Ora de aur

Ora de aur
Ann Leary
Traducere din engleză şi note de Irina Bojin
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Ann Leary (n. Lembeck) s-a născut în 1962 în Syracuse, New York. A urmat cursurile Bennington College din Vermont, absolvind în 1982 Emerson College. Aici îl cunoaşte pe actorul Denis Leary, cu care se căsătoreşte în 1989.

În 2005 îi apare volumul de memorii An Innocent, a Broad, iar în 2009, romanul Outtakes from a Marriage. Scrie texte de ficţiune şi nonficţiune pentru publicaţii literare şi reviste culturale şi este prezentatoare a emisiunii de radio Hash Hags a postului NPR.

În 2013, vede lumina tiparului romanul Ora de aur (The Good House), care devine imediat bestseller New York Times. În 2015, romanul este nominalizat la IMPAC Dublin Literary Award. În 2013, FilmNation Entertainment a cumpărat drepturile de ecranizare a cărţii, pelicula urmând să-i aibă, în 2016, pe Meryl Streep şi Robert De Niro în rolurile principale.

*

Hildy Good s-a născut şi a crescut în Wendover, un orăşel pitoresc de pe Coasta de Est. De zeci de ani, este agentul imobiliar cel mai important din regiunea celebră pentru conacele vechi de pe malul oceanului, la mare căutare printre cei din lumea bună din Boston. Viaţa ei arată perfect: are două fiice, un nepot de doi ani, încheie tranzacţii de milioane de dolari, e independentă şi lipsită de griji. O faţadă care începe să se fisureze din clipa în care vinde o proprietate impozantă familiei McAllister, iar frumoasa şi misterioasa Rebecca se mută în Wendover. Între cele două femei, aparent atât de diferite, se înfiripă o prietenie care o împinge pe Hildy să-şi dezvăluie treptat slăbiciunile. Însă traumele şi defectele ei pălesc pe lângă nevoia obsesivă de afecţiune a Rebeccăi ce ameninţă să distrugă căsnicii şi vieţi. Într-un moment de cumpănă pentru Hildy, sentimentele lui Frank Getchell, un prieten din adolescenţă, se dovedesc providenţiale.

Hildy Good este urmaşa uneia dintre aşa-zisele vrăjitoare condamnate la Salem, iar lumea crede că are puteri paranormale. Însă adevărul e mult mai puţin spectaculos: Hildy e un foarte fin observator al naturii omeneşti. Aşa cum poate judeca imediat dacă o casă are temelii solide sau fisuri ascunse, îi citeşte pe ceilalţi dintr-o ochire. Însă îi vor trebui mulţi ani ca să se descifreze pe sine. Alcoolismul ei bine camuflat e gata să facă ravagii când evenimentele iau o turnură dramatică.

"Un roman perfect construit. Ann Leary are umor şi un excelent spirit de observaţie... iar rezultatul e portretul complex al unei femei care se luptă cu dependenţa de alcool într-un oraş unde nici un secret nu poate fi păstrat la nesfârşit." (The New York Times Book Review)

"Evenimentele dramatice, superstiţiile şi poveştile de dragoste se îmbină în irezistibilul roman al lui Ann Leary." (Redbook)

"Originală, inteligentă şi spusă cu măiestrie, povestea lui Hildy te îmbată şi te dezmeticeşte în acelaşi timp." (People)

"Atitudinea ireverenţioasă şi limba ascuţită a lui Hildy sunt îmblânzite de o vulnerabilitate prin care protagonista devine un martor credibil al lumii în care trăim." (Shelf Awareness)

"Ann Leary a creat un personaj unic." (Jodi Picoult)

Fragment

Ziua era pe sfârşite, soarele sta să asfinţească. Ultimele raze zăboveau pe vârfurile copacilor, vopsindu-le în roşu, galben şi portocaliu, de păreau nişte torţe aprinse pe cerul albastru-cenuşiu, tot mai întunecat cu fiecare clipă.
- Ce seară splendidă, am zis.
- Da, e ora de aur, a răspuns Rebecca zâmbind.
- Ora de aur?
- Da, e un termen folosit în cinematografie sau în arta fotografică. Am jucat în vreo două filme acum mai mulţi ani - n-ai cum să fi auzit de ele - şi într-unul trebuia să filmez o scenă pe plajă în timpul aşa-numitei "ore de aur". Pentru filmul ăla tâmpit am îngheţat până la os trei zile pe plajă doar ca actorii principali să se poată săruta în timpul orei de aur.
- Vasăzică ora asta de aur e ora asfinţitului?
- Nu, e chiar înainte de apusul soarelui. Sau imediat ce răsare. Este chiar prima sau ultima oră de lumină din zi, aşa ca acum. Atmosfera e deosebită, neobişnuită. Se datorează purităţii luminii, unghiului la care se află soarele şi felului în care coboară spre orizont. Lumina e oarecum filtrată. Ei, sigur, acum, de când m-am apucat de pictură, sunt mult mai atentă la lumină decât eram atunci, când tremuram pe plajă ca să filmăm scena. Sunt zile când nu mă gândesc decât la lumină.

Abia atunci am văzut cu adevărat lumina mişcându-se în valuri deasupra dealurilor din depărtare. Cu capul lăsat într-o parte, Rebecca îşi privea copiii. Părea atât de mulţumită văzându-i cum se zbenguie în ceea ce, cu o vorbă care mă încântase, numise o atmosferă deosebită, acea oră de aur.
- Vezi cum sunt umbrele băieţilor? Toate umbrele sunt lungi, dar nu întunecate. Lumina e mai blândă. Contrastul e mai mic şi totul e învăluit într-o nuanţă aparte, un fel de albăstreală. Ia priveşte culoarea trandafirilor... Ei, da' ce m-o fi apucat? Hai să intrăm, a râs ea.
- E fascinant, am spus. Ora de aur.

În mintea mea am numit-o întotdeauna ora de cocktail. O oră de aur, fără discuţie.

Am luat-o spre casă. Pe treptele de la intrare, patru dovleci scobiţi rânjeau la noi printre dinţii ştirbi, ca nişte smintiţi; feţele şi ochii triunghiulari, acoperiţi de mucegai, se scofâlceau văzând cu ochii sub soarele cald de toamnă.

Văzută din curte, casa arăta mai mult sau mai puţin ca vechea fermă Barlow: o casă albă, în stil colonial, cu obloane negre la toate ferestrele. Abia după ce intrai îţi dădeai seama că fosta căsuţă era acum un foaier deschis, asemenea unei mansarde imense, o cameră frumoasă, cu grinzi la vedere şi duşumele lustruite. Pereţii fuseseră dărâmaţi şi căminul masiv devenise centrul unei camere vaste, fiind înconjurat de canapele supradimensionate, tapisate cu catifea scumpă, în nuanţe de roşu închis şi auriu. Peste tot erau aruncate perne mari şi mici, perne decorative îmbrăcate în mătase în culori vii şi ţesături care păreau a fi aduse din India. Am traversat camera şi am intrat într-un coridor care era un fel de solar cu pereţi şi tavan din sticlă. Pardoseala era din piatră albastră, lucioasă. De-a lungul pereţilor, pe rafturi, se înşirau ghivece de pământ cu plante aromatice şi flori. Într-un colţ era un lămâi.

La capătul coridorului începea partea nouă a casei. Nu era nici prea mare, nici prea mică. Oriunde întorceai privirea vedeai lucruri care păreau să fi fost acolo dintotdeauna şi fiecare se potrivea cu celelalte. Am trecut printr-un hol, pe lângă o mică bibliotecă şi o sufragerie, şi am ajuns într-o bucătărie spaţioasă, vopsită în alb - o încăpere frumoasă şi plăcută. În mijloc era o masă de lucru cu blat de marmură, şi pe ea o sticlă de vin roşu, deschisă, cu două pahare alături. Unul era pe jumătate plin.
- Eu beau roşu, dar, dacă îţi place mai mult vinul alb, deschidem altă sticlă.

De mult nu mi se mai întâmplase să dau de cineva care nu-mi ştia "povestea". De obicei, când mă duc în vizită, oamenii zic:
- Hildy, avem tot felul de băuturi: Cola, Cola dietetică, apă minerală, apă plată...

Rebecca îmi oferise vin într-un mod atât de firesc şi de nevinovat, că am fost cât pe ce să-i spun să-mi toarne un pahar de Pinot Noir, din care bea şi ea. M-am abţinut şi i-am răspuns:
- Cred că deocamdată am să beau un pahar de apă... şi am mormăit ceva despre nişte medicamente pe care chipurile le luam, dându-i de înţeles că în seara aia anume nu beam alcool. Că altminteri beau când mă văd cu cineva, aşa cum face şi ea. Aşa cum fac toţi oamenii cumsecade din lume.
- Am nişte mâncare pe foc, a zis Rebecca. Sper că mănânci carne de vită.
- Da, sigur.
- O las pe Magda să le dea de mâncare băieţilor. Între timp îţi arăt atelierul meu, după care ne întoarcem aici şi mâncăm, a zis Rebecca întinzându-mi paharul cu apă. A mai luat o gură de vin şi mi-a zâmbit din nou, aşa cum ştie numai ea, cu ochii.

Am mai stat un pic de vorbă, aşa că, atunci când am ieşit să vedem atelierul, se întunecase.
- Ar trebui să caut o lanternă, dar e aproape lună plină, a zis ea când am ieşit din casă pe uşa din spate. Sper că nu te deranjează întunericul, Hildy. Brian mă tot bate la cap să pun nişte proiectoare afară, da' eu nu pot să le sufăr.
- Şi pe mine mă calcă pe nervi, am zis.

Şi chiar aşa este. Habar n-am din ce pricină, oamenii care se mută aici, mai ales dacă vin din oraşe mari, ca Boston şi New York, nu se simt bine pe întuneric şi se hotărăsc să-şi lumineze casa şi curtea de parcă ar vrea să fie văzuţi din spaţiu. Mie una îmi place întunericul şi mi-a părut bine să văd că şi Rebecca era la fel ca mine.

Luna, aproape plină, se ridicase roşie şi rotundă deasupra orizontului. În jurul nostru dansau umbre şi lumini. Harry ţopăia pe lângă Rebecca, bucuros de plimbarea pe întuneric. Am luat-o pe o cărare, pe lângă un grup de brazi canadieni, şi am ajuns la o căsuţă care avea un perete întreg făcut din panouri de sticlă. Rebecca a deschis uşa, a bâjbâit puţin până a găsit întrerupătorul şi a aprins lumina. Atelierul avea trei pereţi vopsiţi în alb şi un perete din sticlă. Îmi închipui că ziua aveai de acolo o privelişte minunată spre câmpiile mlăştinoase. Tablourile ei, peisaje marine, erau imense şi păreau a fi lucrate în stilul impresionist abstract. Nu sunt expert în materie de artă, însă fiica mea a urmat Şcoala de Design din Rhode Island şi s-a ţinut o vreme de pictură, înainte să se apuce de ceva care aduce mai mulţi bani - sculptura. (Stă în Brooklyn, împreună cu o prietenă, într-un apartament la mansardă care nu are instalaţie de canalizare. Chiria o plătesc eu.)

Tablourile Rebeccăi erau pline de culori naturale - nisipiu şi nuanţe de albastru şi verde. Am întrebat-o dacă le pictase după fotografii sau în aer liber. Mi-a explicat că pânzele de mari dimensiuni erau pictate în atelier, dar pe unele dintre cele mai mici le pictase afară, acolo unde se termină Wind Point Road.
- E un loc foarte frumos, am zis. Chiar la capătul drumului, aproape de plajă e o casă. E a lui Peter Newbold, ştiai?

Am vorbit fără să mă gândesc şi abia după aia mi-am zis că Rebecca s-ar putea simţi stânjenită fiindcă eu ştiam că e psihiatrul ei, dar ea s-a luminat la faţă când i-am pomenit numele şi a zis: "Ştiu". A scos o pânză mare de undeva, din spate, şi a spus:
- Asta e pictată după o fotografie făcută din curtea lui.
- Ce frumos! am exclamat. Vasăzică ai fost acasă la Peter şi Elise?

N-am făcut niciodată terapie, aşa că atunci nu ştiam dacă e sau nu ceva obişnuit ca pacienţii să se împrietenească cu doctorii. Mi se părea normal ca soţii McAllister şi Newbold să se simtă bine împreună toţi patru şi chiar nu vedeam de ce n-ar fi prieteni.
- Da... ei, de fapt n-am fost niciodată în casă. Făceam fotografii prin apropiere şi Peter a apărut pe plajă. Eram în faţa casei lui, dar nu ştiam a cui este.

