cum ar fi bănuit că-i falsă. Pornesc motorul şi îl aud ca prin vis:
- Un leu?! Thank you, sir! Gura mă-tii de calic care eşti!

Mi-a plăcut. După o zi ca asta, m-a făcut să zâmbesc. Îl văd prin oglinda retrovizoare, îşi aprinde o ţigară, trage cu sete şi suflă rotocoale de fum. Totuşi, viaţa e frumoasă!

De la sediul televiziunii până acasă, în Voluntari, ajung de obicei în cel mult 20 de minute. Mi-era greu să-mi scot din cap întâmplarea din timpul şedinţei şi, mai ales, posibilele urmări. Însă până la consecinţe aveam o certitudine: aventura mea la Roata Norocului tocmai se încheiase spectaculos, cu un pumn în plină figură. Trebuia să recunosc, m-am simţit atât de bine când l-am pocnit pe Marius! Omul o meritase, adunasem prea multă frustrare în ultimii ani. Iar eu n-am fost nici pe departe primul actor care să se plângă de comportamentul individului. Din punctul ăsta de vedere, aveam puţine regrete. Colegii mă vor felicita.

Priveam în urmă fără mânie la perioada mea de glorie. Lumea începuse să mă recunoască pe stradă, să mă salute cu simpatie. În plus, cumpărasem casa din Voluntari, fusesem cu familia în concedii relativ exotice, ne permiseserăm mici extravaganţe. Până la şedinţa de astăzi, conştientizasem foarte puţin faptul că, la un moment dat, aş putea rămâne fără job. Cât lucrurile au mers bine şi am fost, cumva, pe creasta valului, trăisem cu senzaţia că totul va dura o veşnicie. Însă iată că am căzut pe neaşteptate de acolo, din vârf, iar acum existau şanse mari să mă doară mai tare decât aş fi crezut. Şi să-mi revin foarte greu. Sau deloc. Deschid porţile cu telecomanda şi, în timp ce bag maşina în curte, încerc să-mi imaginez cum o să decurgă discuţia cu Daria şi ce o să-i spun lui Mihai. Îi dezamăgisem de puţine ori.

În living - surpriză! Daria face o poză cu mobilul în timp ce eu mă uit lung la tortul de pe masă, pe care ard două lumânări cu numărul 80. Lângă tort, şampanie şi pahare. Mihai se amuză de figura mea tâmpă, fără reacţie. Sar amândoi pe mine şi mă strâng în braţe.
- Felicitări, Dragoş! Şi la cât mai multe emisiuni de succes!

Mă sărută scurt. Daria se ţinuse de promisiune şi urmărise fiecare ediţie. Cu cea de azi, se adunaseră optzeci în ultimii trei ani. Le ţinuse evidenţa într-un carneţel. Motiv de sărbătoare, nu-i aşa? Doar că, oricât aş fi încercat să-mi exprim bucuria, degajam doar nelinişte, supărare şi îngrijorare.
- Ce-i cu tine?! S-a întâmplat ceva?

Cad moale pe fotoliu, deschid şampania cu zgomot şi torn în pahare.
- Dragoş?!
- Mulţi ani! îi urez, cu un zâmbet chinuit.

Încerc să amân momentul. Ciocnim şi bem. Ea doar o gură, eu până la fund. Mihai abia aştepta să primească dulcele preferat, tortul cu cremă de nuci şi frişcă.
- Mama, vreau tort.

Daria îi dă o felie, în timp ce eu îmi torn încă un pahar de şampanie, înainte de a-i spune vestea cea mare.
- Azi am avut două ghinioane... Cu care vrei să încep?

Tonul meu nu prevestea nimic bun, aşa că Daria îl duce pe Mihai în camera lui, să-şi termine prăjitura. Când revine, eu deja sunt la al treilea pahar.
- Zi-mi despre ghinionul mare, mă îndeamnă Daria.

Îi povestesc cât pot de calm. Mă ajută mult băutura. Aş vrea să ies să fumez, dar întâi trebuie să-i spun tot. Pe măsură ce află, mă simt din ce în ce mai mic. Daria era total împotriva violenţei. De când ne căsătoriserăm, aflase despre două mici încăierări, ca între bărbaţi, niciuna cu consecinţe grave. De fiecare dată mă muştruluise zdravăn. Ştia că în anumite situaţii puteam fi foarte arţăgos şi încerca să mă tempereze.

Acum părea dărâmată. Vestea o întorsese pe dos, abia scosese două vorbe, deşi în împrejurări similare cu greu o puteam opri. Îi dăduseră lacrimile şi chestia asta mă doboară, aşa că mă apropii şi dau s-o îmbrăţişez.
- Lasă, ne descurcăm noi...

M-aş fi aşteptat ca încurajările să vină din partea ei. O sprijin, luând-o pe după umeri, dar ea mă respinge.
- Cum ne descurcăm, Dragoş?! Avem de plătit rata la casă. Îl avem pe Mihai... Cum, îmi spui?
- Câteva luni, până îmi găsesc ceva, ne ajung banii de la Roata Norocului... Ultimele patru ediţii.
- Tu glumeşti?! Să zici mersi dacă tipu' ăla nu-ţi face plângere la Poliţie.
- Ce legătură are una cu alta? Am un contract, Daria...
- Şi în contract scrie că poţi să-i baţi, să-i insulţi şi pe urmă să-ţi dea banii, nu-i aşa?! Eşti copil!

Trebuie să fumez, discuţia începuse să-mi dea dureri de cap. O las pe Daria plânsă, cu felia de tort neîncepută, îmi iau ţigările şi bricheta şi mă retrag pe terasă. Are dreptate, e posibil să rămânem fără banii ăia. Iar ca să-i dau în judecată, în afara onorariului pentru avocat, exista o probabilitate destul de ridicată de a pierde procesul şi aş putea fi obligat să le plătesc şi daune. De-abia acum realizam în ce rahat intrasem.

Şampania m-a ameţit cât să adâncească şi mai tare rana. Mă consolez că mâine, după un somn bun, o să privesc dezastrul cu alţi ochi. Dau să intru în casă, dar mă ciocnesc de Daria. Simte nevoia unor explicaţii suplimentare şi asta mă enervează. Cred că am încasat suficiente lovituri pentru o singură zi.
- Şi acum, ce urmează? mă întreabă senină, în timp ce-şi trage scaunul.

Pare să fi depăşit prima undă de şoc.
- Nu ştiu... Încerc la alte televiziuni.
- Tu auzi ce vorbeşti?! Ce televiziune te mai angajează după scandalul ăsta? M-ar mira să te primească şi la Godot... Ţi s-a dus buhul de recalcitrant, de bătăuş, de om care face probleme pe unde ajunge.
- Zău?! Chiar aşa?
- Ţi-ai găsit momentul să fii ironic. Degeaba ai talent cu carul, dacă te porţi ca un derbedeu.
- Tu n-ai fost acolo, Daria... Îi cunoşti prea puţin pe cretinii de la VIP TV. Ne tratează ca pe ultimii papagali.
- Crezi că are importanţă dacă-ţi dau dreptate? Vrei să schimbi tu lumea? Ştii bine, aşa merg treburile în showbiz. N-a fost ca şi cum ai fi vreun novice. Dacă iubeşti meseria asta, atunci acceptă-i regulile. Dacă nu, du-te şi dă cu mătura la teatru... Sunt convinsă că acolo n-o să te mai supere nimeni.
- Mda, bine... Fii sigură că nu mi-e ruşine să dau cu mătura, dacă-i nevoie.
- Dragoş, în meseria ta, alţii fac regulile. Pricepe odată! Bun, pot înţelege, te-ai răcorit, aveai o chestie personală cu Marius. Dar tocmai în public ţi-ai găsit, în sediul televiziunii, de faţă cu directoarea şi colegii lui?!
- Ai dreptate. Am greşit.
- Doar atât?! Sunt foarte curioasă cum o să ne descurcăm.
- O să-mi găsesc ceva. Orice... Dacă e nevoie, renunţ la actorie, bine?

Mă ridic rapid, intru în casă fără să-i aştept replica. În momentul ăsta, continuarea discuţiei ar agrava lucrurile. Ar isca un scandal domestic de care vreau să mă lipsesc.

Când trec prin bucătărie, Dariei îi sună mobilul. Era Vanda Roca, mama lui Tudor, băieţelul cu care Daria făcea meditaţii la engleză. Îi dau telefonul şi mă trimite să deschid poarta. Băiatul era cu un an mai mare decât Mihai şi se împrieteniseră de când Tudor începuse să vină la noi la meditaţii. Părinţii lui o găsiseră pe Daria printr-o recomandare, iar aranjamentul le convenea şi pentru că locuiau foarte aproape, tot în Voluntari.

O salut pe Vanda, după ce îşi ia rămas bun de la Tudor şi îi urează spor la treabă. Femeia urcă sprintenă într-un BMW X6 negru şi îmi face semn cu mâna înainte de-a pleca. Abia reuşesc să schiţez un gest, atât de dărâmat sunt.

