Texte cu vedere la stradă

 

Mihai-Alexandru Pleșu
Texte cu vedere la stradă
Curtea Veche Publishing, 2022
 
 

Citiți prefața (Pleshoo. Furie și blândețe) acestei cărți.

*****
Intro

Mihai-Alexandru Pleșu (n. 1972) este ceramist și restaurator de pictură murală. S-a format la Liceul "Nicolae Tonitza", apoi pe șantierele maestrului Nicolae Sava, în cadrul stagiilor de restaurare ale Patriarhiei Române și, nu în ultimul rând, în cercurile intelectualității românești din anii ʼ70 și ʼ80, printre Ion Băieșu, Fănuș Neagu, Mihai Oroveanu, Maria Cocea, Johnny Răducanu și Neagu Djuvara. Mai târziu a urmat cursurile Universității Naționale de Arte din București.

A participat la restaurarea unor situri importante din România, printre care mănăstirea Brâncoveni, biserica mănăstirii Lupșa și biserica "Sfântul Dumitru" din Suceava. În anii ʼ90 a devenit fondator al publicației Le fil franco-roumain, difuzată exclusiv în Franța cu scopul de a atrage cetățeni francezi în mediul cultural și de afaceri românesc. A avut câteva emisiuni la radio și una la televiziune, a lucrat douăzeci și cinci de ani în publicitate ca art director, a plecat de câteva ori din România și tot de atâtea ori s-a întors. Este practicant al tirului cu arcul și, în câteva rânduri, campion al Federației Române de Tir cu Arcul la divizia de arc tradițional. Fondator de școală, și-a propus să dezvolte creativitatea copiilor prin metode neconvenționale. Recent, printre proiectele sale se numără galeria de artă cu profil expresionist PleshooContemporary și atelierele de ceramică Telurik.

Scrie noaptea, compulsiv și tranșant, despre realitățile sociale, culturale și politice de care se lovește ziua.

Avertisment pentru cititori! Ce-i aici e o aglomerare de furie, deznădejde, neputință, dorință, speranță, sterilitate. Sunt gândurile cuiva care și-a petrecut ultima jumătate de secol căutându-se fără să își găsească locul, modelând în lut fără să știe de ce, pictând fără să aștepte recompensă, restaurând fără să participe la inaugurare. Nu veți găsi o eleganță cursivă presărată cu umor elevat și profunzime erudită. Sunt gânduri răzlețe, țâșnite din viață, întâmplări brutale prin care trecem toți, un drum întru aflarea drumului. Descoperiți un alt Pleșu, Mihai de această dată, frust, cinstit, disecat și în pielea goală. Bon courage, cititori! (Mădălina Rădulescu, cititoare - de plăcere - și prietenă - de mult)

Autorul acestor pagini nu își propune să educe pe cineva, nici să informeze ori să disece lumea în care trăim. Ci doar să o surprindă din unghiul celui care nu își cenzurează mirarea, emoția, neputința, stările sau exprimarea și să o treacă prin filtrul unui om liber, sincer cu el însuși și cu cititorul său. Asta iese când vrei să te iei în serios neluându-te în serios: texte cu vedere la stradă, la oameni, la viață. Fiecare generație merită un Pleșu. (Rafael Marinescu)

Fragmente

Douăzeci de ani

(decembrie 2009)

Butonez telecomanda și, ca prin minune, dau peste postul preferat al românului autentic: OTV. La fel de senzațional, exploziv și în direct ca de fiecare dată. Invitatul emisiunii Dan Diaconescu în direct este nimeni altul decât revoluționarul absolut, acest Bogart de România, regizor complex, actor de geniu, scenarist rafinat, cascador plin de curaj, o mie și unul oameni într-unul singur: Nicolaescu... Sergiu Nicolaescu.

Vorbește, desigur, despre Revoluție; despre cum a fost de fapt, despre adevăruri șocante, dar bine ascunse etc. Ascultând discursul elocvent, aud o frază care mă face să tresar: niciunul dintre românii care au strigat după libertate printre gloanțe în decembrie 1989 nu a fost sănătos la cap. Formularea nu se voia jignitoare, ci încerca să clarifice starea de spirit a celor care au luptat cu adevărat pentru drepturile de care am fost păgubiți.

M-am cufundat încet în gânduri, iar OTV a redevenit doar un zgomot de fond. Îmi aduc aminte. Am fost pe străzi... Am fost încă de la început. Pe 21, tocmai fusesem să îmi văd mama la serviciu, undeva, lângă Piața Amzei. Când s-a auzit pocnitura, eram la colțul Ateneului. Am fost și la Televiziune și am fost și în Piața Universității. Am furat și eu steagurile din școală și am dat și eu foc, împreună cu câțiva colegi, portretelor conducătorului iubit. Îmi aduc aminte însă și de momentele în care am fost Rambo - momentele despre care cred că vorbea Sergiu Nicolaescu. În liceu făcuserăm și noi ceea ce se numea PTAP - Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei. Pentru că Liceul Tonitza ținea de Securitate, noi nu mergeam la cartofi. Noi făceam poligon, învățam balistică și ascultam bancuri cu milițieni spuse de securistul însărcinat cu pregătirea noastră.

Ajunsesem acasă, cu gând să mănânc și s-o calmez pe mama. În București era un moment de liniște, așa că bunica a găsit de cuviință să mă cheme la ea. Adusese cineva un porc de la țară și trebuia să îl recuperez. Bunica locuia în Brezoianu, foarte aproape de Miliție, colț cu Strada Eforie. Am luat bucata de porc într-o geantă enormă, am pus-o pe umăr și am ieșit. Când să traversez străduța care leagă Eforie de bulevard, acolo unde pe atunci era o Alimentara, începe un schimb de focuri între Palatul Miliției și Hotelul Capitol de peste drum. M-am tras lângă niște coloane și m-am pus pe gândit. Soluția a venit imediat: dacă țin porcul pe post de scut, voi putea trece prin ploaia de gloanțe care traversau zăngănit bulevardul. Vocea Irinei Nistor îmi suna puternic în cap: "Ești John Rambo! Ești în mijlocul bătăliei! Halca de carne te va proteja!" Am trecut. Toate lecțiile de balistică, legile fizicii, totul a dispărut în ceața așezată rapid pe creier... și am trecut. Am ajuns vizavi, acolo unde acum se află Pizza Hut, și m-am ascuns după un zid. În spatele meu, un puști venise după mine. L-au secerat - stătea pe jos, într-o baltă de sânge, și urla. Îl loviseră la picior. Am profitat de o pauză a trăgătorilor și l-am recuperat, ajutat de cineva.

Cred cu convingere că în zilele acelea s-a produs un lucru unic. Am devenit supereroi. Inconștiența a dat jos regimul Ceaușescu. La Timișoara, o mână de oameni curajoși au ridicat vocile, iar noi, ceilalți, am văzut brusc o fărâmă de promisiune. Șansa să fim părtași la schimbarea istoriei. Toate filmele de acțiune văzute pe ascuns pe la câte un prieten mai descurcăreț, dorința viscerală de libertate, teribilismul adolescenței - toți acești factori ne-au transformat aproape instantaneu în soldați universali. Cei care au manevrat logistic euforia celor mulți știau bine de ce suntem în stare când ni se umple paharul. Am fost victimele colaterale atât de necesare oricărui război.

Păcat însă că momentele de solidaritate trec repede. Mă uit în jur la generațiile care vin și care habar nu au prin ce a trecut România în decembrie 1989. Anulăm cu conștiinciozitate tot. Revoluția Română din 1989 a devenit un documentar SF difuzat în fiecare an la TV. Comunismul e doar un vis urât, folosit în câte o campanie electorală, la ananghie. Iar la școală se predă uitarea. Suferința îndurată de un popor întreg e trecută la file de poveste.

Măcar de-ar mai citi cineva...

Bani de drum

(ianuarie 2010)

1983. Tatăl meu se pregătește să plece bursier la Heidelberg și încearcă să ne ia cu el, pe frate-meu și pe mine, pentru o primă scurtă vacanță în Occident. Nu zăbovesc asupra detaliilor. Cert este că Securitatea a conchis că nu merităm să ne petrecem vacanța împreună, așa că fratele meu a primit pașaport primul, urmând ca la revenirea lui în țară să pot pleca și eu.

Aveam unsprezece ani când am fost chemat la secția de Miliție de care aparțineam, la interviul pentru obținerea dreptului de ieșire din țară. Mama a fost obligată să rămână afară, în timp ce eu am fost invitat într-o sală uriașă, cam cât una de curs, în care erau o masă, un taburet pentru mine și un scaun pentru cel care urma să discute cu mine. În sală se mai aflau trei ofițeri de Securitate și un milițian. Probabil că acesta din urmă avea rolul martorului din partea secției de Miliție. Am stat înăuntru aproape trei ore, timp în care am auzit cele mai mizerabile lucruri referitoare la familia mea. Totul a început cu întrebarea clasică, "De ce vrei tu să te duci în Germania, la tata?", și s-a terminat cu "Mă-ta e o curvă!". Cum spuneam, aveam unsprezece ani. Fun. Cele trei ore de monologuri scabroase s-au încheiat cu refuzul dreptului de a părăsi țara.

Pe atunci, puteai primi valută din străinătate în două feluri. Expeditorul sumei trebuia să specifice la trimitere, pe mandat, care este destinația banilor. Dacă banii urmau să fie folosiți în scopul unei călătorii, înainte de a părăsi țara, cu pașaportul în mână, te prezentai cu mandatul la un ghișeu al Băncii Române de Comerț Exterior și primeai banii cash. Însă puteai să primești și bani de cumpărături... Atunci, la aceeași bancă, primeai o chitanță în care era specificată suma. Cu chitanța respectivă, te puteai duce la orice Shop și îți puteai cumpăra ce voiai. Paradoxul era că banii de drum nu puteau fi folosiți la cumpărături și nici invers. Dacă aveai chitanță de Shop, suma nu putea fi încasată pentru călătorie - una dintre bucuriile comunismului.

Tata îmi trimisese prin mandat, înainte de a afla de refuzul oficialităților, 145 DM (Deutsche Mark, adică mărci germane, pentru cei mai tineri, care s-au născut sub zodia euro), bani pe care urma să îi am la mine pentru orice eventualitate.

Trec șapte ani. Revoluția e încă proaspătă, iar eu fac ordine prin casă. Într-un sertar plin cu hârtii, găsesc mandatul prin care eram anunțat că sunt posesorul sumei de o sută patruzeci și cinci de mărcuțe germane. Mai mult sau mai puțin de curiozitate, mă duc la Banca Română de Comerț Exterior și prezint biletul. Surpriză! După o scurtă verificare, doamna de la ghișeu se întoarce cu banii.

La începutul anilor '90, în București puteai cumpăra orice, de la orice magazin, cu dolari. Apăruseră și primele reprezentanțe ale unor branduri importante. Magazinele desfăceau marfă în valută. Puteai să cumperi și cu lei, dar eticheta arăta prețul în dolari. Unul dintre primele magazine de firmă din București a fost magazinul Rifle. Brand cu tradiție pe segmentul de jeans, Rifle era blugul meu preferat. La nivel de povești, desigur. Auzisem, de exemplu, că poți bate cuie în ei și nu se strică. Cum am ieșit din bancă, după ce am reușit să mă acomodez cu ideea că dețin valută, am zburat la magazinul cu pricina. Contra sumei de 121 DM, mi-am cumpărat primul costum de jeans complet din viața mea: cămașă, pantaloni și jachetă. Cu banii rămași, am dat fuga la Hotel Dorobanți, la Shop, și am cumpărat două sticle de votcă franțuzească și, de restul, Toblerone și Smarties.

Era 30 aprilie 1990. A doua zi, îmbrăcat în Occident, am plecat cu prietenii la mare.

Les clochards sont des dieux

(iulie 2010)

Am văzut un film. Le concert. Radu Mihăileanu a reușit să atingă divinitatea. Un film superb, care mi-a adus aminte de ce atâtea reveniri. De ce, de atâtea ori, am pășit încăpățânat înapoi în România.

Am regăsit pofta pe care o simțeam demult, când mă urcam pe schelă și atingeam cu pensula chipul vreunui sfânt. Au trecut de atunci prea mulți ani și aproape că uitasem ce înseamnă să fii parte din partitura creației. Am plâns ca un copil două ore, încercând să îmi domolesc sughițurile, ca să nu pierd nicio secundă din construcția reușită a lui Mihăileanu. Am înțeles, cred, care e motivul - fie el și subconștient - pentru care am revenit de atâtea ori în țară. Am fost crescut de mic de părinți cu un simț exagerat al patriotismului. M-am aflat permanent în preajma unei orchestre de valori încăpățânate în demersul lor: oameni care încă mai cred că pot să facă ceva pentru România, indiferent de înălțimea zidurilor construite de mediocritate.

Deși sunt conștient de ironia care plutește peste Concertul lui Radu Mihăileanu, un regizor "francez de origine română", nu pot să nu fiu mândru de reușita de netăgăduit a unui român, indiferent de locul în care a ales să trăiască. E păcat să spui "Deci se poate..." când în capul frazei ești nevoit să rostești un "Păcat că nu-i de-aici". Cu toate acestea, faptul că un român reușește să construiască o asemenea partitură cinematografică, faptul că evocă cu atâta pasiune patosul creator călcat în picioare atâta amar de vreme de o doctrină ucigașă și de niște oameni de mâna a treia este demn de respectul suprem. Forța cu care Le concert strigă oroarea comunistă, în același timp îmbogățindu-ne spiritul, este fascinantă. Cred că generația care va marca viitorul acestei țări ar trebui să vadă în Le concert atât o lecție de istorie, un reminder discret al trecutului imediat, cât și un guideline într-ale vieții. Cred cu încăpățânare că spiritul creator nu trebuie să fie dărâmat de nimic. Cred că ar trebui să ne adunăm de prin cotloanele în care ne-a aruncat în diverse forme trecutul și să încercăm, indiferent de distanța care ne desparte de concretul românesc, să facem ceva. Am descoperit în timp că emigranții sunt de două feluri: fugarii, cei mai des întâlniți - aceia care încearcă să scape de responsabilitățile pe care viața în România cere să ți le asumi și care, de cele mai multe ori, au întotdeauna în buzunar discursuri prefabricate -, și cei care au înțeles la un moment dat, așa cum au înțeles într-un moment dificil Sașa și Andrei, atunci când au hotărât că exilul e mai bun pentru Anne-Marie, că prin emigrare poți alege să îți reprezinți țara, să o respecți în contextul unui regim care, susținând mediocritatea, face acest lucru imposibil. Din păcate, majoritatea românilor de peste hotare sunt niște fugiți de-acasă de trei lei, care cred că se pot ascunde la infinit sub platoșa unor texte patriotice. Propoziția "Vreau să îmi cresc copilul într-o țară civilizată" își pierde consistența atunci când este rostită de un neîmplinit laș și frustrat, fugit din țară cu banii de iaurt. "Lumea va ști că sunt român" dispare odată cu permisul de ședere. Teama meschină de foame ne face să uităm de unde venim. Asemenea Sfântului Petru, ne refuzăm identitatea încă de la primul "Ah... român!".

