vineri, 24 ianuarie 2020

Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio

Ionuţ Iamandi
Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio
Editura Vremea, 2019

 Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Sistemul electoral reprezintă unul dintre reperele fundamentale ale societăţii, modul cum acesta este gestionat şi se desfăşoară reflectând nivelul de dezvoltare al democraţiei. Regimurile totalitare însă nu ţin cont de asemenea principii. Este şi cazul regimurilor comuniste din care a făcut parte şi România. Alegerile din noiembrie 1946 au reprezentat cel mai grav rapt electoral din istoria politică a ţării, fiind una dintre etapele decisive în procesul de sovietizare a României.

Fragment
Momentele Ianus ale istoriei

Unele evenimente din istorie au calitatea de a marca tranşant epocile. Ele sunt în acelaşi timp ultima boltă a edificiului de până atunci, şi prima treaptă pentru construcţia care continuă. Le‑aş numi "momentele Ianus" ale istoriei, pentru că, asemenea zeului roman, se uită nediscriminant cu o faţă la trecut şi cu cealaltă la viitor. Echilibrul lor între ceea ce a fost şi ceea ce va fi este perfect. Şi de obicei, în funcţie de acceleraţia istoriei, pentru o generaţie e suficient un singur astfel de moment.

Pentru generaţia mea, "momentul Ianus" este fără îndoială anul 1989. Dar nu e singurul din secolul trecut. Momentul Ianus anterior este cel al alegerilor din noiembrie 1946. Este sfârşitul unei epoci şi în egală şi clară măsură începutul unei epoci.

Există argumentul că şi după anul 1946 au mai existat partide politice. Că monarhia încă nu fusese înlăturată. Sau că proprietatea privată încă exista. Aşa este, dar toate mai aveau doar o existenţă formală. Raţiunea lor de a fiinţa fusese amputată de rezultatul alterat al alegerilor. Momentul electoral 1946 a dat direcţia şi impulsul pentru ceea ce urma a fi terminat în 1947 şi continuat din 1948 încolo. Alegerile din noiembrie 1946 sunt actul fondator al perioadei comuniste care a durat până în 1989.

În acelaşi timp, alegerile din 1946 sunt şi rezultatul unui proces strâns, început probabil înainte de război şi în mod sigur în afara graniţelor României. Ele nu sunt un accident, paranteza deschisă la stânga a unui ocol istoric inutil, cum poate părea unora. Alegerile din 1946 sunt ca firul rupt al ţesăturii: dacă tragi de el, rând cu rând se deşiră tot covorul. Nu le poţi explica fără a ajunge la momentul iulie 1945 de la Potsdam când Truman şi Churchill s‑au înţeles cu Stalin asupra zonelor din care acesta din urmă să îşi colecteze despăgubirile de război. Înţelegerea aceasta însă nu venea din senin; fusese conturată în februarie la Ialta, unde se stabilise şi suma totală a reparaţiilor cuvenite Moscovei. Dar consensul aliat de la Ialta se baza la rândul lui pe înţelegerile de la Teheran, din decembrie 1943, când Stalin i‑a expus lui Roosevelt limitele expansiunii sovietice în estul Europei. Asta după ce Stalin, încă din decembrie 1941, când Panzerele naziste erau la porţile Moscovei, le spunea britanicilor că după război URSS nu va renunţa la graniţele din tratatul Ribbentrop‑Molotov, adică la ţările baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei. Şi aşa ajungem la sferele de influenţă pe care şi le‑au delimitat sovieticii şi naziştii. Şi la forma lor de debut manifestată prin ideea hitleristă a "spaţiului vital", acceptată de occidentali drept concept de lucru la München, în septembrie 1938. Premisele care au dus la deznodământul alegerilor din noiembrie 1946 ajung - iată - în plină Europă interbelică.

În cele ce urmează va fi vorba mai degrabă de o fotografie mai mult sau mai puţin clară a momentului 1946, decât de evidenţierea şirului de evenimente de până la alegeri. Este o expunere mai degrabă descriptivă decât explicativă. Mai mult, din fundalul fotografiei, Ianus zâmbeşte enigmatic. El ştie cât de puţini sunt fotografii care‑i pot surprinde ambele feţe.

(...)
Bandiţii şi vardiştii

1946 a fost în România aproape în întregime un an electoral. După greva regală din a doua jumătate a lui 1945 şi medierea mai degrabă formală a miniştrilor de externe american, englez şi sovietic din decembrie de la Moscova, perspectiva alegerilor, recomandate unanim de Aliaţi, era acum certă. Însă, din cauza amânărilor guvernului condus de Petru Groza, campania electorală s‑a prelungit de facto din ianuarie până în noiembrie.

Că la urne aveau să se confrunte în principal două tabere, una reprezentată de comunişti şi de aliaţii lor şi cealaltă formată din partidele tradiţionale, PNŢ şi PNL, a fost evident încă din anul precedent. În ianuarie 1946, formaţiunile politice purced la primele pregătiri, cele de opoziţie putând avea din nou ziare de partid. De cealaltă parte, comuniştii au pornit campania agresiv, imediat după o plenară a Comitetului Central de la sfârşitul lunii. Chiar dacă nu erau complet siguri pe componenţa alianţei (dacă să îi includă sau nu pe liberalii tătărescieni sau pe maghiarii din UPM), comuniştii erau edificaţi că urmau să aplice tactica "frontului". Sugestia reprezentantului ţărănist în guvern, Emil Haţieganu, de admitere a observatorilor externi, este ignorată. Într‑un articol semnat S. Br. (probabil Silviu Brucan, nomenclaturistul din perioada Gheorghiu‑Dej şi Ceauşescu şi analistul politic de după 1990, care pe atunci era redactor la "Scânteia"), oficiosul PCR argumentează că "pentru poporul român, care şi‑a cucerit cu atâtea jertfe libertatea, independenţa şi suveranitatea naţională, această încercare de a provoca o imixtiune străină în afacerile ţării noastre nu poate fi decât un act disperat de servilism şi neputinţă". În scurt timp, în februarie 1946, dezbaterile încep să se rezume la critica reciprocă între alianţa guvernamentală şi partidele tradiţionale, disputa pe ideile din programele electorale căzând în subsidiar. Alunecarea este într‑un fel firească, pentru că programul blocului pro‑comunist, aşa cum se va vedea în luna mai, urma să fie alcătuit aşa încât să atragă şi electorat necomunist (promitea de pildă menţinerea monarhiei "atât timp cât aceasta nu ameninţa democraţia"), în vreme ce platformele partidelor tradiţionale aveau accente etatiste, în ton cu tendinţele politice europene. Miza reală şi nemărturisită a alegerilor era amplasarea României pe orbită sovietică şi ea a contribuit semnificativ la potenţarea atacurilor dintre cele două tabere. În fapt, ambele părţi aveau agende ascunse. Comuniştii urmăreau aplicarea modelului sovietic, în vreme ce opoziţia se împotrivea acestui plan, dar nu o putea declara direct din cauza noului statut internaţional al URSS; fără prea mare entuziasm, opoziţia se declara anticomunistă, dar nega vehement că ar fi şi antisovietică.

