Klara și Soarele

 

Kazuo Ishiguro
Klara și Soarele
Editura Polirom, 2021
traducere din engleză de Vali Florescu

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki în 1954 și a emigrat în Marea Britanie în 1960, împreună cu familia. A debutat ca prozator la douăzeci și opt de ani, cu Amintirea palidă a munților (Polirom, 2007, 2017), roman recompensat cu The Winifred Holtby Memorial Prize of the Royal Society of Literature și tradus ulterior în 13 limbi. În 1986 i-a apărut al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare (Polirom, 2005, 2013, 2017), nominalizat în același an la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award și tradus în 14 limbi. Anul 1989 i-a adus lui Ishiguro, odată cu Rămășițele zilei (Polirom, 2002, 2012, 2017), rîvnitul Booker Prize. În 1995 Ishiguro a publicat romanul Nemîngîiații (Polirom, 2018), urmat de Pe cînd eram orfani (Polirom, 2003, 2017) și Să nu mă părăsești (Polirom, 2006, 2011, 2017). În 2015 i-a apărut romanul Uriașul îngropat (Polirom, 2015). Ishiguro a mai publicat și o antologie de povestiri, apărută în 2009 și intitulată Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg (Polirom, 2009, 2017). Cel mai recent roman al său, Klara și Soarele, a fost lansat în martie 2021.

În 1995 Ishiguro a primit distincția Officer of the Order of the British Empire for Services to Literature, în 1998, titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, oferit de statul francez, în 2017 i s-a atribuit American Academy of Achievement's Golden Plate Award, iar în 2018 statul japonez i-a acordat Ordinul Soarelui-Răsare. În anul 2017 Kazuo Ishiguro a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

*

După sfîșietoarea poveste din Să nu mă părăsești, Kazuo Ishiguro revine cu un roman de aceeași factură și la fel de impresionant, care o are în centru pe Klara, o inteligență artificială construită cu scopul de a le ține companie copiilor și adolescenților. În timp ce așteaptă în magazin, alături de alți "prieteni artificiali", Klara e remarcată de Josie, o fată hotărîtă să și-o aleagă drept tovarășă. Doar că Josie pare să sufere de o boală misterioasă și Klara, un android cu o sensibilitate, o curiozitate și o imaginație neobișnuit de dezvoltate, se simte obligată să o ajute. O umbră apasă permanent asupra lui Josie, iar credincioasa Klara încearcă să o alunge apelînd la puterea mistică a Soarelui.
 
 Plasat într-o lume distopică din viitorul apropiat, ale cărei spaime și obsesii sînt filtrate prin discursul inocent al Klarei, o lume poluată și alienată, unde copiii învață online și au întîlniri de interacțiune programate de părinți, Klara și Soarele este un roman despre iubire și prietenie, despre sacrificiu și mîntuire. Perspectiva inedită propusă de Ishiguro prin intermediul personajului central sporește impactul acestei povești profund umane.

"Unul dintre cele mai emoționante și mai profunde romane scrise de Ishiguro... Îndrăznesc să declar Klara și Soarele o capodoperă, una care vă va face să vă gîndiți la viață, la fragilitatea în fața morții, la harul mîntuitor al iubirii - pe scurt, la tot ce contează." (NPR)
"O poveste delicată, impregnată de tristețe și speranță, care îți rămîne în minte..." (The Washington Post)
"Tema esențială a lui Ishiguro este inocența, pe care el o explorează în romane ce sînt, în același timp, familiare și stranii și care își dezvăluie doar treptat adevărata și devastatoarea semnificație." (Financial Times)

Fragment

Era prea slăbită ca să coboare dimineața la cafeaua rapidă a Mamei. Așa că, în schimb, Mama a început să urce ea în dormitor și să stea în picioare lîngă silueta adormită a lui Josie, cu spatele foarte drept chiar și în timp ce își bea cafeaua și cu privirea îndreptată spre pat.

Imediat ce Mama pleca la serviciu, Menajera Melania îi lua locul, împingînd fotoliul mai aproape de pat și așezîndu‑se cu oblongul în poală, iar privirea i se muta întruna de la ecran la Josie, care dormea, și înapoi. Și într‑o asemenea dimineață, cînd eu stăteam chiar la intrarea în dormitor, gata să‑mi ofer ajutorul, Menajera Melania s‑a întors către mine și a zis:
- Mă PAr. Ești mereu în spatele meu. Sperii de moarte. Ieși afară.

Spusese "afară". M‑am întors spre ușă, după care am întrebat încet:
- Scuzați‑mă, doamnă menajeră. Vreți să spuneți afară din casă?
- Afară din cameră, afară din casă, la cine pasă? Te întorci rapid dacă dau semnal.

Nu mai fusesem niciodată afară singură. Însă era clar că, din punctul de vedere al Menajerei Melania, nu exista nici un motiv pentru care să nu pot face asta. Am coborît cu grijă scările, tot mai încîntată, în ciuda grijilor legate de Josie.

Cînd am pășit pe pietrele dislocate, Soarele era sus pe cer, dar părea istovit. Nu știam dacă trebuie sau nu să închid ușa casei, dar în cele din urmă, dat fiind că nu exista nici un trecător și nu voiam s‑o deranjez pe Josie sunînd la sonerie cînd mă întorc, am tras ușa după mine, aproape închizind‑o, însă fără să declanșez mecanismul încuietorii. Apoi am făcut cîțiva pași afară.

În stînga mea vedeam movila de iarbă unde îl cunoscusem pe Rick, care‑și făcea păsările să zboare. Dincolo de movilă se afla drumul pe care Mama pleca în fiecare dimineață - și pe care călătorisem eu însămi spre Cascada Morgan. Însă i‑am întors spatele și am pornit‑o în direcția opusă, traversînd pietrele dislocate spre un loc din care aveam o imagine mai clară a cîmpurilor din spatele casei.