Nebunia pe care Mihăileanu o scoate la iveală în filmul său dispare odată cu apariția unei noi generații de telefoane mobile. Ne pierdem spiritul cu ușurința cu care ne apucăm de fumat. Și, de cele mai multe ori, din aceleași considerente. Cinic. Agresiv. Lipsit de umanitate. Cârcotaș. Scandalagiu. Așa am trecut de cele mai multe ori în ochii cititorilor mei sau ai celor care mi-au urmărit parcursul de-a lungul anilor, ai celor care mi-au ascultat emisiunile sau care mi-au urmărit agresivitatea discursului atunci când venea vorba despre umplutura meschină cu care Dumnezeu a fericit România. E greu de crezut că toate acestea vin dintr-o tristețe organică. Văzul... Ochii... Simț și organ cu care fie familia, fie anturajul, fie școala m-au îmbuibat de mic. Am crescut în limbi străine ca să pot susține ce urma să descopăr, am învățat să văd și să vorbesc despre asta tocmai ca să pot, la un moment dat, să dau înapoi ce am primit și, ca orice român crescut înainte de '89, am căutat soluțiile departe de casă.

Mai stau un pic să asimilez Concertul. Mă pregătesc să îmi reîntâlnesc elevii de la Muzeul Satului, mai beau și un pahar de vin și mai desenez și o troiță pentru o prietenă. În general, voi încerca, din nou, să mă încăpățânez.

Mulțumesc, Radu Mihăileanu.

Dor...

(noiembrie 2010)

Cuvântul "dor" este prezent în doar două limbi din lume: română și portugheză. E adevărat că echivalente pentru "îmi e dor de tine" există și în engleză, "I miss you", și în franceză, "Tu me manques" sau "J'ai envie de toi"; însă și într-una, și în cealaltă, sensul este departe de cel românesc, respectiv portughez.

La cele două popoare, dorul este ceva organic, o lipsă care doare, care te face, vorba românului, "din om, neom", un sentiment care diferențiază într-adevăr speciile. Dorul te modifică până la grimasă, transformându-te într-o bucată de carne contorsionată, dorul te poate abate de la drumul inițial, indiferent că vorbim despre emigrare sau despre vacanță. E fascinant cum putem fi nefericiți într-un moment care ar trebui să fie plăcut atunci când ne lipsesc respirația, mirosul, toanele cuiva etc. Dorul ne alterează percepțiile cotidiene. Urâțenia poate deveni divină, prostia poate fi o meteahnă trecătoare, defectele în general ne apar, în lipsă, drept accesoriile care ne-au atras la început. Dorul te face să reflectezi atunci când ești departe și te poate modifica structural atunci când este rezultatul unei pierderi definitive. Dorul punctează cu exactitate momentul în care conștientizăm singurătatea și incapacitatea de a repara atunci când, desigur, e prea târziu.

Cu mulți ani în urmă, atunci când am suferit din amor pentru prima oară, tata mi-a spus că durerea mea e de bun augur. Ea certifica, pe de-o parte, existența sufletului - care în cazul meu era, pe atunci, o incertitudine -, iar pe de altă parte, dramul de bunătate necesar unei existențe umane. L-am urât îngrozitor, declarând că dacă așa arată un om, eu, unul, prefer să fiu scos în lesă la ore fixe și cu botniță. Eram convins că existența mea trebuie certificată de cerebral, nu de vreun amoc. În plus, durerea era de nesuportat. Eram, cumva, o surpriză: formația mea artistică era contrazisă de matematica propriilor demersuri. Cu toate acestea, cred că am reușit, în adolescență, să construiesc o structură care le îmbină armonios și cu toate că, pentru mulți, asta trece drept unul dintre defectele mele majore, sunt bucuros de rezultat.

Astăzi am trăit bucuria dorului autentic în mai bine de două ore de concert Mariza. Fadista m-a făcut să retrăiesc o viață în niște zeci de minute. Am copilărit, am iubit, am petrecut vacanțe cu prieteni, am emigrat și am revenit. Mi-am trecut mâna prin părul doamnelor mele, mi-am umplut genunchii de nisipul ud al Vămii de acum douăzeci de ani, am golit nesațul sticlă după sticlă, am pictat ziduri albe monastirești și am trecut soarele prin sticla colorată a vitraliilor mele, mi-am ținut din nou copilul în brațe pentru prima oară și am simțit cum mirosul lui se contopește cu al meu. Am refăcut planurile din ultima vreme și am reconstruit speranța propusă de moment. Pe scurt, m-am bucurat de dorul de tot - totul personal, așa găunos cum poate fi el văzut din afara ochilor mei. Pofta cu care Mariza își cânta sufletul, pământul natal și tradițiile a fost seducătoare, iar bucuria cu care ne-a îmbogățit sufletele, de-a dreptul divină. Am condus până acasă fără să văd bătăile galeriilor de la Steaua și Rapid, fără să aud înjurăturile și claxoanele șoferului de București, fără să mă gândesc la dimineața obositoare care mă aștepta a doua zi.

Știu că, la un moment dat, mă voi trezi din visare și din tot dorul va rămâne doar partea care mă schimonosește. Dar până atunci vreau doar să simt încă puțin că sunt om. Noapte bună. A mea.

Nevoia de cineva. Forme diverse

(aprilie 2011)

Îmi aduc aminte pe bucăți.

Colegii, care acum mă văd într-o cu totul altă postură, cer glume. În afară de Niculae, cu care împart tot, și dând la o parte prieteniile de catifea, fac parte dintr-o comunitate gata făcută. Suntem artiști. Asta ne alocă o poziție aparte în lumea plină de ignoranți. Vedem altfel lucrurile, din principiu. Fie că e adevărat, fie că nu, ne asumăm statutul fără să clipim. Suntem și rockeri. Asta înseamnă blugi strânși pe coapse, multe ace de siguranță, plete, ținte de metal ieftin și lanțuri agățate de orice. Imaginea nu îmi aparține, dar e de bonton. Creează apartenență. Exiști doar dacă te înscrii într-un grup. Stau și privesc din afara lor, însă din mine. Constat, amuzat, că nu am argumente reale pentru continuitate. Am atâtea lucruri de spus și pe nimeni la celălalt capăt al firului... Ofer generos glume, în timp ce aștern pe hârtii imaginare, rând după rând, gânduri neauzite.

Trec ani. Sunt în drum spre Brâncoveni. Îmi caut harul și Îl caut și pe Dumnezeu. Aștept cu nerăbdare să vorbesc despre toate astea cu cei care au ales drumul mănăstirii. Aflu că nu au ales ei și că, dimpotrivă, au fost aleși de Dumnezeu. Mă trezesc între oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre recrutare. Nu au nimic de zis, așa că aleg să dea răspunsuri prefabricate, fără să gândească. Gânditul este interzis prin canon, cauzează la liniștea comunității. Nu râd, pentru că este interzis la fel de fără de motiv ca și spiritul liber. Cu mici excepții - Fevronia, care îi spune rugăciuni ibricului ca să fiarbă mai repede -, credința se confundă cu uniforma. Mă trimit cu totul în vârful pensulei și vorbesc cu peretele care îmi așteaptă intervenția. E noapte și sunt din nou singur cu gândurile mele, înconjurat de vocile plângăcioase întru evlavie ale corului nocturn.

Renunț la restaurare și mă îndrept către publicitate. Nu e primul contact cu lumea exclusivistă a manipulatorilor de visuri. Îmi regăsesc colegii de liceu și o luăm de la capăt, de data asta într-un format diferit, competitiv în cu totul și cu totul altă direcție: premiile. Ne batem pe campanii, ne bârfim și ne vorbim pe la colțuri. Indiscreția este la ea acasă, iar satisfacțiile, de scurtă durată. Campaniile își fac treaba și dispar, lăsând loc pentru alte imagini. Mă gândesc la bisericile mele. Mă bucur că măcar o mică parte din munca mea rămâne peste generații, până când un alt zugrav de subțire își va înfige pensula în ceea ce odată a fost pictura mea. Munca de agenție te transformă încet, dar sigur în altcineva. Ai obligații noi, neconforme cu percepțiile tale despre valoare. Nu îți mai bei berea unde vrei, ci unde se cade. "S-a deschis un loc nou, se strâng creativii acolo după 22:00. Am auzit că trece și Naumovici... Contez pe tine." Toată lumea fute pe toată lumea și la propriu, și la figurat, ca într-o Britanie restrânsă și mediocră. Hainele se transformă în uniformă și părerile unuia sau ale altuia devin literă de lege, în funcție de consistența portofoliului. Creativii au vestă și sunt ciudați, PR-ul e arogant, CS-ul, lingușitor, producătorul, bișnițar și MP-ul transformă totul în tabele indescifrabile. Odată încartiruit, șansele de evadare sunt cvasinule. Publicitatea nu oferă cale de mijloc: you either hate it or love it. Dacă te complaci, nu vei mai fi același niciodată. Banii, anturajul, impunerile și satisfacțiile profesionale îți dau ghes la uitare. Cel dinainte nu mai există. Nici nu ar avea cum. Când îți petreci o bună bucată din viață vorbind în gol și ascultând de complezență, te alterezi. Abia în momentele de depresie sau de cădere liberă apuci să realizezi că, în afară de formă, conținutul e același. Simți acut nevoia de comunicare deschisă, până la rupere. Vrei să știi că interlocutorul tău e acolo pentru tine, așa cum și tu îți dorești să fii pentru el - sincer, fără teamă de vorbe nepotrivite, fără mizerii și fără frică de nimic. Să poți spune "Mi-e dor" fără să fii penibil în ochii partenerului de discuție. Mi-e dor de mine, de tine, de conversația plăcută și împlinitoare, de atingerile care îți fac pielea de găină... Mi-e dor de o lume care nu poate exista în fapt niciodată, dar spre care, eventually, ne îndreptăm cu toții mai devreme sau mai târziu, împreună sau de unii singuri. Este, din nou, o treabă de opțiune. Căutarea te poate păcăli, în aceeași măsură în care o alegere pripită te poate dărâma ulterior. Dacă totuși reușești să scapi, întoarcerea este practic imposibilă. Publicitarii nu acceptă fuga.

Te trezești între două lumi. Cu cât timpul petrecut între publicitari e mai lung, cu atât revenirea la lume este mai anevoioasă. Ești afectat iremediabil. Bodegile nu mai sunt boeme, prietenii vechi te privesc îndoielnic, strictul necesar atârnă greu și joburile clasice par silnice. Nu mai aparții nimănui. Trădător pentru unii și dezertor pentru ceilalți, levitezi într-o ciorbă mediocră, la care ești singura lingură. Starea de spirit astfel dobândită îți lucrează viața pe toate părțile. În orașul agitat, îi vezi pe toți. Te lovești de ei în cele mai variate instanțe, fără să poți comunica nici măcar de formă, așa cum te-ai obișnuit să o faci de atâta amar de vreme. Abia acum ești definitiv singur, în fața unei asumări pentru prima dată reale. E momentul în care, dacă ai ochi să vezi și urechi să auzi, dacă vrei continuitate și consideri că nu ai bătut drumul ăsta meschin de pomană, e timpul să te apuci să construiești ceva. E timpul să te bucuri, în sfârșit, de viață și să lași în urmă o amprentă curată. Amprenta asta poate fi orice: o casă, o operă, copii, o iubire, o vorbă bună și, de ce nu, o amintire frumoasă. Una dintre marile mele dorințe este să pot fi de față o vreme după ce mă duc. Doar atât cât să aud: "A fost un tip mișto..." Cred că asta ar fi Judecata adevărată, banul aruncat lui Charon în drum spre lumea de dincolo. Recunoașterea sufletului prin moștenire. Fiecare dintre noi are capacitatea să ofere fericire în aceeași măsură în care, undeva în noi, există și puterea de a o primi. E greu de spus care variantă e mai dificilă, dar dacă îți ies amândouă, cu siguranță că fix atunci când se întâmplă prima dată, poți înțelege fericirea. Însă drumul până acolo nu poate fi parcurs cu indulgențe de tipul mai calc pe bec, mai înghit un biscuit muiat în vin, mai deraiez, mai fac o cruce. Așa nu merge.

În esență, căutarea fericirii este un calvar antipatic, pe care foarte puțini reușesc să îl parcurgă. Însă indiferent de traseu, totul începe odată cu nevoia de cineva - nu de povești, nu de drum de seară la așternut, nu de chef, nu de plictiseală. De cineva alături de care să te bucuri o viață. Doar din bucurie se naște frumos. Cum știi asta? Undeva în tine, într-un sertar ascuns de privirile indiscrete, sufletul tău își ține reperele adunate în timp. Unul câte unul, vor țâșni afară și așa vei ști - ce ochi, ce gură, ce nas, ce suflu, ce miros, ce sunet, ce apucare... ce tot.

Om bun

(martie 2018)

Să tot fie vreo douăzeci de ani de când mă aflam pe post de art la revista Salut. Pentru cine nu își mai aduce aminte, Salut era o revistă scrisă de adolescenți pentru adolescenți, cu sprijinul lui George Mihăiță. De altfel, George a ținut întreaga prăvălie pe umerii lui, până când Adrian Sârbu a venit cu o propunere indecentă: să cumpere revista, cu redacție cu tot.

Într-o dimineață, sunt anunțat că vine solul MediaPro, ca să discutăm despre noile direcții pe care urma să le parcurgă Salut în noul format. Așa l-am cunoscut pe Andrei Gheorghe. În acea dimineață, împreună cu Andrei și cu echipele Salut și Pro, am definit un concept care urma să pună pe afiș o generație nouă, o generație în care ne puneam speranțele și care încă nu era luată în seamă. Așa a apărut Salut, Generația PRO și tot așa s-a legat o prietenie la care am ținut mult. Aseară, prietenia noastră a fost întreruptă frust. Andrei s-a prăpădit.

*

De-a lungul a douăzeci de ani, Andrei m-a tras de urechi de fiecare dată când am derapat verbal sau când m-am hotărât să încep un proiect fără ca, în fapt, să fi cântărit prea bine înainte. Tot atâta vreme, vocea lu' Nea Andrei m-a liniștit și, câteodată, atitudinea lui m-a inspirat. Era vocea care îndrăznea. Vocea corectoare. Vocea care avertiza. Andrei s-a terminat aseară, în casă. În casa atât de plăcută în care se bea vinu' și începea declinu'... pe liniște și pozitiv. La ultima noastră întâlnire, Andrei mi-a sugerat să încerc să înțeleg de ce am ajuns să vreau o emisiune pe care să o cheme Inadmisibil și, mai bine, să caut prin motivele pentru care s-a ales praful de o generație întreagă și să ascult muzică nouă și măcar să încerc să o înțeleg. Întotdeauna ajungeam la Andrei cu o falcă-n cer și cu una-n pământ și cu toporul după mine, iar când plecam, bâiguiam un "Nu m-am gândit la asta până acum...".