Pe lângă resursele de partid, comuniştii au avut în plus posibilitatea de a mobiliza şi resurse guvernamentale. Doi membri PCR care conduceau ministere cheie au intrat în dispozitiv de alegeri, Teohari Georgescu la Interne şi Lucreţiu Pătrăşcanu la Justiţie. Primul avea în subordine poliţia şi jandarmeria, cu care putea interveni în forţă în timpul campaniei, iar celălalt urma să propună proiectul unei noi legi electorale. Conştient de importanţa acestei distribuţii de forţe, şeful neoficial dar şi necontestat al opoziţiei, preşedintele PNŢ Iuliu Maniu, a cerut în repetate rânduri, în 1945 şi în 1946, "neutralizarea" Ministerului de Interne, fără de care "alegerile nu pot fi libere".

Pe acest fond, al acumulării resurselor guvernamentale de partea comuniştilor şi a aliaţilor acestora, dar şi pe fondul antagonismului politic menţionat anterior, în februarie apar şi primele cazuri de violenţă electorală extremă. Violenţa îndreptată împotriva partidelor tradiţionale nu era ceva nou, întrunirile liberale şi mai ales ţărăniste fiind perturbate sau împiedicate şi în 1945. De exemplu, invocând faptul că partidele din opoziţie nu aveau aceleaşi drepturi ca partidele guvernamentale, guvernul nu‑i permite lui Iuliu Maniu organizarea de conferinţe în teritoriu. În acelaşi timp, destinderea observată imediat după reuniunea miniştrilor de Externe aliaţi de la Moscova nu era o constantă, chiar dacă fuseseră acordate unele libertăţi politice, precum reautorizarea presei de partid. Ca într‑un fel de preambul, "Scânteia" scrie pe 2 februarie despre un "grup de huligani cu lozinci neghioabe şi agresive" apărut în Piaţa Universităţii din Bucureşti, grup întâmpinat însă de "o massă compactă de studenţi democraţi". "Simţindu‑şi neputinţa, huliganii au căutat să dispară", mai relatează ziarul5. Apoi însă survine un incident grav, care va da un ton sumbru întregii campanii. Pe 16 februarie 1946, aflată în şedinţă, conducerea PNŢ Arad este atacată în propriul sediu de o "bandă de fenedişti". În urma atacului, doi lideri ai filialei, doctorul Alexe Boţioc şi profesorul Constantin Teodorescu, suferă răni grave; primul moare din cauza acestora pe 5 martie, iar cel de‑al doilea, două luni mai târziu. Pentru comunişti, atacul furniza motive de satisfacţie ascunsă. După ani întregi petrecuţi în postura de victime ale persecuţiilor politice în beciurile Siguranţei, constatau că puteau deveni din vânat, vânători. În plus, puteau exersa şi impunitatea, în condiţiile în care ajunseseră să deţină aproape în întregime puterea. "Organul central al Partidului Comunist Român", "Scânteia", reacţionează după o săptămână, într‑un articol din 23 februarie, susţinând că pe 20 februarie sediul sindicatelor unite din oraş a fost atacat cu focuri de revolver. Deşi nu menţionează dacă făptaşii au fost găsiţi, atacul este catalogat ca "terorist" şi "fascist". Un alt caz de omucidere cu substrat politic este semnalat în ziarul ţărăniştilor "Dreptatea". Potrivit acestuia, muncitorul Vasile Bleancă de la Filatura Dacia şi‑a exprimat poziţia anticomunistă. A doua zi a fost ridicat de pe stradă de o maşină, dus la marginea oraşului şi împuşcat în ceafă. Pentru "Scânteia", victima este doar "dispărută", dar descrisă drept liderul unui grup infiltrat de "terorişti înarmaţi" şi "huligani legionari" care voiau să împiedice alegerile de sindicat din întreprindere.

Crimele descrise erau însoţite de o agresivitate difuză la nivel social. Partidele tradiţionale menţionau mai multe "metode de presiune guvernamentale". Printre ele, folosirea comisiilor de epurare ca instrumente de prozelitism politic: cine nu se înscria în partidele guvernamentale risca să fie denunţat ca hitlerist şi colaboraţionist. La fel, funcţionarii îndărătnici puteau să îşi piardă accesul la serviciile economatului, o cooperativă alimentară aprovizionată centralizat, de la care membrii puteau să îşi procure hrana la preţuri aparent mai bune. În condiţiile de criză alimentară ale anului 1946, pierderea economatului putea fi o problemă majoră. Într‑o conferinţă de presă din 20 februarie, ministrul de interne Teohari Georgescu a dat asigurări că epurările în rândul funcţionarilor publici nu sunt politice şi că partidele se bucură de toate drepturile, lamentările lor nefiind altceva decât o încercare de a "impresiona străinătatea". El le‑a mai explicat ziariştilor că nu există "bande comuniste". A admis că au fost angajaţi în jandarmerie peste 200 de soldaţi lăsaţi la vatră din divizia "Tudor Vladimirescu", dar a precizat că din alte divizii au fost cooptaţi 700 de oameni. Mai mult, sunt atacate sedii ale PCR, ministrul enumerând patru cazuri. "În toată ţara este alimentat puternic un curent antisovietic, şovin şi antisemit", mai declara Teohari Georgescu.

