miercuri, 3 august 2022

Cerca trova – Infernul dantesc în lumea lui Dan Brown

 

Titlu: Inferno
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Traducere: 
Numar pagini: 508
ISBN: ISBN 978-606-609-481-8

Un Robert Langdon amnezic, un nou cod de spart, o nouă aventură plină de mistere și simboluri – ingredientele unei narațiuni alerte în „dulcele” stil Dan Brown.

Hăituit în tenebre, trebuie să mă adresez lumii din adâncul pământului, exilat în această sumbră cavernă în care apele sângerii se strâng în laguna ce nu oglindește stele. Dar acesta-i paradisul meu…pântecele perfect pentru fragilul meu lăstar. - simbolistica obscură sau, chiar, ocultă, referințele literare, Infernul dantesc și lumea artei renascentiste se împletesc între realitate și ficțiune, țesând cadrul perfect pentru o nouă aventură de bestseller în „dulcele stil clasic” creat de Dan Brown. Dar ce legătură există între un poem de rit latin, cu puternice simboluri creștine, Marea ciumă și biotehnologia secolului XXI? Robert Langdon revine pentru a găsi răspunsul, a descifra misterul și a salva, încă o dată, într-o formă sau alta, lumea (nu mi l-am putut scoate din minte pe Tom Hanks, de această dată). Bineînțeles, de lângă el nu lipsesc nici societăți clandestine (Consorțiul), femei enigmatice (Sienna Brooks și dr. Elizabeth Sinskey) sau bărbați impozanți (Prefectul și Bertrand Zobrist), geniali sau impunători prin putere și prestigiu, ceea ce sporește adrenalina, pagină după pagină.

Într-un amestec de peisaje aproape fanteziste din Italia ori Turcia zilelor noastre (Florența și Veneția cu precădere) - prin atmosfera pe care Brown reușește să o creeze cu fiecare roman al „seriei” Langdon - și coduri culturale cu o istorie fascinantă, Inferno se prezintă ca o narațiune atrenantă, în care Dan Brown dă dovadă de același spirit ingenios în a crea conexiuni între opere de artă (de la Dante la Boticelli sau Vasari), semne și simboluri obscure, organizații conspiraționiste și mișcări „filosofice” postmoderne (ideologia transumanistă), demonstrând ramificațiile unei imaginații debordante și ale unei documentări bine făcute. Dacă vreți să aflați mai multe despre Dante și influențele sale de-a lungul vremii, totul prin ochii unui profesor specializat în simbolistică, alergat de diverse grupuri cu interese variate, atunci acest roman este „piesa” ideală de popular culture pentru voi.

Inferno all

Cu o scriitură densă, dar ușor de parcurs, plină de detalii minuțioase și o desfășurare a acțiunii adesea ușor de prevăzut, cu întorsături care te pun pe gânduri, romanul urmăraște un Robert Langdon amnezic, dar mereu la fel de plin de resurse – un adevărat erou modern, produs al culturii pop, care te face să îți dorești să mai apară câte o amenințare pentru ca el să se arunce într-o nouă escapadă. De altfel, finalul acesteia este unul destul de neașteptat, cel puțin pentru mine s-a dovedit într-un fel anticlimatic, dar cu atât mai satisfăcător, întrucât i-a conferit un plus de veridicitate.

De altfel, nu mai este o luptă Bine/Rău în termeni atât de tăioși, cât o luptă a principiilor și a puterii retoricii și moralei (că tot ne inspirăm din Dante și a sa Divină comedie , deși acolo lucrurile păreau foarte bine categorisite), dincolo de majuscule, care arată, încă o dată, puterea popular culture de a ridica întrebări (chiar dacă există riscul de a fi etichetată drept pur escapism sau o nouă formă de conspiraționism). Dacă Dan Brown se folosește de formula care l-a făcut deja celebru pentru acest nou bestseller, nu putem contensta faptul că reușește să surprindă încă o dată prin naturalețea cu care pune piesă lângă piesă pentru ca realitatea din universul fictiv să aibă coerență și să te țină, ca cititor, cu sufletul la gură.

*Dacă mai aveți nevoie de alte argumente, vă las în compania unui mic interviu realizat de BBC cu scriitorul:

Foto: 1 2 3

  • PLUSURI

    Descrierile detaliate, conexiunile ingenioase dintre realitatea existentă și universul fictiv al romanului (simbolurile, pasajele din istoria artei invocate etc.)