Acum două săptămâni, i-am trimis o poză ecografică cu Vladimir. Abia așteptam să se cunoască... Abia așteptam să pot merge cu cei trei băieți ai mei în vizitele alea frumoase și constructive. Acum, Andrei va fi prezent doar în poveștile mele, și ale oamenilor care i-au fost prin preajmă, și ale ascultătorilor care așteptau cu poftă să audă ce mai urmează. Pentru că am pierdut un om bun, și oamenii buni rămân în povești pentru totdeauna. Omul care definea manifestul real, manifestul pierdut în anii de după 1989, s-a dus și ne-a lăsat ca în radio: fără replică.

O să îmi lipsești, Andrei... Dar în condițiile date, cred că o să ne revedem mai curând decât ne făceam planuri. Cu bine și cu toții.

După-amiaza unui faun

 

Adolfo Bioy Casares
După-amiaza unui faun
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți
 

***
Intro

Adolfo Bioy Casares (1914 - 1999) a fost un strălucit reprezentant al literaturii fantastice argentiniene, caracterizată prin erudiție perfect asimilată și rafinament. Cel mai cunoscut roman al său este Invenția lui Morel (1940), pentru care a primit, în 1941, Premiul orașului Buenos Aires și după care Alain Resnais a turnat filmul Anul trecut la Marienbad - premiat cu Leul de Aur la Veneția, în 1961. Alte romane: Plan de evadare (1945); Visul eroilor (1954); Jurnal din "Războiul porcului" (1969); Dormind la soare (1973); Aventura unui fotograf în La Plata (1985); Un campion fără seamăn (1993); Dintr‑o lume în alta (1998). Volume de povestiri: Trama celestă (1948); Poveste prodigioasă (1956); Ghirlanda cu iubiri (1959); Latura umbrei (1962); Marele Serafim (1967); Povestiri de dragoste (1972); Povestiri fantastice (1972); Eroul femeilor (1978); Povestiri uimitoare (1986); O păpușă rusească (1991); O magie modestă (1997).

În 1932, îl cunoaște pe Jorge Luis Borges, de care l‑a legat o exemplară și statornică prietenie. Împreună cu acesta, a semnat volumele Povestiri scurte și extraordinare (1955), Cartea cerului și a infernului (1960), precum și câteva antologii: Cele mai bune povestiri polițiste (1943 și 1944), Poezie gauchescă (1955). Sub pseudonimul Honorio Bustos Domecq, cei doi publică Șase probleme pentru don Isidro Parodi (1942) și Două fantezii memorabile (1946), urmate, sub semnătura autorilor, de Cronicile lui Bustos Domecq (1967) și Noi povestiri de Bustos Domecq (1977).

În 1940, se căsătorește cu pictorița și scriitoarea Silvina Ocampo, împreună cu care va semna romanul polițist Cei care iubesc urăsc (1946). De asemenea, în colaborare cu aceasta și cu Borges, semnează două culegeri remarcabile: Antologia literaturii fantastice (1940) și Antologie poetică argentiniană (1941). Pe lângă opera de ficțiune, Bioy Casares a scris critică literară (Cealaltă aventură, 1968) și eseu (Relatare despre pampa și gauchos, 1970).

Printre medaliile și premiile câștigate se numără Legiunea de Onoare franceză (1981), Premiul internațional Alfonso Reyes (1991) și Premiul Cervantes (1990).

*

Originalitatea lui Adolfo Bioy Casares izvorăște din arta inconfundabilă de a structura, într-un demers narativ unitar, de un echilibru desăvârșit, cele două coordonate esențiale ale creației sale: cea fantastică și cea omenească, proiectând în oglinzi infinite fascinantul joc de lumini și umbre ale incidenței irealului în cotidian.

"Fantasticul este una dintre marile chei ale literaturii mele", spune autorul, convins că "realitatea poate fi fantastică în orice clipă, fiindcă uneori viața ne oferă o viziune momentană a ceva ce alterează ordinea realului". Îmbinând subtil elemente ale literaturii de sorginte fantastică - misterul, straniul, ambiguitatea, indeterminarea, suspansul, atracția exercitată de zona absconsă, întunecată a existenței - cu dezvăluirea dimensiunii lăuntrice a ființei umane aflate aproape întotdeauna sub semnul atotstăpânitor al iubirii, povestirile adunate în volum reflectă, în varii ipostaze, tema efemerității ființei, simțită ca o incertitudine față de identitatea unei alte ființe, întrucât cunoașterea umană este imperfectă. (Tudora Șandru-Mehedinți)

"Uneori, când nu pot să fac altceva decât să încep o poveste, mi-aș dori să fiu Adolfo Bioy Casares." (Julio Cortázar)

"Cel mai bun dintre prozatorii fantastici din Argentina și, poate, din America." (Luis Alberto Sánchez)

"Adolfo Bioy Casares va rămâne în galeria giganților literaturii pe care i-a dat Argentina în ultimul secol." (The Independent)

Fragment

Măști venețiene

Când vorbesc unii despre biologia umană ca despre un proces real și inevitabil, îmi spun cu amărăciune că viața e mai complexă decât cred ei. Nu încerc să‑i conving, dar nici nu‑mi uit experiența. Ani în șir am trecut fără rost dintr‑o iubire într‑alta; puține, pentru atâta amar de vreme, neîmpărtășite și triste. Apoi am întâlnit‑o pe Daniela și am știut că nu mai trebuia să caut, că mi se dăruise totul. Chiar atunci începuseră accesele de febră.

Mi‑amintesc de prima vizită a doctorului.
- Febra asta ți se trage de la ganglioni, decretă. O să‑ți prescriu ceva ca să ți‑o scadă.

Am luat vorbele astea drept o veste bună, dar, în vreme ce doctorul scria rețeta, m‑am întrebat dacă faptul că‑mi dădea ceva pentru febră nu însemna că nu‑mi dădea nimic pentru boală, fiindcă era incurabilă. M‑am gândit că, dacă nu voi pune capăt acestor îndoieli, voi avea parte de un viitor zbuciumat, și, dacă‑l întrebam, riscam să primesc drept răspuns o certitudine capabilă să‑mi facă viața de neîndurat. Oricum, ideea unei îndoieli nesfârșite mi se părea îngrozitoare, așa că m‑am încumetat să‑l întreb. Mi‑a răspuns:
- Incurabilă? Nu obligatoriu. Sunt cazuri, pot afirma că se cunosc destule cazuri, de revenire deplină.
- De vindecare deplină?
- Tu ai spus‑o. Pun cărțile pe masă. În situații precum cea de față, medicul va face uz de toată energia ca să dea încredere bolnavului. Fii atent la ce‑ți spun, fiindcă‑i important: n‑am nicio îndoială că există cazuri de vindecare. Îndoielile apar dacă vrei să analizezi cum și de ce se produce vindecarea.
- Asta înseamnă că nu există tratament?
- Bineînțeles că există. Tratament paliativ.
- Care uneori poate și vindeca?
Nu mi‑a spus "nu" și în această speranță firavă mi‑am pus toată voința de a mă însănătoși.

Părea cert că examenul clinic îmi ieșise destul de prost, dar când am plecat din cabinetul de consultație nu știam ce să cred, încă nu eram în stare să încerc să fac un bilanț, de parcă aș fi primit niște vești pe care, din lipsă de timp, nu le‑aș fi citit cu atenție. Eram mai curând descumpănit decât trist.

În două sau trei zile medicamentul mă scăpă de febră. Am rămas cam slăbit sau istovit și poate de asta am acceptat cuvânt cu cuvânt diagnosticul medicului. Apoi m‑am simțit bine, chiar mai bine decât înainte de a mă îmbolnăvi, și‑am început să spun că doctorii n‑o nimeresc chiar totdeauna cu diagnosticele lor; că se prea poate să nu mai am alte accese. Era de înțeles. "Dac‑ar fi să mai am, s‑ar ivi vreo senzație neplăcută care să mă prevină, dar adevărul e că mă simt mai bine ca oricând."

Recunosc că simțeam o dorință stăruitoare de a nu crede în boală. Probabil că astfel mă apăram de gândurile care mă munceau de obicei, de consecințele lor posibile în viitorul meu împreună cu Daniela. Mă deprinsesem să fiu fericit și nu‑mi puteam închipui viața fără ea. Îi spuneam că nu mi‑ar fi de-ajuns un veac ca s‑o privesc, să fim alături. Exagerarea exprima întocmai ceea ce simțeam.

Îmi plăcea să‑mi vorbească despre experimente. Eu îmi imaginam spontan biologia, materia ei de studiu, ca pe un fluviu uriaș ce înainta printre revelații uimitoare. Grație unei burse, Daniela studiase în Franța cu Jean Rostand și cu Leclerc, colaboratorul lui nu mai puțin celebru. Descriindu‑mi proiectul la care lucra Leclerc pe vremea aceea, Daniela folosi cuvântul "carbonic". Rostand, la rândul lui, cerceta posibilitățile de accelerare a anabolismului. Mi‑amintesc că i‑am spus:
- Eu nici măcar nu știu ce înseamnă anabolism.
- Toate ființele trec prin trei perioade, explică Daniela. Cea anabolică, de creștere, urmată de o linie constantă mai lungă sau mai scurtă, etapa când suntem adulți, și, în sfârșit, cea catabolică sau decăderea. Rostand s‑a gândit că, dacă am pierde mai puțin timp cu crescutul, am câștiga ani foarte folositori pentru viață.
- Ce vârstă are?
- Aproape optzeci. Dar să nu crezi că‑i bătrân. Toate studentele lui se îndrăgostesc de el.

Daniela zâmbi. Fără s‑o privesc, i‑am răspuns:
- Eu, în locul lui Rostand, m‑aș strădui să amân ori chiar să suprim catabolismul. Să fie clar că n‑o spun fiindcă l‑aș considera bătrân.
- Rostand gândește ca tine, dar susține că, pentru a înțelege mecanismul decadenței, e neapărat necesar să‑l cunoști pe cel al creșterii.

La câteva săptămâni după primul meu acces de febră, Daniela primi o scrisoare de la maestrul ei. Când mi‑a citit‑o, am simțit o adevărată satisfacție. A fost extrem de plăcut pentru mine să constat că un om faimos pentru inteligența lui o prețuia și o îndrăgea atât de mult pe Daniela. Motivul scrisorii era s‑o roage să participe la viitoarele Zile ale Biologiei de la Montevideo, unde avea să‑l întâlnească pe unul dintre cercetătorii din echipa sa, doctorul Proux, sau Prioux, care ar putea s‑o pună la curent cu stadiul actual al lucrărilor.

Daniela mă întrebă:
- Cum să‑i spun că nu vreau să merg?

Totdeauna a considerat că aceste congrese și zile internaționale sunt inutile. Nu mai știu pe nimeni atât de pornit împotriva ideii de a face ceva doar de formă.
- Ți se pare o ingratitudine să‑l refuzi pe Rostand?
- Lui îi datorez tot ce știu.
- Atunci nu‑l refuza. Te însoțesc.

Mi‑aduc aminte scena de parc‑aș vedea‑o. Daniela mi se aruncă în brațe, șoptind o poreclă (o trec sub tăcere pentru că orice poreclă străină pare caraghioasă), și exclamă, sărind în sus de bucurie:
- O săptămână în Uruguay cu tine! Nemaipomenit!

Făcu o pauză și adăugă:
- Mai ales dacă n‑ar fi zilele alea.

Se lăsă convinsă. În ziua plecării, m‑am sculat cu temperatură și, în cursul dimineții, m‑am simțit groaznic. Dacă nu voiam să fiu o povară pentru Daniela, trebuia să renunț la călătorie. Mărturisesc c‑am tot sperat într‑o minune și că numai în ultimul ceas am anunțat‑o că n‑o mai însoțesc. Îmi acceptă hotărârea, dar se plânse:
- O săptămână departe unul de altul numai ca eu să nu pierd plictiseala aia! De ce nu l‑oi fi refuzat pe Rostand?

Deodată, se făcu târziu. Despărțirea în mare zor îmi lăsă un sentiment de neînțelegere amestecat cu tristețe. De neînțelegere și părăsire. M‑am gândit, ca să mă consolez, că a fost un noroc că n‑am avut timp să‑i explic cât de rău mă simțeam. Credeam că, cine știe, dacă n‑o să‑i vorbesc despre accesele de febră n‑o să le mai dau importanță. Iluzia nu ținu mult. M‑am pomenit atât de bolnav că m‑am simțit profund descurajat și am înțeles că aveam ceva grav și incurabil. Temperatura cedă în urma tratamentului mai serios decât prima dată și mă lăsă nervos și istovit. Când Daniela se întoarse, am fost fericit, dar se pare că n‑arătam prea bine, deoarece mă întrebă destul de stăruitor cum mă simțeam.

Îmi propusesem să nu vorbesc de boală, dar când am auzit nu știu ce cuvinte în care am observat, sau am crezut că observ, un reproș ascuns că n‑o însoțisem la Montevideo, i‑am mărturisit diagnosticul. I‑am spus esențialul, făcând abstracție de cazurile de însănătoșire, care n‑au fost poate decât un mijloc al doctorului de a atenua cumplitul adevăr adus la cunoștință. Daniela întrebă:
- Și ce propui? Să nu ne mai vedem?

Am asigurat‑o:
- N‑am putere s‑o spun, dar nu pot uita că în ziua când ne‑am cunoscut eu eram un bărbat sănătos și acum nu mai sunt.
- Nu înțeleg, răspunse.

M‑am străduit să‑i explic că n‑aveam dreptul s‑o împovărez pentru totdeauna cu infirmitatea mea. Ea interpretă ca pe o hotărâre aceste cuvinte care exprimau de fapt îngrijorare și scrupule.

Șopti:
- Mă rog.

N‑am mai discutat, fiindcă Daniela avea toată considerația pentru dorința altuia, și mai ales pentru că era supărată. Din ziua aceea n‑am mai văzut‑o. Mă gândeam cu tristețe: "E soluția cea mai bună." Oricât de îngrozitoare mi se părea absența Danielei, ar fi fost și mai rău să mă prefac sau s‑o plictisesc, să‑i văd oboseala și dorința de a mă părăsi. Pe deasupra, boala m‑ar fi putut obliga să renunț la ziar; atunci Daniela ar fi trebuit nu numai să mă suporte, ci să mă și întrețină.