Stăteam faţă în faţă cu Rebecca, aşa că mi-am putut da seama că minte. Am crezut că o să adauge ceva, însă ea a tăcut şi şi-a muşcat buza. Apoi a zâmbit:
- Ce s-o mai lungesc? Peter mi-a mărturisit că şi el e pasionat de fotografie şi mi-a dat voie să fac poze pe terenul lui dacă vreau.
- A, asta îmi place mult, am zis apropiindu-mă de o pânză uriaşă pe care o ridicase să mi-o arate.

Nu mă interesa să aflu de ce îmi spusese o minciunică. Tuturor ni se mai întâmplă să spunem o gogoaşă, ce mare lucru? Însă eu n-aş minţi în legătură cu o lucrare de artă a cuiva. Nu spun că-mi place un lucru dacă de fapt nu-mi place. Tac şi gata. Dar tabloul Rebeccăi îmi plăcea cu adevărat. Aproape că simţeam mirosul mării. Era foarte frumos.
- De fapt, fotografia e făcută de Peter, a adăugat Rebecca. Mi-a dat-o când a văzut că-mi place şi pe urmă am pictat după ea.
- Ţin mult la Peter, am zis. E un tip de treabă. Pun pariu că e şi un terapeut foarte bun...

O pândeam pe Rebecca, să văd ce zice, dar înainte să-mi răspundă s-a întors cu spatele, ca să pună tablourile la loc, lângă perete.
- Mda... de fapt, nu pot spune chiar că îmi aplică o terapie. Mi-a prescris nişte medicamente de care aveam nevoie, şi cam atât. Mi-a... da, mi-a schimbat viaţa. În timp am fost la mai mulţi psihiatri care mi-au prescris diverse antidepresive... Doamne, nici nu te cunosc şi îţi povestesc atâtea, a zis întorcându-se cu un zâmbet pe buze.

Îşi adusese paharul de vin cu ea, iar acum l-a luat de pe masa de lucru stropită cu uleiuri colorate şi a sorbit din el. M-am bucurat să văd că îi plăcea vinul. Întotdeauna bag de seamă felul în care beau ceilalţi. Mă bucur să găsesc ceea ce îmi pare a fi un alt amator de băuturi alcoolice. Aveam o bănuială cum că Rebecca a genul meu.
- Nu-ţi fie teamă, am căutat s-o liniştesc. Oamenii îmi spun tot felul de lucruri, dar eu nu bârfesc.

Şi chiar aşa e. Sau, mă rog, nu despre chestiile serioase.
- Păi, nu prea am ce să-ţi spun. Peter mi-a prescris nişte medicamente care mi-au priit. Acum nu mai sunt deprimată.
- Totdeauna am fost curioasă: ce-ţi fac antidepresivele astea? (Fetele mele iau, amândouă. Eu nu vreau să iau pastile.) Cum te simţi după ce le iei? Te calmează? Sau te binedispun?
- De la cele mai multe te simţi ca dracu'. Ca un tâmpit care se zbate prin nămol şi nu ajunge nicicum la liman. Dar chestiile pe care mi le-a dat Peter... m-au făcut să mă simt mai bine, puţin câte puţin. Într-o zi, din senin, am început să simt gustul mâncării. Mâncam o prostioară, o brioşă ori ceva de genul ăsta, şi mi-am zis dintr-odată: "E cel mai delicios lucru pe care l-am mâncat în viaţa mea". De-asta am şi luat vreo două, trei kile. Am prins din nou gustul mâncării.

Aşa era, Rebecca pusese ceva pe ea, dar chiar avusese nevoie.
- Mi se întâmplă să mângâi câinele şi să-mi spun: "Cum de n-am băgat de seamă ce blană moale are? N-am mai atins niciodată ceva aşa de moale".
- Ţi-ar sta bine într-o reclamă d-alea pentru medicamente care te vindecă de orice boală, am zis şi Rebecca a izbucnit în râs.

Chiar că mi se părea tentant. După cum înţelesesem de la ea, te simţeai mereu ca la al doilea pahar. Nici beat, dar nici treaz şi disperat. Pe cât îmi fac eu idee, aşa ar trebui să te simţi tot timpul. Ne-am mai uitat la câteva tablouri şi ne-am hotărât să ne întoarcem în casă şi să mâncăm.
- Ia-ţi paharul, i-am zis văzând că era să-l uite.
- A, da, a zis Rebecca şi l-a luat.

A băut restul de vin din pahar cât a pus mâncarea în farfurii, iar apoi, în timpul mesei, a băut apă, la fel ca mine. Vreau, nu vreau, eu sunt atentă la felul în care beau cei de lângă mine. Mă uimesc întotdeauna cei care pot să bea doar un pahar sau două de vin şi pe urmă trec pe apă. N-aş fi zis că Rebecca e dintre ăştia, da' uite că era.

Când am plecat de la Rebecca în seara aia, am coborât pe Wendover Rise, dar în loc să cotesc spre râu şi spre casa mea m-am hotărât să o iau pe lângă Getchell's Cove, ca să văd cum arată luna deasupra apei. Mai erau câteva bărci amarate acolo. Am recunoscut vechea barcă cu motor a lui Oatie Clarke, barca cu pânze a lui Stein şi cea a lui Weston. Le-am privit cum săltau pe apa care unduia sclipitoare, sub lumina aurie a lunii. Mi-am adus aminte de bărcuţa pe care o ţineam pe vremuri amarată în golf. Mi-o dăduse Frankie Getchell în vara dinainte să intru la facultate Era o bărcuţă cu pânze, atât de veche că fusese aruncată la gunoi, pe care el o găsise, o luase acasă şi o reparase. Peticise găurile din cocă, o vopsise în roşu viu şi mi-o dăruise mie. Ba chiar mă învăţase şi să navighez. Nu cred să se mai fabrice bărcuţe din astea. N-am mai văzut nici una de multă vreme, dar sunt nişte bărci grozave. Are trincă şi velă mare, încap în ea două persoane şi totuşi e atât de mică, încât un singur om o poate manevra fără greutate. Am botezat-o Sarah Good, după o strămoaşă de-a mea şi am petrecut multe după-amiezi ieşind cu ea în larg, eu, în bikiniul vărgat pe care l-am purtat toată vara, Frank, gol până la brâu, într-o pereche de pantaloni lăbărţaţi, stropiţi de vopsea. Abia ne mişcam unul lângă altul în bărcuţă, încurcându-ne în picioarele celuilalt, înjurând şi râzând în timp ce încercam să schimb direcţia ori să merg în zigzag şi mai ales când răsturnam barca, ceea ce am izbutit în mai multe rânduri. Nu e chiar floare la ureche să manevrezi o astfel de barcă, însă Frank m-a învăţat cum să stau în picioare pe derivor şi să mă folosesc de propria greutate ca să o întorc la loc. M-a învăţat cum să mă descurc singură, în caz că nu mai era nimeni cu mine. Aşa am deprins meşteşugul navigaţiei.

Frank şi cu mine ajunseserăm adevăraţi marinari. Nu schimbam prea multe cuvinte, fiindcă nici nu era nevoie. Ridicam pânzele în tăcere, apoi Frank stătea cu spatele sprijinit de pupă, cu braţul sprijinit de cârmă şi cu o ţigară în colţul gurii veşnic zâmbitoare. Eu mă aşezam între pulpele lui groase şi strâmbe; ţineam trinca cu degetele şi ridicam faţa spre soare. N-am avut decât o vară pentru noi. După asta eu am plecat la facultate şi el a plecat la San Francisco, cred. Dar bărcuţa am păstrat-o. Un prieten de-al meu avea o remorcă şi m-a ajutat să o scot pe uscat la sfârşitul verii şi s-o duc acasă la tata, în curtea din spate, unde a rămas toată iarna. Coca ieşea din zăpadă ca spatele unei balene roşii, înconjurată de valuri albe. Scott a venit prima oară la Wendover să mă vadă în vara de după anul întâi. Luam schiful lui Butchie Haskell ca să ajung la locul unde era amarată bărcuţa mea peticită şi, când ne apropiam de ea, Scott, căruia îi plăcea să facă un pic de teatru, ţipa cât îl ţinea gura: "Mamă, ce sprintenă e!" Râdeam ca nebunii şi ne petreceam după-amiaza navigând prin portul Wendover. Vorbeam imitându-i pe Katharine Hepburn şi Cary Grant. Sigur, amândoi ne doream să fim Katharine Hepburn. Poate vă vine greu să credeţi, dar până când Scott nu mi-a mărturisit că e gay, după aproape şaisprezece ani de căsătorie, n-am avut nici cea mai vagă bănuială.

Să nu plângi

Să nu plângi
Lydie Salvayre
Traducere din franceză de Doru Mareş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Lydie Salvayre, pe numele de fată Lydie Arjona, s-a născut la Autainville, în 1948, dintr-un tată andaluz şi o mamă catalană stabiliţi în Franţa de la sfârşitul Războiului Civil. Copil fiind, într-o comunitate de spanioli de lângă Toulouse, a deprins limba franceză prin intermediul şcolii şi al literaturii.

După încheierea studiilor filologice la Université de Toulouse, se înscrie în 1969 la Medicină, iar după absolvire se specializează în psihiatrie, profesând ani buni la Marsilia. La sfârşitul anilor '70 începe să scrie, iar primele ei texte apar în reviste literare în anii '80. În 1983 Lydie Salvayre se stabileşte la Paris, unde continuă să profeseze, dar şi să scrie, publicând în ritm constant.

În 1990, romanul ei de debut, La déclaration, primeşte Prix Hermès. Este urmat de La médaille (1993), La puissance des mouches (1995), La compagnie des spectres (1997), care a obţinut Prix Novembre şi a fost declarat de revista Lire "Cea mai bună carte a anului", La conférence de Cintegabelle (1999), Les belles âmes (2000), Passage à l'ennemie (2003), La méthode Mila (2005), Portrait de l'écrivain en animal doméstique (2007), BW (2009), distins cu Prix François Billetdoux, Hymne (2011) şi Să nu plângi (Pas pleurer, 2014), pentru care autoarea a fost recompensată cu Premiul Goncourt. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

*

Lydie Salvayre, fiica a doi refugiaţi din Spania sfâşiată de Războiul Civil, spune povestea adevărată a familiei sale, aşa cum o deapănă, la nouăzeci de ani, cu o voce ireverenţioasă, Montse, nonconformista mamă a autoarei, contrapunctând-o cu mărturiile lui Georges Bernanos, care asistă în acele zile, în Palma de Mallorca, la teroarea fratricidă.

Nonagenara Montserrat, împuţinată de vârstă şi de boală, rememorează, într-o savuroasă şi lipsită de pudibonderii franceză amestecată cu spaniolă, cele mai fericite şi tragice clipe ale vieţii ei, toate din vara anului 1936, când Spania era scindată între mişcările politice divergente, între ideal şi crimă. La cincisprezece ani, Montse, o fată dintr-un cătun catalan, ajunge în Barcelona revoluţionară, unde descoperă dragostea şi libertatea. Însă euforia începuturilor este întunecată violent de tăvălugul războiului. În Palma de Mallorca, teritoriu franchist, Georges Bernanos consemnează în Marile cimitire sub lună, pamflet publicat în 1938, regresia semenilor săi la stadiul de animalitate şi de acceptare a ororii, sub patronajul unei Biserici care şi-a trădat menirea.

"Cea mai frumoasă carte a lui Lydie Salvayre." (La Quinzaine littéraire)

"Unicitatea acestui roman, care prezintă vara anarhistă a anului 1936 de la Barcelona ca pe un moment de maximă intensitate, o constituie amestecul de universal şi de particular. Universalul este tot ce s-a spus, tot ce s-a ascuns sub tăcere şi tot ce s-a pus la cale la Berlin, la Moscova, la Paris şi în cele două Rome, cea a papilor şi cea a lui Mussolini, pe când spaniolii se omorau între ei; particularul este povestea mamei lui Lydie Salvayre, aşa cum i-a povestit-o în amurgul vieţii ei." (Le Figaro)

"Lydie Salvayre surprinde lenta infiltrare a urii în inima idealurilor care au însufleţit momentele de început ale Războiului Civil din Spania." (Livres Hebdo)

"O capodoperă." (Page des libraires)

"Din zgomotul şi furia primelor zile ale Războiului Civil din Spania se ridică două voci. Una revoltată, a lui Georges Bernanos, care, deşi monarhist şi catolic, denunţă crimele comise în numele idealului naţionalist. Cealaltă, nostalgică, este a mamei autoarei, care evoca insurecţia libertară cu care a debutat conflictul." (Madame Figaro)

Fragment

Montse, Rosita, José şi Juan ajung în seara de 1 august în marele oraş catalan, în care miliţiile anarhiste puseseră mâna pe putere. Trăiesc cea mai puternică emoţie din viaţa lor. Sunt ore inolvidables^[1], deci mi le recordez^[2], nimic niciodată nu-mi va putea smulge amintirea asta, nunca nunca nunca^[3].

