Adrian Onciu
Cu mâinile legate
Editura Trei, 2018
***
Fragment în avanpremieră
Prolog
Dacă
mi-ar fi spus cineva acum trei luni că,
într-o după-amiază
plăcută de toamnă, o să fiu pe bancheta din spate a unei maşini de
Poliţie, speriat şi cu cătuşe la mâini, aş fi râs ca la o glumă bună.
Doar că acum
nu-mi venea deloc să râd, mai degrabă
să-mi plâng de milă. Eram
într-o situaţie
de-a dreptul disperată. Culmea este că, în ciuda a ceea ce
ştiam
că se întâmplase, mă chinuia un puternic sentiment de vinovăţie. Şi îmi
dădeam seama că sentimentul se va accentua, inevitabil. Oricât
m-aş
fi învârtit în jurul cozii, oricât aş fi pretins că, de fapt, fusesem
victima unei înscenări, cătuşele reci din oţel cromat mă aduceau repede
la realitate. Ele spuneau un singur lucru: că greşisem şi trebuia să
plătesc!
Îmi era ciudă. Alţii ar fi protestat,
s-ar fi dat cu capul de pereţi,
şi-ar
fi smuls părul, ar fi făcut un întreg circ. Însă eu preferasem să mă
comport suspect. Suspect de calm, ceea ce nu mă caracteriza. Deşi
nu-mi plăcea să recunosc, acel stupid sentiment de vinovăţie
mi-ar fi putut fi fatal. Aproape
că-l înţelegeam pe Rusu. Zece din unsprezece procurori ar fi procedat la fel. Cât despre judecător, ce
să-i
reproşez? Că nu manifestase suficientă empatie pentru un tip fără
cazier? Că nu fusese acolo, să vadă cu ochii lui ce se întâmplase?
Bullshit!
Mă dărâma gândul că îi dezamăgisem cumplit pe Mihai şi pe Daria.
Prietenii, rudele, vecinii, foştii colegi, cunoştinţele de pe Facebook,
duşmanii aflaseră cu toţii că eram un soi de monstru. Cei din urmă
aşteptaseră evenimentul ca pe o confirmare a propriului instinct sau a
unui sumbru presentiment. Stătuseră la pândă şi, iată, momentul venise.
Răbdarea le fusese răsplătită cu vârf şi îndesat. Odată şi odată trebuia
să iasă la iveală adevărata mea faţă. Alta decât cea de bărbat deseori
antipatic şi pus pe harţă. Ceilalţi, prietenii sau indiferenţii, îşi
ziseseră probabil că pe lumea asta trăiau mulţi psihopaţi şi că,
într-adevăr, aparenţele înşelau.
De când începuse nebunia, uneori eram resemnat, îmi doream să mor,
alteori îmi venea să urlu de nervi şi de neputinţă. Presiunea enormă,
ochii care mă priveau în felul ăla acuzator, nu făcuseră decât să
adâncească depresia. Crezusem că ultimele zile vor fi şi cele din urmă.
Supravieţuisem
printr-un miracol. Şi coşmarul
de-abia începea, conştientizam asta. Ca să scap de el, aveam o singură cale:
să-mi demonstrez nevinovăţia. Altfel, mai devreme sau mai târziu, aveam să cedez. Definitiv.
Maşina a oprit din nou în traficul infernal al Capitalei. Eram atât de
absent, încât cu greu îmi dădeam seama unde mă aflu. De pe scaunul din
dreapta şoferului, comisarul Manolache mă privea discret în oglindă.
Parcă
s-ar fi temut să nu fac vreo prostie,
să-l lovesc pe colegul lui,
să-l strâng de gât pe şofer şi să sar din mers, înainte ca maşina să oprească
într-un
stâlp de pe marginea străzii. Fix ca în filmele americane de duzină.
Doar că aptitudinile mele fizice ar fi putut, în condiţiile alea, să mă
ajute cel mult să încasez doi pumni în plină figură. Departe de mine cel
mai mic gând să evadez.
Comisarul a răspuns la telefon.
I-a anunţat pe colegii de la arestul Poliţiei
c-o să ajungem în 10-15 minute. O să fie circ la televizor, ca de obicei când presa avea
subiecte-bombă. Însă începusem să mă obişnuiesc. Eram pe jumătate vaccinat, găsisem antidotul, deşi era ultimul lucru pentru care
să-mi
fac probleme. Mă aşteptau situaţii infinit mai dure. Dacă nu voi fi
pregătit, voi ceda foarte repede. Puşcăriile româneşti puteau fi iadul
pe Pământ.
Pe lângă noi a trecut în viteză o Salvare cu sirenele pornite. Mă uitam
cu coada ochiului la Ifrim, părea relaxat. Butona pe mobil, dădea
impresia că are tot timpul din lume. Aerul său degajat, plictisit, făcea
parte din războiul psihologic. Războiul nervilor, care pe care.
Maşina Poliţiei înainta încet, în coloană. Au
depăşit-o doi ciclişti angrenaţi
într-o cursă de curierat. Altădată
i-aş
fi invidiat, din postura de şofer prins în ambuteiaj; acum îmi erau
indiferenţi. Cu cât ajungeam mai târziu, cu atât mai bine. În fond, unde
ne grăbeam?