În timp ce Daria îşi începe ora de engleză cu Tudor, îl rog pe Mihai să nu-i deranjeze şi mă retrag în biroul de la etaj. Pe site-ul OLX.ro găsesc sute de locuri de muncă. Le exclud din start pe cele legate de actorie, puţine la număr, foarte prost plătite şi cu minime cerinţe de experienţă sau talent. Până mă lămuresc dacă mai am vreun viitor în televiziune, ar fi bine să mă gândesc la variante. M-ar tenta, măcar temporar, să fac taximetrie la Uber, însă Golful nostru prăfuit nu se încadrează în exigenţele firmei. Joburile de instalator, electrician, zidar sau alt gen de meseriaş sunt şi ele excluse. Iar să muncesc în străinătate am urât dintotdeauna. Mai exact, am urât din momentul în care un foarte tânăr actor, bun prieten, altfel tonic şi pozitiv, a plecat disperat în Germania, pentru că nu-şi găsise un rost în ţară. Acolo, în scurt timp, s-a produs tragedia. Într-o clipă de depresie, s-a aruncat sub roţile trenului. Câteva zile am încercat să-mi dau seama ce i s-a întâmplat. Ce a fost în mintea lui Cornel? Cât de dureros trebuie să fi trăit sentimentul inutilităţii, al eşecului profesional? Cornel iubise teatrul, iubise nespus actoria. Îl măcinase încontinuu faptul că, sub presiunea constrângerilor materiale, acceptase orice, acceptase să joace în Bucureşti roluri minore, insignifiante, mult sub talentul său, să alerge tot timpul după puţinii bani de supravieţuire. Într-un cuvânt, se simţise umilit. La o bere, îmi povestise cu mult umor, dar şi cu amărăciune, cum încercase să intre prin concurs la două teatre de stat din Capitală, unde jocurile fuseseră deja făcute. Ieşise de la interviuri plin de furie. Sentiment pe care îl trăisem şi eu, cu ani în urmă. Lui îi plăcuse în mod special scena, contactul direct cu publicul. Televiziunea şi filmul îl atrăseseră doar din perspectiva banilor. Mult timp mă gândisem la ce însemna să fii un actor atât de talentat şi să-ţi găseşti sfârşitul într-o gară din Germania, departe de cei dragi, fără speranţe, dezamăgit de ce-ţi oferise viaţa.

Citind anunţurile cu locuri de muncă, mi-l imaginam pe Cornel. Îmi imaginam disperarea lui. Conflictul său interior. Lucrase ca muncitor necalificat într-un supermarket din Berlin, unde împingea cărucioare cu marfă, în timp ce visa la aplauzele spectatorilor. Mă cutremuram că aş putea ajunge în aceeaşi situaţie. Uneori, drumul de la extaz la agonie era atât de scurt! Şi de dureros.

Anunţurile de pe OLX mi se derulară prin faţa ochilor, dar parcă mi se pusese o ceaţă, le vedeam ca prin vis: consilier vânzări, mecanic auto, operator calculator, ospătar, operator pariuri sportive, arhivist, DJ part-time, model pentru mascotă, animator petreceri, solist de muzică uşoară, fotograf, manager club de noapte, coregraf, bucătar, copywriter... Deja obosit, riscam să mă cuprindă şi mai tare depresia. Încerc să rămân optimist. Mai erau şi alte televiziuni în afară de VIP TV. N-o fi dracul chiar atât de negru. La urma urmei, Roata Norocului avusese succes până de curând, iar succesul fusese, cumva, legat şi de numele meu.

Mă duc la geam şi-mi aprind ţigara. E foarte cald pentru sfârşitul lunii mai. Dincolo de gardul din spate al casei este o livadă de meri. Aparţine unei unităţi militare, de fapt Serviciului de Informaţii Externe, SIE. Când înfloreau copacii, era o plăcere să-i priveşti. Florile căzuseră şi pe iarbă părea că ninsese din loc în loc, unde vântul adunase grămezi de petale albe.

Nici nu ştiu cum a trecut ora de meditaţie. O aud pe Daria ieşind pe terasă la o cafea, împreună cu Vanda, care îl lăsase pe Tudor să se joace pe consolă cu Mihai. Fumez la geam mascat fiind de balcon, aşa că aud ce discută cele două femei fără să fiu văzut. Se înţeleg bine, prietenia dintre copii a contribuit decisiv la relaţia dintre mămici. Daria îi spune Vandei că Tudor face progrese la engleză. Dacă ar continua şi în vacanţa de vară, ar ajunge la un nivel intermediar de conversaţie. Vanda e bucuroasă de idee. Apoi o întreabă pe Daria dacă are probleme, că pare supărată.

După un timp de tăcere, Daria îi împărtăşeşte necazul.
- Cu Dragoş ar fi nişte... hai să le zicem, probleme. L-au anunţat că i se suspendă emisiunea din toamnă. Partea proastă e că ar trebui să primească banii pe ultimele patru ediţii şi... sunt şanse mari să nu-i mai vadă deloc.
- De ce?!
- Mă rog... e complicat. Mi-e şi jenă să-ţi spun.

Şi mie să ascult pe furiş, dar sunt foarte curios.
- Daria, dacă te pot ajuta, cu mare drag.
- Mulţumesc, e greu să mă ajuţi... Dragoş a făcut-o lată. L-a bătut pe producător, chiar în sediul televiziunii. Erau în şedinţă cu directoarea... Un întreg scandal, îţi dai seama.
- Dar ce s-a întâmplat?!
- S-au acumulat tensiuni. Plus o antipatie reciprocă. Plus anunţul cu suspendarea emisiunii. Plus firea războinică a lui Dragoş, pe care uneori nu-l înţeleg...

Nici eu nu mă înţelegeam de multe ori.
- Ar fi putut să se abţină... Dar e prea orgolios. Şi cu cine? Cu cei care-l plătesc?!
- Sunt convinsă că o să găsească altceva... E un actor foarte talentat.
Mersi, Vanda, eşti drăguţă.
- Poate lucra la orice televiziune, Daria. Are charismă, notorietate, un CV... doar nu-i un necunoscut de pe stradă.
Dragă Vanda, dacă mai continui mult cu complimentele astea, mă duc cu CV-ul direct la CNN.
- Încerc să văd dincolo de aparenţe - producătorii din televiziuni sunt o castă, Vanda. Îşi fură reciproc actorii, şi-i rotesc între ei, iar când apare unul ca Dragoş, care suportă greu mitocăniile şi are antecedente în materie de altercaţii... mi-e teamă că au de unde alege.

Punct ochit, punct lovit. Îmi era teamă de acelaşi lucru.
- Dragoş mai are vreun job, în afară de cel din televiziune?
- Nu. Colaborări sporadice... Rareori reclame, prezentări la câte un eveniment, spectacole de club într-o trupă de teatru independent. Nu ştiu cum o să facem cu rata la casă, sincer.
- Aş vrea să te încurajez să vezi partea plină a paharului, Daria. Sunteţi o familie reuşită, aveţi un copil extraordinar... Dacă totul s-ar reduce la bani, înseamnă că eu ar trebui să radiez de fericire, nu-i aşa?

Pe Vanda o văzusem oricum, dar nu nefericită. O brunetă senzuală, echilibrată, cu un uşor aer misterios, al cărei fizic ar trezi interesul oricărui bărbat cu pretenţii. Întâmplător sau nu, se nimerise ca soţul ei, Viktor Roca, să fie milionar, în Top 300 cei mai bogaţi români.
- Înclin să cred, fără vreo urmă de ironie, Doamne fereşte, că problemele tale sunt un pic mai uşor de suportat, îi replică Daria.
- Depinde cum priveşti lucrurile... Când sunt în joc chestiuni existenţiale, pierderea unui cămin sau asigurarea traiului zilnic, atunci da, se nasc tragedii... Dar crezi că aspectele care ţin de sentimente, de relaţia în cuplu, de respectul reciproc, generează altceva decât drame? Cunosc oameni cu bani de o mie de ori mai nefericiţi decât aţi putea fi voi doi acum. Fără să bagatelizez suferinţa voastră...Ca să nu mai vorbesc de cei bolnavi. Ştii cum e, mai bine cerşetor viu, decât rege îngropat.
- Să înţeleg că ai vreo problemă de...?
- A, nu, suntem sănătoşi, slavă Domnului! Şi eu, şi Viktor, şi Tudor... Însă unii bărbaţi manifestă un egoism exacerbat. Lipsesc cam toată ziua, uneori zile la rând, iar când vin acasă fie par absenţi, fie îşi descarcă frustrările în sânul familiei... Pe urmă spiritele se încing inevitabil şi Tudor suferă enorm... Din păcate, Daria, la nervi oamenii îşi pierd bruma de inteligenţă.

Aici m-a lovit în plin.
- Îmi pare rău să aud asta, Vanda...
- Ţi-am spus-o doar ca să vezi că există suficiente motive de optimism cât timp sunteţi sănătoşi şi vă iubiţi.

Habar n-aveam ce era acum în mintea Dariei, însă, în ce mă privea, greu mă puteam consola cu faptul că şi bogaţii plâng.
- Mi-e teamă de ce va urma. Am construit atât de greu căminul ăsta, ne-am bucurat de el şi dintr-odată... Cum o să-i spun lui Mihai?
- Poate n-o să fie nevoie... Încearcă să rămâi optimistă. Orice problemă are cel puţin o rezolvare, să ştii. Chiar şi micile mele contre cu soţul, de care-ţi ziceam adineauri.
- Dar eu nu vreau să mă întorc într-un apartament de bloc, Vanda. Nu vreau. Mai bine mă mut la ţară şi cresc animale. Serios!
- O să se rezolve, stai liniştită... Primul şoc emoţional este cel mai greu de depăşit. Mâine o să vezi lucrurile altfel, o să vezi imaginea de ansamblu. Sunt convinsă că Dragoş se gândeşte deja la o soluţie.

Da, sigur, eram plin de soluţii. Adevărul e că mă lăsasem în voia sorţii. Era evident că o să vină şi momentul ăsta, mai devreme sau mai târziu. Nu puteam ieşi la pensie de la Roata Norocului. Dar cumva trăisem cu impresia că voi trece, inevitabil şi firesc, de la o etapă la alta, de la un show de televiziune la altul, că voi face paşi înainte, nu înapoi. Doar că astăzi îmi complicasem singur existenţa.

Aş vrea să le întrerup confesiunile, simt că duc într-o fundătură. Cobor la parter şi ies pe terasă, salutând-o pe Vanda. Îmi fac de treabă cu un trandafir agăţător, pe care îl leg de suportul din lemn. Cum bănuiam, Daria e gata să plângă.

Vanda se pregătea să plece, se ridică şi o îmbrăţişează.
- Trebuie să ajung acasă... Sună-mă, te rog. Oricând.
- Bine, OK... Cu Tudor ne vedem marţi la aceeaşi oră?
- Da, sigur, marţi, la şase.
- Mulţumesc mult pentru...
- O să fie bine, ai să vezi.