Mi‑aduc aminte de un comentariu al ei, care odinioară mi se păruse nostim. Daniela spusese: "Ce plicticoase mai sunt perechile puse pe ceartă și apoi pe împăcare!" N‑am îndrăznit așadar să caut o cale de împăcare. Nu m‑am dus s‑o văd, nici nu i‑am telefonat. Am încercat s‑o întâlnesc întâmplător. Nicicând n‑am mers atâta prin Buenos Aires. Când ieșeam de la ziar, nu mă resemnam să mă întorc acasă și să las pe a doua zi posibilitatea de a o întâlni. Dormeam prost și mă trezeam mai obosit, ca și cum n‑aș fi închis ochii, dar încredințat că aveam s‑o întâlnesc pe undeva, din simplul motiv că nu mai aveam puterea să trăiesc fără ea. În toiul acestei așteptări înfrigurate n‑am avut cum să aflu că Daniela plecase în Franța.

I‑am povestit lui Hector Massey, un prieten vechi, ce mi se întâmplase. Reflectă cu voce tare:
- Ca să vezi cum dispar oamenii. Te desparți de cineva și nu‑l mai vezi niciodată. Tot timpul se întâmplă așa.
- Buenos Aires fără Daniela pare alt oraș.
- Dacă‑i așa, poate o să‑ți dea curaj ceva ce‑am citit într‑o revistă: "În alte orașe poate exista câte un dublu al ființelor cunoscute."

Poate că spusese asta ca să‑mi abată gândurile. Mi‑a ghicit pesemne iritarea, căci și‑a cerut scuze:
- Înțeleg ce înseamnă să renunți la Daniela. N‑o să mai dai în veci de o femeie ca ea.

Nu‑mi plăcea să vorbesc despre viața mea particulară. Totuși, am descoperit că, mai devreme sau mai târziu, am început să‑i împărtășesc lui Massey toate greutățile și îndoielile. Îi căutam probabil încuviințarea, pentru că‑l consider cinstit și dintr‑o bucată și pentru că nu lasă ca sentimentele să‑i umbrească judecata. Când i‑am povestit de ultima discuție cu Daniela, vru să se încredințeze că boala era într‑adevăr așa cum i‑o descrisesem eu și apoi îmi dădu dreptate. Adăugă:
- N‑ai să mai întâlnești alta ca Daniela.
- Știu prea bine, i‑am zis.

M‑am gândit adesea că nevinovata lipsă de sensibilitate a prietenului meu era o virtute, căci îi îngăduia să‑și dea cu părerea într‑o deplină sinceritate. Persoanele care‑l consultă în probleme profesionale (e avocat) îl laudă fiindcă spune ce gândește și are o viziune clară și simplă asupra faptelor.

Am petrecut ani întregi însingurat în coșmarul meu. Ascundeam boala ca pe ceva rușinos și credeam, poate cu temei, că, dacă n‑o vedeam pe Daniela, n‑avea rost să mai văd pe nimeni. L‑am evitat chiar și pe Massey; într‑o bună zi am aflat că era prin Statele Unite ori prin Europa. În orele de lucru, la ziar, încercam să mă izolez de colegii din jur. Mi‑am păstrat totuși o speranță pe care nu mi‑am formulat‑o explicit, dar care mi‑a fost de folos să‑mi birui deznădejdea și să‑mi adaptez actele la țelul invariabil de a reclădi micul castel de nisip al sănătății mele care se năruise: speranța disperată de a mă vindeca (nu mă întrebați când) și de a o regăsi pe Daniela. Nu mi‑a fost de-ajuns să sper: am început și să‑mi imaginez. Visam clipa întâlnirii. Ca un regizor de film cum nu se poate mai exigent, repetam scena până la istovire, ca să fie mai victorioasă și mai mișcătoare. Mulți consideră că inteligența e o piedică în calea fericirii. Adevărata piedică e imaginația.

De la Paris sosi vestea că Daniela se dăruise cu totul lucrărilor și experimentelor sale biologice. Am socotit că‑i o veste bună. N‑am fost niciodată gelos pe Rostand, nici pe Leclerc.

Mi se pare că am început să mă simt mai bine. (Bolnavul trăiește într‑o continuă succesiune de iluzii și dezamăgiri.) În timpul zilei nu mă mai gândeam atât la viitorul acces de febră: nopțile erau mai puțin chinuitoare. Într‑o dimineață, foarte devreme, mă trezi soneria de la ușă. Când am deschis, m‑am pomenit cu Massey care, după câte am înțeles, sosise din Franța chiar atunci și venise direct la mine, fără să mai treacă pe acasă. L‑am întrebat dacă o văzuse. Răspunse afirmativ. Urmă o tăcere ce se prelungi atât de mult, că m‑am întrebat dacă faptul că Massey stătea în fața mea n‑avea vreo legătură cu Daniela. Mi‑a spus atunci că a făcut călătoria numai ca să mă anunțe că se căsătoriseră.

Surpriza, tulburarea mă împiedicau să vorbesc. În cele din urmă, i‑am spus că aveam programare la doctor. Mi‑era atât de rău, că pesemne m‑a crezut.

Nu m‑am îndoit vreodată că Massey fusese de bună‑credință. Își închipuise probabil că nu mă nedreptățea cu nimic, căci eu mă îndepărtasem de Daniela. Când mi‑a spus că faptul de a se fi căsătorit nu era o piedică să ne vedem toți trei, ca înainte, am fost nevoit să‑i explic c‑ar fi mai bine să treacă o vreme. Nu i‑am spus că această căsnicie n‑avea să dureze. Am ajuns la convingerea asta nu din ciudă, ci fiindcă îi cunosc bine pe amândoi. E clar că eram invidios.

După numai câteva luni am aflat că se despărțiseră. Nici el, nici ea nu s‑au mai întors la Buenos Aires. În ceea ce mă privește, perioada în care m‑am simțit mai bine (una dintre atâtea altele)
s‑a dovedit iluzorie, așa încât mi‑am dus mai departe, anevoie, viața amărâtă, în care accesele de febră alternau cu perioade de însănătoșire dătătoare de speranță.

Anii au trecut în zbor. Ar trebui poate să spun: pe nesimțite. Au fost nu mai puțin de zece, înghițiți de vâltoarea șirului de săptămâni aproape la fel. Două fapte îmi dovedeau totuși realitatea
timpului. O nouă îmbunătățire a stării mele (am înțeles că aceasta era vindecarea) și o nouă încercare de împăcare din partea lui Massey și a Danielei. Petrecusem atâtea săptămâni fără febră, încât m‑am întrebat dacă nu mă însănătoșisem pe deplin. Massey și Daniela stătuseră despărțiți atâția ani, că vestea împăcării lor m‑a surprins.

Pentru a‑mi consolida vindecarea, m‑am gândit că trebuia să termin cu rutina, s‑o rup cu trecutul. Poate că o călătorie în Europa ar fi fost soluția cea mai bună.

M‑am dus la doctor. Am chibzuit îndelung asupra cuvintelor pe care aveam să le folosesc pentru a‑i aduce la cunoștință planurile mele. Nu voiam să‑i dau ocazia de a‑mi face vreo posibilă obiecție. De fapt, mi‑era teamă să nu mă convingă să renunț, cu argumente îndreptățite sau cu de‑a sila.

Fără să‑și ridice ochii de pe fișa medicală murmură:
- Mi se pare o idee excelentă.

Mă privi de parc‑ar fi vrut să‑mi spună ceva, dar soneria telefonului îi abătu atenția. Stătu îndelung de vorbă. În vremea asta mi‑am amintit, cam uimit, că la prima vizită văzusem cabinetul acela ca și cum ar fi făcut parte dintr‑un vis urât, iar pe doctor (ceea ce acum părea de neconceput), ca pe un dușman. Amintindu‑mi de toate astea, mă simțeam foarte sigur pe mine, dar, pe neașteptate, mi se năzăriră niște întrebări neliniștitoare: Ce‑o fi vrut să‑mi spună? Aș putea jura că vorbele lui au fost "o idee excelentă"? Iar dacă au fost într‑adevăr, nu le‑o fi spus cu intenție ironică? Zbuciumul meu luă sfârșit când închise telefonul și explică:
- Partea sufletească își are importanța ei. În momentul acesta, o călătorie în Europa o să‑ți prindă mai bine decât toate medicamentele pe care ți le‑aș putea prescrie.

Felurite împrejurări, principala fiind o întărire trecătoare a monedei noastre naționale, mi‑au permis să fac călătoria. Se părea că destinul mi‑era favorabil.

Am socotit că plăcerea de a zăbovi la nesfârșit în mai toate locurile mă va împiedica să cad în greșeala turismului clasic practicat de agenții: două zile la Paris, o noapte la Nisa, prânzul la Genova etc.; dar o neliniște ca cea a omului care se străduiește să caute ceva sau care fuge (ca să nu‑l ajungă din urmă boala?) mă obliga să‑mi reiau călătoria îndată ce soseam în locurile cele mai plăcute. Am continuat cu zorul acesta absurd până când, într‑o zi, la sfârșitul lui decembrie, am intrat în Veneția pe un canal, într‑o gondolă (acum mă întreb dacă n‑a fost o șalupă înțesată de turiști și bagaje, dar ce mai contează!) și m‑am simțit pătruns de o stare sufletească în care se îmbina, în desăvârșită armonie, exaltarea și pacea. Am exclamat:
- Aici o să rămân! Asta era ce căutam.

Am coborât din gondolă în dreptul hotelului Mocenigo, unde îmi rezervasem o cameră. Mi‑aduc aminte că am dormit bine, dornic să se facă ziuă, să mă scol și să mă plimb prin Veneția. Pe neașteptate, mi s‑a părut că o geană de lumină se ivi în fereastră. Am dat fuga și m‑am uitat afară. "Zorii străluceau în Canal Grande și reliefau din umbră Rialto." Un frig umed mă sili să închid și să mă refugiez sub pătură.

Când mi s‑a părut că m‑am încălzit, am sărit din pat. După un mic dejun frugal am făcut o baie fierbinte și, fără să mai zăbovesc, am ieșit să hoinăresc prin oraș. Am crezut pentru o clipă că visez. Nu, a fost și mai straniu. Știam că nu visez, dar nu găseam o explicație pentru ceea ce vedeam. "La timpul cuvenit totul se va lămuri", mi‑am zis fără prea multă convingere, căci eram mai departe descumpănit. Pe când doi sau trei gondolieri îmi atrăgeau atenția cu strigăte și gesturi, într‑o șalupă se îndepărta un arlechin. Hotărât, nu știu prea bine de ce, să nu las să mi se vadă pe chip uimirea, am întrebat pe un ton indiferent pe unul dintre gondolieri cât cerea să mă ducă la Rialto și m‑am urcat cu pași șovăielnici în gondolă. Plecarăm în direcție inversă celei spre care se îndreptase persoana travestită. Privind palatele de pe ambele maluri ale canalului, mi‑am zis: "S‑ar părea că Veneția a fost clădită ca un nesfârșit șir de scene, de ce însă primul lucru de care dau cu ochii la ieșirea din hotel e un arlechin? Poate ca să mă convingă că mă aflu într‑un teatru și să mă subjuge și mai tare. E clar că, dacă m‑aș întâlni din senin cu Massey, l‑aș auzi spunând că totul pe lume e cenușiu și mediocru și că Veneția mă fascinează pentru că eu am venit cu gândul să mă las fascinat."

A trebuit să‑mi iasă în față nu doar un singur domino și un al doilea arlechin ca să‑mi amintesc că ne aflam în carnaval. I‑am spus gondolierului că mă surprindea mulțimea de oameni în travesti la ora aceea.

Dacă am înțeles bine (dialectul vorbit de el era destul de neclar), mi‑a răspuns că se duceau cu toții în piața San Marco, unde la ora douăsprezece se ținea un concurs de măști pe care nu trebuia să‑l pierd cu niciun chip, fiindcă aveau să se adune acolo cele mai mândre venețiene, faimoase în toată lumea pentru frumusețea lor. I‑am părut probabil foarte ignorant, căci înșira, silabisind ca să fie mai limpede, costumele pe care le vedea: Po‑li‑și‑nel, Co‑lom‑bi‑na, Do‑mi‑no.

Trecură câteva pe care într‑adevăr nu le‑aș fi recunoscut: Il dottore, cu ochelari și nas lung; Meneghino, cu o cravată în dungi albe și altul de‑a dreptul respingător: la peste (sau la malattia) și, în sfârșit, unul de care nu‑mi mai aduc bine aminte, pe nume Brighella sau cam așa ceva.

Am coborât aproape de podul Rialto. La poștă am expediat o vedere doctorului (Iubite dottore: Călătoria splendidă. Eu sunt foarte bine. Salutări) și, luând‑o pe strada Merceria, m‑am îndreptat spre piața San Marco, uitându‑mă din când în când la măști de parcă‑aș fi căutat una anume. Pe bună dreptate se spune că, dacă ne amintim de cineva, ne iese îndată în cale. Pe un pod, lângă o biserică, San Giuliano sau Salvatore, aproape că m‑am ciocnit cu Massey. Cu efuziune spontană, i‑am strigat:
- Tu aici!
- Locuim de mai multă vreme la Veneția. Când ai sosit?

Nu i‑am răspuns imediat, fiindcă verbul pus la plural mi‑a căzut prost. A fost de-ajuns aluzia la Daniela ca să mă cufund în tristețe. Credeam că vechile răni se cicatrizează. Într‑un târziu am mormăit:
- Aseară.
- De ce nu vii la noi? Avem o mulțime de camere.
- Mi‑ar fi făcut plăcere, dar mâine plec la Paris - am mințit ca să nu mă expun la o întâlnire care nu știam cum avea să mă afecteze.
- Dacă nevastă‑mea află c‑ai fost la Veneția și pleci fără s‑o vezi, n‑o să mi‑o ierte. Diseară e Lorelei de Catalani la La Fenice.
- Nu‑mi place opera.
- Ce contează opera? Nu contează decât că putem petrece câteva momente împreună. Vino în loja noastră. O să te distrezi. E reprezentația de gală, cu ocazia carnavalului, și lumea vine deghizată.
- Mie nu‑mi place să mă deghizez.
- Foarte puțini bărbați o fac. Femeile sunt cele care se deghizează.

M‑am gândit probabil că făcusem tot ce aș fi putut face în ceea ce mă privește și că, dacă Massey stăruia, n‑aș mai fi putut refuza. Cred că în clipa aceea am descoperit că imboldul tainic de a face călătoria a fost speranța s‑o întâlnesc pe Daniela și că, știind‑o la Veneția, ideea de a pleca fără s‑o văd mi se părea o renunțare cu mult peste puterile mele.
- Venim să te luăm de la hotel, zise.
- Nu, vin singur. Lasă‑mi biletul la casă.

Insistă să fiu punctual, căci dacă soseam după primul acord nu mai puteam intra decât la sfârșitul actului. Am fost tentat să întreb de Daniela, dar mi‑a fost teamă ca Massey să‑i rostească numele. Ne despărțirăm.