Am intrat în curtea Poliţiei pe poarta metalică grea, care culisa
zgomotos pe roţile ruginite. O văzusem pe YouTube, imaginea ei mă
bântuise în ultimele nopţi. După cum mă aşteptam, am avut parte de o
primire rezervată
VIP-urilor. În timp ce maşina oprea în faţa porţii, fotoreporterii şi cameramanii
s-au repezit să prindă măcar un cadru cu
vedeta arestului preventiv. Încercam să mă stăpânesc, să fiu calm. În alte condiţii,
le-aş fi spus vreo două,
le-aş
fi tras şi câteva şuturi. Aveam multe de reglat cu şacalii care îmi
săriseră la gât. Vânatul căzuse, fusese doborât, acum nimic
nu-i
mai putea opri. La câte aberaţii scriseseră despre familia Zaharia, nu
era de mirare că mi se urcase sângele la cap. Deocamdată, am ridicat
doar mâinile încătuşate şi
le-am arătat degetul mijlociu. În timp ce poarta se închidea în urma noastră, inspectorul Ifrim
m-a ajutat să cobor
protejându-mi
capul, grijuliu. Fotoreporterii se căţăraseră pe gard să mă pozeze.
Povestea mea făcea toţi banii, ridicase ratingurile până la cer,
devenisem subiectul
must have al oricărei emisiuni de dezbatere.
Jurnalele de ştiri începeau şi se terminau cu mine. Dacă mă putea
consola cu ceva, devenisem aproape la fel de popular ca Simona Halep.
Ajunşi în mediul lor, poliţiştii râdeau la bancul porcos al inspectorului Ifrim. Un gardian
mi-a
verificat lucrurile personale: ceasul, verigheta, ţigările, bricheta,
portofelul cu acte, carduri şi bani. A urmat amprentarea, apoi
mi-au luat şireturile şi cureaua.
Mi-au
comunicat programul, orele de deşteptare şi de stingere, orele de masă,
ce aveam voie să fac şi ce nu, câte vizite şi pachete puteam primi.
Poliţistul care mă preluase să mă conducă în celulă nu fusese nici
amabil, dar nici măgar. Ca toată lumea, aflase multe despre mine. Şi,
dacă
m-ar fi înjurat,
n-aş fi avut replică, la ce portret îmi făcuse presa.
Voi sta o perioadă
într-o cameră cu patru
paturi suprapuse câte două. De cum am intrat, am remarcat duşul şi
veceul pe dreapta. Mirosurile de clor şi de aer închis
m-au
izbit încă din uşă. De asta mă temusem cel mai tare, de primul impact.
Colegii de garsonieră par nişte simpatici: doi găinari, hoţi de
buzunare, recidivişti a enşpea oară, plus un contrabandist de ţigări.
După tatuajele pe care le afişau, cu siguranţă nu urma să discut cu ei
despre
Pescăruşul lui Cehov. Găinarii par încântaţi să mă vadă,
îmi zâmbesc de parcă vor să le dau un autograf. În schimb,
contrabandistul, un tip musculos şi foarte grav, este mai reţinut, cu el
s-ar putea să am mici probleme.
Mă aştept să nu pot închide ochii în primele nopţi. Trebuie să fiu tare,
trebuie să rezist. Daria şi Mihai mă vor ţine în viaţă. Încă sper.
Singura mea şansă este să am în continuare încredere. Şi să lupt până la
capăt.
1
Bucureşti, cu 12 săptămâni înainte
Ajung cu întârziere în platoul televiziunii şi îl simt pe Marius,
producătorul, cum îmi aruncă săgeţi. Scuzele cu traficul nu mai ţin,
le-am tot folosit. Anca, roşcata de la
make-up, mă preia din zbor în cabina de machiaj, înainte să ţipe Marius.
Sunt probleme cu aerul condiţionat, unde dracu-i meşterul ăla? răcneşte producătorul, cu mobilul la ureche. După cinci minute, mă sună plin de nervi. Comut pe
speaker.
- Hai, Dragoş, ne mişcăm şi noi mai cu talent?
- Imediat, şefu'... Gata, ultimul retuş.
Îi fac cu ochiul Ancăi, care îmi zâmbeşte în timp ce mă dă cu fond de
ten. E o puştoaică de 21 de ani, învaţă din mers tainele meseriei şi
tind să cred că alte calităţi au
recomandat-o atunci când
şi-a luat postul în primire. Altfel,
i-aş fi recunoscător dacă după machiaj nu aş arăta ca un zombi.
Îi mulţumesc, îmi pun costumul de scenă şi ajung, în sfârşit, în platou.
Sunetistul Nick face probe de microfon; le strâng mâna invitaţilor, iar
pe colega de la UNATC, Cornelia, o îmbrăţişez. Schimbăm două vorbe, de
complezenţă. Nu ne văzuserăm de ani buni, ea divorţase recent şi
rămăsese cu doi copii. O întreb dacă
să-mi pară rău sau nu. Îmi şopteşte că se simte uşurată, a scăpat
de-o mare pacoste.
Regizorul de platou ne anunţă că mai avem 30 de secunde. De data asta
era o emisiune înregistrată, mă aşteptam să am mai puţin trac. Ar fi
trebuit să filmăm a doua zi, seara, în direct, însă, din motive care îmi
scăpau, mă chemaseră inopinat la sediul televiziunii.
Pe monitorul de control începe să ruleze genericul, pe fundalul muzical
live al trupei din platou. Dansez în ritm împreună cu asistenta Iulia.
Îl aud în cască pe regizor, trag aer în piept.
- ...
şi 3, 2, 1, intrăm!
- Bună seara, doamnelor şi domnilor, şi bine aţi revenit la
emisiunea-concurs Roata Norocului, numai aici, la VIP TV!
Timp de 90 de minute, încerc să fiu agreabil, mă rog, cât îmi permite
textul citit de pe prompter. E un format de show pentru publicul larg,
fără pretenţia de a revoluţiona divertismentul. Dintre cunoscuţii mei,
nu se uită niciunul la Roata Norocului. De fapt, mulţi chiar au renunţat
la televizor. Dacă vor să vadă vreo emisiune, oricare, o găsesc lesne
pe internet. Cât despre mine, încerc din răsputeri să nu arăt publicului
cât de tare mă dau în vânt după
show-ul de la VIP TV în care am calitatea de gazdă.
