Doamna Harris cucerește Parisul

 

Paul Gallico
Doamna Harris cucerește Parisul
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Mihaela-Adina Eros
 


***
Intro

Paul Gallico s-a născut în 1897 în orașul New York, din părinți de origine italiană și austriacă, și a studiat la Columbia University. Din 1922 până în 1936 a lucrat la New York Daily News ca redactor sportiv, reporter și redactor șef adjunct. În 1936 a cumpărat o casă pe vârful unui deal în Salcombe din South Devon și s-a stabilit acolo cu un dog german și douăzeci și trei de pisici.

În 1941 s-a făcut cunoscut cu Snow Goose, o poveste clasică despre Dunkerque, carte ce a devenit un bestseller internațional. Servind drept adjutant de artilerie în marina SUA în 1918, Gallico a redevenit activ în 1944, când a fost corespondent de război alături de Forțele Expediționare Americane.

Scriitorul care a trăit ulterior la Monaco, era un scrimer de mare clasă și un pescar pasionat. A scris peste patruzeci de cărți, patru dintre ele relatând aventurile doamnei Harris: Mrs Harris Goes to Paris (1958), Mrs Harris Goes to New York (1959), Mrs. Harris M.P. (1965) și Mrs Harris Goes to Moscow (1974). Paul Gallico a fost unul dintre cei mai prolifici și mai talentați autori americani și a decedat în iulie 1976.

*

Doamna Harris e o menajeră londoneză trecută bine de prima tinerețe, cu un umor și o energie molipsitoare, care ajunge să trăiască aventura vieții ei exact când nimeni nu s-ar mai fi așteptat.

Descoperă din întâmplare o superbă rochie Dior în șifonierul uneia dintre clientele sale din lumea bună și din acel moment are o singură dorință: să-și cumpere și ea o minunăție ca aceea.

După trei ani de sacrificii, pleacă în cele din urmă la Paris pentru a-și împlini visul. Acolo are tot felul de peripeții nostime și escapade extravagante, își face o mulțime de prieteni și face pe toată lumea fericită în jurul ei, ca o zână bună.

Lecția de viață pe care o desprindem din această poveste "ca-n povești" este că îți poți împlini cu siguranță visul cel mai drag atunci când îi ajuți pe alții să și le împlinească și ei pe ale lor; și când împrăștii dragoste și bunătate în jur, depășești toate dificultățile.

Fragment

1

Femeia mărunțică, slabă, cu obrajii rotunzi, cu părul încărunțit și niște ochi mici și ageri, aproape obraznici, stătea cu fața lipită de hubloul cabinei avionului BEA Viscount în cursa aeriană de dimineață de la Londra la Paris. În timp ce avionul se înălță cu viteză și zgomot de pe pistă, starea ei de spirit își lua și ea avânt odată cu el. Era agitată, dar deloc speriată, pentru că era convinsă că nu i se putea întâmpla nimic acum. Simțea acea fericire a cuiva care știa că, în sfârșit, pleca în aventura la capătul căreia se afla ceea ce-și dorea inima sa.

Era îmbrăcată îngrijit, într-o haină cafenie destul de ponosită, țesută în diagonală, și mănuși curate, cafenii, de bumbac, și căra după ea o poșetă uzată maro, din imitație de piele, pe care o ținea strâns lângă ea. Și bine făcea, pentru că în ea se aflau nu numai cele zece bancnote de câte o liră, limita legală de valută ce putea fi scoasă peste graniță din Insulele Britanice, și un bilet dus întors de avion spre Paris, ci și suma de o mie patru sute de dolari americani, într-un rulou gros de bancnote de cinci, zece și douăzeci de dolari, legați cu un elastic. Doar pălăria pe care o purta îi trăda firea exuberantă. Era una verde, de paie, iar în față avea atașată tulpina flexibilă a unui trandafir uriaș, ridicol, care se legăna când încolo, când încoace, aparent urmând direcția dată de pilot avionului, în timp ce acesta se înclina și se rotea luând altitudine. Orice gospodină londoneză respectabilă și bine informată, care a apelat vreodată la serviciile acelui tip unic de menajere ziliere angajate cu ora, sau, de fapt, orice englez versat ar fi spus: "Femeia cu o asemenea pălărie nu ar putea fi decât o menajeră londoneză." Și ar fi avut dreptate.

Pe lista de pasageri a cursei Viscount apărea ca doamna Ada Harris, deși ea pronunța invariabil doamna `Arris, Number 5 Willis Gardens, Battersea, London, SWII, și era într-adevăr o menajeră, o văduvă care lucra pentru o clientelă ce locuia în cartierele la modă Eaton Square și Belgravia și la marginea acestora.

Până în acel moment magic în care s-a trezit înălțată în văzduh, viața ei fusese una de o nesfârșită trudă, înseninată doar de câte o escapadă ocazională la film, la pub sau câte o seară la music hall.

Lumea în care se învârtea doamna Harris, ce se apropia acum de șaizeci de ani, era una într-o permanentă dezordine și mizerie. Nu doar o dată, ci de mai multe ori pe zi deschidea ușile unor case ori apartamente cu cheile încredințate ei, pentru a da cu ochii de mormanele de veselă murdară și tigăi unsuroase din chiuvetă, de o grămadă de paturi îmbâcsite, mototolite, nefăcute, de haine împrăștiate peste tot, de prosoape ude pe podeaua de la baie, de apă lăsată în paharul pentru proteze, de rufe murdare gata să fie strânse și, bineînțeles, de mucuri de țigări în scrumiere, de praf pe mese și oglinzi și toate celelalte mizerii pe care oamenii nesimțiți sunt în stare să le lase în urma lor atunci când pleacă de acasă dimineața.

Doamna Harris curăța toată această mizerie pentru că asta-i era slujba, era un mod de a-și câștiga existența, de a pune o pâine pe masă. Și totuși, în ceea ce le privea pe unele menajere era mai mult de atât, mai ales la doamna Harris - era un soi de permanentă mândrie de gospodină. Și era, de asemenea, și un efort creativ, ceva de care o persoană se poate mândri și poate fi satisfăcută. Venea în camerele acestea și le găsea ca pe niște cocini de porci; când pleca, le lăsa strălucind de curățenie și mirosind frumos. Faptul că atunci când revenea în ziua următoare arătau tot ca niște cocini nu o deranja deloc. Primea trei șilingi pe oră și le lăsa iar imaculate. Aceasta era viața și ocupația acestei femei mărunțele, care se număra printre cei treizeci de pasageri de toate felurile ai avionului cu destinația Paris.

Relieful în carouri verzi și cafenii al solului britanic a dispărut sub aripile avionului și a lăsat loc deodată albastrului ondulat de vânt al Canalului Mânecii. Dacă înainte privise cu interes imaginea vie a căsuțelor și fermelor minuscule de dedesubt, în locul lor zărea acum siluetele zvelte ale petrolierelor și cargourilor brăzdând suprafața mării și doamna Harris și-a dat seama pentru prima oară că lăsa în urmă Anglia și era pe cale să intre într-o țară străină și să se trezească printre niște străini care vorbeau o altă limbă și care, din ce auzise ea despre ei, erau imorali, hrăpăreți, mâncau melci și broaște și erau înclinați cu predilecție spre crime pasionale și cadavre dezmembrate, ascunse în cufere. Totuși nu-i era frică, pentru că frica nu-și are locul în vocabularul unei menajere britanice, însă era cu atât mai hotărâtă să fie prudentă și să nu suporte orice aberații. O misiune extraordinară o aducea la Paris, dar spera să o realizeze fără a avea de-a face prea mult cu francezii.

Un steward britanic zdravăn i-a servit un mic dejun britanic la fel de zdravăn fără a primi niciun ban pentru asta, spunând că era din partea companiei aeriene, o mică atenție. Doamna Harris își ținea fața lipită de geam și geanta lângă ea. Stewardul a venit să-i spună:
- Veți vedea Turnul Eiffel în depărtare, în partea dreaptă.
"Slavă Domnului!" își zise doamna Harris atunci când o clipă mai târziu i-a zărit vârful ascuțit ieșind în evidență din ceea ce părea o pătură veche, peticită, cu acoperișuri cenușii și coșuri de fum, cu un singur fir întortocheat, albastru, de apă al unui râu ce o străbătea. "Nu arată așa de mare ca în poze."

Câteva minute mai târziu au aterizat nespus de lin pe pista de beton a aeroportului francez. Starea de spirit a doamnei Harris era din ce în ce mai bună. Nu se împlinise niciuna dintre profețiile sumbre ale prietenei sale, doamna Butterfield, care prezisese că avionul fie urma să sară în aer în zbor, fie să se scufunde cu ea cu tot pe fundul mării. Parisul poate că nu se dovedea el chiar așa de formidabil la urma urmei. Cu toate acestea, de acum încolo era înclinată să fie bănuitoare și atentă, precauție nediminuată de călătoria lungă cu autobuzul pe care o făcuse de la Le Bourget pe străzi ciudate, străjuite de case ciudate și de magazine ce ofereau mărfuri ciudate într-o limbă ciudată și neinteligibilă. Omul de la compania aeriană britanică însărcinat să-i asiste pe călătorii confuzi din pricina vacarmului de pe aeroportul din Paris a aruncat o privire spre pălăria, geanta și pantofii mai mari și, bineînțeles, și spre ochii mici, obraznici, și și-a dat seama imediat cu cine avea de-a face. "Doamne sfinte", și-a zis ca pentru sine, "o menajeră londoneză! Ce naiba face la Paris? Situația ajutoarelor casnice de aici nu poate fi chiar așa de rea." I-a observat nesiguranța, și-a consultat rapid lista și a ghicit din nou cine era. Îndreptându-se ușor spre ea, își atinse șapca și o întrebă:
- Vă pot ajuta în vreun fel, doamnă Harris?

Ochii inteligenți, poznași, îl inspectară atent, căutând vreun semn de depravare morală sau de afacere necurată. Într-un fel, spre dezamăgirea ei, părea ca orice alt englez. De vreme ce abordarea lui era politicoasă și inofensivă, i-a răspuns circumspectă:
- Oh, deci se poate vorbi și engleza reginei pe-aici.

Omul de la liniile aeriene răspunse:
- Păi, doamnă, ar trebui s-o fac. Sunt britanic. Dar cred că veți descoperi că majoritatea oamenilor de aici vorbesc ceva engleză și vă puteți descurca. Văd că vă întoarceți cu noi cu avionul de unsprezece în seara asta. Există vreun loc anume unde ați dori să mergeți acum?

Doamna Harris reflectă cât de pregătită era să-i spună asta unui străin și apoi răspunse hotărâtă:
- O să iau un taxi și atât, dacă asta nu vă deranjează. Am la mine zece lire.
- Ei bine, atunci ați face bine să schimbați o parte din bani în franci. O liră este în jur de o mie de franci.

La biroul de schimb câteva dintre bancnotele verzi ale doamnei Harris au fost preschimbate în niște bancnote subțiri, zdrențuite, murdare, albastre cu cifra 1.000 pe ele și în niște monede unsuroase de aluminiu de câte o sută de franci. Doamna Harris era, pe bună dreptate, indignată.
- Ce sunt toate astea? întrebă ea. Asta numiți voi bani pe-aici? Ai zice că monezile astea nu sunt bune de nimic.

Omul de la compania aeriană zâmbi.
- Păi, într-un fel așa și sunt, dar numai guvernul are voie să le fabrice. Francezii încă nu au fost puși la curent în privința acestui fapt. Totuși, sunt încă acceptate.

O conduse prin mulțime, apoi sus pe platformă și îi chemă un taxi.
- Unde să-i spun să vă ducă?

Doamna Harris se ținea drept, cu spatele țeapăn și costeliv de la truda grea, trandafirul roz arătând spre nord, cu fața liniștită și afectată precum a unei ducese. Doar ochii ei mici îi jucau de încântare.
- Spuneți-i să mă ducă la magazinul Christian Dior, a spus ea.