  • MINUSURI

    Momentele previzibile ale desfășurării narațiunii

  • RECOMANDARI

    Fanilor Dan Brown, pasionaților de thriller, aventuri și pop-cult

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Noi și lumea virtuală. Avatare și alte fantome

 


Titlu: Lumea virtuală: avatare și alte fantome
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Traducere: 
Numar pagini: 216
ISBN: 978-973-707-421-8
Cumpara cartea

La sosire, Internetul a creat, la fel ca toate celelalte instrumente mass-media, reacții amestecate, de fascinație si frică. Acum trăim, iubim și suferim o mare parte din timp în tot felul de lumi virtuale ce par a fi un adevărat organism, un fel de „inteligență” colectivă, cu propriile sale aparențe sau zone inconștiente, dar mai ales în care totul e posibil. Această lume nouă nu ar fi fost posibilă fără apariția mai întâi: a telefonului care a făcut ceva normal din a vorbi fără a ne vedea, a fotografiei care ne-a determinat să acceptăm că și imaginile în care nu ne recunoaștem ne reprezintă, cât și a televizorului ce ne-a familiarizat cu o lume în care realitatea și ficțiunea se întrepătrund până la punctul în care nu mai putem face distincție între ele.

1Serge Tisseron, în Lumea virtuală: avatare și alte fantome decriptează relația noastră cu noile tehnologii: rețelele sociale, blogurile și site-urile matrimoniale. Deși nouă nu ne este familiar numele său, bibliografia și contribuțiile pe care le-a adus în domeniul psihologiei (în special cele pe tema rușinii, a secretelor sau felului în care TIC ne influențează și schimbă viața) sunt atât de ample, fascinante și utile încât ar merita să le fie consacrat nu doar un articol, ci un întreg volum. Serge Tisseron este un scriitor care a manifestat dintotdeauna un interes special față de tot felul de subculturi, precum benzile desenate, arta grafitti sau serialele de televiziune.

Dacă lumile virtuale aduse de tehnologie sunt ceva relativ nou, nu la fel este și noțiunea de virtual, aceasta fiind definită pentru prima oară de... Aristotel, cu sensul de „în potență” sau „în devenire”. O idee care se referă la ceva cu care poate sunteți familiari - sămânță care conține arborele virtual. Acest virtual, putem observa uimiți, dintr-un simplu instrument sau „obiect” devine o adevărată familie-surogat, o extensie a realității, o prelungire a identității, dar mai ales cel mai utilizat mod de a nega despărțirea.2

Deși beneficiile lumilor virtuale sunt atât de multe încât ne-ar lua o zi întreagă să le enumerăm, orice pas înainte poate însemna trei înapoi pe un alt palier. Pe lângă faptul că spiritul poate fi maltratat de mirajul ecranelor, pe nesimțite ne vom trezi că virtualul duce la o singurătate controlată, ne perturbă relațiile sociale (în special cele familiale) și ne influențează percepția asupra noțiunii de identitate (raportarea la sine și la alții), prezență, imaginar, realitate, de spațiu și timp.

Pe măsură ce ne adâncim tot mai mult în astfel de lumi alternative apar noi reguli sociale, se fructifică tot felul de comunități, ni se oferă beneficiile unei vieți sociale putând să le păstrăm în același timp și pe cele ale solitudinii, dezvoltăm mai multe identități (a nu se confunda cu personalitate multiplă) pe care le exploatăm pentru a descoperi ce imagine a noastră ne reprezintă mai bine și este mai vandabilă. Acum totul este adevărat și fals în același timp, se șterg granițele geografice devenind cetățeni ai lumii, dar și actori în propria noastră viață, experimentând tot felul de roluri, ceea ce nu este neapărat un lucru rău, fiindcă astfel ajungem să ne cunoaștem mai bine și să reintegrăm în rutină jocul (redobândind sufletul de copil), un element nu doar cu rol de divertisment ci și terapeutic.

3Un alt fenomen interesant care se poate observa ca o consecință a apariției Internetului și a accesului aproape nelimitat la informații este raportul de egalitate sau chiar inversat în ceea ce privește transmiterea de cunoștințe între generații, oferind copiilor șansa de a fi în postura celor care îi învață ceva pe părinți. Noțiunea de intimitate evoluează și ea, apărând o cerere enormă pentru opusul intimității și anume dorința de extimitate, dreptul individului de a dezvălui părți intime ale vieții sale. Nu trebuie confundată dorința de extimitate cu exhibiționismul, pentru că în timp ce acesta din urmă se axează pe scopul de a fascina, seduce prin expunerea intimității, extimitatea are mai degeabă legătură cu dezvăluirea unor părți atât pozitive cât și negative, singura motivație fiind aceea de a obține acceptarea și validarea anturajului.

  • PLUSURI

    Două aspecte demne de menționat sunt: felul în care autorul reușește să abordeze teme dificile într-un limbaj simplu, pe înțelesul tuturor și faptul că este destul de imparțial, obiectiv, prezentându-ne niște idei însoțite de exemple și dovezi, atingând atât părțile pozitive cât și pe cele negative. Ceea ce m-a impresionat încă de la primele pagini este faptul că prezintă niște analogii, analize și concluzii simple, dar totuși inedite, într-o lumină nouă, fără a apela la senzațional și alte trucuri de marketing.