Bineînțeles că nu mi‑am mai amintit de concursul de măști. Singura mea preocupare a fost să mă gândesc la Daniela și la emoția de a o vedea. La răstimpuri, deveneam conștient, în chip dureros, de ceea ce însemna întâlnirea aceea. După câte pătimisem, aveam să‑mi trezesc iar o suferință care, chiar dacă nu dispăruse de tot, măcar se mai domolise. Îmi făceam oare vreo iluzie c‑aș ghici cum s‑o recâștig pe Daniela într‑o clipă, acolo în lojă, la un spectacol de operă? I‑aș putea face așa ceva lui Massey? La ce bun să mă gândesc la o posibilitate care nu există?... E clar că mi‑era de ajuns perspectiva de a o vedea pe Daniela pentru ca zarurile să fie aruncate.

Când am ajuns, spectacolul începuse. Un plasator mă conduse până la lojă, care era la balcon. Cum am întredeschis ușa am și văzut‑o pe Daniela, îmbrăcată în costum de domino, mâncând bomboane de ciocolată. Lângă ea stătea Massey. Daniela îmi zâmbea și, în spatele măștii pe care nu și‑o scosese, cum aș fi dorit eu, ochii îi străluceau. Îmi șopti:
- Trage‑ți un scaun mai aproape.
- Stau bine aici, i‑am răspuns.

Ca să nu fac zgomot, m‑am așezat pe primul scaun de care am dat.
- N‑o să vezi nimic, zise Massey.

Doamna Harris cucerește Parisul

 

Paul Gallico
Doamna Harris cucerește Parisul
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Mihaela-Adina Eros
 


***
Intro

Paul Gallico s-a născut în 1897 în orașul New York, din părinți de origine italiană și austriacă, și a studiat la Columbia University. Din 1922 până în 1936 a lucrat la New York Daily News ca redactor sportiv, reporter și redactor șef adjunct. În 1936 a cumpărat o casă pe vârful unui deal în Salcombe din South Devon și s-a stabilit acolo cu un dog german și douăzeci și trei de pisici.

În 1941 s-a făcut cunoscut cu Snow Goose, o poveste clasică despre Dunkerque, carte ce a devenit un bestseller internațional. Servind drept adjutant de artilerie în marina SUA în 1918, Gallico a redevenit activ în 1944, când a fost corespondent de război alături de Forțele Expediționare Americane.

Scriitorul care a trăit ulterior la Monaco, era un scrimer de mare clasă și un pescar pasionat. A scris peste patruzeci de cărți, patru dintre ele relatând aventurile doamnei Harris: Mrs Harris Goes to Paris (1958), Mrs Harris Goes to New York (1959), Mrs. Harris M.P. (1965) și Mrs Harris Goes to Moscow (1974). Paul Gallico a fost unul dintre cei mai prolifici și mai talentați autori americani și a decedat în iulie 1976.

*

Doamna Harris e o menajeră londoneză trecută bine de prima tinerețe, cu un umor și o energie molipsitoare, care ajunge să trăiască aventura vieții ei exact când nimeni nu s-ar mai fi așteptat.

Descoperă din întâmplare o superbă rochie Dior în șifonierul uneia dintre clientele sale din lumea bună și din acel moment are o singură dorință: să-și cumpere și ea o minunăție ca aceea.

După trei ani de sacrificii, pleacă în cele din urmă la Paris pentru a-și împlini visul. Acolo are tot felul de peripeții nostime și escapade extravagante, își face o mulțime de prieteni și face pe toată lumea fericită în jurul ei, ca o zână bună.

Lecția de viață pe care o desprindem din această poveste "ca-n povești" este că îți poți împlini cu siguranță visul cel mai drag atunci când îi ajuți pe alții să și le împlinească și ei pe ale lor; și când împrăștii dragoste și bunătate în jur, depășești toate dificultățile.

Fragment

1

Femeia mărunțică, slabă, cu obrajii rotunzi, cu părul încărunțit și niște ochi mici și ageri, aproape obraznici, stătea cu fața lipită de hubloul cabinei avionului BEA Viscount în cursa aeriană de dimineață de la Londra la Paris. În timp ce avionul se înălță cu viteză și zgomot de pe pistă, starea ei de spirit își lua și ea avânt odată cu el. Era agitată, dar deloc speriată, pentru că era convinsă că nu i se putea întâmpla nimic acum. Simțea acea fericire a cuiva care știa că, în sfârșit, pleca în aventura la capătul căreia se afla ceea ce-și dorea inima sa.

Era îmbrăcată îngrijit, într-o haină cafenie destul de ponosită, țesută în diagonală, și mănuși curate, cafenii, de bumbac, și căra după ea o poșetă uzată maro, din imitație de piele, pe care o ținea strâns lângă ea. Și bine făcea, pentru că în ea se aflau nu numai cele zece bancnote de câte o liră, limita legală de valută ce putea fi scoasă peste graniță din Insulele Britanice, și un bilet dus întors de avion spre Paris, ci și suma de o mie patru sute de dolari americani, într-un rulou gros de bancnote de cinci, zece și douăzeci de dolari, legați cu un elastic. Doar pălăria pe care o purta îi trăda firea exuberantă. Era una verde, de paie, iar în față avea atașată tulpina flexibilă a unui trandafir uriaș, ridicol, care se legăna când încolo, când încoace, aparent urmând direcția dată de pilot avionului, în timp ce acesta se înclina și se rotea luând altitudine. Orice gospodină londoneză respectabilă și bine informată, care a apelat vreodată la serviciile acelui tip unic de menajere ziliere angajate cu ora, sau, de fapt, orice englez versat ar fi spus: "Femeia cu o asemenea pălărie nu ar putea fi decât o menajeră londoneză." Și ar fi avut dreptate.

Pe lista de pasageri a cursei Viscount apărea ca doamna Ada Harris, deși ea pronunța invariabil doamna `Arris, Number 5 Willis Gardens, Battersea, London, SWII, și era într-adevăr o menajeră, o văduvă care lucra pentru o clientelă ce locuia în cartierele la modă Eaton Square și Belgravia și la marginea acestora.

Până în acel moment magic în care s-a trezit înălțată în văzduh, viața ei fusese una de o nesfârșită trudă, înseninată doar de câte o escapadă ocazională la film, la pub sau câte o seară la music hall.

Lumea în care se învârtea doamna Harris, ce se apropia acum de șaizeci de ani, era una într-o permanentă dezordine și mizerie. Nu doar o dată, ci de mai multe ori pe zi deschidea ușile unor case ori apartamente cu cheile încredințate ei, pentru a da cu ochii de mormanele de veselă murdară și tigăi unsuroase din chiuvetă, de o grămadă de paturi îmbâcsite, mototolite, nefăcute, de haine împrăștiate peste tot, de prosoape ude pe podeaua de la baie, de apă lăsată în paharul pentru proteze, de rufe murdare gata să fie strânse și, bineînțeles, de mucuri de țigări în scrumiere, de praf pe mese și oglinzi și toate celelalte mizerii pe care oamenii nesimțiți sunt în stare să le lase în urma lor atunci când pleacă de acasă dimineața.

Doamna Harris curăța toată această mizerie pentru că asta-i era slujba, era un mod de a-și câștiga existența, de a pune o pâine pe masă. Și totuși, în ceea ce le privea pe unele menajere era mai mult de atât, mai ales la doamna Harris - era un soi de permanentă mândrie de gospodină. Și era, de asemenea, și un efort creativ, ceva de care o persoană se poate mândri și poate fi satisfăcută. Venea în camerele acestea și le găsea ca pe niște cocini de porci; când pleca, le lăsa strălucind de curățenie și mirosind frumos. Faptul că atunci când revenea în ziua următoare arătau tot ca niște cocini nu o deranja deloc. Primea trei șilingi pe oră și le lăsa iar imaculate. Aceasta era viața și ocupația acestei femei mărunțele, care se număra printre cei treizeci de pasageri de toate felurile ai avionului cu destinația Paris.

Relieful în carouri verzi și cafenii al solului britanic a dispărut sub aripile avionului și a lăsat loc deodată albastrului ondulat de vânt al Canalului Mânecii. Dacă înainte privise cu interes imaginea vie a căsuțelor și fermelor minuscule de dedesubt, în locul lor zărea acum siluetele zvelte ale petrolierelor și cargourilor brăzdând suprafața mării și doamna Harris și-a dat seama pentru prima oară că lăsa în urmă Anglia și era pe cale să intre într-o țară străină și să se trezească printre niște străini care vorbeau o altă limbă și care, din ce auzise ea despre ei, erau imorali, hrăpăreți, mâncau melci și broaște și erau înclinați cu predilecție spre crime pasionale și cadavre dezmembrate, ascunse în cufere. Totuși nu-i era frică, pentru că frica nu-și are locul în vocabularul unei menajere britanice, însă era cu atât mai hotărâtă să fie prudentă și să nu suporte orice aberații. O misiune extraordinară o aducea la Paris, dar spera să o realizeze fără a avea de-a face prea mult cu francezii.

Un steward britanic zdravăn i-a servit un mic dejun britanic la fel de zdravăn fără a primi niciun ban pentru asta, spunând că era din partea companiei aeriene, o mică atenție. Doamna Harris își ținea fața lipită de geam și geanta lângă ea. Stewardul a venit să-i spună:
- Veți vedea Turnul Eiffel în depărtare, în partea dreaptă.
"Slavă Domnului!" își zise doamna Harris atunci când o clipă mai târziu i-a zărit vârful ascuțit ieșind în evidență din ceea ce părea o pătură veche, peticită, cu acoperișuri cenușii și coșuri de fum, cu un singur fir întortocheat, albastru, de apă al unui râu ce o străbătea. "Nu arată așa de mare ca în poze."

Câteva minute mai târziu au aterizat nespus de lin pe pista de beton a aeroportului francez. Starea de spirit a doamnei Harris era din ce în ce mai bună. Nu se împlinise niciuna dintre profețiile sumbre ale prietenei sale, doamna Butterfield, care prezisese că avionul fie urma să sară în aer în zbor, fie să se scufunde cu ea cu tot pe fundul mării. Parisul poate că nu se dovedea el chiar așa de formidabil la urma urmei. Cu toate acestea, de acum încolo era înclinată să fie bănuitoare și atentă, precauție nediminuată de călătoria lungă cu autobuzul pe care o făcuse de la Le Bourget pe străzi ciudate, străjuite de case ciudate și de magazine ce ofereau mărfuri ciudate într-o limbă ciudată și neinteligibilă. Omul de la compania aeriană britanică însărcinat să-i asiste pe călătorii confuzi din pricina vacarmului de pe aeroportul din Paris a aruncat o privire spre pălăria, geanta și pantofii mai mari și, bineînțeles, și spre ochii mici, obraznici, și și-a dat seama imediat cu cine avea de-a face. "Doamne sfinte", și-a zis ca pentru sine, "o menajeră londoneză! Ce naiba face la Paris? Situația ajutoarelor casnice de aici nu poate fi chiar așa de rea." I-a observat nesiguranța, și-a consultat rapid lista și a ghicit din nou cine era. Îndreptându-se ușor spre ea, își atinse șapca și o întrebă:
- Vă pot ajuta în vreun fel, doamnă Harris?

Ochii inteligenți, poznași, îl inspectară atent, căutând vreun semn de depravare morală sau de afacere necurată. Într-un fel, spre dezamăgirea ei, părea ca orice alt englez. De vreme ce abordarea lui era politicoasă și inofensivă, i-a răspuns circumspectă:
- Oh, deci se poate vorbi și engleza reginei pe-aici.

Omul de la liniile aeriene răspunse:
- Păi, doamnă, ar trebui s-o fac. Sunt britanic. Dar cred că veți descoperi că majoritatea oamenilor de aici vorbesc ceva engleză și vă puteți descurca. Văd că vă întoarceți cu noi cu avionul de unsprezece în seara asta. Există vreun loc anume unde ați dori să mergeți acum?

Doamna Harris reflectă cât de pregătită era să-i spună asta unui străin și apoi răspunse hotărâtă:
- O să iau un taxi și atât, dacă asta nu vă deranjează. Am la mine zece lire.
- Ei bine, atunci ați face bine să schimbați o parte din bani în franci. O liră este în jur de o mie de franci.

La biroul de schimb câteva dintre bancnotele verzi ale doamnei Harris au fost preschimbate în niște bancnote subțiri, zdrențuite, murdare, albastre cu cifra 1.000 pe ele și în niște monede unsuroase de aluminiu de câte o sută de franci. Doamna Harris era, pe bună dreptate, indignată.
- Ce sunt toate astea? întrebă ea. Asta numiți voi bani pe-aici? Ai zice că monezile astea nu sunt bune de nimic.

Omul de la compania aeriană zâmbi.
- Păi, într-un fel așa și sunt, dar numai guvernul are voie să le fabrice. Francezii încă nu au fost puși la curent în privința acestui fapt. Totuși, sunt încă acceptate.

O conduse prin mulțime, apoi sus pe platformă și îi chemă un taxi.
- Unde să-i spun să vă ducă?

Doamna Harris se ținea drept, cu spatele țeapăn și costeliv de la truda grea, trandafirul roz arătând spre nord, cu fața liniștită și afectată precum a unei ducese. Doar ochii ei mici îi jucau de încântare.
- Spuneți-i să mă ducă la magazinul Christian Dior, a spus ea.

Omul de la compania aeriană se holbă la ea, refuzând să-și creadă urechilor.
- Ce-ați spus, doamnă?
- Magazinul Christian Dior, m-ați auzit bine.

Omul o auzise bine, dar mintea lui, obișnuită să aibă de-a face cu tot soiul de urgențe și cazuri ciudate, nu putea pricepe ce legătură era între o menajeră londoneză, una din acea vastă armată ce mărșăluia în fiecare dimineață pentru a curăța mizeria din oraș, de la birouri și din case, și centrul cel mai exclusivist al modei din lume, și încă ezita.
- Haideți odată, dați-i drumul, porunci doamna Harris sec, ce e așa de ciudat în privința unei doamne care se duce să-și cumpere o rochie la Paris?

Zguduit până-n străfundul oaselor, omul de la compania aeriană îi vorbi șoferului în franceză:
- Du-o pe doamna la Casa Christian Dior din Avenue Montaigne. Dacă încerci să o fraierești chiar și cu un bănuț, o să am eu grijă să nu mai primești slujba asta.

Văzând-o pe doamna Harris plecând cu taxiul, bărbatul intră înapoi clătinând din cap. Simțea că văzuse totul acum. Mergând cu mașina, cu inima bătându-i tare de emoție, gândurile doamnei Harris se îndreptară înapoi spre Londra și spera ca doamna Butterfield să fie în stare să se descurce.