Omul de la compania aeriană se holbă la ea, refuzând să-și creadă urechilor.
- Ce-ați spus, doamnă?
- Magazinul Christian Dior, m-ați auzit bine.

Omul o auzise bine, dar mintea lui, obișnuită să aibă de-a face cu tot soiul de urgențe și cazuri ciudate, nu putea pricepe ce legătură era între o menajeră londoneză, una din acea vastă armată ce mărșăluia în fiecare dimineață pentru a curăța mizeria din oraș, de la birouri și din case, și centrul cel mai exclusivist al modei din lume, și încă ezita.
- Haideți odată, dați-i drumul, porunci doamna Harris sec, ce e așa de ciudat în privința unei doamne care se duce să-și cumpere o rochie la Paris?

Zguduit până-n străfundul oaselor, omul de la compania aeriană îi vorbi șoferului în franceză:
- Du-o pe doamna la Casa Christian Dior din Avenue Montaigne. Dacă încerci să o fraierești chiar și cu un bănuț, o să am eu grijă să nu mai primești slujba asta.

Văzând-o pe doamna Harris plecând cu taxiul, bărbatul intră înapoi clătinând din cap. Simțea că văzuse totul acum. Mergând cu mașina, cu inima bătându-i tare de emoție, gândurile doamnei Harris se îndreptară înapoi spre Londra și spera ca doamna Butterfield să fie în stare să se descurce.

Lista de clienți a doamnei Harris, deși se putea schimba fără preaviz - ceea ce însemna că ea putea pe neașteptate să renunțe la vreunul dintre ei, dar niciodată invers - rămânea destul de constantă. Erau unii cărora le acorda câteva ore zilnic și alții care aveau nevoie de serviciile ei doar de trei ori pe săptămână. Lucra zece ore pe zi, începându-și munca la opt dimineața și terminând la șase seara, dedicându-și sâmbăta, jumătate de zi, anumitor clienți favoriți. Își păstra acest program cincizeci și două de săptămâni pe an. De vreme ce erau așa de multe ore pe zi, patronilor le erau rezervate doar vreo șase sau opt ore și își limitase zona de activități la cartierele la modă Eaton și Belgrave Square. Pentru că odată ce ajungea în acea zonă dimineața, era apoi capabilă să treacă repede de la o casă la cealaltă, una după alta în șir.

Avea un maior Wallace, burlacul ei, pe care, evident, îl răsfăța și de ale cărui frecvente aventuri amoroase în permanentă schimbare era foarte interesată.

Era atașată de doamna Schreiber, soția oarecum zăpăcită a unei persoane importante de la Hollywood care trăia la Londra, pentru căldura și generozitatea ei americană, ce se manifestau în multe feluri, dar în special prin interesul și respectul pentru ea.

Făcea menajul pentru lady Dant, soția unui bogat magnat al industriei, care deținea un apartament la Londra și un conac de țară. Doamnei Dant îi apărea întotdeauna poza în The Queen sau The Tatler, la balurile de vânătoare și acțiunile de caritate și asta o făcea mândră pe doamna Harris.

Mai erau și alții, o contesă rusoaică albă, Wyszcinska, pe care doamna Harris o plăcea pentru că era fabulos de nebună, un cuplu de tineri căsătoriți, un al doilea fiu, al cărui apartament încântător îi plăcea pentru că în el se aflau lucruri frumușele, doamna Ford Foulks, divorțată, o adevărată mină de bârfe referitoare la ceea ce mai puneau la cale bogații trândavi, alți câțiva, inclusiv domnișoara Pamela Penrose, care se străduia să ajungă faimoasă din apartamentul ei de două camere dintr-un fost grajd.

De toate aceste locuințe avea grijă doamna Harris în persoană. Însă în caz de urgență, se putea baza pe prietena și alter ego-ul ei, doamna Violet Butterfield, care era și ea văduvă și menajeră și înclinată să vadă partea întunecată a vieții și a lucrurilor ori de câte ori se ivea vreo ocazie.

Doamna Butterfield, pe atât de masivă și de corpolentă pe cât de slabă și de fragilă părea să fie doamna Harris, avea și ea, bineînțeles, seria sa de clienți, din fericire tot în aceeași zonă. Dar cele două menajere se ajutau una pe alta colaborând de minune ori de câte ori era nevoie.

Dacă vreuna dintre ele era bolnavă sau avea vreo treabă presantă în altă parte, cealaltă reușea să ciupească suficient timp de la clienții ei pentru a face turele de curățenie și la clienții celeilalte, astfel încât și aceștia să fie liniștiți și mulțumiți. Dacă doamna Harris era țintuită la pat de vreo indispoziție, ceea ce rareori se întâmpla, își suna clienții pentru a-i informa despre catastrofă și adăuga:
- Dar nu vă faceți griji. Prietena mea, doamna Butterfield, o să aibă grijă de dumneavoastră și eu o să revin de mâine.
Și invers.

Deși erau diametral opuse din punct de vedere al caracterului, erau niște prietene autentice, iubitoare și loiale și considerau acoperirea uneia de către cealaltă drept parte a datoriei lor în viață. O prietenă rămânea o prietenă și asta era. Apartamentul de la parter al doamnei Harris se afla la numărul 5 în Willis Gardens, doamna Butterfield locuia la numărul 7 și rare erau zilele în care nu se întâlneau sau nu se vizitau una pe cealaltă pentru a face schimb de noutăți ori de confidențe.

Taxiul a trecut peste un râu mare, cel pe care îl văzuse doamna Harris din aer, acum fiind cenușiu în loc de albastru. Pe pod, șoferul intră într-o altercație violentă cu un alt șofer. Au strigat și au țipat unul la altul. Doamna Harris nu a înțeles cuvintele, dar și-a dat seama de limbaj și de semnificația lui și a zâmbit încântată în sinea ei. De această dată gândurile i-au revenit la domnișoara Pamela Penrose și la tam-tamul pe care-l făcuse atunci când fusese informată de intenția ei de a-și lua o zi liberă. Îi atrăsese atenția doamnei Butterfield să aibă grijă ca actrița debutantă să nu fie neglijată.

În mod curios, în ciuda istețimii doamnei Harris și a experienței sale în materie de oameni, domnișoara Penrose era preferata sa dintre toți clienții ei.

Fata, al cărei nume real, după cum trăsese ea cu ochiul inspectându-i superficial scrisorile care îi soseau ocazional, era Enid Suite și locuia în dezordine într-un apartament dintr-un fost grajd.

Era o blondină scundă, cu o gură strânsă și privirea fixă ce părea ațintită lacom doar asupra unui singur lucru - ea însăși. Avea trăsături fine și picioare mici și agere, ce nu se împiedicaseră niciodată de cadavrele peste care trecuse în drumul ei spre succes. Nu era nimic de la care s-ar fi dat înapoi pentru a-și promova ceea ce era încântată să numească drept cariera ei și care până atunci inclusese un an sau doi în cor, câteva roluri pasagere în niște filme și câteva apariții la televiziune. Era afurisită, dură, egoistă și fără milă, iar manierele sale erau abominabile.

Te-ai fi gândit că doamna Harris ghicise ce se ascundea sub masca acestei mici bestii și avea s-o lase baltă, pentru că atunci când nu-i plăcea ei ceva în privința vreunui client, pur și simplu îi arunca cheia în cutia de scrisori și nu se mai întorcea. Ca multe dintre suratele ei care nu făceau menaj doar de dragul menajului și atât, chiar dacă din asta își câștigau existența, doamna Harris punea și o oarecare pasiune în munca ei. Trebuia să-i placă fie persoana, fie casa persoanei unde lucra.

Dar tocmai faptul că nu se lăsase înșelată de aparența domnișoarei o făcuse să se atașeze de ea, pentru că înțelegea dorința aprigă, sălbatică, nestăvilită a fetei de a reprezenta ceva, de a fi cineva, de a se ridica dincolo de rutina luptei de fiecare zi și de a se bucura și ea de partea frumoasă a vieții.

Înainte de acea dorință extraordinară ce o adusese la Paris, doamna Harris nu mai trăise asta pe pielea ei, deși o înțelegea foarte bine. În cazul ei, nu fusese atât de mult vorba de efortul de a face ceva din ea însăși, cât de lupta pentru supraviețuire, și în acest sens cele două nu erau așa de diferite. Atunci când soțul ei murise, cam cu douăzeci de ani în urmă, și o lăsase lefteră, doamna Harris fusese nevoită să se descurce, pensia ei de văduvă fiind insuficientă.

Și pe urmă mai era și vraja teatrului ce o înconjura pe domnișoara Snite sau mai degrabă Penrose, așa cum se hotărâse doamna Harris să se gândească la ea, iar asta era irezistibil.

Doamna Harris nu era impresionată de titluri, avere, poziție sau familie, dar se simțea atrasă de magia ce învăluia orice sau pe oricine avea de-a face cu scena, televiziunea sau filmele.

Nu avea de unde să știe cât de slabă și de pasageră era legătura domnișoarei Penrose cu toate acestea, că nu era numai o fată mică și rea, ci și o actriță mediocră. Pentru doamna Harris era suficient că, din când în când, îi auzea vocea la radio sau îi zărea fugitiv imaginea pe ecranul televizorului purtând un șorț și cărând o tavă. Respecta lupta de una singură pe care o purta fata, îi făcea pe plac, o răsfăța și accepta de la ea ceea ce nu ar fi acceptat de la nimeni altcineva.

Taxiul a intrat pe o stradă largă, străjuită de clădiri frumoase, însă doamna Harris nu avea nici ochi, nici timp pentru arhitectură.
- Cât de departe este? a strigat ea la șoferul de taxi care i-a răspuns, fără a încetini deloc, luându-și mâinile de pe volan, fluturându-și brațele în aer, întorcându-se și strigând la ea.

Doamna Harris, nu a înțeles, desigur, niciun cuvânt, dar zâmbetul lui de sub o mustață de morsă era destul de fermecător și de prietenos, așa că se lăsă pe spate să îndure călătoria până ajungea la mult râvnita destinație. Reflectă la seria ciudată de evenimente care o făcuseră să ajungă acolo.

Lumânările ard până la capăt

 

Sándor Márai
Lumânările ard până la capăt
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din maghiară de Anamaria Pop
 
 

***
Intro

Sándor Márai (1900-1989) s-a născut la Kassa, în fostul Imperiu Austro-Ungar. Prozator, poet și dramaturg cosmopolit, a cunoscut un succes extraordinar încă de la primele romane, devenind cel mai iubit scriitor de limbă maghiară al generației sale.

Deopotrivă antifascist și anticomunist, Márai a criticat dur ambele regimuri, pentru ca în 1948 să părăsească Ungaria. După o viață de peregrinări, s-a stabilit în cele din urmă la San Diego, în Statele Unite. A refuzat să publice în Ungaria sub regimul comunist, dar nu a abandonat legăturile cu țara, colaborând vreme de douăzeci de ani cu redacția maghiară a postului de radio Europa Liberă. În februarie 1989, singur și epuizat de autoexil, Márai s-a sinucis, fără să bănuiască apropiata cădere a comunismului. În 1990 i s-a acordat postum Premiul Kossuth.

Cu o operă care însumează patruzeci și șase de titluri, Márai este recunoscut astăzi drept unul dintre marii scriitori ai Europei, parte a canonului literar al secolului al XX‑lea.
*
După patruzeci și unu de ani, doi bărbați, prieteni inseparabili în tinerețe, se întâlnesc pentru ultima dată. Fiecare dintre ei a supraviețuit așteptând acest moment. Unul, în castelul strămoșilor, retrăind trecutul în fiecare zi, celălalt, călătorind prin lumea largă, fugind în fiecare zi de același trecut. Între ei, ca o umbră, se află amintirea unei femei. Reîntâlnirea are loc în același decor ca în urmă cu patruzeci și unu de ani, pe masă ard aceleași lumânări albastre, cei doi iubesc în continuare aceeași femeie. Mitteleuropa tinereții lor nu mai există însă, iar răzbunarea îndelung plănuită nu le poate reda nici prietenia, nici dragostea.