  • RECOMANDARI

    Lumea virtuală este o carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca celor care folosesc zi de zi internetul

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Când ești rodul propriei imaginații

 

Titlu: Roșu și negru
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2007
Traducere: 
Numar pagini: 442
ISBN: 973-104-070-7

“Eu nu sunt de familie bună, de aceea am nevoie de calități mari, vizibile, dovedite de fapte grăitoare și nu de presupuneri binevoitoare.”

Roşu şi Negru este, în principal, povestea vieţii lui Julien Sorel. Acesta este şi titlul pe care autorul a vrut să-l dea iniţial cărţii. Totuşi, pe cuprinsul acestuia suntem plimbaţi de la cele mai joase până la cele mai înalte clase sociale, ni se face cunostinţă cu oameni de diferite meserii sau ranguri, ni se dau lecţii subtile de istorie şi suntem familiarizaţi cu situaţia politică a Franţei la începutul secolului al nouăsprezecelea. Astfel suntem introdusi în lumea din care face parte personajul principal al romanlui, o lume frecvent dominată de minciună, înşelătorie şi hoţie, comportamente pe care toate clasele sociale, începând de la ţăranul cel mai simplu, continuând cu burghezia şi cu clerul şi terminând cu aristocraţia Parisului, îl încurajează şi-l preţuiesc.

Trebuie să recunosc că mi-a plăcut de Julien încă de la început. Şi m-am simţit prost la fiecare gafă pe care o facea fie din naivitatea sau impulsivitatea vârstei, fie dintr-o greşeală de judecată. Şi m-am supărata de fiecare dată când greşea pentru că nu voia să deschidă ochii şi să-şi folosească mintea ca să înţeleagă ce se petrece în jurul său. Şi i-am admirat memoria, inteligenţa pe care şi-o dezvoltă pe parcurs, caracterul şi hotărârea cu care ducea la capăt orice gest pe care îmrejurările îl făceau să-l considere ca fiind de datoria lui. I-am admirat chiar şi curajul de a face cele mai nebuneşti greşeli dintr-un sentiment al onoarei pe care simţea în permanenţă nevoia să şi-o dovedească. Şi i-am admirat chiar şi mândria uneori exagerată.

Julien este întradevăr un om nu doar ambiţios ci şi capabil. Însă inteligenţa înnăscută îi este ştirbită de naivitatea de provincial şi de impulsivitate. Este exagerat de mândru şi de sensibil şi este la fel de uşor de intimidat ca şi de jignit. Este fascinat de gloria armatelor lui Napoleon, pe care îl admiră şi îl adoră ca pe un sfânt, şi e convins că dacă ar fi trăit pe vremea lui şi-ar fi dobândit faima de care este atât de însetat. Îl ia pe Napoleon ca exemplu al omului care este capabil de realizări măreţe în ciuda nenorocului de-a se fi născut în clasa de jos şi îşi ia multe din ideile şi sentimentele după care actionează din biografia acestuia, “Memoriile de la Sf. Elena”. O carieră militară îl atrage mult mai mult decât una în sânul bisercii, însă în lipsa unor războie în cadrul cărora să se facă remarcat, el alege calea pe care o consideră sigură pentru a reuşi în viaţă. Chiar dacă se pregăteşte pentru a deveni un slujitor al Domnului, el nu o face dintr-o chemare, dintr-o credinţă oarbă ci doar pentru că acesta este un mijloc de a obţine mai mult de la viaţă, ceea ce îl poate face să pară ipocrit. Iar acestă lipsă a credinţei oarbe, această nevoie de a analiza şi a trece totul prin sita raţiunii îl face chiar şi pe el să fie convins de propria ipocrizie.

Toata lumea îl invidiază pe acest tanăr şi inteligent abate, lucru prevăzut de doamna Renal, singura care l-a cunoscut cu adevărat şi care a ştiut că are de-a face cu un om capabil de a realiza ceva în viaţă. Poate de aceea nici nu încearcă să-l ţină pentru ea şi îl trimite acolo unde are şansa să se facă remarcat. Încearcă chiar să-l înveţe unele lucruri, care însă lui Julien îi scapă.

Julien se îndrăgosteşte de doamna Renal, mama copiilor al căror “pedagog” ajunge printr-o înlănţuire de evenimente de care el habar nu are, mai întâi deoarece consideră că este de datoria lui s-o facă, iar apoi pentru că această femeie blândă de a cărei naivitate autorul insista să ne convingă doar prin vorbe însă nu şi prin gesturi, i-a cucerit cu adevărat inima. Deşi cei doi se vor despărţi după un timp destul de scurt dar foarte fericit petrecut împreună, despărţire datorată invidiei pe care Julien pare s-o stârnească oriunde s-ar duce, tănârul abate păstrează în suflet imaginea ei ca o icoană, ca un punct de referinţă, comparând mereu răceala tinerei şi mândrei Matilda cu căldura, sinceritatea şi dragostea doamnei Renal.

