duminică, 29 mai 2022

Mistica poeziei în vremuri sărace - Peisaj de furtună la Indianapolis

 

Bogdan Suceavă
Peisaj de furtună la Indianapolis
Editura Vremea, 2022




Citiți un fragment din această carte.

***
Mistica poeziei în vremuri sărace

Nu știu dacă Rilke și-a scris (toate) poeziile așa cum l-a sfătuit pe Kappus s-o facă - adică doar dacă simte că moare nescriind -, dar iată că și fără sfaturile lui Rilke lucrul i s-a întîmplat lui Bogdan Suceavă. Poate nici lui cu toate poeziile, dar cu una sigur (și nici nu trebuiau mai multe). Poezia cu pricina pare a fi dispărut din culegerea de față (sau nu?), dar experiența a rămas și asta e de ajuns pentru a dovedi intensitatea de catharsis cu care scrie Bogdan și vocația kenotică a poeziei sale. Sînt vorbe grele, potrivite doar în vremi trecute, cînd viziunea și confesiunea erau eroice, dar nu nepotrivite pentru Bogdan, ale cărui însemnări de poetică trădează un fundamentalist aproape fanatizat tocmai cînd toate imperativele s-au relaxat și toate exigențele s-au înmuiat. Știe și el că nu poate proclama fără păs radicale în vremi relativiste, așa că lîngă fiecare enunț de absolut adaugă scepticism și ceva ironie. Dar nu suficiente pentru a estompa pathosul de fundament al acestora. Bogdan retrăiește religiozitatea devoțiunii pentru poezie și mai ales retrăiește, brutal, poezia ca ontologie, ca act definitoriu - și chiar întemeietor - al ființei. Deși e un prozator irevocabil, un eseist-hermeneut de evidentă competență și un matematician de performanță (despre care nu pot spune însă nimic), esențială în devenirea și rostuirea lui existențială a fost poezia; aceasta, zice el, "a fost o experiență fără de care nu aș fi nimic". Miza existențială a poeziei e una paroxistică, iar ideea despre poet invocă toată mitologia eroică despre vocația și rostul acestuia, dar și despre capacitatea lui de a ridica existența la limita autodistrugerii și de a trăi într-o intensitate spasmatică: "Poetul - precizează el într-o notiță - se realizează în acele stări în care orice făptură omenească s-ar distruge." Poetul e, așadar, eroul intensității maxime, cel care ridică registrul uman la un grad de intensitate inumană. Firește că, pe o asemenea premisă, poezia e ceva ce trebuie smuls direct din carne, e o confesiune-jertfă, pe cît de fatală pe atît de imperativă: "toate cărțile care nu sunt născute din disperare vor muri/ toate cărțile care nu sunt crescute din carne vor muri/ poemul crescut din carne/ a rămas". Extaza suferinței e materia poeziei iar ea însăși nu e altceva decît depoziția unui supliciu, "recompunerea unor sfâșieri". Poezia e un risc existențial maxim, o implicare puțin spus dramatică, dar e și singura care poate face față morții: "e mai mare riscul să nu recurgi la poem/ decât să-ți elaborezi epitaful în fiecare zi". E, de altfel, și singura care ne justifică existența: "Mai avem dreptul să plictisim universul cu prezența noastră exact atât cât mai/ înțelegem în jurul nostru minuni și mai putem fi pentru o clipă copil, poet ori sălbatic". Nu mitologia, ci mistica romantică a poeziei e febra în care trăiește Bogdan. E reactivată inclusiv mistica inspirației de vreme ce "formule miraculoase au venit ca din dictare" într-o compoziție-delir care trebuie, totuși, "să treacă proba lucidității" după noaptea de rapt creativ. Dar fondul din care poezia se nutrește rămîne suferința, agonia, căci "din biografia poetului ne interesează pierzania" ca recitativ - și cifru - al condiției umane. E o temelie de compasiune cea pe care se așază poezia lui Bogdan, una care developează și derulează un spectacol de sublimare a stratului inoxidabil de suferință și angoasă. A suferinței ca temei uman, nu ca incident biografic ori afectiv. Poezia e, în același timp, un imperativ existențial, o vocație distructivă și blestemată, așa cum era pentru profeți și romantici: "am vrut ca aerul să nu mai doară/ dar m-au durut cuvintele, aprinse dinlăuntru". Era de așteptat ca într-o asemenea mistică să reapară și metafora focului interior, ca o comandă kenotică. Principii paroxistice profesează Bogdan, în răspăr total cu teoremele laxe ale postmodernismului. Aventura poeziei sale - începute, apoi abandonate, dar reîntoarsă impetuos - e un grafic relevant al vocației. Ca și episcopii, și poeții odată ce au fost - așa rămîn, oricît s-ar fofila din calea propriei chemări și demnități. Ele sînt destinale, nu accidentale.

Exigențele pe care le-a impus poeziei (și poetului, în consecință) nu se puteau lipsi de virtuți corespunzătoare, între care, în primul rînd, puterea de exorcizare sau/și sublimare. Una care trebuie valorificată și ea imperativ, întrucît existența e, pentru Bogdan, o partitură (exclusivă o vreme) de panică. Sub spectrul ei cotidian trăiește poetul, iar poezia e menită fie să domesticească avalanșa de spaime, fie s-o exorcizeze: "nu a fost nici un an în care să nu-mi fie frică/ frică de umbre, de uraniu, de plumb/ de apă, de secerarea eterului/ frică de hârtii, de cerneala roșu cu verde// nu a fost an în care să nu import frică/ din cuvânt scris, de pe ecran/ din șoapte și din priviri/ din promisiuni, din îndepărtări". E un ritual cotidian de intrare într-un timp care trebuie îmblînzit: "dimineața mă trezesc cu imaginea lumii/ cum se găsea înainte de spaimă/ noaptea reface punți/ adună imagini de altădată/ cristalizează amintiri/ recompune speranță// apoi o crevasă diurnă/ țăndări - visul ce am fost". Practic e un ritual existențial, destinal și el, căci "pentru că m-am născut/ a trebuit să trec printr-un zid de granit". Trecerea prin ziduri, spargerea lor capătă și valențe concret biografice - Bogdan s-a autoexilat, iar această temă-rană revine ca un leit-motiv în poeme: "am plecat pentru că nu am vrut să îmbătrânesc mințind/ nici să mint pentru a îmbătrâni// am plecat pentru că nu se poate respira/ cu o stâncă pe piept" (Prima oprire înainte de paradis). Evadarea din infernul moral (existențial), unul care depășește pînă și puterile diavolului de a-l inventa, e o temă de tinerețe, cînd evadarea era încă proaspătă, iar exasperarea sufocantă: "Zadarnic, totul este zadarnic; și deșertăciune, totul este deșertăciune./ Arhanghelii au venit la București să-l vadă pe diavol cârpind o minune./ Tu ai făcut aceasta? îl întreabă./ Aș fi făcut, spuse el, aș fi făcut, dar nu mi-e în putere,/ până și pe mine mlaștina aceasta m-a petrecut." Dar trecerea din infern în paradis nu e fără consecințe traumatice, căci infernul lăsat în urmă conținea și paradisul: "cântecul privighetorii în zori/ în grădina cu nuci și vișini a bunicii/ nu e aici". E pasajul de trecere la poezia nostalgiei, la elegia paradisiacelor: "când mă întorc/ văd verdele câmpiei la timpul trecut/ din înălțimile cerului de ieri/ norii mai mult ca perfectului imaginar// când mă întorc." Și pentru Bogdan paradisul doar a fost și din el a mai rămas doar nostalgia: "iar când privești în urmă, știi: te cheamă/ și flori, și ochi, și buze, și morminte". Salvarea, refugiul rămîne tot poezia: "patria e un poem de Blaga de care te agăți pentru a ajunge la liman dincolo de oceanul ordurii". Bogdan e un mistic al poeziei consecvent.

Asta nu înseamnă însă că versurile sale au febră imaginativă sau oraculară; proba "lucidității" le trece, probabil, la un regim de detașare contemplativă, ca o precauție în calea unei posibile dezlănțuiri. Un fir biografist destul de zdrențuit aduce și teme lumești, de la madrigale la anxietăți cotidiene, iar spectacolul cronologic e și unul de formule. Centrală rămîne însă o confesiune strînsă în menghină, densă și mai degrabă exasperată decît destinsă. Pe scurt, o sfidare de tip romantic fundamentalist adusă post-modernismului.

(Al. Cistelecan)

2020-2021: Nota autorului asupra prezentului volum

Nu am mai putut scrie proză sau eseu după martie 2020, și nici nu am mai putut citi mare lucru. Am o mare admirație pentru cei care și-au păstrat puterea de a scrie în timpul unui an dificil.

Pentru foarte mulți ani am citit cu aviditate, fără să las nimic din exterior să-mi stingă pasiunea. Am avut perioade îndelungate de lecturi intense. În alte perioade am scris la fel de intens. Credeam că voi scrie proză pentru următorii ani, și că voi avea nevoie de un spațiu amplu pentru a desfășura povești. Anul diferit ce a urmat lui martie 2020 m-a întors la ceea ce gândeam prin anii '80-'90.

Cred în actul de cultură autentic, în ceea ce vine dinlăuntrul nostru, în textul care e consecința unui proces lăuntric. Real și palpabil. Nu cred în temele impuse din exterior, ci în temele la care ajungem grație unui proces de elaborare lăuntrică despre a cărui geneză nu știu nimic.

În vara lui 2020 am reînceput să citesc poezie. Alți autori, nume noi, mulți autori americani, poate și deoarece între timp o altfel de preschimbare lăuntrică avusese loc, și mă simțeam tot mai bine lucrând în limba engleză. După ceva timp, am început să scriu din nou poezie. Nu a fost nici un plan, ci un impuls autentic, sincer. Așa a venit; Liviu Antonesei mi-a spus odată că poemele vin.

Îmi amintesc o imagine din trecut: Edward Hirsch citind poeme la București, la Librăria Batiștei (care nu mai există), într-un eveniment la care veniseră mai puțin de 20 de persoane. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu poezia.

Perioada de izolare din 2020-2021 a însemnat pentru mine ceva special: a scos la iveală poeme. Ca rezultat al unui proces psihologic pe care nu-l pot explica. Marea lor majoritate apar pentru prima oară aici într-un volum tipărit; excepție o fac puținele poeme din Legende și eresuri, care datează din 1995 și care nu sunt cunoscute. Poemele scrise în perioada 2020-2021 sunt însoțite de o selecție a unor poeme din grupajele precedente, care au circulat în format virtual, dar care acum au parte de o atentă revizuire.

Nu cred că data când au fost scrise aceste poeme are vreo importanță. Vârstele sunt diferite; vocea e aceeași.

Așadar, Legende și eresuri a apărut în 1995 într-un tiraj confidențial. Aici sunt incluse o parte din poemele din acel volum, în apendicele A1 și A2 (corespund unor convenții poetice diferite). Năluci și portrete a fost în 2001 primul e-book românesc în format pdf, publicat inițial pe site-ul Editurii Nemira, cu grafică de Andrei Mănescu. Ulterior, pdf-ul a fost încredințat Editurii LiterNet. Onorat cu o nominalizare la premiile Asociației Editorilor din România la vremea respectivă, acea primă prezentare a unui ciclu de poeme a reprezentat viziunea comună a mea și a lui Andrei Mănescu despre cum credeam că va evolua actul publicării în viitor. Ni se părea firesc ca poezia să fie parte a unui asemenea experiment. Serverul pe care lucrarea a fost lansată a trecut de mult în istorie, pdf-ul e încă aici, undeva, în mediul virtual. Poemele selectate pentru a fi incluse în apendixul B au fost revăzute și editate. Ele apar prima oară tipărite aici.

Bătălii și mesagii a fost un ciclu de poeme publicat la Editura LiterNet (aici), cu grafica realizată de acest extraordinar artist care este Dinu Lazăr, a cărui influență asupra a ceea ce am scris și gândit a fost importantă. Acea colaborare e în același timp și expresia unei prietenii extraordinare. Și aceste poeme au fost selectate, revăzute, editate pentru prezentul volum. Ele apar pe hârtie prima oară aici, în apendixul C.

Cred în prietenie, în poezie, în reflecție, în îndelungată șlefuire a textelor, în taina genezei poemelor sau poveștilor. Cred în literatură ca răspuns inteligent în fața tuturor provocărilor.

Între scrierea celor mai vechi dintre aceste texte și cele mai noi au trecut mai bine de 25 de ani. Așa a fost să fie. Pentru poezie așa trebuie să fie.