Lumânările ard până la capăt, cel mai cunoscut și mai iubit roman al lui Sándor Márai, a apărut în 1942, într-un moment puțin prielnic pentru literatură, și a fost redescoperit la sfârșitul secolului al XX-lea, fiind trecut direct în rândul capodoperelor (traducerea în italiană apărută în 1997 a fost, luni în șir, cartea cel mai bine vândută din țară); a fost ecranizat în anul 2006, în regia lui Iglódi István, și tot în 2006 a fost dramatizat și pus în scenă la Duke of York's Theatre din Londra, cu Jeremy Irons în rolul titular.

"Un roman care deține puterea suspansului și o forță elegantă a argumentului moral și metafizic." (The New York Times)

"Acest mare scriitor european nu numai că disecă în mod strălucit o relație triunghiulară din vechiul Imperiu Austro-Ungar, ci surprinde și pandemoniul legăturilor dintre oameni: jarul mocnind al sentimentelor, al dorinței, al dragostei, al urii și al răzbunării. O carte desăvârșită, o capodoperă." (Der Spiegel)

"Literatura secolului al XX-lea, pe care o credeam stinsă și îngropată, a primit darul postum al unui nou maestru pe care îl vom alătura în viitor lui Joseph Roth, Stefan Zweig, Robert Musil și chiar altor semizei pierduți, Thomas Mann și Franz Kafka. Numele său este Sándor Márai." (Die Zeit)

"M-am gândit mult la motivul pentru care am devenit dependent de Márai. Concluzia mea a fost că, printr-o alchimie ciudată, cărțile sale îl fac pe cititor să se simtă un om mai bun." (Tibor Fischer, The Guardian)

Fragment

4

Castelul închidea în sine o lume întreagă, asemenea unui cavou imens, fastuos, din piatră sculptată, unde se descompun oasele, unde se destramă hainele cusute din mătase și postav gri sau negru cu care fuseseră înmormântate generații de femei și de bărbați. Închidea în sine și liniștea, întocmai ca pe un prizonier evlavios care piere înțepenit pe un mănunchi de paie putrezite într‑o carceră, bărbos și îmbrăcat în zdrențe, plin de mucegai. Închidea în sine și amintirile, amintirile morților, care stăteau pitite în cotloanele găunoase ale camerelor întocmai ca ciupercile, igrasia, liliecii, șobolanii și gândacii din subsolurile umede ale clădirilor foarte vechi. Pe clanțele ușilor se simțea tremurul unei mâini, emoția unei clipe de odinioară, când mâna ezitase să apese pe acea clanță. Toate casele în care pasiunea îi cuprinde inexorabil pe locatari se umplu cu acest conținut difuz.

Generalul contempla portretul mamei sale. Cunoștea fiecare trăsătură a feței înguste. Avea ochii ațintiți asupra timpului, privindu‑l cu un dispreț somnolent și trist; o astfel de privire aveau femeile de odinioară, când urcau pe eșafod, desconsiderându‑i în același timp atât pe cei pentru care mureau, cât și pe cei care le curmau viața. Familia mamei sale avea un castel în Bretania, pe malul mării. Copilul trebuie să fi avut vreo opt ani când, într‑o vară, a fost dus acolo. Pe vremea aceea călătoreau deja cu trenul, care mergea foarte încet. În compartiment, în locul destinat bagajelor, erau înșirate valize în huse din pânză, împodobite cu monograma brodată a mamei sale. La Paris ploua. Copilul stătea cuibărit într‑o trăsură căptușită cu mătase albastră, uitându‑se prin geamul opac la orașul care strălucea lunecos în ploaie, asemenea unui pește mare și gras. Vedea acoperișuri țuguiate, hornuri mari, care se înălțau pieziș și cenușiu spre perdelele murdare ale cerului, de parcă ar fi vorbit lumii despre secretele unor destine total diferite și imposibil de înțeles. Femeile umblau râzând prin ploaie, ridicându‑și din când în când cu una dintre mâini poalele fustelor; aveau niște dinți strălucitori, ca și cum ploaia, orașul străin, limba franceză ar fi fost ceva vesel și minunat pe care copilul încă nu îl putea înțelege. Avea opt ani, stătea grav în trăsură, lângă mama sa, față‑n față cu camerista și guvernanta; simțea că are de îndeplinit o misiune. Toată lumea era atentă la el, la micuțul sălbatic sosit din ținuturi îndepărtate, din pădure, dintre urși. Copilul pronunța cuvintele franțuzești cu atenție și îngrijorare. Știa că de data asta vorbește și în numele tatălui său, al căminului pe care‑l părăsise, al castelului, al câinilor și al pădurii. Se deschise poarta, trăsura intră în curtea spațioasă, iar în fața scărilor impunătoare, valeți înveșmântați în fracuri făcură niște reverențe adânci. Toate astea îi erau puțin ostile. Fu condus prin mai multe saloane, unde totul era, într‑un mod penibil de meticulos și de intimidant, la locul său. În salonul cel mare, de la etaj, îi întâmpină bunica din Franța. Avea niște ochi gri și o urmă de mustață îngustă și neagră, iar părul, care fusese probabil roșcat odinioară, dar acum era arămiu‑murdar, de parcă timpul ar fi uitat să îl spele, îl purta prins cu agrafe în vârful capului. Își sărută nepotul, luă capul veneticului între mâinile ei albe și osoase, îl înclină puțin pe spate și‑l examină din picioare.
- Tout de même, îi spuse mamei copilului, care stătea îngrijorată alături, de parcă fiul ei s‑ar fi aflat la un examen, fiindu‑i teamă că ar ieși de îndată ceva la iveală.

Mai târziu li se aduse ceai din flori de tei. Totul avea un miros insuportabil, iar copilului îi era greață. Spre miezul nopții începu să plângă și să vomite.
- Aduceți‑o pe Nini! spuse el înecându‑se în lacrimi.

Stătea întins în pat, palid ca un mort.

A doua zi se constată că avea temperatură mare și vorbea incoerent. Sosi o echipă solemnă de medici; fiecare dintre ei purta o redingotă neagră, avea fixat la butoniera de la jiletca albă lanțul de aur al ceasului de buzunar, și, rând pe rând, se aplecau asupra copilului; bărbile și hainele lor emanau același miros ca toate obiectele din casă, ca părul și gura bunicii franțuzoaice. Copilul simți că o să moară dacă nu dispare acest miros. Febra persistă până la sfârșitul săptămânii, iar pulsul îi era tot mai slab. Atunci, contesa îi trimise o telegramă lui Nini. După patru zile, doica sosi la Paris. Majordomul cu favoriți n‑o recunoscuse pe peronul gării, astfel că Nini parcursese pe jos drumul până la destinație, cărând în mâini o sacoșă croșetată. Se orientase ca păsările migratoare. Nu știa franțuzește, nu cunoștea străzile și niciodată n‑a putut răspunde la întrebarea: cum de găsise într‑un oraș străin imobilul care îl adăpostea pe copilul bolnav? Intră în cameră și îl ridică din pat pe copilul muribund; era aproape nemișcat, numai ochii îi luceau cu înfocare. Îl luă în brațe, îl strânse cu putere la piept și îl legănă în tăcere. A treia zi, copilul primi sfânta împărtășanie. Seara, Nini ieși din camera bolnavului și îi spuse în ungurește contesei:
- Cred că scapă.

Nu plângea, era doar foarte obosită, pentru că nu mai dormise de șase nopți. Apoi se întoarse în camera copilului, scoase din sacoșa croșetată proviziile aduse de acasă și începu să mănânce. Timp de șase zile îl ținu pe copil în viață cu căldura propriei sale respirații. Contesa stătea îngenuncheată în fața ușii, plângea și se ruga. Erau toți acolo: bunica franțuzoaică, servitorii, un preot tânăr, cu sprâncenele oblice, care la orice oră din zi și din noapte ieșea și intra în clădire. Încetul cu încetul, vizitele medicilor se răriră, apoi încetară cu desăvârșire. Pe urmă, plecară cu Nini în Bretania, iar bunica franțuzoaică rămase, consternată și jignită, la Paris. Firește, nimeni nu vorbea despre cauza îmbolnăvirii copilului. Nu spunea nimeni nimic, dar știau cu toții: ducea dorul afecțiunii, iar când se văzuse înconjurat de străini, când simțise peste tot mirosul acela insuportabil, hotărâse că era mai bine să moară. În Bretania fremăta vântul, iar valurile se izbeau de rocile bătrâne. Malul mării era plin de stânci roșietice. Nini era calmă, privea zâmbind marea, cerul, de parcă le‑ar mai fi văzut și înainte. În cele patru colțuri ale castelului se înălțau patru turnuri pântecoase, foarte vechi, zidite din piatră brută; odinioară, din aceste turnuri, strămoșii contesei îl pândeau pe piratul Surcouf. Copilul se bronza repede și râdea mai tot timpul. Acum nu îi mai era teamă, știa că ei doi, el și Nini, sunt mai puternici. Stăteau pe malul mării, vântul flutura volanele rochiei bleumarin purtate de Nini, totul avea un gust sărat, chiar și aerul și florile. Dimineața, după retragerea fluxului, în adânciturile stâncilor roșii de pe mal rămâneau păianjeni de mare cu picioarele păroase, creveți cu burta roșie, stele‑de‑mare mov, gelatinoase. În curtea castelului trona un smochin plantat în urmă cu mai multe sute de ani, asemenea unui înțelept din Orient care deja nu mai povestește decât istorii foarte simple. Sub frunzele dese ale copacului adia o răcoare parfumată și dulce. Aici stătea în tăcere, împreună cu doica, în timpul orelor amiezii, când marea murmura obosită.
- Voi fi poet, spuse el într‑o zi uitându‑se în sus, cu capul înclinat într‑o parte.

Contempla marea, buclele‑i blonde îi fluturau în adierea călduță; de sub genele pe jumătate închise iscodea cu atenție depărtarea.

Doica îl îmbrățișă, îi strânse cu gingășie capul la piept.
- Vei fi militar, îi spuse tandru.
- Ca tata? întrebă copilul dând din cap. Dar tata e și poet, nu știi? Întotdeauna se gândește la altceva.
- E adevărat, răspunse doica oftând. Îngerașul meu, nu te duce la soare! O să te doară capul.

Stăteau ore în șir sub smochin. Ascultau marea: le era cunoscut freamătul ei. La fel fremăta și pădurea, acasă. Copilul și doica se gândeau că în lume toate se leagă între ele.

5

Oamenii înțeleg aceste lucruri abia mai târziu. După ce trec decenii la rând, traversând o încăpere întunecată în care a murit cineva, aud dintr‑odată freamătul mării, cuvintele rostite odinioară. Cele câteva cuvinte parcă ar exprima rațiunea vieții. Dar mai târziu trebuie întotdeauna să se vorbească despre altceva.

Toamna, când se întoarseră din Bretania, ofițerul de gardă își așteptă familia la Viena. Copilul fu înscris la Academia Militară. Primi o sabie mică, pantaloni lungi și un chipiu. Duminica, elevii erau duși la plimbare, în Graben; toți aveau sabia fixată la brâu, pe o centură, și erau îmbrăcați în tunică bleumarin. Arătau ca niște copii care se joacă de‑a soldații. Purtau mănuși albe și salutau șarmant.