Matilda, fiica marchizului de La Mole la care Julien se angajează ca şi secretar, pare la o primă privire prototipul tinerei aristocrate. Frumoasă, rece, inteligentă, exemplu de bună creştere şi politeţe, însă cu o limbă poate puţin cam ascuţită, ea cucereşte inimile tinerilor din lumea bună care frecventează salonul familiei fără niciun fel de efort. Iar uşurinţa acestor cuceriri, la fel ca şi societatea din care face parte, o plictisesc nemaipomenit. Iată de ce ajunge Matilda să se îndrăgostească de Julien. Pentru că ea, la fel ca şi tânărul abate, visează la o soartă măreaţă sau cel puţin ieşită din comun, asemeni strămoşilor ei care au intrat în istorie datorită faptelor săvârşite. La fel ca Julien care citea “Memorialul de la Sf. Elena” ca pe o biblie, Matilda avea ca punct de referinţă, admiraţie şi inspiraţie trecutul glorios al familie povestit în legenda Reginei Marguerite. Iar ea vede în Julien un om capabil de o soartă măreaţă asemenea strămoşilor ei. Desigur imaginaţia o ajută mai mult decât orice altceva. Pentru că ea nu-l cunoaşte cu adevărat pe Julien deoarece nu vrea să-l cunoască. Se mulţumeşte cu imaginea pe care şi-a format-o despre el cu ajutorul fanteziei. Astfel dragostea ei este, cel puţin într-o primă fază, foarte cerebrală. “Dragostea pornită din judecată e fără îndoială mai inteligentă decât dragostea adevărată, dar nu are decât clipe de entuziasm; se cunoaşte prea bine şi se analizează neîncetat. În loc să se depărteze de raţiune, ea are la bază numai raţiunea.” Iar aceste clipe de entuziasm sunt duse la extrem de către impulsiva Matilda.

Dragostea dintre Julien şi Matilda este foarte caracteristică firilor lor. Pentru că niciunul nu poate să-l iubească pe celălalt în mod natural şi deschis. Amândoi iubesc mai mult cu imaginaţia decât cu sufletul. Unul pentru că nu poate altfel, celălalt pentru că este împiedicat de purtarea celui iubit. Chiar dacă în cele din urmă dragostea celor doi pare să se transforme în ceva sincer şi profund, ea tot nu este o dragoste uşoară şi naturală cum a fost cea dintre Julien şi doamna Renal.

Diferenţa dintre cele două femei este aproape antitetică. În timp ce doamna Renal este o femeie matură, căsătorită, mamă a doi copii, o provincială simplă, sinceră şi deschisă care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, ci doar se bucură de întâmplarea de a se fi îndrăgostit, Matilda este o tânără aristocrată sofisticată care doreşte mult mai mult de la viaţă decât îi este rezervat în mod normal unei femei de rangul ei; ea are un rol de jucat în viaţă. Inteligenţa de care dă dovadă şi cărţile pe care le citeşte dovedesc ambiţiile ei care depăşesc o căsătorie cu un bărbat cât mai agreabil şi râvnit, cu avere şi rang superior. Îşi doreşte o soartă ieşită din comun şi nu se mulţumeşte să fie doar un spectator plictisit al propriei vieţi.

Ambiţia de care Julien dă dovadă dintr-o dorinţă profundă de “a ajunge”, după cum se exprimă autorul, l-ar putea face să pară un parvenit. Depinde însă din ce punct de vedere privim lucruriile. Pentru că toate situaţiile în care acesta ajunge şi felul în care progresează par să se datoreze mai mult sorţii şi capacităţii sale de a profita de ocaziile ivite, decât de propria lui voinţă. Totuşi faptul că o împuşcă pe doamna Renal după ce aceasta trimte o scrisoare marchizului La Mole dezvăluindu-i aventura sa cu Julien şi împiedicând astfel căsătoria acestuia cu Matilda, ar putea părea un act de răzbunare al unui parvenit căruia i s-au năruit toate planurile. Însă cunoscând felul în care Julien se vede pe sine, ca un om mândru care trebuie în permanenţă să-şi apere onoarea, fapta lui apare mai degrabă ca o imitaţie a vreunui erou din carţile sale.

Mi-a plăcut Roşu şi Negru pentru că este un roman complex nu doar din punct de vedere al multiplelor straturi ale subiectului pe care-l tratează, dar şi din punct de vedere al compoziţiei şi-al stilului în care este scris. Acesta diferă de romanul clasic cu autor omniscient care păstrează distanţa faţă de personajele sale, prin intervenţiile autorului care îşi mai dă din când în când cu părerea despre purtarea acestora de parcă n-ar fi creaţiile lui.

Acesta este fără doar şi poate unul din acele romane care trebuie citite cel puţin o dată în viaţă.

Cat costa cartea Rosu si negru?