(Bogdan Suceavă, București, iunie 2021)

luni, 23 mai 2022

Cuvânt înainte la KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022

traducere din franceză de Mădălina Constantin



Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

"Sfârșiți odată cu trecutul negru!" (Internaționala)

KGB-ul a fost înființat pe 7 decembrie 1917, imediat după Revoluția din Octombrie. Este unul dintre produsele cele mai tipice ale acestui eveniment care a schimbat înfățișarea lumii. Și unul dintre cele mai durabile: a fost întotdeauna în centrul istoriei sovietice, al cărei actor principal a fost, timp de șapte decenii, împreună cu partidul comunist și cu Armata Roșie. La început s-a numit Ceka, apoi GPU, apoi OGPU, apoi NKVD, apoi MGB, apoi MVD, apoi, până la dispariția Uniunii Sovietice, în 1991, KGB. Aceste acronime au desemnat întotdeauna aceeași instituție: o poliție politică având competențe foarte largi, protejate de secretul de stat, pusă exclusiv în slujba partidului bolșevic, unicul deținător al puterii.

De-abia înființată, sub Lenin, apoi sub Stalin, această poliție foarte specială are o sarcină dublă: să-i hărțuiască și să-i elimine pe opozanții regimului din interiorul proaspăt înființatului stat; și să-i reducă la tăcere pe "dușmanii revoluției", cei aflați dincolo de frontiere. Astfel, KGB-ul se deosebește din start de majoritatea celorlalte servicii secrete: cumulează serviciul de spionaj în străinătate, o sarcină cel puțin la fel de importantă ca diplomația însăși, și serviciul de menținere a ordinii în interior, inclusiv de apărare a frontierelor.

Poliția secretă este una dintre componentele oricărui stat modern. Desigur, conceptul nu datează de la fondarea Cekăi, în 1917. Și totuși, acesteia din urmă îi datorăm inventarea, modernizarea sau perfecționarea activităților și tehnicilor care vor influența în profunzime politica secolului al XX-lea: spionajul, contraspionajul, interceptarea convorbirilor telefonice, propaganda, dezinformarea, folosirea tovarășilor de drum etc. Niciodată un stat n-a dezvoltat atât de sistematic toate aceste tipuri de operațiuni pe cât a făcut-o URSS în anii 1930. Niciodată serviciile secrete britanice, franceze sau americane nu ar fi căpătat o asemenea amploare, după al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi fost stimulate de omniprezența și de eficacitatea serviciilor secrete ale URSS.

*
Să alcătuiești istoria KGB-ului nu este un demers de cercetare obișnuit. Există o problemă esențială: sursele! Documentele de arhivă, tăieturile din presă, mărturiile personale, memoriile foștilor agenți, totul trebuie tratat cu precauție într-un domeniu în care disimularea, falsificarea, secretul și minciuna fac parte integrantă din sistem. Cu atât mai mult cu cât sistemul este în slujba unei ideologii care nu se dă în lături de la nicio deformare a adevărului. Nu a fost Uniunea Sovietică supranumită, între cele două războaie, "țara marii minciuni"?

Mai mult decât orice subiect istoric, acesta necesită să pui cap la cap informații, să verifici și să compari elementele discursului, să dai dovadă de o vigilență extremă și de mult mai mult discernământ: nu este suficient ca un nume de cod să-i fie atribuit de către KGB vreunui personaj public pentru ca acesta să fie agent; de asemenea, nu e suficient să figurezi în celebrele arhive Venona, de exemplu, ca să fi fost un trădător de țară. Și câți foști agenți secreți, după căderea URSS, n-au publicat "revelații" mai mult sau mai puțin creditabile, fără riscul de a fi dezmințiți?

Altă dificultate: care sunt, în materie de spionaj și de contraspionaj, adevăratele motivații ale unora și ale altora? Cum ajungi să lucrezi pentru o putere străină? Devii agent sovietic din convingere, pentru bani, din cauza moravurilor sexuale? De-a lungul anilor, ideologii mai mult sau mai puțin naivi ai începuturilor, motivați de ura împotriva fascismului, au fost înlocuiți de către mercenarii interesați în general de bani. Dar sunt și cazuri când nu putem pătrunde inima și încerca rărunchii...

*
KGB-ul a murit în 1991. Puciul împotriva lui Mihail Gorbaciov, uneltit în vara acelui an, l-a avut drept "creier" pe fostul șef al KGB-ului, Vladimir Kriucikov, și a fost un fiasco. Dizolvarea poliției politice a avut loc cu câteva luni înaintea dezmembrării URSS. Dar, asemenea păsării Phoenix, de-a lungul anilor ce-au urmat, KGB-ul s-a reclădit, sub un nume nou, și a supraviețuit statului comunist, pentru care instituția a fost o piatră de temelie. Astăzi, prin voința lui Vladimir Putin, el însuși fost cekist, FSB-ul, în slujba noii Rusii, continuă activitatea de spionaj, interceptările, propaganda și dezinformarea. Dar deja este o altă poveste.

Alteritatea ostilă - Încotro ne îndreptăm

 

Pavel Nedelcu
Încotro ne îndreptăm
Editura Litera, 2022



Citiți un fragment din această carte.

***** 
Alteritatea ostilă

După o serie de experimente textuale materializate, până acum, în proze scurte incluse în diferite volume colective, Pavel Nedelcu plonjează pentru prima dată în apele ficțiunii de cea mai largă respirație. Și o face, să o spun de-a dreptul, fără să își ia colacii de salvare obișnuiți. Nu pariază, bunăoară, nici pe o poveste alertă și fluentă, nici pe descrierea minuțios-empatică a unor medii sociale considerate pitorești sau a unor personaje reprezentative, care să aibă toate șansele să devină memorabile. În schimb, mizează serios pe o serie de convenții metaficționale pe care unii prozatori optzeciști le considerau must-uri ale narațiunii, în timp ce, dimpotrivă, nu puțini dintre reprezentanții ultimelor promoții literare de la noi nu conteneau (și, în unele cazuri, nu contenesc încă) să le dezavueze.

Surprinzător, prin urmare, în acest debut datat 2022 - și care marchează editorial cel de-al doilea premiu obținut la Concursul "Primul roman", organizat de Editura Litera în cursul anului trecut - vom regăsi numeroase strategii și trucuri narative trecute de câteva decenii în lista de convenții structurale sau formale specifice postmodernismului. Pe de o parte, putem astfel identifica: fragmentarea voită a fabulei, prin lungi divagații cu rost sociopolitic, identitar, dar mai ales meta-literar; schimbarea unghiurilor de percepție a unora dintre evenimentele care îl au drept protagonist sau la care asistă, ca martor, aparent banalul Franz; micile structuri poietice, ritmate și rimate, strecurate în discursul auctorial pentru a îndepărta atenția de la unele scene, dialoguri sau figuri esențiale în schema epică; "spoiala subțire a déjà-vuurilor" ce funcționează ca un nou semnal de alarmă în privința raporturilor realitate-ficțiune, autentic-contrafactual etc.; repetarea cu minime (sau medii) variații simbolice a unor scene sociale ori domestice, însă neapărat pentru un plus de edificare a sensurilor ficțiunii; cultivarea palinodiei sau a retractării, dar și a concentrărilor tip epitomă, prin intermediul cărora naratorul îi întinde o mână de ajutor cititorului impacient ori neatent; apelul lucid la confuziile, suprapunerile și alterările identitare, menite a complica și mai tare ițele acțiunii - oricum amânate dinadins; transferul de conștiință dinspre personajele umane înspre cele obiectuale (precum, să spunem: tavanul meditativ, glonțul Excalibur, rămas prizonier în rama de fier a acoperișului din sala de așteptare a Gării, cartoful pai separatist ori gazele din aerul matinal respirat de domnul Franz); propunerea urmată de descâlcirea analitică a mai multor variante de final pentru același nod factual (v. cele trei versiuni asupra furtului taburetului de sub pianina Steinway) ș.a.m.d.

Pe de altă parte, ne întâmpină, până aproape de final, auto-demistificarea continuă din partea autorului (ca instanță producătoare de text și care încearcă de la bun început să îi stabilească și codul de lectură). De aici, desigur, avertizarea repetată a cititorului că se află în fața unei speculații extinse, produsă de o conștiință scripturală liberă să își aleagă procedeele, tehnicile și convențiile, fie ele cele specifice literaturii mainstream sau celei de consum. Între ele, spre exemplu, chiar anticiparea semnificațiilor metaficționale printr-o uvertură cu aparență utilitară și alonjă teoretică, numită chiar Instrucțiuni de utilizare a produsului și încheiată cu un avertisment fără drept de apel, pe care vocea auctorială o va repeta atât de mult încât o va transforma în laitmotiv romanesc: "Literatura este speculație: ca speculație, literatura e perfect inutilă". Ca și cum aceasta n-ar fi de ajuns, scriitorul apelează și în textul propriu-zis la numeroase inserții auctoriale, care intenționează, de bună seamă, să își atragă cele mai variate categorii de cititori prin diferite strategii tip captatio benevolentiae, ba chiar să îi plaseze într-o poziție activă față de textul pe care, la rigoare, îl pot completa sau adăugi: "La punctul acesta, sau poate chiar mai devreme, cititorul să aleagă unde crede că ar fi mai credibil (eventual să adauge o continuare a discursului agentului nostru pe paginile goale de la sfârșitul cărții - dacă vor fi, totul depinde de tipar), tânărul ar izbucni în plâns de rușine, iar domnul Franz l-ar bate cu o mână pe umăr, Hai, gata, nu-i nimic, s-a întâmplat, mai greșește omul!". Nu lipsesc, bineînțeles, nici spoiler-ele false, nici reverențele jucăușe făcute înaintea unui cititor versat (spre exemplu, în romane polițiste sau în ficțiuni noir), nici micile exerciții tip mimarea umilinței: "Însă cum cea de față nu este o scriere obișnuită (o putem afirma cu umilința celor care știu că nu pot plăcea majorității și că, probabil, în afară de un grup foarte restrâns de prieteni, nimeni nu le va aprecia străduința de a părea, dacă nu de a fi, întrucât suntem cu toții doar niște pitici pe spatele giganților trecutului, de a părea deci, măcar înaintea acestui grup, diferiți și originali), nici înjurăturile domnului Franz nu vor fi redate aici." etc. etc.

Chiar și astfel avertizat, unui cititor neechipat corespunzător nu îi va fi prea comod excursul cu detentă frecvent intertextuală și mize prioritar autoreferențiale, pe care Nedelcu îl aseamănă, de altfel, în mai multe rânduri cu un urcuș greoi pe un trunchi de copac gigantic, așadar, cu o explorare primejdioasă, cu atât mai mult cu cât beneficiază de ajutorul (pe alocuri nenecesar al) unui ghid cățărător care stabilește de la bun început un raport clar de Putere între el și bietele insecte pedestre care au plecat de la rădăcină și se îndreaptă spre vârful arborelui majestuos, pentru a admira împrejurimile. Mai mult, nu uită să le amintească în mai multe rânduri țelul în fond înălțător (sic!) al acestui efort curat ascensional, dimpreună cu regulile minimale de conduită lectorială - pardon, alpinistică! - obligatorie. Iată, spre ilustrare, doar unul dintre fragmentele în care, dincolo de aparențe, prozatorul le face cu ochiul cunoscătorilor teoriilor lui Ihab Hassan despre natura și structura prozei postmoderne: "Intriga lucrării de față este ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. A face un tur complet al acestui copac, a vă cățăra până în vârful său și a o face conștienți de existența fiecărei ramuri cere sacrificiu și răbdare. Ceea ce poate am uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta poate părea deseori perfect întâmplătoare. În conformitate cu tendințele literaturii moderne (oare?), am observat că o structură rizomatică a narațiunii are mai multe șanse să fie apreciată decât una liniară. Pe scurt, e la modă! În acest tip de narațiune, autorul deconstruiește structura tradițională a scrierii, până la punctul în care cititorul nu mai poate anticipa despre ce va fi vorba în următorul capitol. Este adevărat că, în acest mod, puterea autorului se multiplică, cea a cititorilor se reduce, însă nu are rost să ne scandalizăm, din moment ce, de când lumea e lume, cine a avut multă putere a căutat să și-o sporească tot mai mult, iar cei care au avut puțină și-au pierdut-o, până la urmă, și pe aceea."