Cerul era palid și întins. Întrucît cîmpurile urcau treptat spre zare, hambarul domnului McBain era încă vizibil, în ciuda faptului că nu mai beneficiam de avantajul vederii de la înălțimea ferestrei din spate. Firele de iarbă erau mai ușor de distins decît din dormitor, însă principala schimbare era că acum puteam vedea casa lui Rick înălțîndu‑se din iarbă. Mi‑am dat seama că, dacă fereastra din spate ar fi fost poziționată doar puțin mai la stînga, casa lui Rick ar fi fost vizibilă și din dormitor.

Însă nu la casa lui Rick m‑am gîndit, fiindcă mintea mi se umpluse iarăși de griji legate de Josie și mai ales de întrebarea de ce Soarele nu‑și trimisese ajutorul special, așa cum făcuse pentru Cerșetor și cîinele său. Prima oară cînd m‑am așteptat ca Soarele s‑o ajute pe Josie a fost în zilele în care se simțise slăbită, înainte de Cascada Morgan. Pe urmă acceptasem că poate avusese dreptate să mai aștepte puțin, însă acum, că Josie era mult mai slăbită și atîtea lucruri legate de viitorul ei rămîneau nesigure, mă intriga și nu înțelegeam de ce continua să întîrzie.

Mă gîndisem deja foarte mult la acest subiect, dar acum, că mă aflam singură afară, atît de aproape de cîmpuri și cu Soarele sus, deasupra mea, am reușit să pun cap la cap cîteva speculații. Înțelegeam bine că, în ciuda bunăvoinței lui, Soarele era foarte ocupat, că erau mulți alți oameni în afară de Josie care aveau nevoie de atenția lui, că se putea întîmpla ca pînă și Soarelui să‑i scape unele cazuri individuale, cum era al lui Josie, mai ales dacă ea părea că e bine îngrijită de o mamă, o menajeră și un PAr. Mi‑a venit apoi ideea că, pentru ca ea să primească ajutorul special al Soarelui, ar putea fi necesar să‑i atrag atenția asupra situației lui Josie intr‑un fel particular și vizibil.

Am mers pe pămîntul moale pînă cînd am ajuns la gardul primului cîmp și la poarta de lemn ce semăna cu o ramă de fotografie. Poarta se deschidea ușor, pur și simplu ridicai șnurul împletit atîrnat deasupra stîlpului ei, și am văzut că apoi pot păși nestingherită pe cîmp. Iarba de pe cîmp părea foarte înaltă - și totuși Josie și Rick, pe vremea cînd erau încă mici, reușiseră s‑o străbată tocmai pînă la hambarul domnului McBain. Vedeam începutul unei poteci improvizate, făcută de picioarele trecătorilor, care o pornea prin iarbă și m‑am întrebat dacă ar fi oare posibil să pornesc și eu pe acest drum. M‑am gîndit și la ziua în care Soarele le oferise Cerșetorului și cîinelui său hrana lui specială și am analizat importantele diferențe dintre împrejurările din viața acestuia și cele din viața lui Josie. În primul rînd, pe Cerșetor îl cunoșteau mulți trecători și, atunci cînd îl lăsaseră puterile, asta se întîmplase pe o stradă aglomerată, în văzul taximetriștilor și al alergătorilor. Oricare dintre acești oameni ar fi putut atrage atenția Soarelui asupra stării lui și a cîinelui. Fapt și mai semnificativ, mi‑am amintit ce se petrecuse nu cu mult timp înainte ca Soarele să‑i fi oferit Cerșetorului hrana lui specială. Mașina Cootings își răspîndise în jur Poluarea îngrozitoare, forțînd pînă și Soarele să se retragă un timp, și abia în noua eră cu aer curat, după ce infernala mașină dispăruse, Soarele, ușurat și plin de fericire, își oferise ajutorul lui special.

Am rămas o vreme în fața porții ca o ramă de fotografie, privind cum iarba se leagănă într‑o parte și în alta și întrebindu‑mă ce alte poteci ascunde și cum aș putea s‑o ajut pe Josie să scape de boală. Însă nu eram încă obișnuită să mă aflu singură în aer liber și simțeam că începe să mă învăluie dezorientarea. Așa că m‑am întors de pe cîmp și am pornit‑o înapoi, către casă.

Klara și Soarele

 

Kazuo Ishiguro
Klara și Soarele
Editura Polirom, 2021
traducere din engleză de Vali Florescu

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki în 1954 și a emigrat în Marea Britanie în 1960, împreună cu familia. A debutat ca prozator la douăzeci și opt de ani, cu Amintirea palidă a munților (Polirom, 2007, 2017), roman recompensat cu The Winifred Holtby Memorial Prize of the Royal Society of Literature și tradus ulterior în 13 limbi. În 1986 i-a apărut al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare (Polirom, 2005, 2013, 2017), nominalizat în același an la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award și tradus în 14 limbi. Anul 1989 i-a adus lui Ishiguro, odată cu Rămășițele zilei (Polirom, 2002, 2012, 2017), rîvnitul Booker Prize. În 1995 Ishiguro a publicat romanul Nemîngîiații (Polirom, 2018), urmat de Pe cînd eram orfani (Polirom, 2003, 2017) și Să nu mă părăsești (Polirom, 2006, 2011, 2017). În 2015 i-a apărut romanul Uriașul îngropat (Polirom, 2015). Ishiguro a mai publicat și o antologie de povestiri, apărută în 2009 și intitulată Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg (Polirom, 2009, 2017). Cel mai recent roman al său, Klara și Soarele, a fost lansat în martie 2021.