Lista de clienți a doamnei Harris, deși se putea schimba fără preaviz - ceea ce însemna că ea putea pe neașteptate să renunțe la vreunul dintre ei, dar niciodată invers - rămânea destul de constantă. Erau unii cărora le acorda câteva ore zilnic și alții care aveau nevoie de serviciile ei doar de trei ori pe săptămână. Lucra zece ore pe zi, începându-și munca la opt dimineața și terminând la șase seara, dedicându-și sâmbăta, jumătate de zi, anumitor clienți favoriți. Își păstra acest program cincizeci și două de săptămâni pe an. De vreme ce erau așa de multe ore pe zi, patronilor le erau rezervate doar vreo șase sau opt ore și își limitase zona de activități la cartierele la modă Eaton și Belgrave Square. Pentru că odată ce ajungea în acea zonă dimineața, era apoi capabilă să treacă repede de la o casă la cealaltă, una după alta în șir.

Avea un maior Wallace, burlacul ei, pe care, evident, îl răsfăța și de ale cărui frecvente aventuri amoroase în permanentă schimbare era foarte interesată.

Era atașată de doamna Schreiber, soția oarecum zăpăcită a unei persoane importante de la Hollywood care trăia la Londra, pentru căldura și generozitatea ei americană, ce se manifestau în multe feluri, dar în special prin interesul și respectul pentru ea.

Făcea menajul pentru lady Dant, soția unui bogat magnat al industriei, care deținea un apartament la Londra și un conac de țară. Doamnei Dant îi apărea întotdeauna poza în The Queen sau The Tatler, la balurile de vânătoare și acțiunile de caritate și asta o făcea mândră pe doamna Harris.

Mai erau și alții, o contesă rusoaică albă, Wyszcinska, pe care doamna Harris o plăcea pentru că era fabulos de nebună, un cuplu de tineri căsătoriți, un al doilea fiu, al cărui apartament încântător îi plăcea pentru că în el se aflau lucruri frumușele, doamna Ford Foulks, divorțată, o adevărată mină de bârfe referitoare la ceea ce mai puneau la cale bogații trândavi, alți câțiva, inclusiv domnișoara Pamela Penrose, care se străduia să ajungă faimoasă din apartamentul ei de două camere dintr-un fost grajd.

De toate aceste locuințe avea grijă doamna Harris în persoană. Însă în caz de urgență, se putea baza pe prietena și alter ego-ul ei, doamna Violet Butterfield, care era și ea văduvă și menajeră și înclinată să vadă partea întunecată a vieții și a lucrurilor ori de câte ori se ivea vreo ocazie.

Doamna Butterfield, pe atât de masivă și de corpolentă pe cât de slabă și de fragilă părea să fie doamna Harris, avea și ea, bineînțeles, seria sa de clienți, din fericire tot în aceeași zonă. Dar cele două menajere se ajutau una pe alta colaborând de minune ori de câte ori era nevoie.

Dacă vreuna dintre ele era bolnavă sau avea vreo treabă presantă în altă parte, cealaltă reușea să ciupească suficient timp de la clienții ei pentru a face turele de curățenie și la clienții celeilalte, astfel încât și aceștia să fie liniștiți și mulțumiți. Dacă doamna Harris era țintuită la pat de vreo indispoziție, ceea ce rareori se întâmpla, își suna clienții pentru a-i informa despre catastrofă și adăuga:
- Dar nu vă faceți griji. Prietena mea, doamna Butterfield, o să aibă grijă de dumneavoastră și eu o să revin de mâine.
Și invers.

Deși erau diametral opuse din punct de vedere al caracterului, erau niște prietene autentice, iubitoare și loiale și considerau acoperirea uneia de către cealaltă drept parte a datoriei lor în viață. O prietenă rămânea o prietenă și asta era. Apartamentul de la parter al doamnei Harris se afla la numărul 5 în Willis Gardens, doamna Butterfield locuia la numărul 7 și rare erau zilele în care nu se întâlneau sau nu se vizitau una pe cealaltă pentru a face schimb de noutăți ori de confidențe.

Taxiul a trecut peste un râu mare, cel pe care îl văzuse doamna Harris din aer, acum fiind cenușiu în loc de albastru. Pe pod, șoferul intră într-o altercație violentă cu un alt șofer. Au strigat și au țipat unul la altul. Doamna Harris nu a înțeles cuvintele, dar și-a dat seama de limbaj și de semnificația lui și a zâmbit încântată în sinea ei. De această dată gândurile i-au revenit la domnișoara Pamela Penrose și la tam-tamul pe care-l făcuse atunci când fusese informată de intenția ei de a-și lua o zi liberă. Îi atrăsese atenția doamnei Butterfield să aibă grijă ca actrița debutantă să nu fie neglijată.

În mod curios, în ciuda istețimii doamnei Harris și a experienței sale în materie de oameni, domnișoara Penrose era preferata sa dintre toți clienții ei.

Fata, al cărei nume real, după cum trăsese ea cu ochiul inspectându-i superficial scrisorile care îi soseau ocazional, era Enid Suite și locuia în dezordine într-un apartament dintr-un fost grajd.

Era o blondină scundă, cu o gură strânsă și privirea fixă ce părea ațintită lacom doar asupra unui singur lucru - ea însăși. Avea trăsături fine și picioare mici și agere, ce nu se împiedicaseră niciodată de cadavrele peste care trecuse în drumul ei spre succes. Nu era nimic de la care s-ar fi dat înapoi pentru a-și promova ceea ce era încântată să numească drept cariera ei și care până atunci inclusese un an sau doi în cor, câteva roluri pasagere în niște filme și câteva apariții la televiziune. Era afurisită, dură, egoistă și fără milă, iar manierele sale erau abominabile.

Te-ai fi gândit că doamna Harris ghicise ce se ascundea sub masca acestei mici bestii și avea s-o lase baltă, pentru că atunci când nu-i plăcea ei ceva în privința vreunui client, pur și simplu îi arunca cheia în cutia de scrisori și nu se mai întorcea. Ca multe dintre suratele ei care nu făceau menaj doar de dragul menajului și atât, chiar dacă din asta își câștigau existența, doamna Harris punea și o oarecare pasiune în munca ei. Trebuia să-i placă fie persoana, fie casa persoanei unde lucra.

Dar tocmai faptul că nu se lăsase înșelată de aparența domnișoarei o făcuse să se atașeze de ea, pentru că înțelegea dorința aprigă, sălbatică, nestăvilită a fetei de a reprezenta ceva, de a fi cineva, de a se ridica dincolo de rutina luptei de fiecare zi și de a se bucura și ea de partea frumoasă a vieții.

Înainte de acea dorință extraordinară ce o adusese la Paris, doamna Harris nu mai trăise asta pe pielea ei, deși o înțelegea foarte bine. În cazul ei, nu fusese atât de mult vorba de efortul de a face ceva din ea însăși, cât de lupta pentru supraviețuire, și în acest sens cele două nu erau așa de diferite. Atunci când soțul ei murise, cam cu douăzeci de ani în urmă, și o lăsase lefteră, doamna Harris fusese nevoită să se descurce, pensia ei de văduvă fiind insuficientă.

Și pe urmă mai era și vraja teatrului ce o înconjura pe domnișoara Snite sau mai degrabă Penrose, așa cum se hotărâse doamna Harris să se gândească la ea, iar asta era irezistibil.

Doamna Harris nu era impresionată de titluri, avere, poziție sau familie, dar se simțea atrasă de magia ce învăluia orice sau pe oricine avea de-a face cu scena, televiziunea sau filmele.

Nu avea de unde să știe cât de slabă și de pasageră era legătura domnișoarei Penrose cu toate acestea, că nu era numai o fată mică și rea, ci și o actriță mediocră. Pentru doamna Harris era suficient că, din când în când, îi auzea vocea la radio sau îi zărea fugitiv imaginea pe ecranul televizorului purtând un șorț și cărând o tavă. Respecta lupta de una singură pe care o purta fata, îi făcea pe plac, o răsfăța și accepta de la ea ceea ce nu ar fi acceptat de la nimeni altcineva.

Taxiul a intrat pe o stradă largă, străjuită de clădiri frumoase, însă doamna Harris nu avea nici ochi, nici timp pentru arhitectură.
- Cât de departe este? a strigat ea la șoferul de taxi care i-a răspuns, fără a încetini deloc, luându-și mâinile de pe volan, fluturându-și brațele în aer, întorcându-se și strigând la ea.

Doamna Harris, nu a înțeles, desigur, niciun cuvânt, dar zâmbetul lui de sub o mustață de morsă era destul de fermecător și de prietenos, așa că se lăsă pe spate să îndure călătoria până ajungea la mult râvnita destinație. Reflectă la seria ciudată de evenimente care o făcuseră să ajungă acolo.

Lumânările ard până la capăt

 

Sándor Márai
Lumânările ard până la capăt
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din maghiară de Anamaria Pop
 
 

***
Intro

Sándor Márai (1900-1989) s-a născut la Kassa, în fostul Imperiu Austro-Ungar. Prozator, poet și dramaturg cosmopolit, a cunoscut un succes extraordinar încă de la primele romane, devenind cel mai iubit scriitor de limbă maghiară al generației sale.

Deopotrivă antifascist și anticomunist, Márai a criticat dur ambele regimuri, pentru ca în 1948 să părăsească Ungaria. După o viață de peregrinări, s-a stabilit în cele din urmă la San Diego, în Statele Unite. A refuzat să publice în Ungaria sub regimul comunist, dar nu a abandonat legăturile cu țara, colaborând vreme de douăzeci de ani cu redacția maghiară a postului de radio Europa Liberă. În februarie 1989, singur și epuizat de autoexil, Márai s-a sinucis, fără să bănuiască apropiata cădere a comunismului. În 1990 i s-a acordat postum Premiul Kossuth.

Cu o operă care însumează patruzeci și șase de titluri, Márai este recunoscut astăzi drept unul dintre marii scriitori ai Europei, parte a canonului literar al secolului al XX‑lea.
*
După patruzeci și unu de ani, doi bărbați, prieteni inseparabili în tinerețe, se întâlnesc pentru ultima dată. Fiecare dintre ei a supraviețuit așteptând acest moment. Unul, în castelul strămoșilor, retrăind trecutul în fiecare zi, celălalt, călătorind prin lumea largă, fugind în fiecare zi de același trecut. Între ei, ca o umbră, se află amintirea unei femei. Reîntâlnirea are loc în același decor ca în urmă cu patruzeci și unu de ani, pe masă ard aceleași lumânări albastre, cei doi iubesc în continuare aceeași femeie. Mitteleuropa tinereții lor nu mai există însă, iar răzbunarea îndelung plănuită nu le poate reda nici prietenia, nici dragostea.

Lumânările ard până la capăt, cel mai cunoscut și mai iubit roman al lui Sándor Márai, a apărut în 1942, într-un moment puțin prielnic pentru literatură, și a fost redescoperit la sfârșitul secolului al XX-lea, fiind trecut direct în rândul capodoperelor (traducerea în italiană apărută în 1997 a fost, luni în șir, cartea cel mai bine vândută din țară); a fost ecranizat în anul 2006, în regia lui Iglódi István, și tot în 2006 a fost dramatizat și pus în scenă la Duke of York's Theatre din Londra, cu Jeremy Irons în rolul titular.

"Un roman care deține puterea suspansului și o forță elegantă a argumentului moral și metafizic." (The New York Times)

"Acest mare scriitor european nu numai că disecă în mod strălucit o relație triunghiulară din vechiul Imperiu Austro-Ungar, ci surprinde și pandemoniul legăturilor dintre oameni: jarul mocnind al sentimentelor, al dorinței, al dragostei, al urii și al răzbunării. O carte desăvârșită, o capodoperă." (Der Spiegel)

"Literatura secolului al XX-lea, pe care o credeam stinsă și îngropată, a primit darul postum al unui nou maestru pe care îl vom alătura în viitor lui Joseph Roth, Stefan Zweig, Robert Musil și chiar altor semizei pierduți, Thomas Mann și Franz Kafka. Numele său este Sándor Márai." (Die Zeit)

"M-am gândit mult la motivul pentru care am devenit dependent de Márai. Concluzia mea a fost că, printr-o alchimie ciudată, cărțile sale îl fac pe cititor să se simtă un om mai bun." (Tibor Fischer, The Guardian)

Fragment

4

Castelul închidea în sine o lume întreagă, asemenea unui cavou imens, fastuos, din piatră sculptată, unde se descompun oasele, unde se destramă hainele cusute din mătase și postav gri sau negru cu care fuseseră înmormântate generații de femei și de bărbați. Închidea în sine și liniștea, întocmai ca pe un prizonier evlavios care piere înțepenit pe un mănunchi de paie putrezite într‑o carceră, bărbos și îmbrăcat în zdrențe, plin de mucegai. Închidea în sine și amintirile, amintirile morților, care stăteau pitite în cotloanele găunoase ale camerelor întocmai ca ciupercile, igrasia, liliecii, șobolanii și gândacii din subsolurile umede ale clădirilor foarte vechi. Pe clanțele ușilor se simțea tremurul unei mâini, emoția unei clipe de odinioară, când mâna ezitase să apese pe acea clanță. Toate casele în care pasiunea îi cuprinde inexorabil pe locatari se umplu cu acest conținut difuz.

Generalul contempla portretul mamei sale. Cunoștea fiecare trăsătură a feței înguste. Avea ochii ațintiți asupra timpului, privindu‑l cu un dispreț somnolent și trist; o astfel de privire aveau femeile de odinioară, când urcau pe eșafod, desconsiderându‑i în același timp atât pe cei pentru care mureau, cât și pe cei care le curmau viața. Familia mamei sale avea un castel în Bretania, pe malul mării. Copilul trebuie să fi avut vreo opt ani când, într‑o vară, a fost dus acolo. Pe vremea aceea călătoreau deja cu trenul, care mergea foarte încet. În compartiment, în locul destinat bagajelor, erau înșirate valize în huse din pânză, împodobite cu monograma brodată a mamei sale. La Paris ploua. Copilul stătea cuibărit într‑o trăsură căptușită cu mătase albastră, uitându‑se prin geamul opac la orașul care strălucea lunecos în ploaie, asemenea unui pește mare și gras. Vedea acoperișuri țuguiate, hornuri mari, care se înălțau pieziș și cenușiu spre perdelele murdare ale cerului, de parcă ar fi vorbit lumii despre secretele unor destine total diferite și imposibil de înțeles. Femeile umblau râzând prin ploaie, ridicându‑și din când în când cu una dintre mâini poalele fustelor; aveau niște dinți strălucitori, ca și cum ploaia, orașul străin, limba franceză ar fi fost ceva vesel și minunat pe care copilul încă nu îl putea înțelege. Avea opt ani, stătea grav în trăsură, lângă mama sa, față‑n față cu camerista și guvernanta; simțea că are de îndeplinit o misiune. Toată lumea era atentă la el, la micuțul sălbatic sosit din ținuturi îndepărtate, din pădure, dintre urși. Copilul pronunța cuvintele franțuzești cu atenție și îngrijorare. Știa că de data asta vorbește și în numele tatălui său, al căminului pe care‑l părăsise, al castelului, al câinilor și al pădurii. Se deschise poarta, trăsura intră în curtea spațioasă, iar în fața scărilor impunătoare, valeți înveșmântați în fracuri făcură niște reverențe adânci. Toate astea îi erau puțin ostile. Fu condus prin mai multe saloane, unde totul era, într‑un mod penibil de meticulos și de intimidant, la locul său. În salonul cel mare, de la etaj, îi întâmpină bunica din Franța. Avea niște ochi gri și o urmă de mustață îngustă și neagră, iar părul, care fusese probabil roșcat odinioară, dar acum era arămiu‑murdar, de parcă timpul ar fi uitat să îl spele, îl purta prins cu agrafe în vârful capului. Își sărută nepotul, luă capul veneticului între mâinile ei albe și osoase, îl înclină puțin pe spate și‑l examină din picioare.
- Tout de même, îi spuse mamei copilului, care stătea îngrijorată alături, de parcă fiul ei s‑ar fi aflat la un examen, fiindu‑i teamă că ar ieși de îndată ceva la iveală.