Acumularea cazurilor de violenţă îl fac pe Emil Haţieganu să înainteze către premierul Groza un memoriu intitulat "Abuzuri administrative şi agresiuni contra PNŢ cu complicitatea poliţiei". Deşi premierul promite declanşarea unei anchete, plângerea lui Haţieganu este urmată şi de un contraatac guvernamental. În următoarea şedinţă de guvern, din 28 februarie, ministrul Propagandei, profesorul Petre Constantinescu‑Iaşi, formal din partea Partidului Naţional Popular, dar de fapt un vechi ilegalist PCdR, prezintă un rechizitoriu la adresa "Dreptăţii". Constantinescu‑Iaşi le citează colegilor indignaţi titluri de articole prin care ziarul ţărănist s‑ar face vinovat de calomnierea autorităţilor: "Marea jale a economiei româneşti sau cum a îngheţat preţurile guvernul Groza"; "Între dorinţa de a guverna şi dezastrul ţării"; "Epuraţia de la Interne în lumina adevărului"; "Prigoană nemaiîntâlnită în analele vieţii politice împotriva funcţionarilor de Stat şi particulari, cari îndrăsnesc să îşi manifesteze drepturile lor legale, refuzând să se înscrie în partidele ce li se impun"; "Goebbels‑ul nostru, domnul profesor P. Constantinescu‑Iaşi"; "Române: Ţara te cheamă să îţi spui cuvântul. Nu lăsa pe nechemaţi să vorbească în numele tău!"; "Români, apăraţi‑vă patria contra tuturor trădătorilor". Petre Constantinescu‑Iaşi nu menţionează însă niciun titlu publicat în "Dreptatea" prin care comuniştii sunt acuzaţi de fapte mai grave şi mai concrete, cum ar fi "Comuniştii au trecut la asasinate" sau "În plină serie de asasinate. Ororile fenediste de la Arad".

Deşi făcut în speranţa că va pune capăt agresiunilor, memoriul ţărănist este urmat în martie de o altă serie de acte de violenţă cu substrat electoral. Sergiu Iacovlov, student la medicină şi membru în conducerea organizaţiei de tineret PNŢ Iaşi, este împuşcat în noaptea de 19 spre 20 martie şi moare în arestul poliţiei. Moartea studentului produce o emoţie considerabilă în oraş, ca şi în cazul omorurilor de la Arad. A doua zi cursurile sunt suspendate, iar la înmormântarea tânărului, făcută la Botoşani, participă o mulţime de oameni. Incidente electorale violente sunt semnalate de "Dreptatea" şi la Craiova şi Suceava, unde liderii de la centru Nicolae Penescu, respectiv Ion Mihalache nu au putut ţine întrunirile de filiale din cauza "echipelor de şoc comuniste". Un scenariu repetat şi la Roşiori de Vede, pe 31 martie, unde în plus ar fi participat şi "doi soldaţi ruşi înarmaţi". Este consemnat şi un "atentat împotriva lui Dinu Brătianu", preşedintele PNL, a cărui maşină este lovită de un camion după un discurs ţinut la Câmpulung‑Muscel, pe 24 februarie.

Deja se poate observa că, încă din primele două luni de campanie, februarie şi martie, dintre partidele tradiţionale, ţărăniştii deveniseră adversarii cei mai atacaţi ai blocului guvernamental. O posibilă explicaţie a posturii de ţintă electorală în care ajunsese PNŢ este implicarea formaţiunii în unele alegeri de sindicat, aşa‑numitele "alegeri de comitete de fabrică", aflate în desfăşurare începând cu 6 februarie 1946. Veritabile repetiţii pentru alegerile generale, alegerile de comitete s‑au suprapus cu campania electorală. Cu programul lor mai socialist decât cel liberal, şi în condiţiile în care social‑democraţii erau în pragul scindării survenite la Congresul din 10 martie, ţărăniştii le puteau face comuniştilor o concurenţă neplăcută. La alegerile din martie de la fabrica "Irti" din Mediaş, 800 de muncitori au optat pentru un comitet ţărănist. O facţiune de 80 de muncitori însă a ales un comitet comunist, care este dat afară de către majoritate, în sprijinul căruia săriseră şi lucrători de la alte fabrici, "Gaz Metan", "Western" şi "Asam". Moment în care au intervenit jandarmii, care au operat arestări, comitetul comunist fiind instalat în funcţie. Printre cei arestaţi s‑a numărat şi inginerul Alexandru Pavlovici, şeful organizaţiei locale a PNŢ. Incidentul este relatat şi de "Scânteia", care scrie că, pe 9 martie, "elemente legionare şi saşi hitlerişti" au atacat sindicatele legitime care s‑au baricadat la etajul clădirii, unde "au rezistat eroic". Jos, "sutele de huligani" au devastat complet încăperile, tablourile Generalissimului Stalin şi ale lui Lenin fiind "sfâşiate şi călcate în picioare". Comunicatul oficial al sindicatelor denunţă "această acţiune criminală în faţa muncitorimii şi a întregului popor român", acţiune de care "nu e străin Ministrul Haţieganu, care a fost permanent informat prin telefon de către unealta lui din Mediaş, Ing. Pavlovici".