În 1995 Ishiguro a primit distincția Officer of the Order of the British Empire for Services to Literature, în 1998, titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, oferit de statul francez, în 2017 i s-a atribuit American Academy of Achievement's Golden Plate Award, iar în 2018 statul japonez i-a acordat Ordinul Soarelui-Răsare. În anul 2017 Kazuo Ishiguro a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

*

După sfîșietoarea poveste din Să nu mă părăsești, Kazuo Ishiguro revine cu un roman de aceeași factură și la fel de impresionant, care o are în centru pe Klara, o inteligență artificială construită cu scopul de a le ține companie copiilor și adolescenților. În timp ce așteaptă în magazin, alături de alți "prieteni artificiali", Klara e remarcată de Josie, o fată hotărîtă să și-o aleagă drept tovarășă. Doar că Josie pare să sufere de o boală misterioasă și Klara, un android cu o sensibilitate, o curiozitate și o imaginație neobișnuit de dezvoltate, se simte obligată să o ajute. O umbră apasă permanent asupra lui Josie, iar credincioasa Klara încearcă să o alunge apelînd la puterea mistică a Soarelui.
 
 Plasat într-o lume distopică din viitorul apropiat, ale cărei spaime și obsesii sînt filtrate prin discursul inocent al Klarei, o lume poluată și alienată, unde copiii învață online și au întîlniri de interacțiune programate de părinți, Klara și Soarele este un roman despre iubire și prietenie, despre sacrificiu și mîntuire. Perspectiva inedită propusă de Ishiguro prin intermediul personajului central sporește impactul acestei povești profund umane.

"Unul dintre cele mai emoționante și mai profunde romane scrise de Ishiguro... Îndrăznesc să declar Klara și Soarele o capodoperă, una care vă va face să vă gîndiți la viață, la fragilitatea în fața morții, la harul mîntuitor al iubirii - pe scurt, la tot ce contează." (NPR)
"O poveste delicată, impregnată de tristețe și speranță, care îți rămîne în minte..." (The Washington Post)
"Tema esențială a lui Ishiguro este inocența, pe care el o explorează în romane ce sînt, în același timp, familiare și stranii și care își dezvăluie doar treptat adevărata și devastatoarea semnificație." (Financial Times)

Fragment

Era prea slăbită ca să coboare dimineața la cafeaua rapidă a Mamei. Așa că, în schimb, Mama a început să urce ea în dormitor și să stea în picioare lîngă silueta adormită a lui Josie, cu spatele foarte drept chiar și în timp ce își bea cafeaua și cu privirea îndreptată spre pat.

Imediat ce Mama pleca la serviciu, Menajera Melania îi lua locul, împingînd fotoliul mai aproape de pat și așezîndu‑se cu oblongul în poală, iar privirea i se muta întruna de la ecran la Josie, care dormea, și înapoi. Și într‑o asemenea dimineață, cînd eu stăteam chiar la intrarea în dormitor, gata să‑mi ofer ajutorul, Menajera Melania s‑a întors către mine și a zis:
- Mă PAr. Ești mereu în spatele meu. Sperii de moarte. Ieși afară.

Spusese "afară". M‑am întors spre ușă, după care am întrebat încet:
- Scuzați‑mă, doamnă menajeră. Vreți să spuneți afară din casă?
- Afară din cameră, afară din casă, la cine pasă? Te întorci rapid dacă dau semnal.

Nu mai fusesem niciodată afară singură. Însă era clar că, din punctul de vedere al Menajerei Melania, nu exista nici un motiv pentru care să nu pot face asta. Am coborît cu grijă scările, tot mai încîntată, în ciuda grijilor legate de Josie.

Cînd am pășit pe pietrele dislocate, Soarele era sus pe cer, dar părea istovit. Nu știam dacă trebuie sau nu să închid ușa casei, dar în cele din urmă, dat fiind că nu exista nici un trecător și nu voiam s‑o deranjez pe Josie sunînd la sonerie cînd mă întorc, am tras ușa după mine, aproape închizind‑o, însă fără să declanșez mecanismul încuietorii. Apoi am făcut cîțiva pași afară.

În stînga mea vedeam movila de iarbă unde îl cunoscusem pe Rick, care‑și făcea păsările să zboare. Dincolo de movilă se afla drumul pe care Mama pleca în fiecare dimineață - și pe care călătorisem eu însămi spre Cascada Morgan. Însă i‑am întors spatele și am pornit‑o în direcția opusă, traversînd pietrele dislocate spre un loc din care aveam o imagine mai clară a cîmpurilor din spatele casei.

Cerul era palid și întins. Întrucît cîmpurile urcau treptat spre zare, hambarul domnului McBain era încă vizibil, în ciuda faptului că nu mai beneficiam de avantajul vederii de la înălțimea ferestrei din spate. Firele de iarbă erau mai ușor de distins decît din dormitor, însă principala schimbare era că acum puteam vedea casa lui Rick înălțîndu‑se din iarbă. Mi‑am dat seama că, dacă fereastra din spate ar fi fost poziționată doar puțin mai la stînga, casa lui Rick ar fi fost vizibilă și din dormitor.

Însă nu la casa lui Rick m‑am gîndit, fiindcă mintea mi se umpluse iarăși de griji legate de Josie și mai ales de întrebarea de ce Soarele nu‑și trimisese ajutorul special, așa cum făcuse pentru Cerșetor și cîinele său. Prima oară cînd m‑am așteptat ca Soarele s‑o ajute pe Josie a fost în zilele în care se simțise slăbită, înainte de Cascada Morgan. Pe urmă acceptasem că poate avusese dreptate să mai aștepte puțin, însă acum, că Josie era mult mai slăbită și atîtea lucruri legate de viitorul ei rămîneau nesigure, mă intriga și nu înțelegeam de ce continua să întîrzie.