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Ce-ar fi dacă ar fi și iar ar fi?

     


    Titlu: Jocul lui Westing
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2014
    Traducere: 
    Numar pagini: 256
    ISBN: 978-606-93631-6-4
    Cumpara cartea

    De la bun început, Jocul lui Westing m-a atras prin rezumatul care prezenta un scenariu construit parcă de Agatha Christie, câteva decenii mai târziu. Nu știm foarte precis când, fiindcă autoarea nu s-a pierdut în detalii privind timpul și spațiul; pe de altă parte, nu s-a dat în lături de la prezentarea unei galerii de portrete umane complexe, înfățișând cu iscusință felul în care, în urma răsturnărilor de situație, reacțiile persoanelor evoluează și atitudinea lor față de cei din jur se modifică... uneori mai mult decât subtil.

    Realizarea iscusită a portretelor în scris nu mă uimește, fiindcă autoarea Ellen Raskin este, de fapt, ilustratoare – cu predilecție de cărți pentru copii, dar a și scris cincisprezece volume (pe care, firește, le-a și ilustrat), din care s-au vândut peste un milion de exemplare.

    A fost un adevărat geniu la bursă – de altfel, probabil cel mai îndrăgit și totodată cel mai controversat personaj al cărții, Tabitha-Ruth „Turtle” Wexler, împrumută această trăsătură și uimește pe toată lumea cu precizia predicțiilor și inteligența acțiunilor sale (Turtle este, în mare parte a acțiunii, o fetiță de 13 ani).

    Într-un decor în care ne-am aștepta, în orice moment, să-și facă apariția celebrul Hercule Poirot, multimilionarul Sam Westing adună nu mai puțin de șaisprezece persoane, pe care le numește „moștenitorii” săi și cărora le cere, prin testament, să concureze unii împotriva celorlalți, în echipe de câte doi, pentru a afla cine „i-a răpit viața”. Premiul pentru câștigători este consistent, iar „răposatul” nu se uită la bani, considerând că investigațiile și eforturile participanților merită încurajate și financiar.

    Astfel, în decurs de doar câteva zile, lucrurile se precipită și încurcăturile se succed cu repeziciune. Multe dintre personaje sunt prezentate aproape stereotipic și chiar caricatural însă funcționează excelent împreună și creează o dinamică deseori înduioșătoare. De exemplu, soția domnului Hoo – proprietarul restaurantului chinezesc – nu știe limba engleză, este forțată să poarte veșminte tradiționale și să servească masa, deși tot ce își dorește este să plece înapoi în China și să revină la pantaloni; în schimb, își manifestă frustrarea prin cleptomanie, și îi plac lucrurile strălucitoare, mai ales medaliile pe care fiul său, Doug, le câștigă la atletism.

    Jocul lui Westing creează, astfel, reacții și relații neașteptate: serena Angela Wexler, care ascunde și ea, printre altele, puternice opinii proprii despre tot ce o înconjoară – inclusiv căsătoria iminentă, dar forțată de mama sa, cu un rezident promițător, însă plicticos, ajunge să se împrietenească „peste noapte” cu Sydelle Pulaski, o secretară deloc remarcată, care își petrece timpul prefăcându-se bolnavă sau invalidă pentru a atrage atenția asupra sa.

    Mai mult, însă, acest „joc” inspirat și din tehnica lui Sam Westing de a juca șah (tehnică pe care câteva personaje o menționează pe parcurs, oferind indicii), reprezintă ocazia perfectă pentru clarificarea, consolidarea sau chiar distrugerea unor relații vechi. Este destul spus că participarea la joc în echipe... neașteptate, ajută personajele să își recapete fericirea de la începutului căsniciei, sau să decidă că, de fapt, căsnicia nu este defel pentru ele și că ar prefera să fie independente, să studieze și să-și îndeplinească visurile.

    Iar dacă îndrăgiți unii dintre protagoniști și vă întrebați ce se va întâmpla cu ei mai departe, puteți sta liniștiți: până la finalul romanului, veți afla punctual care este destinul fiecăruia și dacă a reușit sau nu să devină ceea ce și-a dorit.

    • PLUSURI

      Galeria de personaje cu adevărat deosebită, răsturnările de situație care surprind și încântă, dar mai ales ingeniozitatea caracterizărilor.

    • MINUSURI

      Pentru dependenții de dialoguri multe și scurte, acest roman preferă să exploreze calitatea filosofică a conversațiilor.