Pentru un tânăr actor din Bucureşti, fără un contract pe termen lung cu
vreun teatru, colaborarea cu un post de televiziune naţional e mai mult
decât onorabilă. De fapt, simţeam că
l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Jobul
mi-a
oferit notorietate şi o satisfacţie materială greu de atins în breasla
actorilor. Aşa că, indiferent de propria părere legată de Roata
Norocului, când
m-au sunat în urmă cu trei ani să dau o probă,
m-a
încântat ideea că aş putea să semnez contractul. În fond, câţi actori
ajung să joace doar rolurile la care visează? Mulţi zic mersi şi pentru o
simplă figuraţie
într-o reclamă ieftină. Aşa că nu am motive să mă plâng. Iar Daria
m-a liniştit atunci, în felul ei.
Mi-a promis, ironic, că, oricât de slab ar fi
show-ul, îl va urmări cu atenţie, duminică de duminică.
Răsuflu uşurat când pe ecran se derulează genericul de final. Invitaţii
s-au mobilizat peste aşteptări - au glumit, au râs,
s-au
ciondănit amical, iar Cornelia chiar a câştigat şi ceva bănuţi de
buzunar. Înainte să plece, mă invită la o cafea. Cu regret, îi spun că
rămâne pe altădată, urmează şedinţa de analiză cu cei din staff. Fusese
ultima ediţie a sezonului şi, ca de obicei, se trăgea linie şi se luau
decizii: ce schimbăm, ce aducem nou în sezonul viitor, cum putem creşte
ratingul, ce
invitaţi-vedetă avem pe listă.
În afară de regizor, directorul de imagine şi producătorul
show-ului,
la analiză participa şi directoarea de programe, Sanda Lupu. De ea
depindea cam tot ce mişca în televiziune. Sanda avea ultimul cuvânt în
legătură cu orice emisiune nouă sau cu orice actor. Era deplin
conştientă de puterea ei, pentru că la nivel naţional doar trei
directori de programe contau cu adevărat. Trei posturi de televiziune
încasau crema bugetelor de publicitate. Iar câştigurile din publicitate,
vitale, influenţau în mod direct bugetele emisiunilor. De obicei, cu
cât un program TV costa mai mult, cu atât cei implicaţi câştigau mai
bine. Cu o singură condiţie: să aibă rating!
În ultimele trei săptămâni primiserăm semnale îngrijorătoare. Din
păcate, după şase sezoane se întâmplase inevitabilul: publicul se cam
săturase de Roata Norocului, iar asta se vedea clar în rapoartele de
monitorizare a audienţei şi, implicit, în încasările din publicitate.
Şedinţa începuse
într-o atmosferă grea,
încordată. Marius îmi împinge în faţă două foi cu cifre pe care le ştiam
în mare. În ciuda antipatiei reciproce dintre noi, şi el avea de
pierdut dacă treburile mergeau prost. Îi înţeleg cu greu expresia de
satisfacţie de pe chip.
Mă priveşte lung şi lansează primul avertisment.
- Dragoş, ceva nu merge la
show-ul ăsta...
Primesc lovitura cu graţie. Îi zâmbesc strâmb.
- Începem să pierdem bani, îmi explică el pe acelaşi ton sobru, ca unui tip picat din Lună. Costurile depăşesc încasările.
Colegii întorceau foile pe toate părţile, încercând să pătrundă dincolo
de cifre. Se căuta un ţap ispăşitor, iar cel mai la îndemână era nimeni
altul decât gazda emisiunii. Directoarea Sanda îmi cerea un punct de
vedere, fie şi formal. O vedeam cum se foieşte. Simţeam că decizia
fusese luată, doar că din
procesul-verbal lipsea mea culpa.
Şi îmi sare ţandăra.
- Vrei să spui că oamenii nu se mai uită la Roata Norocului pentru că
le-am devenit brusc antipatic?!
- Uite
ce-i, n-am chef să ne certăm...
Că tot pornise balul,
m-am gândit să le zic ce aveam pe suflet. Mi se părea incorect să plătesc doar eu oalele sparte.
- Dacă e
să-mi reproşez ceva, Sanda, este că nu am reuşit să vă conving să schimbaţi la timp unele lucruri.
Directoarea mă priveşte de sus, aparent surprinsă.
- La ce te referi?
m-a întrebat, cu ochii în telefonul mobil.
- Scriptul e foarte prost... Citesc de pe prompter numai tâmpenii.
V-am rugat să mă lăsaţi
să-mi scriu singur textul.
- Ai impresia că eşti mai talentat decât scenaristul nostru? rânjeşte Marius.
- Cu siguranţă! Punctul doi: formatul emisiunii este depăşit. La orice propunere de îmbunătăţire
v-aţi făcut că plouă, stimaţi colegi.
Sanda, mirată, îşi ridică ochii din telefon.
- Ce propuneri?!
- Îţi spune Marius. Credeam că ţi
le-a comunicat. Punctul trei: aţi ales invitaţii de capul vostru. Sugestiile mele au fost catalogate drept stupide.
Directoarea este surprinsă.
- Ce sugestii, Marius?!
- Ei... Prostii! A descoperit Dragoş roata în televiziune, îţi dai seama.
Arogantul şi deşteptul pământului ar fi meritat un pumn în plină figură.
Reuşise să mă scoată din pepeni. Am încercat să mă abţin.
- Punctul patru: totul a mers bine până aţi luat decizia înţeleaptă de a
programa emisiunea duminică seara, la concurenţă cu cel mai tare show.
Ăla costă de douăzeci de ori mai mult decât Roata Norocului şi are un
rating de patru ori mai mare. Ce vreţi de la mine, în condiţiile astea?