Mă gîndisem deja foarte mult la acest subiect, dar acum, că mă aflam singură afară, atît de aproape de cîmpuri și cu Soarele sus, deasupra mea, am reușit să pun cap la cap cîteva speculații. Înțelegeam bine că, în ciuda bunăvoinței lui, Soarele era foarte ocupat, că erau mulți alți oameni în afară de Josie care aveau nevoie de atenția lui, că se putea întîmpla ca pînă și Soarelui să‑i scape unele cazuri individuale, cum era al lui Josie, mai ales dacă ea părea că e bine îngrijită de o mamă, o menajeră și un PAr. Mi‑a venit apoi ideea că, pentru ca ea să primească ajutorul special al Soarelui, ar putea fi necesar să‑i atrag atenția asupra situației lui Josie intr‑un fel particular și vizibil.

Am mers pe pămîntul moale pînă cînd am ajuns la gardul primului cîmp și la poarta de lemn ce semăna cu o ramă de fotografie. Poarta se deschidea ușor, pur și simplu ridicai șnurul împletit atîrnat deasupra stîlpului ei, și am văzut că apoi pot păși nestingherită pe cîmp. Iarba de pe cîmp părea foarte înaltă - și totuși Josie și Rick, pe vremea cînd erau încă mici, reușiseră s‑o străbată tocmai pînă la hambarul domnului McBain. Vedeam începutul unei poteci improvizate, făcută de picioarele trecătorilor, care o pornea prin iarbă și m‑am întrebat dacă ar fi oare posibil să pornesc și eu pe acest drum. M‑am gîndit și la ziua în care Soarele le oferise Cerșetorului și cîinelui său hrana lui specială și am analizat importantele diferențe dintre împrejurările din viața acestuia și cele din viața lui Josie. În primul rînd, pe Cerșetor îl cunoșteau mulți trecători și, atunci cînd îl lăsaseră puterile, asta se întîmplase pe o stradă aglomerată, în văzul taximetriștilor și al alergătorilor. Oricare dintre acești oameni ar fi putut atrage atenția Soarelui asupra stării lui și a cîinelui. Fapt și mai semnificativ, mi‑am amintit ce se petrecuse nu cu mult timp înainte ca Soarele să‑i fi oferit Cerșetorului hrana lui specială. Mașina Cootings își răspîndise în jur Poluarea îngrozitoare, forțînd pînă și Soarele să se retragă un timp, și abia în noua eră cu aer curat, după ce infernala mașină dispăruse, Soarele, ușurat și plin de fericire, își oferise ajutorul lui special.

Am rămas o vreme în fața porții ca o ramă de fotografie, privind cum iarba se leagănă într‑o parte și în alta și întrebindu‑mă ce alte poteci ascunde și cum aș putea s‑o ajut pe Josie să scape de boală. Însă nu eram încă obișnuită să mă aflu singură în aer liber și simțeam că începe să mă învăluie dezorientarea. Așa că m‑am întors de pe cîmp și am pornit‑o înapoi, către casă.

Cea mai mică femeie din lume

 

Clarice Lispector
Cea mai mică femeie din lume (Proză scurtă 1940-1964)
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din portugheză de Anca Milu-Vaidesegan

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Clarice Lispector (10 decembrie 1920 - 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia.

În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea Triumful a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție.

Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H. (1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă pentru prima dată cititorilor români integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964.

La un secol de la moartea Claricei Lispector, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția Humanitas Fiction dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor.

Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată - de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

Un mare eveniment al secolului XXI este readucerea în prim-plan a hipnoticei Clarice Lispector." (The New York Times)

"Clarice Lispector este un geniu ascuns al secolului XX, din aceeași categorie cu Borges și Pessoa. Scrisul ei este cu totul original, strălucit, dramatic și tulburător." (Colm Tóibín)

"Să citești proza scurtă a Claricei Lispector este ca și cum ți s-ar da o lume în flăcări. Sau, mai degrabă, mai multe lumi arzânde, care în orice moment ar putea exploda, măturând totul în jur. Și totuși, ele sunt lumi pe care hotărăști să nu le lași din mână, fiindcă melancolia lor are o stranie profunzime a sensului." (NPR)

"Scriitura Claricei Lispector este una neconvențională, la confluența dintre diverse genuri literare. Avem de‑a face cu o creație care dezvoltă sau pre­zintă variații ale unor teme recurente, unde combinarea mai multor registre extinde paleta palimpsestică a unor potențiale intertextualități. Clarice Lispector a înțeles și a fost fascinată de conflictul permanent dintre experiența trăită și maniera în care aceasta este reprezentată, organizată prin intermediul limbajului, care nu este altceva decât un mijloc de comunicare mediată; incapabil de a reda veridicitatea, de a rămâne între granițele verosimilității, incapabil de a exprima în mod direct infinitele nuanțe ale gândirii omenești, își creează acele mecanisme subtile de exprimare figurativă, prin care construiește o cosmoramă încărcată de simboluri și metafore. După cum afirma însăși scriitoarea: «În spatele gândirii nu există cuvinte: ești pur și simplu»." (Anca Milu‑Vaidesegan)

"Clarice Lispector a fost deseori comparată cu Woolf, Joyce, Sartre [...]. Încercările criticii sunt de înțeles: cu cât un autor este mai surprinzător, cu atât se caută comparații pentru a-i capta esența. Dar citiți povestirile sale și veți înțelege că obișnuiește să evadeze dintre aceste borne; este și nu este o scriitoare feministă, postmodernă, absurdă, mistică." (The Guardian)
 

Fragment
 

Aniversare fericită

Membrii familiei soseau rând pe rând. Cei care veneau din Olaria erau foarte bine îmbrăcați, pentru că vizita presupunea și o plimbare la Copacabana. Nora din Olaria era îmbrăcată în bleumarin, într-o rochie împodobită cu paiete și mici cute care îi mascau talia. Bărbatul ei nu venise din motive evidente: nu voia să se vadă cu frații lui. Însă își trimisese soția, ca să nu se rupă de tot legăturile - iar aceasta venise gătită cu rochia cea mai bună, ca să le arate că nu are nevoie de nici unul dintre ei, și cu cei trei copii: două fete în prag de pubertate, infantilizate de volănașele de culoare roz și jupoanele apretate, și un băiat stânjenit de costumul nou și de cravată.