    • RECOMANDARI

      Recomand această carte fanilor Agatha Christie, dar și oricărui cititor, adult sau copil deopotrivă, care dorește să pătrundă într-un mini-univers alcătuit dintr-un simplu complex de locuințe, unde o minte ingenioasă a pus la cale un plan menit să ajute oamenii să-și clarifice identitatea.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Din ultimele zile ale lui Hitler

     


    Titlu: În buncăr cu Hitler
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2013
    Traducere: 
    Numar pagini: 190
    ISBN: 978-973-135-775-1
    Cumpara cartea

    „Reichul lui Hitler se năruie după o serie întreagă de evenimente care se succed cu repeziciune, evenimente pline de controverse, gesturi de fațadă și dramatism. Cel care observă ceea ce se petrece în perioada aceea, descoperă destine marcate de deznădejde, destine tragice. Actorii principali ai ultimului act au acționat în conformitate cu principiile lor. Pe 12 aprilie 1945, la întrunirea în cadrul căreia se discută situația din teatrele de luptă, niciunul dintre ofițerii lui Hitler nu îl crede când acesta spune că războiul este pierdut. Mai mult decât atât, Keitel, Jodl, Krebs și alții îi spun lui Hitler că luptele inutile trebuie să continue. Niciunul dintre ofițerii germani de rang înalt nu s-a arătat dispus să pună capăt luptelor după ce Hitler s-a sinucis. Dimpotrivă, ei le ascund subordonaților faptul că Führerul a murit, astfel încât militarii să mai continue să lupte pentru câteva ore.”

    Cumpără titlul în engleză

    Joachim Fest este considerat „cel mai distins istoric al celui de-al Treilea Reich” și „cel mai mare jurnalist în viață al Germaniei” (afirmație făcută de Michael Burleigh, autor al cărții The Third Reich: A New History înainte de moartea lui Joachim Fest). În Buncăr cu Hitler își propune să analizeze pe parcursul a 8 capitole, câteva aspecte stringente legate de ultimele 14 zile din viața lui Hitler. Spun câteva, pentru că există o mulțime de lucruri care au influențat deciziile pe care dictatorul le-a luat în aceste zile și care totuși nu sunt pomenite aici, lucru oarecum normal având în vedere că este vorba despre o carte de doar 190 de pagini. Și când spun stringente, mă refer tocmai la faptul că o carte atât de puțin voluminoasă, scrisă în jurul unui așa subiect, nu are sens să trateze decât aspecte stringente.

    Începând cu deteriorarea sănătății Führerului și continuând cu ordinele haotice pe care le dădea generalilor săi cu privire la corpuri de armată care nu existau decât în imaginația lui și până la starea de om învins și consolat cu soarta lui, cartea de față analizează viața din ultimele zile ale comandanților celor mai de seamă al celui de-al Treilea Reich, prin prisma presiunii psihice la care erau cu toții supuși ca urmare a apropierii Armatei Roșii de buncărul în care stăteau. Fiecărei acțiuni, fiecărui gest, fiecărei decizii, Joachim Fest încearcă să îi găsească o motivație sau justificare – nu o scuză. Astfel, ordinele contradictorii pe care le dădea Hitler ar fi putut veni ca urmare a gravelor afecțiuni de care suferea, precum și din cauza acutei paranoia de care suferise întreaga lui viață. Apoi incapacitatea generalilor și mareșalilor lui de a duce la îndeplinire ordinele – măcar cele care aveau sens – ar fi putut fi cauzate de claustrofobia de care ajungea să sufere oricine ar fi stat mai mult timp în deprimantul buncăr sau pur și simplu din cauză că respectivele ordine puneau viața în pericol. Autorul mai analizează și supunerea oarbă a acoliților lui Hitler față de acesta, o justificare general acceptată fiind frica de reacțiile sale brutale, dar și dorința de a nu-și asuma o răspundere pe care dictatorul părea mai mult decât bucuros să și-o asume.

    Atmosfera deprimantă și claustrofobică din cele două buncăre, cel vechi și buncărul Führerului, este surprinsă de autor prin comportamentul unora dintre vizitatorii din ultimele zile din viața lui Hitler, printre care se numără generali și mareșali care dădeau rapid raportul, primeau ordinele, apoi dispăreau imediat pentru a nu rămâne mult sub influența malefică a buncărelor.

    Charisma fantastică a lui Hitler este considerată de Joachim Fest (și nu doar de el) ca fiind unul dintre motivele principale care stau la baza obedienței supușilor săi. Gauleiterul Albert Forster din Gandsk, sosește în buncăr pentru a-i prezenta Führerului situația disperată în care se află: era atacat de 1100 de tancuri rusești, iar el avea în dotare doar 4. Generalul SS Karl Wolff îi raportează și el Führerului situația dificilă din teatrele de luptă. Ambii pleacă extrem de revigorați, animați fiind de un optimism debil. Hitler le explicase grandioasele sale planuri de a întoarce situația în favoarea Germaniei. Aceste evenimente aveau loc cu mai puțin de două săptămâni înainte de moartea dictatorului.