Cum să mă lupt cu ei?
Să-mi dau jos chiloţii, în direct?! Dacă nu investiţi, dacă vă
doare-n cot de propunerile mele, dacă rămâneţi încremeniţi în aceleaşi proiecte prăfuite, cum să iasă altceva decât un mare fâs?!
Mă încinsesem şi explodasem. Aşteptam demult momentul, avea şi răbdarea
mea o limită. Sanda îşi pusese mobilul deoparte şi îl ţintuia cu
privirea pe Marius. Părea şocată că
le-o spusesem atât de direct. Cine mă credeam? În fond, eram un biet actoraş,
nu-i aşa?
- Din păcate, Dragoş, ne oprim aici cu Roata Norocului. Emisiunea iese
din grilă. Astăzi am înregistrat ultima ediţie, spune ea cu falsă părere
de rău. Primesc un SMS. E de la Daria:
Să nu întârzii, te rog. Avem o surpriză! Orice surpriză îmi pregătise soţia, eu aveam una şi mai mare.
Producătorul ţinea morţiş să plătească nişte poliţe.
- Iar dacă te dai aşa deştept,
lasă-te de meserie, prietene, că oricum nu ţi se potriveşte...
Fă-te producător, da?
Calm, întind mâna, iau de pe masă paharul plin cu apă, beau o gură şi îi
arunc restul în ochi lui Marius. Rămâne o clipă interzis, apoi sare ca
ars, să mă lovească. Reuşesc să mă feresc, îi trag un pumn zdravăn, însă
al doilea ratează ţinta, înainte ca regizorul să ne despartă. Figura
îngrozită a directoarei face toţi banii. Se temea, probabil, să
nu-i cârpesc şi ei vreo palmă.
Ies din sala de şedinţe sub o ploaie de înjurături. Marius îmi zbiera, printre altele, că mă dă pe mâna Poliţiei şi
n-o
să mai pup în veci un job în televiziune. Avea falca umflată, îl puteam
înţelege. Colegii îl ţineau de mâini să se calmeze, însă zbaterea lui
de pit bull turbat părea forţată. Dorinţa de
a-şi lua revanşa fusese inhibată de teama că
şi-ar agrava, inutil, situaţia. Ştia că avea şanse infime să mă atingă.
În parcarea din spatele clădirii văd că am pană, roata din
stânga-spate se dezumflase. Ghinion. Dacă
n-aş
fi coborât rapid cu liftul, aş fi zis că la mijloc era răzbunarea
tâmpitului de Marius. Îmi aprind ţigara, îmi suflec mânecile şi iau
cricul din portbagaj. Asta e, o terminasem cu VIP TV, dar măcar mă
răcorisem. Pur şi simplu mă scoseseră din sărite aroganţa şi tupeul lor,
pe lângă faptul că mă dăduseră afară. Eram conştient că alţii în
situaţia mea ar fi înghiţit în sec,
le-ar fi dat dreptate şi
şi-ar fi cerut scuze că ratingul o luase la vale,
asumându-şi mare parte din vină, în speranţa că directoarea Sanda Lupu, în mărinimia ei, le va oferi o nouă şansă.
Mă aşteptam ca incidentul să aibă urmări. Ameninţările lui Marius aveau
un oarecare temei, se bazau pe solidaritatea de breaslă. Producătorii
TV, puţini câţi erau, se cunoşteau bine între ei. Şi chiar dacă nu se
iubeau, puteau să mă facă să regret gestul. Nimeni nu avea nevoie, în
propria curte, de un prezentator bătăuş. Iar dacă povestea ajungea cumva
în ziarele de scandal, atunci cariera mea în televiziune se termina la
fel de abrupt cum începuse.
Înainte să strâng ultimul şurub, îmi scot altă ţigară, sprijinit de
capota maşinii. De nicăieri, apare un cerşetor care mă sperie.
- Ce faci, şefu'? Te ştiu de la televizor... Ai doi lei
de-o pâine?
La întrebarea asta, de obicei rămân fără reacţie. Bărbatul insistă.
- Măcar o ţigară...
N-am fumat de trei zile, să mor dacă te mint.
Continui cu roata de rezervă, strâng şurubul şi arunc cricul în
portbagaj, împreună cu cauciucul spart. Îi resping apelul Dariei. Când
dau să plec, omul face o ultimă încercare.
-
Speak English? Deutsch?
Reuşeşte să mă amuze. Găsesc o bancnotă de un leu şi
i-o întind. O ia şi o studiază în zare, ca şi cum ar fi bănuit
că-i falsă. Pornesc motorul şi îl aud ca prin vis:
- Un leu?!
Thank you, sir! Gura
mă-tii de calic care eşti!
Mi-a plăcut. După o zi ca asta,
m-a
făcut să zâmbesc. Îl văd prin oglinda retrovizoare, îşi aprinde o
ţigară, trage cu sete şi suflă rotocoale de fum. Totuşi, viaţa e
frumoasă!
De la sediul televiziunii până acasă, în Voluntari, ajung de obicei în cel mult 20 de minute.
Mi-era greu
să-mi
scot din cap întâmplarea din timpul şedinţei şi, mai ales, posibilele
urmări. Însă până la consecinţe aveam o certitudine: aventura mea la
Roata Norocului tocmai se încheiase spectaculos, cu un pumn în plină
figură. Trebuia să recunosc,
m-am simţit atât de bine când
l-am pocnit pe Marius! Omul o meritase, adunasem prea multă frustrare în ultimii ani. Iar eu
n-am
fost nici pe departe primul actor care să se plângă de comportamentul
individului. Din punctul ăsta de vedere, aveam puţine regrete. Colegii
mă vor felicita.