Academia Militară se afla lângă Viena, pe o colină. Era o clădire galbenă; de la ferestrele celui de al doilea etaj se vedea orașul vechi, cu străzile sale drepte, reședința de vară a împăratului, acoperișurile de la Schönbrunn și aleile flancate de arbuștii îngrijiți din parcul imens. Pe coridoarele albe, cu boltă, în sălile de clasă, în sala de mese, în dormitoare era o ordine atât de liniștitoare, încât acesta părea să fi fost singurul loc din lume unde tot ce ar fi putut trece drept dezordine și inutilitate fusese aranjat și pus la locul său. Profesori erau niște ofițeri bătrâni. Totul mirosea a mucegai. Fiecare dormitor găzduia treizeci de persoane - treizeci de copii de aceeași vârstă dormeau în paturi înguste, din fier, la fel ca patul în care dormea împăratul. Deasupra intrării atârnau un crucifix și un mănunchi de flori de salcie care fusese binecuvântat. Noaptea, ardeau becuri albastre. Dimineața erau treziți de sunetul goarnei; iarna, se întâmpla uneori ca apa pentru spălat să înghețe în ligheanele din tinichea. În asemenea situații, ordonanțele aduceau în căni apă caldă de la bucătărie.

Învățau limba greacă, și balistică, și cum trebuie să se comporte un soldat în fața dușmanului, și istorie. Copilul era palid, tușea. Preotul îl ducea în fiecare după‑amiază la plimbare în Schönbrunn. Mergeau încet pe aleile parcului. Dintr‑o fântână arteziană, ale cărei pietre erau atacate de un strat de mușchi verde și de mucegai, apa țâșnea în jeturi aurii în lumina soarelui. Se plimbau printre copacii tunși cu meticulozitate; copilul, care purta mănuși albe, își îndrepta spatele și îi saluta reglementar și țeapăn pe bătrânii ofițeri care se plimbau și ei prin parc, îmbrăcați în uniforme de gală, de parcă în fiecare zi ar fi fost aniversarea împăratului. La un moment dat veni spre ei, din direcția opusă, o femeie; avea capul descoperit și în mână ținea o umbrelă de soare din dantelă albă. Trecu grăbită pe lângă ei, iar preotul se înclină adânc.
- E împărăteasa, îi șopti copilului.

Femeia avea chipul foarte palid, iar părul negru, împletit în cosiță, îi era răsucit de trei ori în jurul capului. Era urmată, la trei pași distanță, de o femeie îmbrăcată în negru, care avea spatele puțin încovoiat, obosită, parcă, din cauza mersului prea alert.
- E împărăteasa, repetă cu evlavie preotul.

Copilul se întoarse și se uită după femeia solitară, care aproape că alerga printre copacii imensului parc, ca și cum s‑ar fi refugiat din calea cuiva sau a ceva.
- Seamănă cu mama, spuse copilul, pentru că își amintise de portretul care atârna pe peretele din fața biroului din camera de lucru a tatălui său.
- N‑ai voie să spui asemenea lucruri! replică preotul cu seriozitate.

De dimineața până seara, învățau ce anume nu aveau voie să spună. La Academie, unde erau educați patru sute de copii, domnea un calm ca acela de dinaintea declanșării unei furtuni infernale. Veneau aici copii de pretutindeni, din castelele din Cehia - cu părul gălbui, cu nasul cârn și mâinile anemice, obosite -, de pe moșiile din Moravia, din cetățile din Tirol și din castelele de vânătoare din Stiria, din palatele cu obloane mereu trase, situate pe străzile liniștite din jurul Grabenului, și din conacele din ținuturile ungurești. Purtau nume și prenume prestigioase, sonore, lungi, cu multe consoane, titluri și ranguri nobiliare, pe care le depuseseră la vestiarul Academiei, lângă hainele civile, confecționate la croitoriile din Viena și Londra, și lenjeria de corp provenită din Olanda. Din toate astea rămâneau doar un nume și un copil care purta acel nume, învățând tot timpul ce anume îi este permis să facă și să spună și ce nu. Printre ei erau și băieți de origine slavă, cu fruntea îngustă, în sângele cărora se amestecaseră toate particularitățile umane ale imperiului, erau și aristocrați cu ochii albaștri, foarte obosiți, deși aveau doar zece ani, care priveau în gol, de parcă strămoșii lor văzuseră deja totul și pentru ei, și mai era și un prinț din Tirol, care se împușcase la vârsta de doisprezece ani pentru că era îndrăgostit de verișoara lui.

Konrád dormea în patul alăturat. Aveau doisprezece ani când s‑au cunoscut...

Era bondoc, și totuși slab, având o constituție asemănătoare cu a descendenților raselor foarte vechi, în trupul cărora oasele domină carnea. Era mai lent, dar nu leneș, menținând în mod conștient un ritm cumpătat. Tatăl său, funcționar în Galiția, primise titlul de baron; mama lui era poloneză. Când râdea, în jurul gurii îi apărea o expresie destinsă, copilăroasă, specifică slavilor. Râdea rar. Era tăcut și atent.

Din prima clipă, trăiră laolaltă ca gemenii în pântecele mamei. Pentru asta nu a fost nevoie să semneze un "pact de prietenie", cum obișnuiau să facă tinerii de vârsta lor în cadrul unor ritualuri solemne și comice, cu o pasiune infatuată, cum apare în om, în mod inconștient și diform, dorința să răpească și să domine trupul și sufletul semenului, pentru a le face ale sale, numai ale sale, esența dragostei și a prieteniei reducându‑se doar la atât. Prietenia dintre ei era gravă și tăcută, ca marile sentimente care durează o viață. Și, ca toate sentimentele profunde, și acesta îmbina rușinea și culpabilitatea. Omul nu‑și poate izola un semen de ceilalți fără să fie pedepsit.

Cei doi au știut încă din prima clipă că această întâlnire le va impune obligații pentru toată viața. Băiatul ungur era slăbuț, avea o constituție fragilă, motiv pentru care medicii îl țineau sub observație și îl consultau săptămânal: erau îngrijorați din cauza unei eventuale boli pulmonare. La rugămintea conducătorului Academiei, un colonel din Moravia, ofițerul de gardă veni la Viena și stătu ore întregi de vorbă cu medicii.

Din spusele acestora, înțelese doar un singur cuvânt: "pericol".
- Băiatul nu este propriu‑zis bolnav, îi spuseseră aceștia, dar e predispus la boală. E în pericol, în general.

Ofițerul de gardă își rezervă un apartament la hotelul La regele ungur, situat pe o străduță laterală din apropierea Bisericii Sfântul Ștefan, unde, odinioară, obișnuia să tragă și bunicul său. Pereții coridoarelor erau ornați cu coarne de cerb. Servitorul hotelului îl saluta cu "Sărut‑mâna!". Locuia în două camere întunecoase, cu tavanul boltit, ticsite cu mobile acoperite cu huse din mătase galbenă. În perioada sejurului său la Viena luase copilul la el, locuiau amândoi la hotel, unde, deasupra fiecărei uși, se puteau citi numele distinșilor oaspeți care se cazau acolo în mod frecvent, ca și cum locul acela ar fi fost o mănăstire laică pentru domnii însingurați ai monarhiei. Dimineața, urcau într‑o trăsură și mergeau la Prater, să se plimbe; era începutul lui noiembrie, se făcuse deja răcoare. Seara obișnuiau să intre la teatru, unde eroii gesticulau pe scenă, declamau răgușit și își agitau săbiile. Apoi cinau la restaurant, într‑o încăpere separată, unde îi serveau foarte mulți ospătari. Copilul trăia în tăcere lângă tatăl său, cu o gravitate bătrânească, de parcă ar fi trebuit să suporte și să ierte ceva anume.
- Mi‑au spus că ești în pericol, îi spuse tatăl său după ce terminară de mâncat, dar rosti aceste cuvinte mai degrabă pentru sine. Dacă vrei, poți să vii acasă, dar m‑aș bucura să nu‑ți fie teamă de niciun pericol.
- Nu mi‑e teamă, tată, spuse copilul. Dar Konrád să rămână cu noi pentru totdeauna. Ei sunt săraci. Aș dori să‑și petreacă vara la noi.
- Ți‑e prieten? întrebă tatăl.
- Da.
- În cazul acesta, îl consider și eu prieten, spuse el cu seriozitate.

Ofițerul de gardă purta frac și cămașă albă, cu jabou; în ultimul timp, nu își mai îmbrăca uniforma militară. Copilul tăcea satisfăcut. Avea încredere în spusele tatălui său. În Viena, peste tot pe unde mergeau, îl cunoștea toată lumea: la magazinul de mănuși, la cel de cămăși, la croitorie, la restaurant, unde impozanții ospătari‑șefi dețineau puterea asupra meselor, chiar și pe stradă, unde doamne și domni îl salutau cu amabilitate din trăsură, când treceau pe lângă el.
- Te duci la împărat? îl întrebă copilul în ziua de dinaintea plecării.
- La rege! îl corectă cu severitate tatăl său.

După care spuse:
- N‑am să mai merg la el niciodată.

Băiatul înțelese că în relațiile dintre suveran și tatăl său intervenise ceva. În ziua plecării, i‑l prezentă pe Konrád. În seara precedentă adormise cu inima cât un purice: era ca o logodnă.
- De față cu el nu‑i voie să vorbești despre rege! își avertiză prietenul.

Dar tatăl lui fusese generos, amabil, un adevărat gentilom. Din prima clipă îl acceptase pe Konrád drept membru al familiei.

Începând din ziua aceea, copilul a tușit din ce în ce mai rar. Deja nu mai era singur. Nu suporta singurătatea printre oameni.

Principiile de educație pe care le avea în sânge - din pădure, de la Paris, din temperamentul mamei lui - spuneau că omul nu are voie să vorbească despre durerile sale, fiind obligat să le suporte fără crâcnire. Cel mai înțelept era să nu vorbească despre aceste aspecte, cel puțin așa fusese învățat. Dar fără iubire îi era imposibil să trăiască - și asta făcea parte din moștenirea primită. Probabil că prin rădăcinile franțuzești ale mamei sale i se transmisese dorința oamenilor de a‑și exterioriza sentimentele. În familia tatălui său nu se vorbea despre așa ceva. Avea nevoie să iubească pe cineva: pe Nini sau pe Konrád. Atunci îi scădea temperatura, îi treceau accesele de tuse, iar chipul său firav și palid prindea o culoare rozalie, umplându‑se de încredere. Erau la vârsta când băieții nu au încă o identitate sexuală bine definită, de parcă încă nu s‑ar decide în acest sens. Își detesta părul blond și moale, care îi conferea o înfățișare de fată, astfel că, din două în două săptămâni, îl ruga pe frizer să îl tundă chilug. Konrád era mai viril, mai calm. Copilăria își deschisese porțile în fața lor, dar nu se mai temeau de ea, pentru că nu erau singuri.

La sfârșitul primei veri, când băieții urcară în trăsură să se întoarcă la Viena, mama franțuzoaică se uită prelung din poarta castelului după cei doi. Apoi îi spuse lui Nini zâmbind:
- În sfârșit, un mariaj fericit!

Dar Nini nu zâmbea. Băieții soseau împreună în fiecare vară; mai târziu, tot împreună își petreceau la castel și sărbătorile de Crăciun. Își foloseau în comun hainele și lenjeria, dormeau în aceeași cameră care li se amenajase la castel, citeau împreună aceeași carte; împreună au descoperit Viena și pădurea, lectura și vânătoarea, călăritul și virtuțile militare, viața de societate și iubirea. Nini era speriată, poate chiar puțin geloasă. Prietenia asta dura deja de patru ani, băieții evitau societatea, aveau secrete. Legătura dintre ei era tot mai profundă, mai tenace. Fiul ofițerului de gardă era mândru de Konrád, l‑ar fi arătat tuturor, asemenea unei creații, o adevărată operă de artă, dar în același timp era gelos pe toată lumea, îi era teamă că îi vor răpi persoana iubită.
- E prea mult, îi spuse Nini contesei. Într‑o zi o să‑l părăsească. O să sufere cumplit.
- Asta‑i soarta omului, îi răspunse mama, privindu‑și în oglindă frumusețea ofilită. Într‑o zi trebuie să ne despărțim de persoana iubită. Cel care nu supraviețuiește acestui lucru merită să sufere, înseamnă că nu este un om adevărat.

