Copilăria lui Isus

Copilăria lui Isus
povestită de Cristian Bădiliţă,
plecînd de la cele mai vechi texte ale tradiţiei creştine
ilustraţii de Malvine Mocenco, concepţia grafică: Liliana Grecu
Editura Tracus Arte, 2015



*****
Fragment. Isus în Egipt

În Egipt s-au întîmplat o mulţime de minuni, dintre care vom povesti aici doar cîteva, aşa cum ni s-au transmis de către cei din vechime. Într-o zi, pe la chindii, sfînta familie a poposit într-o cetate unde tocmai se punea la cale o nuntă. Numai că, prin urzelile diavolului şi prin tot felul de farmece, mireasa amuţise şi nu mai putea vorbi. Cînd Maria a intrat în cetate cu pruncul în braţe, mireasa cea mută a zărit-o. A întins mîinile către Domnul Hristos şi, smulgîndu-l de la pieptul Mariei, l-a strîns tare la sînul ei şi l-a sărutat; apoi a început să-l legene dintr-o parte într-alta stînd aplecată deasupra lui. Şi, minune mare, cîteva clipe mai tîrziu limba i se dezlegă şi ea se întoarse fericită în braţele mirelui, mulţumindu-i Mariei şi închinîndu-se Domnului. Au rămas acolo trei zile, ţinuţi la mare cinste şi petrecînd cum nu se poate mai bine. Apoi şi-au pus în desagi merinde pentru drum, şi-au luat rămas bun de la gazde şi de la tot poporul şi au plecat în altă cetate unde aveau de gînd să înnopteze. Aici trăia o femeie cumsecade, credincioasă şi plină de virtuţi. Dar o mare nenorocire se abătuse peste ea. Odată, cînd îşi spăla rufele la rîu, diavolul cu chip de şarpe s-a năpustit asupra ei, i s-a încolăcit în jurul pîntecului şi n-a mai vrut să se dea jos de acolo. De atunci, în fiecare noapte, o chinuia cumplit, nelăsînd-o să doarmă şi bătîndu-şi joc de ea. Ei bine, femeia aceasta, văzînd-o pe stăpîna Maria cu pruncul în braţe, a rugat-o cu lacrimi în ochi: "Stăpînă, lasă-mă să iau în braţe pruncul şi să-l sărut!" Maria a lăsat-o. Şi îndată ce L-a atins cu mîinile, diavolul cel rău cu chip de şarpe a slobozit-o din strînsoare şi a luat-o la fugă prin pustiu. Nici că l-a mai văzut femeia de atunci.

A doua zi, aceeaşi femeie a luat apă înmiresmată ca să-l spele pe Isus. Şi după ce l-a spălat şi l-a aşezat în scutece, a adunat apa şi a vărsat o parte din ea peste trupul mîncat de lepră al unei copile care locuia acolo. Şi îndată copila s-a vindecat şi pielea i-a devenit catifelată şi albă peste tot. Atunci locuitorii cetăţii au zis: "Fără nicio îndoială Iosif, Maria şi Pruncul acesta sînt zei, nu oameni." Şi pe cînd cei trei se pregăteau să plece de acolo fata vindecată se apropie de ei şi rugă s-o ia cu dînşii, ca să-i slujească. Ei încuviinţară, iar fata li se alătură.

Aşa au ajuns într-un oraş a cărui cetăţuie, zidită pe o culme, aparţinea unui prinţ vestit. În cetăţuie erau şi camere pentru oaspeţi, aşa că sfînta familie făcu popas aici. Fata vindecată de lepră a intrat, din întîmplare, în odaia soţiei prinţului şi, găsind-o pe aceasta tristă şi cu faţa înecată-n lacrimi, a întrebat-o care era pricina durerii ei? "Să nu te mire, a răspuns aceasta, că mă vezi plîngînd. Căci mare mîhnire mă apasă şi pînă acum n-am îndrăznit să mă destăinui nimănui". Fata i-a zis: "Poate dacă-mi spui mie despre ce este vorba, am să-ţi găsesc un leac." "Te rog numai să păstrezi secretul şi să nu-l destăinui nimănui", a mai rugat-o soţia prinţului şi a început să-i povestească: "Eu sînt căsătorită cu un prinţ care stăpîneşte o sumedenie de cetăţi. Deşi au trecut ani mulţi de cînd ne-am căsătorit, nu i-am dăruit niciun fiu pînă de curînd. Numai că fiul s-a născut lepros. Atunci, prinţul, de supărare, l-a renegat, iar mie mi-a zis: «Una din două: ori îl omori cu mîna ta, ori i-l dai unei femei străine care să-l crească în pustiu, aşa încît nimeni să nu ştie de el! De tine mă despart, căci după ce mi-ai făcut nici nu vreau să te mai văd.» De atunci parcă mi-am pierdut minţile şi zac răpusă de durere. Copila, slujnica Mariei, i-a zîmbit prinţesei cu subînţeles şi i-a zis: "Nu-ţi spuneam că voi găsi leac pentru nenorocirea ta? Ascultă-mă! Şi eu eram leproasă, dar m-a curăţit un zeu care se numeşte Isus, fiul Mariei." Femeia, recăpătîndu-şi brusc speranţa, a întrebat-o: "Unde-i zeul despre care îmi vorbeşti?" "Chiar lîngă tine, a răspuns copila. Au mas cu toţii sub acoperişul casei tale." "Cum se poate aşa ceva?", grăi atunci femeia, "Arată-mi, unde sînt? Du-mă la ei." Atunci, de bucurie, ea pregăti pentru Iosif un ospăţ strălucitor, la care veniră cei mai de seamă bărbaţi din cetate. A doua zi de dimineaţă luă apa înmiresmată unde tocmai fusese îmbăiat Isus şi, aducîndu-l pe fiul său lepros, îl stropi cu ea din belşug, pe toate părţile trupului. Şi pe loc fiul se curăţă de boală. Iar mama, slăvind şi mulţumindu-i lui Dumnezeu, zise: "O, Isuse, fericită mama care te-a născut!" Apoi o copleşi cu daruri pe Maria şi-şi luă rămas bun de la ea cu toată cinstirea cuvenită. Iar prinţul nu doar că s-a împăcat cu soţia lui, dar a iubit-o şi mai tare decît o iubise la început, iar pe fiul său l-a numit moştenitor al tronului şi al împărăţiei.

*

Pe cînd sfînta familie se apropia de altă cetate, văzură trei femei care se întorceau plîngînd de la cimitir. Cuprinsă de milă Maria îi zise copilei care-i însoţea: "Mergi iute şi întreabă-le cine sînt şi ce nenorocire li s-a întîmplat?" Dar femeile, de ruşine, ori poate din altă pricină, n-au vrut să răspundă. Au întrebat-o însă pe copilă dincotro vin drumeţii, unde se duc şi dacă au unde să doarmă peste noapte? Fata le-a răspuns că abia au sosit în cetate şi că tocmai căutau un loc de înnoptare. Atunci femeile i-au zis fără să mai lungească vorba: "Veniţi şi înnoptaţi la noi." Şi au fost primiţi cu toţii într-o casă nouă, frumos gătită, ce mai!, gospodărie în toată regula. Copila intră în odaia celor trei femei şi le găsi din nou plîngînd în hohote şi jelindu-se. Nu mică i-a fost însă mirarea cînd a văzut lîngă ele un... măgar acoperit cu un veşmînt fastuos. Femeile îi puseseră dinainte un braţ de susan, îl sărutau întruna şi-i tot dădeau să mănînce. Copila întrebă ce-i cu măgarul acela în mijlocul odăii? Femeile răspunseră printre lacrimi: "Măgarul pe care-l vezi era fratele nostru, născut din acelaşi pîntece ca şi noi. După moartea tatălui nostru ne-a rămas o avere uriaşă. Cum nu aveam decît un frate, am hotărît să-l însurăm şi să-i facem o nuntă pe cinste. Dar nişte femei roase de invidie, geloase şi maştere l-au vrăjit pe ascuns. Şi, într-o noapte, puţin înainte de mijirea zorilor, cînd uşile casei erau încuiate, am văzut că fratele nostru s-a preschimbat într-un măgar, aşa cum îl vezi şi tu, cu ochii tăi. Ce n-am făcut ca să-l lecuim! I-am chemat pe toţi învăţaţii, pe toţi magii şi vrăjitorii din lume. Degeaba! De cîte ori ne copleşeşte durerea ieşim împreună cu mama şi plîngem la mormîntul părintelui nostru. Apoi ne întoarcem acasă." Cum auzi copila vorbele acestea le zise: "Mai înduraţi puţin şi n-o să mai plîngeţi! Căci leacul durerii voastre se află aproape, chiar aici, în casă. Cîndva eu însămi am avut lepră, dar îndată ce-am cunoscut-o pe femeia cu pruncul Isus, abia născut, care m-a stropit cu apa de la îmbăierea lui, m-am vindecat. Sînt încredinţată că are leac şi pentru necazul vostru. Aşa că mergeţi la stăpîna mea, Maria, chemaţi-o la voi în odaie şi destăinuiţi-i secretul. Apoi, cu umilinţă, rugaţi-o să vă ajute."

Auzind cuvintele fetei, cele trei femei au dat buzna în odaia Mariei, i s-au închinat, au adus-o în faţa măgarului şi i-ai vorbit aşa: "Ai milă de roabele tale! Căci nimeni nu se îngrijeşte de noi. Iată, măgarul acesta din faţa ta este fratele nostru. Dar nişte femei l-au vrăjit şi l-au adus în halul în care-l vezi. De aceea te rugăm, îndură-te de noi!" Mariei i se făcu milă de nenorocirea lor. Îl luă pe Domnul Isus şi-l aşeză călare pe spatele măgarului, plîngînd laolaltă cu cele trei femei şi zicîndu-i: "Fiule, vindecă măgarul acesta prin puterea ta nemăsurată şi fă-l iarăşi om înzestrat cu judecată precum era la început!" Şi numai ce-au ieşit cuvintele acestea din gura stăpînei Maria, că măgarul a şi luat chip de om, un tînăr fără cusur.

Apoi cu toţii - tînărul, mama şi surorile lui - s-au închinat stăpînei Maria. Iar pe Copil l-au ridicat deasupra capului, chiar de mai multe ori, zicînd: "Fericită este femeia care te-a născut, o, Isuse, Mîntuitorul lumii! Fericiţi sînt ochii care se înfruptă din bucuria chipului tău!"

Atunci surorile i-au spus mamei lor: "Acum, întrucît fratele nostru şi-a redobîndit chipul omenesc cu ajutorul lui Isus, se cuvine să i-o dăm de soţie chiar pe copila care ne-a ajutat, slujitoarea Mariei." Şi după ce şi mama şi Maria, stăpîna fetei, şi-au dat, fericite, încuviinţarea, au pus la cale o nuntă ca-n poveşti. Tristeţea li s-a preschimbat în bucurie şi bocetul în horă. Au rîs, s-au veselit, au cîntat şi au jucat în haine mîndre şi strălucitoare. Iosif şi Maria au rămas acolo zece zile. La plecare au fost conduşi cu mare cinste de către gazde care, după ce-şi luară bun rămas, începură din nou să plîngă. Dar mai amarnic decît toţi plîngea copila, tînăra mireasă.

*

De acolo începea un ţinut pustiu, bîntuit de hoţi şi de tîlhari. Deşi Iosif şi Maria ştiau ce-i aşteaptă, totuşi au hotărît să traverseze locul pe timp de noapte. La un moment dat, zăresc doi tîlhari întinşi pe pămînt, iar alături o mulţime întreagă, tovarăşi de-ai lor, care dormeau somn greu. Cei doi tîlhari se numeau Titus şi Damachus. Şi i-a zis Titus lui Damachus: "Te rog, lasă-i pe oamenii aceştia în pace, ca să nu-i simtă tovarăşii noştri!" Damachus însă nici n-a vrut s-audă. Atunci Titus i-a zis: "Uite, ia de la mine patruzeci de drahme despăgubire." Ba i-a întins şi brîul cu care era încins, pentru ca acela să nu deschidă gura şi să-i trezească pe ceilalţi. Văzînd Maria binele pe care l-a făcut tîlharul, i-a zis: "Domnul Dumnezeu te va sprijini cu dreapta Sa şi-ţi va ierta păcatele!" Atunci, scoţînd năsucul de sub pătura cu care era învelit, Isus i-a răspuns Maicii sale: "Mamă, să ştii că peste treizeci de ani, cînd voi fi răstignit la Ierusalim, aceşti doi tîlhari vor fi ridicaţi pe cruce împreună cu mine: Titus, la dreapta, iar Damachus, la stînga mea. Şi-n ziua următoare, Titus, tîlharul cel bun, va intra înaintea mea în rai."

Sâmbătă seara şi luni dimineaţa

Tudor Stancu
Sâmbătă seara şi luni dimineaţa
Editura Vremea, 2016



*****
Intro

Reprezentând a treia generaţie de scriitori din familia sa, Tudor Stancu s-a născut la Bucureşti, unde a urmat cursurile facultăţii de Limba şi Literatura Română. A frecventat pentru un timp şedinţele Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu, şi a debutat editorial în 1985, în volumul colectiv Proze. Antologie debut, la Editura Albatros, volum primit favorabil de critica literară a vremii. A publicat de asemenea proză şi poezie în diverse ziare şi reviste: România Literară, Luceafărul, Contrapunct, Ramuri, printre altele.