Priveam în urmă fără mânie la perioada mea de glorie. Lumea începuse să
mă recunoască pe stradă, să mă salute cu simpatie. În plus, cumpărasem
casa din Voluntari, fusesem cu familia în concedii relativ exotice, ne
permiseserăm mici extravaganţe. Până la şedinţa de astăzi,
conştientizasem foarte puţin faptul că, la un moment dat, aş putea
rămâne fără job. Cât lucrurile au mers bine şi am fost, cumva, pe
creasta valului, trăisem cu senzaţia că totul va dura o veşnicie. Însă
iată că am căzut pe neaşteptate de acolo, din vârf, iar acum existau
şanse mari să mă doară mai tare decât aş fi crezut. Şi
să-mi revin foarte greu. Sau deloc. Deschid porţile cu telecomanda şi, în timp ce bag maşina în curte, încerc
să-mi imaginez cum o să decurgă discuţia cu Daria şi ce o
să-i spun lui Mihai. Îi dezamăgisem de puţine ori.
În living - surpriză! Daria face o poză cu mobilul în timp ce eu mă uit
lung la tortul de pe masă, pe care ard două lumânări cu numărul 80.
Lângă tort, şampanie şi pahare. Mihai se amuză de figura mea tâmpă, fără
reacţie. Sar amândoi pe mine şi mă strâng în braţe.
- Felicitări, Dragoş! Şi la cât mai multe emisiuni de succes!
Mă sărută scurt. Daria se ţinuse de promisiune şi urmărise fiecare
ediţie. Cu cea de azi, se adunaseră optzeci în ultimii trei ani. Le
ţinuse evidenţa
într-un carneţel. Motiv de sărbătoare,
nu-i aşa? Doar că, oricât aş fi încercat
să-mi exprim bucuria, degajam doar nelinişte, supărare şi îngrijorare.
-
Ce-i cu tine?!
S-a întâmplat ceva?
Cad moale pe fotoliu, deschid şampania cu zgomot şi torn în pahare.
- Dragoş?!
- Mulţi ani! îi urez, cu un zâmbet chinuit.
Încerc să amân momentul. Ciocnim şi bem. Ea doar o gură, eu până la
fund. Mihai abia aştepta să primească dulcele preferat, tortul cu cremă
de nuci şi frişcă.
- Mama, vreau tort.
Daria îi dă o felie, în timp ce eu îmi torn încă un pahar de şampanie, înainte de
a-i spune vestea cea mare.
- Azi am avut două ghinioane... Cu care vrei să încep?
Tonul meu nu prevestea nimic bun, aşa că Daria îl duce pe Mihai în camera lui,
să-şi termine prăjitura. Când revine, eu deja sunt la al treilea pahar.
-
Zi-mi despre ghinionul mare, mă îndeamnă Daria.
Îi povestesc cât pot de calm. Mă ajută mult băutura. Aş vrea să ies să fumez, dar întâi trebuie
să-i
spun tot. Pe măsură ce află, mă simt din ce în ce mai mic. Daria era
total împotriva violenţei. De când ne căsătoriserăm, aflase despre două
mici încăierări, ca între bărbaţi, niciuna cu consecinţe grave. De
fiecare dată mă muştruluise zdravăn. Ştia că în anumite situaţii puteam
fi foarte arţăgos şi încerca să mă tempereze.
Acum părea dărâmată. Vestea o întorsese pe dos, abia scosese două vorbe,
deşi în împrejurări similare cu greu o puteam opri. Îi dăduseră
lacrimile şi chestia asta mă doboară, aşa că mă apropii şi dau
s-o îmbrăţişez.
- Lasă, ne descurcăm noi...
M-aş fi aşteptat ca încurajările să vină din partea ei. O sprijin,
luând-o pe după umeri, dar ea mă respinge.
- Cum ne descurcăm, Dragoş?! Avem de plătit rata la casă. Îl avem pe Mihai... Cum, îmi spui?
- Câteva luni, până îmi găsesc ceva, ne ajung banii de la Roata Norocului... Ultimele patru ediţii.
- Tu glumeşti?! Să zici mersi dacă tipu' ăla
nu-ţi face plângere la Poliţie.
- Ce legătură are una cu alta? Am un contract, Daria...
- Şi în contract scrie că poţi
să-i baţi,
să-i insulţi şi pe urmă
să-ţi dea banii,
nu-i aşa?! Eşti copil!
Trebuie să fumez, discuţia începuse
să-mi dea
dureri de cap. O las pe Daria plânsă, cu felia de tort neîncepută, îmi
iau ţigările şi bricheta şi mă retrag pe terasă. Are dreptate, e posibil
să rămânem fără banii ăia. Iar ca
să-i dau în
judecată, în afara onorariului pentru avocat, exista o probabilitate
destul de ridicată de a pierde procesul şi aş putea fi obligat să le
plătesc şi daune.
De-abia acum realizam în ce rahat intrasem.
Şampania
m-a ameţit cât să adâncească şi mai
tare rana. Mă consolez că mâine, după un somn bun, o să privesc
dezastrul cu alţi ochi. Dau să intru în casă, dar mă ciocnesc de Daria.
Simte nevoia unor explicaţii suplimentare şi asta mă enervează. Cred că
am încasat suficiente lovituri pentru o singură zi.
- Şi acum, ce urmează? mă întreabă senină, în timp
ce-şi trage scaunul.
Pare să fi depăşit prima undă de şoc.
- Nu ştiu... Încerc la alte televiziuni.
- Tu auzi ce vorbeşti?! Ce televiziune te mai angajează după scandalul ăsta?
M-ar mira să te primească şi la Godot... Ţi
s-a dus buhul de recalcitrant, de bătăuş, de om care face probleme pe unde ajunge.