Mai târziu li se aduse ceai din flori de tei. Totul avea un miros insuportabil, iar copilului îi era greață. Spre miezul nopții începu să plângă și să vomite.
- Aduceți‑o pe Nini! spuse el înecându‑se în lacrimi.

Stătea întins în pat, palid ca un mort.

A doua zi se constată că avea temperatură mare și vorbea incoerent. Sosi o echipă solemnă de medici; fiecare dintre ei purta o redingotă neagră, avea fixat la butoniera de la jiletca albă lanțul de aur al ceasului de buzunar, și, rând pe rând, se aplecau asupra copilului; bărbile și hainele lor emanau același miros ca toate obiectele din casă, ca părul și gura bunicii franțuzoaice. Copilul simți că o să moară dacă nu dispare acest miros. Febra persistă până la sfârșitul săptămânii, iar pulsul îi era tot mai slab. Atunci, contesa îi trimise o telegramă lui Nini. După patru zile, doica sosi la Paris. Majordomul cu favoriți n‑o recunoscuse pe peronul gării, astfel că Nini parcursese pe jos drumul până la destinație, cărând în mâini o sacoșă croșetată. Se orientase ca păsările migratoare. Nu știa franțuzește, nu cunoștea străzile și niciodată n‑a putut răspunde la întrebarea: cum de găsise într‑un oraș străin imobilul care îl adăpostea pe copilul bolnav? Intră în cameră și îl ridică din pat pe copilul muribund; era aproape nemișcat, numai ochii îi luceau cu înfocare. Îl luă în brațe, îl strânse cu putere la piept și îl legănă în tăcere. A treia zi, copilul primi sfânta împărtășanie. Seara, Nini ieși din camera bolnavului și îi spuse în ungurește contesei:
- Cred că scapă.

Nu plângea, era doar foarte obosită, pentru că nu mai dormise de șase nopți. Apoi se întoarse în camera copilului, scoase din sacoșa croșetată proviziile aduse de acasă și începu să mănânce. Timp de șase zile îl ținu pe copil în viață cu căldura propriei sale respirații. Contesa stătea îngenuncheată în fața ușii, plângea și se ruga. Erau toți acolo: bunica franțuzoaică, servitorii, un preot tânăr, cu sprâncenele oblice, care la orice oră din zi și din noapte ieșea și intra în clădire. Încetul cu încetul, vizitele medicilor se răriră, apoi încetară cu desăvârșire. Pe urmă, plecară cu Nini în Bretania, iar bunica franțuzoaică rămase, consternată și jignită, la Paris. Firește, nimeni nu vorbea despre cauza îmbolnăvirii copilului. Nu spunea nimeni nimic, dar știau cu toții: ducea dorul afecțiunii, iar când se văzuse înconjurat de străini, când simțise peste tot mirosul acela insuportabil, hotărâse că era mai bine să moară. În Bretania fremăta vântul, iar valurile se izbeau de rocile bătrâne. Malul mării era plin de stânci roșietice. Nini era calmă, privea zâmbind marea, cerul, de parcă le‑ar mai fi văzut și înainte. În cele patru colțuri ale castelului se înălțau patru turnuri pântecoase, foarte vechi, zidite din piatră brută; odinioară, din aceste turnuri, strămoșii contesei îl pândeau pe piratul Surcouf. Copilul se bronza repede și râdea mai tot timpul. Acum nu îi mai era teamă, știa că ei doi, el și Nini, sunt mai puternici. Stăteau pe malul mării, vântul flutura volanele rochiei bleumarin purtate de Nini, totul avea un gust sărat, chiar și aerul și florile. Dimineața, după retragerea fluxului, în adânciturile stâncilor roșii de pe mal rămâneau păianjeni de mare cu picioarele păroase, creveți cu burta roșie, stele‑de‑mare mov, gelatinoase. În curtea castelului trona un smochin plantat în urmă cu mai multe sute de ani, asemenea unui înțelept din Orient care deja nu mai povestește decât istorii foarte simple. Sub frunzele dese ale copacului adia o răcoare parfumată și dulce. Aici stătea în tăcere, împreună cu doica, în timpul orelor amiezii, când marea murmura obosită.
- Voi fi poet, spuse el într‑o zi uitându‑se în sus, cu capul înclinat într‑o parte.

Contempla marea, buclele‑i blonde îi fluturau în adierea călduță; de sub genele pe jumătate închise iscodea cu atenție depărtarea.

Doica îl îmbrățișă, îi strânse cu gingășie capul la piept.
- Vei fi militar, îi spuse tandru.
- Ca tata? întrebă copilul dând din cap. Dar tata e și poet, nu știi? Întotdeauna se gândește la altceva.
- E adevărat, răspunse doica oftând. Îngerașul meu, nu te duce la soare! O să te doară capul.

Stăteau ore în șir sub smochin. Ascultau marea: le era cunoscut freamătul ei. La fel fremăta și pădurea, acasă. Copilul și doica se gândeau că în lume toate se leagă între ele.

5

Oamenii înțeleg aceste lucruri abia mai târziu. După ce trec decenii la rând, traversând o încăpere întunecată în care a murit cineva, aud dintr‑odată freamătul mării, cuvintele rostite odinioară. Cele câteva cuvinte parcă ar exprima rațiunea vieții. Dar mai târziu trebuie întotdeauna să se vorbească despre altceva.

Toamna, când se întoarseră din Bretania, ofițerul de gardă își așteptă familia la Viena. Copilul fu înscris la Academia Militară. Primi o sabie mică, pantaloni lungi și un chipiu. Duminica, elevii erau duși la plimbare, în Graben; toți aveau sabia fixată la brâu, pe o centură, și erau îmbrăcați în tunică bleumarin. Arătau ca niște copii care se joacă de‑a soldații. Purtau mănuși albe și salutau șarmant.

Academia Militară se afla lângă Viena, pe o colină. Era o clădire galbenă; de la ferestrele celui de al doilea etaj se vedea orașul vechi, cu străzile sale drepte, reședința de vară a împăratului, acoperișurile de la Schönbrunn și aleile flancate de arbuștii îngrijiți din parcul imens. Pe coridoarele albe, cu boltă, în sălile de clasă, în sala de mese, în dormitoare era o ordine atât de liniștitoare, încât acesta părea să fi fost singurul loc din lume unde tot ce ar fi putut trece drept dezordine și inutilitate fusese aranjat și pus la locul său. Profesori erau niște ofițeri bătrâni. Totul mirosea a mucegai. Fiecare dormitor găzduia treizeci de persoane - treizeci de copii de aceeași vârstă dormeau în paturi înguste, din fier, la fel ca patul în care dormea împăratul. Deasupra intrării atârnau un crucifix și un mănunchi de flori de salcie care fusese binecuvântat. Noaptea, ardeau becuri albastre. Dimineața erau treziți de sunetul goarnei; iarna, se întâmpla uneori ca apa pentru spălat să înghețe în ligheanele din tinichea. În asemenea situații, ordonanțele aduceau în căni apă caldă de la bucătărie.

Învățau limba greacă, și balistică, și cum trebuie să se comporte un soldat în fața dușmanului, și istorie. Copilul era palid, tușea. Preotul îl ducea în fiecare după‑amiază la plimbare în Schönbrunn. Mergeau încet pe aleile parcului. Dintr‑o fântână arteziană, ale cărei pietre erau atacate de un strat de mușchi verde și de mucegai, apa țâșnea în jeturi aurii în lumina soarelui. Se plimbau printre copacii tunși cu meticulozitate; copilul, care purta mănuși albe, își îndrepta spatele și îi saluta reglementar și țeapăn pe bătrânii ofițeri care se plimbau și ei prin parc, îmbrăcați în uniforme de gală, de parcă în fiecare zi ar fi fost aniversarea împăratului. La un moment dat veni spre ei, din direcția opusă, o femeie; avea capul descoperit și în mână ținea o umbrelă de soare din dantelă albă. Trecu grăbită pe lângă ei, iar preotul se înclină adânc.
- E împărăteasa, îi șopti copilului.

Femeia avea chipul foarte palid, iar părul negru, împletit în cosiță, îi era răsucit de trei ori în jurul capului. Era urmată, la trei pași distanță, de o femeie îmbrăcată în negru, care avea spatele puțin încovoiat, obosită, parcă, din cauza mersului prea alert.
- E împărăteasa, repetă cu evlavie preotul.

Copilul se întoarse și se uită după femeia solitară, care aproape că alerga printre copacii imensului parc, ca și cum s‑ar fi refugiat din calea cuiva sau a ceva.
- Seamănă cu mama, spuse copilul, pentru că își amintise de portretul care atârna pe peretele din fața biroului din camera de lucru a tatălui său.
- N‑ai voie să spui asemenea lucruri! replică preotul cu seriozitate.

De dimineața până seara, învățau ce anume nu aveau voie să spună. La Academie, unde erau educați patru sute de copii, domnea un calm ca acela de dinaintea declanșării unei furtuni infernale. Veneau aici copii de pretutindeni, din castelele din Cehia - cu părul gălbui, cu nasul cârn și mâinile anemice, obosite -, de pe moșiile din Moravia, din cetățile din Tirol și din castelele de vânătoare din Stiria, din palatele cu obloane mereu trase, situate pe străzile liniștite din jurul Grabenului, și din conacele din ținuturile ungurești. Purtau nume și prenume prestigioase, sonore, lungi, cu multe consoane, titluri și ranguri nobiliare, pe care le depuseseră la vestiarul Academiei, lângă hainele civile, confecționate la croitoriile din Viena și Londra, și lenjeria de corp provenită din Olanda. Din toate astea rămâneau doar un nume și un copil care purta acel nume, învățând tot timpul ce anume îi este permis să facă și să spună și ce nu. Printre ei erau și băieți de origine slavă, cu fruntea îngustă, în sângele cărora se amestecaseră toate particularitățile umane ale imperiului, erau și aristocrați cu ochii albaștri, foarte obosiți, deși aveau doar zece ani, care priveau în gol, de parcă strămoșii lor văzuseră deja totul și pentru ei, și mai era și un prinț din Tirol, care se împușcase la vârsta de doisprezece ani pentru că era îndrăgostit de verișoara lui.

Konrád dormea în patul alăturat. Aveau doisprezece ani când s‑au cunoscut...

Era bondoc, și totuși slab, având o constituție asemănătoare cu a descendenților raselor foarte vechi, în trupul cărora oasele domină carnea. Era mai lent, dar nu leneș, menținând în mod conștient un ritm cumpătat. Tatăl său, funcționar în Galiția, primise titlul de baron; mama lui era poloneză. Când râdea, în jurul gurii îi apărea o expresie destinsă, copilăroasă, specifică slavilor. Râdea rar. Era tăcut și atent.

Din prima clipă, trăiră laolaltă ca gemenii în pântecele mamei. Pentru asta nu a fost nevoie să semneze un "pact de prietenie", cum obișnuiau să facă tinerii de vârsta lor în cadrul unor ritualuri solemne și comice, cu o pasiune infatuată, cum apare în om, în mod inconștient și diform, dorința să răpească și să domine trupul și sufletul semenului, pentru a le face ale sale, numai ale sale, esența dragostei și a prieteniei reducându‑se doar la atât. Prietenia dintre ei era gravă și tăcută, ca marile sentimente care durează o viață. Și, ca toate sentimentele profunde, și acesta îmbina rușinea și culpabilitatea. Omul nu‑și poate izola un semen de ceilalți fără să fie pedepsit.

Cei doi au știut încă din prima clipă că această întâlnire le va impune obligații pentru toată viața. Băiatul ungur era slăbuț, avea o constituție fragilă, motiv pentru care medicii îl țineau sub observație și îl consultau săptămânal: erau îngrijorați din cauza unei eventuale boli pulmonare. La rugămintea conducătorului Academiei, un colonel din Moravia, ofițerul de gardă veni la Viena și stătu ore întregi de vorbă cu medicii.

Din spusele acestora, înțelese doar un singur cuvânt: "pericol".
- Băiatul nu este propriu‑zis bolnav, îi spuseseră aceștia, dar e predispus la boală. E în pericol, în general.

Ofițerul de gardă își rezervă un apartament la hotelul La regele ungur, situat pe o străduță laterală din apropierea Bisericii Sfântul Ștefan, unde, odinioară, obișnuia să tragă și bunicul său. Pereții coridoarelor erau ornați cu coarne de cerb. Servitorul hotelului îl saluta cu "Sărut‑mâna!". Locuia în două camere întunecoase, cu tavanul boltit, ticsite cu mobile acoperite cu huse din mătase galbenă. În perioada sejurului său la Viena luase copilul la el, locuiau amândoi la hotel, unde, deasupra fiecărei uși, se puteau citi numele distinșilor oaspeți care se cazau acolo în mod frecvent, ca și cum locul acela ar fi fost o mănăstire laică pentru domnii însingurați ai monarhiei. Dimineața, urcau într‑o trăsură și mergeau la Prater, să se plimbe; era începutul lui noiembrie, se făcuse deja răcoare. Seara obișnuiau să intre la teatru, unde eroii gesticulau pe scenă, declamau răgușit și își agitau săbiile. Apoi cinau la restaurant, într‑o încăpere separată, unde îi serveau foarte mulți ospătari. Copilul trăia în tăcere lângă tatăl său, cu o gravitate bătrânească, de parcă ar fi trebuit să suporte și să ierte ceva anume.
- Mi‑au spus că ești în pericol, îi spuse tatăl său după ce terminară de mâncat, dar rosti aceste cuvinte mai degrabă pentru sine. Dacă vrei, poți să vii acasă, dar m‑aș bucura să nu‑ți fie teamă de niciun pericol.
- Nu mi‑e teamă, tată, spuse copilul. Dar Konrád să rămână cu noi pentru totdeauna. Ei sunt săraci. Aș dori să‑și petreacă vara la noi.
- Ți‑e prieten? întrebă tatăl.
- Da.
- În cazul acesta, îl consider și eu prieten, spuse el cu seriozitate.