Romanul Sâmbăta seara şi luni dimineaţa urmăreşte întâmplările unui grup de tineri ale căror destine se întâlnesc în timpul unei scurte vacanţe într-o staţiune de munte. Aceşti tineri afişează o mondenitate ostentativă, fie prin practicarea schiului - sport care necesită o substanţială investiţie financiară -, fie prin petreceri unde alcoolul se consumă excesiv si sexul se practică fără prejudecăţi. Toate acestea sunt de fapt un înveliş menit să ascundă singurătatea, zbuciumul interior al unei existenţe fără sens si fără ţintă, conturate prin rememorări, conversaţii şi vise. Vor duce însă întâmplările neaşteptate cu care se confruntă personajele în această scurtă vacanţă si imediat după aceea la şansa de a se regăsi pe sine, de a da un sens existenţei fără rost? Vor găsi aceşti tineri ceea ce caută?

***

Sâmbătă dimineaţa

1.

Deşi era murdară, gara mi se părea gri şi atât. Poate pentru că eram puţin vesel, puţin trist, puţin nehotărât în privinţa sentimentelor care mă încercau. Plecam. Ei da, în sfârşit, plecam pentru câteva zile la munte. Geanta de voiaj pe care o ţineam în mână mi se părea grea, poate prea grea pentru mărimea ei. Înghesuisem în ea tot felul de lucruri pe care nici nu ştiam dacă o să le folosesc sau nu. O canadiană cu puf de gâscă, două pulovere de lână, ciorapi groşi, două perechi de izmene, cărora le spuneam în glumă chiloţi cu mânecă lungă, câteva tricouri de corp, pijamaua şi chiar un costum, împachetat şi împăturit cu grijă ca să nu se şifoneze prea tare.

Mergeam agale şi legănat pe peronul umed, puţin aplecat în partea în care ţineam geanta şi mai schimbam din când în când câte o vorbă cu prietenul meu Sergiu, încercând să nu-mi aduc aminte de casa pe care o lăsam în urmă, acum, în ajunul sărbătorilor de iarnă. Mă gândeam cu puţin regret că zilele astea n-o să apuc să mănânc din cozonacii galbeni, pufoşi, făcuţi de bunica în bucătăria fierbinte, n-o să beau din vinul roşu, mirosind aspru, a strugure copt, cumpărat de tata de la ţară şi n-o să mă bucur privind focul puternic în căminul din sufragerie, care acoperea cu duduitul lui vocile bunicilor, mamei, tatei, cu toţii adunaţi în jurul mesei, mâncând cu ochii pironiţi pe ecranul televizorului.

Cadoul îl lăsasem pe masă, neatins. Ei da, primisem un cadou de Crăciun de la mama. Un plic alb pe care numele meu fusese scris repede şi nervos. Înăuntru erau bani. Sute albastre, noi, foşnitoare. Le pipăisem şi mă jucasem cu ele printre degete. Banii miroseau ciudat, a hârtie proaspăt tipărită. Erau ca o carte bună, scrisă într-o limbă străină, o carte pe care trebuie să o citeşti de mai multe ori până s-o înţelegi ca lumea. Parcă mi-era puţin frică de bani, deşi nu erau mulţi. Dar nu, nu mă bucurasem de primirea lor. Aveam şi eu banii mei, muncisem pentru ei şi puteam să fac cu ei tot ce îmi dorea inima. Nu trebuia să dau socoteală nimănui. Reuşisem să strâng ceva la ciorap. Aşa, ca pentru o scurta vacanţă, în care să fac ce vreau. Şi, acum, uite, cadoul ăsta... Poate că o cămaşă sau un pulover ieftin care nu mi-ar fi plăcut, m-ar fi emoţionat mai mult, mi-ar fi adus aminte de vremea când eram copil şi primeam cadouri de la Moş Crăciun. Ehe, de când n-a mai venit Moş Crăciun pe la mine, un Moş Crăciun adevărat, cu barbă lungă şi mustaţă albă şi stufoasă, îmbrăcat într-o haină purpurie ce-i ajungea până la călcâie şi ţinând în mână un sac de pânză, un sac plin cu lucruri misterioase, nemaivăzute, aşteptate cu sufletul la gură, o gură mică şi cărnoasă de copil, o gură ce se va deschide mirată, odată cu cea zbârcită şi legată cu sfoară a sacului. Da, un sac adevărat pe care el să-l lase jos, să-l aşeze cu grijă în faţa lui şi, odată uşurat ca de o povară grea, să fornăie pe nări şi să întrebe cu o voce răguşită de băutură şi tutun: E pe-aici vreun copil care n-a fost cuminte!? Şi atunci toţi copiii de prin preajmă să tremure de frică şi de emoţie, încercând să-şi amintească şi apoi să-şi ascundă într-un ungher al minţii toate micile şi nevinovatele nebunii pe care le săvârşiseră de curând, căci li se părea că el ştie tot, află tot, şi de-abia peste mulţi ani se va dovedi că Moş Crăciun există doar în închipuire.

Aveam doar trei-patru anişori pe vremea primei mele întâlniri cu Moş Crăciun pe care mi-o amintesc. Poate să fi venit şi mai înainte, dar nu mai ştiu. Câteodată, amintirile de pe vremea aceea mi se par atât de aproape, de parcă s-ar fi petrecut ieri, pe strada alăturată. Eram un copil ciudat pentru acea vârsta fragedă, nu prin prisma celorlalţi, ci chiar faţă de mine însumi. Ce mă mai bucuram pe atunci în faţa naturii dezlănţuite! Ce-mi mai plăcea iarna! O iarnă ca-n poveştile citite de părinţi la căpătâiul patului, o iarnă ce răbufnea fantastic pe străzile oraşului sau poate doar în închipuirea mea, cine ştie? Dar în anul acela fusese într-adevăr o iarnă grea, cu mari troiene de zăpadă ce se îngrămădiseră pe lângă case, pe lângă garduri, multă, foarte multă zăpadă ce le dădea de furcă oamenilor mari, pe care însă eu o priveam cu o bucurie extatică, neştiutor.

Când vedeam lopata lată din lemn cum pătrundea adânc în zăpada groasă, imaculată, căzută peste noapte în faţa uşii de la intrare, îmi venea să plâng. Cărarea făcută până în stradă mi se părea o jignire adusă iernii, o rană crudă, nefirească, făcută unei fiinţe dragi. O rupere răutăcioasă de ima­ginarul cald şi plăcut al copilăriei. Un mic avertisment, un semn că voi creşte mare. Dar eu nu prea înţelegeam pe vremea aceea. Când ieşeam afară să mă joc singur cu iarna, înfofolit din cap până-n picioare, cu hăinuţa cu mesadă de blăniţă bine închisă deasupra unui puloveraş tricotat, cu căciuliţa de lână moale înfundată pe cap, cu fularul gros, viu colorat, strâns legat peste gulerul ridicat al hăinuţei, numai cu nasul roşu, cu ochii vioi şi cu jumătate de gură afară, ce fericit eram! Simţeam prin aer mirosul zăpezii proaspăt căzute şi săream în ea până la gât, dând din mâini şi picioare şi adunând-o sub mine să n-o pierd. Răscolind-o astfel, nu-mi închipuiam că aş comite un sacrilegiu.

Zăpada îmi intra pe sub pantaloni, pe sub guler, pe sub mânuşile ce se udaseră. Transpiram. Suflam mereu. Dar nu-mi păsa. Mă tăvăleam, săream, ţipam. Apoi, când oboseam, îl chemam pe tata din casă să-mi facă un om de zăpada, unul mare de tot. Un Moş Crăciun...

Acum însă... Ia banii şi du-te... Îi primisem stingherit. Parcă nu ştiam de ce. Ba nu, ştiam foarte bine. Erau doar bani. Mi-i dăduse mama. Ea le rezolva pe toate în casă. Se ocupase tot timpul de mine şi mai voia să se ocupe şi acum. Când eram elev, mă ducea cu maşina la şcoală. Tata, care era obişnuit să se trezească foarte devreme, încă înainte de a se lumina, îşi băuse ceaiul şi plecase. Institutul unde lucra era aproape, la vreo cincisprezece-douăzeci de minute de mers pe jos şi, înainte de a pleca, ne lăsa în fiecare dimineaţă pe masa din bucătărie pâine tăiată, unt, gem şi apă fiartă pentru ceai sau lapte încălzit. Dis-de-dimineaţă, trezit buimac din somnul dulce, deşi ghiceam soarele care răsărea undeva în spatele clădirilor scunde, acoperite cu ţiglă ruginie sau cu tablă înnegrită de ploi, simţeam aerul rece şi tare... Eu şi mama ne sculam cam în acelaşi timp, în sunetele stridente ale deşteptătoarelor şi, după ce mai leneveam cinci, zece minute în paturile moi şi calde, ne spălam pe dinţi şi ne spălam pe faţă şi la subraţ cu apă călduţă şi puţin săpun. După ce ne îmbrăcam iute, dar cu mişcări nesigure, de oameni îmbătaţi de somn prelungit, mergeam la bucătărie să mâncăm în fugă ce ne lăsase tata pe masă... Atunci apărea şi Lidia, femeia aceea corpolentă, de o vârstă nedefinită, cu trăsături bărbăteşti, care venea să facă treabă prin casă şi mama îi spunea printre îmbucături ce anume să facă, cutare şi cutare, şi după aceea se ducea la garaj să scoată maşina, un Volkswagen vechi, broscuţă, al cărui motor făcea un zgomot ca de tanc... În timp ce mama încălzea motorul, eu fugeam până în camera mea să-mi iau ghiozdanul făcut de cu seara, să verific dacă n-am uitat ceva şi, când ieşeam pe uşă, o auzeam pe mama strigându-mi prin geamul întredeschis al maşinii:
- Tudore! Deschide poarta!

Mă botezaseră Tudor. Săream în sus de bucurie că o să merg cu maşina. Poarta grea de fier era vopsită aproape în fiecare primăvară cu o vopsea îngrozitoare, un verde prăzuliu, dar era întotdeauna vopsită cam în doi peri şi ruginea imediat iar când trăgeai de ea s-o deschizi scârţâia adânc. Zgomotul îmi împungea timpanele şi de fiecare dată când îl auzeam mi se făcea pielea de găină.

În maşină, cu ochii încă tulburi de somn, dar machiată ca într-o revistă de modă, mama ambala motorul. Motorul rece scotea un fum albăstrui, dens, încărcat cu ulei. Uneori se întâmpla să găsim în faţa porţii containerul pe care gunoierii care trecuseră cu o zi înainte îl lăsaseră neglijent acolo... Tot eu trebuia să îl mut ca să poată ieşi maşina.
- Dă gunoiu' la o parte!
- Îl dau, mamă, îl dau...

Într-o zi, m-am nimerit pe stradă la ora când treceau ei, gunoierii, târziu după-amiază. I-am văzut mişcând containerele grele de metal cu o uşurinţă uimitoare. Aveau o tehnică specială. Le luau de cele două toarte laterale şi le înclinau la 45 de grade, împingându-le înapoi cu o mişcare simplă de rotaţie în jurul unei axe imaginare. Containerele alunecau pe muchia de la bază, neverosimil, ca un patinator cu patinele ciobite pe o gheată noduroasă.

După ce mă urcam în maşină, eu ştergeam cu o cârpă moale, din piele de căprioară parbrizul care se aburise deja. Mama îmi strecura în buzunar câţiva lei ca să-mi cumpăr ceva de mâncare de la bufetul şcolii. Îmi plăcea să merg la şcoală cu maşina. Toţi mă invidiau. Rânjeam din spatele geamului la colegii care se adunaseră în faţa şcolii aşteptând să se sune de intrare.

Acum, în gară, priveam la lumea pestriţă din jurul meu, la lumea care lăsa urme noroioase pe gresia alunecoasă a peroanelor. Erau fel de fel de oameni în Gara de Nord din Bucureşti, îmbulzindu-se, atingându-se, agitându-se, alergând împreună după locuri, stând la coadă la bilete, la chioşcurile cu dulciuri sau la cele de ziare şi reviste, înghesuindu-se în faţa biroului de informaţii şi a tabelelor electronice cu plecările şi sosirile trenurilor. Erau muncitori de la căile ferate, cu veste de pânză, portocalii, stridente, legate neglijent pe deasupra unor pufoaice uzate, cărând în spinare târnăcoape şi lopeţi, soldaţi înfriguraţi dar cu obrajii îmbujoraţi, poate venind în permisii, cu mantalele închise până la gât, ferindu-se de patrule mai mult din obişnuinţă, erau ţărani îmbrăcaţi în scurte albastre sau cafenii de fâş peste eternul cojocel din blăniţă de oaie, cu floricele de piele cusute în jurul unor buzunare aparente, cu bocanci grei în picioare, ţărani care veneau să-şi vândă în piaţă roadele pământului pe care le mai păstraseră prin beciuri din toamnă, erau navetişti cu scurte şi hanorace, lucioase de atâta frecat pe banchetele de vinilin ale compartimentelor, cu serviete burduşite în mâini, ale căror mânere fuseseră legate cu sârmă, aşteptând răbdători pe peroane gararea vreunui personal şi, lângă ei, femei fardate, cu căciu1i ruseşti din blană de iepure şi cojoace lungi, cu guler şal, erau turişti români şi străini mirosind a proaspăt, cu hainele impecabile dacă plecau şi cu ele boţite dacă veneau, stând lângă valize şi aşteptând vreun tren rapid sau grăbindu-se spre ieşire să ia un taxi, căutând din ochi cărucioare cu rotile pentru bagaje, erau tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni beţi, veseli sau trişti, calmi sau agitaţi... Priveam toata lumea asta din jurul meu şi aveam, la mici intervale de timp, o senzaţie stranie, ca şi cum, pentru o fracţiune de secundă aş fi plutit în gol, picioarele n-ar mai fi atins pavajul gării, înfruntând dintr-o dată gravitaţia.