Se îmbrăţişează din nou. Încep să mă simt penibil. Ce căutam acolo?! Vanda îşi ia rămas bun, îi răspund cât pot de politicos, apoi intră în casă cu Daria, să-l recupereze pe Tudor din living, unde juca FIFA 19 cu Mihai. Îl aud pe băiat protestând, ar vrea să mai rămână. Însă tonul Vandei e suficient de autoritar încât să-i înăbuşe eventualele insistenţe.

Suntem din nou singuri, pe terasă. Îmi aprind ţigara. Zilele astea o să fumez mult. Ne uităm unul spre altul, de fapt privind în gol. Parcă ar vrea să-mi accentueze sentimentul de vinovăţie, are nevoie de o descărcare emoţională şi nu ştiu dacă sunt pregătit.
- Ce facem, Dragoş?

Grea întrebare.
- Vrei un răspuns acum, pe loc?
- Bine că lui Marius i-ai putut da răspunsul pe loc... În plină figură.
- Iar începi?!
- Da! Suntem într-un mare rahat, Dragoş, înţelegi? Pot şi eu să mă revolt puţin sau trebuie să înghit cu noduri, în tăcere?
- Ai libertatea să faci ce vrei... dă-mi două palme, dacă te ajută.
- Nu fi mitocan!
- Nu sunt. Dar chestiile astea se întâmplă.
- Zău!? Da' unde te crezi, în comuna primitivă, când se reglau conturile cu parul? Erai altfel, Dragoş... De unde răbufnirile astea de mardeiaş de cartier? Ce nemulţumiri, ce neîmpliniri atât de profunde ai în viaţă? Ce se întâmplă cu tine?!

La ultimele două întrebări se ambalase cam tare. Cât să o audă Mihai şi să bage capul pe uşă.
- Iar vă certaţi?!

Daria îl linişteşte, ca de obicei.
- Nu-i nimic, Mihai, vorbesc cu tatăl tău. Hai, du-te la joacă.

Ca mulţi copii singuri la părinţi, Mihai reacţionează când ne certăm. Îi este teamă. Vrea să ne vadă fericiţi, orice dezechilibru îl clatină şi pe el. Ar fi prematur şi inutil să-l încărcăm cu problemele noastre, dar deja mă gândesc cu groază la momentul ăla.
- Ai putea să eviţi chestiile astea de faţă cu Mihai, îi atrag atenţia cât pot de împăciuitor.
- Şi tu ai putea să eviţi multe lucruri.
- De pildă?
- Vrei să-ţi desenez? Chiar am vorbit degeaba? Mă scoţi din sărite cu ironiile tale de doi lei!
- Nu înţeleg unde vrei să ajungi.
- Nicăieri! Aş ajunge la o mânăstire. Poate acolo îmi găsesc, în sfârşit, liniştea.

Pleacă în viteză, să n-o văd plângând. Dacă aş fi pierdut jobul pur şi simplu, fără alte incidente, oare ar fi fost aceeaşi atmosferă? Mă întreb de ce trebuia Daria să caute de fiecare dată un vinovat. Poate ca să scape de o parte din povara de pe umerii ei. Sau să se răcorească lovind într-un sac de box.

Prevăd c-or să vină zile grele.

Flamura neagră. Cronicile kanjerilor

 

Miloś Dumbrač
Flamura neagră. Cronicile kanjerilor. Cartea întâi
Editura Vremea, 2018

***
Prezentare

O carte fantasy pasionantă, din colecţia ICAR, ce ne poartă într-o lume întunecată, măcinată de luptele dintre zei şi oameni, dintre bine şi rău, dintre dreptate şi nedreptate. Înfruntările merg pe mai multe planuri, iar spaţiul imaginat pare să fi împrumutat din realitatea zilelor noastre răni mereu actuale precum corupţia, minciuna, inegalitatea.

Kanjeri Saga 1 - Flamura Neagră
- sinopsis -

În imperiul Akkaşului, condus din cetatea cu acelaşi nume de Împăratul-Zeu, Unicul Ce Poate Fi Adorat, oştile omeneşti cuceresc şi înrobesc întreaga lume cunoscută, în timp ce kanjerii, "Pieile-de-Fier", vânează zeii duşmanilor pentru a-i rafina în esenţă-de-zeu folosită la magie şi război. Odată cu dispariţia misterioasă a suveranului, plecat în altă lume fără explicaţii (deocamdată), statul se clatină pe marginea dezastrului.

În Cetatea-Lumii, două grupări, ambele deocamdată interesate să ascundă poporului lipsa Unicului, se pregătesc prin intrigi, crime şi corupţie pentru momentul când se vor înfrunta făţiş ca să acapareze puterea: pe de-o parte, "Conspiraţia Moşilor", condusă de-un stihin (mag ce controlează un element al naturii) ambiţios şi arogant, de şeful Şoptitorilor (spionii) şi de Marea Preoteasă, ca reprezentanţi ai aristocraţiei; de cealaltă parte, clica Împăratului, condusă de Concubina Sa, maestră în artele iatacului, uniţi prin faptul că sunt urâţi de toţi, dar şi că în secret sunt beneficiari ai unor calităţi infernale, acum blocate de închiderea Porţilor spre Unic (de fapt demon). Prins între cele două conspiraţii, folosit şi urât de ambele, oscilează şeful unei bande de tâlhari, el însuşi de fapt purtător de Poartă, dar şi al unei săbii blestemate, Neagra.

În provincia mărginaşă a Yzandjanului, fostul rege-mag recent alungat de Imperiul invadator declanşează rebeliunea separatistă şi-l pune pe fugă pe guvernatorul vicios şi dependent de droguri (de esenţă-de-zeu), care se trezeşte prins în evadarea disperată alături de un grup pestriţ: o puştoaică vrăjitoare care de fapt e demon, un malac războinic şi-un fost demnitar scârbit în care este blocat un zeu defect, ambii până nu demult doar iluzii magice acum deveniţi reali, un băieţel care poate vorbi cu păsările şi, fireşte, şeful gărzii sale, un tânăr arătos care îi este şi amant. Din cauza lor, sub munţii garhilor (umanoizi subpământeni) ia naştere accidental Împăratul Sălbatic, Zeul Nebun de Sub Munte, care-i transformă pe aceştia într-un potop invadator.

În Gova, continentul sălbatic locuit de barbari, Oastea Imperială, de obicei îndrumată de la distanţă de Unic prin Muţi, rămâne fără conducere şi suferă o înfrângere zdrobitoare în faţa Hoardei, un imperiu mişcător de paoni (oameni-cai) înrobiţi de vauri (oameni-vulturi). Un obrak (colonel) ambiţios, Naboullen, se auto-proclamă Împărat-Nou şi conduce o retragere disperată prin luptă peste stepă, încercând să salveze măcar o parte din soldaţi pentru a cuceri Akkaşul. Din moarte se întorc Triarhii, trei foşti kanjeri, care învie cadavrele Pieilor-de-Fier ucise, drept Neîntregi, şi îi primesc alături de ei pe kanjerii vii alungaţi de Naboullen, auto-declaraţi Întregii. Relaţiile dintre Întregi, Neîntregi şi Oastea Împăratului-Nou sunt ambivalente, toate cele trei facţiuni fiind ostile între ele, dar unite deocamdată de ameninţarea Hoardei.

Fragment
Capitolul 1. Gova

- Uite-i cum vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Uruh şi strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu-i răspunse nimic, nici alţi kanjeri din pâlcul său; doar scundacul Gano, veşnicul lor glumeţ, chicoti mai mult din obişnuinţă. Câţiva aruncară o privire fugară către Mut, însă acesta rămase nepăsător, cu steagul în jos. Se liniştiră şi începură din nou să se legene de pe un picior pe altul, ca să nu înţepenească. Aşteptau de două ceasuri în ploaie şi deja muşchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Saki îşi scutură apa din părul negru şi-şi reaşeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decoraţii. Stângaci fiind, ţinea lancea pe dos faţă de restul grupului; din fericire era ofiţer şi încheia careul de războinici în colţ, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formaţia. Îl enerva torentul cald ce şiroia necontenit din văzduhul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri. Ca să simtă cerul.
- Crezi că o să se ivească vreunul? şopti Kivo, recrutul pe care îl aşezase lângă el ca să îl supravegheze în luptă, nevoie pe care nu o simţea cu privire la ceilalţi, veterani ai Campaniei de Răsărit.
- Ce, zeu? Nu, nu prea cred. La început erau mulţi, ce-i drept, nenumăraţi, însă i-am împuţinat noi. Acum mai mult ne batem cu barbarii. Fanatici. Nu se lasă de credinţă şi trebuie să-i omorâm, slăvit fie Unicul.

Kivo dădu să pună şi întrebarea vădită, dar căpitanul îl fulgeră cu o căutătură aspră. Recrutul înghiţi în sec şi se întoarse din nou spre versant, privind şirurile nesfârşite care clocoteau de-a lungul stâncilor, apropiindu-se cu răcnete ritmate. Saki se uită în spate, peste rândurile de infanterie uşoară ale ariergărzii, către Ochiul-Lui, călare pe mastodontul împlătoşat, adus cu greu de dincolo de mări şi ţări.

De ce era magul aici? Oare pentru că obositul corp expediţionar era depăşit de băştinaşi cu cinci-şase la unul, iar ambuscarea lor pe fundul pasului muntos le micşora şi mai mult şansele de a scăpa vreunul cu viaţă? Sau Gloria-Sa Împăratul aştepta apariţia unui zeu şi atunci slăbiciunea lor vădită era doar o capcană?

Oftă şi se uită la pedestraşii care alcătuiau centrul şi flancurile: săbieri, arcaşi şi suliţaşi veniţi pe corăbii uriaşe sau pe galere-de-dincolo tocmai din Împărăţie, dar şi prăştieri şi lăncieri din triburile locale ce li se supuseseră. Unii de la început, alţii de-abia după ce le fuseseră ucise divinităţile. Fremătau cu toţii, înspăimântaţi de hoardele ce-i încercuiau, şi se uitau cu speranţă şi groază la Muţi, aşteptând să vadă dacă suveranul îi trimite la moarte sau le mai dăruieşte o zi de viaţă.