- Zău?! Chiar aşa?
-
Ţi-ai găsit momentul să fii ironic. Degeaba ai talent cu carul, dacă te porţi ca un derbedeu.
- Tu
n-ai fost acolo, Daria... Îi cunoşti prea puţin pe cretinii de la VIP TV. Ne tratează ca pe ultimii papagali.
- Crezi că are importanţă
dacă-ţi dau dreptate? Vrei să schimbi tu lumea? Ştii bine, aşa merg treburile în showbiz.
N-a fost ca şi cum ai fi vreun novice. Dacă iubeşti meseria asta, atunci
acceptă-i regulile. Dacă nu,
du-te şi dă cu mătura la teatru... Sunt convinsă că acolo
n-o să te mai supere nimeni.
- Mda, bine... Fii sigură că nu
mi-e ruşine să dau cu mătura,
dacă-i nevoie.
- Dragoş, în meseria ta, alţii fac regulile. Pricepe odată! Bun, pot înţelege,
te-ai răcorit, aveai o chestie personală cu Marius. Dar tocmai în public
ţi-ai găsit, în sediul televiziunii, de faţă cu directoarea şi colegii lui?!
- Ai dreptate. Am greşit.
- Doar atât?! Sunt foarte curioasă cum o să ne descurcăm.
- O
să-mi găsesc ceva. Orice... Dacă e nevoie, renunţ la actorie, bine?
Mă ridic rapid, intru în casă fără
să-i aştept
replica. În momentul ăsta, continuarea discuţiei ar agrava lucrurile.
Ar isca un scandal domestic de care vreau să mă lipsesc.
Când trec prin bucătărie, Dariei îi sună mobilul. Era Vanda Roca, mama
lui Tudor, băieţelul cu care Daria făcea meditaţii la engleză. Îi dau
telefonul şi mă trimite să deschid poarta. Băiatul era cu un an mai mare
decât Mihai şi se împrieteniseră de când Tudor începuse să vină la noi
la meditaţii. Părinţii lui o găsiseră pe Daria
printr-o recomandare, iar aranjamentul le convenea şi pentru că locuiau foarte aproape, tot în Voluntari.
O salut pe Vanda, după ce îşi ia rămas bun de la Tudor şi îi urează spor la treabă. Femeia urcă sprintenă
într-un BMW X6 negru şi îmi face semn cu mâna înainte
de-a pleca. Abia reuşesc să schiţez un gest, atât de dărâmat sunt.
În timp ce Daria îşi începe ora de engleză cu Tudor, îl rog pe Mihai să
nu-i deranjeze şi mă retrag în biroul de la etaj. Pe
site-ul
OLX.ro găsesc sute de locuri de muncă. Le exclud din start pe cele
legate de actorie, puţine la număr, foarte prost plătite şi cu minime
cerinţe de experienţă sau talent. Până mă lămuresc dacă mai am vreun
viitor în televiziune, ar fi bine să mă gândesc la variante.
M-ar
tenta, măcar temporar, să fac taximetrie la Uber, însă Golful nostru
prăfuit nu se încadrează în exigenţele firmei. Joburile de instalator,
electrician, zidar sau alt gen de meseriaş sunt şi ele excluse. Iar să
muncesc în străinătate am urât dintotdeauna. Mai exact, am urât din
momentul în care un foarte tânăr actor, bun prieten, altfel tonic şi
pozitiv, a plecat disperat în Germania, pentru că
nu-şi găsise un rost în ţară. Acolo, în scurt timp,
s-a produs tragedia.
Într-o clipă de depresie,
s-a aruncat sub roţile trenului. Câteva zile am încercat
să-mi dau seama ce i
s-a
întâmplat. Ce a fost în mintea lui Cornel? Cât de dureros trebuie să fi
trăit sentimentul inutilităţii, al eşecului profesional? Cornel iubise
teatrul, iubise nespus actoria. Îl măcinase încontinuu faptul că, sub
presiunea constrângerilor materiale, acceptase orice, acceptase să joace
în Bucureşti roluri minore, insignifiante, mult sub talentul său, să
alerge tot timpul după puţinii bani de supravieţuire.
Într-un
cuvânt, se simţise umilit. La o bere, îmi povestise cu mult umor, dar
şi cu amărăciune, cum încercase să intre prin concurs la două teatre de
stat din Capitală, unde jocurile fuseseră deja făcute. Ieşise de la
interviuri plin de furie. Sentiment pe care îl trăisem şi eu, cu ani în
urmă. Lui îi plăcuse în mod special scena, contactul direct cu publicul.
Televiziunea şi filmul îl atrăseseră doar din perspectiva banilor. Mult
timp mă gândisem la ce însemna să fii un actor atât de talentat şi
să-ţi găseşti sfârşitul
într-o gară din Germania, departe de cei dragi, fără speranţe, dezamăgit de
ce-ţi oferise viaţa.
Citind anunţurile cu locuri de muncă,
mi-l imaginam pe Cornel. Îmi imaginam disperarea lui. Conflictul său interior. Lucrase ca muncitor necalificat
într-un
supermarket din Berlin, unde împingea cărucioare cu marfă, în timp ce
visa la aplauzele spectatorilor. Mă cutremuram că aş putea ajunge în
aceeaşi situaţie. Uneori, drumul de la extaz la agonie era atât de
scurt! Şi de dureros.
Anunţurile de pe OLX mi se derulară prin faţa ochilor, dar parcă mi se
pusese o ceaţă, le vedeam ca prin vis: consilier vânzări, mecanic auto,
operator calculator, ospătar, operator pariuri sportive, arhivist, DJ
part-time,
model pentru mascotă, animator petreceri, solist de muzică uşoară,
fotograf, manager club de noapte, coregraf, bucătar, copywriter... Deja
obosit, riscam să mă cuprindă şi mai tare depresia. Încerc să rămân
optimist. Mai erau şi alte televiziuni în afară de VIP TV.
N-o
fi dracul chiar atât de negru. La urma urmei, Roata Norocului avusese
succes până de curând, iar succesul fusese, cumva, legat şi de numele
meu.
Mă duc la geam
şi-mi aprind ţigara. E foarte
cald pentru sfârşitul lunii mai. Dincolo de gardul din spate al casei
este o livadă de meri. Aparţine unei unităţi militare, de fapt
Serviciului de Informaţii Externe, SIE. Când înfloreau copacii, era o
plăcere
să-i priveşti. Florile căzuseră şi pe iarbă părea că ninsese din loc în loc, unde vântul adunase grămezi de petale albe.
Nici nu ştiu cum a trecut ora de meditaţie. O aud pe Daria ieşind pe
terasă la o cafea, împreună cu Vanda, care îl lăsase pe Tudor să se
joace pe consolă cu Mihai. Fumez la geam mascat fiind de balcon, aşa că
aud ce discută cele două femei fără să fiu văzut. Se înţeleg bine,
prietenia dintre copii a contribuit decisiv la relaţia dintre mămici.
Daria îi spune Vandei că Tudor face progrese la engleză. Dacă ar
continua şi în vacanţa de vară, ar ajunge la un nivel intermediar de
conversaţie. Vanda e bucuroasă de idee. Apoi o întreabă pe Daria dacă
are probleme, că pare supărată.
După un timp de tăcere, Daria îi împărtăşeşte necazul.
- Cu Dragoş ar fi nişte... hai să le zicem, probleme.
L-au
anunţat că i se suspendă emisiunea din toamnă. Partea proastă e că ar
trebui să primească banii pe ultimele patru ediţii şi... sunt şanse mari
să
nu-i mai vadă deloc.
- De ce?!
- Mă rog... e complicat.
Mi-e şi jenă
să-ţi spun.
Şi mie să ascult pe furiş, dar sunt foarte curios.
- Daria, dacă te pot ajuta, cu mare drag.
- Mulţumesc, e greu să mă ajuţi... Dragoş a
făcut-o lată.
L-a bătut pe producător, chiar în sediul televiziunii. Erau în şedinţă cu directoarea... Un întreg scandal, îţi dai seama.
- Dar ce
s-a întâmplat?!
-
S-au acumulat tensiuni. Plus o antipatie
reciprocă. Plus anunţul cu suspendarea emisiunii. Plus firea războinică a
lui Dragoş, pe care uneori
nu-l înţeleg...
Nici eu nu mă înţelegeam de multe ori.
- Ar fi putut să se abţină... Dar e prea orgolios. Şi cu cine? Cu cei
care-l plătesc?!
- Sunt convinsă că o să găsească altceva... E un actor foarte talentat.
Mersi, Vanda, eşti drăguţă.
- Poate lucra la orice televiziune, Daria. Are charismă, notorietate, un CV... doar
nu-i un necunoscut de pe stradă.
Dragă Vanda, dacă mai continui mult cu complimentele astea, mă duc cu
CV-ul direct la CNN.
- Încerc să văd dincolo de aparenţe - producătorii din televiziuni sunt o castă, Vanda. Îşi fură reciproc actorii,
şi-i rotesc între ei, iar când apare unul ca Dragoş, care suportă greu mitocăniile şi are antecedente în materie de altercaţii...
mi-e teamă că au de unde alege.
Punct ochit, punct lovit. Îmi era teamă de acelaşi lucru.
- Dragoş mai are vreun job, în afară de cel din televiziune?
- Nu. Colaborări sporadice... Rareori reclame, prezentări la câte un eveniment, spectacole de club
într-o trupă de teatru independent. Nu ştiu cum o să facem cu rata la casă, sincer.
- Aş vrea să te încurajez să vezi partea plină a paharului, Daria.
Sunteţi o familie reuşită, aveţi un copil extraordinar... Dacă totul
s-ar reduce la bani, înseamnă că eu ar trebui să radiez de fericire,
nu-i aşa?
Pe Vanda o văzusem oricum, dar nu nefericită. O brunetă senzuală,
echilibrată, cu un uşor aer misterios, al cărei fizic ar trezi interesul
oricărui bărbat cu pretenţii. Întâmplător sau nu, se nimerise ca soţul
ei, Viktor Roca, să fie milionar, în Top 300 cei mai bogaţi români.
- Înclin să cred, fără vreo urmă de ironie, Doamne fereşte, că
problemele tale sunt un pic mai uşor de suportat, îi replică Daria.
- Depinde cum priveşti lucrurile... Când sunt în joc chestiuni
existenţiale, pierderea unui cămin sau asigurarea traiului zilnic,
atunci da, se nasc tragedii... Dar crezi că aspectele care ţin de
sentimente, de relaţia în cuplu, de respectul reciproc, generează
altceva decât drame? Cunosc oameni cu bani de o mie de ori mai
nefericiţi decât aţi putea fi voi doi acum. Fără să bagatelizez
suferinţa voastră...Ca să nu mai vorbesc de cei bolnavi. Ştii cum e, mai
bine cerşetor viu, decât rege îngropat.
- Să înţeleg că ai vreo problemă de...?
- A, nu, suntem sănătoşi, slavă Domnului! Şi eu, şi Viktor, şi Tudor...
Însă unii bărbaţi manifestă un egoism exacerbat. Lipsesc cam toată ziua,
uneori zile la rând, iar când vin acasă fie par absenţi, fie îşi
descarcă frustrările în sânul familiei... Pe urmă spiritele se încing
inevitabil şi Tudor suferă enorm... Din păcate, Daria, la nervi oamenii
îşi pierd bruma de inteligenţă.