Colegii lor de la Academia Militară nu își bătuseră prea mult timp joc de ei; prietenia lor deveni în scurt timp un fenomen natural. Toată lumea îi amintea cu un nume comun, ca în cazul unui cuplu. "Henrikii." Dar nimeni nu râdea de această relație din care radiau o anume gingășie, gravitate, fatalitate, un devotament absolut, dezarmând astfel orice încercare de sarcasm. În cadrul comunităților umane, asemenea relații sunt percepute cu gelozie. Cea mai înfocată dorință a oamenilor este să aibă parte de o prietenie dezinteresată. Dorința lor este zadarnică. La Academie, băieții se refugiau fie în orgoliul descendenței lor, fie în studiu, fie în dezmățuri precoce, fie în performanțe fizice, fie în relații amoroase confuze și dureroase. În acest haos uman, prietenia dintre Konrád și Henrik strălucea ca lumina blândă a unei ceremonii organizate în Evul Mediu cu ocazia unui legământ de loialitate. Este cât se poate de rar ca între doi tineri să existe o legătură lipsită de egoism, care exclude atât ajutorul, cât și sacrificiul celuilalt. Tinerețea așteaptă întotdeauna un sacrificiu din partea celor care își pun speranțele în ea. Cei doi băieți simțeau că au privilegiul să trăiască o stare de grație miraculoasă, care nu putea fi definită.

Nimic nu reușea să egaleze delicatețea raportului dintre ei. Dorințele tandre sau violente, sentimentele puternice, pasiunile fatale - într‑un cuvânt, tot ce urma să le ofere mai târziu viața - aveau să fie brutale și inumane. Konrád era serios și discret, asemenea tuturor bărbaților adevărați la vârsta de zece ani. Când băieții ajunseră la vârsta pubertății, iar mintea începu să le stea la prostii, încercând cu o infatuare jalnică să descopere secretele adulților, Konrád îl sili pe Henrik să jure că vor rămâne caști. Deși le‑a fost greu, au respectat mult timp acest jurământ. Din două în două săptămâni, își pregăteau împreună lista păcatelor și se spovedeau. Dorințele apăreau tot mai insistent în sângele și în fibrele nervoase ale băieților, iar când se schimbau anotimpurile, cei doi erau palizi și aveau amețeli. Dar trăiau o viață inocentă, de parcă prietenia, a cărei mantie răcoroasă le învelea viețile tinere, i‑ar fi recompensat pentru tot ce îi chinuia atât de înfrigurat pe ceilalți, pe curioși și pe neastâmpărați, gonindu‑i spre tărâmurile mai întunecate și mai diabolice ale vieții.

Trăiau într‑o disciplină severă, ale cărei principii erau stabilite de experiența și practica secolelor. În fiecare dimineață, băieții făceau antrenamente la scrimă în sala de gimnastică a Academiei Militare, aveau bustul gol și purtau bandaje și cască de protecție. Apoi călăreau. Henrik era un bun călăreț; Konrád se lupta disperat să nu își piardă echilibrul și siguranța de sine, din trupul lui lipseau amintirile disponibilității ereditare. Henrik învăța ușor, Konrád dimpotrivă, dar tot ce reușea să învețe reținea cu lăcomie și cu încăpățânare, asemenea celui care știe că asta e singura sa avere pe lume. În societate, Henrik se comporta dezinvolt, cu superioritate, ca și cum viața nu i‑ar mai fi putut oferi nicio surpriză; Konrád era mai stângaci, respectând în mod excesiv toate normele. Într‑o vară, au făcut o călătorie în Galiția, la părinții lui Konrád. Pe vremea respectivă aveau deja grad de ofițer. Baronul - un bătrân chel și umil, măcinat de cei patruzeci de ani de slujbă petrecuți în Galiția și de insatisfacțiile privind ambițiile sociale ale unei aristocrate poloneze - se grăbi cu o complezență stângace să îi distreze pe tinerii domni. Orașul, cu vechile‑i turnuri, cu fântâna din mijlocul pieței dreptunghiulare, cu clădirile și camerele sale boltite, întunecoase, era îmbâcsit. Iar oamenii din oraș - ucraineni, nemți, evrei, ruși - trăiau într‑un anume vacarm înăbușit și aplanat de către autorități, de parcă în urbe, în locuințele neaerisite și opace, ar fi dospit în permanență un proces, o revoluție sau poate o simplă nemulțumire, o jalnică flecăreală, sau poate nici măcar atât - pur și simplu, agitația mocnită și atmosfera de așteptare specifice unui caravanserai se impregnaseră în casele și piețele din oraș, în viață. Doar catedrala, cu turla‑i impunătoare și cu arcadele‑i largi, se detașa liniștită din zarva confuză, plină de țipete și murmure, de parcă odinioară cineva ar fi emis o lege în acest oraș, cu toate consecințele sale, ceva etern și irevocabil. Băieții trăseseră la hotel, pentru că locuința baronului avea doar trei camere mici. În prima seară, după cina îmbelșugată, fripturile grase și vinurile grele, cu arome tari - pe care tatăl lui Konrád, bătrânul funcționar, și mama acestuia, poloneza tristă și ofilită, fardată țipător, cu mov și roșu, asemenea unui cacadu, le‑au oferit în locuința lor modestă cu niște emoții dureros de impresionante, ca și cum fericirea fiului lor, care venea rar pe acasă, ar fi depins de calitatea bucatelor -, înainte de culcare, tinerii ofițeri au mai stat mult timp retrași într‑un colț întunecos din sala de mese a hotelului galițian, ornată cu palmieri prăfuiți. Fumau în tăcere și degustau un vin vechi, unguresc.
- Acum i‑ai văzut? întrebă într‑un târziu Konrád.
- Da, răspunse cu un sentiment de vinovăție fiul ofițerului de gardă.
- Prin urmare, acum știi, spuse celălalt cu blândețe și gravitate. Imaginează‑ți ce‑au făcut aici pentru mine, și asta de douăzeci și doi de ani!
- Știu, replică Henrik și simți cum i se strânge inima.
- De aici sosește fiecare pereche de mănuși pe care trebuie să mi‑o cumpăr când mergem împreună la Burgtheater. Dacă am nevoie de un harnașament nou, ai mei nu mănâncă trei luni carne. Dacă la o serată ofer un bacșiș ospătarului, tata nu își permite să fumeze o săptămână. Și asta durează de douăzeci și doi de ani. Așa a fost întotdeauna. Undeva, departe, în Polonia, lângă granița rusească, există un conac. Nu l‑am văzut niciodată. A fost al mamei mele. Din acest conac a sosit totul: uniforma, taxele școlare, banii pentru biletele de teatru, pentru buchetul de flori pe care i l‑am trimis mamei tale când a trecut prin Viena, taxele pentru examene, cheltuielile pentru duel, când a trebuit să mă bat cu bavarezul. Totul, de douăzeci și doi de ani încoace. Mai întâi, au vândut mobilele, apoi grădina, pământul, casa. Apoi și‑au sacrificat sănătatea, confortul, liniștea, bătrânețile, ambițiile sociale ale mamei mele, dorința de a avea o casă cu o cameră în plus în orașul ăsta păduchios, iar în casă să fie mobile ca lumea, astfel ca din când în când să poată primi oaspeți. Înțelegi?
- Iartă‑mă! spuse Henrik agitat și alb ca varul.
- Nu sunt supărat, îi răspunse prietenul său pe un ton foarte serios. Voiam doar să știi și să ai ocazia să și vezi. Când bavarezul și‑a scos sabia și a început să mă atace ca un smintit, foarte binedispus, de parcă ar fi fost o glumă excelentă dacă ne‑am fi schilodit dintr‑o simplă vanitate, mi‑am amintit de chipul mamei mergând în fiecare dimineață la piață, ca nu cumva bucătăreasa s‑o înșele cu doi fileri, care acumulându‑se până la sfârșitul anului devin cinci forinți, pe care mi‑i poate trimite într‑un plic... Atunci chiar că l‑aș fi putut omorî pe bavarez, care voia să mă rănească din pură vanitate, fără să știe că fiecare zgârietură făcută echivalează cu un păcat mortal comis împotriva a doi oameni care, în Galiția, și‑au sacrificat în tăcere viața pentru mine. Când acasă la voi îi dau un bacșiș valetului, cheltuiesc ceva din viața lor. Mi‑e foarte greu să trăiesc astfel...

Konrád era roșu ca racul.
- De ce? îl întrebă încet prietenul său. Nu crezi că lor le este bine așa...?
- Lor, poate, spuse după un moment de ezitare Konrád, care nu abordase niciodată acest subiect, iar acum vorbea șovăitor și cu întreruperi, fără să se uite în ochii prietenului său. Dar mie mi‑e foarte greu să trăiesc astfel. E ca și cum nu mi‑aș aparține. Când sunt bolnav, mă sperii, parcă aș irosi o proprietate străină, ceva care nu‑mi aparține în totalitate: sănătatea mea. Sunt militar de carieră, am fost educat să ucid și să accept să fiu ucis. Am depus un jurământ. Dar ei de ce să fi suportat toate astea, dacă eu tot aș fi ucis? Înțelegi...? Bieții de ei... trăiesc de douăzeci și doi de ani în acest oraș, unde totul are un miros îmbâcsit, ca într‑o casă foarte murdară în care au dormit peste noapte caravane aflate în trecere... peste tot miros de mâncare, de parfumuri ieftine și de paturi neaerisite. Aici trăiesc, în tăcere. De douăzeci și doi de ani tata n‑a mai fost la Viena, unde s‑a născut și a crescut. De douăzeci și doi de ani nu și‑au permis nici măcar o călătorie, nu și‑au cumpărat o haină nouă, nu s‑au dus în nicio excursie în timpul verii, pentru că eu trebuie să devin capodopera pe care n‑au reușit s‑o realizeze în propria viață, fiind prea slabi pentru așa ceva. Uneori, când vreau să acționez într‑un fel sau altul, mâna mi se oprește inertă în aer. Mereu această responsabilitate. Am ajuns chiar să le doresc moartea, spuse foarte încet.
- Da?! se miră Henrik.

Rămaseră patru zile în oraș. Când au plecat, au simțit pentru prima dată în viața lor că se întâmplase ceva între ei. De parcă unul dintre ei i‑ar fi fost dator cu ceva celuilalt. Acest sentiment nu se putea exprima în cuvinte.

Fugara

 

Alice Munro
Fugara
Editura Litera, 2015
traducere din engleză de Mihnea Gafița
 


***
Intro 

Alice Munro s-a născut și a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat douăsprezece volume de proză scurtă, un roman și un volum de Povestiri alese. De-a lungul remarcabilei sale cariere a primit numeroase premii și distincții, inclusiv, de trei ori, Premiul pentru Literatură al guvernatorului Canadei și două Premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, Premiul Lannan, Premiul W.H. Smith (Anglia), Premiul Pescara (Italia), și National Book Critics Circle Award (SUA). Povestirile ei au apărut în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele ei de povestiri au fost traduse în treisprezece limbi. Alice Munro trăiește în Clinton, Ontario, lângă lacul Huron.
În anul 2009, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă cu Premiul Man Booker Internațional, iar în 2013 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.
De aceeași autoare: Prea multă fericire (2011, 2013, 2014), Dragă viață (2014), Ură, prietenie, dragoste, căsătorie (2014)

*

Cartea scriitoarei Alice Munro cuprinde opt povestiri extraordinare despre natura infinit oscilantă și surprinzătoare a dragostei. De la prima povestire, despre o tânără femeie care se dovedește incapabilă să-și părăsească soțul, deși își închipuie că este hotărâtă s-o facă, până la cele trei povestiri ce dezvăluie emoțiile complexe ale eroinei lor, o femeie pe nume Juliet, oamenii despre care scrie Munro - femei de toate vârstele și stările sociale, cu prietenii, părinții și copiii lor - capătă sub ochii noștri o viață absolut reală, ca și cum ne-ar fi vecini. Scriitoarea are darul miraculos de a face povestirile acestea la fel de autentice și de memorabile ca povestea propriei noastre vieți.