Muţii însă, la fel ca şi Ochiul-Lui, nu oferiră niciun ordin, iar bătălia începu întocmai aşa cum se temeau toţi: pe neaşteptate. Se aflau în mijlocul trecătorii, după cum fuseseră prinşi de ivirea triburilor, aşezaţi în şiruri mai degrabă pe lung decât pe lat. De obicei, faptul că ei erau apăraţi de armuri şi sălbaticii erau aproape goi îi făcea să câştige cu uşurinţă, dar acum aceştia aveau şansa să-i copleşească doar izbindu-i în flanc cu un val covârşitor, în timp ce imperialii înghesuiţi nu aveau loc de manevre.

Din ambele laturi, dar şi din faţă, râuri de războinici acoperiţi cu blănuri se revărsară brusc asupra lor, strigându-şi ura. Pe stânga, celor văzuţi deja li se alătură încă o viitură de două-trei mii, apăruţi pe neaşteptate de peste coama stâncoasă. Muţii reacţionară şi începură să gesticuleze din steaguri: Împăratul nu-i abandonase, ci îi conducea din palatul său de dincolo de ocean. Rândurile de la margine se strânseră şi alcătuiră un zid de scuturi şi suliţe, pregătiţi să pareze izbitura. Din spatele lor, la semnul Muţilor, arcaşii trimiseră cu iuţeală valuri de săgeţi şi decimară din fugă turma de blănoşi, dar nu-i opriră: erau prea mulţi.

Kanjerii nu mişcară: ei erau nu mai puţin de patru careuri de câte douăzeci şi unu de lăncieri excelenţi, antrenaţi ani de zile şi hârşiţi în nenumărate războaie pe două continente, dar ţelul lor nu era să lupte cu duşmanii-oameni, ci să le ucidă zeii. Aşa că aşteptară nemişcaţi şi nici măcar nu se întoarseră cu faţa spre flancul atacat. Tresăriră însă când se auzi vuietul şi trosnetul izbirii mareei barbare de stăvilarul de fier şi mijiră îngrijoraţi ochii sub corul haotic de urlete de durere, trosnete de suliţe şi oase frânte, zbierete de ură şi spaimă şi zdrăngănit de arme ciocnite cu furie.

Saki puse o mână pe umărul recrutului şi Kivo pufni zgomotos, realizând că îşi ţinea de mult răsuflarea. Ceilalţi se uitară cu coada ochiului spre ei; Gano îşi ţuguie buzele şi piui, iar veteranii râseră nervos, uşuraţi mai degrabă de răbdarea din privirea căpitanului. Un grup de săbieri cu feţele negre de frică trecu vijelios pe lângă ei pentru a se arunca în vâltoare şi-a întări flancul stâng înainte să se prăbuşească.

Peste kanjeri căzu un val de pietre aruncate din partea cealaltă a muntelui de către prăştieri nevăzuţi. Îşi puseră în cap scuturile rotunde mici, într-o singură mişcare sincronizată perfect, şi strânseră calmi din umeri. Trupurile le erau oricum apărate: pe la spate li se spunea cu invidie răutăcioasă, dar şi teamă, "Pieile-de-Fier", tocmai pentru că erau acoperiţi de la gât până la tălpi cu plăcuţe de oţel cusute în piele, iar după ani de pregătire auzul lor simţea exact unde urma să fie loviţi şi muşchii antrenaţi mutau şi adunau plăcuţele în acel loc. Armuri vii, uşoare la apăsare, dar grele prin trăinicie.

Odată cu ploaia de proiectile, de peste stânci veni şi-o surpriză mult mai primejdioasă: un cârd de barbari călare pe animale nemaivăzute se năpusti în jos pe versant, cu un avânt crescând pe măsură ce se apropiau de şirurile imperiale şi-aşa zguduite, aproape copleşite de atacatorii ce se aruncau acum la o parte din calea şarjei.
- În numele Său, ce-s alea? şuieră Kivo.
- Zulhe, băiete, îi răspunse plat vocea groasă a uriaşului Uruh. Un dar de coşmar al acestui continent sălbatic, ceva între un leopard de munte şi-un urs... N-ai vrea să fii în locul băieţilor noştri de acolo.
- Sau al nostru dacă trec de ei, îl completă răutăcios Gano, mişcându-se niţel spre dreapta pentru a nu fi izbit de un suliţaş dintr-un alt pâlc zorit de Mutul lor către înfruntare.

Aceştia erau şi ultimii dintre trupele ce puteau fi mişcate ca rezervă, căci restul erau deja cu toţii încleştaţi în luptă. Saki privi către mastodontul din ariergardă, dar Ochiul-Lui era tot impasibil, nemişcat. Se întoarse spre zulhe şi-şi dădu seama că bătălia era pierdută: ostaşii îşi pierduseră curajul şi se retrăgeau de-a valma, fără a mai păstra vreo formaţie, unii încă luptând, alţii deja fugind îngroziţi pe măsură ce erau doborâţi şi sfâşiaţi de fiare sau străpunşi de armele călăreţilor. Atunci însă toţi kanjerii din careu se înfiorară din creştet până în tălpi şi căpitanul îşi dădu seama că şi duşmanii simţiseră momentul pentru lovitura de graţie. Intrarea în scenă a unui zeu.

Mutul lor prinse viaţă şi ridică steagul verde, aplecat uşor spre stânga. Ştiau şi ei deja că trebuie să se reaşeze grabnic; printre plăcuţele de oţel erau tatuaţi cu linii şerpuitoare întrerupte de mici simboluri, iar acum acestea începuseră să strălucească pe partea lor stângă. O divinitate tocmai plonjase în lume, vălurind-o la fel ca un înotător ce sare într-un iaz. Nevăzută pentru oamenii de rând, dar nu şi pentru kanjeri, vânătorii de zei ai Împăratului, cu tatuajele simţitoare la încărcătura de fulger care pluteşte prin ceruri şi la toanele ei. Bine pregătiţi, întocmai dincotro venea şi, după timpul dintre valuri, cât de mare şi iute era.

Se desfăşurară cu iuţeală şi luară poziţii în forma unei plase alcătuite din heptagoane. Îşi înfipseră adânc în ţărâna umedă lăncile de aramă. În centru se-aşeză Saki, căpitan datorită intuiţiei sale în manevrarea cu iuţeală a plasei, împreună cu Uruh, care oferea putere, dar şi Gano, cel mai bun la îndrumarea încărcăturii prin împletitura de lănci metalice. Faptul că spre ei se năpustea un zeu duşmănos nu însemna că restul bătăliei se oprise. Cavaleria pe zulhe se apropia şi mai avea puţin până să-i ajungă şi nimicească, dar nu aveau de ales: vor menţine poziţia până vor muri sau vor fi salvaţi de vreo minune. Iar ea veni odată cu făptura sacră: Ochiul-Lui ridică în sfârşit capul şi gesticulă deodată, sacadat, trasând cu sceptrul de aur câteva rune încâlcite.

În acea clipă, chiar între fiare şi kanjeri se deschise o crăpătură în aer, iar două galere-de-dincolo, acoperite cu plăci de fier, alunecară în noroi şi tăiară calea şarjei. Din ele se revărsară cu iuţeală sute de imperiali acoperiţi cu armuri şi înarmaţi cu halebarde, spade şi scuturi mari, care opriră şi doborâră călăreţii, într-un neaşteptat măcel. Alte trei nave se iviră între munte şi pedestraşii barbari, tăindu-le calea de retragere, şi noi trupe grele se năpustiră din spate asupra tribalilor uimiţi. Printre nori se căscă fugar un hău, iar din el ieşiră două cetăţi-de-zbor, agăţate sub cuburile umflate cu esenţă-de-zeu. Trecură cu repeziciune peste coama stâncoasă, pentru a-i surprinde pe inamicii ascunşi acolo, şi începură să-i vâneze cu fulgere şi bombe-de-trăsnet.

Saki şi camarazii săi nu aveau timp să vadă toate astea: zeul picase în capcană şi venea spre careurile de vânători. Se purta ciudat: nu încetinea deloc, de parcă nici nu avea de gând să lupte cu ei, ci se grăbea înnebunit drept în cursa pe care era cu neputinţă să n-o fi zărit deja. Nu numai Kivo aruncă o privire întrebătoare spre căpitan, ci şi restul, prinzători cu experienţă: nici ei nu mai văzuseră aşa ceva, deşi capturaseră zeci de divinităţi.

Saki se uită fugar la ceilalţi trei ofiţeri nedumeriţi, după care lăsă încărcătura fulgeroasă să curgă ceva mai larg, ca să nu se rupă de la iuţeala cu care venea creatura. Chiar la timp, căci aceasta, nevăzută, îi izbi în plin. Se încordară cu toţii şi-şi forţară minţile pentru a nu pierde colţurile plasei: apăsarea fu mare, însă rezistară. Căpitanul întoarse grabnic orientarea capcanei, oblic, iar când simţi cu tatuajele că entitatea s-a încurcat în noduri şi-a pierdut stăpânirea plonjonului, dar şi că năvodul stă să plesnească împreună cu minţile lor, îşi smulse din pământ lancea, eliberând prada.

Aceasta, dezorientată, se rostogoli în următorul careu, aşa cum calculase el. De acolo fu aruncată în al treilea grup, unde în sfârşit era destul de încetinită şi slăbită încât kanjerii strânseră tare de plasă, ucigând zeul şi împrăştiindu-i resturile peste versantul opus. Cei din ultimul pătrat, rezerva, izbucniră în urale, în timp ce restul, sfârşiţi, se încovoiară gâfâind greu sau căzură la pământ.

Şi lupta din jurul lor era pe cale să se încheie. Trupele de şoc debarcate îi nimiciseră pe barbari, care încercau să fugă căţărându-se pe stânci, vânaţi cu amuzament şi spirit de răzbunare de arcaşi. De la flancul stâng până în centrul formaţiei, trecătoarea era acoperită cu nenumărate leşuri contorsionate şi răniţi urlând, arme frânte şi scuturi sfărâmate. Muţii gesticulau cu steagurile, reorganizând formaţii, iar Ochiul-Lui, călare pe mastodont, se îndepărta împăcat: măreţul Împărat-Zeu nu-i mai privea. Îşi câştigase lupta şi acum se întorsese deja asupra necazurilor de dincolo de mări şi ţări, din Akkaş, Cetatea-Lumii.