Cum Zilda - fiica împreună cu care locuia sărbătorita - aliniase scaunele unele lângă altele la perete, ca la o petrecere dansantă, nora din Olaria, după ce îi salută cu o figură serioasă pe cei ai casei, se așeză pe unul dintre scaune și amuți, bosumflată, arătându-se în continuare jignită. "Am venit ca să fac act de prezență", îi spusese ea Zildei, după care se așezase ofensată. Cele două domnișoare în roz și băiatul, blonzi și cu părul bine pieptănat, nu prea știau ce atitudine să adopte, rămânând în picioare lângă mama lor, impresionați de rochia ei bleumarin cu paiete.

Apoi a venit nora din Ipanema, cu doi nepoți și o bonă. Bărbatul ei avea să sosească mai târziu. Și cum Zilda - singura fată între șase frați și singura care, lucru hotărât deja de mulți ani, avea spațiu și timp suficient pentru a o găzdui pe sărbătorită - cum Zilda se afla în bucătărie să o ajute pe menajeră să termine ultimele sandviciuri și antreuri, în încăpere rămaseră: nora din Olaria, semeață, alături de copiii ei nedumeriți; nora din Ipanema la capătul opus al șirului de scaune, făcându-și de lucru cu bebelușul, ca să nu dea cu ochii de cumnata din Olaria; bona, relaxată și apatică, căscând gura.

Iar în capul mesei, sărbătorita care împlinea astăzi optzeci și nouă de ani.

Zilda, stăpâna casei, aranjase masa devreme, o umpluse de șervețele colorate din hârtie și pahare de carton pe care era scrisă data, împrăștiase baloane sus pe tavan, pe unele scria "Happy Birthday!", pe altele "La mulți ani!". În mijlocul mesei așezase uriașul tort din cale-afară de dulce. Ca să câștige timp, aranjase masa imediat după prânz, pusese scaunele la perete, îi trimisese pe copii să se joace prin vecini, ca să nu strice aranjamentul.

Și tot ca să câștige timp, o îmbrăcase pe sărbătorită imediat după masa de prânz. I-a pus și babețica în jurul gâtului și broșa, o stropise cu puțină colonie, ca să ascundă acel miros de stătut - și o așezase la masă. Și, de la ora două, sărbătorita ședea în capul mesei lungi și goale, țeapănă în sufrageria tăcută.

Din când în când, conștientă de șervețelele colorate. Uitându-se curioasă la câte un balon care se legăna când treceau mașini. Când și când, neliniștea aceea mută: când urmărea, fascinată și neputincioasă, cum zboară musca în jurul tortului.

Până la ora patru, când venise nora din Olaria, urmată de cea din Ipanema.

Când nora din Ipanema se gândea că nu mai suportă nici o secundă să stea în fața cumnatei sale din Olaria - aceasta, apăsată de ofensele din trecut, nu vedea nici un motiv pentru care să-și întoarcă privirile provocatoare de la nora din Ipanema -, își făcu în sfârșit apariția José împreună cu ai lui. Imediat ce au terminat cu îmbrățișările, sufrageria s-a umplut de oameni care se salutau zgomotos, ca și cum toți ar fi așteptat la parter momentul propice de a se năpusti pe scară, nu care cumva să întârzie, târându-și copiii uimiți, umplând încăperea - și pornind petrecerea.

Mușchii feței sărbătoritei nu o mai revelau în nici un fel, de aceea nimeni nu putea ști dacă se bucură. Stătea în capul mesei. Era o bătrână înaltă, slabă, impunătoare și brunetă. Părea seacă.
- Optzeci și nouă de ani, da, domnule! spuse José, fiul cel mai mare, acum că Jonga murise. Optzeci și nouă de ani, da, domnule! zise frecându-și mâinile în semn de admirație publică și dând tuturor un semnal imperceptibil.

Se opriră cu toții atenți și o priviră pe sărbătorită cu un aer mai oficial. Unii dădură din cap admirativ, ca în fața unui record. Fiecare an trăit de sărbătorită era o vagă etapă din viața întregii familii. Da, domnule! spuseră unii dintre ei, zâmbind timid.
- Optzeci și nouă de ani! repetă ca un ecou Manoel, care era asociat cu José la firmă. E o fetișcană! spuse el în glumă, emoționat, și toată lumea izbucni în râs, mai puțin nevasta lui.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Unii nu-i aduseseră nici un cadou. Alții, o savonieră, un set din jerseu, o broșă fantezie, un cactus în ghiveci - nimic, nimic care să-i fie de folos amfitrioanei sau copiilor ei, nimic care să-i fie cu adevărat de folos sărbătoritei, făcând astfel o economie: amfitrioana punea bine cadourile, amară, ironică.
- Optzeci și nouă de ani! repetă Manoel necăjit, uitându-se la nevastă.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Atunci, ca și cum toți ar fi avut dovada definitivă că n-are nici un rost să se străduiască, ridicând din umeri ca cineva care se află în fața unui surd, au continuat petrecerea singuri, mâncând primele sandviciuri cu șuncă, nu că le-ar fi stârnit apetitul, ci ca să pară plini de vervă, spunând în glumă că sunt toți morți de foame. S-a servit punciul, Zilda era toată transpirată, la drept vorbind, nici una din cumnate nu o ajutase, untura fierbinte a crochetelor răspândea un miros de picnic; și întorși cu spatele la sărbătorită, care nu putea mânca prăjeli, râdeau neliniștiți. Și Cordélia? Cordélia, nora cea mai mică, stătea pe scaun, zâmbind.
- Nu, domnule, răspunse José cu o falsă severitate, azi nu vorbim despre afaceri!
- Este în regulă, este în regulă! dădu repede înapoi Manoel, aruncându-i nevestei, care de departe își ascuțea atent auzul, o privire rapidă.
- Nu vorbim despre afaceri, strigă José, astăzi e ziua mamei!