Efortul unei asemenea cățărări - să o recunosc și eu direct: uneori plină de riscuri - merită însă cu prisosință. Pentru că, la capătul aventurilor deconcertante ale personajelor de prim-plan, ce se intersectează după o logică deloc arbitrară (aparentul trio reprezentat de domnul Franz, Robert Buch și doamna Nadia, supravegheați, din umbră, de Soldat și profesorul Kandinsky), cititorul va înțelege pe deplin frumusețea cu totul atipică a acestei cărți care își blurează voit semnificațiile, în spatele unei faconde auctoriale în definitiv înșelătoare. Și, cel mai probabil, o va relua, odată ce va înțelege că Încotro ne îndreptăm nu e nici metaroman, nici ficțiune detectivistică, nici thriller psihologic, nici comedie intenționat strâmbă a narațiunii înseși - cu toate că are câte ceva din toate acestea. Și, cum repetita iuvant (ni se amintește la un moment dat chiar în text), reluarea ansamblului, cu o atenție sporită la indiciile strecurate abil, fie în descrierile de spații și opere (inclusiv muzicale), fie în replicile eroilor, topite de la bun început în discursul auctorial, este o operație mai mult decât necesară. Doar astfel cititorul va putea așeza la locul potrivit, în derutantul puzzle narativ proiectat de Pavel Nedelcu, personajele secundare ori de fundal pe care le-a crezut inițial insignifiante (v. bunăoară Șeful Firmei Allclean, Șeful Firmei Upercut, Managerul General, falsul terorist, președintele comisiei doctorale etc.), dar și piesele epice cu rol-cheie în descifrarea psihologiei chinuite a eroului: atacul eșuat al Chelului, oprit de agenții Franz și Caravaggio, Groaznicul accident de la gară, întâlnirea lui Franz cu soldatul Albert, ședința de susținere a doctoratului în istorie a lui Robert Buch, aparițiile lui Alexander Semănătorul sau cântecele tulburătoare la pianina Steinway pe care de la un moment dat le poate executa chiar Franz. Și doar astfel va putea raporta cum se cuvine ingenioasele trimiteri ekphrastice și muzicale la evenimentele cu potențial traumatic din biografia absolut excepțională a falsului agent de pază.

Nu în ultimul rând, numai la o relectură sagace va putea capta înțelesurile de profunzime ale intertextului kafkian, care, departe de a submina sau dilua istoria de bază, îi concentrează și anticipează sensurile. Transformând-o într-o disertație tulburătoare pe marginea consecințelor dezastruoase pe care le are abuzul repetat de autoritate, fie ea familială ori socioprofesională, asupra unei psihologii (hiper)sensibile. În fond, nu e deloc întâmplător faptul că, în chiar miezul acestui roman straniu și sensibil, Pavel Nedelcu strecoară o propoziție care a făcut istorie: Sunt fiul unui nimeni. Înainte de orice altceva, Încotro ne îndreptăm mi se pare o carte despre sfâșierea interioară continuă, deruta alimentată de o alteritate ostilă și conflictele insolvabile ale unui eu traumatizat exact de cei care ar trebui să îl protejeze. Adică, pe scurt, despre criza identitară perpetuă.

(Emanuela Ilie)

Introducere la Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022

traducere din engleză de Viorica Horga



Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, dar nu în felul cum este el perceput în Occident; aici nu-l vom privi prin ochelari trandafirii.

De ce este atât de dificil de susținut punctul de vedere optimist atunci când te confrunți cu realitatea din Rusia? Deoarece Putin, un produs al celui mai sumbru serviciu secret al țării, nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic. El se mai ocupă și acum cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertățile, așa cum a făcut-o și înainte în cariera sa.

Cartea mai vorbește și despre faptul că nu toată lumea din Rusia este dispusă să accepte comportamentul lui Putin. Nu mai vrem să fim sclavi, chiar dacă lucrul acesta convine de minune Occidentului. Ne cerem dreptul de a fi liberi. Această carte nu face o analiză a politicii lui Putin. Nu sunt analist politic, sunt doar un om ca atâția alții din mulțimile de oameni care trăiesc în Moscova, Cecenia, Sankt Petersburg și în alte locuri. Aici sunt reacțiile mele emoționale, însemnările pe marginea unei vieți trăite în Rusia actuală. N-a venit încă timpul să stau deoparte, așa cum ar fi necesar pentru a putea analiza lucrurile fără pasiune. Trăiesc în prezent, notând pe hârtie ceea ce văd.

*

Note de pe coperta IV

O dezvăluire devastatoare a politicii președintelui statului rus, venită din partea celui mai radical jurnalist al țării. Putin este produsul celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.

Jurnalista Anna Politkovskaia, premiată și admirată pe plan internațional pentru reportajele curajoase care au avut ca subiect predilect războaiele cecene, și-a îndreptat privirea scrutătoare și lipsită de îngăduință către omul care, până nu demult, era o figură îndrăgită a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al Rusiei în 2000. Încă de la intrarea lui pe scena publică, s-a prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alți jurnaliști europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presă a lui Putin. Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca brand, argumentând faptul că nu este decât un produs însetat de putere al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima dreptul cetățeanului la libertate. Politkovskaia susține că Putin nu este acel tip de conducător pe care și l-ar dori majoritatea contemporanilor săi ruși. Pentru a-și ilustra teoria, ne descrie strânsoarea de fier a mâinii lui Putin din punctul de vedere al cetățenilor, a căror viață a fost afectată de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri în regiuni, corupție militară și judiciară, declinul intelectualității, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist asupra unui teatru din Moscova - toate aceste subiecte constituie tema analizei nemiloase, dar întotdeauna umane, a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundată a instituțiilor civile nou-create, supusă privirii mai puțin iscoditoare a Vestului, n-ar fi putut veni într-un moment mai bine ales.

Anna Politkovskaia a acționat ca mediator în episodul tragic al asedierii unui teatru din Moscova, în timpul musicalului Nord-Ost. Recunoscută pentru rolul ei de apărătoare a drepturilor omului, direcție în care a mers până la a-și pune în pericol propria viață, a fost răsplătită cu numeroase onoruri internaționale. Pe 7 octombrie 2006, trupul curajoasei jurnaliste și scriitoare a fost găsit în liftul blocului unde locuia. Fusese împușcată în cap și în piept cu un pistol Makarov.

Postfață Patrula djinnilor

Deepa Anappara
Patrula djinnilor
Editura Pandora M, 2021

traducere din engleză de Daniela Rogobete
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



Citiți un fragment din această carte.

 ***
Postfață

Am lucrat ca reporteră în India din 1997 până în 2008 și, în mulți dintre anii aceștia, am scris reportaje și articole pe tema educației. În fiecare zi am vorbit cu directori de școli și licee, profesori, funcționari de stat și, cel mai important, cu elevi. Crescând într-o casă în care banii erau drămuiți, crezusem că am șanse limitate să realizez ceea ce voiam să fac, dar ca ziaristă am văzut că până și căile acelea limitate sunt cu totul blocate pentru tinerii din locurile cele mai sărace. Am intervievat copii care lucrau ca gunoieri sau cerșeau la intersecții, care erau nevoiți să depună eforturi uriașe ca să învețe acasă din cauza condițiilor familiale grele și care au fost nevoiți să renunțe la școală după ce au fost relocați în urma violențelor religioase. Dar cei mai mulți dintre ei nu mi se prezentau ca victime; erau îndrăzneți și amuzanți și adesea iritați de întrebările mele. Noi, ca societate, și guvernele pe care le-am ales îi abandonaserăm, așa cum arătau invariabil și articolele mele, dar, pentru că scriam constrânsă de numărul de cuvinte și de termenele-limită, nu am reușit să le surprind umorul, sarcasmul și energia.

Cam în aceeași perioadă am început să aflu de dispariția în masă a unor copii din familii sărace. Se spune că în jur de o sută optzeci de copii dispar în India în fiecare zi. Aceste dispariții ajung de obicei la știri doar atunci când e prins vreun răpitor sau dacă există detalii de natură să facă senzație. Poate datorită timpului petrecut intervievând copii în legătură cu aspirațiile lor, interesul meu se îndrepta, în mod firesc, înspre poveștile lor, dar acestea nu erau de găsit. Toată presa se concentra pe răufăcători. Înainte să pot investiga mai în profunzime, în viața mea a avut loc o schimbare care a dus la plecarea mea din India, țara în care m-am născut și am crescut.

Articolul pe care nu fusesem în stare să-l scriu, despre copiii dispăruți și familiile lor, mi-a rămas în minte. La Londra, m-am înscris la un curs de creative writing și, pentru prima temă, am încercat să scriu despre asta și am eșuat. Mi-am făcut griji în privința problemelor etice legate de reprezentarea literară a unui grup de oameni marginalizați, vulnerabili. Nu am vrut să minimalizez inegalitățile pe care le observasem în jurul meu, dar povestea unei tragedii risca să devină parte a unei narațiuni stereotipe despre sărăcia din India, care punea semnul egal între oameni și problemele lor.

În iarna lui 2016, m-am întors într-un final la povestea pe care o lăsasem deoparte cu ani în urmă. Asta s-a întâmplat pentru că, odată cu Brexitul, cu alegerea lui Donald Trump și ascensiunea dreptei în India și în alte țări, exista senzația că lumea se închide în fața celor percepuți ca "outsideri" sau "minoritari", grupuri cărora le aparțineam și eu acum, ca imigrantă în Marea Britanie. M-am gândit la copiii pe care obișnuiam să-i intervievez, la hotărârea lor de a supraviețui într-o societate care îi neglija adesea cu bună știință și mi-am dat seama că povestea trebuie spusă din perspectiva lor. Jai, un copil de nouă ani, mi-a devenit călăuză în roman. Prin Jai și prietenii lui am încercat să surprind trăsăturile pe care articolele mele le ignoraseră: rezistența copiilor, veselia și fanfaronadele lor.

Propria mea viață s-a schimbat în mod neașteptat tocmai când începeam să lucrez la acest roman. Un unchi pe care-l admirasem toată viața mea, cel mai bun dintre toți oamenii, un doctor care își trata pacienții pe gratis dacă aceștia nu aveau bani, a murit. Singurul meu frate, cu șase ani mai tânăr decât mine, a fost diagnosticat cu cancer în stadiul IV. Dintr-odată, problemele cu care se confruntau Jai și prietenii lui, chiar dacă în mod indirect, au devenit ale mele și ale familiei mele. Cum poate să trăiască cineva în incertitudine în fiecare zi? Cum găsești speranța când ți se spune că ea nu există? Și ce avea să se întâmple cu nepotul meu, în vârstă de doar zece ani în momentul acela? Cum îi explici unui copil moartea? Am descoperit că nu pot să discut aceste probleme cu alții, nici măcar cu prietenii mei cei mai apropiați; în schimb, m-am întors spre personajele din această carte, căutând răspunsuri în acțiunile lor.

Chiar dacă experiențele personale au stat la baza acestei cărți în aceeași măsură ca cele profesionale, ar trebui să subliniez că acest roman nu este povestea mea și nici nu a fost vreodată gândit ca atare. Scriindu-l, am devenit însă conștientă de poveștile pe care le creăm ca să înțelegem tristețea și haosul, așa cum fac Jai și ceilalți în această carte, și de toate modurile în care aceste povești ne pot alina sau ne pot dezamăgi. Conștientizarea acestui lucru a șters din pagini diferența de mulți ani dintre mine și personajele mele, dar, în final, Patrula djinnilor este o carte despre copii și doar despre copii. Am scris acest roman ca să contrazic ideea că ar putea fi reduși la statistică. Am scris-o pentru a ne aminti de fețele din spatele numerelor.

Un ultim comentariu. În timp ce scriu această notă, în septembrie 2019, India se confruntă cu un fenomen tulburător, care a făcut ca zvonuri și mesaje redirecționate prin WhatsApp despre anumiți răpitori de copii să ducă la linșarea de către mulțimi a celor acuzați, mulți dintre ei oameni nevinovați din comunități marginalizate și sărace, cei priviți ca "outsideri" ai unei zone sau cei cu dizabilități. Asta se întâmplă după dezlănțuiri similare de furie împotriva minorităților, în special a celor musulmane, și după intensificarea atmosferei de neîncredere din țară. Contradicția inerentă acestei situații nu poate fi ignorată: în India continuă să dispară copii în fiecare zi, traficul de copii rămânând o problemă reală care nu are parte de prea multă atenție și, cu toate astea, există oameni gata să facă dreptate pe cont propriu pornind de la zvonuri și știri false, poate mânați de temerile față de "celălalt" întreținute de cei aflați la putere. Speranța vine sub forma organizațiilor caritabile care lucrează cu copii din comunitățile sărace. Cei interesați să afle mai multe despre ele pot să caute următoarele organizații: Pratham (prathamusa.org), Childline (childlineindia.org.in), Salaam Baalak Trust (salaambaalaktrust.com), HAQ: Centrul pentru Drepturile Copilului (haqcrc.org), International Justice Mission (ijm.org/india), Goranbose Gram Bikash Kendra (ggbk.in) și Fundația MV (mvfindina.in).