Căzuseră mulţi imperiali azi, dar sacrificiul lor fusese un pariu bine calculat, care astfel reuşise: alianţa tribală era nimicită, cu războinicii morţi, iar zeul invocat ucis şi împrăştiat în bucăţi, la fel ca toţi care se nimeriseră în calea Unicului. Acum urma doar să cureţe câmpul de luptă, să vâneze fugarii şi să aştepte venirea magilor pe mastodonţi, care să aspire cu trompele esenţa-de-zeu şi s-o ducă la avanposturile de colectare. Acolo va fi închisă în cuburi de aramă şi trimisă în Împărăţie pentru a hrăni nesăţioasele cetăţi-de-zbor, galere-de-dincolo sau lămpile Palatului Imperial, ori pentru a fi prinsă cu grijă în bombe-de-trăsnet.
- Ca la curve, ei? îl luă Gano pe Kivo pe după umeri. După zgâlţâială, vin tremuriciul şi părerea de rău!

Ceilalţi râseră, uşuraţi că s-a terminat. Saki se rezemă de o lance înfiptă vertical, băgă mâna în tolbă şi scoase panglicile verzi, simbol al capturării încă unui zeu, apoi începu să numere câte una de fiecare. Se zgâlţâi însă brusc, din senin, şi le scăpă în noroi. Şocat, privi în jur: şi ceilalţi kanjeri, ai lui şi din cele trei careuri de mai încolo, erau toţi cu gurile căscate şi ochii mari de uimire. Tatuajele li se aprinseseră de parcă erau şerpi de foc azuriu şi lăncile vibrau cu un vâjâit jos, insuportabil.

În numele Împăratului, ce să fie? Niciodată nu ajunseseră doi zei în aceeaşi bătălie, şi niciodată, în această campanie sau în cele dinainte, nu simţiseră o asemenea încărcătură uriaşă. Venea un monstru gigantic!

Săriră în picioare, spre uimirea ostaşilor din jur care nu vedeau nimic deosebit, îşi înhăţară armele şi se năpustiră disperaţi în heptagoane. Saki şi ceilalţi ofiţeri îi aşezară ei, căci Muţii nu semnalau nimic cu steagurile: legătura cu Împăratul era oprită.
- De-aia a fost ciudat zeul de mai-nainte, şuieră Uruh.
- Adică? întrebă Saki.
- Fugea aşa grăbit pentru că era înnebunit de groază!
- Îi era frică de ceva care-l vâna. Adică de-ăsta de vine acum, se băgă şi Gano.

Saki nu mai apucă să zică nimic, căci făptura sosise deja. Ca şi celălalt, nu avea cum să fi ajuns aşa aproape fără a-i simţi. Şi tot ca şi acela, se năpustea asupra lor, doar că nu din spaimă, ci cu ură. Venea să-i omoare.

Jerbe de scântei izbucniră din lăncile careului cel mai îndepărtat de ei, pe unde sosea creatura, după care se auzi un trosnet şi toţi douăzeci şi unu căzură morţi. Plasa le fusese smulsă cu minţi cu tot. Următorul grup se postă oblic, să deflecteze o parte din izbitură, dar în ultima clipă zeul dispăru. După câteva momente de nedumerire, apăru de-a dreptul deasupra lor şi se năpusti în jos. Kanjerii loviţi urlară, cutremurându-se sub un val de încărcătură cerească, şi izbucniră în flăcări, arzând de vii ca nişte torţe.

Cei care urmară se descurcară mult mai bine. Nihar, căpitanul lor, era un veteran foarte experimentat şi talentat, astfel că întâmpină înşelăciunea cu înşelăciune: alcătui o plasă lejeră, aparent ceva mai tare spre dreapta. Zeul încetini şi dispăru, însă în acea clipă ofiţerul strigă un ordin scurt şi plasa se întoarse pe dos, mai strânsă la stânga, chiar pe unde apăru imediat atacatorul. Acesta fu prins tare şi se răsuci dezechilibrat, pierzând controlul asupra direcţiei şi încetinind, dar era pur şi simplu prea mare şi puternic: plesniră şi minţile vânătorilor lui Nihag, iar cadavrele lor se răsturnară în noroi.

Zeul se rostogoli confuz şi ceva mai lent peste careul lui Saki, unde se încurcă în plasă. Tot era prea straşnic să fie capturat, dar şi prea dezorientat şi strâmb pentru a-i sfărâma. Se smuci în schimb violent şi ţâşni panicat spre cer, iar minţile celor din spate şi lături plesniră, ucigându-i. În schimb, bucata din faţă a năvodului rămase agăţată de el, trăgându-i pe cei care-l ancorau.

*

Saki tuşi uscat, trase adânc aer în piept şi deschise larg ochii, uimit de mirosul de zăpadă. Într-adevăr, zăcea pe un nămete albăstrui, într-un nesfârşit şes de nea, de neînchipuit în toridul continent răsăritean.
- Nici nu este.

Se întoarse spre cel care grăise şi privi uimit la Mut, aşezat liniştit în fund, alături de recrutul Kivo şi corpolentul Uruh. Căpitanul clipi uimit, îşi spuse că probabil a vorbit unul dintre cei doi kanjeri şi întrebă:
- Gano?
- Mort, răspunse calm mutul. Ca şi ceilalţi care nu sunt aici, adică toţi în afară de noi patru.
- Cum de vorbeşti?! Doar nu ai limbă! Şi unde suntem?
- În ce ordine vrei răspunsuri? Şi nu eşti curios ce nu este? Adună-te, eşti căpitan imperial!

Saki se ridică în picioare şi se uită urât la el, atins în orgoliu.
- Mai bine aşa, rânji Mutul, parcă mai aduci a ofiţer. Răspunsul la unde suntem e cam acelaşi cu cel la ce nu este. Adică nu este Gova. Şi nu este zăpadă. Suntem în lumea de dincolo, în nori.

Căpitanul nu zise nimic, ci se pipăi pe piept, pe spate şi membre: era întreg şi nimic nu părea rupt, tăiat sau rănit. Cu o strângere de inimă, îşi căută coada, simbolul cel mai mândru al vânătorilor de zei. Era intactă şi ea, cu tot cu panglicile- decoraţii. Se repezi la Mut şi-i deschise gura: tot nu avea limbă, tăiată ca la toţi stegarii ce slujeau Împăratului drept vestitori în conducerea luptelor.
- Mulţumit acum? i se adresă acesta, imperturbabil.
- Păi cum morţii mă-sii? Şi cum de-ai ajuns aici, doar nu făceai parte din năvod? întrebă Saki, în timp ce cu privirea cerceta nămeţii din jur, căutându-şi arma.
- Uite, sunt acolo, îi arătă Mutul în spatele celorlalţi doi ostaşi o adâncitură în care se întrezăreau lăncile de aramă. Cât despre cum am ajuns aici, răspunsul e simplu: eu nu aveam nevoie să fiu parte din plasă. De ce? Din aceeaşi cauză din care pot vorbi fără limbă. Pentru că nu sunt stegarul vostru, ci altceva, mult mai mult decât el. Ia spune-mi, căpitane, de ce Muţii au limbile tăiate?

Saki privi nedumerit spre Kivo şi Uruh, dar aceştia priviră în jos ca nişte copii ruşinaţi în prezenţa celui mai aspru dascăl din şcoală. Mutul râse la grimasa lui, dar nu spuse nimic, aşa că îi răspunse cu ţâfnă:
- Pentru că ei aud vocea Împăratului şi nimeni nu are voie să rostească cele grăite de Unicul Conducător. Şi-un ţânc ştie asta.
- Corect, cu o excepţie.

Nelămurit, ofiţerul îl privi întrebător.
- Adică Împăratul însuşi! izbucni în hohote Mutul.
- Blasfemie! urlă căpitanul.

Se repezi şi înhăţă lancea.
- Eşti un trădător sau vreun demon! Puneţi mâna pe el!

Înţeleptul de la Arunachala

 

Ramana Maharshi
Înţeleptul de la Arunāchala
Editura Herald, 2019
traducere, note şi îngrijire ediţie: Dr. Elena Liliana Popescu



***
Intro

Ramana Maharshi (1879-1950), s-a născut în orăşelul Tiruchuzhi, din provincia Tamil Nadu. După moartea tatălui sau, când abia împlinise doisprezece ani, se mută la Madurai. În 1896 are loc marea sa experienţă transformatoare - trecerea prin moarte, urmată de realizarea Sinelui. Îşi părăseşte căminul şi familia şi se îndreaptă spre Arunachala. Se stabileşte în peştera Virupaksha unde va locui vreme îndelungată. Aici i se vor alătura primii discipoli, cărora le va împărtăşi învăţătura sub forma unor răspunsuri la chestiuni pe teme spirituale. Acestea se vor regăsi în opusculele Vichara Sangraham (Introspecţia) şi Nan Yar? (Cine sunt eu?), care pot fi considerate primele sale lucrări.

De asemenea, Ramana Maharshi compune diferite imnuri închinate Arunachalei, strânse ulterior într-o culegere foarte preţuită de devoţii săi. Despre aceste cărţi, Ramana va spune: "Toate poeziile mele s-au înfiripat la dorinţa unuia sau a altuia, în legătură cu câte un eveniment concret. Chiar şi Patruzeci de versuri despre Realitate, cea atât de tradusă şi comentată, nu a fost gândită ca o carte, ci constă din versuri concepute în diverse perioade. Singurele poeme ivite spontan, obligându-mă, aş putea spune, să le notez, fără ca nimeni să mi-o ceară, sunt Unsprezece stanţe în cinstea lui Sri Arunachala şi Opt stanţe către Sri Arunachala."

În 1922, mama sa, Alagammal, moare, fiind îngropată la poalele muntelui Arunachala. Începând cu acelaşi an, Maharshi întemeiază Sri Ramanashram, aşezământ ce se va extinde în anii următori ca urmare a creşterii numărului de devoţi. Printre cărţile "scrise" în această perioadă menţionăm: Upadesa Saram (Esenţa învăţăturii), Upadesa Manjari (Buchetul de sfaturi spirituale), precum şi numeroase comentarii la lucrări vedantice. Până la moartea sa, petrecută în 1950, Ramana va împărtăşi învăţătura sa eliberatoare miilor de discipoli şi de pelerini sosiţi din toate colţurile Indiei şi din Occident.

***

"Calea cunoaşterii înseamnă doar să te afunzi înăuntru cu mintea, fără a rosti cuvântul «Eu», şi să cercetezi de unde mintea, ca "«Eu», răsare. A medita «Acesta nu sunt Eu» sau «Acela sunt Eu» poate fi de ajutor, dar cum ar putea reprezenta Investigaţia? Când mintea, investigând lăuntric «cine sunt eu?», ajunge în inima, ceva propriu inimii înseşi se manifestă ca «Eu-Eu», astfel încât eul individual trebuie să se plece ruşinat. Deşi se manifestă, nu este Eu prin natură, ci Perfecţiunea însăşi, şi aceasta este Sinele". (Ramana Maharshi, Patruzeci de stanţe)

"Ramana ne dăruieşte o religie a spiritului care ne ajută să ne eliberăm de dogme şi superstiţii, de ritualuri şi ceremonii, pentru a trăi ca spirite libere. Esenţa tuturor religiilor e o problemă intimă şi personală, un raport individual cu Divinul. Nu atât preaslăvire, cât căutare; o cale de devenire, de eliberare." (Dr. S. Radakrishnan, fost vicepreşedinte al Indiei)

***

Discipolul: Ce metodă trebuie urmată?
Sri Ramana Maharshi: Cine sunt eu? Aceasta este metoda.

Cuvânt înainte

Prezentul volum cuprinde dialogurile din Talks with Sri Ramana Maharshi, lucrare apărută pentru prima oară în limba engleză în anul 1955. Convorbirile purtate între anii 1935 şi 1939 de discipoli din ashram şi vizitatori veniţi din diferite localităţi din India sau din întreaga lume cu Ramana Maharshi, au fost înregistrate de Sri Munagala Venkataramiah, devenit mai târziu Swami Ramānanda Sarasvati. Îi suntem recunoscători acestuia pentru rigurozitatea cu care a notat dialogurile, ca interpret calificat în cadrul ashramului, şi pentru grija sa, cea mai mare parte dintre acestea au fost revăzute şi corectate de Maharshi însuşi, oferindu-se astfel o garanţie în plus a autenticităţii.

Versiunea română cuprinde textul integral al convorbirilor publicate în ediţia a opta a lucrării menţionate mai sus, ediţie apărută în India în anul 1989. Deşi convorbirile s-au purtat, nu întâmplător, într-un loc şi într-un moment anume, ele sunt şi astăzi actuale; pe de o parte, aceleaşi cauze conduc mereu la aceleaşi întrebări, chiar dacă acestea se formulează în alţi termeni; pe de altă parte, răspunsurile înţeleptului oferă celui care caută o cale directă pentru a găsi Adevărul.

Indiferent de zona geografică, de mediul simplu sau sofisticat din care proveneau, de religia practicată, de vârstă, de sex sau de multe alte deosebiri aparente, ceva îi unea pe toţi aceşti vizitatori de aproape sau de departe: necesitatea de a fi, de a fi conştienţi că sunt. Magnetul care îi atrăgea acolo era adevărul "rostit" de un maestru autentic, simplu în măreţia sa, ce trăia în armonie cu el însuşi, radiind în jur lumina pe care Dumnezeu îi îngăduise să o transmită celor pregătiţi să o primească.

Ramana Maharshi, supranumit şi înţeleptul de la Arunachāla, nu ţinea conferinţe, discursuri sau predici, nu pretindea nimănui să creadă în cuvintele sau în tăcerile sale, nu considera pe nimeni discipol pentru că ştia că singurul Maestru este Dumnezeu. Prin simpla sa prezenţă, Ramana Maharshi reuşea să îi transforme pe cei pătrunşi de tăcerea sa elocventă şi de pacea ce se degaja din personalitatea sa atât de impersonală...

Atunci când i se puneau întrebări de cei care aveau nevoie de răspunsuri exprimate în cuvinte, el orienta atenţia interlocutorului înspre cauza reală ce declanşase întrebările, pentru a-l face să realizeze că îndoielile se risipesc numai prin distrugerea acesteia. Oricare ar fi fost situaţia, căutătorul realiza că prin cercetarea Sinelui sau introspecţie, poate ajunge să-şi cunoască fiinţa reală, care nu poate fi evitată la nesfârşit şi a cărei ignorare este cauza întregii sale nefericiri.

"O, Doamne! Tu ai fost în timpul tuturor vieţilor mele Fiinţa mea interioară, Sinele, şi Tu m-ai protejat. Astăzi, prin Graţia Ta, mi Te-ai arătat ca Maestrul meu şi mi Te-ai revelat ca fiind Sinele."(Kaivalya Upanishad)

Întrebat în ce mod Graţia divină poate să accelereze procesul maturizării noastre spirituale, Ramana răspunde: "Să lăsăm asta în seama lui Dumnezeu. Supune-te fără rezerve. Sunt două soluţii: sau te încredinţezi în întregime lui Dumnezeu, recunoscându-ţi neputinţa şi nevoia de a fi ajutat de o Putere superioară, sau te dedici investigaţiei căutând cauzele suferinţei tale prin întoarcerea la sursa acesteia pentru ca în final să te cufunzi în Sine. Cele două căi îţi vor permite să te eliberezi de servitute. Dumnezeu nu-l părăseşte niciodată pe cel care I s-a încredinţat, în întregime, Lui".

A-ţi pune întrebarea fundamentală: "Cine sunt eu?", făcând din căutarea răspunsului nu numai o preocupare importantă a vieţii tale, ci singura ta preocupare, este în sine metoda pe care Ramana o "predă" prin exemplul său personal. Această metodă directă, "simplă" şi accesibilă oricui, nu intră în contradicţie cu nicio convingere religioasă, cu nicio concepţie filosofică. "Ce poate fi mai simplu decât să fii tu însuţi?", spune înţeleptul şi ne demonstrează că este aşa. "Ce poate fi mai uşor? Sinele îţi este mai apropiat decât orice altceva. Dacă nu ajungi să realizezi prezenţa a ceea ce constituie fiinţa ta, cum vrei să realizezi uşor ceea ce îţi este îndepărtat, ceea ce este separat de tine?"

Oricine caută, conştient sau nu, răspunsul la întrebarea "Cine sunt eu?" Iar pentru a găsi răspunsul, nu este necesar să-şi neglijeze îndatoririle de zi cu zi, familiale sau sociale. Este suficient să nu se identifice cu cel care acţionează. Este suficient să elimine ignoranţa din cauza căreia s-a îndepărtat de sine însuşi şi a ajuns să-şi confunde Eul veritabil cu non-Eul, cu ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin eu, ego, eu individual etc.

La capătul investigaţiei, înlăturând ideea de separaţie, va realiza că Dumnezeu nu este separat de el după cum nu este separat de nimic altceva din manifestarea cosmică al cărei Creator este:

"O, Domn al somnului,
Eu sunt Sinele suprem
Fixat în inima tuturor creaturilor vii.
Eu sunt începutul şi evoluţia oricărei forme,
Eu îi sunt, de asemenea, sfârşitul".
(Bhagavad-Gīta, X, 20)

Asemenea marilor oameni care - fără să fi scris ceva - lasă în urmă o operă vie, Ramana continuă să trăiască în inima celor care l-au cunoscut aievea sau prin învăţătura sa. "Nimeni după ce a aprins o lumină nu o acoperă... ci o pune în sfeşnic, pentru ca cei care intră să vadă lumina."

Apariţia în limba română a acestei lucrări reprezintă un eveniment spiritual care, ca de obicei, se produce în tăcere, aproape neobservat. Cititorul atras de introspecţie are ocazia să mediteze asupra răspunsurilor date de Sri Ramana Maharshi unor întrebări fundamentale ale existenţei, să remarce forţa sa spirituală, cunoaşterea profundă, măreţia exprimată prin simplitate.

Prezenţa lui Sri Ramana Maharshi manifestată prin învăţăturile sale va oferi, prin tăcere, cititorului însetat de adevăr răspunsul la întrebările lui nerostite. Maharshi însuşi spunea: "Tăcerea gurului este învăţătura spirituală cea mai puternică, cea mai explozivă. Este de asemenea, forma sublimă a Graţiei".

Fiecare om are dreptul, dar şi datoria de a se cunoaşte. "A te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu. Iar a căuta pe Dumnezeu aflat în afară părăsind pe Dumnezeu aflat în interiorul inimii, este ca şi cum aruncând o perlă veritabilă ai căuta apoi o mărgea fără preţ."

La apariţia prezentei ediţii a volumului îi aduc mulţumiri soţului meu, Nicolae Popescu (1937-2010), membru al Academiei Române, creatorul Şcolii româneşti de Algebră modernă şi Teoria numerelor, pentru contribuţia esenţială la apariţia, cu douăzeci de ani în urmă, a primei ediţii a acestei lucrări. A verificat integral traducerea în limba română, am discutat împreună asupra sensurilor afirmaţiilor cuprinse în această lucrare şi a ajutat la redarea cât mai exactă a nuanţelor, îmbunătăţindu-se astfel semnificativ calitatea traducerii.

Le mulţumesc foştilor noştri studenţi, Angel Popescu şi Constantin Georgescu, care ne-au transmis observaţii şi sugestii utile.

Îi aduc mulţumiri primului editor al traducerii în limba română, Aurelian Scrima (1953-2016), cu care am colaborat pe parcursul a douăzeci de ani, care a verificat textul primei redactări digitale a traducerii şi împreună cu care am efectuat o serie de corecturi.

Le mulţumesc tuturor celor care într-o formă sau alta au contribuit la apariţia acestei lucrări de referinţă într-un domeniu mereu actual al cunoaşterii fundamentale, a ceea ce înseamnă în mod real omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Fie ca această lucrare, de o ţinută sobră, asemenea unei lucrări ştiinţifice, nu uşor de descifrat, să răspundă cerinţelor spirituale profunde ale cititorilor cărora le este necesară pe drumul prin Poarta cea strâmtă către ei înşişi.

(Bucureşti, 22 septembrie 2017, Elena Liliana Popescu)

Fragment

1. Un sannyāsin: Cum se poate realiza că lumea este Brahman?
Maharshi. Dacă viziunea ta devine cea a înţelepciunii, vei afla că lumea este Brahman. Dar dacă nu îl cunoşti pe Brahman, cum ai putea înţelege că el cuprinde totul?

2. D. Ce este percepţia?
M. Percepţiile ţin prin natura lor de starea în care se află cineva, oricare ar fi această stare. În starea de veghe (jagrat), corpul grosier percepe nume şi forme care sunt de asemenea grosiere. În starea de vis (svapna), corpul mental percepe creaţiile mentale sub multiplele lor nume şi forme. În starea de somn fără vise (sushupti), nu se mai manifestă identificarea cu corpul şi deci nu mai au loc percepţii. La fel, în starea transcendentală, identitatea cu Brahman situează omul în armonie cu toate celelalte lucruri şi nu mai există nimic altceva decât Sinele.

3. D. Ce este fericirea?
M. Dacă un om crede că fericirea sa depinde de cauze exterioare şi de ceea ce el posedă, este evident să tragă concluzia că fericirea sa va creşte pe măsură ce va poseda mai mult şi se va micşora proporţional cu diminuarea acestor posesiuni. În consecinţă, dacă el nu mai posedă nimic, fericirea sa va fi redusă la zero. Ori, ce sentiment încearcă omul de fapt? Ce spune în acest sens experienţa sa?
În somnul profund, omul nu posedă nimic, nici chiar corpul său. Şi, în loc de a fi nenorocit, el este pe deplin fericit. Noi toţi dorim să dormim profund. În concluzie, fericirea este inerentă omului şi nu rezultă din cauze exterioare. Pentru a deschide marile rezerve ale fericirii perfecte trebuie realizat Sinele.

4. D. Cum puteţi spune că inima este în partea dreaptă când biologii susţin că ea se află în stânga?
M. Ei au dreptate; inima fizică se află în partea stângă. Dar inima la care mă refer nu este fizică şi se află în dreapta. Eu spun acestea din experienţă şi nu este nevoie să-mi confirme cineva. Totuşi, se poate găsi confirmarea într-o carte de medicină ayur-vedică în malayalam şi de asemenea în "Sīta-Upanishad".

5. D. Cum să împiedicăm distracţiile mentalului?
M. Atunci când îţi uiţi Sinele, vezi obiectele. Menţine-te în Sine şi nu vei mai vedea lumea obiectivă.

6. D. În ultimul verset din Dakshinamurti Ashtakam se vorbeşte despre omnipotenţă (īsvaratva). Oferă ea şi puteri oculte?
M. Realizează mai întâi omnipotenţa şi vei vedea după aceea.

7. D. Este cumva folositoare repetarea mantrelor pe care cineva le-a aflat în mod întâmplător?
M. Nu. Trebuie să fi primit mai întâi iniţierea.

8. D. De ce spun Scripturile că înţeleptul este ca un copil?
M. Într-un anumit sens, înţeleptul (jnānīn) şi copilul se aseamănă. Întâmplările nu îl interesează pe copil decât atât cât ele durează. Când iau sfârşit, copilul nu se mai gândeşte la ele. Se vede deci că acestea nu lasă asupra copilului nicio impresie şi nu îl afectează mental. Tot aşa se întâmplă şi în cazul înţeleptului.

9. D. Cum se stăpâneşte mentalul?
M. Stăpânind suflul. Dacă o vei face singur fără a fi ajutat de nimeni, mentalul va fi stăpânit. Altfel, mentalul este stăpânit doar în prezenţa unei puteri superioare - de unde şi necesitatea de a se asocia cu înţelepţii (satsanga).

10. D. Karma ia vreodată sfârşit?
M. Karmele poartă în ele însele seminţele propriei lor distrugeri.

11. D. Spuneţi-mi ceva.
M. Ce vrei să ştii?
D. Eu nu ştiu nimic şi aş vrea să-mi spuneţi ceva.
M. Tu ştii că nu ştii nimic. Descoperă ce înseamnă această cunoaştere. Aceasta este eliberarea (mukti).

12. D. Pentru a obţine realizarea, este necesar un maestru (guru)?
M. Realizarea este mai mult rezultatul graţiei gurului decât al lecturilor, meditaţiilor şi al cunoştinţelor ce vi se predau. Acestea nu sunt decât accesorii. Graţia gurului este cauza primordială şi esenţială.
D. Care sunt obstacolele realizării Sinelui?
M. Deprinderile mentalului (vāsānas).
D. Cum să le depăşeşti?
M. Realizând Sinele.
D. Aceasta constituie un cerc vicios.
M. Cel care vede aceste dificultăţi, creează obstacolele şi suferă apoi perplexitatea care face să se nască aparente paradoxuri, este eul. Descoperă-l pe cel care pune întrebările şi vei afla Sinele.
D. Ce poate fi folositor realizării?
M. Învăţăturile Scripturilor şi ale sufletelor deja realizate.
D. Cât timp e necesar pentru a dobândi realizarea?
M. De ce vrei să ştii?
D. Pentru a-mi da speranţă.
M. Dar chiar această dorinţă este un obstacol. Sinele este totdeauna prezent. Nimic nu există în afara lui. Află Sinele şi atunci dorinţele şi îndoielile vor dispărea. Sinele este martorul în cele trei stări, de veghe, de vis şi de somn fără vise. Aceste trei stări aparţin eului. Sinele transcende eul. Oare nu exişti atunci când dormi? Ştii atunci că dormi şi că nu eşti conştient relativ la lume? Numai în starea de veghe afirmi că nu ai fost conştient în timpul somnului. Conştiinţa ta, în timp ce dormi, este aceeaşi cu cea din starea de veghe. Dacă vei şti ce este conştiinţa din starea de veghe, vei cunoaşte şi conştiinţa care este Martorul celor trei stări. O poţi afla căutând acea conştiinţă care exista în timpul somnului.
D. Dacă aşa trebuie procedat, am să mă culc.
M. Nu este niciun inconvenient în aceasta.
D. Dar este un vid.
M. Pentru cine este un vid? Caută să afli. Nu vei putea niciodată să te negi pe tine însuţi. Sinele este mereu prezent şi el subzistă în cele trei stări.
D. Ar trebui atunci să fiu adormit şi în acelaşi timp conştient?
M. Da. Starea de veghe constă în faptul de a fi conştient. Aceasta nu va fi deci o stare de somn, ci un somn conştient. Dacă te vei lăsa antrenat de gândurile tale, vei intra într-un labirint fără sfârşit.
D. Aşadar, ar trebui să urc din nou la izvorul gândurilor mele?
M. Exact. Astfel, gândurile vor dispărea şi doar Sinele va rămâne. De fapt, pentru Sine nu există nici interior, nici exterior. Acestea sunt proiecţii ale eului. Sinele este pur şi absolut.
D. Eu nu înţeleg decât în mod intelectual. Intelectul nu poate să ajute realizării?
M. Ba da, până la un anumit punct. Dar dă-ţi seama totuşi că Sinele transcende intelectul - care trebuie el însuşi să dispară pentru a se atinge Sinele.
D. Realizarea mea va fi utilă altcuiva?
M. Sigur că da. Este cel mai bun mod de a-ţi ajuta aproapele. Dar nu există aproape. Fiinţa realizată, de fapt, vede Sinele, ca un aurar care evaluează cantitatea de aur conţinută în diverse bijuterii. Formele apar numai atunci când te identifici cu corpul. Dar când îţi vei transcende corpul, celelalte corpuri vor dispărea în acelaşi timp cu conştiinţa ta relativ la propriul corp.
D. Tot aşa se întâmplă relativ la arbori, plante etc.?
M. Au ele o existenţă în afara Sinelui? Află. Tu gândeşti că le vezi. Dar această gândire este proiectată de către Sinele tău. Află de unde provine ea. Gândurile vor înceta să apară şi nu va mai rămâne decât Sinele.
D. Teoretic, înţeleg. Dar ele sunt încă prezente.
M. Da, este ca la proiecţia unui film. Lumina este proiectată pe ecran şi umbrele care se mişcă impresionează spectatorii ca la o piesă de teatru. Şi va fi încă aceeaşi situaţie dacă pe ecran se arată şi spectatorii. Cel ce vede şi ceea ce este văzut vor fi atunci ambele pe ecran. Aplică aceasta relativ la tine însuţi. Tu eşti ecranul, Sinele a creat eul, şi eul are formele sale de gânduri care se manifestă ca fiind lumea, arborii, plantele etc., despre care vorbeşti. În realitate, toate acestea nu constituie altceva decât Sinele. Dacă eşti Sinele, vei găsi Sinele în orice, pretutindeni şi oricând. Nu există nimic altceva decât Sinele.
D. Da, înţeleg, dar încă numai teoretic. Şi totuşi răspunsurile dumneavoastră sunt atât de frumoase, de simple şi de convingătoare.
M. Chiar şi gândul "Eu nu înţeleg" este un obstacol. De fapt, doar Sinele există.

13. D. Ce semnifică pasajul din Upanişade: "Brahman (Spiritul Suprem) este mai subtil decât cel mai subtil şi mai înalt decât cel mai înalt"?
M. Chiar structura atomului a fost descoperită prin intermediul mentalului. Deci mentalul este mai subtil decât atomul. Ceea ce se află în spatele mentalului, adică sufletul individual, este mai subtil decât mentalul. Sfântul tamil Manickavāchagar a spus că dacă fiecare dintre particulele de praf care se mişcă într-o rază de lumină reprezintă un univers, atunci întreaga lumină a soarelui nu reprezintă altceva decât Fiinţa Supremă.

14. Dl Evans-Wentz: E admis să ucizi tigri şi căprioare pentru ca să te aşezi pe pielea lor în poziţie de yoga (āsanas)?
M. Mentalul nu este cumva tigrul sau căprioara?
D. Dacă totul este iluzie, nimic nu te împiedică atunci ca să suprimi vieţi?
M. Cine este victima acestei iluzii? Afl-o! De fapt, fiecare dintre noi este un "asasin al Sinelui" (ātmahan) în fiecare moment din viaţa sa.
D. Care este cea mai bună postură (āsana)?
M. Oricare; poate fi sukha-āsana, postura naturală, adică aceea a lui Buddha în semi-lotus. Dar, de fapt, problema āsanelor nu prezintă niciun interes atunci când se urmează jnāna, calea cunoaşterii.
D. Poziţia aleasă depinde de temperament?
M. Da.
D. Care sunt proprietăţile şi efectele diferitelor piei de tigru, oaie, căprioară etc.?
M. Oamenii au descoperit aceste proprietăţi şi le-au descris în cărţi de yoga. Aceste piei de animale pot fi conducătoare sau nu de magnetism. Dar toate aceste detalii sunt fără interes pentru calea cunoaşterii (jnāna-yoga). Āsana sau postura semnifică de fapt situarea într-o poziţie fermă în Sine. Ea este pur interioară. Toate celelalte descrieri ale asanelor se referă la posturi exterioare Sinelui.
D. Care este cel mai potrivit moment al zilei pentru a medita?
M. Ce înseamnă un moment? Ce este timpul?
D. Spuneţi-mi.
M. Timpul nu este decât o idee. De fapt nu există decât realitatea. Ceea ce gândeşti despre ea apare ca fiind aşa. Dacă o numeşti timp, aceasta va fi timpul. Dacă o numeşti existenţă, aceasta va fi existenţa şi aşa mai departe. După ce s-a dat numele de timp realităţii, s-a divizat timpul în zile, nopţi, ani, luni, minute etc. Timpul nu are nicio importanţă atunci când se adoptă calea cunoaşterii. Dar pentru începători, unele dintre aceste reguli şi discipline sunt bune de urmat.
D. Ce înseamnă jnāna-mārga (calea cunoaşterii)?
M. Concentrarea mentală este, într-un anumit sens, comună celor două căi, a cunoaşterii şi yoga. Yoga vizează contopirea individualului cu universalul: realitatea. Această realitate nu poate fi nouă. Ea trebuie să existe deja, ea există chiar şi în acest moment.
În consecinţă, calea cunoaşterii caută să afle cum a putut surveni separarea (viyoga). Dacă există separare, ea nu poate fi decât de realitate.
D. Ce este iluzia?
M. Cine este victima iluziei? Caută să descoperi. Atunci iluzia se va risipi. Cea mai mare parte a oamenilor caută să ştie ce înseamnă iluzia, şi ei nu-şi propun sarcina de a cerceta cine este victima acesteia. Este stupid. Iluzia este exterioară Sinelui şi necunoscută, pe când cel care caută este interior Sinelui şi cunoscut. Caută mai degrabă ceea ce îţi este apropiat, ceea ce îţi este intim, în loc să pleci în căutarea a ceea ce este îndepărtat şi necunoscut.
D. Maharshi recomandă posturi fizice specifice pentru europeni?
M. Ele pot fi recomandate în anumite cazuri. Totodată, este necesar să se înţeleagă clar că meditaţia nu este afectată de absenţa āsanelor, a orarelor convenţionale sau a altor condiţii secundare.
D. Recomandaţi europenilor o metodă specială?
M. Totul depinde de condiţionarea mentală a individului. De fapt nu poate exista un program absolut şi riguros în acest sens.
D. Care sunt metodele preliminare în yoga?
M. Aceste metode nu sunt decât mijloace pentru a parveni la yoga şi yoga însăşi nu este decât un mijloc pentru a asigura realizarea Sinelui, scopul suprem al tuturor metodelor.
D. Munca constituie un obstacol pentru realizarea Sinelui?
M. Nu. Pentru o fiinţă realizată, doar Sinele constituie realitatea. Acţiunile nu sunt decât fenomene fără influenţă asupra Sinelui. Chiar când execută o activitate oarecare, fiinţa realizată nu încearcă sentimentul de a fi autorul acestei activităţi. Acţiunile sale le săvârşeşte fără intenţie, şi ea observă liniştită derularea lor fără a încerca vreun ataşament.
Această activitate nu are de altfel niciun scop. Chiar cel care este angajat pe drumul înţelepciunii (jnāna) poate urma această cale lucrând. Pentru începători este puţin dificil, mai ales la pornire, dar cu puţin antrenament, această metodă devine naturală şi eficace, şi munca nu mai apare ca un obstacol în calea meditaţiei.
D. În ce constă acest antrenament?
M. În căutarea constantă a lui "Eu", sursa eului. Află răspunsul la întrebarea "Cine sunt eu?". Eul, în stare pură, înseamnă realitatea, existenţă-conştiinţă-fericire absolută. Când "acesta" este uitat, apar toate nenorocirile. Când rămâi în "acesta", neclintit, nenorocirile nu te mai afectează.
D. Brahmacharya (castitatea) este o condiţie indispensabilă realizării Sinelui?
M. Brahmacharya înseamnă "a trăi în sânul lui Brahman". Această stare nu are nicio legătură cu castitatea care se înţelege în mod obişnuit. Un adevărat Brahmachārin, adică cel care trăieşte în Brahman, descoperă în Brahman fericirea. Brahman este identic cu Sinele. De ce să pleci în căutarea altor surse de fericire? În realitate, ieşirea din Sine este cauza tuturor relelor.
D. Castitatea este o condiţie sine qua non în yoga?
M. Exact. Adevărata castitate favorizează în mod sigur realizarea, ca şi un mare număr din celelalte metode.
D. Celibatul nu este deci indispensabil? O persoană căsătorită poate realiza Sinele?
M. Fără nicio îndoială. Este o chestiune de atitudine mentală. Căsătorit sau celibatar, un om poate realiza Sinele de vreme ce acesta există aici şi acum. Dacă ar fi altfel şi nu s-ar putea atinge Sinele decât într-un anumit moment, cu preţul unor anumite eforturi, dacă ar fi o stare nouă, ceva care trebuie dobândit, aceasta n-ar merita osteneala de a porni în căutarea sa. Deoarece ceea ce nu este natural nu poate fi permanent. Sinele este prezent şi acum, el este unic.
D. Dumnezeu fiind imanent în orice, nimeni nu trebuie să fie privat de dreptul la viaţă. Societatea nu greşeşte atunci când pedepseşte cu moartea un asasin? Statul are oare acest drept? Ţările creştine încep să creadă că aceasta este o greşeală.
M. Forţa care a împins asasinul să comită crima este aceeaşi care îi va impune pedeapsa sa. Cât despre societate sau stat, amândouă nu sunt decât un instrument în mâinile acestei forţe. Şi încă nu te referi decât la suprimarea unei singure persoane. Ce să mai spunem atunci de milioanele de vieţi care dispar în timpul războaielor?
D. Aşa este. Distrugerea oricărei vieţi este un rău. Dar atunci cum să justifici războiul?
M. Pentru un om realizat, cel care rămâne permanent în Sine, distrugerea unei singure vieţi, a mai multor vieţi sau a tuturor vieţilor în această lume, aici sau în cele trei lumi nu prezintă nicio diferenţă. Chiar dacă este chemat să le distrugă pe toate, niciun păcat nu va putea umbri acest suflet pur. "Cel care este eliberat de simţul eului, al cărui intelect este eliberat, acela, chiar dacă distruge toate lumile, nu ucide, deoarece el nu este înlănţuit prin consecinţele faptelor sale." (Bhagavad-Gīta, XVIII, 17)
D. Acţiunile noastre prezente nu exercită o influenţă asupra vieţilor noastre viitoare?
M. Eşti născut acum? Pentru ce te gândeşti la alte naşteri? De fapt nu există nici naştere, nici moarte. Lasă deci pe cel ce crede că este născut să se gândească la moarte şi la paliativele sale.
D. Cât timp i-a trebuit lui Maharshi pentru a realiza Sinele?
M. Pui această întrebare pentru că percepi un nume şi o formă. Acestea nu sunt decât percepţii fizice provenind din identificarea eului tău cu corpul tău fizic. Când eul se identifică cu corpul său subtil, ca în starea de vis, percepţiile devin de asemenea subtile. Dar în starea de somn profund, nu mai există nicio percepţie. Putem spune pentru aceasta că eul nu se mai află acolo? Pentru a fi putut păstra amintirea că a dormit, trebuie ca eul să fi trăit experienţa şi deci, ca el să fi existat. Cine este cel care a dormit? Nu ai spus în timpul somnului că dormi. Spui în momentul trezirii. Eul este deci acelaşi în timpul stării de veghe, de somn şi de somn fără vise. Descoperă realitatea subiacentă celor trei stări. În această nouă stare, nu mai subzistă decât faptul de a fi, esenţa pură. Nu mai exişti nici tu, nici eu, nici el. Nu mai există prezentul, nici trecutul, nici viitorul. Esenţa este dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de orice exprimare. Este o stare care este dintotdeauna.
Aşa cum bananierul este un arbore ale cărui rădăcini produc noi lăstari înainte ca el să nu mai rodească şi să se usuce, şi cum puieţii aceştia, odată transplantaţi reîncep acelaşi ciclu, tot astfel Maestrul originar şi primordial al întregii antichităţi (Dakshināmurti), cel care a risipit îndoielile discipolilor săi rishis, prin tăcerea sa, a lăsat în urma lui lăstari care continuă să se multiplice. Gurul este un lăstar al acestui Dakshināmurti. Întrebarea nu se mai pune atunci când Sinele este realizat.
D. Maharshi are puterea să intre în nirvikalpa samādhi?
M. Dacă ochii rămân închişi se produce nirvikalpa. Când ochii sunt ţinuţi deschişi are loc savikalpa. Este o stare de diferenţiere, deşi de repaus absolut. Starea eternă, totdeauna prezentă este sahaja sau starea naturală.

Citiţi un alt fragment aici.