Aici
m-a lovit în plin.
- Îmi pare rău să aud asta, Vanda...
-
Ţi-am spus-o doar ca să vezi că există suficiente motive de optimism cât timp sunteţi sănătoşi şi vă iubiţi.
Habar
n-aveam ce era acum în mintea Dariei, însă, în ce mă privea, greu mă puteam consola cu faptul că şi bogaţii plâng.
-
Mi-e teamă de ce va urma. Am construit atât de greu căminul ăsta,
ne-am bucurat de el şi
dintr-odată... Cum o
să-i spun lui Mihai?
- Poate
n-o să fie nevoie... Încearcă să rămâi
optimistă. Orice problemă are cel puţin o rezolvare, să ştii. Chiar şi
micile mele contre cu soţul, de
care-ţi ziceam adineauri.
- Dar eu nu vreau să mă întorc
într-un apartament de bloc, Vanda. Nu vreau. Mai bine mă mut la ţară şi cresc animale. Serios!
- O să se rezolve, stai liniştită... Primul şoc emoţional este cel mai
greu de depăşit. Mâine o să vezi lucrurile altfel, o să vezi imaginea de
ansamblu. Sunt convinsă că Dragoş se gândeşte deja la o soluţie.
Da, sigur, eram plin de soluţii. Adevărul e că mă lăsasem în voia
sorţii. Era evident că o să vină şi momentul ăsta, mai devreme sau mai
târziu. Nu puteam ieşi la pensie de la Roata Norocului. Dar cumva
trăisem cu impresia că voi trece, inevitabil şi firesc, de la o etapă la
alta, de la un show de televiziune la altul, că voi face paşi înainte,
nu înapoi. Doar că astăzi îmi complicasem singur existenţa.
Aş vrea să le întrerup confesiunile, simt că duc
într-o fundătură. Cobor la parter şi ies pe terasă,
salutând-o pe Vanda. Îmi fac de treabă cu un trandafir agăţător, pe care îl leg de suportul din lemn. Cum bănuiam, Daria e gata să plângă.
Vanda se pregătea să plece, se ridică şi o îmbrăţişează.
- Trebuie să ajung acasă...
Sună-mă, te rog. Oricând.
- Bine, OK... Cu Tudor ne vedem marţi la aceeaşi oră?
- Da, sigur, marţi, la şase.
- Mulţumesc mult pentru...
- O să fie bine, ai să vezi.
Se îmbrăţişează din nou. Încep să mă simt penibil. Ce căutam acolo?!
Vanda îşi ia rămas bun, îi răspund cât pot de politicos, apoi intră în
casă cu Daria,
să-l recupereze pe Tudor din
living, unde juca FIFA 19 cu Mihai. Îl aud pe băiat protestând, ar vrea
să mai rămână. Însă tonul Vandei e suficient de autoritar încât
să-i înăbuşe eventualele insistenţe.
Suntem din nou singuri, pe terasă. Îmi aprind ţigara. Zilele astea o să
fumez mult. Ne uităm unul spre altul, de fapt privind în gol. Parcă ar
vrea
să-mi accentueze sentimentul de vinovăţie, are nevoie de o descărcare emoţională şi nu ştiu dacă sunt pregătit.
- Ce facem, Dragoş?
Grea întrebare.
- Vrei un răspuns acum, pe loc?
- Bine că lui Marius
i-ai putut da răspunsul pe loc... În plină figură.
- Iar începi?!
- Da! Suntem
într-un mare rahat, Dragoş, înţelegi? Pot şi eu să mă revolt puţin sau trebuie să înghit cu noduri, în tăcere?
- Ai libertatea să faci ce vrei...
dă-mi două palme, dacă te ajută.
- Nu fi mitocan!
- Nu sunt. Dar chestiile astea se întâmplă.
- Zău!? Da' unde te crezi, în comuna primitivă, când se reglau conturile
cu parul? Erai altfel, Dragoş... De unde răbufnirile astea de mardeiaş
de cartier? Ce nemulţumiri, ce neîmpliniri atât de profunde ai în viaţă?
Ce se întâmplă cu tine?!
La ultimele două întrebări se ambalase cam tare. Cât să o audă Mihai şi să bage capul pe uşă.
- Iar vă certaţi?!
Daria îl linişteşte, ca de obicei.
-
Nu-i nimic, Mihai, vorbesc cu tatăl tău. Hai,
du-te la joacă.
Ca mulţi copii singuri la părinţi, Mihai reacţionează când ne certăm. Îi
este teamă. Vrea să ne vadă fericiţi, orice dezechilibru îl clatină şi
pe el. Ar fi prematur şi inutil
să-l încărcăm cu problemele noastre, dar deja mă gândesc cu groază la momentul ăla.
- Ai putea să eviţi chestiile astea de faţă cu Mihai, îi atrag atenţia cât pot de împăciuitor.
- Şi tu ai putea să eviţi multe lucruri.
- De pildă?
- Vrei
să-ţi desenez? Chiar am vorbit degeaba? Mă scoţi din sărite cu ironiile tale de doi lei!
- Nu înţeleg unde vrei să ajungi.
- Nicăieri! Aş ajunge la o mânăstire. Poate acolo îmi găsesc, în sfârşit, liniştea.
Pleacă în viteză, să
n-o văd plângând. Dacă aş
fi pierdut jobul pur şi simplu, fără alte incidente, oare ar fi fost
aceeaşi atmosferă? Mă întreb de ce trebuia Daria să caute de fiecare
dată un vinovat. Poate ca să scape de o parte din povara de pe umerii
ei. Sau să se răcorească lovind
într-un sac de box.
Prevăd
c-or să vină zile grele.