"Fugara este o carte atât de bună, încât nu vreau s-o discut într-o recenzie. Nici citatele, nici vreun sumar nu pot da seamă de calitățile ei. Singurul mod în care o puteți aprecia cu adevărat este s-o citiți... Revin de aceea la îndemnul de la care am pornit: Citiți-o pe Munro! Citiți-o pe Munro!" (Jonathan Franzen, The New York Times Review of Books)
Un maestru al prozei scurte contemporane. (Comitetul Nobel)
Una dintre cele mai oneste și mai exigente proze ale timpului nostru. (The Times)
Un adevărat maestru al formei. (Salman Rushdie)

Fragment

Fugara

Carla și-a dat seama că venea încă dinainte ca mașina să ajungă în vârful acelei biete înălțări a drumului care prin părțile-astea se cheamă deal. Ea este, s-a gândit. Doamna Jamieson - Sylvia -, care se întorcea din vacanța petrecută în Grecia. Din poarta grajdului - dar stând înăuntru suficient de mult, cât să nu poată fi văzută dintr-o singură privire -, urmărea cu atenție șoseaua pe care doamna Jamieson trebuia neapărat să treacă, fiindcă locuința ei se afla la o jumătate de milă mai jos pe drumul acela, dincolo de casa lui Clark și a Carlei.

Dacă era cineva care-și propusese să cotească și să intre pe poarta lor, de-acum ar fi trebuit să încetinească. Și totuși, Carla încă spera. "Dă să nu fie ea!"

Ba era. Doamna Jamieson și-a întors capul o dată, scurt - se străduia din răsputeri să-și manevreze mașina printre făgașele și băltoacele pe care ploaia le făcuse în pietriș -, dar nu și-a ridicat mâna de pe volan ca să-i facă semn, adică n-o zărise. Carla, în schimb, i-a zărit brațul dezgolit până la umăr și bronzat, părul platinat într-o nuanță și mai deschisă decât i-l știa dinainte, mai degrabă alb acum decât blond-argintiu, și expresia feței, care era și hotărâtă, și exasperată, și amuzată de propria-i exasperare - exact așa cum se aștepta să arate doamna Jamieson încercând să se descurce pe un asemenea drum. Când și-a întors capul spre ea, Carla i-a citit în ochi o lucire pozitivă - de optimism, de curiozitate -, care a făcut-o să se dea înapoi cu un pas.

Așa, deci.

Poate că deocamdată Clark nu știa. Presupunând că stătea la calculator, înseamnă că era cu spatele întors către fereastră și drum.

Dar poate că doamna Jamieson mai avea de mers pe undeva. Dacă venise cu mașina dinspre aeroport spre casă, poate că nu se oprise la cumpărături - adică, înainte să ajungă până acasă și să-și dea seama de ce-i trebuia. Și-atunci ar putea-o vedea Clark. Sau, după lăsarea întunericului, s-ar zări luminile de la casa ei. Dar acum, în iulie, se întuneca târziu. Ar putea fi atât de obosită, încât să nu-și mai bată capul s-aprindă luminile, ar putea să se culce devreme.

Pe de altă parte, ar putea să telefoneze. Uite-acum, în orice moment.


Era o vară de ploaie, ploaie și iar ploaie. De cum făceai ochi dimineața, o auzeai răpăind pe acoperișul locuinței mobile. Potecile erau numai noroaie, pajiștile cu iarbă înaltă musteau de apă, din frunzișurile de deasupra capului te trezeai cu câte o aversă întâmplătoare, chiar și în momentele în care din cer nu se revărsa nimic, de fapt, iar norii dădeau semne că se risipeau. Carla își punea o pălărie australiană veche, de fetru, înaltă și cu boruri largi, ori de câte ori ieșea, iar părul strâns într-o coadă lungă și groasă, împletită, și-l ținea pe dinăuntrul bluzei.

Nimeni nu mai venea să călărească pe coclauri, deși Clark și Carla fuseseră peste tot și lipiseră afișe prin toate campingurile, în cafenele, pe panoul de afișaj de la oficiul de turism și oriunde altundeva le mai trecuse prin cap să le pună. Doar o mână de elevi mai veneau la lecții, dar erau cei obișnuiți, nu grupurile de școlari în vacanță, nu autocarele întregi de prin taberele sezoniere, care-i ținuseră ocupați toată vara dinainte. Și chiar și cei obișnuiți, pe care ei contau, își luau liber și plecau în concedii și-n excursii, ori pur și simplu își contramandau lecțiile, pentru că vremea chiar avea darul să-i descurajeze. Dacă sunau prea târziu, Clark îi taxa oricum pentru timpul neconsumat. Câțiva dintre ei se plânseseră și renunțaseră definitiv.

Mai câștigau ceva de pe urma celor trei cai ținuți în pensiune. Aceștia trei, plus cei patru ai lor, erau acum pe undeva pe câmp, vârându-și boturile prin iarba de sub copaci. Aveau aerul că nu-și băteau ei capul să observe că ploaia se oprise pe moment, așa cum de multe ori făcea după-amiaza, mai mult sau mai puțin. Atâta cât să-ți renască speranțele - norii se albeau, se subțiau și lăsau să treacă prin ei o lumină difuză, care nu reușea niciodată să se transforme în strălucire de soare adevărată și până pe la ora cinei dispărea cu totul.

Carla terminase de-acum să curețe în grajd. Făcuse totul pe îndelete - îi plăceau ritmul corvezilor ei obișnuite, spațiul gol de sub acoperișul înalt al grajdului, mirosurile. S-a îndreptat apoi către țarcul de antrenament, ca să vadă cât de uscat era solul, pentru cazul în care și-ar fi făcut apariția, totuși, elevul de la ora cinci.

Cele mai multe ploi serioase nu fuseseră propriu-zis torențiale sau amplificate de vânt, dar în săptămâna dinainte se iscase brusc o agitație și pe urmă o vântoasă printre vârfurile copacilor, cu o ploaie orbitoare, aproape la orizontală. După numai un sfert de oră, furtuna trecuse mai departe. Dar după ea rămăseseră crengi căzute de-a latul drumului, fire de curent electric smulse și o bună parte din acoperitoarea de plastic a țarcului ruptă și aruncată cât colo. La capătul pistei se formase o baltă mare cât un lac, și Clark muncise până după lăsarea întunericului, săpând un șanț prin care s-o dreneze.

Acoperitoarea nu fusese reparată nici acum. Clark întinsese niște sârmă de gard, care să împiedice caii să se bage în noroi, și Carla instalase marcaje pentru o pistă mai scurtă.

Pe internet, chiar acum, Clark vâna un loc de unde să cumpere material pentru altă acoperitoare. Vreun debușeu de lichidări de stocuri, cu prețuri pe care și le puteau permite, sau cineva care voia să scape la mâna a doua de vreun asemenea material. Nu voia să meargă în oraș, la "Furniturile pentru locuință" ale lui Hy și Robert Buckley, cărora el le spunea "Furnituri pentru ticăloșii de hoți la drumul mare"^[i], pentru că le datora prea mulți bani și se mai și certase cu ei.

Clark nu se certa numai cu oamenii cărora le datora bani. Atitudinea lui prietenoasă, care inițial te atrăgea, putea să se transforme dintr-odată în dușmănie. În unele locuri nu voia cu nici un chip să intre și de fiecare dată o punea pe Carla să meargă ea, pentru că el făcuse scandal. Un asemenea loc era farmacia. O bătrână i se băgase în față - de fapt, plecase din fața lui și se dusese după ceva ce uitase, pe urmă se întorsese și se înghesuise tot înaintea lui, în loc să se așeze frumos la coadă, el se plânsese, iar casiera îi spusese:
- Are emfizem, la care Clark zisese:
- Hai, nu zău?! Și eu am hemoroizi, așa încât fusese chemat șeful de tură, care-l pusese la punct.

Iar în cafeneaua de pe autostradă, reducerea promisă pentru micul dejun îi fusese refuzată pe motiv că ora unsprezece dimineața trecuse, drept care Clark se certase cu cei de-acolo și dăduse drumul pe jos paharului de cafea pe care și-l luase la pachet - paharul fusese cât pe-aci, pretinseseră ei, să cadă în capul unui copil în căruț. El se apărase că nu pe-acolo trecuse copilul, ci pe la jumătate de milă depărtare, și că-i scăpase paharul din mână fiindcă nu i se dăduse capac pentru el. Nu le ceruse capac, ziseseră ei. Nici n-ar fi trebuit să fie obligat să-l ceară, zisese el.
- Îți tot sare țandăra, îi spunea Carla.
- Așa fac bărbații.

În schimb, ea nu-i spusese nimic despre cearta lui cu Joy Tucker. Joy Tucker era bibliotecara din oraș, care-și dăduse calul în pensiune la ei. Calul era, de fapt, o iapă roaibă mică și aprigă, pe nume Lizzie. Când avea chef de glume, Joy Tucker îi spunea Lizzie Borden^[ii]. În ajun, venise cu mașina, fără să aibă chef de glume deloc și se plânsese că acoperitoarea țarcului nu fusese încă reparată și că Lizzie arăta nefericită, de parcă ar fi picnit-o vreo răceală.

Lizzie n-avea nimic, de fapt. Clark încercase - atâta cât putea el - să se arate împăciuitor. Dar, până la urmă, Joy Tucker fusese cea căreia îi sărise țandăra și le spusese că era ca-ntr-o cocină la ei, acolo, și că Lizzie merita mai mult, la care Clark îi zisese: "Fă ce vrei". Joy nu și-o luase - nu încă - pe Lizzie, așa cum se așteptase ea, Carla. Dar Clark, după ce declarase inițial că iapa cea roaibă era ca un animăluț de companie pentru el, acum nu mai voia să aibă nimic de-a face cu ea. Lizzie se simțise ofensată - prin urmare, opunea rezistență când era vorba să se antreneze și făcea ca toate alea când trebuia să i se curețe copitele, ceea ce însemna în fiecare zi, de teamă să nu dezvolte vreo ciupercă. Unde mai pui că era în stare s-o și muște pe Carla.

Dar cel mai rău lucru, din punctul de vedere al Carlei, era lipsa Florei, căprița cea albă, care le ținea de urât cailor în grajd și pe câmpuri. De două zile nu mai era de găsit. Carla se temea să nu fi fost prinsă de niște câini sălbatici sau de coioți, poate chiar de vreun urs.

O visase pe Flora în acea noapte și în cea dinainte. În primul vis, capra venise până lângă patul ei, ținând în bot un măr roșu, dar în al doilea, chiar azi-noapte, fugise mâncând pământul când o văzuse pe Carla venind către ea. Părea lovită la picior, dar tot fugise. O condusese pe Carla până la o baricadă cu sârmă ghimpată, care și-ar fi avut locul pe un câmp de luptă, după care ea - Flora - se strecurase printre sârme, cu tot cu piciorul șontorog, se scursese printre ele ca un țipar alb și dispăruse.

Caii o văzuseră pe Carla îndreptându-se către țarc și se apropiaseră cu toții de gard - cu un aer plouat, deși aveau pături neozeelandeze pe spinări -, ca să-i atragă atenția către ei când s-ar fi întors. Ea le-a vorbit calm, scuzându-se că venea cu mâna goală. I-a mângâiat pe gâturi, le-a frecat nasurile și i-a întrebat dacă nu cumva știau ceva de Flora.