Pe străzi e euforie, bucurie, iar în aer pluteşte un soi de fericire pe care nu o cunoscuseră până atunci şi nici nu o vor mai cunoaşte vreodată. Cafenelele sunt înţesate de lume, magazinele sunt deschise, trecătorii ieşiţi la plimbare par cuprinşi de un fel de beţie, şi totul funcţionează extraordinar, ca pe timp de pace. Numai baricadele rămase încă acolo şi bisericile devastate, cu sfinţii lor din ipsos aruncaţi în faţa intrărilor, amintesc de faptul că bântuie războiul.

Ajung pe Rambla.^[4]

O atmosferă imposibil de descris, îmi e cu neputinţă, scumpa mea, să-ţi relatez senzaţia puternică, vie, care-ţi făcea inima să tresalte. Cred că trebuie s-o fi trăit, pentru a putea înţelege cutremurul acela, şocul, el aturdimiento, la revelación que fue para nosotros el descubrimiento de esta ciudad en el mes de agosto '36^[5]. Corurile, fanfarele, trăsurile cu cai, steagurile de la ferestre, bucăţile mari de pânză întinse de la un balcon la altul, proclamând moarte fascismului, portretele gigantice ale celor trei profeţi ruşi, miliţienii înarmaţi care se împăunau cu câte-o fată la braţ, îmbrăcată în pantaloni, autobuzele cu etaj, decorate cu însemne roşu şi negru, camioane trecând în trombă, pline cu tineri fluturându-şi armele, pe care mulţimea îi aclama, o mulţime care pare luată pe sus de un curent de simpatie, de prietenie, de bunătate, pe care nimeni nu şi le-ar fi putut imagina, oratori înflăcăraţi, cocoţaţi pe scaune care se clatină, ¡Míralos camarada! ¡Van a la lucha, tremolando sobre sus cabezas el rojo pabellón! ¡Qué alegres van! Acaso la muerte les aguarda, pero ellos prosiguen suc amino, sin temer a nada o a nadie^[6], megafoane anunţând ultimele ştiri despre război şi, printre ele, intercalate strofe din Internaţională, reluate în cor de trecători, trecători care se salută cu amabilitate, care îşi vorbesc cu amabilitate şi se îmbrăţişează fără să se cunoască, de parcă ar fi înţeles că nimic bun nu se poate întâmpla decât având fiecare partea lui, ca şi cum toate lucrurile imbecile pe care oamenii le născocesc de obicei pentru a se chinui reciproc, puffff, se evaporaseră.

Mama îmi povesteşte toate acestea în limba ei, vreau să spun în această franceză încâlcită a ei, pe care o mutilează mai bine spus, şi pe care mă străduiesc din răsputeri, continuu, să i-o corectez.

Montse şi ceilalţi trei se îndreaptă acum spre cazarma ocupată de anarhişti, în faţa căreia staţionează câteva camioane, trei jeepuri şi două vehicule blindate. Înăuntru, doi bărbaţi într-un nor de fum îşi aştern pe hârtie entuziasmul revoluţionar la o maşină de scris Remington, în timp ce un al treilea înfige steaguri negru cu alb pe o hartă a Spaniei, prinsă în piuneze pe perete. Prin încăpere se perindă fără încetare tot felul de tineri, unii pentru a afla veşti, alţii pentru a se înrola şi a primi arme, şi, în fine, alţii pentru simpla plăcere de a se bucura de progresul constant al revoluţiei care va schimba lumea de la A la Z, te lo digo^[7].

Un bărbat cu părul dat cu briantină, cum îl purtau cântăreţii în vremea aceea, o ia pe Montse, care ţipă de plăcere, în braţe. Un miliţian cu pistol la brâu şi aer de cowboy îl întâmpină pe José cu o lovitură amicală de pumn şi îl întreabă de unde vine. Din F. Ce coincidenţă! El este din S. Îmbrăţişări frăţeşti. Două fete în pantaloni, cu unghiile date cu ojă roşie, le oferă cu aer mândru ţigări, iar Montse descoperă astfel, cu stupefacţie, că şi femeile care nu sunt curve pot fuma asemenea bărbaţilor, ce proastă am fost, dacă stau să mă gândesc.

Unul din cei doi miliţieni care băteau la maşină îi îndrumă către o cameră alăturată pe uşa căreia stă scris: ORGANIZAŢIA INDISCIPLINEI. Simpla inscripţie le provoacă lui José şi Juan o bucurie de copil.

Un bărbat stă aşezat în mijlocul unui morman de arme şi obiecte militare care fuseseră rechiziţionate dintr-o armurărie din centrul oraşului. Îi primeşte strigându-le triumfal că luarea Saragosei este doar o chestiune de ore. José şi Juan primesc câte o centură militară şi câte o cartuşieră din piele. Şi, deşi aceste accesorii nu le sunt de folos decât pentru a-şi împodobi şoldurile, şi unul, şi celălalt sunt încântaţi la culme, ca nişte copii.

Ies.
Noaptea e frumoasă.
Sunt bucuroşi.
Cred cu tărie că servesc o cauză fără cusur.

Li se pare că trăiesc ceva măreţ. Italianul care o ridicase în braţe pe Montse îi conduce într-un hotel de lux rechiziţionat de CNT şi transformat în cantină populară. Pe faţadă sunt agăţate pancarte pe care sunt scrise naive proclamaţii ale victoriei. Montse, care nu pusese niciodată piciorul într-un hotel destinat miliardarilor şi nici nu ar fi făcut-o dacă nu ar fi fost războiul, intră pe uşa rotativă, învârtindu-se în prealabil de trei ori (ce ţărancă puteam să fiu, dacă stau să mă gândesc!), rămânând cu gura căscată în faţa luxului pe care îl descoperă aici: candelabre de lux cu ornamente de cristal, oglinzi de lux uriaşe, cu margini aurite, mese din lemn de lux, sculptate cu ornamente florale, şi veselă de lux, din porţelan alb garnisit cu fir de aur, nu-mi mai reveneam, spune mama, eram luită, ul zic eu, cum ul?, uluită, eram uluită în faţa acelor bogăţii.

După ce au mâncat doradă proaspătă cu garnitură de orez, mama, care nu gustase în viaţa ei alţi peşti decât sardinele sărate şi uscate în butoiaşele de la Maruca, aşadar, după cina de neuitat din hotelul de cinci stele, mama pleacă împreună cu ceilalţi trei spre o cafenea de pe Rambla.

Ciupeşte-mă.
Spune-mi că nu visez.
Îmi ziceam: spune-mi că nu se va sfârşi niciodată, îmi povesteşte mama.

Intră în cafeneaua Estiu, care fusese trecută în proprietate colectivă ca toate celelalte din oraş. Mama încă ţine minte că pe un panou mare de deasupra tejghelei stătea scris că nu se accepta bacşiş.
Gata cu pomenile, nişte porcării.

Horacio, chelnerul care, în urma recentelor evenimente, renunţase la papion în semn de protest, dar nu şi la şorţul alb şi la şervetul de pe braţ, face slalom printre mese cu graţia unui toreador.

Pentru prima dată în viaţă Montse dă peste cap o copita^[8] de Anís del Mono. Spune Arde. E bun. José şi Juan râd de strâmbăturile ei.

Ce gust bun are viaţa!

Pentru prima dată în viaţă Montse aude limbi străine, e o bucurie a sufletului. Se afla acolo o mulţime pestriţă, formată din tineri veniţi din toate colţurile lumii pentru a susţine armata republicană: americani de două ori mai înalţi decât fratele ei, englezi cu piele albicioasă şi cu buze trandafirii (muy feos - foarte urâţi), italieni cu părul strălucind, elveţieni, austrieci, francezi, nemţi, ruşi, unguri, suedezi. Se vorbeşte tare (nu se ştie de ce, spaniolii cred tot timpul că au de-a face cu surzii), se fumează, se râde, sunt beată, toţi se tutuiesc, deşi nimeni nu se ştie cu nimeni. În tot acest jaleo, în acest vacarm, ce cuvânt formidabil, scumpa mea!, în vacarmul discuţiilor, al hohotelor de râs, al acelor Me cago en Dios aruncate la fiecare cuvânt şi al cioc-cioc-ului de pahare ciocnite, se ridică dintr-odată un glas, o voce solemnă şi uşor palpitândă.
Lidia, dă-mi un lichior de anason, scumpa mea.
La ora asta?
Por favor hija mía.^[9] O picătură. Un strop.
Cum eu ezit,
O să mor ca mâine şi tu nu vrei să mă laşi să beau un lichior?

Îi aduc mamei un păhărel cu lichior de anason şi mă aşez din nou alături de ea.

Dintr-odată, duce ea mai departe povestea cu fior retrospectiv (Ţine-mă de mână! Ţine-mă!), un tânăr, stând în picioare, foarte recto^[10], începe să recite un poem. Un francez, scumpa mea. Îşi spune versos^[11] care hable^[12] despre mare. E frumos ca un zeu. Are mâini de fată şi haine cum poartă artiştii, îl văd de parcă ar fi fost ieri. Nimeni nu mai spune nimic. Toată lumea îl ascultă. La sfârşitul poemului, sala s-a rupt de aplauze. În timp ce mama, în fotoliul ei de la fereastra care dă spre curtea şcolii, rămâne pentru o clipă visătoare, nu mă pot împiedica să mă gândesc la poetul ininteligibil, stâlp al colocviilor elevate din domeniul literaturii, pe care m-am dus să-l ascult ieri-seară din pură curiozitate, ca să mă-nvăţ minte, şi care, după ce ne-a trântit un poem interminabil în care repeta fără încetare că omului i s-a dat un înainte şi un înapoi (aaa... păi zi aşa! zi aşa!), a vrut să-şi dea aere, subliniind riscul major pe care şi-l asumase scriindu-l, vai-vai.

După toată acea tulburare, după acea tăcere imaculată, născută din frumuseţea unui gest, discuţiile se aprind din nou în cafeneaua unde Montse şi cei trei sunt încă aşezaţi la masă. Mai întâi se reiau subiectele înălţătoare, căci alcoolul înflăcărează sentimentele sublime, ca mai apoi, uşor-uşor, să se ajungă la teme din ce în ce mai fără perdea şi mai scabroase (mama începe să râdă numai amintindu-şi de ele).
Viaţa e plină de bucurie, îmi spuneam iubesc viaţa, îmi zice mama.

---

[1] De neuitat.

[2] Racordar - a-şi aminti

[3] Niciodată, niciodată, niciodată.

[4] Cel mai faimos bulevard din Barcelona.

[5] Starea de şoc, revelaţia care a fost pentru noi descoperirea acelui oraş în august 1936.

[6] Priveşte-i, tovarăşe!

40% reducere pentru 10 PACHETE PROMOTIONALE DE TOAMNA

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Marile minciuni nevinovate

Marile minciuni nevinovate
Liane Moriarty
Editura Trei, 2015
Traducere din engleză de Mariana Piroteală



*****
Intro

Liane Moriarty a scris prima sa carte, Three Wishes, pentru examenul final de master la Macquarie University din Sydney. Înainte de a fi scriitoare, Moriarty a avut o carieră de succes în marketing şi publicitate. A publicat, de asemenea, mai multe cărţi pentru copii. La Editura Trei, a mai apărut Secretul soţului, roman care a cunoscut o ascensiune fulminantă în topul New York Times, ajungând pe locul 1 la doar două săptămâni de la apariţia în Statele Unite. Cu Marile minciuni nevinovate Liane Moriarty îşi dă măsura talentului său. Romanul va fi ecranizat sub formă de serial TV, avându-le în rolurile principale pe Nicole Kidman şi Reese Witherspoon.

Sirenele urlă. Oamenii ţipă. Directoarea e înmărmurită. Cineva a plătit cu viaţa.
E vorba de o crimă, un accident tragic sau doar de nişte părinţi care se poartă necivilizat?

Marile minciuni nevinovate e o poveste irezistibilă despre căsătorie, maternitate, viaţa familiilor moderne din clasa de mijloc şi, nu în ultimul rând, despre minciunile periculoase pe care ni le spunem ca să putem supravieţui.

Să citeşti romanele lui Liane Moriarty e ca şi cum ai bea un cocktail cosmopolitan cu câteva picături de arsenic. Marile minciuni nevinovate nu te poate lăsa în niciun caz indiferent. Moriarty s-a întors mai în formă ca niciodată. (USA Today)

Secretele pe care le ascunde acest orăşel aparent liniştit sunt impregnate de o atmosferă noir atât de apăsătoare, încât David Lynch ar fi încântat. (Entertainment Weekly)

Să arate latura întunecată a ceea ce pare familia perfectă e una dintre specialităţile lui Liane Moriarty. (Library Journal)

Fragment

M-ai plesnit, m-ai plesnit,
acum să-mi dai un pupic.
(Cântecel din curtea şcolii)
 

Şcoala publică Pirriwee

... unde locuim şi învăţăm, pe malul mării!
Şcoala publică Pirriwee NU TOLEREAZĂ BĂTĂUŞII!
Noi nu intimidăm.
Noi nu acceptăm să fim intimidaţi.
Noi nu tăinuim niciodată intimidarea.
Noi avem curajul să vorbim dacă vreun prieten al nostru este intimidat.
NU bătăuşilor!