În capul mesei deja murdare, paharele pline de pete, singur tortul întreg - era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Și când masa ajunsese de-a dreptul mizerabilă, mamele enervate de gălăgia copiilor, în timp ce bunicile se lăfăiau pe scaune, îngăduitoare, atunci au stins lumina inutilă din hol, ca să aprindă lumânarea de pe tort, o lumânare mare pe care era lipită o hârtie cu cifra 89. Dar nimeni nu o lăudă pe Zilda pentru ideea ei, de aceea se întreba neliniștită dacă nu cumva ei or fi crezând că a făcut economie de lumânări - fără să se observe că nimeni, că nici unul nu contribuise nici măcar cu o cutie de chibrituri la masa festivă, că ea, Zilda, îi servea ca o roabă, se clătina pe picioare de epuizare și cu sufletul arzând. Așadar, au aprins lumânarea. Atunci José, liderul, cântă cu glas puternic, îndemnându-i cu o privire autoritară pe cei care mai ezitau sau erau surprinși, "Haideți! Toată lumea odată!" - și deodată toți au început să cânte tare, militărește. Trezită de voci, Cordélia îi privea cu răsuflarea tăiată. Cum nu se înțeleseseră dinainte, unii cântau în portugheză, alții cântau în engleză. Au încercat apoi să se corecteze: cei care cântaseră în engleză au dat-o pe portugheză, iar cei care cântaseră în portugheză au dat-o încet pe engleză.

În timp ce cântau, sărbătorita, în lumina lumânării aprinse, medita ca și cum ar fi fost în fața unui șemineu.

L-au ales pe cel mai mic dintre strănepoți, care, aplecându-se în brațele mamei încurajatoare, stinse flacăra dintr-o singură suflare plină de salivă! Au aplaudat câteva clipe forța neașteptată a copilului care, mirat și fericit, îi privea pe toți încântat. Stăpâna casei aștepta cu degetul pregătit pe comutatorul din hol - și aprinse becul.
- Trăiască mama!
- Trăiască bunica!
- Trăiască dona Anita, spuse și vecina care-și făcuse apariția.
- Happy birthday!, strigară nepoții care studiau la colegiul Bennett.

S-au mai auzit câteva aplauze pe ici, pe colo.

Sărbătorita se uita la tortul stins, mare și uscat.
- Taie tortul, bunico, spuse mama cu patru copii, ea trebuie să-l taie! le repetă tuturor cu un soi de convingere oarecum incertă, cu un aer misterios și nedumerit. Și, cum toți au fost de acord, satisfăcuți și curioși, ea deveni dintr-o dată impetuoasă: Taie tortul, bunico!

Și, pe neașteptate, bătrâna puse mâna pe cuțit. Și fără nici o ezitare, ca și cum, dacă ar fi ezitat o clipă, s-ar fi prăvălit peste masă, tăie prima felie cu o lovitură de asasin.
- Câtă putere, comentă cu glas scăzut nora din Ipanema, și nu se știe dacă era scandalizată sau plăcut surprinsă. Era poate puțin îngrozită.
- Acum un an, încă putea urca scările mai repede ca mine, spuse Zilda cu amărăciune.

După prima felie tăiată, ca și cum ar fi fost aruncată prima lopată de pământ, s-au apropiat toți, cu farfuria în mână, făcându-și loc, prefăcându-se că dau veseli din coate, fiecare la lopețica lui.

Rapid, feliile de tort au fost distribuite pe farfurioare, într-o tăcere care stătea să dea în clocot. Copiii mici, cu gura ascunsă de masă și cu ochii la nivelul acesteia, urmăreau împărțeala cu multă intensitate. Stafidele picau din tort printre firimiturile uscate. Copiii neliniștiți vedeau cum se risipesc stafidele și le urmăreau atenți cum cad.

Dar când s-au uitat mai bine, ce să vezi, sărbătorita înfulecase deja ultima bucățică!

Drept pentru care se putea decreta că petrecerea s-a terminat.

Cordélia se uita absentă la toți, zâmbind.
- Ți-am spus deja: astăzi nu vorbim despre afaceri! zise José radios.
- În regulă, în regulă! dădu înapoi Manoel împăciuitor, fără să se uite la nevastă, care nu-și lua ochii de la el. În regulă, încercă el să zâmbească, și mușchii feței i se contractară ușor.
- Astăzi e ziua mamei! spuse José.