 

Despre viețile unor bărbați îndumnezeiți - Plotin, un mistic păgân

 

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021




Citiți un fragment din această carte.

***
Despre viețile unor "bărbați îndumnezeiți"

"Oamenii sunt zei, zeii sunt oameni". Heraclit (citat de Clement Alexandrinul)


Prin ce se justifică Porfir în fața cârcotașilor zei ai culturii?

În primul rând, ca editor al scrierilor lui Plotin. Enneadele, așa cum au ajuns până la noi, reprezintă opera de editor a lui Porfir. Noua ediție, cronologică, începută de Pierre Hadot și continuată de urmașii săi de la École Pratique des Hautes Études, constituie, fără îndoială, o revoluție în domeniu, dar aceasta nu umbrește cu nimic ediția clasică. Citindu‑l pe Plotin prin "schema ințiatică" propusă de către discipolul său ne situăm în interiorul paideii neoplatoniciene, participăm la un tip specific de filozofare, pervertit, ori pur și simplu uitat mai târziu. Structurarea scrierilor lui Plotin pe trei paliere - etică, fizică, teologie - implică și o grilă specifică, formativă de lectură. Iar această grilă, deși impietează oarecum asupra originarității Enneadelor, are meritul de a conferi sens mistagogic unei mase de tratate redactate sub semnul dezideratului pedagogic, al inspirației sau, pur și simplu, al polemicilor conjuncturale. Regretabilă și de neînlocuit este pierderea tuturor comentariilor și introducerilor făcute de Porfir la Enneade.

Al doilea argument: Porfir rămâne pentru întreaga tradiție filozofică occidentală împăciuitorul lui Platon cu Aristotel. În urma demersului porfirian, "logicianul" Aristotel nu se mai vede umilit de "teologul" Platon. Revenim iarăși la schema filozofiei tradiționale, în trei timpi, presupunând o ascensiune permanentă. Logica, exclusă la un moment dat, este repusă în vechile ei drepturi datorită bunei încăpățânări a lui Porfir. În acest sens, Bidez vorbește despre filozoful neoplatonician ca despre primul scolastic occidental. Un mic opuscul, de câteva zeci de pagini, Eisagoge - introducere la Categoriile lui Aristotel, adresată unui prieten - i‑a asigurat supraviețuirea în lumea creștină, procurându‑i chiar și un renume. Istoria celebrei "certe a universaliilor" începe odată cu "Introducerea" amintită. Dacă Aristotel a ajuns, pentru Evul Mediu, supremul și inconturnabilul Magister, faptul i se datorează în primul rând lui Porfir - și apoi traducerii în latină a Eisagoge‑ii de către Boetius. Nu exagerăm afirmând că filozofia medievală n‑a fost aristotelică, ci porfiriană.

Mai puțin invocată, însă de o importanță covârșitoare, ni se pare dimensiunea "ecumenică" id est conciliantă a operei lui Porfir. Abia epoca "post‑modernă" ar putea valoriza acest aspect. Porfir a practicat o filozofie impregnată de virtuți religioase, încercând, pe lângă sinteza Platon‑Aristotel - în interiorul tradiției filozofice occidentale - o altă armonizare, mai îndrăzneață și mai redutabilă, între filozofia occidentală și religia orientală (Oracolele caldeene). "El, scrie Hans Lewy, n‑a fost doar primul platonician care a introdus Oracolele caldeene în școala neoplatoniciană și care a citat versurile lor pentru a justifica axiomele ontologiei neoplatoniciene, ci și primul care, printr‑o reinterpretare radicală, a armonizat învățătura caldeenilor cu principiile majore ale neoplatonismului. Din aceste trei puncte de vedere, el a deschis calea interpretării Oracolelor caldeene de către Iamblichos, apoi de către Proclos". Evident, între Porfir și Iamblichos există diferențe, nu numai de accent sau de nuanță, ci de esență. Religiozitatea "rațională" a primului nu se împacă defel cu excesele "teurgice" ale celui de‑al doilea. Totuși, important rămâne până la urmă ceea ce‑i unește într‑o familie spirituală, anume preponderența aspectului teologic al filozofiei și implicit reconsiderarea teologiei ca "știință". De la Plotin, trecând prin Porfir și până la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia trăiește într‑o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant și un mistagog.

Pierre Hadot vine cu o altă piesă importantă la dosarul moștenirii porfiriene: doctrina despre Treime. Se știe că Numenios, filozoful medioplatonician, concepuse o teorie cosmologică proprie, conform căreia ar exista trei zei: Unul, Binele, absolut transcendent, imobil, nemuritor; Demiurgul, creator, mediator; și Cosmosul, creația, devenirea. Doctrina lui Porfir despre Trinitate, în descendență plotiniană, adică "emanaționistă" va fi preluată ca atare de către doi filozofi convertiți la creștinism, Marius Victorinus și Synesios, episcopul de Cyrene.

Se cuvine menționat apoi rolul lui Porfir în transmiterea unui bagaj imens de informații (istorice, filozofice, filologice etc.) din toată cuprinderea Antichității. Compilator de primă mână, el a adunat, precum albina - despre care scrie câteva pagini superbe în Peștera nimfelor - tot ce se putea aduna din diferite straturi culturale - numeroase aspecte ale vieții spirituale, de la astrologie și literatură oraculară până la magie și superstiții. Istoria alegoriei nu‑l poate omite, calitățile lui de hermeneut dublându‑le, fără stridențe, pe cele de filolog. A scris peste șaizeci de lucrări, atingând practic toate domeniile culturii vremii sale: gramatică și cronologie, istorie și exegeză homerică, astronomie, astrologie, matematică, muzică, psihologie, metafizică.

Nu în ultimul rând se cuvin invocate, în fața acestui imaginar "tribunal" al culturii, influența pe care a exersat‑o, prin traduceri, asupra filozofiei arabe (vehiculul său în Occidentul medieval) și, cu titlu anecdotic, revendicarea sa de către mișcările ecologiste contemporane. Tratatul De abstinentia a fost tradus și difuzat în cerc restrâns de o asociație al cărei scop principal îl constituie scoaterea în afara legii a vânatului/pescuitului și impunerea vegetarianismului ca regim mondial de alimentație.

Curriculum uitae

Porfir s‑a născut prin 232-233 în Siria. Unii creștini îl numesc "bataneotul", ceea ce a făcut să se creadă că locul său de baștină ar fi fost o localitate numită... Batanea. Se pare că epitetul, preluat în greacă dintr‑un dialect semitic, proclama o injurie la adresa lui Porfir, considerat un apostat de către autorii creștini. Oricum, el însuși se consideră tyrian. Se numea, ca și tatăl său, Malchos, adică "Împăratul", "Porfir" fiind numele "de botez" filozofic. Convertirea la filozofie a fost însoțită și de schimbarea numelui. Autorul acestei schimbări este vestitul retor Longin, cunoscut mai ales ca autor, incert, de altfel, al tratatului Despre sublim. Porfir a primit o educație aleasă - a se vedea și informațiile transmise de Eunap - cunoscând încă de mic trei limbi: siriana (limba maternă), greaca și, destul de bine, ebraica. Educația și‑a făcut‑o la școala lui Homer și Hesiod, urmând etapele paideii clasice. Dar n‑a rămas străin nici de tradițiile populare, de "pitorescul" superstițiilor și credințelor siro‑feniciene. Se știe, în plus, că era versat în filozofia misterică - persană, caldeeană, egipteană. Un loc comun al epocii - dar care urcă mult mai departe în timp - spune că filozofii greci au fost școliți de către Orientali. Educația lui Porfir se înscrie, de la început, pe o traiectorie universalistă, care nu înseamnă compromis de ordin politic, adică amestecare sincretică a valorilor culturale, sau compromis de ordin gnoseologic, adică atingerea adevărului mergând simultan pe mai multe căi. Universalismul porfirian, ca de altfel universalismul neoplatonician în genere, pleacă de la, și fundamentează în același timp, o metafizică. Până în secolul al XX‑lea, mai precis până la apariția fenomenologiei religiei, cercetătorii i‑au atribuit lui Porfir, în mod constant și oarecum denigrator, eticheta de "autor sincretic". Sincretismul e o maladie culturală, un culturalism neproductiv, pe când esența gândirii lui Porfir se situează în sfera metafizicii. Plecând de la metafizică - o metafizică de tip mistico‑teologic -, trecând prin fizică și prin etică, neoplatonicienii oferă o alternativă eficientă modelului propus de filozofia creștină. Voi încerca să precizez aceste afirmații mai încolo. Deocamdată să urmăm firul prezentării biografice...

Educația și‑a început‑o, spuneam, la Tyr. Cunoștea foarte bine curentele gnostice, cunoștea din surse directe creștinismul, fără să fi fost însă niciodată creștin, cum se va scrie ulterior pe urmele lui Eusebiu al Cezareii. Un episod plin de tâlc merită povestit aici: întâlnirea lui Porfir cu Origen, aflat în refugiu la Cezareea Palestinei, după alungarea lui din Alexandria. Multă cerneală a curs și va mai curge pe acest subiect, care implică cel puțin trei chestiuni spinoase: 1) existența a doi filozofi cu numele Origen; 2) apostazia lui Porfir; 3) relația amândurora - a lui Origen; a lui Porfir - cu Ammonios Sakkas. Într‑o pagină voi încerca să rezum câteva cercetări recente (Richard Goulet, Pierre Nautin, Denis O'Brien, Pier Fr. Beatrice).

Eusebiu, în Istoria ecleziastică VI, 19, 1-10, citează fragmente din cartea lui Porfir, Contra Christianos, în care fostul discipol îi reproșează lui Origen improprietatea aplicării metodei alegorice la textul Vechiului Testament. Mai clar - metoda alegorică poate și chiar se cuvine aplicată pentru descifrarea unor mesaje ascunse, de pildă, în poemele homerice, dar ea nu se legitimează prin nimic în cazul unor scrieri clare și lipsite de substrat ezoteric, cum sunt, în ochii lui Porfir, "Cărțile lui Moise". Căci Moise vorbește limpede și pe față poporului său. Dezbaterea se poate deschide pe mai multe fronturi și ar fi extrem de incitantă. Amintesc doar că, șaizeci de ani mai târziu, împăratul Iulian, bun cunoscător al învățăturii creștine, va avea o poziție diferită, recunoscând legitimitatea folosirii alegoriei de către exegeții Vechiului Testament și încercând astfel stabilirea unei punți de legătură între "miturile creștine" și cele păgâne. Poziția lui Porfir față de Origen a fost adeseori deformată. Dacă citim fără prejudecăți paginile lui Eusebiu, observăm că totul trebuie nuanțat și că, departe de a‑și desființa profesorul din adolescență, Porfir îi face un portret mai mult decât admirativ. Simțim doar un fel de "ciudă" izvorâtă din admirație și iubire înșelată, ciuda că un asemenea om excepțional a rămas prins în mrejele credinței creștine, când adevărul s‑ar afla în altă parte. La didaskaleionul din Cezareea, Porfir va fi adâncit tradiția platoniciană, în primul rând, căci metoda pedagogică a lui Origen consta în parcurgerea tuturor marilor "sisteme" filozofice pentru a provoca haosul mental premergător revelației oferite de creștinism. În plus, de la Porfir însuși, citat de Eusebiu, aflăm că Origen cunoștea foarte bine tradiția așa‑numiților medioplatonicieni: Numenios, Cornutus, Kronios, Chairemon etc. Nu în ultimul rând, aici va fi deprins tânărul sirian cercetarea "Cărților lui Moise" (Pentateuhul), precum și abilitățile interpretării alegorice.