Pe de altă parte, după cum s‑a văzut mai sus, şi oficiosul "Dreptatea" a avut contribuţia sa la ieşirea ţărănistă din front. "Liberalul", ziarul PNL publicat în locul tradiţionalului "Viitorul", confiscat de facţiunea liberală pro‑comunistă condusă de Tătărescu, era mai elegant dar şi mai elitist decât "Dreptatea", cel puţin în primele luni ale campaniei. Articolele din "Liberalul" erau mai teoretice, mai pronunţat doctrinare, în vreme ce "Dreptatea" era mai directă şi mai ironică şi probabil mai populară din acest motiv. De pildă, când vorbeşte de programul electoral abia lansat al BPD, ea scrie: "Racul, broasca şi o ştiucă au hotărât să facă atunci un program minimal, realizat pe sistemul «mai dă‑i, rumâne, mai lasă, jupâne», şi nestânjenitoare pentru colaboratori. Din peticele acestea, ce putea să iasă decât un costum de Arlechin, care, lipsind firul la culoare, a fost cusut cu aţă albă". "Dreptatea" este şi cea care identifică şi dezvăluie "metoda camionul" prin care comuniştii atacă întrunirile opoziţiei. Este vorba, spune opoziţia, de camioane de stat, umplute cu elemente declasate, recrutate şi înarmate uneori chiar de poliţia care îi ştie prea bine, şi care sunt folosite la dispersarea şi intimidarea electoratului partidelor tradiţionale. "Metoda camionul" fusese inaugurată pe 8 noiembrie 1945, la Bucureşti, când Ministerul de Interne dăduse dispoziţie ca mai multe camioane cu muncitori să meargă prin mulţimea din Piaţa Palatului strânsă pentru a‑l omagia pe Regele Mihai cu ocazia onomasticii. În contextul unei distribuţii preferenţiale a hârtiei de ziar pe care opoziţia a acuzat‑o pe tot parcursul campaniei, "Dreptatea" pune guvernului întrebări simple şi la obiect, relevante pentru marea masă a cititorilor, ca de exemplu "câte suluri de hârtie are Scânteia şi câte Dreptatea?" Ziarul ţărăniştilor avea condeieri îndrăzneţi şi perspicace, cum era redactorul‑şef Nicolae Carandino sau Corneliu Coposu, consilier al preşedintelui PNŢ Iuliu Maniu. Deşi ştia probabil ce prieten în guvern avea ziarul în persoana ministrului Constantinescu‑Iaşi, Carandino nu ezită să dezvăluie cum acesta i‑a felicitat pe cei "200 de bătăuşi" care i‑au agresat şi împrăştiat pe participanţii la o întrunire PNŢ din Constanţa, la începutul lui aprilie. "După ce incidentul a luat sfârşit, agresorii s‑au încolonat, urând în cor viaţă lungă guvernului Groza şi îndepărtându‑se de locul agresiunii. La o sută de metri de acolo le‑a ieşit în cale d‑l ministru al Informaţiilor, P. Constantinescu‑Iaşi, care a primit raportul conducătorilor grupului. Aceştia din urmă i‑au relatat isprava, iar domnul ministru le‑a strâns mâna la fiecare în parte". Un gest care seamănă destul de mult cu cel făcut de un alt lider comunist, 45 de ani mai târziu, faţă de minerii ajunşi la Bucureşti tot pentru a face ordine. Iar Corneliu Coposu a fost printre primii care au vorbit despre caracterul excepţional de violent al acestei campanii electorale, scriind repetat pe tema "democratului fenedist menit să terorizeze, să înspăimânte, să îngrozească, să bată, să ucidă". În alt articol, Coposu redă o discuţie cu un lider comunist al cărui nume nu îl dezvăluie în text. Comunistul cu pricina (este vorba de Lucreţiu Pătrăşcanu, după cum a precizat Corneliu Coposu după 1989) ar fi admis într‑o convorbire cu autorul articolului, ca între cunoscuţi politici mai vechi, că el consideră că "falsificarea alegerilor prin teroare" este un rău necesar pentru ca generoasele idei comuniste să aibă şansa de a fi aplicate în viitor. Teroarea ca metodă electorală era astfel identificată şi dezvăluită încă din timpul campaniei.

Dacă "Dreptatea" este un ziar de sinteză, "Liberalul", cealaltă publicaţie majoră a opoziţiei politice, este unul de analiză. Menţionăm aici de exemplu articolul privitor la rolul decorativ al partidelor din arcul guvernamental, în afara celui comunist, care deţine "toate pârghiile statului". Sau pe cel foarte elegant în care este explicată inadecvarea împărţirii presei româneşti din acele vremuri în categoriile clasice, "presă guvernamentală", "de opoziţie" şi "independentă"; în locul acelor categorii, atunci existau doar "presă impusă", controlată de guvern, şi "presă tolerată", a partidelor tradiţionale, aflată în permanent pericol.

În aprilie, presa de opoziţie semnalează noi atacuri care ar fi fost motivate politic. Numai în zona Hunedoara‑Alba, "Dreptatea" menţionează trei cazuri. Ţăranul Ioan Duma din comuna Turdaş este împuşcat dintr‑un camion în mers pentru că "refuzase să primească un manifest anti‑Maniu". Ţăranul Emil Băluţiu a fost omorât chiar în sediul PCR din comuna Cugir, "împuşcat fiind de comunistul Sura". Şi tot în aceeaşi localitate, câteva zile mai târziu, este asasinat şi Nicolae Cărpinişeanu, membru PNŢ, în timpul violenţelor de la inaugurarea Casei Naţionale Române. "Spre indignarea întregii populaţii, asasinii acestuia au fost eliberaţi prin ordin telegrafic" primit de la centru. De partea cealaltă, "Scânteia", în editorialul din 3 aprilie, reia lista proprie de omoruri şi atentate, menţionând cazurile a trei "luptători cinstiţi pentru democraţie". Astfel, Vasile Ghera din Şeica Mică, judeţul Târnava Mare, este ucis pe 18 martie de către "o bandă săseasco‑manistă care se împotrivea exproprierii pământurilor saşilor". Anterior, în aceeaşi localitate, şi asupra lui C. Orlea, preşedintele comisiei de reformă agrară, se săvârşise un atentat. Pe 28 martie, Ion Sitaru din Stoeneşti, şeful filialei Frontul Plugarilor din judeţul Vlaşca, este omorât cu furca "în timp ce îşi îndeplinea sarcina de a împărţi pământul moşieresc". În acelaşi articol, ziarul menţionează alţi doi şefi de comisii de reformă agrară atacaţi: Mihail Tălăngescu, tot din Vlaşca, şi "săteanul Ungureanu", din comuna Ruşii lui Asan, redenumită Milcovăţu după 1964. "Un alt asasinat manist" este consemnat pe 21 aprilie, în comuna Vulturul din judeţul Constanţa, unde este ucis şeful organizaţiei locale PSD şi este grav rănit cel al filialei locale PCR; partenerii FND îi reproşaseră liderului ţărănist local că "a dosit cereale", iar acesta împreună cu familia "au tăbărât pe cei doi". După cum reiese din aceste articole din "Scânteia", violenţele izbucnesc mai ales pe fondul tensiunilor legate de transferul de proprietate asupra terenurilor agricole. Aşa s‑a întâmplat la Bârlad de pildă, unde oamenii doreau să facă "o manifestaţie de simpatie faţă de guvernul care le‑a dat pământ", dar au fost atacaţi de "bandiţii" conduşi de un preot şi un fost şef al poliţiei locale, amândoi foşti legionari. În acelaşi articol, nesemnat, "Scânteia" mai menţionează că la Târgovişte "s‑a tras asupra prefectului Gogu Popescu", iar la Deva, sediul PCR a fost atacat de trei ori.