Capitolul 1

- Nu pare tocmai un concurs şcolar de cultură generală, îi spuse doamna Patty Ponder Mariei Antoaneta. Mai degrabă pare o revoltă.

Pisica nu răspunse. Moţăia pe canapea şi considera concursurile şcolare de cultură generală triviale.
- Nu te interesează, nu? Să mănânce prăjituri^[1]! La asta te gândeşti? Chiar mănâncă multe prăjituri, nu-i aşa? Atâtea tarabe cu prăjituri. Doamne sfinte! Deşi eu nu cred că mamele chiar le mănâncă vreodată. Ele sunt atât de aranjate şi de slăbănoage, nu? Aşa, ca tine.

La acest compliment, Maria Antoaneta făcu o mutră dispreţuitoare. Povestea cu "să mănânce prăjituri" era depăşită de mult şi, de curând, îl auzise pe unul dintre nepoţii doamnei Ponder zicând că mai corect ar fi fost să spună "să mănânce brioşe" şi, de asemenea, că Maria Antoaneta nici măcar nu spusese vorba aceasta.

Doamna Ponder luă telecomanda şi reduse volumul televizorului, la care era difuzată emisiunea Dansez pentru tine. Mai devreme, îl dăduse mai tare din cauza zgomotului ploii torenţiale, dar acum aceasta se domolise.

Auzea oameni care strigau. Urlete furioase izbucneau în noaptea liniştită şi rece. Într-un fel, era dureros pentru doamna Ponder să audă acele zgomote, de parcă toată furia aceea era îndreptată împotriva ei. (Doamna Ponder fusese crescută de o mamă furioasă.)
- Doamne sfinte! Crezi că se ceartă din cauza capitalei Guatemalei? Tu ştii care este capitala Guatemalei? Nu? Nici eu. Ar trebui să căutăm pe Google. Nu strâmba din nas la mine.

Maria Antoaneta pufni.
- Hai să vedem ce se petrece, spuse doamna Ponder cu vioiciune. Era neliniştită şi de aceea se arăta veselă în faţa pisicii, la fel cum se purta mai demult cu copiii ei, când soţul era plecat şi se auzeau zgomote ciudate noaptea.

Doamna Ponder se ajută de cadrul de mers să se ridice. Maria Antoaneta îşi strecură consolatoare trupul lunecos printre picioarele doamnei Ponder (nu se lăsa dusă de nas de aparenta ei vioiciune), în timp ce stăpâna ei împingea cadrul pe coridor spre dosul casei.

Camera ei de cusut dădea direct spre curtea Şcolii publice Pirriwee.
- Mamă, ai înnebunit? Nu poţi să trăieşti aşa de aproape de o şcoală primară, îi spusese fiica ei când doamna Ponder se gândise la început să cumpere casa.

Dar îi plăcea să audă flecăreala veselă a copiilor când şi când de-a lungul întregii zile şi nici nu mai conducea, aşadar nici că-i păsa că strada era înţesată de acele maşini uriaşe, ca nişte camionete, pe care le foloseau acum cu toţii, cu femei cu ochelari mari de soare, aplecate peste volan ca să strige informaţii teribil de urgente despre ora de balet a lui Harriette şi despre şedinţa de logopedie a lui Charlie.

În zilele noastre, mamele îşi luau atât de în serios rolul acesta! Feţele lor micuţe şi agitate. Funduleţele harnice care intrau ţanţoşe în şcoală, înghesuite în hainele sport mulate. Codiţele bălăbănindu-se. Ochii care le scrutau telefoanele mobile adăpostite în palmă, ca nişte busole. Toate acestea îi stârneau hohote doamnei Ponder. Dar erau hohote afectuoase. Cele trei fiice ale ei, deşi mai vârstnice, erau exact la fel. Şi toate erau aşa de drăguţe.
- Ce mai faceţi în dimineaţa asta? striga ea întotdeauna, dacă era pe veranda din faţă cu o ceaşcă de ceai sau uda grădina, în timp ce mamele treceau.
- Suntem ocupate, doamnă Ponder! Până peste cap! răspundeau ele întotdeauna, în timp ce-şi vedeau de drum, smucindu-şi copiii de mână.

Erau plăcute şi prietenoase şi doar puţintel înfumurate, fiindcă nu se puteau abţine. Ea era aşa de bătrână! Iar ele erau aşa de ocupate!

Taţii, iar în prezent din ce în ce mai mulţi îşi duceau copiii la şcoală, erau altfel. Rareori se grăbeau şi treceau pe lângă casa ei cu o nepăsare cumpănită. Nu-i mare lucru. Totul e sub control. Acesta era mesajul. Doamna Ponder râdea şi de ei, afectuos, pe înfundate.

Dar acum se părea că părinţii copiilor de la Şcoala publică Pirriwee făceau năzdrăvănii. Se duse la fereastră şi dădu într-o parte perdeaua din dantelă. De curând, şcoala îi plătise montarea unui grilaj după ce o minge de crichet îi spărsese geamul şi aproape că o lăsase lată pe Maria Antoaneta. (Un grup de băieţei de clasa a III-a îi dăduse un carton desenat de mână, prin care îşi cereau scuze, iar ea îl păstra pe frigider.)

Era o clădire din gresie, cu nivel, aşezată pe partea cealaltă a terenului de joacă, având o sală de evenimente la etaj şi un balcon mare cu vedere spre ocean. Doamna Ponder fusese acolo la câteva evenimente: o conferinţă susţinută de un istoric local, un prânz găzduit de Prietenii bibliotecii. Era o încăpere destul de frumoasă. Uneori, foştii elevi îşi organizau acolo nunta. Acolo avea loc şi concursul şcolar de cultură generală. Strângeau fonduri pentru table interactive, ce-or mai fi fost şi alea. Doamna Ponder fusese invitată, ca de obicei. Faptul că locuia aşa de aproape de şcoală îi conferea un straniu statut onorific, deşi ea nu avusese niciodată vreun copil sau vreun nepot la şcoala aceea. Refuzase politicos invitaţia. Era de părere că evenimentele şcolare la care nu participau şi copiii erau lipsite de sens.

În aceeaşi încăpere, copiii îşi ţineau reuniunea şcolară săptămânală. În fiecare vineri dimineaţă, doamna Ponder se instala în camera de cusut cu o ceaşcă de ceai English Breakfast şi cu un biscuit cu ghimbir. Întotdeauna îi venea să plângă când auzea glasurile copiilor cântând, plutind de la etajul clădirii. Credea în Dumnezeu numai când îi auzea pe copii cântând.

Însă acum nu cânta nimeni.

Doamna Ponder auzea, în schimb, multe înjurături. Nu era o mironosiţă în privinţa înjurăturilor, fiica ei cea mai mare înjura ca o cătană, dar era deranjant şi deconcertant să auzi pe cineva strigând ca un nebun cuvântul acela din trei litere într-un loc în mod normal plin de râsetele şi strigătele copiilor.
-  V-aţi îmbătat cu toţii? spuse ea.

Fereastra ei stropită de ploaie era la nivelul uşilor de la intrarea în clădire şi, deodată, oamenii începură să se reverse din ea. Luminile de securitate străluceau pe zona pavată din jurul intrării şcolii, dându-i aerul unei scene pregătite pentru o piesă. Norii de ceaţă amplificau efectul.

Era o imagine stranie.

Părinţii de la Şcoala publică Pirriwee aveau o preferinţă uluitoare pentru petrecerile în costume de carnaval. Nu era de ajuns un concurs obişnuit de cultură generală. Ştia din invitaţie că un geniu decisese ca seara să fie pe tema "Audrey şi Elvis", ceea ce însemna că toate femeile trebuiau să se îmbrace ca Audrey Hepburn şi bărbaţii ca Elvis Presley. (Acesta era un alt motiv pentru care doamna Ponder refuzase invitaţia. Dintotdeauna urâse costumele de carnaval.) Se pare că versiunea cel mai des întâlnită a lui Audrey Hepburn era cea din Mic dejun la Tiffany. Toate femeile purtau rochii lungi şi negre, mănuşi albe şi coliere din perle. La rândul lor, bărbaţii aleseseră, în general, să-i aducă un omagiu lui Elvis din ultimii ani. Purtau cu toţii salopete strălucitoare albe, pietre false scânteietoare şi decolteuri adânci. Femeile arătau adorabil. Bieţii bărbaţi erau complet ridicoli.

Sub privirile doamnei Ponder, un Elvis îl pocni pe un altul în falcă. Acesta se dădu înapoi clătinându-se, lovind o Audrey. Doi Elvişi îl apucară de dinapoi şi îl traseră. O altă Audrey îşi afundă faţa în mâini şi se întoarse într-o parte, de parcă n-ar fi suportat să privească. Cineva strigă:
- Încetaţi!

Într-adevăr. Ce-ar gândi frumoşii voştri copii?
- Oare să sun la poliţie? se întrebă doamna Ponder cu glas tare, dar apoi auzi vaietul unei sirene în depărtare şi, în acelaşi timp, o femeie de pe balcon începu să ţipe.

***

Gabrielle: Nu se poate spune că erau doar mamele, înţelegeţi? Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu se implicau şi taţii. Dar cred că mamele au început. Noi eram eroinele principale, să zic aşa. Mămicile. Nu suport cuvântul "mămică". Este un cuvânt expirat. Prefer cuvântul "mamă". Pare mai suplu. Ar trebui să trecem la grafia americană^[2]. Că veni vorba, am probleme cu imaginea corporală. În definitiv, cine nu are?

Bonnie: A fost doar o neînţelegere uriaşă. Cineva s-a simţit jignit şi apoi totul a scăpat de sub control. Cum se întâmplă. Toate conflictele izbucnesc din faptul că cineva s-a simţit jignit, nu credeţi? Divorţul. Războaiele mondiale. Acţiunile în justiţie. Mă rog, poate că nu toate acţiunile în justiţie. Doriţi un ceai de plante?

Stu: Vă spun eu exact cum s-a întâmplat. Femeile nu se lasă cu una, cu două. Nu spun că bărbaţii nu au şi ei partea lor de vină. Dar dacă fetele nu s-ar fi supărat pentru o nimica toată, şi poate că par misogin, dar nu e aşa, e o realitate, întrebaţi-l pe orice bărbat, nu din ăsta amator de New Age, genul preţios, care îşi dă cu creme, mă refer la un bărbat adevărat, întrebaţi un bărbat adevărat şi o să vă spună el că femeile sunt campioane la ranchiună. S-o vedeţi pe nevastă-mea în acţiune. Şi, pe lângă altele, ea e mic copil.

Domnişoara Barnes: Părinţi-elicopter^[3]. Înainte să încep să lucrez la Şcoala publică Pirriwee, credeam că e o exagerare că părinţii se implică prea mult în educaţia copiilor lor. Mama şi tata mă iubeau, se interesau de mine, când eram copil în anii '90, dar nu erau obsedaţi de mine.

Doamna Lipmann: Este o tragedie şi este profund regretabil, şi încercăm cu toţii să mergem mai departe. Nu mai am nimic de declarat.

Carol: Eu zic că de vină este Clubul cărţii erotice. Dar asta e doar părerea mea.

Jonathan: Vă dau eu un pont, gratis, Clubul cărţii erotice nu avea nimic erotic.

Jackie: Ştiţi ceva? Eu consider că este o chestiune feministă.

Harper: Cine a spus că e o chestiune feministă? Ce naiba? Vă spun eu de la ce a început. De la incidentul din ziua orientării şcolare.

Graeme: Din câte înţeleg eu, totul a pornit de la bătălia dintre mamele casnice şi cele cu o carieră. Cum se numesc? Războaiele dintre mămici. Soţia mea nu a fost implicată. Nu are timp de aşa ceva.

Thea: Voi, jurnaliştii, vă înnebuniţi după pista cu bona franţuzoaică. Am auzit pe cineva la radio vorbind astăzi despre "menajera franţuzoaică", iar Juliette nu era categoric aşa ceva. Renata avea şi o menajeră. Ce norocoase sunt unele. Eu am patru copii şi nu am la dispoziţie "personal" care să mă ajute! Desigur, nu mă deranjează în sine chestiunea mamelor care lucrează, dar mă întreb şi eu de ce s-au mai deranjat să devină mame.

Melissa: Ştiţi ce cred că a pus pe toată lumea pe jar? Povestea cu păduchii. Dumnezeule, nici nu vreau să încep să discut pe tema asta.