Pe străzile Bucureştiului, temperatura aerului anunţată de Institutul Meteorologic sau vizibilă pe termometrele agăţate în balcoane de către unii mai curioşi, care abia aşteptau să contrazică prognoza meteorologilor, coborâse bine sub zero grade Celsius. Copacii, părăsiţi de frunze, nu mai înveseleau marginile trotuarelor şi crengile lor răşchirate păreau o mână încremenită într-un spasm care cerşea cerului plumburiu fulgi mari, albi şi graşi ce le-ar fi acoperit goliciunea şi le-ar fi bucurat singurătatea.

Zgomotul nedefinit al marelui oraş răzbătea greu prin aer şi, deşi parcă estompat de o ceaţă cu iz de fum, îmi gâdila urechile cu şoapte bizare. Pornea din centru, din piaţa Universităţii, despre care îmi închipuiam că respira prin cele patru intrări ale pasajului subteran şi arunca în cele patru vânturi aerul uzat de mii de trecători, pornea de lângă Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental, aluneca pe marile artere dus de autobuze, troleibuze şi automobile. O parte ocolea bulevardele îndreptate spre cele patru puncte cardinale - Regina Elisabeta, Bălcescu, Brătianu şi Carol I - şi o lua pe străduţe lăturalnice, traversa grăbit Calea Victoriei cu ajutorul unui taxi luat pe furiş şi, ajungând jos, în Piaţa Palatului, cotea la dreapta şi urca până la catedrala Sfântul Iosif, de unde lua un tramvai care îl ducea până la gară, pe lângă vechea Piaţă Matache, mărginită încă de căsuţe cu un etaj sau cel mult două, căsuţe vechi ce se clătinau de fiecare dată când trecea vreun camion mai greu spre şantierele de construcţii, căsuţe vechi cu mici magazine cu de toate sau cu plăcintării la parter. Aici însă, pe peron, zgomotul ce venea din oraş se amesteca cu zgomotul gării şi parcă mă ţinea strâns în chingi care nu mă lăsau să plec. Aşteptasem prea mult la ieşirea asta din Bucureşti, la o rupere de viaţa monotonă cu care mă obişnuisem, o rupere de clipele pe care mi le petreceam singur între cei patru pereţi ai camerei mele. Voiam să fug de singurătatea comodă care mă închidea în casă, de obsesiile zilelor în care stăteam moale în pat, ascultam fâşâitul radioului şi nu făceam nimic.

Ieri seară, pe la zece, zece şi jumătate, când tocmai mă pregăteam să mă bag în pat şi îmi alesesem din bibliotecă o carte pe jumătate citită, a sunat telefonul. Era Sergiu, bineînţeles.
- Alo, ce mai faci măi, băiete? începuse el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Sergiule! Eşti nebun? Unde naiba ai dispărut? Te-am căutat în neştire zilele astea... nici la telefon nu răspunzi, ţi-am lăsat mesaj după mesaj, nu ştiam ce să mai cred.

Mă rog, aşa se întâmplă când ai de-a face cu prieteni neserioşi. Şi, totuşi, prietenii rămân prieteni şi trebuie iertaţi. Da. Pentru că...

După aia mi-a povestit dintr-o suflare cum a alergat peste tot ca să aranjeze o cameră la hotel, la munte, în plin sezon, d-aia nu l-am găsit cică... Şi mâine dimineaţă plecăm, avem un tren la opt fără douăzeci.
- Nu eşti în toate minţile. Şi ce tren visezi? Ia spune, mergem cu maşina ta sau cu a mea?
- Nu mergem cu nici o maşină, mergem cu trenul!
- Cu trenul? Chiar că ai înnebunit de tot!
- Vreau să mă simt bine din momentul când ies pe uşa casei până când mă întorc, să nu am nici o grijă, să pot să beau cât vreau... O să fim tot timpul beţi... Ha, ha.
- Să bei? Da' ce, asta e o problemă? Dai o şpagă la poliţist şi gata...
- Nu vreau să mai dau nici o şpagă, îmi repugnă...
- Să bei cât vrei şi când vrei?
- Să stăm tot timpul beţi... Ha, ha, ha.
- Bine şi la ora asta îmi spui?
- Ce să fac? La ora asta am aflat şi eu... Nici nu-s acasă.
- Da' unde eşti?
- Ei, şi tu acum, la cineva... Ce importanţă are?... Uite, am rezervat o cameră la Hotel Orion, la Predeal. Costă cinci sute.
- Nu mă interesează cât costă...
- Cum, mă, e pomană curată. La Predeal, în plin sezon... poate nu-ţi convine.
- Gata, am înţeles. Trebuie să-mi fac bagajul acum...
- Ei şi? Ce-i aşa de greu. Îţi iei şi tu acolo ceva... Doar n-o să-ţi cari toată garderoba, nu? De altfel, nici n-ai ţoale multe, da' să nu uiţi costumul de baie.
- De-ăsta să ştii că-mi iau precis...
- Hai, că nu glumesc, avem şi piscină la hotel, cinci stele, ce naiba!
- Zău mă? Auzi, dar spune-mi, un tren mai de dimineaţă n-ai găsit? Nu-mi ajunge că mă scol în fiecare zi cu noaptea'n cap?
- Cine doarme mult trage a sărăcie, he, he, râse el. Ce-ai vrea să-ţi fac eu? Doar pleci la distracţie, nu la muncă, aşa că ar trebui să fii vesel. Îţi pui ceasul să sune, te scoli şi dup-aia o să vezi, poate mai dormi în tren... sau acolo, după-amiază...
- Nu pot să dorm în tren. Nu pot să dorm în nici un mijloc de transport - avion, tren maşina... Hai să mergem cu un alt tren, măcar cu o oră mai târziu, să prind şi eu pic de somn în plus, nu mai vreau să mă scol pe întuneric... Şi-acum, până îmi fac bagajul, chestii, o să mă culc târziu...
- Of, m-ai convins, da' ai un mersul trenurilor?
- De un' să-l am? Ce-i la mine, biroul de informaţii?
- Nu, da' orice om cu bun simţ îl are. O să trebuiască să dam telefon şi să întrebăm. Ia stai o clipă... aflu eu şi te sun.
- Nu închide telefonul, că nu te mai prind...
- Păi nu am cum, te sun imediat înapoi...

L-am aşteptat câteva minute să mă sune din nou. Nu îmi mai păsa dacă nu mă mai suna sau nu. Parcă îmi pierise cheful de plecare, cu trenul, auzi ce idee...
- Uite, mă deşteptule, că am găsit eu, ştii, chestia cu norocul...
- Ti-aş zice şi eu una...
- Da... stai aşa... mai e unul la opt fix - şi ăsta e prea devreme pentru boieri ca tine... şi după aia, de-abia la zece... nu, la zece şi doişpe, ia să văd, da, e bine, e accelerat... mai e unul, dar e prea târziu, la unşpe patruzeci...
- Perfect, mergem cu ăla de zece şi douăsprezece minute.
- Şi ăsta mi se pare cam târziu, da' mă rog, ce nu fac eu pentru tine?
- Au, da' trebuie să şi luăm bilete...
- Ce bilete, mă, eşti prost? Mergem cu naşu'...
- Mie îmi repugnă să dau şpaga... M-am săturat de înghesuială, de stat în picioare pe culoar... Să mă gândesc tot timpul că poate vine supra-controlul şi să stau tot drumul într-o stare de tensiune, parcă spuneai că vrei să te simţi bine...
- Păi asta-i un fel de distracţie...
- Tot drumu' să-mi ţâţâie curu'... Vreau să stau jos, comod, liniştit, într-un compartiment... Dacă-i vorba de bani, nu-i o problemă, plătesc eu...
- Of, mă, cu banii ăia putem să facem şi altceva, da' mă rog, cum vrei, luam şi bilete. Faci cinste?
- Bine, îţi fac, fir-ar să fie!

Un bărbat la singular

Christopher Isherwood
Un bărbat la singular
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză de Iulia Pomagă


*****
Intro

Considerat o capodoperă, romanul lui Christopher Isherwood Un bărbat la singular (A Single Man) a şocat în momentul apariţiei prin portretizarea empatică, sinceră şi mişcătoare a unui bărbat homosexual. Ca într-un fel de Ulise în variantă LGBT, Isherwood descrie 24 de ore din viaţa personajului său, urmărindu-i lupta cu prejudecăţile, furia şi singurătatea.

George Falconer, un englez de 58 de ani, profesor de literatură la o universitate din Los Angeles, şi-a pierdut de curând partenerul, pe Jim, într-un accident de maşină, iar acum încearcă să depăşească momentul agăţându-se de rutina de zi cu zi. Încet, încet, cititorul descoperă că dincolo de atitudinea rezervată tipic britanică, de valul de durere, mânie şi solitudine se ascunde un om care iubeşte viaţa în ciuda a tot ceea ce i se întâmplă.

Romanul a fost ecranizat în 2009 în regia lui Tom Ford, cu Colin Firth şi Julianne Moore în rolurile principale, şi a fost nominalizat la Leul de Aur (cronici aici).

"O mărturie a talentului genial de romancier al lui Isherwood." (Anthony Burgess)
"Cel mai bun scriitor de proză din limba engleză." (Gore Vidal)
"... o carte foarte tristă şi, în acelaşi timp, colosal de amuzantă pe alocuri." (The Daily Telegraph)

Fragment

Foarte bine şi frumos.

Cum ne explicăm atunci că, după ce păşeşte efectiv pe podul de peste pârâu, George se întoarce brusc, chicoteşte şi, cu o mişcare de copil care se smuceşte să scape de un adult - ortexul, bătrânul paznic -, o ia la fugă râzând pe drum în jos, spre ocean?

Când iese în goană de pe Camphor Tree Lane pe Las Ondas, dincolo de curba autostrăzii care şerpuieşte pe lângă ocean, vede luminile verzi şi rotunde ale hublourilor de la Starboard Side cum strălucesc peste plajă, întâmpinându-l.

Starboard Side e aici încă din primele zile ale coloniştilor. La barul ei, pe vremuri tejghea pentru servit prânzul, au băut coloniştii primele beri post-prohibiţie, iar oglinda din spatele barului a fost de multe ori onorată cu reflexia lui Tom Mix. Dar vremea ei de glorie a venit mai târziu. Vara lui 1945! Războiul era ca şi terminat. Camuflajul nu mai era decât o scuză pentru a ţine luminile stinse la o orgie. La bar era un afiş pe care scria "În cazul unei lovituri directe, închidem imediat". Ceea ce se dorea a fi amuzant, desigur. Şi totuşi, de-a curmezişul golfului, în apa adâncă de sub stâncile din Palos Verdes era un submarin japonez real, plin cu japonezi morţi adevăraţi, bombardaţi la adâncime după ce scufundaseră două sau trei nave pe coasta Californiei.

Dădeai la o parte cortina pentru camuflaj, îţi făceai loc cu coatele prin mulţimea adunată în jurul barului, abia reuşind să respiri sau să vezi ceva din cauza fumului. Aici, în intimitatea totală oferită de zarvă şi de mulţime, tu şi cel pe care-l agăţai vă strigaţi unul altuia avansurile sexuale preliminare. Puteai flirta, dar nu te puteai bate, nu era suficient loc cât să-i spargi faţa cuiva. Pentru asta, trebuia să ieşi afară. Oh, încăierările sângeroase şi vomitatul pe trotuar! Pumnii zburând prin aer, capetele trosnind lovite de boturile maşinilor parcate! Lesbiene forţoase luându-se la pumni, mult mai înspăimântătoare decât bărbaţii. Sirenele anunţând sosirea poliţiei; descinderea bruscă a patrulei de coastă. Fete gonind pe scări din apartamentele lor ca să-i târască pe tinerii beţivi superbi aflaţi în pericol, sus, după ele, în siguranţă şi la un mic dejun servit în pat a doua zi dimineaţa, ca o celebrare a bucuriei. Soldaţi care făceau autostopul oprindu-se în curba asta ore, nopţi, zile în şir; continuându-şi în cele din urmă călătoria cu ochi vineţi, păduchi laţi, gonoree şi cu o amintire extrem de vagă despre cea sau cele care-i găzduiseră.