Ofițerul de gardă purta frac și cămașă albă, cu jabou; în ultimul timp, nu își mai îmbrăca uniforma militară. Copilul tăcea satisfăcut. Avea încredere în spusele tatălui său. În Viena, peste tot pe unde mergeau, îl cunoștea toată lumea: la magazinul de mănuși, la cel de cămăși, la croitorie, la restaurant, unde impozanții ospătari‑șefi dețineau puterea asupra meselor, chiar și pe stradă, unde doamne și domni îl salutau cu amabilitate din trăsură, când treceau pe lângă el.
- Te duci la împărat? îl întrebă copilul în ziua de dinaintea plecării.
- La rege! îl corectă cu severitate tatăl său.

După care spuse:
- N‑am să mai merg la el niciodată.

Băiatul înțelese că în relațiile dintre suveran și tatăl său intervenise ceva. În ziua plecării, i‑l prezentă pe Konrád. În seara precedentă adormise cu inima cât un purice: era ca o logodnă.
- De față cu el nu‑i voie să vorbești despre rege! își avertiză prietenul.

Dar tatăl lui fusese generos, amabil, un adevărat gentilom. Din prima clipă îl acceptase pe Konrád drept membru al familiei.

Începând din ziua aceea, copilul a tușit din ce în ce mai rar. Deja nu mai era singur. Nu suporta singurătatea printre oameni.

Principiile de educație pe care le avea în sânge - din pădure, de la Paris, din temperamentul mamei lui - spuneau că omul nu are voie să vorbească despre durerile sale, fiind obligat să le suporte fără crâcnire. Cel mai înțelept era să nu vorbească despre aceste aspecte, cel puțin așa fusese învățat. Dar fără iubire îi era imposibil să trăiască - și asta făcea parte din moștenirea primită. Probabil că prin rădăcinile franțuzești ale mamei sale i se transmisese dorința oamenilor de a‑și exterioriza sentimentele. În familia tatălui său nu se vorbea despre așa ceva. Avea nevoie să iubească pe cineva: pe Nini sau pe Konrád. Atunci îi scădea temperatura, îi treceau accesele de tuse, iar chipul său firav și palid prindea o culoare rozalie, umplându‑se de încredere. Erau la vârsta când băieții nu au încă o identitate sexuală bine definită, de parcă încă nu s‑ar decide în acest sens. Își detesta părul blond și moale, care îi conferea o înfățișare de fată, astfel că, din două în două săptămâni, îl ruga pe frizer să îl tundă chilug. Konrád era mai viril, mai calm. Copilăria își deschisese porțile în fața lor, dar nu se mai temeau de ea, pentru că nu erau singuri.

La sfârșitul primei veri, când băieții urcară în trăsură să se întoarcă la Viena, mama franțuzoaică se uită prelung din poarta castelului după cei doi. Apoi îi spuse lui Nini zâmbind:
- În sfârșit, un mariaj fericit!

Dar Nini nu zâmbea. Băieții soseau împreună în fiecare vară; mai târziu, tot împreună își petreceau la castel și sărbătorile de Crăciun. Își foloseau în comun hainele și lenjeria, dormeau în aceeași cameră care li se amenajase la castel, citeau împreună aceeași carte; împreună au descoperit Viena și pădurea, lectura și vânătoarea, călăritul și virtuțile militare, viața de societate și iubirea. Nini era speriată, poate chiar puțin geloasă. Prietenia asta dura deja de patru ani, băieții evitau societatea, aveau secrete. Legătura dintre ei era tot mai profundă, mai tenace. Fiul ofițerului de gardă era mândru de Konrád, l‑ar fi arătat tuturor, asemenea unei creații, o adevărată operă de artă, dar în același timp era gelos pe toată lumea, îi era teamă că îi vor răpi persoana iubită.
- E prea mult, îi spuse Nini contesei. Într‑o zi o să‑l părăsească. O să sufere cumplit.
- Asta‑i soarta omului, îi răspunse mama, privindu‑și în oglindă frumusețea ofilită. Într‑o zi trebuie să ne despărțim de persoana iubită. Cel care nu supraviețuiește acestui lucru merită să sufere, înseamnă că nu este un om adevărat.

Colegii lor de la Academia Militară nu își bătuseră prea mult timp joc de ei; prietenia lor deveni în scurt timp un fenomen natural. Toată lumea îi amintea cu un nume comun, ca în cazul unui cuplu. "Henrikii." Dar nimeni nu râdea de această relație din care radiau o anume gingășie, gravitate, fatalitate, un devotament absolut, dezarmând astfel orice încercare de sarcasm. În cadrul comunităților umane, asemenea relații sunt percepute cu gelozie. Cea mai înfocată dorință a oamenilor este să aibă parte de o prietenie dezinteresată. Dorința lor este zadarnică. La Academie, băieții se refugiau fie în orgoliul descendenței lor, fie în studiu, fie în dezmățuri precoce, fie în performanțe fizice, fie în relații amoroase confuze și dureroase. În acest haos uman, prietenia dintre Konrád și Henrik strălucea ca lumina blândă a unei ceremonii organizate în Evul Mediu cu ocazia unui legământ de loialitate. Este cât se poate de rar ca între doi tineri să existe o legătură lipsită de egoism, care exclude atât ajutorul, cât și sacrificiul celuilalt. Tinerețea așteaptă întotdeauna un sacrificiu din partea celor care își pun speranțele în ea. Cei doi băieți simțeau că au privilegiul să trăiască o stare de grație miraculoasă, care nu putea fi definită.

Nimic nu reușea să egaleze delicatețea raportului dintre ei. Dorințele tandre sau violente, sentimentele puternice, pasiunile fatale - într‑un cuvânt, tot ce urma să le ofere mai târziu viața - aveau să fie brutale și inumane. Konrád era serios și discret, asemenea tuturor bărbaților adevărați la vârsta de zece ani. Când băieții ajunseră la vârsta pubertății, iar mintea începu să le stea la prostii, încercând cu o infatuare jalnică să descopere secretele adulților, Konrád îl sili pe Henrik să jure că vor rămâne caști. Deși le‑a fost greu, au respectat mult timp acest jurământ. Din două în două săptămâni, își pregăteau împreună lista păcatelor și se spovedeau. Dorințele apăreau tot mai insistent în sângele și în fibrele nervoase ale băieților, iar când se schimbau anotimpurile, cei doi erau palizi și aveau amețeli. Dar trăiau o viață inocentă, de parcă prietenia, a cărei mantie răcoroasă le învelea viețile tinere, i‑ar fi recompensat pentru tot ce îi chinuia atât de înfrigurat pe ceilalți, pe curioși și pe neastâmpărați, gonindu‑i spre tărâmurile mai întunecate și mai diabolice ale vieții.

Trăiau într‑o disciplină severă, ale cărei principii erau stabilite de experiența și practica secolelor. În fiecare dimineață, băieții făceau antrenamente la scrimă în sala de gimnastică a Academiei Militare, aveau bustul gol și purtau bandaje și cască de protecție. Apoi călăreau. Henrik era un bun călăreț; Konrád se lupta disperat să nu își piardă echilibrul și siguranța de sine, din trupul lui lipseau amintirile disponibilității ereditare. Henrik învăța ușor, Konrád dimpotrivă, dar tot ce reușea să învețe reținea cu lăcomie și cu încăpățânare, asemenea celui care știe că asta e singura sa avere pe lume. În societate, Henrik se comporta dezinvolt, cu superioritate, ca și cum viața nu i‑ar mai fi putut oferi nicio surpriză; Konrád era mai stângaci, respectând în mod excesiv toate normele. Într‑o vară, au făcut o călătorie în Galiția, la părinții lui Konrád. Pe vremea respectivă aveau deja grad de ofițer. Baronul - un bătrân chel și umil, măcinat de cei patruzeci de ani de slujbă petrecuți în Galiția și de insatisfacțiile privind ambițiile sociale ale unei aristocrate poloneze - se grăbi cu o complezență stângace să îi distreze pe tinerii domni. Orașul, cu vechile‑i turnuri, cu fântâna din mijlocul pieței dreptunghiulare, cu clădirile și camerele sale boltite, întunecoase, era îmbâcsit. Iar oamenii din oraș - ucraineni, nemți, evrei, ruși - trăiau într‑un anume vacarm înăbușit și aplanat de către autorități, de parcă în urbe, în locuințele neaerisite și opace, ar fi dospit în permanență un proces, o revoluție sau poate o simplă nemulțumire, o jalnică flecăreală, sau poate nici măcar atât - pur și simplu, agitația mocnită și atmosfera de așteptare specifice unui caravanserai se impregnaseră în casele și piețele din oraș, în viață. Doar catedrala, cu turla‑i impunătoare și cu arcadele‑i largi, se detașa liniștită din zarva confuză, plină de țipete și murmure, de parcă odinioară cineva ar fi emis o lege în acest oraș, cu toate consecințele sale, ceva etern și irevocabil. Băieții trăseseră la hotel, pentru că locuința baronului avea doar trei camere mici. În prima seară, după cina îmbelșugată, fripturile grase și vinurile grele, cu arome tari - pe care tatăl lui Konrád, bătrânul funcționar, și mama acestuia, poloneza tristă și ofilită, fardată țipător, cu mov și roșu, asemenea unui cacadu, le‑au oferit în locuința lor modestă cu niște emoții dureros de impresionante, ca și cum fericirea fiului lor, care venea rar pe acasă, ar fi depins de calitatea bucatelor -, înainte de culcare, tinerii ofițeri au mai stat mult timp retrași într‑un colț întunecos din sala de mese a hotelului galițian, ornată cu palmieri prăfuiți. Fumau în tăcere și degustau un vin vechi, unguresc.
- Acum i‑ai văzut? întrebă într‑un târziu Konrád.
- Da, răspunse cu un sentiment de vinovăție fiul ofițerului de gardă.
- Prin urmare, acum știi, spuse celălalt cu blândețe și gravitate. Imaginează‑ți ce‑au făcut aici pentru mine, și asta de douăzeci și doi de ani!
- Știu, replică Henrik și simți cum i se strânge inima.
- De aici sosește fiecare pereche de mănuși pe care trebuie să mi‑o cumpăr când mergem împreună la Burgtheater. Dacă am nevoie de un harnașament nou, ai mei nu mănâncă trei luni carne. Dacă la o serată ofer un bacșiș ospătarului, tata nu își permite să fumeze o săptămână. Și asta durează de douăzeci și doi de ani. Așa a fost întotdeauna. Undeva, departe, în Polonia, lângă granița rusească, există un conac. Nu l‑am văzut niciodată. A fost al mamei mele. Din acest conac a sosit totul: uniforma, taxele școlare, banii pentru biletele de teatru, pentru buchetul de flori pe care i l‑am trimis mamei tale când a trecut prin Viena, taxele pentru examene, cheltuielile pentru duel, când a trebuit să mă bat cu bavarezul. Totul, de douăzeci și doi de ani încoace. Mai întâi, au vândut mobilele, apoi grădina, pământul, casa. Apoi și‑au sacrificat sănătatea, confortul, liniștea, bătrânețile, ambițiile sociale ale mamei mele, dorința de a avea o casă cu o cameră în plus în orașul ăsta păduchios, iar în casă să fie mobile ca lumea, astfel ca din când în când să poată primi oaspeți. Înțelegi?
- Iartă‑mă! spuse Henrik agitat și alb ca varul.
- Nu sunt supărat, îi răspunse prietenul său pe un ton foarte serios. Voiam doar să știi și să ai ocazia să și vezi. Când bavarezul și‑a scos sabia și a început să mă atace ca un smintit, foarte binedispus, de parcă ar fi fost o glumă excelentă dacă ne‑am fi schilodit dintr‑o simplă vanitate, mi‑am amintit de chipul mamei mergând în fiecare dimineață la piață, ca nu cumva bucătăreasa s‑o înșele cu doi fileri, care acumulându‑se până la sfârșitul anului devin cinci forinți, pe care mi‑i poate trimite într‑un plic... Atunci chiar că l‑aș fi putut omorî pe bavarez, care voia să mă rănească din pură vanitate, fără să știe că fiecare zgârietură făcută echivalează cu un păcat mortal comis împotriva a doi oameni care, în Galiția, și‑au sacrificat în tăcere viața pentru mine. Când acasă la voi îi dau un bacșiș valetului, cheltuiesc ceva din viața lor. Mi‑e foarte greu să trăiesc astfel...

Konrád era roșu ca racul.
- De ce? îl întrebă încet prietenul său. Nu crezi că lor le este bine așa...?
- Lor, poate, spuse după un moment de ezitare Konrád, care nu abordase niciodată acest subiect, iar acum vorbea șovăitor și cu întreruperi, fără să se uite în ochii prietenului său. Dar mie mi‑e foarte greu să trăiesc astfel. E ca și cum nu mi‑aș aparține. Când sunt bolnav, mă sperii, parcă aș irosi o proprietate străină, ceva care nu‑mi aparține în totalitate: sănătatea mea. Sunt militar de carieră, am fost educat să ucid și să accept să fiu ucis. Am depus un jurământ. Dar ei de ce să fi suportat toate astea, dacă eu tot aș fi ucis? Înțelegi...? Bieții de ei... trăiesc de douăzeci și doi de ani în acest oraș, unde totul are un miros îmbâcsit, ca într‑o casă foarte murdară în care au dormit peste noapte caravane aflate în trecere... peste tot miros de mâncare, de parfumuri ieftine și de paturi neaerisite. Aici trăiesc, în tăcere. De douăzeci și doi de ani tata n‑a mai fost la Viena, unde s‑a născut și a crescut. De douăzeci și doi de ani nu și‑au permis nici măcar o călătorie, nu și‑au cumpărat o haină nouă, nu s‑au dus în nicio excursie în timpul verii, pentru că eu trebuie să devin capodopera pe care n‑au reușit s‑o realizeze în propria viață, fiind prea slabi pentru așa ceva. Uneori, când vreau să acționez într‑un fel sau altul, mâna mi se oprește inertă în aer. Mereu această responsabilitate. Am ajuns chiar să le doresc moartea, spuse foarte încet.
- Da?! se miră Henrik.

Rămaseră patru zile în oraș. Când au plecat, au simțit pentru prima dată în viața lor că se întâmplase ceva între ei. De parcă unul dintre ei i‑ar fi fost dator cu ceva celuilalt. Acest sentiment nu se putea exprima în cuvinte.