În capul mesei, fața de masă pătată de coca-cola, tortul morfolit, și ea, ea era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Ei umblau de colo-colo, agitați, râzând, familia ei. Iar ea era mama tuturor. Și chiar dacă nu s-a ridicat dintr-odată, asemenea unui mort care se scoală încet, amuțindu-i și îngrozindu-i pe cei vii, sărbătorita a rămas pe scaun mai dură, mai semeață. Ea era mama tuturor. Și cum o mai sufoca babețica, dar ea era mama tuturor și, țintuită neputincioasă pe scaun, îi disprețuia. Și îi privea clipind din ochi. Toți copiii ei și nepoții și strănepoții nu-i ajungeau nici la călcâi, se gândi ea deodată cu scârbă. Rodrigo, nepoțelul de șapte ani, era singurul pe care-l avea la inimă, Rodrigo, cu fețișoara lui dură, virilă și ciufulită. Unde-i Rodrigo? Rodrigo cu ochii somnoroși și dilatați în căpșorul acela arzând, confuz. Acela va fi bărbat. Dar, clipind, sărbătorita se uita la ceilalți. Ah, disprețul pentru viața care se duce. Cum?! Cum de a putut, fiind atât de puternică, să dea naștere acelor ființe opace, cu brațe moi și figuri anxioase? Ea, cea puternică, care se căsătorise la timpul potrivit cu un bărbat bun, pe care, ascultătoare și nedepinzând de nimic, l-a respectat; ea l-a respectat, iar el i-a făcut copii și i-a plătit nașterile și i-a respectat lăuziile. Trunchiul a fost bun. Dar dăduse acele roade amare și nefericite, fără să fie măcar în stare să se bucure cu adevărat. Cum de a putut ea aduce pe lume acele ființe hlizite, slabe, mărginite? Ranchiuna rodea în inima-i pustiită. Niște comuniști, asta erau; niște comuniști. Îi privi cu o mânie de femeie bătrână. Păreau șobolani care-și dădeau ghionturi; familia ei. Hotărâtă, își întoarse capul și cu o putere de nebănuit scuipă pe jos.
- Mamă! strigă îngrozită stăpâna casei. Ce înseamnă asta, mamă? strigă ea rușinată, neîndrăznind să se uite la ceilalți, știa că nemernicii își aruncau ocheade unii altora victorioși, ca și cum ar fi fost de datoria ei s-o educe pe bătrână, și nu mai lipsea mult până să spună că nici baie nu-i mai face mamei, nu vor înțelege niciodată sacrificiul ei. Ce înseamnă asta, mamă? spuse cu glas scăzut, neliniștită. Dumneata n-ai făcut niciodată una ca asta! adăugă cu voce tare, ca s-o audă toți, voia să se agațe de mirarea celorlalți, când va cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mama ta. Dar marea ei supărare s-a mai atenuat când și-a dat seama că ei înclinau din cap aprobator, în semn că bătrâna dăduse în mintea copiilor.
- În ultima vreme a început să scuipe, le mărturisi ea stânjenită tuturor.

Niște șobolani care-și dădeau ghionturi, familia ei. Băieții, deși mari - probabil săriți de cincizeci de ani, habar n-am! -, băieții încă mai aveau trăsături frumoase. Dar ce neveste au putut să-și aleagă! Și nepoții, ce neveste - încă mai slabi și mai acriți - își aleseseră. Mândre foc, cu picioare subțiri, cu coliere false, ca femeile alea care nu știu să îndure la greu, femeiuștile alea care nu li se potriveau băieților ei, care nu erau în stare să pună o servitoare la punct, și toate cu cercei în urechi - dar nici unul, nici unul de aur! Mânia o sufoca.
- Dați-mi un pahar de vin! spuse ea.

Se făcu brusc liniște, fiecare dintre ei cu paharul înțepenit în mână.
- Buni, nu cumva o să-ți facă rău? o întrebă cu precauție nepoata dolofană și scundă.
- Nici o buni! explodă înfuriată sărbătorita. Să vă ia naiba, adunătură de fătălăi, de încornorați și de vagaboande! Dorothy, adu-mi un pahar de vin! ordonă ea.

Dorothy nu știa ce să facă, se uită la toți cu o privire comică ce implora ajutor. Dar, ca măștile neutre și indefinite, brusc, toate chipurile deveniseră lipsite de expresie. Petrecerea întreruptă, cu sandviciurile începute în mână, câte o îmbucătură rămasă uscată în gură, umflând falca în cel mai nepotrivit moment. Toți orbiseră, surziseră și amuțiseră cu gustările în mână. Și se uitau impasibili.

Încurcată, amuzată, Dorothy îi dădu vinul: isteață, doar două degete în pahar. Inexpresivi, pregătiți, toți așteptau dezlănțuirea furtunii.

Dar nu numai că sărbătorita nu a explodat văzând prăpădenia de vin pe care i-a dat-o Dorothy, dar nici nu s-a atins de pahar.

Privirea ei era fixă, liniștită. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Toți se uitau unii la alții politicoși, zâmbind ca orbeții, absenți, de parcă un cățeluș ar fi făcut pipi în sufragerie. Stoice, au început din nou să se audă vocile și râsetele. Nora din Olaria, care fusese pentru prima dată la unison cu ceilalți, când tragedia părea victorioasă, gata să se declanșeze, a trebuit să revină singură la aerul ei grav, fără măcar sprijinul celor trei copii care acum se amestecau ca niște trădători printre ceilalți. De pe scaunul ei izolat, analiza cu un ochi critic rochiile alea fără nici un fason, fără falduri, ce manie aveau să poarte rochii negre cu un colier din perle, nici măcar nu era la modă, o făceau din economie. Examina distantă sandviciurile care abia dacă văzuseră untul. Ea nu a mâncat nimic, nimic! A luat doar câte o bucățică din fiecare, de gust.

Și, ca să spunem așa, din nou petrecerea se terminase.

Stăteau toți jos, plini de bunăvoință. Unii, cu atenția îndreptată către sine, așteptând să se spună ceva. Alții, goi și în așteptare, cu un zâmbet amabil, cu stomacul plin de porcăriile alea care nu hrăneau, în schimb, țineau de foame. Copiii, deja scăpați de sub control, țipau cât îi ținea gura. Unii deja arătau dezgustător; cei mai mici, uzi leoarcă; seara se lăsa vertiginos. Iar Cordélia, Cordélia privea absentă, cu un zâmbet tâmp, îndurându-și singură secretul. Ce se întâmplă cu ea? aruncă cineva cu o curiozitate neglijentă, arătând-o de departe cu o mișcare a capului, dar nu i-a răspuns nimeni. Aprinseră și celelalte lumini ca să grăbească liniștea nopții, copiii începeau să se certe. Dar luminile erau mai șterse chiar decât tensiunea palidă a serii. Iar apusul de la Copacabana, fără să dea înapoi, se întindea tot mai mult, pătrunzând bolovănos prin ferestre.
- Trebuie să plec, spuse tulburată una dintre nurori, ridicându-se și scuturându-și firimiturile de pe fustă. Mai mulți se ridicară deodată, zâmbind.