În accepţiunea oficiosului PCR, bandiţi pot fi şi elevi de la liceul comercial şi de la şcoala normală de învăţători, cum însuşi ziarul a precizat în cazul de la Bârlad. Dar, reflectând vidul de autoritate şi starea de sărăcie, bandiţi sunt şi cei ce atacă trenurile, sparg locuinţele sau buzunăresc oamenii pe stradă, ale căror acţiuni sunt uneori relatate în presa timpului. Confuzia probabil întreţinută a celor două înţelesuri ale termenului de "bandit" contribuie la starea de tensiune din mediul politic. Astfel, anunţul din "Scânteia" privind "înfiinţarea a numeroase echipe de şoc motorizate" în Bucureşti, cu scopul "combaterii banditismului", a fost găsit probabil intimidant de partidele tradiţionale, ale căror manifestări puteau fi considerate oricând ca fiind "banditeşti", mai ales dacă erau perturbate de provocatori special instruiţi. "Prin anunţarea telefonică a acestui aparat de represiune, dotat cu camioane şi armamentul cel mai modern, intervenţia împotriva bandiţilor se va produce în cel mai scurt timp posibil", precizează ziarul.

O escaladare a cazurilor de agresiune la adresa unor politicieni a avut loc în a doua jumătate a lunii aprilie, când ambii reprezentanţi ai partidelor tradiţionale în guvern s‑au plâns că au fost agresaţi. Potrivit presei de opoziţie, în a doua zi de Paşti, Emil Haţieganu şi soţia au fost atacaţi şi tâlhăriţi de mai mulţi indivizi transportaţi cu camionul, pe drumul dinspre Cluj spre Capitală. Tot cu un camion este urmărit şi Mihail Romniceanu, care ar fi fost molestat în zona comunei Găvăneşti de lângă Galaţi. Unul dintre însoţitorii săi, profesorul Tohăneanu, a fost rănit, iar jandarmii ar fi refuzat să intervină. În privinţa celor două incidente, "Scânteia" scrie că Ministerul de Interne a dezminţit printr‑un comunicat agresiunile; ministrul Romniceanu "n'a avut de suferit nici o lezare fizică", iar ministrul Haţieganu nu a fost jefuit, după cum reiese şi din faptul că "nu s'a depus nicio plângere în acest sens". Ar putea părea "acte banditeşti" în sensul primar al termenului, dacă nu ar fi fost semnalate simultan. Un alt fruntaş ţărănist, Ghiţă Popp, ar fi fost şi el atacat pe 27 aprilie într‑o localitate din Sălaj, maşina în care se afla fiind incendiată.

Evantaiul tacticilor de intimidare electorală se dovedeşte a fi foarte larg. Presa de opoziţie relatează despre un caz în care este demonstrată utilitatea controlului politic asupra forţelor de ordine. Congresul facţiunii social‑democrate Constantin Titel Petrescu este întrerupt pe 9 mai de "o companie de jandarmi" adusă de "maiorul‑magistrat Ionescu", care i‑a împrăştiat pe participanţi. Un alt caz este povestit de liberalul Dan Amedeo Lăzărescu, martor la evenimente. Mihail Fărcăşanu, directorul oficiosului PNL "Liberalul", a dorit să organizeze la sala de conferinţe Carol I o serie de prelegeri de "lămurire a publicului în privinţa programului PNL". Conferinţele urmau să se ţină pe 12, 19 şi 26 mai, însă doar cele din 19 mai au putut până la urmă să se desfăşoare. La cea din 12 mai, la balcon au urcat "membri ai tineretului PCR", printre care s‑ar fi aflat şi Nicolae Ceauşescu, care au început să urle şi să huiduie; întrunirea nu s‑a mai ţinut. Pentru cele din 19 mai, susţinute de Mihail Fărcăşanu, Dan Amedeo Lăzărescu şi Radu Câmpeanu, a intervenit Constantin (Bebe) Brătianu la ministrul de Interne Teohari Georgescu, astfel că balconul nu a mai fost ocupat de comunişti. Pentru restul conferinţelor însă, demnitarul comunist nu şi‑a mai dat girul, aşa că nu s‑au mai susţinut.

Un mod insolit de exercitare a presiunii a fost relatat de Nicolae Carandino, director al oficioaselor ţărăniste "Dreptatea" şi "Ardealul". El a susţinut că ar fi fost abordat direct de către sovietici, care i‑au propus o retragere acoperită din prim‑planul vieţii publicistice. Scenariul demn de laboratoarele serviciilor secrete presupunea retragerea din activitate pe motiv de boală, cu întocmirea tuturor actelor medicale fictive trebuincioase şi cu o compensaţie bănească pe măsură. Până la urmă, Carandino refuză, dar, cu prilejul acestui contact primeşte din partea lui Ivan Zaharovici Susaikov, vicepreşedintele Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, avertismentul devenit celebru: "Guvernul Groza e Rusia Sovietică".

A kind of magic - Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

Lesley-Ann Jones
Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury
Editura Nemira, 2019

traducere din limba engleză de Alexandru Macovescu


 Citiţi un fragment din această carte.

***
Freddie Mercury - A kind of magic

One by one
Only the good die young
They're only flying' too close to the sun
And life goes on
Without you...
Queen, No One But You (Only The Good Die Young)

Dacă zeii există şi aleg să umble uneori printre noi, cu siguranţă Freddie este unul dintre ei. Nu a existat şi probabil că nu va mai exista cineva cu un timbru vocal ca al lui, cu bucuria de a dărui şi de a se dărui, cu puterea de a susţine un spectacol întreg şi cinstit în faţa a mii de fani, fără efecte, căşti prin urechi şi alte artificii, aşa cum a făcut-o el. Doar el şi bucuria muzicii. Dar să trăieşti şi să faci lucrurile cu această intensitate care răzbate chiar şi din înregistrări vine cu o notă de plată. În cazul lui Freddie a fost vorba de o viaţă trăită la maximum, de forţarea tuturor limitelor şi chiar de ştergerea lor, de excese care până într-un final l-au costat viaţa. Dar, după cum se întreabă la un moment dat cineva în biografia scrisă de Lesley-Ann Jones şi apărută la Nemira: "Cine şi-ar putea imagina un Freddie bătrân?!". Chiar aşa, cine şi-ar putea?

Pentru mine, el a rămas prins într-o capsulă a timpului, mereu puternic, perfect şi unic. Cred că v-aţi dat deja seama - dacă aţi avut răbdarea să citiţi până aici - că îl iubesc pe omul acesta. Este un sentiment pe care îl am încă din copilărie când am ascultat pentru prima oară, de pe un disc piratat adus de la bulgari, primele piese Queen. Citind Bohemian Rhapsody ori de câte ori se pomenea de o piesă nouă, de pe un nou album, mă trezeam fredonând-o în minte. Vocea lui Freddie este întipărită în inima mea pentru totdeauna. Bănuiesc că se întâmplă la fel cu mulţi dintre cei care au crescut cu muzica lui.

Recunosc, pe de altă parte, că nu sunt o mare amatoare de biografii. Prefer cărţile autobiografice, memoriile şi amintirile. Din păcate, în cazul de faţă nu vom avea niciodată parte de ele. Aşa că m-am mulţumit cu cartea lui Lesley-Ann Jones. Şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că se simte că este scrisă de o iubitoare şi cunoscătoare a lumii rock-ului, pentru mine fiind o aducere aminte a adolescenţei, a bucuriei descoperirii unei formaţii pe care nu o ştiam încă, o întoarcere în timp într-o perioadă în care să faci muzică era o chestie foarte serioasă şi nu doar o fabrică de bani. Mi-a mai plăcut pentru că se simte că îl iubeşte pe Freddie, pentru că nu a încercat să îşi vândă cartea punând în centrul ei chestii sordide, de tabloid. Cartea aceasta este un cadou minunat pentru toţi nostalgicii unei epoci trecute, în care ziua începea cu Queen şi se termina cu Led Zeppelin sau cu Jethro Tull. Este scrisă cu sensibilitate şi tandreţe. De altfel, autoarea îşi atenţionează cititorul că dacă se aşteaptă la mizerii va fi dezamăgit. O face subtil, încă din primele pagini când povesteşte că l-a întâlnit într-o noapte într-un bar celebru, într-un moment în care Freddie era dispus să facă confidenţe. Şi le-a făcut, dar cei doi reporteri prezenţi au ales să nu le publice niciodată: "Nu aveam să scriem despre confesiunile lui Freddie doar pentru ca un titlu ieftin de pe prima pagină a unui ziar să le ia ochii cititorilor". Şi astfel, autoarea stabileşte tonul cărţii.

Evident, vorbeşte despre alegerile nefericite pe care acesta le va face în viaţa personală, despre petrecerile scandaloase şi obiceiurile distructive, dar nu le va plasa în centrul biografiei. Cred că ceea ce a vrut Lesley-Ann Jones să facă prin această carte este să aducă un omagiu nu doar formaţiei Queen ci şi unei epoci în care existau încă oameni în industrie cunoscători de muzică, dispuşi să rişte pentru o formaţie cu adevărat valoroasă.

Cartea vorbeşte despre copilăria lui Freddie în Zanzibar, despre viaţa departe de casă, la internat şi despre efectele înstrăinării de familie care îl vor urmări toată viaţa. Vorbeşte despre întâlnirea membrilor viitoarei formaţii de succes, despre faptul că toţi erau muzicieni de valoare, inteligenţi şi şcoliţi, despre faptul că se înţelegeau şi completau reciproc. Probabil că acesta a fost şi unul dintre motivele succesului lor. Nici unul dintre ei nu încerca să fie celălalt, nu erau invidioşi şi geloşi pe Freddie, nu îl judecau şi îl acceptau aşa cum era. Preferau să-i lase lui lumina rampei şi ei să-şi facă treaba cu dăruire şi profesionalism. În plus, remarcă autoarea, Queen este singura trupă rock în care toţi cei patru membri au compus hituri. Astfel, Freddie a compus Bohemian Rapsody, Somebody to Love, We are the Champions, Brian - We Will Rock You, Who Wants To Live Forever, Roger - Radio Ga Ga, It's a Kind Of Magic, iar John a contribuit cu I Want to Break Free şi Another One Bites the Dust. Ne mai povesteşte despre primele eşecuri, despre sărăcia lor, despre standul cu haine şi diverse din care şi-au câştigat banii pentru a putea trăi, despre primele reuşite şi despre cum s-a născut o legendă.

Cartea mai are pagini interesante despre cum au realizat o anumită piesă, despre cum a ajuns Freddie să-şi gândească hainele de scenă şi despre pasiunea lui pentru operă şi balet. La fiecare pagină dai de nume mari ale muzicii de la Elton John la Spandau Ballet, de la Michael Jackson la Sid Vicious. Descrie concertele legendare şi problemele avute în timpul lor şi o face atât de bine încât te duci să le cauţi pentru că vrei să simţi şi tu măcar o parte din magia lor. Vorbeşte despre relaţia complicată cu Mary Austin, despre cât de greu i-a fost să recunoască că este gay, despre cum şi-a iubit mereu familia şi cum a protejat-o de excesele şi viaţa de vedetă. Despre cum a trăit ca şi cum nu ar fi existat un mâine, despre dezamăgiri şi bucurii, despre cum şi-a acceptat moartea şi le-a refuzat din decenţă prietenilor un rămas bun dureros. Cartea îţi confirmă că omul acesta a fost unic şi că suntem norocoşi că l-am avut şi că îl putem asculta şi vedea în continuare.

Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury este o carte care te duce din nou la muzica celor de la Queen. Cei care l-au iubit şi îl iubesc pe Freddie vor găsi în paginile ei omul pe care şi-ar fi dorit să îl cunoască şi motive în plus pentru a-l admira, cei care strâmbă din nas din cauza vieţii lui private ar putea încerca să îl cunoască şi să înveţe să-l aprecieze pentru umanitatea, modestia şi talentul său. Dincolo de orice, Freddie şi-a îndeplinit visul, acela de a deveni o legendă. Vocea lui rămâne unică şi va continua să bucure generaţii întregi. Eu, personal, cred că există oameni care ar trebui să trăiască veşnic şi pentru mine el este unul dintre ei. Mă bucur că am citit această carte pentru că m-a făcut să ascult din nou ore întregi Queen, să îl respect pe Freddie mai mult decât am făcut-o până acum şi să sesizez în concerte şi pe albume detalii care mi-au scăpat de-a lungul anilor. Aşadar, bucuraţi-vă de muzică, bucuraţi-vă de cărţi şi nu ezitaţi să recunoaşteţi că îl iubiţi pe Freddie Mercury. Este un privilegiu că îl putem asculta, aşadar să ne bucurăm de el. Citiţi-i şi biografia pentru a-l simţi mai aproape şi pentru a deveni (poate) ceva mai toleranţi cu cei diferiţi de voi.

O carte ca un pumn în stomac - Pe Pământ suntem strălucitori o clipă

Ocean Vuong
Pe Pământ suntem strălucitori o clipă
Editura Storia Books, 2019

traducere din limba engleză de Ioana-Miruna Voiculescu


 Citiţi un fragment din această carte.

***
O carte ca un pumn în stomac

... Ocean,
are you listening? The most beautiful part
of your body is wherever
your mother's shadow falls.

(Ocean Vuong, Someday, I'll Love Ocean Vuong)

Editura Storia Books a publicat în 2019 în colecţia Storia Plus romanul de debut al poetului american Ocean Vuong. Pe pământ suntem strălucitori o clipă este una dintre cele mai poetice, inteligente şi provocatoare cărţi citite în ultima vreme. Scriitorul cu origini vietnameze pune în cartea aceasta toată suferinţa, durerea şi dezintegrarea produse de război, traumă, descoperirea şi acceptarea propriei identităţii sexuale. Citim, aşadar, un fel de autobiografie cu rădăcini înfipte adânc în cărţi devenite deja clasice printre care se numără Spre far a Virginiei Wolf, Preaiubita de Toni Morrison şi Close to the knives: A memoir of disintegration considerată de autorul vietnamez o adevărată Biblie a identităţii queer. Ceea ce rezultă nu este o carte uşor digerabilă pentru că este uneori violentă, alteori scandaloasă (pentru unii), dar în acelaşi timp rezultă una dintre acele cărţi la care îţi promiţi să revii tocmai pentru că te face să ieşi din zona de confort, îţi oferă o altă perspectivă asupra lumii exterioare şi interioare şi îţi lasă în minte imagini vii, colorate. Este o carte cu pasaje atât de reuşit scrise, încât simţi nevoia permanent de a-ţi lua notiţe.

Fascinată de modul unic în care Vuong reuşeşte să picteze emoţii, i-am căutat şi volumul de poezii cu care a debutat - The sky with exit wounds - care s-a dovedit a fi o altă mică bijuterie. În roman, de altfel, se reiau o mare parte dintre temele poemelor, dar acest lucru nu îi scade valoarea, ci dimpotrivă. Romanul devine astfel mai şlefuit, cuvintele se simt a fi cu atenţie alese şi sunt gândite pentru a se transfera din memoria afectivă a scriitorului în cea a cititorului. Romanul are, de asemenea, o construcţie atent şi minuţios realizată. Într-un interviu, Ocean Vuong spune că, atunci când şi-a gândit romanul, a avut în minte o structură specifică poeziei chineze sau benzilor desenate manga. Aceasta este numită Kishōtenketsu (se pronunţă "kee-shu-ten-ketsu"), o naraţiune fără intrigă, şi cuprinde, în mod tradiţional, patru părţi. În primele două părţi este construit contextul, cunoaştem personajele, mediul în care acestea se mişcă şi interacţionează. A treia parte introduce un element nou, neaşteptat şi de multe ori provocator. Ultima parte reconciliază primele două părţi cu cea de-a treia reconstruind astfel echilibrul. În acest tip de construcţie, violenţa devine realitate şi nu are rolul de a duce spre un moment culminant al naraţiunii. Este o prezenţă continuă care planează peste întreaga poveste. Pe pământ suntem strălucitori o clipă are trei părţi în loc de patru, această formă condensată pliindu-se mai bine pe intenţia autorului de a-şi zgudui aproape la fiecare pagină cititorul.

Romanul lui Ocean Vuong este construit sub forma unei scrisori pe care Little Dog o trimite mamei sale care nu ştie să citească. În prima parte a cărţii facem cunoştinţă cu mama şi cu bunica lui, pătrundem în intimitatea unei familii formate din două femei şi un copil asupra căreia planează permanent ororile trăite în timpul războiului din Vietnam. Mai mult, scrie Little Dog, mama lui este un "produs direct al războiului din Vietnam" la fel cum este şi Tiger Woods, celebrul jucător de golf. Şi acest lucru a fost posibil pentru că bunicul naratorului, un băiat de la o fermă din Michigan şi care voia să fie ca Miles Davis, a ales să se înroleze în marina americană, singurul mod în care putea încerca să-şi îndeplinească visul. Ajuns în Saigon în timpul războiului, se îndrăgosteşte de Lan, o tânără vietnameză nevoită să se prostitueze pentru a se putea întreţine. Cei doi se vor căsători ceea ce îi va oferi tinerei, la un moment dat posibilitatea emigrării în Statele Unite împreună cu fiica ei. Urmele războiului nu sunt doar psihice, ci afectează şi corpul fizic. Bunica Lan este atât de cocoşat, încât privită din spate nu i se vede decât cocul. Între Lan tânără, nevoită să se prostitueze, şi Lan bătrână se cască prăpastia războiului, dar duritatea acestuia nu o opreşte să-şi dorească să fie din nou Lan cea cu rochie mov. Pentru că, nu-i aşa, oricât de crude ar fi timpurile în care ne trăim tinereţea, odată ajunşi la bătrâneţe, acei ani se identifică cu cele mai frumoase clipe ale vieţii noastre.

Bunica Lan este cea care îi dă numele de Little Dog pentru că "să iubeşti ceva, aşadar, înseamnă să-i pui numele după ceva atât de lipsit de valoare, încât să rămână neatins - şi viu. Un nume, subţire ca aerul, poate fi şi el un scut. Un scut Little Dog."

Relaţia dintre copilul Little Dog şi mama lui se construieşte din momente care se aşază unele lângă altele asemenea unor piese de puzzle: momentul primei palme, momentul primei cărţi iubite, momentul când mama, lucrătoare la un salon de pedichiură, încearcă să consoleze o clientă pentru pierderea suferită. Violenţa, umorul şi tandreţea se împletesc într-un mod rafinat. Adultul Little Dog încearcă, dacă nu să scuze, cel puţin să înţeleagă cauzele palmelor primite. Scrie, astfel, la un moment dat că mamele care suferă de şoc posttraumatic sunt mult mai predispuse să-şi bată copiii. Şi atunci, "poate că a-ţi lovi copilul înseamnă să-l pregăteşti de război". Mamă este pentru copil monstru, mamă sau ambele.

Talentul lui Ocean Vuong este de necontestat atunci când construieşte în doar câteva paragrafe momente de o intensitate emoţională deosebită. Mie mi-au rămas în minte două dintre ele. Primul este momentul zborului cu turbulenţe spre California, când mama îi spune copilului speriat că "la înălţimea asta, norii se transformă în bolovani - pietre tari - asta simţi tu acum." Cel de-al doilea moment este construit din frânturi şi reuşeşte să-şi bântuie cititorul la mult timp după citirea lui iniţială. Este legat de soarta macacilor în timpul războiului, de utilizarea pe care le-o dau soldaţii, dar o să vă las să-l descoperiţi singuri. Sunt sigură că vă va impresiona.

Deşi traumele războiului şi-au lăsat amprenta asupra lor, cele două femei îl iubesc pe Little Dog şi încearcă să-i ofere o viaţă mai bună în America, în micul oraş provincial Hartford, acelaşi Hartford revendicat anterior de Mark Twain şi Harriet Beecher Stowe. Relaţiile de familie sunt complicate în majoritatea familiilor, dar capătă valenţe noi atunci când familia netradiţională este formată din două femei cu un bagaj emoţional complex şi de un copil care descoperă că îi plac băieţii şi nu fetele. În plus, este vietnamez, adică galben, într-o lume în care culoarea contează.

Povestea de iubire dintre Little Dog şi Trevor completează portretul fiului care îi scrie mamei lui. Toate momentele de îndoială, de disperare, nevoia de a se înţelege şi de se plasa în lume sunt descrise foarte bine, ceea ce mă face să cred că autorul vorbeşte, de fapt, despre sine. Recunoaşterea propriei orientări sexuale constituie elementul nou din naraţiune. Little Dog îi aminteşte mamei momentul în care i-a spus pentru prima oară că este queer. Ca răspuns, mama i-a făcut la rândul ei o confesiune, aşadar "făceam schimb de adevăruri, am înţeles, altfel spus, ne tăiam unul pe celălalt."

Acceptarea propriei sexualităţi pare a urma etapele psihologice ale doliului. Relaţia lui Little Dog cu Trevor se dovedeşte providenţială pentru că îl ajută să facă faţă realităţii şi să aibă curajul de a fi el însuşi. Scenele de sex ar putea părea unor cititori deranjante, dar să nu uităm că toţi ne descoperim pe noi în adolescenţă şi prin intermediul experienţelor sexuale. De altfel, autorul recunoaşte că a vrut să povestească cât de dificilă şi ruşinoasă este de cele mai multe ori prima experienţă a unui queer. Ocean Vuong se declară queer, dar nu în sensul peiorativ al cuvântului, ci în sensul unei persoane care se acceptă aşa cum este şi înţelege că este diferit, celebrându-şi propria unicitate.

După cum spuneam, romanul nu este o lectură facilă şi relaxantă. Este o carte care vorbeşte şi despre droguri, despre eşecul visului american, despre viaţa emigrantului care nu cunoaşte limba ţării de adopţie şi este nevoit să accepte servicii prost plătite, umilitoare şi care-i pun în pericol sănătatea. Vuong taie în carne vie, tablourile create de el - pentru că asta reuşeşte să facă uneori: să creeze adevărate tablouri din cuvinte care sunt teribile şi în acelaşi timp extraordinare. Proza are valenţe poetice care reuşesc să atingă acele corzi care rareori pot fi atinse în proză. Meritul revine cu certitudine şi traducătoarei, Ioana-Miruna Voiculescu pe care o bănuiesc de multe nopţi nedormite şi obsesii născute din această carte. Pentru că acest lucru mi s-a întâmplat şi mie, cititorul obişnuit al cărţii.

Referinţe:
https://www.theguardian.com/books/2017/oct/03/ocean-vuong-forward-prize-vietnam-war-saigon-night-sky-with-exit-wounds
http://www.nicolewlee.com/features/2014/7/18/essay-on-kishtenketsu