Apoi a venit sfârşitul războiului cu vâjâiala nebună a maşinilor care mergeau în susul şi-n josul autostrăzii cu benzina brusc neraţionalizată, împrăştiind bucăţi mari şi negre din pneurile reşapate tocmai până-n Malibu. Au urmat acele luni de plajă din 1946. Depravarea magică a nopţilor fierbinţi, când toată plaja era însufleţită de limbi de foc, focurile de veghe ale unui numeros trib barbar despuiat - fiecare grup sau pereche pentru sine, fără să deranjeze pe nimeni, luând totuşi cu toţii parte la viaţa tribală a taberei -, înotând în întuneric, prăjind peşte, dansând pe muzica de la radio, acuplându-se fără ruşine pe nisip. George şi Jim (care abia se cunoscuseră) erau acolo, printre ei, seară de seară, totuşi nu suficient de des pentru a satisface acum pofta aprigă şi tristă a memoriei, în timp ce priveşte înapoi înfometată spre acea vară indiană a desfrâului.

Soldaţii autostopişti sunt mai puţini acum şi în cea mai mare parte sunt domesticiţi, făcând naveta între bazele militare şi casele şi nevestele lor. Focurile pe plajă sunt interzise; cu excepţia zonelor stabilite pentru picnic, unde trebuie să mănânci stând pe bancă la o masă comună şi unde n-ai voie să ţi-o tragi. Dar, cu toate că mare parte din gloria acelor ani a apus, acest ultim cartier din Los Ondas a rămas, totuşi, un cartier rău famat ca urmare a persecutaţilor însă nemuritorilor zei de odinioară ai dezordinii. Oamenii respectabili îl evită instinctiv. Valoarea proprietăţilor e scăzută aici. Motelurile sunt noi, dar înghesuite ieftin unele lângă altele, arătând deja jegos-sordide; se ocupă de închirieri pentru partide de-o noapte. Şi, deşi rămăşiţele cărbunilor acelor focuri orgiastice barbare sunt demult îngropate în nisip, fâşia asta de plajă e încă plină de gunoaie; găştile de liceeni încă mâzgălesc cuvinte scandaloase cu litere uriaşe pe faleză; iar scoicile sunt în continuare mai greu de găsit aici decât prezervativele folosite.

Gloria a apus şi pentru Starboard Side; numai un client devotat cum e George mai poate detecta o ultimă sclipire slabă. Locul a fost deposedat de trofeele ruginite ale marinei militare şi de fotografiile de grup îngălbenite. Imediat după Anul Nou o să aibă loc ceea ce îndrăznesc să numească redecorare; adică o desacralizare a locului pentru bandele de străini cu feţe inexpresive care vor năvăli la vară. Deja au adus un tonomat nou; iar sus pe perete e fixat un televizor nou, aşa că poţi să te întorci pe jumătate spre dreapta, să-ţi sprijini cotul pe bar şi să cazi în prostraţie, uitându-te la el. Asta şi fac cei mai mulţi clienţi atunci când intră George.

Se îndreaptă clătinându-se, dar cu hotărâre spre măsuţa lui preferată din colţ, acolo unde ecranul televizorului nu e vizibil. La masa de lângă el, doi alţi nonconformişti nehipnotizaţi, un cuplu în vârstă care face parte din ultimii colonişti supravieţuitori, îşi arată dragostea în felul lor: o beţie arţăgoasă care le dă posibilitatea de a trăi o relaţie în joacă, ca nişte copii."Hodorog bătrân, boşorog, curvă bătrână, nemernic bătrân": furie fără resentimente, abuz fără venin. Aşa vor sta lucrurile pentru ei până la final. Să sperăm că nu-i va despărţi nimic şi vor muri la aceeaşi oră în aceeaşi noapte, în patul lor pătat cu bere.

Şi acum George îşi plimbă privirea de-a lungul barului, oprindu-se asupra unei siluete singure aşezată la capătul cel mai apropiat de uşă. Tânărul nu se uită la TV; într-adevăr, e chiar concentrat la ceva ce scrie pe spatele unui plic. În timp ce scrie, zâmbeşte pentru sine şi îşi scarpină nasul uriaş cu degetul arătător. E Kenny Potter.

La început, George rămâne ţintuit locului, pare să nu aibă nici o reacţie. Dar apoi un zâmbet uşor insinuant îi traversează buzele. Se apleacă în faţă, privindu-l pe Kenny cu încântarea naturalistului care a identificat un cintezoi trandafiriu nu pe înălţimile sierrei, ci într-un copac din parc. După un minut se ridică, traversează aproape pe furiş cârciuma îndreptându-se spre bar şi se lasă să alunece pe scaunul de lângă Kenny.
- Salutare.

Kenny se întoarce rapid, vede cine e, râde zgomotos, mototoleşte plicul şi-l aruncă peste bar într-un coş de gunoi.
- Bună seara, domnule profesor.
- De ce-ai făcut asta?
- Oh. Nu contează.
- Te-am deranjat. Scriai ceva.
- Nu era nimic. Doar o poezie.
- Şi acum e pierdută pentru umanitate.
- O să mi-o aduc aminte. Acum am scris-o.
- Vrei să mi-o reciţi?

Asta îl face pe Kenny să se zguduie de râs.
- E o nebunie. E..., zice înăbuşindu-şi hohotele - e un... un haiku!
- Şi ce e atât de nebunesc la un haiku?
- Ar trebui să număr silabele mai întâi.

Dar evident Kenny nu o să le numere acum. Aşa că George spune:
- Nu mă aşteptam să te văd prin cartierul ăsta. Nu stai în cealaltă parte a oraşului, pe lângă campus?
- Ba da! Dar câteodată îmi place să mai evadez.
- Dar dă-ţi seama, să alegi tocmai barul ăsta!
- A, asta fiindcă mi-a spus un coleg că veniţi des pe-aici.
- Vrei să spui că ai venit aici ca să mă vezi pe mine?

Poate că George a pus întrebarea un pic cam prea dornic. Oricum, Kenny o dă de-o parte cu un zâmbet tachinator.
- M-am gândit să trec să văd ce fel de cârciumă e.
- Acum nu mai e nimic. A fost ceva pe vremuri, totuşi. Şi m-am obişnuit să vin aici. Ştii, locuiesc foarte aproape.
- Camphor Tree Lane?
- De unde Dumnezeului ştii asta?
- Ar fi trebuit să fie secret?
- A, nu sigur că nu! Mai vin din când în când studenţi să mă vadă. Legat de ce studiază, vreau să spun...

George devine imediat conştient că asta sună al dracului de defensiv şi vinovat. Oare Kenny a observat? Rânjeşte; dar pe de altă parte a rânjit de la început. George adaugă, de-abia perceptibil, aproape:
- Se pare că ştiţi extrem de multe despre mine şi despre obiceiurile mele. Cu mult mai mult decât ştiu eu despre voi...
- Cred că nu-s prea multe de ştiut despre noi! spune Kenny, aruncându-i o privire provocatoare,

tachinându-l. Ce-aţi vrea să ştiţi despre noi, domnule profesor?
- Oh, o să mă gândesc eu la ceva. Dă-mi timp. Şi, ce bei?
- Nimic! chicoteşte Kenny. Nici măcar nu m-a observat până acum.

Şi, într-adevăr, barmanul e absorbit de un meci de wrestling de la TV.
- Bine, ce vrei?
- Dumneavoastră ce beţi?
- Scotch.
- În regulă, spune Kenny pe un ton care sugerează că ar fi acceptat, la fel de iute, şi un lapte bătut.

George îl strigă pe barman - foarte tare, astfel încât să nu poată pretinde că n-a auzit - şi comandă. Barmanul, un pic jigodie, ca de obicei, cere să vadă actul de identitate al lui Kenny. Aşa că trec prin toată scena.
- Ar trebui să mă cunoşti deja, îi spune George plictisit barmanului. Chiar crezi că aş fi atât de idiot încât să încerc să-i cumpăr de băut unui minor?
- Trebuie să verificăm, spune barmanul cel gros de obraz. Apoi le întoarce spatele şi pleacă. George simte un puseu scurt de furie neputincioasă. A fost făcut de râs - şi încă în faţa lui Kenny.

În timp ce-şi aşteaptă băuturile, întreabă:
- Cum ai ajuns aici? Cu maşina?
- N-am maşină. M-a adus Lois.
- Păi şi ea unde e?
- Cred că s-a dus acasă.

George îşi dă seama că ceva nu e în ordine. Dar, orice ar fi, Kenny nu pare să-şi facă griji.
- Mă gândeam să mă plimb o vreme, adaugă el.
- Şi cum te-ntorci acasă?
- Oh, mă descurc eu.

(O voce dinăuntrul lui George spune: Ai putea să-l inviţi să rămână la tine peste noapte. Spune-I că-l duci tu acasă dimineaţă. Drept cine dracu' mă iei? o întreabă George. Era o simplă sugestie, spune vocea.)

Sosesc băuturile. George îi propune lui Kenny:
- Nu vrei să stăm acolo, la masa din colţ? Televizorul ăla blestemat mă tot face să mă uit la el.
- În regulă.

Ar putea fi amuzant, se gândeşte George, dacă tinerii ar fi măcar un strop mai puţin pasivi. Dar e prea mult să le ceri aşa ceva. Trebuie să faci ca ei, altfel ieşi din joc. Când îşi trag scaunele şi se aşază faţă în faţă, George spune:
- Încă mai am ascuţitoarea, şi scoţând-o din buzunar, o aruncă pe masă, ca şi cum ar arunca nişte zaruri.

Kenny începe să râdă.
- Eu deja am pierdut-o pe-a mea.

Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii

Julio Cortázar
Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii
Editura ART, 2016
Traducere din spaniolă de Mona şi Dumitru Ţepeneag



*****
Intro

Poveşti cu cronopi şi glorii este una dintre cărţile legendare ale lui Julio Cortázar, o privilegiată introducere în lumea sa fantastică. Imaginaţia şi umorul coroziv suprarealist se regăsesc aici în încercarea autorului de a evada din mrejele rutinei şi ale locului comun. Povestirile din acest volum sunt un antidot sigur împotriva solemnităţii şi al plictiselii, universul ludic al lui Cortázar scânteind de o satiră vie şi un amestec de proză şi poezie, filosofie şi comedie, cronică şi fantezie.

"Nimeni nu poate face sumarul unei povestiri de Cortázar; fiecare dintre ele este rezultatul succesiunii unor cuvinte bine determinate într-o ordine bine determinată. Dacă încercăm să le povestim, ne dăm seama că pierdem ceva foarte valoros." (Jorge Luis Borges)

"Cea mai poznaşă dintre cărţile sale." (Mario Vargas Lllosa)

****
Călătorii

Când glorii pleacă în călătorie, obiceiurile lor când înnoptează într-un oraş sunt următoarele: un gloriu merge la hotel şi verifică grijuliu preţurile, calitatea cearşafurilor şi culoarea covoarelor. Al doilea se deplasează la comisariat şi scoate un act prin care se declară bunurile mobile şi imobile ale celor trei, precum şi inventarul obiectelor conţinute în valize. Al treilea gloriu se duce la spital şi copiază lista medicilor de gardă şi specialitatea fiecăruia.

Odată terminate treburile astea, călătorii se adună în piaţa mare a oraşului, îşi comunică observaţiile şi intră în cafenea să bea un aperitiv. Mai înainte însă se prind de mână şi dansează în horă. Dansul ăsta capătă numele de "Bucuria gloriilor".

Când cronopii merg în călătorie, toate hotelurile sunt pline, trenurile au plecat, plouă cu găleata, şi taxiurile nu vor să-i ducă sau costă foarte mult. Cronopii nu-şi pierd curajul pentru că sunt foarte convinşi că aşa li se întâmplă tuturor, şi când se duc la culcare îşi spun unii altora: "Frumos oraş, foarte frumos oraş". Şi toată noaptea visează că în oraş au loc nişte petreceri grozave la care sunt şi ei invitaţi. A doua zi se trezesc foarte mulţumiţi, şi uite-aşa călătoresc cronopii.

Speranţele, sedentare, călătoresc prin lucruri şi prin oameni, şi sunt ca statuile la care trebuie să te duci ca să le vezi fiindcă ele nu se deranjează.

***
Păstrarea amintirilor

Gloriii, ca să-şi păstreze amintirile, procedează la îmbălsămarea lor în felul următor: după ce fixează amintirea până în cele mai mici amănunte, o înfăşoară din cap până-n picioare într-un cearşaf negru şi o reazemă vertical de peretele din hol, cu o etichetă pe care scrie "Excursie în Quilmes" sau: "Frank Sinatra".

În schimb, cronopii, fiinţe dezordonate şi călduţe, îşi lasă amintirile vraişte prin casă, printre strigăte vesele, iar ei umblă printre ele şi când trece câte una în fugă o mângâie cu blândeţe şi-i spun: "Nu cumva să ţi se întâmple ceva" sau chiar: "Ai grijă la trepte". Din cauza asta casele gloriilor sunt ordonate şi liniştite, iar în casele cronopilor e o adevărată harababură, iar uşile se trântesc mereu. Vecinii se plâng întotdeauna de cronopi, iar gloriii dau din cap cu înţelegere şi se duc să vadă dacă etichetele sunt toate la locul lor.

***
Pendule

Un gloriu avea un ceas de perete şi în fiecare săptămână îl întorcea cu mare grijă. Trecu pe acolo un cronopiu şi văzându-l începu să râdă, se duse acasă şi născoci pendula-anghinare sau carciofoi, căci poate şi trebuie să i se spună şi aşa şi aşa.

Pendula-anghinare a cronopiului nostru e o anghinare dintr-o specie foarte mare, fixată prin tulpină într-o gaură din perete. Nenumăratele frunze ale anghinarei arată atât ora prezentă, cât şi toate celelalte ore, aşa încât cronopiul nu face altceva decât să rupă câte o frunză pentru a afla cât e ora. Şi pentru că le rupe de la stânga la dreapta, întotdeauna frunza îi arată ora exactă şi în fiecare zi cronopiul începe să smulgă un alt rând de frunze. Când ajunge la miez, timpul nu mai poate fi măsurat şi, în imensul trandafir violet din centru, cronopiul găseşte o mare mulţumire, îl mănâncă cu ulei, oţet şi sare, şi pune altă pendulă în gaură.

***
Prânzul

După multe eforturi un cronopiu reuşi să stabilească un termometru de vieţi. Ceva între termometru şi topometru, între fişier şi curriculum vitae.

De exemplu, cronopiul primea la el acasă un gloriu, o speranţă şi un profesor de limbi străine. Aplicându-şi descoperirea, el stabili că gloriul era infra-viaţă, speranţa para-viaţă şi profesorul de limbi străine inter-viaţă. Cât priveşte însuşi cronopiul, el se considera niţel super-viaţă, dar mai mult din poezie decât din dorinţă de adevăr.

La ora prânzului cronopiul nostru se bucura auzind conversaţia musafirilor, pentru că toţi credeau că se referă la acelaşi lucru şi de fapt nu era deloc aşa. Inter-viaţa mânuia tot felul de abstracţiuni precum spirit şi conştiinţă, pe care para-viaţa le asculta cu gândul aiurea - delicată treabă. Bineînţeles, infra-viaţa cerea tot timpul brânză rasă, iar super-viaţa tăia puiul în patruzeci şi două de mişcări, metoda Stanley Fitzsimmons. La desert vieţile se salutau şi se duceau la treburile lor, iar pe masă rămâneau ici şi colo numai bucăţele de moarte.

***
Batiste

Un gloriu foarte bogat are o slujnică. Gloriul acesta foloseşte o batistă şi o aruncă la coşul de hârtii. Foloseşte o alta şi-o aruncă şi pe aceea la coş. Aruncă la coş toate batistele întrebuinţate.

Când i se termină batistele, cumpără altă cutie. Slujnica adună batistele şi le păstrează pentru ea. Deoarece comportamentul gloriului o uimeşte peste măsură, într-o bună zi slujnica nu se mai poate stăpâni şi-l întreabă dacă batistele sunt într-adevăr de aruncat.
- Proastă mai eşti, spune gloriul, nu se pun asemenea întrebări. De acum încolo o să-mi speli batistele, iar eu o să-mi economisesc banii.

***
Comerţ

Gloriii înfiinţaseră o fabrică de furtunuri şi angajară numeroşi cronopi pentru înfăşurarea şi depozitarea acestora. Când au ajuns cronopii la faţa locului, ce mare bucurie pe ei! Erau acolo furtunuri verzi, roşii, albastre, galbene şi violete. Fiind transparente, când erau verificate puteai să vezi cum gâlgâie prin ele apa şi nenumărate bule de aer şi uneori câte o insectă neatentă. Cronopii începură să strige în gura mare, şi voiau să danseze răgaz şi să danseze cătală în loc să muncească. Atunci gloriii se înfuriară şi aplicară imediat articolele 21, 22 şi 23 din regulamentul de ordine interioară. Ca să nu se mai repete asemenea lucruri.

Cum gloriii sunt foarte neglijenţi, cronopii aşteptară împrejurări favorabile şi încărcară o mulţime de furtunuri într-un camion. Când întâlneau o fetiţă tăiau o bucată de furtun albastru şi i-o dăruiau ca să sară cu furtunul. Astfel, pe la toate colţurile începură să apară minunate baloane albastre, transparente, cu o fetiţă înăuntru, ca o veveriţă în cuşcă. Părinţii fetiţei ar fi vrut să-i ia furtunul ca să stropească grădina, dar îşi dădură seama că viclenii de cronopi înţepaseră furtunurile aşa încât apa se scurgea prin toate părţile şi nu erau bune la nimic. Până la urmă părinţii se lăsau păgubaşi şi fetiţa se ducea în colţul străzii şi sărea, şi sărea.

Cu furtunurile galbene cronopii împodobiră diferite monumente, iar cu furtunurile verzi

întinseră curse, ca africanii, în mijlocul grădinii de trandafiri, ca să vadă cum pică în ele speranţele una câte una. În jurul speranţelor căzute cronopii dansau răgaz, şi dansau cătală, iar speranţele îi mustrau pentru ce făcuseră spunându-le aşa:
- Cruzi cronopi crunţi... Cruzi!

Cronopii, care nu voiau să le facă nici un rău speranţelor, le ajutau să se ridice şi le dăruiau bucăţi de furtun roşu. Aşa că speranţele se puteau duce acasă ca să-şi îndeplinească dorinţa lor cea mai arzătoare: să stropească grădinile verzi cu furtunuri roşii.

Gloriii au închis fabrica şi au dat un banchet cu discursuri funebre şi chelneri care serveau peştele printre ofaturi adânci. Şi nici un cronopiu n-a fost invitat, ci numai speranţele care nu căzuseră în capcana din grădina cu trandafiri, fiindcă celelalte păstraseră bucăţile de furtun, iar gloriii erau tare supăraţi pe speranţele astea.

***
Filantropie

Gloriii sunt capabili de gesturi de mare generozitate, ca de exemplu când un gloriu întâlneşte o biată speranţă căzută la pământ lângă un cocotier şi, suind-o în automobilul său, o duce la el acasă şi are grijă să o hrănească şi s-o distreze până când speranţa prinde puteri şi se încumetă să se urce din nou în cocotier. Gloriul se simte foarte bun după gestul ăsta şi de fapt chiar şi e foarte bun, numai că nu-i trece prin cap că peste câteva zile speranţa va cădea din nou din cocotier. Atunci, în timp ce speranţa a căzut din nou lângă cocotier, acest gloriu e la club unde se simte foarte bun şi se gândeşte la felul în care a ajutat-o pe biata speranţă când a dat peste ea trântită la pământ.

Cronopii nu sunt generoşi din principiu. Trec pe lângă lucrurile cele mai mişcătoare, cum ar fi de exemplu o biată speranţă care nu ştie să-şi lege şiretul la pantofi şi geme aşezată pe bordura trotuarului. Cronopii ăştia nici nu se uită la speranţă, foarte atenţi cum sunt să urmărească cu privirea un funigel. Cu fiinţe de-astea nu se poate practica în mod coerent o acţiune de binefacere, de aceea în societăţile filantropice conducerea e întotdeauna alcătuită din glorii, iar bibliotecara e o speranţă. De acolo, din posturile lor, gloriii îi ajută foarte mult pe cronopi, dar ăstora nici că le pasă.

***
Cântecul cronopilor

Când îşi cântă cântecele preferate, cronopii sunt atât de entuziasmaţi încât adesea se lasă călcaţi de camioane şi biciclişti, cad pe fereastră sau pierd tot ce au prin buzunare, până şi socoteala zilelor.

Când un cronopiu cântă, speranţele şi gloriii dau fuga să-l asculte, deşi nu prea îi înţeleg entuziasmul şi în general se arată oarecum scandalizaţi. În mijlocul celor adunaţi cronopiul îşi înalţă braţele lui micuţe, ca şi cum el ar susţine soarele, ca şi cum cerul ar fi o tavă şi soarele ar fi capul lui Ioan Botezătorul, iar cântecul cronopiului e Salomeea goală dansând pentru gloriii şi speranţele care stau şi-l ascultă cu gura căscată întrebându-se dacă preotul sau dacă buna-cuviinţă... Dar cum de fapt sunt buni (gloriii sunt buni, iar speranţele nătânge) până la urmă îl aplaudă pe cronopiul care, surprins, îşi revine în fire, se uită-n jur şi începe şi el să aplaude, sărăcuţul.

***
Poveste

Un cronopiu micuţ căuta, în noptieră, cheia de la uşa din stradă, noptiera în dormitor, dormitorul în casă, casa pe stradă... Şi aici cronopiul se oprea, căci, ca să iasă în stradă, avea nevoie de cheia de la uşă.

***
Lingura neîncăpătoare

Un gloriu descoperi că virtutea e un microb rotund şi cu multe picioare. Imediat i-a dat soacră-sii să bea o lingură mare de virtute. Rezultatul a fost îngrozitor: cucoana respectivă a renunţat la comentariile ei usturătoare, a fondat un club pentru ocrotirea alpiniştilor rătăciţi şi-n mai puţin de două luni se purta atât de ireproşabil încât defectele fiicei sale, până atunci neobservate, au trecut pe primul plan, spre marea surpriză şi uimire a gloriului. N-a mai avut ce face şi i-a dat şi nevesti-sii o lingură de virtute, dar ea l-a părăsit chiar în seara aceea găsindu-l bădăran, neînsemnat şi cu totul diferit de arhetipurile morale care-i fluturau, strălucitoare, prin faţa ochilor.

Gloriul s-a gândit îndelung şi până la urmă a băut un flacon de virtute. Dar trăieşte şi acum la fel de singur şi de trist. Când se întâlneşte pe stradă cu soacră-sa sau cu nevastă-sa, se salută respectuos şi de la distanţă. Nu se-ncumetă nici măcar să-şi vorbească, atât sunt de perfecţi fiecare şi de temători să nu se molipsească.

***
Fotografia a ieşit mişcată

Un cronopiu se duce să deschidă poarta de la stradă şi când bagă mâna în buzunar ca să scoată cheia, scoate o cutie de chibrituri, şi atunci cronopiul nostru se întristează foarte tare şi începe să se gândească că dacă în loc de cheie găseşte chibrituri, asta înseamnă că lumea s-o fi deplasat pe neaşteptate, ceea ce ar fi îngrozitor, iar dacă chibriturile sunt în locul cheii, probabil va găsi portofelul plin de chibrituri, şi zaharniţa plină cu bani, şi pianul plin cu zahăr, şi cartea de telefon plină de muzică şi dulapul plin de abonaţi şi patul plin de costume, şi vazele de flori pline de cearşafuri, şi tramvaiele pline de trandafiri, şi câmpurile pline de tramvaie. Şi uite-aşa cronopiul nostru se întristează îngrozitor şi dă fuga să se privească în oglindă, dar cum oglinda e puţin strâmbă, nu vede decât suportul de umbrele din vestibul, şi uite că presupunerile i se confirmă şi izbucneşte în plâns, cade-n genunchi şi-şi împreună mânuţele nici el nu ştie pentru ce. Gloriii din vecinătate vin fuga să-l consoleze, iar speranţele de asemenea, dar trec ore-ntregi până ce cronopiul îşi revine din disperare şi acceptă o ceaşcă de ceai, pe care o priveşte şi o cercetează cu grijă înainte de-a bea, nu cumva în loc de ceaşcă de ceai să fie un muşuroi de furnici sau o carte de Samuel Smiles.

Prefaţă la Reprezentări ale memoriei în filmul documentar

Alexandru Solomon
Reprezentări ale memoriei în filmul documentar
Editura Polirom, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă

Acum mai bine de o jumătate de secol, un foarte reputat istoric de artă, Leo Steinberg, deplângea sacrificarea subiectivităţii în numele obiectivităţii ştiinţifice şi al imparţialităţii în termeni valorici în disciplina lui şi îşi declara preţuirea pentru acei istorici de artă care lasă descoperite rădăcinile personale ale intereselor şi predilecţiilor lor de ordin profesional. În intervalul care s-a scurs de atunci, lucrurile n-au rămas neclintite (şi nu mă refer, fireşte, doar la istoria artei); a devenit la un moment dat, în mediul academic, un "ritual de trecere" cvasi-obligatoriu în disciplinele umaniste şi sociale să declari cine eşti, de unde vii, care sunt mizele personale ale cercetării tale. Cele de mai sus au o anumită relevanţă pentru cartea lui Alexandru Solomon, pentru că, înainte de a fi devenit cartea pe care o ţineţi acum în mână, ea a fost cercetarea lui doctorală. În aşezarea sa ca cercetător al filmului documentar, Alexandru Solomon se apropie - cum vă veţi convinge - de tipul admirat de Leo Steinberg. A contribuit, fără îndoială, la acest mod de a aborda domeniul său faptul că el nu e numai un cercetător al acestui domeniu, ci şi - sau întâi de toate - un practician al lui. Aşa stând lucrurile, am găsit cât se poate de nimerit ca demersul dificil şi complex pe care ne invită să-l urmărim să debuteze, după precizările introductive, cu un fel de "autoportret al artistului la maturitate", în care experienţe proprii mai timpurii şi mai târzii sunt analizate şi evaluate retrospectiv cu luciditate, lăsându-ne să desluşim felul în care s-au construit interesele lui ca autor de filme documentare şi cum s-au definit motivaţiile profunde ale anchetei pe care o întreprinde. Pentru un practician, toate acestea nu sunt un simplu protocol academic prin care se legitimează, ci resorturile intime ale activităţii sale, conduse către un proces de obiectivare.

Era firesc să nu lipsească din acest parcurs o tentativă de a defini câmpul de investigaţie: de a circumscrie, atât cât e posibil, teritoriul propriu al "documentarului". Devine de îndată limpede că lucrurile sunt mult mai puţin simple decât ar fi putut părea. Documentarul a încetat de o bună bucată de vreme să fie ceva de la sine înţeles, cum poate a fost la un moment dat. Reconfigurările importante din zona filmului documentar în ultimele câteva decenii, care fac obiectul acestei cercetări, destabilizarea (porozitatea) unor distincţii ferme nu doar între filmul documentar şi cel de ficţiune, ci şi între filmul documentar şi tipuri de abordare proprii artelor vizuale într-un sens mai larg complică enorm sarcina celui care încearcă să-i fixeze trăsăturile specifice printr-o definiţie. Ceea ce exclude sau marginalizează o astfel de definiţie e la fel de important ca şi ceea ce ea include. Alexandru Solomon nu se sfieşte să-şi declare predilecţiile când afirmă că îl interesează în special operele documentare care "nu intră în definiţiile şi tiparele consacrate"; el îşi propune să pună în centrul preocupărilor lui, în această cercetare, "filmele care afirmă prezenţa unui autor şi care îşi permit să experimenteze şi să forţeze limitele existente, acceptate". Mai încolo, el adaugă că "tocmai în aceste zone gri se nasc cele mai fertile şi mai interesante experienţe filmice".

În înţelegerea documentarului pe care o propune (pentru care pledează), regândită din perspectiva propriei practici şi a experienţei de spectator / cercetător avizat al practicii altora (şi nu vreau să omit să amintesc aici rolul lui Alexandru Solomon în organizarea festivalului de film documentar One World Romania), memoria este termenul crucial. În înţelegerea lui Alexandru Solomon, memoria angajează - şi este angajată în - însăşi definiţia documentarului. Memoria nu este pentru el ingredientul unora dintre filmele documentare, ci o componentă internă a practicii filmului documentar ca atare, este motivaţia lui profundă.

Condiţia travaliului cu memoria realizat prin filmul documentar nu e simpla înregistrare - îmbălsămare - a unui moment din trecutul imediat sau reconstituire a unui trecut mai îndepărtat. Alexandru Solomon indică prezenţa (şi poate conlucrarea, complementaritatea) a două operaţii în aparenţă contradictorii: e vorba, pe de o parte, despre desprinderea de trecut: retrospecţia include această distanţare ce introduce - face posibil - un unghi / unghiuri de vedere şi instalează o tensiune între trecut şi prezentul realizatorului (şi cel al privitorului). Cea de-a doua operaţie (sau poate faţetă a unuia şi aceluiaşi gest) este vivificarea trecutului, actualizarea lui, transformarea lui într-o experienţă trăită. În mai multe rânduri, Alexandru Solomon contrapune comemorării, muzeificării, convertirii în monument a imaginilor trecutului o reinvestire a lui cu viaţă: revivificare şi / sau distanţă critică / analitică versus comemorare şi muzeificare. Astfel de deziderate dobândesc înţelesul lor deplin în cuprinsul acestui text acolo unde analiza identifică o formulare, o "punere în scenă" a procesului de rememorare în construcţia filmelor şi discută pe îndelete, într-un număr de cazuri, stadiul pregătirii, cel al filmării, cel al montajului. Las cititorilor acestei cărţi plăcerea de a descoperi ei înşişi felul în care sunt investigate aceste componente ale elaborării unui film documentar (şi de a constata extraordinara varietate a opţiunilor, în fiecare dintre aceste stadii) în filmele care fac obiectul analizei lui Alexandru Solomon.

Există în textul lui două figuri (în sensul retoric al cuvântului) prin care travaliul rememorării capătă pregnanţă: cea a "stâlpilor de sare", trimiţând la pasajul din Biblie prin mijlocirea unui citat din Amos Oz, şi cea a "crengii" sau ramurii de la Salzburg, pe care o preia dintr-un text al lui Stendhal. Există şi o formulare literală a acestui travaliu, a cărei introducere e înlesnită de aceste expresii figurate: "Filmul fixează aşadar o urmă a memoriei cineastului. Reanimarea memoriei, a unor personaje şi istorii trecute implică transformarea lor în stâlpi de sare, în imagini. Metafora sării ne trimite cu gândul la fenomenul de cristalizare descris de Stendhal. Pe de altă parte, chimia fotografică ce a stat şi la baza cinematografului până la apariţia tehnologiilor digitale se bazează pe expunerea la lumină a sărurilor de argint. Sarea păstrează urma fotochimică a imaginii şi o fixează pentru mai târziu". Cum arată el mai încolo, trăim şi lucrăm astăzi într-o lume în care fotochimia a fost înlocuită de electronică şi de mediile virtuale. "În locul cristalelor de sare avem pixeli şi biţi, suporturi mai puţin durabile."

A deschide problematica documentarului către zona noilor media şi către cea a intervenţiilor artistice (instalaţii, performance etc.), cum o face autorul în capitolul final al cărţii, e extrem de oportun în acest moment. Întrucât Alexandru Solomon se ocupă aici şi de forme de expunere ale filmului (sau "filmicului") care au ca rezultat, cum caută el să arate, o spaţializare a dimensiunii temporale, între altele prin felul în care filmele sunt arătate în spaţii specifice mai degrabă experienţelor artistice - galeria de artă, muzeul - e un bun prilej de a pomeni expoziţia organizată acum câţiva ani la Muzeul de Artă Contemporană din Bucureşti, unde activitatea lui de cineast era prezentată într-un cadru şi cu mijloace specifice unei astfel de expuneri. În acest capitol final, Alexandru Solomon se ocupă de cineaşti cu care pare să aibă o deosebită afinitate în unele cazuri. Prin ei, contururile documentarului devin şi mai cuprinzătoare şi dificil de ţintuit, structura operelor capătă un caracter şi mai heteroclit, iar experienţa spectatorului se îmbogăţeşte considerabil, în timp ce iniţiativa sa, participarea sa la constituirea operei cresc în relevanţă, fără ca acest lucru să facă din Alexandru Solomon un partizan al deposedării autorului de autoritate şi responsabilitate în constituirea ei. Acest capitol îi prilejuieşte autorului o reînnoită reliefare a importanţei pe care o acordă subiectivităţii creatorului în constituirea operei şi este în acelaşi timp ocazia de a afirma fără echivoc că recursul la subiectivitate este o cale valabilă, legitimă, privilegiată chiar, către ceilalţi.

Am evitat cu bună ştiinţă să menţionez în cele de mai sus nume de cineaşti şi să exemplific demersul lui Alexandru Solomon prin trimiteri la titluri ale filmelor analizate de el. Nu se cade ca un cuvânt introductiv să-şi transgreseze funcţia. Cei cărora evoluţia din ultimele decenii a documentarului le e mai puţin familiară vor descoperi, ghidaţi de Alexandru Solomon, un teritoriu de o mare bogăţie şi varietate şi se vor simţi îndemnaţi - îmi permit să sper - să-i continue prospectarea pe cont propriu. Am convingerea că parcursul propus de autor se va dovedi incitant şi pentru cei care sunt mai avansaţi în cartografierea acestui teritoriu. Şi unii, şi alţii au prilejul să parcurgă un text captivant, scris cu simplitate şi fineţe, despre un domeniu în plin avânt, care ne rezervă neîndoielnic încă multe surprize.

Introducere la Torţionarele lui Hitler

Wendy Lower
Torţionarele lui Hitler. Femei germane pe câmpurile naziste ale morţii
Editura Meteor Publishing, 2016
Traducere din limba engleză de Eugen Damian

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

În vara anului 1992 am cumpărat un bilet de avion pentru Paris, am achiziţionat un Renault vechi şi am plecat cu un prieten la Kiev, străbătând sute de kilometri pe drumurile proaste ale fostei Uniuni Sovietice. A trebuit să ne oprim des. Cauciucurile s-au spart din cauza pavajului zgrunţuros, nu exista benzină, iar ţăranii şi camionagiii curioşi voiau să se uite sub capotă să vadă un motor de automobil occidental. Pe singura autostradă care se întinde între Liov şi Kiev, am vizitat oraşul Jitomir, un centru al fostei Zone de Reşedinţă Evreieşti, care a devenit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cartierul general al lui Heinrich Himmler, arhitectul Holocaustului. Mai spre sud, în Vinniţa, se afla complexul Werwolf, al lui Adolf Hitler. Întreaga regiune a fost odată terenul de joacă al naziştilor, cu toată oroarea aferentă.

Încercând să clădească un imperiu care să dureze 1.000 de ani, Hitler a sosit în această zonă fertilă a Ucrainei - râvnitul grânar al Europei - însoţit de legiuni de dezvoltatori, administratori, oficiali din securitate, "specialişti în problema raselor" şi ingineri care aveau sarcina de a coloniza şi exploata regiunea. Nemţii au bombardat zona de est în 1941, au făcut ravagii în teritoriile cucerite şi au evacuat învinşi vestul în 1943 şi 1944. Atunci când Armata Roşie a reocupat regiunea, oficialii sovietici au pus mâna pe nenumărate pagini din rapoartele întocmite de germani, dosare cu fotografii, ziare şi cutii cu role de film. Au depozitat această captură de război şi au clasificat documentele "trofeu" în arhivele de stat şi regionale care au rămas în spatele Cortinei de Fier vreme de mai multe decenii. Tocmai pentru asta venisem în Ucraina, ca să citesc aceste materiale.

În arhivele din Jitomir am dat peste pagini cu urme de cizme şi margini zdrenţuite. Documentele supravieţuiseră în urma a două atacuri: o evacuare devastatoare organizată de nazişti, inclusiv incendierea dovezilor incriminatoare, şi distrugerea oraşului în timpul luptelor din noiembrie şi decembrie 1943. Dosarele conţineau serii întrerupte de corespondenţă, coli zdrenţuite de hârtie acoperite cu înscrisuri aproape şterse, decrete purtând semnăturile înflorate şi ilizibile ale unor oficiali nazişti mărunţi şi rapoarte despre interogatoriile luate de poliţie, care cuprindeau şi mâzgăliturile tremurătoare ale ţăranilor ucraineni îngroziţi. Mai văzusem şi înainte multe documente naziste la Washington, instalată confortabil în camera de lectură a microfilmelor din Arhiva Naţională a SUA. Dar acum, aflându-mă în clădirile ocupate cândva de nemţi, am descoperit şi altceva în afară de structura brută a materialelor pe care le răsfoiam. Spre surprinderea mea, am descoperit numele tinerelor germane care fuseseră active în regiune în calitate de constructori ai imperiului lui Hitler. Ele apăreau pe inofensivele şi birocraticele liste care cuprindeau educatoarele din grădiniţe. Înarmată cu aceste indicii, m-am întors la arhivele Statelor Unite şi ale Germaniei şi am început să caut mai sistematic o documentaţie despre femeile germane care au fost trimise în est, în special despre cele care fuseseră martore şi participaseră la Holocaust. Dosarele au început să crească, iar poveştile au început să capete contur.

Cercetând arhivele investigaţiilor postbelice, mi-am dat seama că sute de femei fuseseră chemate să depună mărturie şi că multe o făcuseră în mod deschis, deoarece procurorii erau mai interesaţi de crimele odioase săvârşite de colegii şi de soţii lor decât de cele comise de femei. Multe femei au relatat cu o atitudine împietrită şi nepăsătoare ceea ce văzuseră sau trăiseră. O fostă educatoare de grădiniţă din Ucraina a menţionat "chestia aia evreiască din timpul războiului". Ea şi colegele ei fuseseră instruite atunci când, în 1942, trecuseră graniţa din Germania în zonele ocupate din est. Îşi amintea că un oficial nazist într-o "uniformă cafeniu-aurie" le asigurase că nu aveau de ce să se teamă dacă auzeau împuşcături - nu era vorba decât de "câţiva evrei împuşcaţi".

Dacă, în timpul războiului, împuşcarea evreilor nu reprezenta un motiv de îngrijorare, atunci cum au reacţionat femeile în momentul când au sosit la post? S-au întors cu spatele sau au vrut să vadă ori să facă mai mult? Am citit studii ale unor istorici deschizători de drumuri precum Gudrun Schwarz şi Elizabeth Harvey, care mi-au confirmat bănuielile legate de participarea femeilor germane la sistemul nazist, lăsând însă fără răspuns întrebări privitoare la o vinovăţie mai cuprinzătoare şi mai profundă. Schwarz demascase violentele soţii ale unor ofiţeri SS. A vorbit despre una dintre ele, din Hrubieszow, Polonia, care luase pistolul din mâna soţului ei şi împuşcase mai mulţi evrei în timpul masacrului din cimitirul local. Dar Schwarz nu a menţionat şi numele ucigaşei. Harvey stabilise faptul că educatoarele germane fuseseră active în Polonia şi că, din când în când, vizitaseră ghetourile şi furaseră bunurile evreilor. Scopul participării femeilor la masacrele din teritoriile estice a rămas totuşi neclar. Se pare că nimeni nu a cercetat documentele şi memoriile din timpul sau ulterioare războiului, punându-şi următoarele întrebări: au participat oare femeile germane obişnuite la împuşcarea în masă a evreilor? Au participat femeile germane din Ucraina, Belarus şi Polonia la Holocaust prin acţiuni pe care nu le-au recunoscut după război?

În cadrul investigaţiilor postbelice din Germania, Israel şi Austria, supravieţuitorii evrei au identificat femei germane care-i persecutaseră, care nu se mulţumiseră doar să asiste, ci acţionaseră în calitate de torţionare violente. Dar, în general, aceste femei nu au putut fi identificate de supravieţuitori după numele lor sau, după război, acestea s-au căsătorit şi au preluat alte nume, pierzându-li-se urma.

Deşi au constituit resurse limitate ale cercetării mele, în timp a devenit limpede că lista educatoarelor şi a altor activiste ale Partidului Nazist pe care o găsisem în 1992 în Ucraina nu era decât vârful aisbergului. Sute de mii de femei germane plecaseră spre Estul nazist - adică spre Polonia şi spre teritoriile vestice ale zonei care constituise mulţi ani de zile Uniunea Sovietică, inclusiv Ucraina, Belarus, Lituania, Letonia şi Estonia de azi - şi au făcut într-adevăr parte integrantă din maşinăria de distrugere a lui Hitler.

Una dintre aceste femei a fost Erna Petri. I-am descoperit numele în vara anului 2005 în arhivele Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite. Muzeul negociase cu succes achiziţionarea copiilor microfilmate din dosarele fostei poliţii secrete est-germane (Stasi). Printre ele s-au numărat interogatoriile şi procesele verbale întocmite în sala de judecată într-un caz împotriva Ernei şi a soţului său, Horst Petri, condamnaţi amândoi pentru împuşcarea unor evrei pe moşia deţinută în teritoriile ocupate din Polonia. Folosind detalii credibile, Erna a descris băieţii evrei pe jumătate goi care au început să scâncească atunci când ea a scos pistolul. Când a fost presată de anchetator să explice cum de ea, mamă la rândul ei, i-a putut ucide pe aceşti copii, Petri s-a referit la antisemitismul regimului şi la propria ei dorinţă de a ieşi în evidenţă în faţa bărbaţilor. Fărădelegile ei nu au fost cele ale unui renegat social. Mie mi se pare că această femeie era întruchiparea regimului nazist.

*
Nu din întâmplare a fost Europa de Est terenul pe care naziştii şi colaboratorii lor au comis crime în masă. Din punct de vedere istoric, aici era patria unor populaţii evreieşti numeroase, multe dintre acestea devenind, potrivit mentalităţii naziste, periculos de "bolşevizate". Evreii vest-europeni au fost deportaţi în zone îndepărtate din Polonia, Belarus, Lituania şi Letonia pentru a fi împuşcaţi şi gazaţi în plină zi. [...]

Torţionarele lui Hitler şi-au manifestat zelul administrând, jefuind, schingiuind şi omorând pe câmpurile însângerate. Ele s-au amestecat printre sutele de mii - cel puţin o jumătate de milion - de femei care s-au îndreptat spre est. Numai simpla enunţare a numărului lor e suficientă pentru a stabili importanţa femeilor germane în cadrul sistemului nazist al genocidului şi al puterii imperiale. Crucea Roşie germană a instruit 640.000 de femei în perioada nazistă şi aproximativ 400.000 au fost trimise la posturi în timpul războiului; majoritatea acestora au ajuns în zonele din spatele câmpurilor de luptă din teritoriile estice. Ele au lucrat în spitalele de campanie ale armatei şi ale organizaţiei Waffen-SS, pe platformele trenurilor, unde le serveau băuturi răcoritoare soldaţilor şi refugiaţilor, în sutele de aziluri militare, unde socializau cu trupele germane din Ucraina, Belarus, Polonia şi Ţările Baltice. Armata germană a instruit peste 500.000 de tinere pentru posturi de asistenţă - operatoare radio, funcţionare la cartotecă, telegrafiste -, iar 200.000 dintre acestea au activat în ţările estice. Secretarele organizau, urmăreau şi distribuiau masivele resurse necesare pentru buna funcţionare a maşinăriei de război. Nenumărate organizaţii sponsorizate de Partidul Nazist (cum ar fi Asociaţia Naţional-Socialistă pentru Asistenţă Socială) şi Biroul pentru Rasă şi Recolonizare al lui Himmler dispuneau de femei şi fete germane care lucrau pe post de asistenţi sociali, examinatori rasiali, consilieri în domeniul recolonizării, educatoare şi asistente la cursuri de şcolarizare. Într-o regiune din Polonia anexată, care era un laborator pentru "germanizare", liderii nazişti au utilizat mii de profesoare. Alte sute - inclusiv tinerele menţionate în dosarele descoperite la Jitomir - au fost trimise în alte enclave coloniale ale Reichului. În calitate de agenţi ai construirii imperiului nazist, acestor femei li s-a repartizat activitatea constructivă a procesului "civilizator" german. Totuşi, practicile distructive şi constructive ale cuceririi şi ocupaţiei naziste au fost inseparabile. [...]

Generalizările legate de toate femeile germane trebuie cu siguranţă evitate. Dar cum să înţelegem rolul jucat de femei în Holocaust, de la salvator la martor şi ucigaş, precum şi toate celelalte ipostaze intermediare? Cum putem plasa mai corect femeile în cadrul politicii de genocid a sistemului? Împărţirea oamenilor în categorii precum complice şi făptaş nu explică în sine modul în care a funcţionat sistemul şi nici cel în care nişte femei obişnuite au fost martore sau au participat direct la Holocaust. Mult mai relevantă este o privire aruncată asupra distribuirii mai largi a puterii în cadrul sistemului nazist, identificând mai exact cine a făptuit un anumit lucru, asupra cui s-a răsfrânt acea faptă şi unde a avut loc ea. De pildă, o femeie detectiv-şef din cadrul Biroului Principal de Securitate al Reichului a determinat direct soarta a mii de copii, şi a făcut asta cu ajutorul acordat de aproape 200 de agenţi femei răspândite pe teritoriul Reichului. Aceşti detectivi femei adunau probe despre tinerii "degeneraţi din punct de vedere rasial" pe care-i catalogau drept viitori criminali. Ele au născocit un sistem de coduri colorate în timpul urmăririi a 2.000 de copii evrei, "ţigani" şi alţi "delincvenţi" încarceraţi în lagăre de concentrare speciale. Astfel de însuşiri organizaţionale şi funcţionăreşti erau considerate feminine şi potrivite pentru abordarea modernă şi birocratică a "luptei împotriva crimei".

Femeile martore, complice şi criminale prezentate în cartea de faţă au fost identificate pe baza cercetării următoarelor surse: documente germane din timpul războiului, investigarea crimelor de război realizată de sovietici, dosarele poliţiei secrete şi procesele-verbale întocmite în timpul proceselor din Germania de Est, procesele-verbale ale investigaţiilor şi proceselor din Germania de Vest şi Austria, documentaţia din arhiva lui Simon Wiesenthal din Viena, memorii publicate, corespondenţă particulară şi jurnale din timpul războiului şi interviuri cu martori din Germania şi Ucraina. Documentaţia oficială din timpul războiului - cereri de căsătorie în cadrul SS, dosare de personal ale administraţiei civile, arhiva Crucii Roşii şi rapoartele organului administrativ al Partidului Nazist - s-a dovedit valoroasă pentru stabilirea prezenţei femeilor în diverse posturi, pentru detalierea datelor biografice şi elucidarea pregătirii ideologice a organizaţiilor din care făceau parte. Dar astfel de documente, deşi scrise şi dactilografiate de persoane individuale, sunt lipsite de personalitate sau de motivaţii.

Portretele biografice care abundă în experienţe şi puncte de vedere personale necesită cu timpul o mai mare încredere în ceea ce savanţii germani au numit cu o sintagmă potrivită "ego-documente". Acestea sunt reprezentări de sine create de subiect: mărturii, scrisori, memorii şi interviuri. Astfel de relatări postbelice ridică în general probleme serioase, dar, ca surse istorice, nu trebuie respinse. În timp, înveţi să le citeşti şi să le asculţi, să detectezi tehnicile de eschivare, poveştile exagerate şi adoptarea figurilor de stil şi a clişeelor literare. Apoi încerci să le coroborezi pentru a le testa veridicitatea. Totuşi, ceea ce face extrem de valoroase aceste surse este subiectivitatea lor.

Există diferenţe semnificative între mărturisirile făcute în faţa unui procuror, o relatare orală, un interviu dat unui jurnalist sau istoric şi o autobiografie. Naratorul îşi croieşte povestea pentru a ieşi în întâmpinarea aşteptărilor ascultătorului, iar acea poveste se poate schimba de-a lungul timpului, pe măsură ce autorul află mai multe despre trecutul său din alte surse şi întrebările publicului se modifică. Relatările orale publicate în anii 1980, de exemplu, nu prezintă aceeaşi sensibilitate faţă de evenimentele Holocaustului ca memoriile publicate la începutul secolului al XXI-lea. Cele mai recente încearcă adesea să abordeze problema cunoaşterii şi a participării, deoarece martora anticipează faptul că cititorul sau ascultătorul o va întreba: "Ce ştiai despre persecutarea evreilor? Ce ai văzut?" Mai mult decât atât, memoriile - redactate în general de persoane în vârstă - reprezintă de multe ori un proiect de colaborare împărtăşit de un părinte descendenţilor săi. Martorele în vârstă doresc să lase o moştenire, să înregistreze un capitol dramatic în istoria familiei; cunoaşterea faptului că memoriile lor vor fi citite de generaţiile viitoare le împiedică să fie candide sau expresive atunci când îşi povestesc întâlnirile cu evreii, entuziasmul faţă de nazism sau participarea la crimele în masă. Uneori, limbajul acestor relatări este codificat ori sunt oferite doar câteva indicii. În câteva cazuri, am beneficiat de contactul direct cu memorialista respectivă şi am putut cere mai multe detalii.

Nu trebuie plecat de la premisa că memorialistele şi martorele intenţionează să inducă în eroare sau să ascundă faptele şi că un adevăr teribil aşteaptă să fie descoperit. E firesc să reprimi ceea ce e dureros, ca formă de acoperire. Femeile care şi-au publicat memoriile şi-au dorit să fie înţelese, iar vieţile lor să fie confirmate; nu au vrut să fie judecate sau condamnate. Răsfoind o mulţime de relatări, am înţeles cu claritate care dintre ele erau mai credibile.

Consensul desprins din studiile referitoare la Holocaust şi la genocid constă în faptul că sistemele care fac posibilă crima în masă nu funcţionează fără participarea largă a societăţii şi, totuşi, aproape toate poveştile despre Holocaust lasă pe dinafară jumătate dintre cei care formau acea societate, de parcă istoria femeilor s-ar afla în altă parte. Este o abordare ilogică şi o omisiune enigmatică. Poveştile dramatice ale acestor femei scot la lumină latura întunecată a activismului feminin. Ele arată ce se poate întâmpla atunci când femeile provenite din diverse medii şi profesiuni sunt mobilizate pentru război şi, în cele din urmă, consimt să ia parte la genocid.

Reprezentări ale memoriei în filmul documentar

Alexandru Solomon
Reprezentări ale memoriei în filmul documentar
Editura Polirom, 2016

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Alexandru Solomon (n. 22 iunie 1966, Bucureşti) a absolvit în 1991 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Imagine Film. Preparator universitar la IATC (1992-1995), apoi asistent universitar (1997-2001 şi din 2011 pînă în prezent) la Universitatea Naţională de Arte, departamentul Foto-Video.

Membru din 1994 al comitetului director al Fundaţiei Arte Vizuale şi director al Festivalului One World Romania (2011-2016).

A colaborat ca operator-şef la filme de ficţiune cu regizori ca Nicolae Mărgineanu (Priveşte înainte cu mînie, 1993), Andrei Blaier (Crucea de piatră, 1994), Sinişa Dragin (În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, 1999), Titus Muntean (Examen, 2003).

A scris şi regizat peste cincisprezece documentare, printre care Omul cu o mie de ochi (2001), Marele jaf comunist (2004), Cold Waves - Război pe calea undelor (2007), Kapitalism - reţeta noastră secretă (2010), România: patru patrii (2015).

"Lucrarea lui Alexandru Solomon îşi asumă subiectivitatea reflexivă a discursului nu ca opţiune narativă, ci ca pe o profesiune de credinţă, împărtăşită şi cu alţi realizatori de film documentar, care îi servesc drept ilustrare şi argumentare. Rezultă un peisaj critic de afinităţi elective ale filmului documentar din ultimele decenii, onest şi profund în acelaşi timp." (Vintilă Mihăilescu)

Fragmente

În ultimele luni ale anului 1989 urma să realizez împreună cu un coleg de la regie, Paul Cozighian, un film documentar cu tema "23 august 1944". Ar fi fost un film de montaj, cu materiale de arhivă. Era vorba de o temă obligatorie, cea de anul IV, semestrul II. I se spunea "film de integrare în producţie", pentru că intenţia sistemului educaţional era de a ne pregăti pentru lumea reală în care aveam să intrăm după terminarea facultăţii. Perspectivele de angajare erau puţine, se putea alege între o carieră în filmul de ficţiune, în studiourile de la Buftea, sau una în Studioul "Alexandru Sahia", dedicat documentarului. Acestea erau cele două posibilităţi majore de "integrare în producţie". Cunoşteam "Sahia" (făcusem practică în studio) şi nu era o perspectivă îmbietoare, din cauza cenzurii şi a faptului că majoritatea filmelor produse acolo trebuiau să răspundă unei comenzi politice.

N-am mai apucat să facem filmul respectiv, pentru că regimul Ceauşescu s-a prăbuşit în decembrie 1989. În primăvara anului 1990 am deturnat tema de examen şi am realizat un alt film cu mijloacele puse la dispoziţie de Institut pentru filmul de comandă. Se numea Întâlnire la subsol şi era mai degrabă un fel de eseu, fără comentariu, filmat la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, situat chiar în piaţa centrală a oraşului unde avuseseră loc confruntări violente începând din 22 decembrie 1989. Galeria românească a respectivului muzeu fusese parţial distrusă atunci şi, întrucât, în mod inexplicabil, se trăsese insistent asupra ferestrelor clădirii, multe dintre tablouri erau împuşcate. Majoritatea picturilor erau portrete de secol XIX şi am filmat chipurile personajelor istorice, venite dintr-o lume boierească de mult apusă, privindu-ne de pe pânzele găurite de gloanţe. Am montat aceste portrete în paralel cu lucrările de artă din epoca socialistă, sculpturi şi tablouri purtătoare de semne ale unei ideologii care tocmai părea că fusese înlăturată. Acestea fuseseră expulzate din galerie între timp şi trimise în subsolul clădirii, deoarece imediat după Revoluţie s-a trecut la reorganizarea sau, mai degrabă, la purificarea ideologică a muzeului. Toată această operaţiune de deturnare a unei teme de examen era, desigur, din partea mea, un gest simbolic. Am contrapus - destul de simplist - nostalgia pentru o lume aristocratică repulsiei faţă de propaganda unui regim care încercase să şteargă urmele acelei nobilităţi. Într-un mod tributar tocmai acestui tip de propagandă, montajul meu lăsa să se înţeleagă că lucrările de artă din subsol erau răspunzătoare pentru distrugerea memoriei, a acelei părţi din istoria ţării care merita acum revalorizată.

Privind retrospectiv, mi se pare însă şi mai relevant că am ales să filmez artefacte culturale în loc de oameni vii. Puteam, în egală măsură, să ies pe stradă cu camera, dar acesta era un reflex care îmi lipsea. Strada era stăpânită în acele luni de confuzie şi din tumultul acela nu înţelegeam mare lucru. Probabil că alegerea mea a fost condiţionată şi de faptul că aveam extrem de puţină peliculă la dispoziţie, ceea ce nu mi-ar fi permis deloc să urmăresc un fenomen viu pentru o perioadă cât de cât semnificativă.

****

Odată cu democratizarea tehnicii video, cu miniaturizarea aparatelor de acest tip, observaţia documentară discretă a unor porţiuni de realitate altminteri interzise a devenit un fapt banal. Cineastul solitar, singur cu el însuşi sau cu personajul lui, este o realitate recentă care a modificat radical modul de a face documentar. El poate dispune de o cameră în orice moment al zilei, fără costuri şi organizare de producţie, fără a fi incomodat de prezenţa unor tehnicieni. În egală măsură, trecerea de la peliculă la formatele video şi apoi digitale a oferit posibilitatea de a înregistra cu costuri minime durate extrem de lungi. Rolele de peliculă aveau maximum 10 minute (în format de 35 mm) şi 20 de minute (în format de 16 mm). Acest obstacol a fost înlăturat. Documentaristul îşi poate permite, în aceste condiţii, să-şi observe cu răbdare personajele, să aştepte ca lucrurile să se întâmple şi să le înregistreze fără constrângeri de durată. Pe de altă parte, intimitatea asigurată de tehnică favorizează şi abordările personale, autobiografice. "Această minusculă cameră digitală mă împingea să realizez ceva personal, îmi făcea poftă să mă infiltrez în film într-o manieră carnală...", spune Agnès Varda despre prima ei experienţă de acest gen.

Cu treizeci de ani în urmă, Andrei Tarkovski visa la un cinema total, în care ar fi posibil să devenim martorii unei existenţe omeneşti ce se transformă şi se condensează într-un film. "Situaţia ideală pentru munca cinematografică s-ar prezenta, după mine, astfel: având la dispoziţie milioane de metri de peliculă, să putem filma secundă după secundă, zi de zi, an de an, toată viaţa unui om de la naştere până la moarte, urmând ca în montaj autorul să păstreze doar două mii cinci sute de metri, respectiv o oră şi jumătate de film - şi ar fi interesant ca mai mulţi realizatori să lucreze cu aceste milioane de metri de peliculă: fiecare film ar fi atât de diferit." Poate că astăzi suntem mai aproape - din punct de vedere tehnic - de acest cinema total, în care milioanele de metri de peliculă au fost înlocuite de posibilităţi uriaşe de stocare digitală, iar camere tot mai miniaturale însoţesc viaţa fără să o perturbe, dar viziunea lui Tarkovski nu rămâne mai puţin fantasmatică, şi asta din mai multe motive. Ea presupune că aparatul de luat vederi este o prezenţă invizibilă, neutră şi că aparatul se află mereu amplasat în poziţia cea mai propice observaţiei. Pe de altă parte, Tarkovski pare să sugereze că montajul este singurul moment în care intervenţia subiectivă a cineastului modelează materialul, ca şi cum viaţa înregistrată de un ochi rece, tehnologic, s-ar transforma de la sine în acest material, un material care ar păstra inevitabil tot ceea ce este viu, cu alte cuvinte, ar avea expresie şi ar fi capabil să capteze emoţia în absenţa unui ochi uman, cald, dar imperfect, care să ghideze echipamentul. Sunt sigur că Tarkovski nu avea în vedere filmarea vieţii unui om cu o cameră de supraveghere fixată undeva la distanţă, în colţul de sus al locuinţei acestuia...

****

De multe ori, atitudinea documentaristului este definită, construită, înainte de trecerea la montaj (ceea ce nu înseamnă că minimalizez rolul montajului). În faza de montaj, regizorul şi monteurul lucrează mai ales asupra dramatizării realităţii; ei încearcă să găsească o logică acelor fragmente găsite, o logică narativă sau - alteori - o logică poetică ce alcătuieşte o compoziţie coerentă cu viziunea cineastului.

În acest sens, este extrem de interesantă opera lui Frederick Wiseman, un mare cineast american care a realizat, începând de la jumătatea anilor 1960, peste 40 de filme ce au fost definite ca "observaţionale". Wiseman declară că nu îşi pregăteşte niciodată filmele. Procedura lui e următoarea: alege un loc, o instituţie anume care îl interesează ca nod de interacţiune, ca sumă de probleme sociale, îndeobşte un ospiciu (în Titicut Follies, 1967), un birou pentru asistenţă socială (în Welfare, 1975), o secţie de poliţie (în Domestic Violence, 2001) sau, mai recent, cabaretul Crazy Horse în filmul cu acelaşi titlu (2011). Desigur, uneori este nevoit să viziteze măcar o dată acel loc înainte de filmare, dar merge acolo mai degrabă pentru a se întâlni cu responsabilii instituţiei şi a încheia un acord, niciodată pentru "a observa" fără camera de luat vederi. Cu alte cuvinte, evită să observe în prealabil. Apoi, odată stabilită înţelegerea administrativă, Wiseman revine cu echipa şi camera de filmat şi se instalează pentru mai multe luni în locul respectiv. Nu intervine asupra situaţiilor la care asistă. Nu filmează interviuri (în toată opera lui Wiseman de până acum există un singur interviu în care un interlocutor se adresează camerei, în Primate, 1974). Adună enorm de mult material (între 90 şi 250 de ore per film, conform propriilor lui declaraţii), iar filmul prinde formă la montaj. Din acest punct de vedere, poate că modul de lucru al lui Wiseman se apropie cel mai mult de visul lui Andrei Tarkovski, pe care l-am citat la începutul capitolului... Dar, din experienţă personală, bănuiesc că pe parcursul filmării regizorul american îşi defineşte filmul alterând, adaptând felul de a filma în raport cu ceea ce deja a filmat, modificând ceea ce alege să filmeze după un examen de memorie al scenelor pe care le-a înregistrat. Există ceea ce aş numi un montaj mental, prin care regizorul îşi construieşte filmul pe măsură ce îl filmează. Nu cred că putem vorbi de observaţie în absenţa unei priviri care urmăreşte ceva. Wiseman însuşi refuză termenul "observaţional", spunând că acesta "presupune că dai aceeaşi valoare şi unui lucru, şi celuilalt, ceea ce nu este adevărat". Şi adaugă, despre sintagma fly-on-the-wall: "Din câte ştiu, musca nu este o fiinţă inteligentă, dotată cu sensibilitate". Spre exemplu, un numitor comun al filmelor sale este preocuparea lui pentru reprezentarea procedurilor, a codurilor de relaţii între autorităţi (instituţii) şi indivizi. În filmele lui nu există personaje principale, ci grupuri de oameni care joacă diferite funcţii. Această preocupare dirijează privirea autorului şi conduce selecţia fragmentelor de realitate operată prin filmare.

****

Un obstacol important în calea reevaluării critice a materialelor de arhivă este tocmai puterea lor de seducţie, despre care vorbeam la începutul acestei secţiuni. După căderea regimului Ceauşescu, imaginile de arhivă care înfăţişau trecutul precomunist al României erau privite cu o nostalgie specială. Am căzut şi eu "victimă" acestei fascinaţii, stimulată de perceperea acelor vremuri ca o epocă de aur ce promitea un parcurs al ţării convergent cu cel al Occidentului, un parcurs care a fost întrerupt brutal de instalarea regimului impus de armatele sovietice. În acelaşi timp, m-am confruntat destul de curând cu capcanele imaginilor de arhivă. Caracterul problematic al arhivelor devenea mai evident în documentele filmate după începutul celui de-al Doilea Război Mondial, care conţineau numeroase indicii ale unor manipulări propagandistice. Am vorbit deja despre retorica naraţiunii în aceste filme şi jurnale de actualităţi. Într-unul dintre ele, intitulat Războiul nostru sfânt (1942), este reprezentată intrarea trupelor ruseşti în Chişinău la sfârşitul lunii iunie 1940, odată cu ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică. Un ofiţer sovietic vorbeşte de pe turela unui tanc mulţimii adunate de jur împrejur, în timp ce le arată oamenilor un portret al lui Stalin. În cadrul următor, camera insistă asupra chipurilor entuziaste ale celor strânşi în jurul tancului, care aclamă şi aplaudă. Evident, materialul fusese filmat de autorităţile sovietice pentru propriile scopuri propagandistice şi fusese apoi abandonat când acestea au fost obligate să se retragă din oraş, în primele luni ale războiului. În filmul realizat de serviciile române de propagandă, care au recuperat materialul sovietic, imaginile descrise mai sus sunt însoţite de un comentariu ce indică insistent că cei care au întâmpinat cu entuziasm trupele ruseşti - şi care apar în imagini - sunt numai evrei din Chişinău. Comentariul reia teza autorităţilor de la Bucureşti, formulată încă din iunie 1940, cu ocazia retragerii trupelor române din Basarabia în urma anexării brutale a acestei regiuni de către URSS. Comunicatele oficiale au vorbit insistent atunci despre presupusa colaborare cu sovieticii a populaţiei evreieşti din Moldova şi Bucovina - prin sabotaje şi atacuri asupra soldaţilor români -, teză care a motivat masacrele antisemite de la Iaşi, Dorohoi, Siret şi din alte localităţi din nordul ţării. Este doar un caz în care reinterpretarea imaginilor de arhivă capturate de la inamic le schimbă radical sensul şi adaugă o dimensiune propagandistică de semn contrar. El demonstrează felul în care aceleaşi imagini ajung să fie folosite ca probe ale unor discursuri ideologice cu intenţii politice diametral opuse. Autorii montajului nu îi dau spectatorului niciun indiciu asupra contextului în care au fost realizate imaginile şi nici asupra distanţei dintre scopul iniţial al imaginilor şi perspectiva discursului pe care îl prezintă ei înşişi. Dar acest exemplu subliniază şi faptul că imaginile în sine nu povestesc nimic, nu luminează asupra sensului a ceea ce vedem. Tocmai de aceea, aura arhivelor trebuie interogată constant. Problema este că, în acelaşi timp, această aură nu trebuie distrusă: vibraţia existenţială a înregistrărilor audiovizuale dintr-o lume dispărută este calitatea lor cea mai de preţ.