Grace și Juniper au pufnit pe nări și și-au ridicat boturile de parcă ar fi recunoscut numele rostit de ea și i-ar fi împărtășit preocuparea, dar apoi Lizzie s-a vârât între ei și i-a împins lui Grace capul de sub mâna mângâietoare a Carlei. Ba chiar a și prins acea mână cu dinții, ca s-o învețe minte, așa încât Carlei i-a luat ceva timp să-i facă morală.


Până acum trei ani, Carla nu se uitase niciodată cu atenție la locuințele mobile. Nici nu le spusese vreodată așa. La fel ca părinților ei, un termen precum "locuințe mobile" i s-ar fi părut pretențios. Unii oameni trăiau în rulote, și cu asta, basta. O rulotă nu se deosebea cu nimic de altă rulotă. Când se mutase aici, când își alesese această viață alături de Clark, abia atunci începuse Carla să privească lucrurile într-un alt mod. Să le spună "locuințe mobile" și să se intereseze de cum și le amenajaseră oamenii. Ce fel de perdele își atârnaseră la ferestre, cum își pictaseră balcoanele sau verandele, cochete și ambițioase, sau încăperile suplimentare pe care și le construiseră. Abia aștepta să se apuce și ea de îmbunătățiri similare.

Clark mersese pe mâna ei, cel puțin o vreme. Construise trepte noi și-și petrecuse o mulțime de timp căutând pentru ele vreo balustradă veche de fier forjat. Nu se plânsese câtuși de puțin de banii cheltuiți pe vopsea pentru bucătărie și baie sau pe materialul pentru perdele. Felul în care vopsea Carla suferea de grabă - ea nu știa, pe atunci, că trebuie să scoți mai întâi balamalele de la ușile dulapului. Sau că trebuie să căptușești perdelele, care între timp se decoloraseră.

La ceva tot se împotrivise Clark, și anume la smulsul mochetei, care era una și aceeași în fiecare încăpere și pe care ea își propusese de la bun început s-o înlocuiască. Era împărțită în mici pătrate maro, fiecare cu un model de înflorituri și forme, unele maro mai închis, altele ruginii, altele cafenii. Multă vreme, Carla crezuse că erau aceleași înflorituri și forme, aranjate în același mod în fiecare pătrat. După care, când avusese mai mult timp - o mulțime de timp - să le cerceteze, ajunsese la concluzia că erau, de fapt, patru modele reunite în pătrate identice, mai mari. Uneori își dădea rapid seama de cum erau asamblate, alteori trebuia să se căznească să vadă aranjamentele.

Asta făcea când afară ploua și când starea de spirit a lui Clark trăgea în jos tot spațiul interior pe care-l aveau, adică nu mai era atent la nimic altceva decât la ecranul calculatorului. Dar cel mai bun lucru pe care-l putea face în asemenea cazuri era să născocească ori să-și amintească vreo treabă oarecare de făcut în grajd. Caii nici nu se uitau la ea când o simțeau nefericită, în schimb Flora, pe care n-o lega niciodată, venea și se freca de piciorul ei, uitându-se în sus cu niște ochi verzi-gălbui sclipitori și o privire care nu sugera propriu-zis înțelegere - mai degrabă, un fel de haz de necaz camaraderesc.

O căpriță crescută numai pe jumătate - asta era Flora când o adusese acasă Clark de la o fermă unde se dusese după niște echipamente de călărie cu preț de chilipir. Cei de-acolo renunțau la viața de la țară sau, cel puțin, la partea cu crescutul animalelor - își vânduseră caii, dar nu reușiseră încă să dea și caprele. Clark auzise că prezența unei capre era de natură să aducă liniște și alinare într-un grajd plin cu cai și voia să încerce și el. Stăpânii ei de până atunci aveau de gând s-o împerecheze cândva, dar Flora nu dăduse încă nici un semn c-ar fi cuprins-o căldurile.

La început, fusese animăluțul exclusiv al lui Clark, urmându-l peste tot unde se ducea și țopăind ca să-i capteze atenția. Era o ieduță iute, grațioasă și provocatoare, și felul în care semăna cu o fată neprihănită și îndrăgostită le stârnise râsul și unuia, și celuilalt. Dar, pe măsură ce crescuse, parcă se atașase mai mult de Carla, și acest atașament o făcuse dintr-odată să pară mai înțeleaptă, mai puțin fâșneață - ai fi zis că era capabilă chiar de un simț al umorului preocupat și plin de ironie. Carla se comporta cu tandrețe, dar și strict și mai degrabă matern cu caii, în schimb camaraderia pe care i-o arăta Florei era cu totul altceva. Flora nu-i îngăduia să-și dea aere de superioritate.
- Tot nimic legat de Flora? a întrebat ea, scoțându-și cizmele de grajd.

Clark postase pe internet un anunț de "Pierdut capră".
- Pân-acum, nu, a zis el, pe un ton preocupat, dar nu chiar neprietenos.

Ideea lui era - și sugerase asta de mai multe ori - că Flora putea foarte bine să fi plecat să-și caute vreun țap.

Nici o vorbă despre doamna Jamieson. Carla a pus la fiert ceainicul. Clark fredona ceva în bărbie, cum făcea de multe ori când stătea în fața calculatorului.

Uneori, îi și vorbea. "Căcat!" îl mai auzea spunând, ca replică la cine știe ce provocare. Sau mai râdea - numai că nu ținea minte care fusese gluma, când îl întreba ea mai târziu.
- Vrei ceai? a spus Carla și, spre surprinderea ei, Clark s-a ridicat și a venit în bucătărie.
- Așa, deci, a zis. Așa, deci, Carla.
- Ce anume?
- Deci, a telefonat.
- Cine?
- Majestatea Sa. Regina Sylvia. Tocmai s-a întors.
- Nu i-am auzit mașina.
- Nici nu te-am întrebat dac-ai auzit-o.
- Și de ce-a telefonat?
- Vrea să te duci s-o ajuți să facă ordine prin casă. Atâta mi-a spus. Mâine.
- Și tu ce i-ai zis?
- Că sigur că te duci. Dar mai bine sun-o și tu să-i confirmi.
- Nu știu de ce-aș mai suna-o, dacă i-ai spus tu, a zis Carla, umplând cănile cu ceai. Înainte să plece i-am făcut curat în casă. Nu văd ce-ar mai fi de făcut acolo așa curând.
- Poate au intrat niște ratoni cât era ea plecată și i-au făcut mizerie. N-ai cum să știi.
- Nu-i nevoie să-i dau telefon chiar în momentul ăsta, i-a răspuns ea. Vreau să-mi beau ceaiul și vreau să fac un duș întâi.
- Cu cât mai repede, cu-atât mai bine.

Carla și-a luat ceaiul cu ea în baie și i-a strigat lui Clark de acolo:
- Trebuie neapărat să mergem la spălătorie. Prosoapele, și când se usucă, tot miros a mucegai.
- Nu schimbăm subiectul, da? Carla - după care, cu toate că ea intrase la duș, el a venit și s-a postat dincolo de ușă, de unde i-a strigat: Să știi că n-am de gând să te las, Carla, să scapi așa ușor!

A crezut că-l găsea tot acolo, stând în fața ușii, când a ieșit, dar el se întorsese la calculator. Carla s-a îmbrăcat ca și cum ar fi ieșit în oraș. Spera că, dacă ar fi reușit să plece de acasă - la spălătorie, de pildă, sau la cafeneaua de unde-și luau cappuccino la pachet -, ar fi putut să stea de vorbă altfel, ar fi ajuns la mai multă detașare. A venit în salon cu pas alert și l-a luat cu brațele de gât pe la spate. Dar nici n-a făcut bine gestul, că un val de tristețe a cuprins-o - probabil din cauza căldurii de la duș, care-i dezlega lacrimile -, încât s-a lăsat moale peste el, deznădăjduită și plângând.

Clark și-a luat mâinile de pe tastatură, dar atât.
- Numai să nu fii supărat pe mine, i-a spus ea.
- Nu sunt. Doar că nu-mi place când ești așa.
- Sunt așa pentru că ești supărat.
- Nu-mi spune tu cum sunt! Și mă sufoci. Pune să mâncăm de seară!

Ceea ce ea a și făcut. De-acum, era limpede că persoana de la ora cinci nu mai venea. A luat cartofii și a început să-i curețe, dar lacrimile nu i se mai opreau și nu vedea ce făcea. S-a șters pe față cu un șervet de hârtie, după care și-a smuls unul nou, pe care și l-a luat cu ea în ploaie, afară. Nu s-a mai dus în grajd, pentru că era și-așa destul de trist acolo fără Flora. A luat-o pe poteca dinspre pădure. Caii se aflau pe celălalt câmp. S-au apropiat de gard, ca să se uite după ea. Cu toții, în afară de Lizzie, care s-a prostit puțin și-a pufnit pe nări, au avut bunul-simț de-a pricepe că atenția Carlei era îndreptată în altă parte.


Totul începuse când citiseră ferparul în ziarul din oraș - necrologul domnului Jamieson, al cărui chip fusese pre-zentat la știrile de seară. Până în urmă cu un an, îi știuseră pe soții Jamieson doar ca pe niște vecini care-și vedeau cu discreție de viața lor. Soția preda botanica la colegiul aflat la o depărtare de patruzeci de mile, așa încât își petrecea pe șosea o bună parte a timpului. Soțul era poet.

Asta era ce știa toată lumea. Numai că el părea să se ocupe și cu altele. Pentru un poet și un om bătrân - poate chiar cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât doamna Jamieson -, era un tip frust și activ. Își ameliorase de unul singur sistemul de scurgere al locuinței, curățând canalul de evacuare și tapetându-l cu pietre. Își săpase, plantase și împrejmuise o grădină de legume, tăiase cărări prin pădure și se ocupase el însuși de reparațiile casei.

Care casă era o construcție ciudată, triunghiulară, ridicată cu mulți ani în urmă, cu ajutorul unor prieteni, pe fundația unei foste ferme dărăpănate. Despre oamenii aceștia se spunea c-ar fi fost hippy - deși domnul Jamieson trebuie să fi fost cam prea bătrân pentru așa ceva chiar și pe-atunci, înainte s-o cunoască pe doamna Jamieson. Umbla vorba c-ar fi cultivat marijuana în pădure, c-o vânduse și ascunsese banii în borcane de sticlă îngropate cine știe unde pe proprietatea lui. Clark auzise povestea de la oameni pe care-i cunoscuse în oraș. Dar el spunea că erau numai căcaturi.
- S-ar fi găsit pân-acum cineva care să se ducă la el, acolo, și să dezgroape banii ăia. Sau cineva care să-l facă pe el cumva să spună unde i-a ascuns.

Când citiseră necrologul, Carla și Clark aflaseră și ei, pentru prima oară, că Leon Jamieson fusese laureatul unui premiu important, cu cinci ani înainte să moară. Un premiu de poezie. Despre asta, nimeni nu pomenise nimic până atunci. S-ar fi zis că lumea era în stare să creadă în bani de pe urma drogurilor, îngropați în borcane de sticlă, dar nu și în bani câștigați din scrisul de poezii.

Nu trecuse mult și Clark zisese:
- Am fi putut să-l punem să plătească, la care ea, Carla, știuse din prima clipă la ce se referea, dar o dăduse pe glumă:
- Prea târziu, îi răspunsese. Nu mai poți să plătești, dac-ai murit.
- El, nu. Dar ea, da.
- A plecat în Grecia.
- Doar n-o să rămână-n Grecia.
- N-a știut nimic, zisese Carla pe un ton mai serios.
- Nici n-am zis c-a știut.
- Habar n-are ce și cum.
- De asta putem avea noi grijă.
- Nu. Nu, zisese Carla, dar Clark o ținuse pe-a lui, de parcă ea n-ar fi zis nimic:
- Putem să-i spunem că-l dăm în judecată. Multă lume capătă bani pentru lucruri de-astea.
- Cum să faci așa ceva? Nu poți să dai în judecată un mort.
- O amenințăm că spunem în presă. Marele poet! Ziarele ar înghiți povestea imediat. Nu trebuie decât s-o amenințăm, și precis cedează.
- Bați câmpii, îi spusese Carla. Glumești.
- Ba nu, zisese Clark. Nu glumesc deloc, să știi.