Tot Porfir vorbește și despre convertirea lui Origen la creștinism. Marea problemă este... despre care Origen vorbește Porfir? Se știe că Origen, autorul tratatului De principiis, s‑a născut creștin, într‑o familie care a dat Bisericii și un martir (tatăl său, Leonidas). Un alt Origen, codiscipol al lui Plotin la școala aceluiași Ammonios, nu se va fi convertit niciodată la creștinism și nu va fi publicat decât o carte, pierdută astăzi. Faptul că există doi Origen alexandrini e acceptat aproape unanim. Dar amândoi - și păgânul, și creștinul - studiaseră cu Ammonios Sakkas? Porfir relatează întâlnirea unui Origen cu Plotin la Roma. Dar el însuși nu‑l cunoștea direct pe colegul maestrului său, căci întâlnirea cu pricina avusese loc înaintea intrării sale în grupul plotinian. Așadar, să fi confundat cele două personaje într‑unul singur (teza lui Goulet)? Deocamdată misterul, în ciuda celor mai subtile încercări de limpezire, rămâne intact pentru istoricii filozofiei. Cert este că Porfir n‑a petrecut multă vreme în preajma exegetului creștin la Cezareea, neconvertindu‑se la creștinism, cum insinuează unii Părinți ai Bisericii.

Cât privește figura lui Ammonios Sakkas, mă resemnez în fața tainei citându‑l pe regretatul Pierre Nautin: "Ni‑l imaginăm pe Ammonios ca pe un creștin pe care studiul filozofiei l‑a determinat, fără îndoială, să opereze un discernământ printre învățăturile îndeobște acceptate de credincioșii din Alexandria, așa cum va proceda însuși Origen în privința învierii, și să se distanțeze întrucâtva de Biserica oficială, fără însă a‑și renega credința în Cristos. Înțelegem atunci mai bine de ce tinerii creștini inteligenți, care doreau să împace credința și filozofia, vor fi fost seduși de un maestru care a parcurs deja acest drum înaintea lor." Porfir l‑a părăsit pe Origen înainte de izbucnirea persecuției lui Deciu. Cu siguranță, ne spune Bidez, a frecventat și alți profesori din Cezareea. Își însușise deja anumite practici magice; Eunap povestește, pe scurt, o anecdotă despre alungarea unui demon dintr‑o baie.

Acum redactează prima lui operă, Filozofia oracolelor, care trebuie citită în contrapunct cu următoarea, Despre statuile zeilor. În prima lucrare, Porfir, atribuind filozofiei un sens foarte larg - religios și soteriologic -, descrie practicile de salvare a sufletului, accentuând pe superstițiile, cultele și riturile orientale. De asemenea, un rol important îl joacă astrologia. Zeii intervin în viața muritorilor, dar uneori ei se înșală în preziceri, din cauza Destinului (tyche). Prin "filozofia oracolelor" tocmai influența Destinului este anihilată, lăsându‑i pe zei să vorbească liber și să rostească adevărul.

În Despre statuile zeilor, Porfir își propune o apologie a păgânismului, mai precis a cultelor păgâne, a căror semnificație era sistematic răstălmăcită de către adversarii creștini. El arată că numai neinițiații, profanii pot confunda imaginea, simbolul cu Referentul imaginii/simbolului. Nu piatra este venerată într‑o statuie, ci Zeul, prin esență transcendent, reprezentat numai în statuia respectivă. Descifrarea spiritualului în material, a amprentei divine în piatră, a "sacrului camuflat în profan" solicită însă o anumită inițiere și o anumită competență hierofantică. Nu oricine poate intra sub învelișul pietrelor și sesiza urma inefabilă a zeului. Creștinii se revoltă și‑i acuză de idolatrie pe păgâni nu pentru că ar fi rău intenționați, ci pur și simplu din nepricepere. Schema dialecticii sacru‑profan, spiritual‑material, sens spiritual‑sens literal constituie una dintre constantele filozofiei porfiriene.

A doua parte a vieții lui Porfir se petrece în "Occident", la Atena mai întâi, apoi la Roma, cu paranteza siciliană asupra căreia voi stărui. La Atena a frecventat mai mulți profesori, în diferite domenii: matematică (Demetrios); gramatică (Apollonios); retorică (?) (Minucianus). Dar întâlnirea decisivă a fost cu Longin, vestit retor și unul dintre cei mai străluciți filologi‑editori ai vremii. De la acest Longin a deprins "critica de text", cum o numim astăzi, precum și toată bucătăria de editor și comentator. Desigur, Longin nu avea adâncimea și anvergura lui Plotin. Avea însă alte calități, în alte domenii. La școala lui Longin, Platon era ținut la înaltă cinste, având parte în fiecare an de un banchet aniversar. Doar că, spre deosebire de banchetele plotiniene, adevărate "liturghii" filozofice, banchetele organizate de Longin sufereau de exces logoreic.

Exercițiul filologic, atunci când e făcut cu pricepere și modestie, aduce o sumedenie de foloase. La școala lui Longin, între atâția prețioși puși să facă ordine în litera unei culturi la al cărei spirit nu mai aveau, se pare, acces, Porfir și‑a însușit instrumentele de lucru. A realizat și o serie de studii legate de "chestiunile homerice", din perspective diferite: istorică, gramaticală, etimologică, filologică și chiar filozofică. Tot pe Homer își exersează metoda alegorică, singura metodă hermeneutică prin care Poetul putea fi "absolvit" de "absurdități" și contraziceri. Mai târziu, împlinindu‑și metoda și conferindu‑i o dimensiune spirituală aparte, Porfir va interpreta miturile din Iliada și Odiseea ca pe expresii încifrate ale filozofiei neoplatoniciene. Deocamdată, el se exersează în elementele profane ale meseriei de hermeneut. Unii cercetători datează din această perioadă și Istoria filozofiei, lucrare impresionantă, atât ca dimensiuni, cât și ca volum de informații. Dar multe indicii ne fac să credem că ea a fost redactată ulterior, după întâlnirea decisivă cu Plotin, prin Viața lui Pitagora, Viața lui Plotin, tratatul Despre abstinență și Scrisoarea către Marcella curgând aceeași sevă mistico‑filozofică de sorginte plotiniană. În concluzie, se poate spune că la Atena s‑a operat prima convertire majoră a lui Porfir la un elenism încarnat de operele lui Homer și Platon. Dar această convertire avea nevoie de o prezență reală, concretă pentru a fi desăvârșită. Augustin se convertește la creștinism în urma lecturii Enneadelor și a epistolelor pauline, însă decisive au fost povestea convertirilor lui Antonie și Marius Victorinus, precum și întâlnirea cu Ambrozie. La fel se vor fi întâmplat lucrurile și cu Porfir: convertirea dorită, presimțită la elenism (așadar la filozofie) se va realiza efectiv în urma întâlnirii cu Plotin, întrupare, de această dată vie, a platonismului.

Porfir ajunge la Roma în vara lui 363 și va rămâne în preajma lui Plotin șase ani, până la plecarea precipitată în Sicilia. Profesorul tocmai luase vacanță și se retrăgea la moșia unui discipol, din preajma Urbei. Nou‑venitul ascultă câteva cursuri mai mult sau mai puțin improvizate - accesul la cursuri era liber, lecțiile nu se plăteau - și rămâne impresionat. A trăit probabil sentimentul pe care‑l trăise Plotin, cu ani în urmă, la Alexandria, când, după îndelungi căutări și numeroase decepții, l‑a descoperit pe Ammonios Sakkas.

Pentru a oferi o idee despre atmosfera comunității din jurul lui Plotin, voi pune cap la cap câteva fragmente culese din mărturia lui Porfir. Filozoful se înconjurase de un grup de prieteni, majoritatea medici, veniți, ca și dânsul, din fascinantul Orient. Aceștia locuiau împreună, formând o unică familie spirituală, și nu aveau altă îndeletnicire decât aceea a cultivării filozofiei. Alții, de pildă câțiva senatori, veneau la reuniuni atunci când găseau o clipă de răgaz în programul lor extrem de încărcat. Rogatianus este cel mai cunoscut, singurul convertit până la capăt: "Tot din Senat venea și Rogatianus, care ajunse atât de departe pe calea renunțării la traiul lumesc, încât se lipsi de avere, își slobozi toți sclavii, lepădându‑se chiar și de rangul său. Tocmai când trebuia să se înfățișeze pentru prima dată în lume în calitate de pretor, iar lictorii se înființaseră deja la el, n‑a vrut să iasă și nici să mai audă vreodată de funcție. Ba încă a preferat să nu mai locuiască nici în propria lui casă, ci se ducea pe la rude și prieteni să doarmă și să mănânce (de altfel, nu mânca decât o dată la două zile). Ca urmare a atâtor renunțări și a nepăsării lui față de cele necesare traiului, el, care suferea atât de rău de podagră, încât trebuiau să‑l poarte în lectică, își recăpătă curând sănătatea, iar mâinile, pe care înainte nici nu putea măcar să și le desfacă, acum îi slujeau mai abitir decât meșteșugarilor ce‑și câștigă traiul de pe urma lor. Plotin îl aproba și, socotindu‑l printre cei mai vrednici de laudă, îl înfățișa ca pe o pildă bună celor care se îndeletniceau cu filozofia."

Nu lipseau femeile și copiii. Porfir notează: "Avea în jurul său și câteva femei foarte devotate filozofiei: Gemina, în a cărei casă și locuia; fiica ei, numită la fel ca și maică‑sa, Gemina; și Amphicleia, măritată cu Ariston, fiul lui Iamblichos. Pe de altă parte, mulți bărbați și multe femei de cea mai înaltă stirpe, când simțeau că li‑i sfârșitul aproape, își aduceau la el odraslele (băieți și fete, fără nicio deosebire) și i le încredințau laolaltă cu întreaga lor avuție, ca unui sfânt și dumnezeiesc păzitor. De aceea, i se umpluse casa de băieți și fete. Printre aceștia se afla și Potamon, de a cărui educație s‑a îngrijit îndeaproape, ascultându‑l de multe ori când își făcea exercițiile. Plin de răbdare, îi asculta pe cei rămași în slujba tinerilor, când îi aduceau socotelile averilor și se îngrijea ca acestea să fie drepte, spunând că până nu vor ajunge filozofi, ei trebuie să‑și păstreze avuțiile și veniturile neatinse și în siguranță. Cu toate că pe atâția îi scutea de grijile și preocupările vieții, nu și‑a slăbit niciodată, în stare de veghe, avântul spre Intelect. În plus, era blând și mereu la dispoziția tuturor celor care, într‑un fel sau altul, l‑au cunoscut. Iată de ce, deși a stat la Roma douăzeci și șase de ani încheiați, arbitrând multe neînțelegeri, nu și‑a făcut niciun dușman printre oamenii politici" (9).

Plotin are cincizeci și nouă de ani. Se află în punctul maxim, de akme, al itinerariului său spiritual și așternuse în scris, pentru câțiva aleși, douăzeci și unu de tratate filozofice (denumirea de enneade îi aparține lui Porfir). Mâna lui dreaptă era filozoful Amelios, bine cunoscut și citat de Longin. Amelios îl va iniția pe novicele sosit de la Atena în învățătura maestrului și tot el îi va da răspuns la câteva texte critice alcătuite de acesta împotriva lui Plotin, de pe poziții "longiniene". După trecerea "examenului de admitere", Porfir va primi spre lectură cele douăzeci și unu de tratate rezervate avansaților. Foarte repede, datorită calităților sale excepționale și pregătirii filologice, devine discipol favorit, la concurență cu Amelios. Proclos ne‑a transmis o anecdotă sugestivă: comentând Timaios‑ul platonician, Amelios ajunse într‑o zi la o "aporie". Nicio soluție nu părea valabilă, când Porfir intră în sala de curs și, prezentându‑i‑se chestiunea, demonstră imediat că textul folosit de Amelios fusese corupt, iar lecțiunea "aporetică" era, de fapt, o simplă eroare a scribului. Iată cum descrie Bidez atmosfera noii "case" a lui Porfir: "Vizitatorul care pătrundea pentru prima dată la Plotin trebuie că se simțea foarte impresionat. Buimăcit încă de tumultul marelui oraș, la un pas de străzile unde se etala, într‑un somptuos decor de monumente, fastul unei vieți de plăceri greu imaginabile pentru noi, el descoperea un cerc liniștit de asceți, care ignorau lumea, meditau cărți de filozofie și practicau o renunțare disprețuitoare. Ducând laolaltă o viață pură, inițiații acestui «conventicul » filozofic așteptau ziua extazei pe pământ, apoi eliberarea săvârșită prin moarte și întoarcerea sufletului în sânul Ființei eterne. Existența în plină capitală a acestui mic «cenaclu» de «fețe palide» izolate de lume n‑are, de altfel, nimic surprinzător. E unul dintre acele contraste violente care se produc în intensitatea și explozia de viață a unui centru precum Roma imperială."

Șederea lui Porfir în această comunitate de "fețe palide" s‑a încheiat după șase ani. La un moment dat, eroul nostru e năpădit de gânduri negre hotărând să‑și pună capăt zilelor. S‑au făcut tot felul de speculații despre episod, începând cu cele ale fantasmagoricului Eunap. În nota din Viețile sofiștilor consacrată lui Porfir, acesta dă o versiune cu totul diferită de aceea originară, a lui Porfir însuși. Influențat de discursurile maestrului, discipolul s‑ar fi scârbit atât de tare de propriul său trup și de semenii lui, încât hotărî să fugă în pustie. Ajunse în Sicilia și aici se retrase într‑un loc ferit de "cărările oamenilor". Plotin însă îi prinde urma și‑l găsește, aproape mort de foame. După o discuție decisivă (publicată, conform spuselor lui Eunap, în Enneade), "sinucigașul" își schimbă gândurile, iar Plotin se întoarce să moară împăcat la Roma. Exegeții moderni fac și ei tot felul de supoziții: melancolia lui Porfir s‑ar datora surmenajului, excesului de activitate intelectuală, dublat de zelul ascetic; Porfir își inventează boala ca pretext credibil pentru a masca ruptura cu învățătura plotiniană, radical antiaristotelică (în Sicilia a fost scris celebrul comentariu la Categoriile lui Aristotel); în sfârșit, cea mai prozaică ipoteză pune declanșarea crizei de melancolie pe seama orgoliului rănit.

Noi îi vom da crezare lui Porfir. La un moment dat ceva nu mai "funcționează" și el hotărăște să‑și pună capăt zilelor, id est, în traducere plotiniană, să‑și elibereze sufletul mai repede din închisoarea trupului. Atunci Plotin îl vizitează și, dându‑și seama de starea bolnavului, îi recomandă un "leac" foarte util împotriva stărilor depresive: călătoria, "schimbarea peisajului". Porfir se îmbarcă imediat și, trecând prin strâmtoarea Charibdei, pe urmele lui Ulise, ajunge în Sicilia. Se instalează în cetatea Lilybaeum, dar va face escapade pe insulă. Se știe că a vizitat, de pildă, Cartagina. Departe de a se izola, cum fantasmează romantic Eunap, el întreține o corespondență susținută cu toți foștii profesori, codiscipoli și prieteni. Plotin, din ce în ce mai bolnav, își adună forțele pentru a redacta ultimele tratate, pe care i le expediază discipolului său mai priceput decât el într‑ale filologiei. De asemenea, păstrează contactul cu Longin, invitat la Palmira de către regina Zenobia. Aceasta dorea să întemeieze un imperiu pe cât de impresionant, pe atât de utopic, în care creștinii să trăiască în pace și bună înțelegere cu evreii și păgânii. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor și oamenilor de știință (Longin se număra printre ei) și se pregătea de acțiunea militară propriu‑zisă. Dar oștile Zenobiei au fost spulberate de romani. Aurelian i‑a condamnat la moarte pe toți "colaboraționiștii", inclusiv pe Longin, care și‑a acceptat destinul ca un adevărat filozof, contrazicând într‑un chip sublim afirmația pripită a lui Plotin despre dânsul. Pe lângă Eisagoge, o scrisoare de lămurire către senatorul Chrysaorios, Porfir a mai redactat în Sicilia câteva lucrări importante: o cronografie care începea cu războiul troian și se termina cu domnia lui Claudius; Despre întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, tratatul Împotriva creștinilor și De abstinentia.

Între a trăi și a supraviețui - Cea mai mică femeie din lume

 

Clarice Lispector
Cea mai mică femeie din lume (Proză scurtă 1940-1964)
Editura Humanitas Fiction, 2021

 traducere din portugheză de Anca Milu-Vaidesegan



Citiți un fragment din această carte.

***
Între a trăi și a supraviețui

Editura Humanitas propune în premieră cititorului român o scriitoare sud-americană originală și înzestrată cu capacitatea neliniștitoare de a fora în cele mai adânci și intime trăiri umane. Primul volum de proză scurtă al lui Clarice Lispector se numește Cea mai mică femeie din lume, împrumutând titlul uneia dintre povestirile incluse în carte. El cuprinde patruzeci de povestiri din cele optzeci și cinci scrise de autoare, urmând ca restul să fie incluse în volumul doi al acestei serii curajoase. Spun serie curajoasă pentru că Lispector este, practic, necunoscută cititorului român și, mai mult, parcurgerea povestirilor necesită o anumită stare care să permită plonjarea în universul plin de angoase expus de scriitoare.

Comparată cu Borges și Pessoa, Lispector nu scrie într-un stil lejer și nici într-o notă edulcorat-pozitivă. Majoritatea personajelor trăiesc într-o angoasă existențială continuă, viețile descrise sunt pline de frustrări, de căutări fără răspuns. Scrise între 1940 și 1964, textele ne vorbesc despre femei prinse într-o lume fără perspective, viețile lor avându-l în centru pe soț sau amant. Tristețea profundă care răzbate din text și îl atinge invariabil și pe cititor vine din sentimentul personajelor că dincolo de cușca pe care o reprezintă viața lor, undeva există ceva mai mult, o libertate și un scop încă nedefinite și nedescoperite. Oamenii, și mai ales femeile din lumea construită de Lispector oscilează mereu între a trăi și a supraviețui.

Pentru autoare nu povestea este importantă, ci trăirile pe care le declanșează diferitele situații cu care se confruntă personajele. Astfel, de exemplu, în chiar prima povestire din volum intitulată Triumful trăim împreună cu Luisa emoțiile din prima dimineață de după plecarea definitivă a soțului. Intelectual fin și superior acesta o considera vinovată pe soția lui de lipsa de inspirație și senzația de sufocare născută, spunea el, din iubirea ei. Spaimă, tristețe, negare, vinovăție și speranță sunt sentimente care trec prin sufletul Luisei, femeie care nu-și imaginează viața decât centrată pe soțul ei. În Poveste întreruptă pătrundem în mintea unei copile de douăzeci de ani care crede că îi cunoaște pe bărbați, își imaginează discuțiile pe care le-ar putea avea cu tânărul care îi place, profunde și împănate cu filozofie, își dorește să se căsătorească. Dar, cum nu știm cu adevărat ceea ce se întâmplă în mintea și inima celui de lângă noi, povestea se încheie brusc și brutal atunci când lovește realitatea.

De-a lungul lecturii observăm o rafinare a stilului, Lispector învață să se joace cu planurile temporale, explorează relațiile de iubire în contexte ciudate și neconvenționale, se joacă cu mintea și răbdarea cititorului. Două astfel de povestiri sunt O găina și Oul și găina. Nu aș putea să spun clar care este ordinea în care ar trebui citite pentru că, uneori, cronologia nu ajută când vine vorba de literatură. Amuzante și jucăușe, cele două povestiri permit reflecții asupra vieții oamenilor, a lipsei de sens, libertății, iubirii și tuturor celorlalte lucruri care ne modelează realitatea.
"Găina privește orizontul. Ca și cum de la linia orizontului ar veni un ou. În afară de faptul că este un mijloc de transport pentru ou, găina e proastă, nu face nimic și e mioapă. Cum s-ar putea înțelege găina pe sine, dacă ea este contradicția oului?"

Lispector este o atentă observatoare a ființei umane, a modului în care aceasta alege să comunice cu alții, fie că este vorba de oameni sau animale. Definește foarte clar diferențele dintre ceea ce există și ceea ce își închipuie oamenii că există, dintre realitate și ceea ce își închipuie personajele că este realitate. Uneori crude, în alte locuri naive, pe alocuri ofensatoare, povestirile din acest volum surprind sufletul uman măcinat de angoasă și de un sentiment abia conștientizat de inutilitate. Multe dintre povestiri sunt inspirate din evenimente din viața scriitoarei, reconfigurate și transpuse într-un stil unic pe hârtie.

Pentru mine, aceste povestiri au fost o experiență interesantă pentru că mi-au permis să pătrund în mintea și imaginația unei femei dintr-o lume necunoscută mie. De aici, probabil, și senzația abia simțită de desprindere de actualitate a unora dintre povestiri. M-am întrebat cu oarecare nostalgie, de exemplu, dacă reveriile mai sunt posibile într-o lume atât de grăbită ca a noastră sau dacă au căzut ele în desuetudine. Dacă mai avem timp de introspecție, dacă mai realizăm când și de ce suntem nefericiți. Și dacă mai știm să prețuim viața cu micile ei întâmplări la justa ei valoare.

Klara la curtea zeului Soare - Klara și Soarele

 

Kazuo Ishiguro
Klara și Soarele
Editura Polirom, 2021

traducere din engleză de Vali Florescu



Citiți un fragment din această carte.

***
Klara la curtea zeului Soare

În cel mai recent roman, Klara și Soarele, Kazuo Ishiguro imaginează un robot înzestrat cu conștiință, capabil să deprindă emoțiile și complexitatea caracterului uman. Cartea este scrisă la persoana întâia din perspectiva Klarei, păpușa de companie a fetiței Josie sau un prieten artificial - PAr (AF - artificial friend în engleză).

Timpul narațiunii este proiectat într-un viitor nedefinit, al cărui contur socio-politic urmărește tendințele actuale de divizare a societății, sugerând o lume elitistă, în care omul devine superior artificial, prin acel procedeu de editare a genelor, "lifting" - ce pare că a stat la originea bolii misterioase a lui Josie și a cauzat deopotrivă moartea surorii sale. Depărtându-se tot mai mult de creația originară, omul devine artificial, etic și ca nivel de conștiință inferior mașinii, în timp ce, prin contrast, creația lui se umanizează.

Universul lui Ishiguro urmărește prototipul occidental al copilăriei în care întâlnirile dintre copii reprezintă ocazii speciale organizate de părinți: "interraction meetings". Copiii trăiesc izolați, cu prietenii lor artificiali care-i însoțesc la astfel de reuniuni. PAr-urile diversificate pe generații și modele devin cu aceste ocazii motiv de dispute și etalare a condiției sociale. Prietenul artificial, super performant și costisitor, e la îndemâna liftaților, menit să suplinească marea lor singurătate. Rick - vecinul și prietenul lui Josie - chiar dacă înzestrat cu o inteligență superioară, nefiind liftat, nu poate urma un colegiu, cu tot efortul mamei sale de-a interveni pe lângă un fost iubit potentat. Spirit autodidact, pasiunea lui Rick este să construiască păsări artificiale (un gen de drone). Klara dovedește o profundă înțelegere a slăbiciunilor umane când Josie, influențată de prietenii ei, o tratează distant, la petrecerea organizată de mama ei. Când Rick se revoltă, ea explică că aroganța și agresivitatea "liftaților", posesori de PAr mai performante decât ea, este o reacție a copiilor la teama de singurătate. Într-o dimensiune psihanalitică, Ishiguro urmărește în tablouri de mare sensibilitate un micro univers paralel al unei copilării nostalgice rezervate lui Josie și Rick. Când Josie cade la pat, Rick o vizitează zilnic; copiii comunică prin desene în care se auto-reprezintă. Josie desenează și Rick adaugă bule de text, ca în benzile desenate. Decriptate de Klara, desenele exprimă relația de iubire dintre copii - o condiție salutară adusă în atenția zeului Soare.

Aflăm că rolul păpușii Klara e mai complex; ea este antrenată pentru a deveni un surogat al lui Josie, după ce aceasta va muri. Klara se auto investește cu pattern-urile mentale și comportamentale ale fetei. În magazinul cu PAr, prima probă la care mama disperată o supune pe Klara este să-i ceară să imite mersul fiicei. La cererea mamei, Capaldi, artistul și creatorul de PAr, lucrează la un portret al lui Josie - o carcasă cu aspectul ei fizic în care va locui creierul Klarei, după ce Josie va dispărea. Un proiect pe cât de sinistru, pe-atât de utopic. Vizita familiei Arthur în atelierul lui Capaldi constituie un moment cheie al narațiunii. Klara descoperă copia lui Josie, un PAr gol pe dinăuntru, suspendat în aer, ca un înger căzut - cu semnificația că acea parte divină a ființei nu va putea fi reprodusă, cu toată măiestria lui Capaldi - sentiment pe care, nu artistul, ci mașina îl încearcă în sofisticata sa neputință.

Cartea este un science fiction cu o ipoteză reductivă compatibilă cu cemi ( modelul câmpului electromagnetic ca sediu al conștiinței). Profesorul de genetică moleculară Johnjoe McFadden aduce o revoluție în arhitectura computerelor înlocuind digiții binari cu cbits - unități de conștiință. A prelungi conștiința dincolo de receptacolul ei fizic ar putea deveni un nou vis al umanității. Acesta este și visul mamei de a-și păstra fiica, transcendând moartea. Klara devine simbolul imortalității mentale. AI-ul (inteligența artificială) în unități de conștiință pe care o înmagazinează este infinit portabilă. Profesorul Johnjoe McFadden compară modelele computaționale ale conștiinței cu stela lui Katumuwa din vechiul oraș Sam'al (teritoriul Turciei de azi) , acum 2700 de ani. Stela cuprinde o inscripție în aramaică, prin care Katumuwa își încredințează stelei sufletul, după moarte. Stela e realizată din același material (bazalt), un fel de oxid de silicon, ca suportul fizic al cbiți-lor. Ea înmagazinează în eternitate conștiința lui Katumuwa, așa cum noua generație de computere va stoca conștiința umană.

Klara și Soarele este un demers confesiv și autobiografic al Klarei asupra experienței ei umane. Klara privește prin geamul magazinului cu PAr la lumea recognoscibilă prin câteva repere consistente: un cerșetor cu câine, omul cu pelerină, doamna cu ceașca de cafea, o fracțiune dintr-o clădire foarte înaltă și soarele în călătoria lui peste înălțimile orașului. Ishiguro ne introduce candid în universul prietenilor artificiali prin comentariile ingenue ale Klarei. Soarele - ca sursă de energie pentru bateriile PAr - este un topic obișnuit de conversație. Unele exemplare, susceptibile a-și pierde mai repede vigoarea în absența hranei solare, manifestă carențe de comportament. În periplul lor fotosintetic, PAr-urile aspiră la o poziție în proximitatea ferestrei, mai aproape de sursa lor vitală. Modelele noi sau cele mai vândute se bucură de acest privilegiu.

Temele urmărite de roman sunt credința, iubirea și sacrificiul. Cartea este scrisă într-o manieră accesibilă deopotrivă copiilor și adulților. Din fereastra magazinului, Klara descoperă lumea ca un copil. Naivitatea adaugă o notă poetică inferențelor pe care le face. Mașina Cootings (mașina de făcut asfalt), ce a coborât un nor de întuneric, fum și poluare asupra magazinului timp de câteva zile, motiv pentru care PAr-urile încep să se ofilească, vine cu simbolismul ei. Mașina Cootings este asociată cu moartea și cu dispariția Soarelui.

Klara e definită de șefa magazinului ca un PAr special, cu abilități ieșite din comun. Ea nu-și dorește un loc la fereastră pentru a se "hrăni" mai bine, ci pentru a observa strada. O scriitură plină de sensibilitate urmărește vizitele la magazinul de PAr și formidabila întâlnire dintre Josie și Klara. Schimbul surd de cuvinte prin geamul magazinului, limbajul semnelor dublate de expresia feței, denotă capacitatea Klarei de-a reproduce comportamentul uman. Relația copil-păpușă se inversează, așa cum de multe ori copiii fantazează animându-și jucăriile. Klara își arogă dreptul să aleagă, să-și controleze propriul destin. Ea nu-și calcă promisiunea față de Josie, după ce aceasta îi promite că va reveni după ea. Există o anume etică a PAr-ului, punctată de Ishiguro pentru a-i preciza condiția. Dacă nu va putea fi ținută sub control, PAr-ul își va pierde utilitatea pentru oameni. Șefa o apostrofează pe Klara când manifestă un comportament reprobabil față de alți clienți, păstrându-se în secret pentru Josie.

Apariția Klarei în familia Arthur este mesianică. Rugăciunea către Soare - să-și concentreze forța nutritivă și vindecătoare asupra lui Josie - adaugă o notă mistică demersului. Cultul Soarelui se impune prin puterea exemplului (a vindecat cerșetorul și pe câinele său!) și ritualic prin repere geografice; se ridică de după clădirea înaltă din fața magazinului cu jucării și trece prin hambarul lui Mr. McBain's către locul lui de culcare.

Evoluția Klarei este faustică. În proces de umanizare, Klara încearcă un pact cu divinitatea. Îi oferă în schimb aneantizarea opusului ei - Mașina Cootings - prin auto-distrugere sau act sacrificial. Ea renunță la o parte din fluidul ce asigura buna ei funcționare - pentru a fi injectat de Paul, tatăl lui Josie, în burta monstrului.

În procesul de perfecționare al Klarei, Ishiguro urmărește metodologii ale inteligenței artificiale: machine learning sau learning by example... Klara memorează secvențe ce au produs bucurie Soarelui; de exemplu reîntâlnirea pasională dintre doamna cu ceașca de cafea și omul cu pelerină - pe care o asociază cu jurământul de prietenie dintre Josie și Rick. Credința și iubirea pură îngemănate în rugăciunea ferventă a Klarei constituie calea către grația zeului Soare. Tema credinței nu este direct abordată, dar integrarea ei animistă în inteligența artificială se realizează prin același tip de ezoterism cândva întreprins de homo religiosus. Klara refuză să dea detalii despre proiectul de salvare a lui Josie, chiar și celor apropiați care au ajutat-o, Rick și Paul. Când soarele survine miraculos dintr-o eclipsă de nori întunecați și furtunoși și invadează dormitorul lui Josie, asistăm la o adevărată epifanie. Klara insistă vehement - atitudine atipică condiției ei - să se ridice toate transperantele pentru a permite luminii binefăcătoare să ajungă la Josie. Familia observă, într-un fel de transă, revenirea lui Josie care se ridică dintre perne ca după un somn adânc și purificator - precum Lazăr de pe patul de moarte. Klara asistă miracolul într-un fel de ocultism mecanicist propriu mașinii.

Umanizarea Klarei este una dintre direcțiile principale ale cărții. Pe măsură ce îmbătrânește, simțurile ei se disipează și va sfârși ca orice ființă într-un cimitir - de PAr. Tema învechirii este secundară extincției; ca și ființa, mașina e depășită și alienată de noua moralitate și etică ce guvernează lumea. Klara se simte năpădită de simțăminte pe care le aprofundează în procesul de observație și cunoaștere, ca pe o revelație: "Cred că am multe simțăminte". Depășirea umanului e sugerată de absența unor sentimente ca orgoliul, invidie, egocentrism care stau în calea receptării și a cunoașterii. Klara sondează domeniul psihologic al conștiinței umane pe care și-o însușește gradual, realizându-i în același timp limitele. Ea își exprimă "gândurile" într-un limbaj formal, conceptual, uneori primitiv - metaforic, amintind de kennings (constructe poetic - semantice din vechea limbă norse). Oamenii sunt referiți prin ocupațiile sau atributele lor: femeia care mixează alimentele, menajera Melania, fata cu brațul lung, doamna cu ceașca de cafea și omul cu pelerină. Chiar dacă mult mai sofisticat, limbajul Klarei e schematic și plin de curtoazie asemănător personajelor Siri, Alexa... ce invadează astăzi lumea i-dispozitivelor.

Ishiguro aduce deopotrivă ideea de subiectivitate și mecanicism al PAr-ului prin receptarea unui câmp vizual construit prin reprezentare. Portretul mamei e compus dintr-o succesiune de trăsături-sentimente, materializate în structuri separate, ca o pictură cubistă. Imaginea e construită prin juxtapunerea formelor geometrice (panouri, pătrate), iar bit-maparea și procesarea lor - pe care o percepem din descrierea expresivă a Klarei - corespund stărilor conștientizate ale mașinii, reliefând, în același timp, fenomenul de tehnologizare a omului aservit mașinii. Percepția falsă sau subiectivă indusă de explozia tehnologică este una dintre cele mai perfide drame ale omului modern, deprindem și substituim limbajul mașinilor, pierzându-l pe cel natural. Ca un algoritm, pe pași, propus de inteligența ei artificială, pentru rezolvarea unui scop, Klara ne comunică gândurile într-un arsenal de acțiuni și trăiri ce vor alcătui periplul narativ.

Capacitatea mașinii de a reflecta și a dezvolta emoții ce conduc la un comportament nedeterminist face scrierea cu atât mai complexă, dar în același timp induce acea componentă îngrijorătoare a mașinii care depășește omul, mai cu seamă sub aspectul său moral. Aflăm, în final, că producția de PAr a fost întreruptă, inteligența înzestrată cu conștiință devine amenințătoare pentru rasa umană. Pictorul Capaldi face o vizită mamei, pentru a solicita ajutorul Klarei de-a se sacrifica pe altarul științei. Cutia neagră trebuie deschisă, pentru ca oamenii să înțeleagă că nu au de ce să se teamă. Klara este un Frankenstein tehnologic, ce depășește ființa umană, nu prin forță sau agresivitate, ci printr-o conștiință superioară a datoriei, a sacrificiului, a perfecțiunii și în ultimă instanță a credinței. Pictorul Capaldi - artistul! - visează la reabilitarea ființei umane, ce ar putea învăța din propria lui creație, prin acel proces de reverse engineering al cutiei cenușii al PAr-ului. Klara este gata de sacrificiu, dar mama se opune. Pentru serviciile aduse umanității, Klara merită mai mult - să se ofilească singură ca orice ființă, spune ea.

Spre deosebire de creatura lui Frankenstein, eroul romanului science-fiction aparținând autoarei engleze Mary Shelley, scris în 1818, Klara nu se întoarce împotriva omului, mai mult, uimește prin exemplaritate. Cu toate astea, ambele ficțiuni par să acuze veritabilul monstru, creatorul - societatea umană - și nu creația, produsul lui. Monstrul lui Frankenstein, prin acțiunile lui reprobabile, este indezirabil în ochii creatorului și ai umanității. Dar oare mașina în stadiul ei inițial nu moștenește întocmai tarele și moralitatea creatorului, după cum Zeus a închis în cutia Pandorei toate viciile zeilor pentru a le împrăștia în lume? Klara este dotată cu prerogativele prieteniei și ale dragostei ce ar trebui oferite unui copil în procesul de formare. Victor Frankenstein vine cu egoismul și paranoia savantului interesat doar de experimentul lui, fără să-i pese de repercusiunile lui societale. Klara tinde către perfecțiune intuind slăbiciunile și perversitatea naturii umane, în timp ce creația lui Frankenstein este din start un damnat, el ucide din răzbunare, pentru că nu poate accede la dragostea creatorului său. După ce acesta moare, plânge la căpătâiul lui, hotărât să-și ia propria viață, sentimente de care savantul n-ar fi fost capabil. Dacă Frankenstein se soluționează cu moartea creatorului și a creației, în ideea că viața autentică nu poate fi decât emanația divinului, în Klara și Soarele, PAr-ul rămâne în condiția lui de instrument, supus perimării sau deteriorării fizice inerente timpului, tehnologiei și modelor culturale. Individualitatea mașinii, cu toată complexitatea și suavitatea păpușii ce metaforic se traduce în însuflețirea ei, corespunde încercării omului de-a crea viață, adică de a-și aroga rolul demiurgului.

Cum ajunge Klara la cimitirul de PAr, nu aflăm. Știm doar că Josie pleacă la colegiu și își ia rămas bun de la ea. De-a lungul romanului, Ishiguro rezervă scriiturii un anume grad de echivoc. Estetic, realizează elegant acest lucru, trecând demersul prin percepția deformată vizual și temporal a Klarei, realizând un mod expresionist, alteori abstract de-a nara sau observa. Drama PAr-urilor are o conotație politică, tehnologică sau pur și simplu de perimare a modelor culturale? În oricare dintre variante, sfârșitul e trist și răscolitor: Klara expiază gradual, urmărind cu privirea călătoria zeului Soare către apus. Ultimele ei cuvinte adresate șefei, ce o descoperă în cimitirul de PAr, sunt că Soarele a fost întotdeauna generos cu ea, la fel cum a fost cu cerșetorul din fața magazinului - o probă incontestabilă de credință, similară făpturilor umane în pragul morții.

Klara este o carte despre credință, miracol și despre puterea nemărginită a minții. Miracolul se concretizează în ideea de sacrificiu, de puritate și de autenticitate a sentimentului iubirii. Mașina poate învăța și deprinde reperele iubirii, atunci când atinge un anume nivel de conștiință.

Mistica poeziei în vremuri sărace - Peisaj de furtună la Indianapolis

 

Bogdan Suceavă
Peisaj de furtună la Indianapolis
Editura Vremea, 2022




Citiți un fragment din această carte.

***
Mistica poeziei în vremuri sărace

Nu știu dacă Rilke și-a scris (toate) poeziile așa cum l-a sfătuit pe Kappus s-o facă - adică doar dacă simte că moare nescriind -, dar iată că și fără sfaturile lui Rilke lucrul i s-a întîmplat lui Bogdan Suceavă. Poate nici lui cu toate poeziile, dar cu una sigur (și nici nu trebuiau mai multe). Poezia cu pricina pare a fi dispărut din culegerea de față (sau nu?), dar experiența a rămas și asta e de ajuns pentru a dovedi intensitatea de catharsis cu care scrie Bogdan și vocația kenotică a poeziei sale. Sînt vorbe grele, potrivite doar în vremi trecute, cînd viziunea și confesiunea erau eroice, dar nu nepotrivite pentru Bogdan, ale cărui însemnări de poetică trădează un fundamentalist aproape fanatizat tocmai cînd toate imperativele s-au relaxat și toate exigențele s-au înmuiat. Știe și el că nu poate proclama fără păs radicale în vremi relativiste, așa că lîngă fiecare enunț de absolut adaugă scepticism și ceva ironie. Dar nu suficiente pentru a estompa pathosul de fundament al acestora. Bogdan retrăiește religiozitatea devoțiunii pentru poezie și mai ales retrăiește, brutal, poezia ca ontologie, ca act definitoriu - și chiar întemeietor - al ființei. Deși e un prozator irevocabil, un eseist-hermeneut de evidentă competență și un matematician de performanță (despre care nu pot spune însă nimic), esențială în devenirea și rostuirea lui existențială a fost poezia; aceasta, zice el, "a fost o experiență fără de care nu aș fi nimic". Miza existențială a poeziei e una paroxistică, iar ideea despre poet invocă toată mitologia eroică despre vocația și rostul acestuia, dar și despre capacitatea lui de a ridica existența la limita autodistrugerii și de a trăi într-o intensitate spasmatică: "Poetul - precizează el într-o notiță - se realizează în acele stări în care orice făptură omenească s-ar distruge." Poetul e, așadar, eroul intensității maxime, cel care ridică registrul uman la un grad de intensitate inumană. Firește că, pe o asemenea premisă, poezia e ceva ce trebuie smuls direct din carne, e o confesiune-jertfă, pe cît de fatală pe atît de imperativă: "toate cărțile care nu sunt născute din disperare vor muri/ toate cărțile care nu sunt crescute din carne vor muri/ poemul crescut din carne/ a rămas". Extaza suferinței e materia poeziei iar ea însăși nu e altceva decît depoziția unui supliciu, "recompunerea unor sfâșieri". Poezia e un risc existențial maxim, o implicare puțin spus dramatică, dar e și singura care poate face față morții: "e mai mare riscul să nu recurgi la poem/ decât să-ți elaborezi epitaful în fiecare zi". E, de altfel, și singura care ne justifică existența: "Mai avem dreptul să plictisim universul cu prezența noastră exact atât cât mai/ înțelegem în jurul nostru minuni și mai putem fi pentru o clipă copil, poet ori sălbatic". Nu mitologia, ci mistica romantică a poeziei e febra în care trăiește Bogdan. E reactivată inclusiv mistica inspirației de vreme ce "formule miraculoase au venit ca din dictare" într-o compoziție-delir care trebuie, totuși, "să treacă proba lucidității" după noaptea de rapt creativ. Dar fondul din care poezia se nutrește rămîne suferința, agonia, căci "din biografia poetului ne interesează pierzania" ca recitativ - și cifru - al condiției umane. E o temelie de compasiune cea pe care se așază poezia lui Bogdan, una care developează și derulează un spectacol de sublimare a stratului inoxidabil de suferință și angoasă. A suferinței ca temei uman, nu ca incident biografic ori afectiv. Poezia e, în același timp, un imperativ existențial, o vocație distructivă și blestemată, așa cum era pentru profeți și romantici: "am vrut ca aerul să nu mai doară/ dar m-au durut cuvintele, aprinse dinlăuntru". Era de așteptat ca într-o asemenea mistică să reapară și metafora focului interior, ca o comandă kenotică. Principii paroxistice profesează Bogdan, în răspăr total cu teoremele laxe ale postmodernismului. Aventura poeziei sale - începute, apoi abandonate, dar reîntoarsă impetuos - e un grafic relevant al vocației. Ca și episcopii, și poeții odată ce au fost - așa rămîn, oricît s-ar fofila din calea propriei chemări și demnități. Ele sînt destinale, nu accidentale.

Exigențele pe care le-a impus poeziei (și poetului, în consecință) nu se puteau lipsi de virtuți corespunzătoare, între care, în primul rînd, puterea de exorcizare sau/și sublimare. Una care trebuie valorificată și ea imperativ, întrucît existența e, pentru Bogdan, o partitură (exclusivă o vreme) de panică. Sub spectrul ei cotidian trăiește poetul, iar poezia e menită fie să domesticească avalanșa de spaime, fie s-o exorcizeze: "nu a fost nici un an în care să nu-mi fie frică/ frică de umbre, de uraniu, de plumb/ de apă, de secerarea eterului/ frică de hârtii, de cerneala roșu cu verde// nu a fost an în care să nu import frică/ din cuvânt scris, de pe ecran/ din șoapte și din priviri/ din promisiuni, din îndepărtări". E un ritual cotidian de intrare într-un timp care trebuie îmblînzit: "dimineața mă trezesc cu imaginea lumii/ cum se găsea înainte de spaimă/ noaptea reface punți/ adună imagini de altădată/ cristalizează amintiri/ recompune speranță// apoi o crevasă diurnă/ țăndări - visul ce am fost". Practic e un ritual existențial, destinal și el, căci "pentru că m-am născut/ a trebuit să trec printr-un zid de granit". Trecerea prin ziduri, spargerea lor capătă și valențe concret biografice - Bogdan s-a autoexilat, iar această temă-rană revine ca un leit-motiv în poeme: "am plecat pentru că nu am vrut să îmbătrânesc mințind/ nici să mint pentru a îmbătrâni// am plecat pentru că nu se poate respira/ cu o stâncă pe piept" (Prima oprire înainte de paradis). Evadarea din infernul moral (existențial), unul care depășește pînă și puterile diavolului de a-l inventa, e o temă de tinerețe, cînd evadarea era încă proaspătă, iar exasperarea sufocantă: "Zadarnic, totul este zadarnic; și deșertăciune, totul este deșertăciune./ Arhanghelii au venit la București să-l vadă pe diavol cârpind o minune./ Tu ai făcut aceasta? îl întreabă./ Aș fi făcut, spuse el, aș fi făcut, dar nu mi-e în putere,/ până și pe mine mlaștina aceasta m-a petrecut." Dar trecerea din infern în paradis nu e fără consecințe traumatice, căci infernul lăsat în urmă conținea și paradisul: "cântecul privighetorii în zori/ în grădina cu nuci și vișini a bunicii/ nu e aici". E pasajul de trecere la poezia nostalgiei, la elegia paradisiacelor: "când mă întorc/ văd verdele câmpiei la timpul trecut/ din înălțimile cerului de ieri/ norii mai mult ca perfectului imaginar// când mă întorc." Și pentru Bogdan paradisul doar a fost și din el a mai rămas doar nostalgia: "iar când privești în urmă, știi: te cheamă/ și flori, și ochi, și buze, și morminte". Salvarea, refugiul rămîne tot poezia: "patria e un poem de Blaga de care te agăți pentru a ajunge la liman dincolo de oceanul ordurii". Bogdan e un mistic al poeziei consecvent.

Asta nu înseamnă însă că versurile sale au febră imaginativă sau oraculară; proba "lucidității" le trece, probabil, la un regim de detașare contemplativă, ca o precauție în calea unei posibile dezlănțuiri. Un fir biografist destul de zdrențuit aduce și teme lumești, de la madrigale la anxietăți cotidiene, iar spectacolul cronologic e și unul de formule. Centrală rămîne însă o confesiune strînsă în menghină, densă și mai degrabă exasperată decît destinsă. Pe scurt, o sfidare de tip romantic fundamentalist adusă post-modernismului.

(Al. Cistelecan)

2020-2021: Nota autorului asupra prezentului volum

Nu am mai putut scrie proză sau eseu după martie 2020, și nici nu am mai putut citi mare lucru. Am o mare admirație pentru cei care și-au păstrat puterea de a scrie în timpul unui an dificil.

Pentru foarte mulți ani am citit cu aviditate, fără să las nimic din exterior să-mi stingă pasiunea. Am avut perioade îndelungate de lecturi intense. În alte perioade am scris la fel de intens. Credeam că voi scrie proză pentru următorii ani, și că voi avea nevoie de un spațiu amplu pentru a desfășura povești. Anul diferit ce a urmat lui martie 2020 m-a întors la ceea ce gândeam prin anii '80-'90.

Cred în actul de cultură autentic, în ceea ce vine dinlăuntrul nostru, în textul care e consecința unui proces lăuntric. Real și palpabil. Nu cred în temele impuse din exterior, ci în temele la care ajungem grație unui proces de elaborare lăuntrică despre a cărui geneză nu știu nimic.

În vara lui 2020 am reînceput să citesc poezie. Alți autori, nume noi, mulți autori americani, poate și deoarece între timp o altfel de preschimbare lăuntrică avusese loc, și mă simțeam tot mai bine lucrând în limba engleză. După ceva timp, am început să scriu din nou poezie. Nu a fost nici un plan, ci un impuls autentic, sincer. Așa a venit; Liviu Antonesei mi-a spus odată că poemele vin.

Îmi amintesc o imagine din trecut: Edward Hirsch citind poeme la București, la Librăria Batiștei (care nu mai există), într-un eveniment la care veniseră mai puțin de 20 de persoane. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu poezia.

Perioada de izolare din 2020-2021 a însemnat pentru mine ceva special: a scos la iveală poeme. Ca rezultat al unui proces psihologic pe care nu-l pot explica. Marea lor majoritate apar pentru prima oară aici într-un volum tipărit; excepție o fac puținele poeme din Legende și eresuri, care datează din 1995 și care nu sunt cunoscute. Poemele scrise în perioada 2020-2021 sunt însoțite de o selecție a unor poeme din grupajele precedente, care au circulat în format virtual, dar care acum au parte de o atentă revizuire.

Nu cred că data când au fost scrise aceste poeme are vreo importanță. Vârstele sunt diferite; vocea e aceeași.

Așadar, Legende și eresuri a apărut în 1995 într-un tiraj confidențial. Aici sunt incluse o parte din poemele din acel volum, în apendicele A1 și A2 (corespund unor convenții poetice diferite). Năluci și portrete a fost în 2001 primul e-book românesc în format pdf, publicat inițial pe site-ul Editurii Nemira, cu grafică de Andrei Mănescu. Ulterior, pdf-ul a fost încredințat Editurii LiterNet. Onorat cu o nominalizare la premiile Asociației Editorilor din România la vremea respectivă, acea primă prezentare a unui ciclu de poeme a reprezentat viziunea comună a mea și a lui Andrei Mănescu despre cum credeam că va evolua actul publicării în viitor. Ni se părea firesc ca poezia să fie parte a unui asemenea experiment. Serverul pe care lucrarea a fost lansată a trecut de mult în istorie, pdf-ul e încă aici, undeva, în mediul virtual. Poemele selectate pentru a fi incluse în apendixul B au fost revăzute și editate. Ele apar prima oară tipărite aici.

Bătălii și mesagii a fost un ciclu de poeme publicat la Editura LiterNet (aici), cu grafica realizată de acest extraordinar artist care este Dinu Lazăr, a cărui influență asupra a ceea ce am scris și gândit a fost importantă. Acea colaborare e în același timp și expresia unei prietenii extraordinare. Și aceste poeme au fost selectate, revăzute, editate pentru prezentul volum. Ele apar pe hârtie prima oară aici, în apendixul C.

Cred în prietenie, în poezie, în reflecție, în îndelungată șlefuire a textelor, în taina genezei poemelor sau poveștilor. Cred în literatură ca răspuns inteligent în fața tuturor provocărilor.

Între scrierea celor mai vechi dintre aceste texte și cele mai noi au trecut mai bine de 25 de ani. Așa a fost să fie. Pentru poezie așa trebuie să fie.

(Bogdan Suceavă, București, iunie 2021)