    Evoluției evenimentelor din interiorul buncărului îi este acordată o atenție sporită, fiecare eveniment în parte – reacția la știrile ce priveau decesul președintelui american Roosevelt, căsătoria cu Eva Braun, crizele de nervi pe care le-a avut când a aflat de „trădările” lui Göring și a lui Himmler, uciderea cățelei Blondi sau otrăvirea copiilor soților Goebbels urmată de sinuciderea acestora – fiind analizat din punctul de vedere al consecințelor asupra locatarilor buncărului.

    Pentru cine nu a citit încă nicio carte sau nu a văzut niciun film în care sunt descrise aceste ultime zile ale lui Hitler, În buncăr cu Hitler este revelatoare. Relatarea evenimentelor este făcută pe baza declarației martorilor oculari, iar în cazul în care declarațiile sunt contradictorii – majoritatea evenimentelor au parte de astfel de relatări – atunci autorul preferă să o utilizeze pe cea care provine din cea mai credibilă sursă, apoi pe cea care este, în sine, cea mai credibilă, iar în ultimă instanță, precizează că există mai multe surse, contradictorii.

    În Cuvânt înainte, Stejărel Olaru îndeamnă cititorii într-un mod pe care nu pot să nu-l menționez: „Citiți această carte! O carte de istorie […] dar ce istorie fascinantă”.

    • PLUSURI

      Nenumăratele surse pe care Joachim Fest le-a folosit pentru scrierea acestei cărți, precum și felul în care a tratat aceste surse, în plus, notorietatea autorului ca istoric al celui de-al Treilea Reich recomandă pe deplin În buncăr cu Hitler.

    • MINUSURI

      Cartea este, cu siguranță, mult prea scurtă pentru subiectul tratat.

    • RECOMANDARI

      În buncăr cu Hitler este o carte scrisă mai mult pentru cei care nu cunosc evenimentele care au precedat moartea lui Hitler. Evident, cartea conține și câteva elemente noi, care nu pot fi găsite în alte cărți care tratează acest subiect, așa încât și pasionații istoriei celui de-al Doilea Război Mondial au motiv să o citească.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    The Good Mayor: un fantastic foarte… normal

     


    Titlu: A fost odată ca niciodată
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2014
    Traducere: 
    Numar pagini: 376
    ISBN: 978-973-724-755-1
    Cumpara cartea

    „Nu-i chiar așa de incredibil. Cu toții inventăm povești care ne ajută să înțelegem ce ni se întâmplă. Toată lumea o face. De la straniul proces care are loc în creierul nostru și care ne face să percepem lumea cum trebuie, deși știm cu toții că imaginea se formează pe retina noastră cu susul în jos, până la fermecătorul gând că „totul o să fie bine în cele din urmă”, de la fantomele pline de speranță care dau târcoale loteriilor până la convingerea fermă că, dacă părinții noștri ar fi fost un pic mai afectuoși cu noi, dacă am fi învățat un pic mai mult pentru un anumit examen sau dacă am fi purtat o cravată mai elegantă la un anumit interviu, totul ar fi în regulă acum. Cu toții urzim povești de felul acesta.

    Cumpără titlul în engleză

    Dacă citești asta înseamnă că am murit (citește recenzia)

    Interviu cu Andrew Nicoll (citește aici)

    Poate că titlul românesc al romanului este mai inspirat de această dată. The Good Mayor, adică Primarul cel bun, este un titlu care impune o concentrare asupra personajului Tibo Krovic, când, de fapt, autorul se concentrează cu adevărat – și-l forțează și pe cititor să facă același lucru – pe Aghate Stopak, secretara lui. Aghate este femeia de care orice cititor, fie el bărbat sau femeie, se va îndrăgosti imediat și irevocabil, iar povestea de dragoste care se înfiripă încă de la început în roman îi va fermeca pe cei ce-l vor citi.

    Înainte de a intra în posesia cărții, am citit o recenzie în care o doamnă se plângea că, până pe la mijlocul ei, povestea este adorabilă, dar apoi intră pe un făgaș ciudat, care o face să urască romanul cu totul. „Aghate, de ce a trebuit ca, tocmai atunci când iubirea se contura atât de palpabil” se întreba respectiva doamnă (și citez din memorie aici), „să te răzgândești tu? De ce, când totul mergea atât de romantic și de splendid, nu ai mai avut răbdare o noapte?” Acest comentariu spune extrem de multe despre carte, dar contextul este suficient de alambicat încât să nu existe riscul dezvăluirii anticipate a firului epic. Pe mine m-a atras extrem de mult. Un personaj care să-l facă pe un cititor să i se adreseze direct face parte, în mod cert, dintr-un roman care merită citit. Și pot spune cu mâna pe inimă că a meritat.