Carla îi spusese că nu voia să mai vorbească despre asta, iar el zisese: "Da, bine".

Dar mai vorbiseră despre asta și a doua zi, și a treia, și a patra. Lui Clark îi veneau câteodată idei dintr-astea irealizabile, dacă nu chiar ilegale. Apoi le întorcea pe toate părțile cu din ce în ce mai mult entuziasm, după care - ea, una, nu pricepea de ce - le abandona. Dacă s-ar mai fi oprit ploaia, dacă vara de-acum s-ar fi transformat și ea într-o vară normală, poate c-ar fi lăsat baltă și această idee, la fel ca pe celelalte. Dar uite că nu renunțase la ea și-n ultima lună tot revenise la micul complot, de parcă ar fi fost perfect realizabil și serios. Problema era câți bani să ceară. Să fi cerut prea puțini, poate că femeia nu i-ar fi luat în serios, poate că i-ar fi trecut prin cap să verifice dacă nu cumva era vreo cacealma de-a lor. Dacă-i cereau prea mulți, poate că se făcea bățoasă și se-ncăpățâna să nu le dea nimic.

Carla renunțase și nu mai zicea că era o glumă. În schimb, îi spunea că n-avea cum să reușească. În primul rând, că oamenii se așteptau ca poeții să se comporte așa. Deci, că nu merita să dai niște bani ca să mușamalizezi toată povestea.

---

[i] În original, joc de cuvinte intraductibil, bazat pe sonoritatea asemănătoare a celor două denumiri: Hy and Robert Buckley's Building Supply și Highway Robbers' Buggery Supply.

[ii] Lizzie Andrew Borden (1860-1927) a fost acuzată, judecată, dar achitată în procesul de asasinare cu o secure a tatălui și a mamei sale vitrege, în orașul Fall River din Massachusetts, în 1892.

Fizica tristeții (II)

📖

 https://cashclub.ro/register?ccref=sM086LHh

Se poate instala extensia de browser și aplicația de mobil după crearea contului. Există avantajul unor cupoane de reducere separat de reducerile de pe fiecare magazin online de pe platformă

Poate vă ajută la ceva dacă mai faceți cumpărături onlineSalutare, iubitori de cărți și de lectură,

Poftim de citiți cele mai interesante curiozități despre CĂRȚI!

Știai că:

1. Stephen King a aruncat manuscrisul inițial pentru „Carrie” la gunoi. Soția sa, Tabitha, după ce l-a găsit în gunoi și l-a citit, l-a convins să-l termine și să-l trimită editorului. Culmea este că acest romanul este cel care l-a făcut celebru.

2. Cel mai lung roman scris vreodată este “În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. Această capodoperă și-a câștigat locul în Cartea Recordurilor (Guinness Book of World Records), fiind formată din 13 volume, depășind un total de 1,3 milioane de cuvinte.

3. Virgina Woolf și-a scris toate cărțile stând în picioare.

4. Cărțile obișnuiau să fie legate cu lanțuri, de rafturile bibliotecilor, pentru a preveni furtul.

5. Autorul operei “Stăpânul inelelor”, J. R. R. Tolkien a scris întreaga trilogie cu doar două degete! J. R. R. Tolkien a spus că procesul de scriere a trilogiei a fost epuizant, având peste 1.200 de pagini, modul în care a învățat să tasteze (cu doar două degete) luându-i mai mult timp.

6. Prima carte care a fost scrisă cu ajutorul mașinii de scris se numește “Aventurile lui Tom Sawyer”, scrisă de Mark Twain.

7. Top 3 cele mai citite cărți din lume sunt: Biblia, Citate ale președintelui Mao Zedong și seria Harry Potter.Numărul total de cărți din seria Harry Potter, vândute în întreaga lume, depășește 500 de milioane, însemnând că există o carte Harry Potter pentru fiecare 17,5 oameni de pe pământ.

8. Fostul președinte american Theodore Roosevelt obișnuia să citească o carte pe zi.

9. Un studiu a descoperit că pentru o persoană care citește în mod regulat există de două ori și jumătate mai puține șanse de a fi diagnosticată cu Alzheimer.

10. Când se publică o carte în Norvegia, guvernul cumpără 1,000 de exemplare, 1,500 dacă este o carte pentru copii, și le distribuie bibliotecilor din toată țara.

11. Dintr-un copac se pot face până la 50 de cărți.

12. Paradoxal, cea mai interzisă carte din America este seria Harry Potter. În general, interdicția a apărut în școlile catolice, pe motiv că ar conține vrăji „adevărate”. De asemenea, cei care nu vor aceste cărți în preajma lor susțin că Harry Potter prezintă magia într-o lumină pozitivă.

13. Iubești cum miros cărțile? Ei bine, exista un cuvânt pentru asta! Acesta este bibliosomie.

14. Ziua de 23 aprilie a fost declarată Ziua Internațională a Cărții datorită faptului că în această zi s-au stins din viață autori importanți ai literaturii universale, printre care Miguel de Cervantes, William Shakespeare, Încă Garcilaso de la Vega.

15. Bill Gates a cumpărat cea mai scumpă carte pentru suma de 30.8 milioane de dolari. Cartea aparține lui Leonardo da Vinci și se numește Codul Leicester.

16. Balzac citea un roman de 200 de pagini în doar jumate de oră (30 minute).

17. Napoleon citea cu o viteză de 2000 de cuvinte în minută.

Și mai știai că:

De azi incepe BOOK'N ROLL pe CashClub? Adică sărbătorim toate librăriile și magazinele online care aduc în casele noastre comori care nu își pierd valoarea niciodată: cărțile.

Îți poți alege best-sellerul, cartea de dezvoltare personală, romanul beletristic sau cartea de povești magice pentru copilul tău dintr-o diversitate mare de cărți care se găsesc în portofoliul nostru, iar partea cea mai bună este că pentru fiecare carte în parte, economisești!

Ai carte, ai parte, dar pui și cashback deoparte!

  Găsește aici Cartea ta Preferată! 

Elefant.ro -

4% cashback dacă ai carte!

Cărturești.ro -

5% cashback dacă ai carte!

Libris.ro -

4% cashback dacă ai carte!

Cartepedia.ro -

5% cashback dacă ai carte!

 

LibHumanitas.ro - 5% cashback           dacă ai carte!

Bookzone.ro - 5% cashback

dacă ai carte!

Nemira.ro - 5% cashback

dacă ai carte!

Edituratrei.ro - 5% cashback

dacă ai carte!

Librex.ro - 5% cashback

dacă ai carte!

Bookcity.ro - 7% cashback

dacă ai carte!

Găsește aici Cartea ta Preferată!

📖

 https://cashclub.ro/register?ccref=sM086LHh

Se poate instala extensia de browser și aplicația de mobil după crearea contului. Există avantajul unor cupoane de reducere separat de reducerile de pe fiecare magazin online de pe platformă

Poate vă ajută la ceva dacă mai faceți cumpărături onlineSalutare, iubitori de cărți și de lectură,

Poftim de citiți cele mai interesante curiozități despre CĂRȚI!

Știai că:

1. Stephen King a aruncat manuscrisul inițial pentru „Carrie” la gunoi. Soția sa, Tabitha, după ce l-a găsit în gunoi și l-a citit, l-a convins să-l termine și să-l trimită editorului. Culmea este că acest romanul este cel care l-a făcut celebru.

2. Cel mai lung roman scris vreodată este “În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. Această capodoperă și-a câștigat locul în Cartea Recordurilor (Guinness Book of World Records), fiind formată din 13 volume, depășind un total de 1,3 milioane de cuvinte.

3. Virgina Woolf și-a scris toate cărțile stând în picioare.

4. Cărțile obișnuiau să fie legate cu lanțuri, de rafturile bibliotecilor, pentru a preveni furtul.

5. Autorul operei “Stăpânul inelelor”, J. R. R. Tolkien a scris întreaga trilogie cu doar două degete! J. R. R. Tolkien a spus că procesul de scriere a trilogiei a fost epuizant, având peste 1.200 de pagini, modul în care a învățat să tasteze (cu doar două degete) luându-i mai mult timp.

6. Prima carte care a fost scrisă cu ajutorul mașinii de scris se numește “Aventurile lui Tom Sawyer”, scrisă de Mark Twain.

7. Top 3 cele mai citite cărți din lume sunt: Biblia, Citate ale președintelui Mao Zedong și seria Harry Potter.Numărul total de cărți din seria Harry Potter, vândute în întreaga lume, depășește 500 de milioane, însemnând că există o carte Harry Potter pentru fiecare 17,5 oameni de pe pământ.

8. Fostul președinte american Theodore Roosevelt obișnuia să citească o carte pe zi.

9. Un studiu a descoperit că pentru o persoană care citește în mod regulat există de două ori și jumătate mai puține șanse de a fi diagnosticată cu Alzheimer.

10. Când se publică o carte în Norvegia, guvernul cumpără 1,000 de exemplare, 1,500 dacă este o carte pentru copii, și le distribuie bibliotecilor din toată țara.

11. Dintr-un copac se pot face până la 50 de cărți.

12. Paradoxal, cea mai interzisă carte din America este seria Harry Potter. În general, interdicția a apărut în școlile catolice, pe motiv că ar conține vrăji „adevărate”. De asemenea, cei care nu vor aceste cărți în preajma lor susțin că Harry Potter prezintă magia într-o lumină pozitivă.

13. Iubești cum miros cărțile? Ei bine, exista un cuvânt pentru asta! Acesta este bibliosomie.

14. Ziua de 23 aprilie a fost declarată Ziua Internațională a Cărții datorită faptului că în această zi s-au stins din viață autori importanți ai literaturii universale, printre care Miguel de Cervantes, William Shakespeare, Încă Garcilaso de la Vega.

15. Bill Gates a cumpărat cea mai scumpă carte pentru suma de 30.8 milioane de dolari. Cartea aparține lui Leonardo da Vinci și se numește Codul Leicester.

16. Balzac citea un roman de 200 de pagini în doar jumate de oră (30 minute).

17. Napoleon citea cu o viteză de 2000 de cuvinte în minută.

Și mai știai că:

De azi incepe BOOK'N ROLL pe CashClub? Adică sărbătorim toate librăriile și magazinele online care aduc în casele noastre comori care nu își pierd valoarea niciodată: cărțile.

Îți poți alege best-sellerul, cartea de dezvoltare personală, romanul beletristic sau cartea de povești magice pentru copilul tău dintr-o diversitate mare de cărți care se găsesc în portofoliul nostru, iar partea cea mai bună este că pentru fiecare carte în parte, economisești!

Ai carte, ai parte, dar pui și cashback deoparte!

  Găsește aici Cartea ta Preferată! 

Elefant.ro -

4% cashback dacă ai carte!

Cărturești.ro -

5% cashback dacă ai carte!

Libris.ro -

4% cashback dacă ai carte!

Cartepedia.ro -

5% cashback dacă ai carte!

 

LibHumanitas.ro - 5% cashback           dacă ai carte!

Bookzone.ro - 5% cashback

dacă ai carte!

Nemira.ro - 5% cashback

dacă ai carte!

Edituratrei.ro - 5% cashback

dacă ai carte!

Librex.ro - 5% cashback

dacă ai carte!

Bookcity.ro - 7% cashback

dacă ai carte!

Găsește aici Cartea ta Preferată!