Samantha: Păduchi? Ce legătură are? Cine v-a spus aşa ceva? Pun pariu că Melissa, nu-i aşa? Biata de ea a suferit de sindromul de stres posttraumatic după ce copiii ei s-au tot infestat. Scuze. Nu e amuzant. Nu e deloc amuzant.

Sergentul criminalist Adrian Quinlan: Haideţi să ne lămurim. Aici nu suntem la circ. Investigăm o crimă.

Capitolul 2

CU ŞASE LUNI ÎNAINTE DE CONCURSUL ŞCOLAR DE CULTURĂ GENERALĂ

Patruzeci. Madeline Martha Mackenzie împlinea astăzi patruzeci de ani.
- Am patruzeci de ani, spuse ea tare în timp ce conducea.

Lungi cuvântul cu lentoare, ca pe un efect sonor. Paaatruzeeeci.

Îi surprinse privirea fiicei ei în oglinda retrovizoare. Chloe zâmbi larg şi-şi imită mama:
- Am cinci ani. Ciiinci.
- Patruzeci! scoase Madeline un tril de cântăreaţă de operă. Tra la la la!
- Cinci! nu se lăsă Chloe mai prejos.

Madeline încercă o versiune rap, bătând ritmul pe

volan.
- Am patruzeci de ani, yeah, patruzeci...
- Ajunge, mămico! spuse Chloe cu fermitate.
- Scuze, răspunse Madeline.

O ducea pe Chloe la cursul de orientare de la grădiniţă "Hai să-i pregătim pe prichindei!" Nu că fiica ei ar fi avut nevoie de orientare înainte de începerea şcolii din luna ianuarie. Era deja foarte bine orientată în Şcoala publică Pirriwee. Azi-dimineaţă, când îl lăsase la şcoală pe fratele ei Fred, Chloe se ocupase de acesta, care avea cu doi ani mai mult, dar deseori părea mai mic. "Fred, ai uitat să-ţi pui ghiozdanul în coş! Aşa. Acolo. Ce băiat cuminte!"

Fred îşi lăsase, supus, ghiozdanul în coşul corespunzător, după care fugise să-l înhaţe pe Jackson de cap. Madeline se prefăcuse că nu observă gestul. Probabil că Jackson o merita. Mama lui Jackson, Renata, nu-l văzuse nici ea, deoarece era absorbită de o conversaţie cu Harper, şi amândouă discutau încruntate despre stresul de a educa nişte copii aşa de înzestraţi. Renata şi Harper participau la acelaşi grup de sprijin săptămânal destinat părinţilor cu copii înzestraţi. Madeline şi-i imagina pe toţi stând în cerc, frământându-şi mâinile, în timp ce ochii le scânteiau de o mândrie secretă.

În timp ce Chloe avea treabă, o făcea pe şefa cu ceilalţi copii la cursul de orientare şcolară (talentul ei era s-o facă pe şefa, într-o bună zi avea să conducă o corporaţie), Madeline avea să bea o cafea şi să mănânce prăjituri cu prietena ei Celeste. Gemenii lui Celeste începeau şi ei şcoala anul viitor, aşa că la ziua de orientare aveau să o ia complet razna. (Talentul lor era urlatul. După cinci minute petrecute în compania lor, Madeline avea dureri de cap.) Celeste cumpăra întotdeauna cadouri foarte rafinate şi scumpe pentru ziua de naştere, aşa că avea să fie foarte drăguţ. După aceea, Madeline urma s-o lase pe Chloe la soacra ei, apoi să ia prânzul cu nişte prieteni, înainte ca aceştia să o zbughească la şcoală să-şi ia copiii. Soarele strălucea. Ea purta noii şi superbii ei pantofi cu tocuri-cui Dolce & Gabbana (cumpăraţi de pe internet, cu o reducere de treizeci la sută). O aştepta o zi superbă.

"Să înceapă Sărbătoarea lui Madeline!", spusese soţul ei Ed în această dimineaţă când îi adusese cafeaua la pat. Madeline era recunoscută pentru dragostea faţă de zilele de naştere şi sărbătorile de toate soiurile. Orice pretext era bun pentru şampanie.

Totuşi. Patruzeci de ani.

În timp ce mergea pe drumul bine cunoscut spre şcoală, medita la magnifica vârstă proaspăt împlinită. Patruzeci. Încă simţea acest "patruzeci" ca pe vârsta de cincisprezece ani. Era o vârstă aşa de lipsită de nuanţe. Naufragiat în mijlocul vieţii. Nimic nu mai conta aşa de mult când aveai patruzeci de ani. Nu aveai sentimente autentice la patruzeci de ani, pentru că te cuibăreai în amărăciunea celor patruzeci de ani ai tăi.
"Femeie de patruzeci de ani găsită moartă." Dumnezeule!
"Femeie de douăzeci de ani găsită moartă." Tragedie! Mâhnire! Găsiţi criminalul!

Madeline fusese forţată de curând să adopte o mică schimbare în mintea ei când auzise la ştiri despre o femeie care murise la patruzeci de ani. Stai puţin, puteam fi eu! Ce trist ar fi! Oamenii s-ar întrista dacă aş muri! Ba chiar ar fi distruşi. Iată, lumea asta obsedată de vârstă. Poate că am eu patruzeci de ani, dar sunt iubită.

Pe de altă parte, era poate pe deplin firesc să te întristeze mai tare moartea unui om de douăzeci de ani decât a unuia de patruzeci. Cel de patruzeci se bucurase de douăzeci de ani în plus de viaţă.

---

[1] Frază celebră atribuită Mariei Antoaneta, pe care se presupune că a rostit-o când i s-a spus că poporul nu mai are pâine, traducerea frazei din limba franceză: "Qu\'ils mangent de la brioche".

[2] În original se face diferenţa dintre "mum", varianta britanică, şi "mom", varianta americană. (N.t.)

[3] Termen care îi desemnează pe părinţii excesiv de preocupaţi de copiii lor.

O sută de zile de fericire

O sută de zile de fericire
Fausto Brizzi
Editura Trei, 2015
Traducere din italiană de Oana Sălişteanu



*****
Intro

Fausto Brizzi este un cunoscut regizor, scenarist şi producător italian, apreciat pentru comediile sale spumoase (Ex, Bărbaţi contra Femei, Nebune după mine, Ghici cine vine de Crăciun) şi câştigător al premiilor David di Donatello, Nastro d'Argento şi Telegatto încă de la prima sa comedie (Noaptea de dinaintea examenului, 2006).

Cu O sută de zile de fericire, debutul său literar, Brizzi a cucerit piaţa editorială mondială la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2013, când romanul său se afla încă în faza de manuscris. Drepturile de publicare ale cărţii au fost vândute în peste 20 de ţări, urmând ca în 2015 să fie ecranizată, în regia autorului.

*

Impregnată de melancolie, umor şi duioşie, cartea lui Fausto Brizzi ne aminteşte tuturor că viaţa e nepreţuită şi că fiecare clipă contează.

Pentru Lucio Battistini, aceasta e şansa de a-şi petrece restul vieţii aşa cum ar fi trebuit mereu să o facă - preţuind fiecare moment.

Îi plac femeile, are multe defecte, dar şi mult farmec personal - simpaticul Lucio Battistini a fost dat afară din casă de soţie şi doarme într-o încăpere din spatele cofetăriei pe care o deţine socrul său. Însă vestea că are o tumoare malignă inoperabilă îi schimbă complet perspectiva asupra vieţii.

Astfel încep cele o sută de zile pe care le mai are de trăit: Lucio se hotărăşte să aibă grijă de familia sa, să-şi recucerească soţia şi să-şi petreacă următoarele trei luni trăind la intensitate maximă.

Alcătuit din 100 de capitole scurte, unul pentru fiecare zi care i-a mai rămas de trăit lui Lucio, O sută de zile de fericire e delicios ca o gogoaşă fierbinte şi un cappuccino.

Un roman despre fericire şi moarte. Mai precis, un roman despre ce se poate face cu ultimele o sută de zile de viaţă, în care protagonistul ia o hotărâre foarte clară: aceea de a fi fericit. Singurul său regret este acela că va trebui să moară pentru a începe să trăiască. (Repubblica)

O numărătoare inversă. O poveste originală şi plină de mesaje pozitive despre înţelesul profund al vieţii. (Planeta de Libros)

Un roman uluitor, care ne învaţă să savurăm fiecare minut ce ne-a fost dat pe acest pământ. (librosquevoyleyendo.com)

"Voi ce aţi face dacă aţi mai avea o sută de zile până la moarte?
Iată nişte sugestii:
V-aţi duce la birou sau la şcoală mâine-dimineaţă?
Aţi face dragoste în fiecare oră cu persoana pe care o iubiţi?
Aţi vinde totul şi v-aţi muta la tropice?
V-aţi ruga la Dumnezeul în care credeţi?
V-aţi ruga la un Dumnezeu în care nu aţi crezut niciodată?
Aţi urla până când aţi rămâne fără suflare?
Aţi privi la nesfârşit în tavan, sperând să se prăbuşească peste voi şi să vă ucidă?"

Fragment

 

Dacă aş fi bogat, mi-aş petrece o bună parte din zi tolănit într-un fotoliu moale, gândindu-mă la moarte. Dar sunt sărac şi mă pot gândi la ea doar pe fugă sau pe furiş. (Cesare Zavattini)

Cele mai importante zile ale vieţii mele au fost trei. Pentru a nu nedreptăţi pe niciuna dintre ele, am să vi le enumăr în strictă ordine cronologică.

Cea dintâi a fost vineri 13 octombrie 1972. Vineri 13. În ziua aceea, pe când o aeronavă Fokker se prăbuşea prin Anzi cu cei patruzeci şi cinci de pasageri, care aveau, în cele din urmă, să se sfâşie şi să se mănânce între ei pentru a supravieţui, Antonio şi Carla, cu alte cuvinte tata şi mama, pe atunci de vreo optsprezece ani, m-au conceput într-un incomod automobil Dyane cafeniu-deschis. Tinerii parcaseră preţioasa maşină, vintage încă de pe atunci, într-o piaţetă de la periferie, prevăzută de planul urbanistic al Romei pentru a servi drept alcov perechilor de îndrăgostiţi. În jurul lor - hăul cosmic, câteva frigidere plictisite şi înfrigurate, un felinar ce suspină melancolic şi un dispozitiv de demontare a caroseriilor, în mijlocul unor mormane de maşini resemnate. Scenografia perfectă pentru începutul unei poveşti de dragoste.

Antonio şi Carla se cunoscuseră în acea după-amiază la ziua lui Manrico, tocilarul obez si mereu năduşit din Frascati, care încă din gimnaziu o curta pe mama fără succes. Ea tocmai refuzase să danseze cu el un dans lent, pe notele lascive ale tânărului pe atunci Elton John; apoi îl zări pe tata care o ţintuia cu privirea de la depărtare şi aproape că se înecă în timp ce mânca un sandvici cu ton, maioneză şi roşii. Adevărul e că tata chiar era un tip care te putea face să te îneci cu sandviciuri cu ton, maioneză şi roşii.

Înalt, deşirat şi fără scrupule, cânta la chitară electrică şi compunea piese rock copiate obraznic după cântecele mai puţin cunoscute ale formaţiei Rolling Stones. Părea fratele mai reuşit al lui Sean Connery, dar cicatricea de pe obraz îl făcea mai tulburător şi mai misterios decât 007. Cât priveşte cauza cicatricei sale era în stare ca în faţa celor care-l ascultau să îndruge numai scorneli ore-n şir. În funcţie de publicul din jurul său, cu cicatricea aceea se alesese în urma unei încăierări sângeroase într-o piaţă din Ciudad de Mexico, sau de la lovitura de cuţit a unui rugbist încornorat şi gelos din Bergamo, sau de la sticla cu care aruncase în el Frank Sinatra, invidios pe talentul lui vocal.

Tata era un profesionist al balivernelor, dar într-atât de ieşit din comun, încât, dacă şi-ar fi dorit, ar fi devenit fără probleme prim-ministru. Adevărul îl ştiam însă numai eu, că mi-l şoptise la ureche tuşa Pina, spioana mea din Puglia: când avea trei ani, tata căzuse cu tricicleta, rostogolindu-se şi lovindu-se de trotuar. În orice caz, frumosul Antonio îşi aducea în fiecare seară o nouă pasageră în automobilul său Dyane. De data asta era rândul mamei, sedusă, dar nu abandonată, pentru că în momentul cel mai intens al plăcerii, un Fiat 500 roşu a izbit din spate maşina alor mei. La bord erau doi tineri de vreo douăzeci de ani, uşor chercheliţi, din Frosinone, care habar nu aveau că astfel au contribuit fundamental la ruperea unui prezervativ şi, în consecinţă, la apariţia mea pe scena vieţii. Aşadar, băieţi, oriunde v-aţi afla acum, în Frosinone sau pe Marte, care în fond e cam acelaşi lucru, vă mulţumesc.