    Personajele – patru la număr care contează, celelalte fiind exact precum peștii dintr-un acvariu, care trebuie hrăniți și din când în când trebuie să li se schimbe apa, decorul, să li se curețe acvariul – sunt, ca și în Dacă citești asta înseamnă că am murit (citește recenzia), extrem de bine și de solid construite. Autorul are o capacitate fermecătoare de a se transforma în exprimare din Tibo în Aghate sau în Mamma Cesare sau în Hektor, păstrând feminitatea în cazul secretarei și al proprietarei cafenelei și masculinitatea în cazul primarului și al pictorului. Este ca și cum cineva, persoane foarte reale, i-ar fi servit autorului drept muză. Feminitatea Aghatei este creată extrem de eficient prin scurte punctări ale gingășiei ei, ale acelor lucruri care fac dintr-o femeie, o femeie: „…era o atingere. Era prima oară când Aghate era atinsă cu afecțiune de către un bărbat după… Ei bine, după foarte mult timp. Și era o senzație minunată. O femeie ca Aghate simțea nevoia să fie atinsă.”. În același fel, primarului Tibo sau pictorului Hektor le sunt integrate în personalitate câteva elemente care nu pot fi decât profund masculine. Astfel, fără a le fi pomenite numele, personajele pot fi recunoscute după gesturi sau după expresii.

    Povestea de dragoste este delicioasă. Cei doi îndrăgostiți se comportă ca doi copii, sunt capabili de gesturi romantice care frizează penibilul, dar care-și păstrează frumusețea în contextul atmosferei feerice. „–Mi-ai zis „Aghate”. […] În scrisoarea pe care mi-ai trimis-o odată cu biletele la loto scria „Dragă Agathe”. –Da, îți vine să crezi că am atins performanța asta rupând doar un carnet și jumătate?” Cei doi savurează fiecare clipă petrecută împreună și ajung să trăiască doar pentru prânzurile luate la cafeneaua Îngerul de Aur. Între ei se înfiripă o dragoste inocentă. Probabil că acesta este motivul pentru care mulți dintre cei ce citesc romanul declară – potrivit chiar afirmației autorului în interviu – că „devine ciudat la sfârșit”. Pentru că, după o astfel de dragoste, toate ciudățeniile care se întâmplă ar putea șoca.

    Totuși, Andrew Nicoll are dreptate să i se pară aiurea această atitudine. În afară de faptul că „începe cu o călugăriță cu barbă, care are 1200 de ani, are o vrăjitoare și un teatru bântuit”, fraza de început a romanului spune: „În anul Spațiu Alb, când A. K. era guvernator în provincia R. Tibo Krovic cel Bun era primarul orașului Punct de aproximativ douăzeci de ani.” În plus, celelalte orașe pomenite în roman sunt Cratimă și Umlaut, iar râul care străbate Punctul se numește Ampersand. Mai mult chiar, cotidianul orașului se numește Punctual.

    Mai sunt, totuși, două personaje care merită luate în considerare. Primul: călugărița bărboasă în vârstă de 1200 de ani, Sfânta Walpurnia. În primul rând, ea este naratoarea romanului. Ubicuitatea ei – garantată de nenumărate efigii care o reprezintă în cadrul orașului Punct – îi conferă un soi de claritate asupra întâmplărilor descrise. Deși nu judecă, oferă circumstanțe atenuante foarte clare pentru a explica mai bine o decizie sau alta. Un al doilea personaj, extrem de interesant, cu o apariție meteorică, se remarcă în primul rând prin bizarul lui aspect – este atât de gras încât ocupă 5 scaune la un spectacol – și în al doilea rând prin ceea ce reprezintă: el punctează diferența dintre bine și drept, dintre drept și legal și dintre legal și corect (sau drept). Avocatul Yemko Guillaume este un fel de conștiință a primarului, deci a orașului. El apare atunci când lucrurile riscă să o ia razna, atunci când cel mai bine este ca, cineva cu o autoritate incontestabilă, să facă diferența între acele noțiuni care nouă ar putea să ni se pară identice.

    A fost odată ca niciodată este un roman fantastic, însă prezintă o întâmplare care ar putea avea loc în orice oraș din lume, în ea fiind implicate orice personaje, indiferent cât de obișnuite ar fi ele. Partea fantastică este ca un fel de îmbrăcăminte deosebită, care îi dă savoare, așa cum o mâncare devine mai bună dacă i se adaugă un ingredient special. Lecturarea ei cere răbdare și înțelegere, dar cititorul va fi răsplătit din plin.

    • PLUSURI

      Romanul este un adevărat regal literar. Ingredientele promit un rezultat delicios, iar rețeta chiar i-l asigură. Începând cu construcția personajelor și terminând cu intriga complexă, dar extrem de bine controlată, autorul oferă cititorului o lectură memorabilă.

    • RECOMANDARI

      A fost odată ca niciodată este un roman de dragoste, deci îl recomand în primul rând celor care preferă acest gen. Tenta fantastică mă face să-l recomand celor care preferă autori precum Neil Gaiman sau Susanna Clarke. Apoi ar mai putea fi cei care au mai citit ceva de Andrew Nicoll. Cu siguranță nu vor fi dezamăgiți.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: