Prefaţă la Eseu despre prejudecăţi

Paul Henry Thiry, baron d'Holbach
Eseu despre prejudecăţi sau
Despre influenta opiniilor asupra moravurilor si fericirii oamenilor
Editura Herald, 2019
traducere din limba franceză de Gabriel Doru Avram, Adrian Niţă

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Scriitor şi filosof francez de origine germană, Paul Heinrich Dietrich von Holbach, zis Paul Henry Thiry, baron d'Holbach, s-a născut la Heidelsheim (marele ducat de Baden, Palatinatul Renaniei), pe 8 decembrie 1723. Acest mare erudit a fost mai întâi una dintre personalităţile înaltei societăţi franceze; originar fiind din Palatinat, sosit în capitala Franţei încă din copilărie şi dispunând de o mare avere, a făcut din locuinţa sa un loc în care-şi dădeau întâlnire o seamă de scriitori valoroşi ai epocii: Jean le Rond d'Alembert, Georges-Louis Leclerc Buffon, Frédéric Melchior Grimm, Denis Diderot, Claude-Adrien Helvétius, Guillaume-Thomas Raynal, Ferdinando Galiani. Salonul, dar în special mesele pe care le oferea baronul erau extrem de apreciate, iar supeurile erau atât de fastuoase, încât spiritualul abate Galiani i-a acordat lui d'Holbach supranumele de "Primul somelier al filosofiei". În afara mâncărurilor de bun gust, aici mai întâlneai "multe dispute şi polemici, dar niciodată certuri".

Mare senior luminat, spirit îndrăzneţ şi vesel, inimă generoasă şi de o discreţie perfectă, baronul d'Holbach era o personalitate accentuată a societăţii pariziene. "Clubul holbachic", după cum îl denumea cu dispreţ Jean-Jacques Rousseau, îşi promova protejaţii la Curte, făcea şi desfăcea reputaţia unor curteni. Duşmanii baronului îi reproşau acestuia că avea un spirit puţin cam grosier, iar prietenii săi îl lăudau ca pe un savant enciclopedist.

Format la şcoala ştiinţelor naturale, baronul d'Holbach, înainte de a scrie articole despre chimie pentru Enciclopedia franceză, tradusese din limba germană o seamă de opere ştiinţifice de mare interes din domeniul chimiei şi mineralogiei. A promovat operele şi gândirea unor filosofi englezi precum Thomas Hobbes, Anthony Collins, John Toland, Thomas Gordon, dar în cadrul mişcării iluministe a veacului, d'Holbach urma să devină mult mai activ. Clubul pe care-l înfiinţase la reşedinţa sa nu era doar o asociaţie de conspiratori uniţi printr-o anumită doctrină bine precizată, ci, prin totala libertate a opiniilor care domnea, prin emulaţia şi înclinaţia către toate ideile îndrăzneţe privind politica şi religia, se constituia într-o avangardă extremă a filosofiei.

Însuşi baronul scria lucrări filosofice, unele dintre ele fiind mult mai îndrăzneţe decât ale tuturor celorlalţi. Avea însă şi colaboratori: Lagrange, Naigeon şi, în special, Diderot. Rousseau pretinde că d'Holbach şi-ar fi atribuit chiar lucrări ale prietenilor lui, care ezitau să le semneze cu numele real. În orice caz, cele mai multe dintre cărţile sale nu au fost semnate, apărând anonim. Foarte puţine dintre operele sale au scăpat de condamnările Parlamentului din Paris şi de punerea lor sub obroc de către Roma. Dintre lucrările condamnate, să amintim Le Christianisme dévoilé ou Examen des principes et des effets de la religion chrétienne (1766), publicată sub pseudonimul Boulanger; La Contagion sacrée (1767); Théologie portative (1768); Essai sur les préjugés, ou De l'influence des opinions sur les mœurs & le bonheur des hommes (1770), publicată sub pseudonimul Dumarsais; Le Système de la nature ou Des lois du monde physique et du monde moral, ultima carte fiind publicată sub pseudonimul "Mirabaud, secretar veşnic şi unul din cei patruzeci ai Academiei Franceze", volum care a suscitat în anul 1770 numeroase respingeri din partea criticii, fiind aspru condamnată chiar de Voltaire, dar şi de regele Frederic al II-lea al Prusiei. Dar Le Système de la nature a iscat asemenea controverse, pentru că era cel mai logic cod al ateismului ce apăruse până atunci. Alte cărţi controversate ale sale au fost: Politica naturală (1773) şi Morala universală (1776).

D'Holbach a elaborat un sistem filosofic închegat, în special o filosofie socială. Ideile filosofiei sale sunt împrumutate de la senzualişti: toate facultăţile noastre intelectuale sunt datorate simţurilor, spune el în Le Système de la nature, şi nu reprezintă altceva decât moduri ce rezultă din organizarea corpului nostru; însuşirile atribuite sufletului nu ar fi decât "modificări cărora o substanţă imaterială nu le poate fi susceptibilă"; în opinia sa, sufletul nu este diferit de trup, ci parte componentă.

D'Holbach combate ideile lui George Berkeley care susţinea că universul nu există decât în noi înşine. A doua influenţă a filosofiei sale se datorează ideilor gânditorilor hedonişti, în special în ceea ce priveşte noţiunile de interes şi de fericire. Dar, întrucât d'Holbach era un om al veacului al XVIII-lea, adaugă la aceste idei voinţa vremii sale de a recurge la experienţă în materie de cunoaştere, trecând astfel spre o filosofie socială. Moştenitor al ideilor secolului al XVII-lea, baronul d'Holbach crede că specia umană şi universul sunt "mecanisme extrem de complicate", că totul este legat şi în relaţie pe lumea aceasta, astfel încât cauzele sunt înlănţuite între ele. Deci, în virtutea acestui sistem de legături cauzale, natura este cea care dirijează acţiunile omeneşti, iar omul însuşi nu este neapărat o fiinţă aparte printre celelalte fiinţe ale naturii. Dacă ne vom analiza judecăţile, spune el, vom vedea că există pentru oameni o măsură unică, fie că este vorba despre opinii, instituţii, comportamente, şi anume utilitatea şi fericirea pe care lucrurile ni le procură, căci omul "este o fiinţă materială, structurată în aşa fel încât să simtă şi să gândească". Omul rămâne în continuare o fiinţă supusă circumstanţelor, asemenea fenomenelor naturale. Filosofia sa socială pune în lumină rolul principal al importanţei societăţii în concepţiile omului; chiar şi atunci când este vorba despre judecăţi personale, cauza erorilor de gândire vine din faptul că judecăm actele celorlalţi după efectele pe care le au asupra noastră. Astfel, noi suntem solidari cu semenii noştri şi ne trebuie un etalon la care să raportăm ideile noastre morale sau sociale. Ei bine, d'Holbach se va avânta tocmai în căutarea acestui etalon, studiind fundamentele structurale ale statului şi condiţiile edificării unei morale publice. Bazele guvernării, alături de ideile atât de binecunoscute ale contratului social, se sprijină pe noţiunea esenţială a binelui: iar "binele pe care-l facem oamenilor" înseamnă şi raţiune, şi echitate. Faptele ne demonstrează, spune d'Holbach, că nu există în lume vreo constituţie strict ordonată, bine alcătuită, ci tot felul de forme de guvernare dezorganizate, întrucât legile sunt alcătuite în aşa fel încât abuzurile conducătorilor fac să nu existe o egalitate în drepturi cu supuşii. Legea, care reprezintă "suma voinţelor societăţii", ar trebui să aibă drept scop de a-l îndruma pe om spre îndatoririle sale, adică spre stima celorlalţi, în definitiv spre "interesul general al societăţii". Dar, pentru a atinge acest scop "invariabil", sunt necesare trei condiţii: libertatea fără excepţii, garantarea proprietăţii şi siguranţei fiecăruia, o guvernare "puternică şi prietenă a luminilor". Morala socială, care este apropiată de trăsăturile legii naturale, trebuie să fie universală. Stabilitatea, certitudinea şi necesitatea se impun obligaţiilor moralei. "Trebuie să punem la temelia moralei necesitatea cunoaşterii lucrurilor; educaţia nu reprezintă altceva decât necesitatea dezvăluită copiilor. Legislaţia reprezintă necesitatea dezvăluită membrilor corpului politic. Morala este necesitatea raporturilor care există între oameni, dezvăluită unor fiinţe raţionale." "Obligaţia morală înseamnă acea obligaţie a noastră de a merita afecţiunea şi ajutorul pe care le primim din partea semenilor lângă care trăim şi cu care suntem asociaţi" (Sistemul naturii).

Morala trebuie să promoveze mobilurile care sunt capabile să ne determine sensibilitatea şi inteligenţa: plăcerea, teama de durere, speranţa fericirii; dar pentru ca obligaţia moralei să existe, este suficient să existe motive de plăcere ori durere care să fie la îndemâna omului. Moralistul nu trebuie să sufoce şi să condamne pasiunile, căci ele sunt inerente naturii noastre, ci trebuie să se servească de acestea, arătându-le oamenilor că interesele sunt aceleaşi pentru toţi, că fericirea rezultă din armonizarea pasiunilor şi din cooperarea tuturor cetăţenilor. Astfel, moralistul poate propune ca pasiunile să fie canalizate spre obiectele utile tuturor, folosindu-se de ajutorul experienţei şi al raţiunii. Baronul d'Holbach insistă asupra importanţei factorilor sociali ai moralei. Fie că este vorba despre a defini binele ori răul, sau convenţiile sociale şi instituţiile, în opinia sa instituţiile sunt vinovate pentru dezvoltarea şi răspândirea imoralităţii. Dar, din momentul în care se va instaura o regulă universală a moralei, aceleaşi virtuţi sociale vor făuri un bun cetăţean şi un bun suveran.

D'Holbach consideră în lucrarea Ethocratie că educaţia reprezintă factorul cel mai important pentru a ajunge la îndeplinirea acestor deziderate. Educaţia este în stare să le ofere indivizilor şi popoarelor o morală bazată pe experiment şi raţiune; în primul rând, însă, legislaţia şi morala trebuie alăturate, contopite, "pentru că amândouă se sprijină pe aceleaşi reguli". Mijloacele şi scopurile practice de implementare a moralei constau în a dezvolta simţul utilităţii şi al entuziasmului; se va redacta apoi un "catehism moral" care să conţină principiile unei morale "umaniste", conform cu fiecare categorie de cetăţeni. În concluzie, preceptele morale reprezintă suportul numeroaselor reforme sociale anunţate şi prezentate de baronul d'Holbach, care vor fi preludiul reformelor Revoluţiei franceze de la 1789.

D'Holbach este unul dintre autorii şi inspiratorii principali ai enciclopedismului; tot lui i se atribuie excesele de limbaj şi de gândire ale lui Diderot sau ostilitatea contra creştinismului, pe care a împărtăşit-o cu toţi prietenii săi. Dar Denis Diderot era mai mare cu unsprezece ani decât d'Holbach şi ei nu s-au cunoscut decât în 1749, de aceea este probabil ca acesta să fi avut mai întâi influenţă asupra baronului, chiar dacă d'Holbach, în ceea ce priveşte îndrăzneala de a promova ateismul, se poate să-şi fi depăşit repede maestrul şi prietenul.

Secolul al XVIII-lea îşi găseşte în baronul d'Holbach doctrinarul cel mai îndrăzneţ, eliberat de prejudecăţile religioase şi politice până la a manifesta un fanatism pe dos, ceea ce pare că-l anunţă pe dl Homais, personajul lui Gustave Flaubert din romanul Doamna Bovary. Cel mai bine este să nu zăbovim însă asupra lucrărilor sale pur polemice, unde se vădeşte adeseori, după cum spunea Grimm, "un om plin de fiere care se vrea agreabil". D'Holbach rămâne un gânditor ce a aşteptat cu nerăbdare nu doar distrugerea creştinismului, ci a oricărei alte credinţe religioase, ceea ce nu l-a împiedicat totuşi să considere că uneori religia este bună pentru popor. Dar scrierile sale cu adevărat filosofice se sprijină pe o documentare serioasă şi profundă, nu doar pentru că era un savant, ci pentru că şi el, ca şi Helvetius, a ştiut să culeagă roadele unei materii oferite din abundenţă de conversaţiile din salonul său. S-a folosit de toate argumentele pe care ştiinţele naturale ale timpului său le puteau pune în slujba materialismului.

Paul Henry Thiry, baron d'Holbach, moare la Paris pe 21 ianuarie 1789, la vârsta de 66 de ani.

Doru Mărgineanu dincolo de biofizică - prefaţă la Cronicile unui spectator implicat

Doru Mărgineanu
Cronicile unui spectator implicat
Editura Vremea, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă. Doru Mărgineanu dincolo de biofizică

Cronicile unui spectator implicat - acesta este titlul, parţial definitoriu şi destul de modest, pe care Doru Mărgineanu a ales să-l dea volumului său de opinii şi eseuri. Modest, în primul rând, pentru că autorul nu este, aşa cum pretinde, doar un spectator - fie el şi implicat -, ci actor, deopotrivă. Nici nu putea fi altfel câtă vreme, în paginile sale, actorul este cel care îşi întrerupe monologul spre a-i da cuvântul spectatorului ori de câte ori acesta ţine să se facă auzit în chestiuni "de interes public". Astfel, à tour de rôle, actorul devine spectator "implicat", spectatorul se implică în mod necesar ca actor. Un dialog se instituie inevitabil între cei doi. Tonul este grav, perspectiva fiecăruia, dublă, precum dublă este şi ipostaza în care cei doi se regăsesc - aceea de autoexilaţi siliţi să trăiască departe de ţara natală fără a se fi înstrăinat vreodată cu adevărat de ea. Percepţia asupra ţării le este, însă, vigilent controlată de amintirea unei experienţe traumatice traversate în trecut: un abuz la care au fost supuşi, o nedreptate ireparabilă - "jumătatea de secol (de comunism n.n.) furată vieţii". Experienţă arhisuficientă pentru a-şi găsi în ea justificarea în privinţa unei decizii radicale: autoexilarea a fost un "gest dramatic la limita disperării". Pe de altă parte, adaptarea la un mediu nou este echivalentă cu o criză: libertatea atât de scump câştigată nu este aducătoare de seninătate, sufletul rămâne iremediabil tulburat şi îngreunat de îndoieli, de conflicte lăuntrice şi tensiuni ireconciliabile întreţinute de spectrul unei "înfrângeri amare". Marile suferinţe vor limpezi însă curând un înţeles adânc - ruptura de ţară este, înainte de orice, o ruptură de sine, iar ea reclamă urgent o reformă profundă a "eului cultural". Altfel spus, integrarea în noua societate se face cu preţul unei pierderi însemnate şi cu speranţa unui câştig incert pe/cu un fond sufletesc precar.

Aşadar, un întreg spectacol pe două voci, însufleţit de câteva zeci de articole şi eseuri semnate de autor din1990 până în prezent, unele, în publicaţii româneşti: Revista 22, Cotidianul, Dilema, România liberă, Timpul, Cultura, altele, în două cunoscute jurnale belgiene, Le Soir şi La libre Belgique. Temele predilecte: istorie recentă, societate, cultură, ştiinţă, probleme ale emigraţiei.

Dar cine este autorul? Citindu-i cartea de memorii, Privirea din afară / spre ştiinţă şi pe alături în România de dinainte, apărută în 2018 la editura Vremea, aflăm că până în 1988, când a părăsit România, Doru Mărgineanu (care, de astă dată, nu se mai ascunde după titlu) a fost un biofizician cu amplă activitate în mediul academic şi în cercetare. A publicat o monografie de neurobiofizică - prima în lume de genul acesta -, numeroase studii de referinţă în reviste de specialitate internaţionale. După 1988 îşi continuă cariera exemplară în biofarmaceutică la Bruxelles, devenind unul dintre creatorii a două medicamente esenţiale în tratarea epilepsiei, produse de UCB-Pharma din Belgia. Începând din 1998 a predat cursul de Analiză a semnalelor fiziologice la Universitatea din Liège şi, din 2009, cursul de Neurofarmacologie la Universitatea din Mons.

Dar, odată prezentat autorul, să ne întoarcem la cartea de faţă, despre care se cuvine să spunem că textele care o compun nu se rezumă nicidecum la problemele emigraţiei. Ele acoperă o tematică mult mai largă, toate fiind scrieri de analiză şi de reflecţie critică şi, nu în ultimul rând, de atitudine civică. Toate sunt într-un fel mărturii evocatoare ale efortului depus de autor pentru a se integra în societatea belgiană, liberă şi democratică şi, totodată, în comunitatea ştiinţifică internaţională. Dar nu singur ci, pe cât posibil, cu tot cu ţara natală, într-un moment în care ea însăşi trece prin schimbări majore de destin. De aceea, bunăoară în 1999, asaltul minerilor din Valea Jiului asupra Guvernului îl ultragiază cu atât mai mult, stârnindu-i invective pe măsură la adresa acelor politicieni care, după părerea sa, urmăreau, la Bucureşti, reinstaurarea unei puteri absolute. Citim însă şi un alt articol, tot de atitudine, publicat cam în aceeaşi perioadă de Doru Mărgineanu în Le Soir. Autorul se declară de astă dată de partea oficialilor români, considerând că reacţia acestora la tendinţa denigratoare a unei expoziţii "de cartier" vernisată la Watermael-Boitsfort a fost promptă şi îndreptăţită: artistul fotograf prezenta, în respectiva expoziţie, o suită de portrete din care rezulta că aşa-zişii români sunt romi, atribuind astfel "particularului statutul de generalitate".

Volumul este compus din 4 capitole: Despre ţară, Cultură şi ştiinţă, Despre cum ne merge mintea şi Întrebări obsesive, însoţite de Anexe (unele redate în franceză, aşa cum fuseseră scrise iniţial). Cele mai numeroase articole - majoritatea cu subiecte ştiinţifice - au apărut în Cultura, revistă la care autorul colaborează din 2012. Armonia lăuntrică pare să se fi instalat între timp, dându-i autorului nostru răgazul de care avea nevoie şi pofta de a medita: asupra religiei şi ştiinţei, de pildă, asupra ştiinţei şi eticii, asupra complexităţii fenomenului religios şi neuroteologiei, asupra neuroculturii sau asupra identităţii colective a diasporei române, asupra istoriei şi a memoriei. Teme mari, de actualitate şi de întâlnire a mai multor discipline cărora Doru Mărgineanu ştie să le dea în paginile sale intensitatea emoţională necesară unei lecturi palpitante.

Este, de altfel, firesc să fie aşa dacă ne gândim la bogata sa experienţă existenţială, la înalta competenţă profesională, cultura, spiritul sintetic, conştiinţa civică - însuşiri care se regăsesc, cum am văzut, şi în alte întreprinderi ale sale, cel puţin la fel de meritorii.

(Angela Martin, august 2018)

Prolog

În decembrie 1988, cu numai un an înainte de sfârşitul doar visat, dar încă neîntrezărit al dictaturii lui Ceauşescu, m-am hotărât să rămân în Belgia, unde ajunsesem cu aprobarea (penibil obţinută!) de a sta în afara ţării numai două săptămâni. Decizia emigrării a fost pentru mine atât o victorie, cât şi o înfrângere amară. Victorie asupra inhibiţiei mele cronicizate, de universitar matur şi recunoscut în mediul meu din ţară, de a asuma o schimbare radicală şi imprevizibilă a existenţei. Iar înfrângere, prin abandonarea proiectului de viaţă în care crezusem încă din adolescenţă şi a mai tuturor realizărilor de până atunci. Urmarea imediată nu putea fi decât o etapă profund tensionată a vieţii, când eforturile de integrare în societatea din Belgia şi de reîntregire a familiei au fost absolut prioritare. Recuperarea de către un fugit în Occident a familiei rămase zălog în ţară dura atunci câţiva ani, iar integrarea în noua societate implica mai întâi obţinerea dreptului de azil, apoi găsirea unui loc de muncă, prin care nechematul nou locuitor al acelei ţări să îşi asigure traiul lui şi al familiei.

Ruperea cursului vieţii mi-a fost însă uşurată de bunăvoinţa sorţii, care a făcut ca din ianuarie 1990 să am un salariu normal, după ce în 1989 avusesem burse de cercetare în două universităţi belgiene majore. Iar evoluţia galopantă a istoriei europene mi-a grăbit reîntregirea familiei, în martie 1990. Însă cred că îi este oricui evident că atingerea urgenţelor elementare ale existenţei nu a însemnat nici pe departe instalarea în vreo dulce lipsă de griji. Dar, fiind preocupat şi de probleme dincolo de cele ale vieţii şi profesiei mele, începând din 1990 m-am exprimat adesea în presă asupra unor subiecte de interes mult mai larg.

În primele două decenii de după colapsul comunismului în Europa, subiectele extra-profesionale care mă frământau s-au referit la închiderea tristei paranteze din istoria ţării, când mi-a fost dat să mă nasc şi să ajung matur. Astfel, din 1990 până în 2010, am publicat în presa din ţară eseuri despre pierderea unei părţi importante din elita profesională şi din forţa vie a României, despre problemele cercetării ştiinţifice în post-comunism şi despre regăsirea identităţii naţionale româneşti, întruchipată de monarhie. Iar în presa din Bruxelles am scris, pe când România nu era încă nici în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, nici în Uniunea Europeană, despre importanţa geo-strategică a ţării, relevând necesitatea integrării ei într-o Europă democratică şi prosperă.

După admiterea României în cele două structuri internaţionale esenţiale, ambele cu sediile în Bruxelles, un neprofesionist al politicii şi jurnalismului, ca mine, nu mai avea, în mod evident, de ce să se exprime public asupra acelor subiecte. Cât despre disputele din arena politică a României post-decembriste, mi-am impus decenţa să nu mă exprim în presă, dat fiind că trăiesc în afara ţării. Dar am simţit îndatorirea morală să semnalez autorităţilor româneşti un aspect regretabil şi inutil al relaţiilor lor cu diaspora. Acea semnalare nu a fost publică, însă subiectul ei o încadrează în acest grupaj de opinii, astfel că am inclus-o în Anexe. Din aceleaşi considerente, am inclus tot acolo şi o scrisoare deschisă adresată în ianuarie 1990 profesorilor şi studenţilor din facultatea unde activasem înaintea auto-exilării.

În ultimul deceniu, interesul meu extra-profesional a evoluat către subiecte fundamentale ale situării ştiinţei în ansamblul culturii umane, ale relaţiei între religie şi ştiinţă şi ale diferitelor aspecte ale neuroculturii - domeniu în plină ebuliţie, asociat neuroştiinţelor, în care am lucrat. Eseuri referitoare la un spectru relativ larg de astfel de subiecte am publicat în paginile primitoare ale revistei Cultura. Dat fiind că opiniile şi eseurile reluate în acest volum au subiecte foarte variate, asamblarea lor nu reia succesiunea cronologică a apariţiei iniţiale în presă, mai relevantă fiind gruparea tematică. Toate cronicile sunt reproduse aşa cum au fost publicate, adăugând însă note explicative sau de actualizare, acolo unde mi s-a părut util.

După ce fixasem titlul acestui volum, mi-am dat seama că el îl poate evoca pe acela al cunoscutului volum de interviuri din 1981 al lui Raymond Aron Spectatorul angajat, tradus şi în româneşte, în 1999. Eu admir fără rezerve parcursul intelectual al marelui jurnalist şi politolog, care a rezistat contaminării masive a "intelighenţiei" franceze de morbul comunismului, pe care el l-a combătut. Dar, eventuala consonanţă a titlului meu cu acela al volumului memorialistic al lui Raymond Aron este total necăutată. Căci, orice cronică provine în mod evident de la un spectator, iar eu nu mă pot revendica decât implicat cumva în subiectele abordate doar ocazional, în timp ce marele intelectual francez a fost un jurnalist asiduu, angajat efectiv în susţinerea liberalismului filosofic şi politic.

Sper că strângerea între coperţi a celor publicate în presă de când nu mai locuiesc în România, dar continui să mă simt şi român, nu are cum să arate vreun veleitarism. Căci, în această carte sunt doar excursii mentale dincolo de limitele muncii sale ale unui profesionist, acum septuagenar, împăcat sufleteşte cu ceea ce a realizat în specialităţile pe care le-a practicat cu pasiune. Dorinţa punerii în ordine îmi este motivată de speranţa că subiectele abordate pe parcursul a trei decenii au prin ce să intereseze un cititor român de azi: câteva ca istorie, altele fiindcă (din păcate!) au rămas tot actuale şi majoritatea fiindcă tratează teme nesupuse uzurii timpului.

(Doru Mărgineanu, Bruxelles, august 2018)

Amintiri din labirint / Pagini de memorialistică - Artă, artişti, administraţie în anii '80

Gelu Culea
Artă, artişti, administraţie în anii '80
(Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici)
Editura Compania, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Amintiri din labirint

Ce am putea găsi în amintirile unui «funcţionar al artelor plastice»? Asta după ce am citit memorii de senzaţie ale activiştilor de vârf şi ale generalilor de Securitate din anii socialişti. Ei bine, e o ocazie unică de a umbla, cu lampa plasticienilor fixată la cască, prin intestinele întunecoase ale unui sistem viciat din pornire şi devenit vicios în ultimii săi ani. Datorăm această şansă unui director atipic. Gelu Culea, fascinat încă din tinereţe de obiectele frumoase zărite prin vitrine, dar zigzagând apoi într-o carieră administrativă, a frecventat îndeaproape regimul cu ochii deschişi şi cu grila critică în buzunar. Sensibilitatea la formă, stil şi valoare nu a făcut decât să crească în timp. Prin fatalităţi repetate - înfruntarea cu boli grave şi salvarea prin forţa voinţei, dar şi întâlnirea cu femeia vieţii sale, taifasuri cu artişti îndrăgostiţi de meserie şi alte figuri providenţiale -, s-a ivit un funcţionar neobişnuit, pe alocuri chiar periculos. Ca orice birocraţie care se respectă, îngrijindu-se înainte de toate de perpetuarea sa, şi birocraţia românească însărcinată cu păstorirea şi ţinerea din scurt a spaţiului cultural i-a arătat, fireşte, în repetate rânduri că e în eroare şi că ambiţiile sale de a sluji breasla, iar nu sistemul, sunt nelalocul lor

În 2019 există deja analize «curajoase» ale evoluţiei artelor plastice din România între 1945 şi 1989, studii interesante despre proletcultism, realism socialist şi «deschidere», neatinse de conformismul şi festivismul cu care ne obişnuiseră destui critici şi istorici prea decenţi şi cumsecade. De câţiva ani, racordarea la fluxul internaţional al creaţiei, spectacolului şi comerţului cu obiecte şi fapte de artă a dezinhibat substanţial şi judecata asupra fenomenului românesc, iar istoria recentă a ţării este, la rândul ei, revizitată frecvent de spirite tinere mai sincer şi mai obiectiv decât în anii '90, cu din ce în ce mai multă atenţie orientată spre documente şi realităţi palpabile. Într-un asemenea context, amintirile lui Gelu Culea au imensul merit de a se constitui în chiar «balamaua» care lipsea: ele luminează tocmai relaţia dintre ceea ce se putea vedea în sălile de expoziţii-ateliere-cataloage şi ceea ce se petrecea într-un birou decizional, legătura dintre o boemă forţată, de nevoie, cu sărăcia ei zgomotoasă sau resemnată, şi o conducere a Uniunii Artiştilor Plastici străduindu-se să împartă cât mai echitabil comenzi, ateliere, achiziţii, fără să uite omagiile exorbitante ce trebuiau aduse mereu Cabinetelor... Putem paria că se mai numără azi pe degetele de la o mână cei care cunoşteau situaţia reală de atunci a banilor, a accesului la fonduri în UAP, cu atât mai mult cu cât acea uniune de creaţie avea reputaţia unei mari libertăţi de mişcare, căci i se îngăduise să lucreze cu devize şi să întreţină sistematic relaţii cu străinătatea. Destule pagini uimitoare din acest volum vor pune însă la locul lor meritat aproximaţii înaripate şi elucubraţii întreţinute prin bârfe şi zvonuri: da, Partidul era şi acolo în toate, la fel Securitatea, bugetul şi planificarea redirecţionau ideologic şi politic după plac şi interese câştigurile şi şansele de propăşire.

Experienţa de sistem a lui Gelu Culea e preţioasă prin mărturiile directe despre viaţa concretă a unor artişti în anii '70 şi supravieţuirea artelor în anii '80, ca şi prin episodul în care îl regăsim consilier al ministrului Culturii în 1995-1996. Teoretic, «libertatea» - credeau unii - ar fi trebuit să aducă singură în zbor o lume nouă. Practic, construirea libertăţii şi de-construirea organizată a statului s-au sprijinit reciproc pentru a edifica un impas prelungit. Trunchiul venerabil dar voinic al utopiei comuniste, teroarea şi prostia ghidând proiectele şi selecţia cadrelor, laolaltă cu afacerismul recuperatoriu au cimentat pentru multă vreme o nefericită criză a artelor tocmai într-un spaţiu dotat cu tradiţii, materiale, aspiraţii şi creativitate din belşug - iată constatarea amară a unui administrator-autor care a deprins nu doar legile şi scrisul pentru a fi de folos atât cât se poate în vremuri grele, ci, din proprie pasiune, până şi meşteşugul de pictor, îndrumat fiind adesea de pictorii înşişi...

(Adina Kenereş)

Pagini de memorialistică. O prefaţă

Aveam 24 de ani. Mă căsătorisem de curând. Soţia mea făcea o navetă foarte obositoare la Ploieşti, prin tramvaie, trenuri şi autobuze, care-i toca toată ziua. Preda engleza la o şcoală generală. Pasiunea Adinei pentru şcolarii ei era evidentă, dar condiţiile de muncă şi de viaţă erau imposibile. Am aflat de existenţa unui post de referent, de redactor la UAP (Uniunea Artiştilor Plastici). L-am rugat pe preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, marele scriitor D.R. Popescu, protectorul şi naşul meu literar de când aveam 14 ani, să mă introducă la directorul administrativ al UAP, Viorel Ştirbu, de care depindea obţinerea acelui post. D.R. Popescu sărea în ajutorul oricărui scriitor tânăr de când îl ştiam, atât la Cluj, cât şi la Bucureşti, unde fusese mutat la ordinul expres al lui N. Ceauşescu, fără să pună prea multe întrebări. A ajutat astfel foarte mulţi confraţi. Unii îşi amintesc, alţii preferă să uite.

Am ajuns în biroul directorului UAP. Un telefon de la cabinetul preşedintelui Uniunii Scriitorilor mă anunţase în prealabil. Cele două instituţii erau, de altfel, situate aproape una de alta, una pe Calea Victoriei, cealaltă, lângă Piaţa Romană. I-am expus problema mea tovarăşului director Ştirbu. Directorul UAP m-a ascultat, încurcat, nu ştia ce să zică. A reuşit totuşi o replică memorabilă: "Dar de ce nu o angajează pe soţia dumitale, care e şi scriitoare, din câte mi s-a dat să înţeleg, la Uniunea Scriitorilor? Tovarăşul Popescu poate face asta." În biroul directorului se mai găsea un tovarăş, care tăcea şi asculta atent. Şi atunci a intervenit, întrebându-mă direct: "Dar dumneata unde lucrezi?" "Eu sunt scriitor. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor!" Într-adevăr, eram cel mai tânăr membru al breslei. Iar a fi membru al US echivala cu a avea un loc de muncă. Publicasem deja trei plachete de poezie (sau volume, mă rog) şi luasem premiul de debut al US. Nu eram deci "vagabond", nu puteam fi arestat, cum se proceda atunci cu cei care nu lucrau. "Nu, nu asta am întrebat. Asta am înţeles eu. Eu v-am întrebat unde prestaţi dumneavoastră cele opt ore de muncă." Nu aveam nici un răspuns, pentru că eram liber ca pasărea cerului. "Uite", a continuat directorul Fondului Plastic, căci se şi prezentase, "dacă dumneata vrei să lucrezi, am eu ceva să-ţi ofer. Caută-mă luni la Fondul Plastic, pe Maria Rosetti."

Daca îmi amintesc bine, cele povestite mai sus se petreceau într-o zi de joi. M-am dus luni la Fondul Plastic. Domnul Culea m-a primit binevoitor şi mi-a dat un loc de muncă: vânzător la Galeria de Artă din strada Şelari nr. 13, lângă Crama Domnească. Într-o clădire veche, recent restaurată, la parter, cu multe ateliere de artişti la cele două etaje: Horia Bernea, Vasile Kazar, Paul Gherasim, Valentin Höflich, Marin Gherasim, Ileana Micodin, Benedict Gănescu, Napoleon Zamfir, Ervant Nicogosian, Mircea Velea, Cornelia Daneţ. Sper că nu am uitat pe nimeni. Aşa am intrat eu în lumea minunată şi fără sfârşit a artei: a picturii, a sculpturii, a desenului, a gravurii, a ilustraţiei de carte etc. Adina avea să fie angajată la UAP doi ani mai târziu. Alte pile, alte cunoştinţe, alte relaţii, adică "PCR" pe atunci.

Amintirea întâlnirii noastre, povestită de Gelu Culea în carte, diferă de a mea. Am încercat împreună să ne potrivim amintirile dar nu am reuşit. Cititorul va avea deci două variante ale aceleiaşi întâmplări. În scurtă vreme, galeria de pe strada Şelari a început să se schimbe sensibil.

Trei au fost motivele principale ale schimbării acelui loc care-mi fusese dat în grijă. Primul, de ordin general, politic, e acela că începând chiar din acel an, 1981, Ceauşescu a dat ordin să nu se mai facă achiziţii de stat din expoziţiile personale ale artiştilor şi nici din expoziţiile tematice şi saloanele anuale, aşa cum se tot întâmplase, pe model sovietic, de zeci de ani. Aşa se face că artiştii, care, stupoare, detestau comerţul, au fost obligaţi să încerce să-şi vândă creaţiile către particulari. În câţiva ani, toate galeriile UAP şi-au îmbunătăţit oferta de picturi, sculpturi, grafică, artă decorativă. Al doilea motiv a fost acela că "vecinii" mei din Şelari 13, artiştii, au început să expună şi să se implice în viaţa galeriei mele de la parter, cu vitrină la stradă. Ceea ce nu făcuseră deloc până atunci. Înainte de venirea mea, acolo expuseseră artişti amatori, membri doar ai Fondului Plastic, pe modelul anilor '50.

Dar cea mai importantă explicaţie a "modernizării", a dezvoltării galeriei de pictură şi sculptură, Galeria Arcade, a fost libertatea de iniţiativă aproape totală pe care mi-a oferit-o generosul şi puternicul meu director. Timp de şapte ani am învăţat artă, i-am ajutat pe artişti să supravieţuiască într-o vreme grea - Ceauşescu începuse să achite galopant datoria externă -, am învăţat comerţ (la iniţiativa directorului Culea, am urmat o şcoală de comerţ şi am obţinut o diplomă) şi am părăsit aproape complet lumea şi boema literară din care veneam. La fel ca D.R. Popescu, Gelu Culea avea o preocupare obsesivă să-i ajute pe cei din domeniul căruia i se dedicase abia la maturitate. Nu e deci deloc întâmplător că l-am provocat să-şi scrie amintirile de înalt administrator în artele plastice.

Ar mai fi multe de adăugat. Dar cel mai important "detaliu", peste care nu pot trece, este acela că, la câtva timp după ce a devenit director la Fondul Plastic al UAP, a început să înveţe aplicat, cu pasiune, cu seriozitate meseria de artist, meseria de pictor. A aflat tot ce se putea afla despre materiale, a studiat temeinic istoria artei, i-a copiat pe mari maeştri din diferite epoci. Apropierea lui de artişti, de nevoile lor, de grijile şi de spaimele lor a fost deci fără rezerve. Şi mulţi dintre artişti i-au devenit apropiaţi, prieteni. Cine sunt aceştia? Corneliu Baba, Ion Pacea, Constantin Piliuţă, Vladimir Zamfirescu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Ion Gheorghiu şi atâţia alţii. Îi veţi regăsi pe mai toţi în paginile memorialistice ale lui Gelu Culea.

(Petru Romoşan)