În acea zi de vineri 13, aterizasem pe planeta Pământ ca oaspete neinvitat, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe Antonio şi pe Carla să ţină destul de mult la mine, cel puţin atâta timp cât au rămas împreună. Asta însă e o altă poveste, de o tristeţe fără de margini. Dacă am chef, v-o povestesc mai târziu.

Cea de-a doua zi importantă a vieţii mele a fost 11 septembrie 2001. În timp ce toţi se aflau în faţa televizoarelor ca să vadă şi să revadă imaginile cu cele două aeronave Boeing 767 izbindu-se de turnurile gemene din New York, oferindu-le astfel un nou mister lumii şi un nou duşman americanilor, eu mă găseam într-un restaurant la malul mării, cu toţi vechii mei prieteni şi cu Paola, femeia vieţii mele. Era o clasică cină de sfârşit de vară, stabilită cu multe săptămâni înainte, dar în realitate nu era numai un pretext pentru un peşte la grătar, întrucât mă pregăteam să o cer pe Paola în căsătorie, care nu bănuia nici pe departe acest lucru. Şi nici prietenii mei.

Mă înţelesesem cu un ospătar mai în vârstă să punem la cale o banală pantomimă romantică. Pentru douăzeci de euro bacşiş, acesta urma să stingă luminile, să pună melodia noastră (care, ca amănunt, era şi este Always On My Mind, în versiunea nemuritorului Elvis) şi să aducă triumfal un uriaş tort mimoză, având în centru inelul de logodnă aşezat pe o tabletă de ciocolată.

Totul pregătit cu dibăcie şi cu multă şansă: acea noapte atât de spuzită de stele, încât părea desprinsă din scena Naşterii lui Iisus, acea căldură sinceră a prietenilor mei, de parcă am fi jucat într-o reclamă pentru un amaro, acea briză atât de bine-venită de parcă ar fi fost ventilatorul lui Dumnezeu. Totul desăvârşit. Sau aproape.

Îl scăpasem din vedere pe Umberto. Umberto este, din nefericire, cel mai bun prieten al meu, un medic veterinar despre care veţi auzi multe în paginile ce urmează.
La sosirea tortului, se ridică de la locul său, repezindu-se să fure şmechereşte tableta de ciocolată, ţipând: "Iar pe-asta, băieţi, am s-o ronţăi eu!"
Drept urmare, inelul de logodnă îi fărâmă pe loc molarul.
Aşadar, prim ajutor stomatologic şi adio moment romantic magic şi de neuitat.
În ciuda scenei demne de compasiune, Paola îmi spuse da.
Şi ne-am cununat la începutul anului următor, într-o bisericuţă gotică din apropiere de Milano. E unul dintre puţinele lucruri pe care nu le-am regretat niciodată.
Paola este protagonista vieţii mele. Şi din punctul meu de vedere, felul în care a interpretat rolul soţiei merită cel puţin un Oscar.
Dacă nu aveţi nimic împotrivă, mai încolo vă vorbesc puţin despre ea.

Cea de-a treia zi de neuitat a fost duminică 14 iulie 2013, la exact o săptămână după cea de-a patruzecea mea aniversare. Am înţeles imediat că era vorba de o zi specială, pentru că atunci nu au fost dezastre aeriene semnificative care să-mi umbrească momentul.

Era o duminică inutilă şi toridă, pe parcursul căreia nu s-a întâmplat nimic demn de luat în seamă. Dacă excludem faptul că pe la 13:27 am tras aer în piept şi am murit.

Ştiu, v-am povestit deja finalul şi acum nu mai aveţi chef să citiţi restul cărţii. Păi, atunci, dacă de lectură s-a ales praful, dar totuşi cartea aţi cumpărat-o şi parcă nu vă vine să vă opriţi la pagina 13, să vă spun şi numele asasinului. Ei bine da, chiar dacă acesta nu e un roman de Agatha Christie, există un asasin. Ba chiar un criminal în serie, întrucât nu m-a ucis doar pe mine, ci milioane de persoane, de i-ar fi făcut invidioşi şi pe Hitler sau Hannibal Lecter. În fiecare an, aproape o treime din toate formele de moarte ce afectează omenirea este opera sa. Statisticile arată că este cea dintâi cauză a decesului în lumea occidentală. Pe scurt, nu sunt deloc singurul.

Asasinul cu pricina nu are nume de familie, ci doar un nume scurt, cu rezonanţă zodiacală şi prea puţin amuzant: cancer. Unii îi spun "tumoare" (care în latină înseamnă "umflătură", uite la ce e bună latina), medicii îi spun "neoplazie" (care în greacă înseamnă "formaţiune nouă", uite la ce e bună greaca). Eu însă mereu l-am numit "amicul Fritz"^[1], în italiană, pentru a-l simţi mai apropiat şi mai puţin agresiv.

Aceasta este o poveste despre cum mi-am trăit ultimele o sută de zile ale existenţei mele pe planeta Pământ în compania amicului Fritz. Şi despre felul în care, contrar oricărui prognostic şi oricărei logici, acestea au fost zilele cele mai fericite ale vieţii mele.

Rezumatul episoadelor anterioare

Ajunşi în acest punct e nevoie de un mic pas înapoi, altfel spus, de o scurtă recapitulare a existenţei mele de până acum câteva luni, altfel nu prea înţelegeţi despre ce e vorba, de parcă aţi urmări seria a şasea din serialul Lost: Naufragiaţii.

Mă străduiesc să nu fiu prea plictisitor, mai întâi vă povestesc evenimentele fundamentale ale vieţii mele, apoi vă prezint personajele, după care, dacă îmi permiteţi, îmi voi îngădui, printre altele, câteva comentarii şi consideraţii, pentru a ajunge în fine la încheiere, cu alte cuvinte, la ziua în care amicul Fritz a bătut cioc-cioc la poarta mea.

Numele meu adevărat e Lucio, care, într-o hit parade a numelor urâte, se plasează în mod indiscutabil pe locul şapte, după Pino, Rocco, Furio, Ruggero, Gino şi inegalabilul Gennaro. Mama mea era moartă după marele Lucio Battisti, care în anii aceia se auzea din orice jukebox cântând La canzone del sole. Şi uite aşa mi-a fost ales autograful pentru totdeauna: Lucio Battistini. V-aţi prins? Exact, aici e toată ironia, pentru că numele de familie al tatălui meu era Battistini! Acum înţelegeţi de ce viaţa mea a fost mereu plină de încercări? Imaginaţi-vă un puştan de prin anii '70, gras, plin de coşuri şi cu lentile groase, de semăna cu o cârtiţă, purtând un nume aproape omonim cu al celui mai mare cantautor italian şi, fiţi sinceri, până şi voi m-aţi fi luat în tărbacă.

Recunosc, eram complexat, nefericit, mă simţeam un ratat. Astăzi mi s-ar fi zis, într-un mod mai pragmatic şi aproape afectuos, un nerd^[2]. Precum cei care erau acuzaţi că răspândesc ciuma în romanul lui Manzoni^[3], aveam tot ce trebuia ca să izgonesc fetele din jurul meu: pasiunea pentru benzile desenate, pentru filmele horror şi pentru piesele cantautorilor sinucigaşi.

Aveam doar două soluţii viabile în viaţă: fie aş fi devenit un geniu al computerului şi aş fi proiectat un sistem operaţional într-un garaj, câştigând miliarde de dolari, fie aş fi intrat într-un supermarket cu o puşcă-mitralieră şi aş fi făcut măcel. La o asemenea ştire, toţi vecinii, rudele şi prietenii ar fi comentat fără să clipească: "Adevărul e că era cam ciudat!"

Am descoperit în schimb o a treia cale şi, din răţoiul cel urât ce eram, m-am prefăcut în lebădă. Nu într-o superlebădă ca în poveşti, dar într-o lebădă destul de onorabilă, cu notă de trecere. La paisprezece ani am slăbit douăzeci de kilograme, datorită în primul rând unui aprig uragan hormonal, şi mi-am pus lentile de contact (realizate, asta nu ştie nimeni, de un oculist neamţ tare nesuferit, un anume Adolf Gaston Eugen Fick, un geniu absolut al secolului XX, dar inventate cu mai bine de 400 de ani mai înainte de Măria Sa Leonardo da Vinci). Trei ani mai târziu, pe când nici nu eram încă major, am devenit cel mai tânăr campion italian de polo din Liga A, ceea ce nu era puţin lucru. De fapt, eram doar cel de-al doilea portar şi aproape tot timpul stăteam în halat pe banca de rezerve, totuşi în acel an am jucat nişte frânturi de partidă, am apărat şi o lovitură de pedeapsă, deci pot spune că titlul se pune!

Înotul a fost întotdeauna pasiunea mea, iubeam în special stilul "fluture", pe care toţi copiii îl numesc stilul "delfin", dintr-un înnăscut simţ logic, întrucât fluturii nu înoată. Nu am devenit niciodată un supercampion din pricina conflictului de interese cu cealaltă mare iubire a mea pe deplin împărtăşită: pâinea, untul şi dulceaţa. 110 calorii din felia de pâine + 75 din unt + 80 din dulceaţă fac un total de 265 de calorii. O luptă nedreaptă.

Cu multă trudă mi-am păstrat abdomenul pătrăţos precum carapacea de ţestoasă timp de zece ani, apoi, spre vârsta de douăzeci şi şase de ani, m-am lăsat de competiţii din cauza unui accident de motocicletă, care mi-a afectat serios ligamentul genunchiului, iar talia a început să se tot îngroaşe. Conform cântarului meu atât de antipatic, am pus din nou pe mine cele douăzeci de kilograme pierdute în adolescenţă, ba poate şi câteva în plus. Un fel de Chewbecca din Războiul Stelelor de 1,90 m şi 110 kg. Vă rog totuşi să nu mă faceţi să-mi pierd calmul şi să continuaţi să citiţi.

Liceu umanist, polo, diploma de absolvent al Institutului Superior de Educaţie Fizică, zis şi ISEF. La 28 de ani obţin o slujbă stabilă la o sală de sport. Nu la o sală de sport strălucitoare şi fără cusur ca în filmele cu John Travolta, ci la una de cartier, aflată la subsolul unui jalnic complex de blocuri de prin anii '50. Înăuntru e şi o mică piscină cu faianţă albastră decolorată, ce se visează renăscând şi tapetând o pool infinity din sejururile în Caraibe organizate de Valtur. Sunt - şi acum nişte muzică triumfală, vă rog - instructor de înot, de gimnastică aerobică, de gaf (adică "gambe, abdomen, fese") şi mai ales de aquagym. Uneori sunt şi antrenor personal dacă mi se cere, de regulă de către femei casnice disperate, de dimensiuni considerabile, care nu vor să depună armele aşa uşor în faţa inevitabilei liposucţii. În fine, încerc să-mi câştig pâinea cu mâinile mele, care miros în permanenţă a clor. Apropo, ştiaţi că mirosul de clor, pe care îl cunoaştem cu toţii de când eram mici, este degajat în urma reacţiei clorului ca atare cu urina celor ce se scaldă în piscină? Cu cât se simte mai puternic mirosul de clor, cu atât nu ar trebui să intraţi în piscină. Să nu ziceţi că nu v-am pus în gardă.

În concluzie, eu, care visam să devin căpitanul echipei naţionale de polo, cu medalia olimpică pe piept şi cu pielea de găină în timp ce se intonează tare imnul naţional, eram silit să mă resemnez şi să fac doar munca aceea pe care viaţa o alesese pentru mine. Şase ore pe zi petrecute într-un subsol transformat în sală de sport, în care mirosul efortului se îmbină în mod magic cu cel al restaurantului vietnamez de alături. În timpul liber, însă, am izbutit să-mi împlinesc un vis, acela de a antrena o mică echipă de polo. Puştani între 14 şi 15 ani, cea mai dificilă vârstă. I-am selecţionat de la liceul unde predă soţia mea şi antrenamentele se ţin la o piscină orăşenească de câteva ori pe săptămână, cu rezultate, e drept, destul de dezamăgitoare. Anul trecut, foarte mult ne-am străduit şi foarte multe goluri am încasat. Poziţia noastră în campionatul provincial, la categoria respectivă de vârstă, a fost un strălucit loc penultim; din fericire, nu se poate retrograda, întrucât mai jos de atât nu există nicio altă ligă. Anul acesta ne menţinem fără strălucire pe la mijlocul clasamentului. Dar nu mă plâng, deoarece a-i învăţa pe copii iubirea pentru sport este lucrul cel mai frumos din lume.

Aşa e viaţa mea din punct de vedere profesional, dar există şi latura cea mai importantă de care deja am pomenit: familia mea. Am cunoscut-o pe Paola când aveam douăzeci de ani, într-o berărie, era prietena unei prietene a colegei mele de la ISEF. De obicei, prietenele prietenelor colegelor mele de ISEF erau nişte ţâri insipizi şi lipsiţi de graţie. Paola însă, de cum a intrat în local, parcă era colorată cu un marker galben fosforescent, ce o făcea să iasă în evidenţă faţă de toate celelalte femei de acolo. Un semn galben ce îi străbătea întreaga siluetă, punând-o în valoare ca pe ceva ce trebuie reţinut. Precum o frază ce trebuie învăţată pe dinafară. După zece minute, plin de dibăcie, o şi invitam să asiste la o partidă de polo (în care urma să-l implor pe antrenor să mă lase să joc şi eu măcar zece minute). Pe vremea aceea, eram încă un profesionist, iar ea lucra în micuţa cofetărie a părinţilor ei, ceea ce cu timpul a contribuit în mod substanţial la pierderea atât a greutăţii mele ideale de sportiv, cât şi a muşchilor mei abdominali. Specialitatea casei erau şi sunt gogoşile sub formă de ineluşe prăjite şi cu zahăr pe deasupra. Parfumate, pufoase, având savoarea copilăriei. E o tradiţie care se continuă de mai bine de treizeci de ani. Oscar, tatăl Paolei, deschide pe jumătate obloanele cofetăriei sale deja de pe la două noaptea, astfel încât vampirii şi cei ce freacă menta prin Trastevere se pot înfrupta primii din gogoşile aburinde şi unsuroase. Acum, că soţia lui nu mai e, cu cofetăria a rămas doar el şi un ucenic de-al lui originar din Sri Lanka, vesel tot timpul, în vreme ce Paola a terminat Litere şi Filosofie şi, după o serie de slujbe temporare, a obţinut o catedră la un liceu cu profil ştiinţific.

După câteva luni de la începutul poveştii noastre de dragoste (primele două luni sunt întotdeauna cele mai grozave, se ştie), aşa cum numai bărbaţii se pricep să facă, am procedat astfel încât Paola să mă părăsească: şi anume am flirtat cu una, Monica, o fătucă din regiunea Marche, studentă la Psihologie şi cu o mare aversiune faţă de epilatul axilelor.

Şi astfel am pierdut-o din raza mea timp de opt ani. Amorul e doar o chestiune de sincronizare, iar noi pe atunci nu ne sincronizam deloc, fiindcă ea îşi dorea deja o familie, în timp ce eu nu-mi doream decât să mă împerechez cu toate femeile de vârstă fertilă de pe planetă, fie ele epilate sau nu. Două cerinţe cam greu de conciliat.

Apoi, într-o bună zi, destinul a vrut să ne întâlnim din nou, într-un supermarket, la coadă. De fapt, din cauza schimbării de la "plete lungi blonde" la "păr tuns scurt şaten", la început nici nu o recunoscusem şi vreo zece minute i-am vorbit, convins fiind că e nepoata unei prietene de-ale bunicii mele. Dar nu i-am spus asta niciodată.

Am invitat-o imediat la cină. Şi am apelat la străvechea tehnică legată de ghicitul în cărţi. Să vă explic.

În Piazza Navona o vei găsi mereu pe tanti Lorenza, o bătrână care, de când lumea, ghiceşte în cărţi. Are un teanc de cărţi de tarot foarte uzate, părul alb prins într-o coadă împletită strâns la ceafă şi vorba dezinvoltă. Nu ştie o boabă despre viitor, dar reuşeşte să fraierească pe oricine, mai ales dacă joacă murdar. Eu mă foloseam de ea adesea, mai ales ca să impresionez fetele cu care eram. Tactica era următoarea (folosiţi-o nestânjeniţi, e fără drept de autor): plimbare romantică prin cea mai frumoasă piaţă a Romei, schimbăm câteva vorbe şi, pe când trecem prin faţa tarabei ghicitoarei, eu îi arunc pe furiş o hârtie mototolită. În acel bilet, complicea mea găseşte toate datele biografice ale fetei în cauză, precum şi referiri la gusturile sale şi la puţinele lucruri pe care le ştiu deja despre ea. La turul următor al pieţei, eu voi fi lansat deja subiectul "paranormalului", arătându-mă sceptic, în cazul în care ea crede în aceste lucruri, sau, dimpotrivă, convins, dacă ea e sceptică. Intră în acţiune faza a doua a planului: o invit să i se citească în cărţi, aşa, de amuzament. Nicio femeie din lume nu refuză. Şi astfel, tanti Lorenza face spectacol printr-o incredibilă reconstrucţie a vieţii prezente, trecute şi viitoare a naivei sale cliente. Trecutul şi prezentul ei i le sugerasem eu, viitorul nu e verificabil, una peste alta, efectul "misterului" e garantat, mai cu seamă când spune că "numele bărbatului vieţii ei începe cu L". L de la Lucio. Dacă fata folosită pe post de cobai deja credea într-o a cincea dimensiune, seara devine o experienţă fundamentală a vieţii sale spirituale, iar dacă era sceptică, acum fata e în stare de şoc. În ambele situaţii, eu profit de starea ei emoţională confuză, iar faptul de a fi asistat împreună la un eveniment paranormal nu poate decât să ne unească sufletele şi, de regulă, chiar şi trupurile. Nu ştiu dacă vreuna dintre ele s-o fi prins de micul meu truc, în orice caz, vă asigur că funcţionează.

---

[1] Expresia italiană l\'amico Fritz se foloseşte pentru a indica aluziv o persoană al cărei nume se vrea trecut sub tăcere sau un lucru cu care s-a stabilit un raport despre care nu se doreşte a se vorbi deschis. Expresia derivă din omonima comedie lirică în trei acte a lui Pietro Mascagni, reprezentată pentru prima oară la Roma în 1891. (N.t.)

[2] Tocilar; persoană grea de cap. (N.red.)

[3] Referire la romanul Logodnicii de Alessandro Manzoni, unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului al XIX-lea. (N.red.)

Oona & Salinger

Oona & Salinger
Frédéric Beigbeder
Editura Trei, 2015
Traducere din franceză de Doru Mareş şi Gabriela Riegler



*****
Intro

Frédéric Beigbeder a primit în 2003 premiul Interallié pentru Windows on the World şi, în 2009, premiul Renaudot pentru Un roman francez. În anul 2000, romanul său 99 francs a înregistrat un succes uriaş, fiind ecranizat, şapte ani mai târziu, de regizorul Jan Kounen. Dragostea durează trei ani a fost ecranizat în 2012, în regia lui Beigbeder. De acelaşi autor, la Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial TREI, au apărut: Dragostea durează trei ani, 29,99 RON, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr ţicnit, Shitter's Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!...

Încercând să explice retragerea lui Salinger din viaţa publică în anul 1953, Frédéric Beigbeder imaginează o poveste de dragoste sortită eşecului între romancierul emblematic al Americii, J.D. Salinger şi Oona, fiica unui dramaturg nu mai puţin celebru, Eugene O'Neill.
Legătura lor va înflori doar pentru scurtă vreme, chiar înainte de atacul de la Pearl Harbor. Oona va pleca să-şi încerce norocul la Hollywood, iar Salinger va fi înrolat. Experienţa războiului îl va schimba complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel şi însetat de viaţă al Oonei.
Nu vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Aceste două comete nu-şi vor mai intersecta căile niciodată, însă aura Oonei va continua să-l urmărească pe Salinger, chiar şi în cele mai întunecate clipe ale sale.
Visul american nu se împlineşte nici pentru J.D. Salinger, nici pentru Oona - sau este, mai degrabă, un vis pervertit, sfărâmat de cruzimea războiului şi a vieţii.

Există o vreme când oamenii par să aştepte o catastrofă care să le şteargă toate problemele. Sunt anii dinainte de război. Nu e perioada cea mai prielnică pentru a te îndrăgosti. (Frédéric Beigbeder)

Beigbeder scrie magistral despre război şi dragoste, demitizând figuri ca Hemingway, Capote sau Chaplin şi creionând un portret sensibil şi emoţionant al lui Salinger. (Le Figaro)

***
Fragment
 

La fel de mândru precum pisica mea Kokoşka aducând pe pernă o vrabie dezmembrată, însângerată, dar încă respirând, depun şi eu această carte, dar şi sufletul meu împietrit la picioarele^[1] Doamnei Lara Micheli.

 

Are you going to Scarborough fair?
(War bellows blazing in scarlet battalions)
Parsley, sage, rosemary and thyme
(Generals order their soldiers to kill)
Remember me to one who lives there
(And to fight for a cause they've long ago forgotten)
She once was a true love of mine.

Bard anonim din Yorkshire, secolul al XVI‑lea.
(Cuvintele antimilitariste dintre paranteze au fost adăugate de Paul Simon în 1966.)

Aceasta nu este o ficţiune

Când Diana Vreeland a fost întrebată dacă amintirile sale cele mai extravagante erau factuale sau ficţionale, ea a răspuns: "It's faction".

Aceasta este o docudramă^[2]. Totul aici este cât se poate de exact: personajele sunt reale, locurile există (sau au existat), întâmplările sunt autentice şi datele întru totul verificabile în biografii sau manuale de istorie. Restul este imaginar şi pentru acest sacrilegiu îi rog pe copiii, nepoţii şi strănepoţii eroilor mei să‑mi ierte intruziunea.

În Statele Unite, Truman Capote a pus o etichetă, a inventat o formulă care desemnează acest tip de roman: "non‑fiction novel". Intervievat de către George Plimpton pentru New York Times din 16 ianuarie 1966, el şi‑a definit proiectul ca fiind "o formă narativă care foloseşte toate tehnicile artei ficţiunii, rămânând cât mai aproape posibil de fapte". În franceză, expresia lui ar trebui tradusă prin: "roman nonficţional". Ce oroare...

Prefer să spun "faction", "facţiune", pentru că avem acest cuvânt în limba franceză, insinuând ideea - incitantă pe timp de pace - că autorul acestei povestiri ar fi un fel de soldat care îşi face rondul sau marele orchestrator al unei periculoase răzvrătiri.

Personajele acestei cărţi având vieţi ultrasecrete, rolul romancierului a fost amplificat cu atât mai mult. Dar ţin să declar solemn următoarele: dacă această poveste nu ar fi adevărată, aş fi extrem de dezamăgit. (FB)

***

În primăvara anului 1980, obişnuiţii parcului Paley din New York au fost martorii unei scene destul de neobişnuite. O limuzină lungă şi neagră a parcat în faţa grădinii publice; trebuie să fi fost în jur de ora trei după‑amiaza. Şoferul maşinii i‑a deschis portiera pasagerei în vârstă de vreo şaizeci de ani, îmbrăcată într‑un taior alb şi purtând ochelari de soare, care a coborât încetişor din vehicul. Doamna a rămas o clipă nemişcată, strângând nervos, mai să‑l sfărâme, colierul de perle, ca şi cum s‑ar fi rugat folosind un şirag de mătănii, după care s‑a îndreptat spre colţul din stânga al parcului. Mergând încet spre peretele de apă de sub arbuşti, femeia aceasta bogată a scos din geantă câteva cioburi de porţelan. În următoarea clipă comportamentul i‑a devenit complet straniu. A îngenuncheat direct pe jos şi a început să sape frenetic pământul cu unghiile perfect îngrijite. Un tip care mânca hotdog avea să se întrebe de ce această strângătoare de zdrenţe scormoneşte rondurile de flori în loc să caute de‑ale gurii prin pubela aflată la cealaltă margine a scuarului. Pe moment, nu a fost atent la ceea ce se întâmpla, dar i s‑a părut că sexagenara îşi îngropa bucăţile de porţelan într‑o groapă, după care a tasat cu mâinile movila de pământ, stând aşa în patru labe la poalele grădinii verticale, ca un copil jucându‑se la groapa de nisip. Cei care tocmai îşi încheiau masa de prânz luată sub cerul liber au fost încă şi mai stupefiaţi atunci când burgheza s‑a ridicat, cu mâinile pline de pământ, şi a urcat cu demnitate în Cadillacul său. În ciuda ochelarilor negri, pe chip i se putea citi satisfacţia muncii bine făcute. Avea aerul unei excentrice din acelea care se pot vedea uneori pe străzile New Yorkului, mai ales de când cu democratizarea barbituricelor. Şoferul a închis la loc portiera, a dat ocol vehiculului, s‑a aşezat la volan şi lunga berlină a prins să alunece fără zgomot spre Fifth Avenue.

Jerry, o introducere
 

Am chef să povestesc o istorioară.
Oare într‑o zi voi şti să povestesc şi altceva
decât această istorioară a mea?
Pierre Drieu La Rochelle, Starea civilă, 1921
 

La începutul anilor 2010, mi‑am dat seama că nu mai zăream în jur persoane de vârsta mea. Eram înconjurat de oameni care aveau cu toţii cu douăzeci sau treizeci de ani mai puţin decât mine. Prietena mea era născută în anul primei mele căsătorii. Unde să se fi dus cei din generaţia mea? Dispariţia lor s‑a produs progresiv: cei mai mulţi dintre ei erau ocupaţi cu munca şi copiii; într‑o zi au încetat să mai iasă din birouri sau din case. Cum îmi schimbam adesea domiciliul şi numărul de telefon, vechii prieteni nu mai reuşeau să dea de mine; unii dintre ei au mai şi murit; nu m‑am putut împiedica să gândesc că aceste două tragedii aveau poate o legătură (când nu mai eram văzut, viaţa îşi oprea cursul). Penuria de contemporani din anturajul meu avea, poate, o altă explicaţie: fugeam de propria‑mi imagine. Femeile de patruzeci de ani mă înspăimântau cu nevrozele lor identice cu ale mele: pizmuirea tinereţii, inimă de piatră, complexe fizice de nerezolvat, teama de a ajunge de nefutut sau de a nu fi ajuns deja. Cât despre bărbaţii de vârsta mea, aceştia reluau fără încetare aceleaşi amintiri ale petrecerilor de demult, beau, mâncau, le creşteau burţile şi rămâneau fără păr de cât se plângeau de neveste sau de celibat. Şi asta fără întrerupere... Pe la jumătatea vieţii, oamenii nu mai vorbeau decât despre bani, mai ales scriitorii.

Devenisem un adevărat gerontofob. Inventasem un nou gen de apartheid: nu mă simţeam bine decât în mijlocul celor cărora le‑aş fi putut fi tată. Compania adolescenţilor mă obliga la eforturi vestimentare, mă forţa să‑mi adaptez limbajul şi referinţele culturale, mă trezea la viaţă, mă însufleţea, îmi reda zâmbetul. Pentru a saluta pe cineva, trebuia să‑mi las palma să alunece pe cea a tinerilor mei interlocutori, apoi să strâng pumnul, lovindu‑l de al lor, şi pe urmă să mă bat în piept, cu stânga. O simplă strângere de mână ar fi trădat diferenţa de generaţie. În acelaşi fel, trebuia să evit bancurile datate şi să nu spun, de exemplu, că trăgeam la vâsle ca Gérard d'Aboville ("Caaaa... cine?"). Dacă mă intersectam cumva cu foşti colegi de clasă, nu îi recunoşteam; un surâs politicos şi‑apoi ştergeam putina: fiinţele de vârsta mea erau cu siguranţă mult prea bătrâne pentru mine. Aveam grijă să evit să iau cina în oraş, în compania cuplurilor căsătorite. Toate obligaţiile burgheze mă speriau, cu precădere reuniunile de cvadragenari din apartamente de culoarea blănii de cârtiţă, cu lumânări parfumate. Ceea ce le reproşam celor care mă cunoşteau era exact asta: că mă cunoşteau. Nu‑mi plăcea să se ştie cine sunt. Voiam să‑mi regăsesc virginitatea la patruzeci şi cinci de ani. Nu ieşeam decât în baruri abia deschise, cu puştime zburlită, în cluburi de noapte lustruite şi plastifiate, cu toalete fără umbră de amintiri, în restaurante la modă, despre a căror existenţă vechii mei complici aveau să afle abia peste doi sau trei ani, răsfoind Madame Figaro. Câteodată agăţam câte o fată care sfârşea prin a‑mi spune, cu o privire înduioşată, că mama ei era în acelaşi partid al serilor dansante ca şi mine. Singura concesie pe care o făceam bătrâneţii: nu stăteam pe Twitter. Nu înţelegeam de unde interesul de a trimite fraze întregi unor necunoscuţi, când poţi să le aduni într‑o carte.

Recunosc că refuzul meu de a‑i frecventa pe cei de vârsta mea însemna refuzul de a îmbătrâni. Confundam venerarea tinereţii cu tinereţea însăşi. Ceea ce se vede cu fiecare rid de pe chipul apropiaţilor este chiar propria moarte pusă pe treabă. Credeam cu adevărat că frecventându‑i doar pe adolescenţii care vorbesc despre Robert Pattinson mai degrabă decât despre Robert Redford aveam să trăiesc mai mult. E vorba de rasism antieuînsumi. Putem s‑o facem pe Dorian Gray‑ii fără a fi nevoie să ascundem un portret malefic în pod: este suficient să‑ţi laşi barba să crească, pentru a nu‑ţi mai zări adevăratul chip în oglindă, să fii din când în când disc‑jockey cu vechile viniluri de 45 de turaţii, să porţi tricouri destul de largi ca să nu se observe burta revărsată, să refuzi să porţi ochelari la citit (ca şi cum un bărbat care citeşte o carte ţinând‑o cât mai departe, cât îi sunt braţele de lungi, ar putea să întinerească), să te reapuci de tenis în trening antracit, cu bandă albă, marca American Apparel, să‑ţi faci poze în faţa vitrinelor magazinelor Kooples, să dansezi cu surferiţe minore, în clubul Blue Cargo din Ilbarritz, şi să fii mahmur în fiecare zi.

La începutul anilor 2010, am devenit as în biografia cântăreţei Rihanna. Iar asta arată că situaţia mea era îngrijorătoare.

Cu trei ani în urmă, într‑o cafeterie din Hanover, New Hampshire, mi‑au picat ochii pe această fotografie a unei adorabile moarte.
 

© Toate drepturile rezervate.

Această tânără se numeşte Oona O'Neill: observaţi‑i coafura în stil Gene Tierney (părul cu cărare pe‑o parte şi fruntea liberă), strălucirea danturii perfecte şi carotida întinsă, care exprimă încrederea în viaţă. Faptul că această fată a existat îţi dă curaj. Infanta "brunetă", cu sprâncenele puternic conturate cu dermatograf, îţi umple plămânii cu aer proaspăt, fiindcă pare să creadă că totul este posibil. Şi totuşi, copilăria ei... Avea doi ani când tatăl i‑a părăsit mama pentru a se stabili în Europa, alături de noua soţie; Oona avea să‑i trimită atunci cărţi poştale sfâşietoare: "Tati, te iubesc atât de mult, nu mă uita!". Acesta nu avea să o revadă decât opt ani mai târziu.

În 1940, Oona O'Neill se îndrăgostea de scriitorul meu preferat.

Am descoperit această fotografie la momentul la care J.D. Salinger mai avea doar trei ani de trăit. Plecasem cu Jean‑Marie Périer să realizăm un film documentar despre el, la Cornish, în New Hampshire. Idee pe cât de absurdă, pe atât de banală: a‑l întâlni pe scriitorul cel mai mizantrop din lume devenise un fel de excursie turistică întreprinsă de miliarde de fani. Autorul romanului De veghe în lanul de secară se mutase în 1953 într‑o fermă situată în inima pădurii din New England. Nu mai publicase nimic din 1965, anul naşterii mele. Nu acorda niciun interviu, refuza orice fotografie şi orice contact cu lumea exterioară. Iar eu reprezentam tocmai acea lume exterioară care avea să îi invadeze spaţiul intim cu o cameră high‑definition. De ce? Fără să o ştiu la vremea aceea, atracţia pentru acest moşneag avea legătură cu dezgustul tot mai pronunţat pentru oamenii de vârsta mea. Lui Salinger, ca şi mie, îi plăceau fetele mult mai tinere. Toate romanele sau povestirile lui dau cuvântul copiilor sau adolescenţilor. Ei simbolizau inocenţa pierdută, puritatea neînţeleasă; adulţii erau cu toţii sluţi, nemernici, plictisitori, de neclintit, închistaţi în confortul material. Cele mai bune povestiri ale lui sunt acelea în care foloseşte dialogurile infantile pentru a‑şi exprima dezgustul faţă de materialism. De veghe în lanul de secară s‑a vândut în 120 de milioane de exemplare în toată lumea, începând din 1951: un roman de mică întindere care istoriseşte povestea unui băiat dat afară de la internat, care hoinăreşte prin Central Park şi se întreabă unde se duc raţele iarna, când lacul este îngheţat. Probabil că teoria lui era puerilă, cu siguranţă falsă şi poate periculoasă, dar Salinger inventase ideologia căreia eu consimţisem să‑i fiu victimă. Este autorul care a definit cel mai bine lumea actuală: o lume împărţită în două tabere. Pe de o parte, indivizii serioşi, elevii zeloşi la cravată, burghezii îmbătrâniţi care merg zi de zi la birou, se căsătoresc cu vreo menajeră superficială, joacă golf, citesc articole despre economie şi acceptă sistemul capitalist aşa cum e: "Tipi care nu încetează să povestească cum rabla lor de maşină face mile după mile cu doar un galon de benzină". Şi pe de alta, adolescenţii imaturi, copiii trişti, blocaţi de‑o eternitate tot la jumătatea anilor de liceu, rebelii care dansează cât e noaptea de lungă şi dezaxaţii care rătăcesc prin păduri, aceia care îşi pun întrebări despre raţele din Central Park, care stau la taclale cu vagabonzi sau cu măicuţe, care se îndrăgostesc de o adolescentă de şaisprezece ani, care nu‑şi iau niciodată o slujbă, fiind astfel liberi, săraci, singuratici, murdari şi nefericiţi - pe scurt: rebelii eterni, care au impresia că ei contestă modelul consumerist, când, în realitate, au împins ţările occidentale la îndatorare în ultimii şaizeci de ani şi au servit procesului de vindere de produse de larg consum în valoare de miliarde de dolari, începând din anii 1940 (discuri, romane, filme, seriale TV, îmbrăcăminte, reviste pentru femei, clipuri video, gumă de mestecat, ţigări, maşini decapotabile, băuturi carbogazoase, alcooluri, droguri, toate produse promovate de către marginali aroganţi din "mainstream". Aveam nevoie să mă confrunt cu fondatorul fantasmei infantile care face lumea dezvoltată să viseze. Salinger este scriitorul care a făcut să‑i piară cheful omenirii de a îmbătrâni.

Închiriasem o camionetă pentru a urca mai uşor dealurile înverzite. Am ajuns la Cornish într‑o splendidă dimineaţă de primăvară, joi, 31 mai 2007, la 11:30. Cerul era albastru, dar soarele, cu dinţi. Sorii îngheţaţi sunt inutili, este o escrocherie să vorbeşti despre primăvară la această temperatură, la o aruncătură de băţ de Québec. Adresa lui Salinger era uşor de găsit pe internet: de când cu inventarea GPS‑ului, nimeni de pe planeta noastră nu se mai poate ascunde. Acum o să vă spun adresa care, timp de şaizeci de ani, a fost cea mai secretă din lume. La Cornish se găseşte un vechi pod acoperit care traversează râul Connecticut. Atunci când treceţi pe el, venind dinspre satul vecin, Windsor, aveţi impresia că sunteţi Clint Eastwood în Podurile din Madison County.

Apoi o luaţi la stânga, pe Wilson Road, şi mergeţi preţ de câteva sute de metri până ajungeţi la un mic cimitir cu pietre funerare gri, care se găseşte pe dreapta, cu gard nu prea înalt, vopsit în alb. Acolo o luaţi pe Platt Road, drumul spre dreapta care suie colina de‑a lungul acestui cimitir plin de buruieni şi acoperit de muşchi. Dacă faceţi această excursie pe timp de noapte, v‑aţi putea crede în clipul melodiei lui Michael Jackson, Thriller. Cercetarea salingeriană cere curaj; mulţi reporteri începători au făcut cale‑ntoarsă ajungând în apropierea înaltului şi bogatului frunziş din zonă. Bernanos vorbeşte undeva de o anume "tăcere lichidă": până la 31 mai 2007, nu am înţeles ce înseamnă această expresie. În camionetă nu stăteam prea comod, realizatorul Jean‑Marie Périer, producătorul Guillaume Rappeneau şi cu mine. Totuşi, Jean‑Marie a văzut altele şi mai rele: de exemplu, în 1972 a însoţit turneul american al celor de la Rolling Stones, care nu a avut nimic dintr‑o promenadă bucolică. Acum mă privea cu un aer consternat, parcă zicându‑mi: "Tu ai avut ideea asta tâmpită, moşule, aşa că ia nu te mai scurge atâta pe asfalt".

Drumul se îngusta şerpuind pe urmele lăsate de căruţe, acoperit cu ierburi, ajungând până în inima unei păduri de pini înalţi, mesteceni bătrâni, arţari şi stejari imenşi, crescând acolo de mai multe veacuri. Lumina se cernea prin frunzişul întunecat; în această pădure sepulcrală chiar şi în plină zi, pe sub împletitura de crăci, aveai impresia că e miezul nopţii.

---

[1] Arcuite şi subţiri

[2] Ca şi "faction", şi acesta este un termen recent, preluat din engleză, folosit în teatru, cinematografie şi, în ultimii ani, în literatură, care desemnează un amestec de fapte şi ficţiune.