Sărbătorita primi o sărutare precaută de la fiecare, ca și cum pielea ei atât de străină ar fi fost o cursă. Și, impasibilă, clipind, primi cuvintele voit bălmăjite pe care i le adresau, încercând să dea un ultim imbold de efuziune a ceva ce nu era de-acum decât trecut: se înnoptase de-a binelea. Lumina din sufragerie părea mai galbenă și mai intensă, oamenii îmbătrâniți. Copiii o luaseră razna deja.
"Oare ea crede că tortul ține loc de cină?" se întreba bătrâna în sinea ei.

Însă nimeni nu putea ghici la ce se gândea ea. Iar pentru cei care i-au mai aruncat vreo privire din ușă, sărbătorita nu era decât ceea ce părea: așezată în capul mesei mizerabile, cu mâna strângând fața de masă, ca și cum ar fi ținut un sceptru, și cu acea muțenie care era ultimul ei cuvânt. Cu pumnul strâns pe masă, niciodată nu va mai fi doar ceea ce credea ea. Aparența o depășise până la urmă și, întrecând-o, devenea, senină, tot mai uriașă. Cordélia o privea uimită. Pumnul mut și sever ținut pe masă îi spunea nefericitei nurori că fără rost iubea poate pentru ultimă oară: trebuie să se știe. Trebuie să se știe. Că viața e scurtă. Că viața e scurtă.

Fuga

Începuse să se întunece și îi era frică. Ploaia cădea necontenit și pavajul umed lucea în lumina felinarelor. Oameni cu umbrele, impermeabile, mergeau grăbiți, cu chipuri obosite. Mașinile derapau pe asfaltul ud și din când în când se auzea câte un claxon timid.

A vrut să se așeze pe o bancă din parc, pentru că, în realitate, nu simțea ploaia și nici nu se sinchisea de frig. Doar puțină teamă, fiindcă nu se hotărâse încă pe ce drum s-o apuce. Banca era un loc de odihnă. Însă trecătorii o priveau nedumeriți, și atunci s-a ridicat și a mers mai departe.

Era obosită. Se gândea tot timpul: "Dar ce se va întâmpla acum?" Dacă ar fi continuat să meargă înainte? Nu era o soluție. Să se întoarcă acasă? Nu. Se temea ca vreo forță să n-o împingă înapoi, în punctul de plecare. Amețită cum era, închise ochii și își imagină un vârtej mare ieșind dinspre "Casa Elvira", aspirând-o cu violență și așezând-o din nou la fereastră, cu cartea în mână, reconstituind scena de zi cu zi. S-a speriat. A așteptat un moment, să nu mai treacă nimeni, ca să strige din rărunchi: "Nu te mai întorci." S-a liniștit.

Acum, odată ce a decis că va pleca, totul renăștea. Dacă nu ar fi fost atât de confuză, i-ar fi plăcut gândul ce-i venise în minte după două ore: "Ei bine, lucrurile există încă." Da, o descoperire pur și simplu extraordinară. Era căsătorită de doisprezece ani, și trei ore de libertate o restituiau sieși aproape în întregime: în primul rând, trebuia să vadă dacă lucrurile încă există. Dacă ar fi jucat pe o scenă chiar această tragedie, s-ar fi pipăit, s-ar fi ciupit, să se asigure că e trează. Dar să joace teatru era ultimul lucru pe care și-l dorea.

Însă nu simțea înlăuntrul său numai bucurie și ușurare. Și un pic de teamă, și doisprezece ani.

Traversă trotuarul și se sprijini de parapet, ca să privească oceanul. Ploua în continuare. Luase autobuzul la Tijuca și coborâse la Glória. Mergând pe jos, ajunsese deja dincolo de Morro da Viúva.

Oceanul era foarte agitat, și când valurile se spărgeau de stânci stropii de spumă sărată o stropeau din cap până-n picioare. S-a gândit o clipă dacă e adânc în locul acela, dat fiind că era imposibil să-și dea seama: apa închisă la culoare, întunecată, putea foarte bine să fie la câțiva centimetri de nisip sau să ascundă infinitul. S-a hotărât să încerce din nou acel joc, acum că era liberă. Era de ajuns să privească mult timp în adâncul apei și să creadă că lumea aceea nu are sfârșit. Ca și cum s-ar fi înecat, fără să atingă vreodată cu picioarele fundul oceanului. O angoasă apăsătoare. Și atunci pentru ce o căuta?

Povestea de a nu găsi fundul oceanului era una veche, din vremea copilăriei. La capitolul despre forța gravitației, în școala primară, inventase un om cu o boală ciudată. La el nu funcționa forța gravitației... Așadar, el cădea în afara pământului, și tot cădea pentru că ea nu era în stare să-i dea o direcție. Unde cădea? Apoi, se hotărâse: va continua să cadă, să cadă și se obișnuia cu asta, avea să mănânce căzând, să doarmă căzând, trăia căzând, până ce avea să moară. Și va continua să cadă? Dar în acel moment amintirea bărbatului nu o neliniștea, ci, dimpotrivă, îi aducea un iz de libertate pe care nu-l mai simțise de doisprezece ani. Deoarece soțul său avea o trăsătură aparte: era suficientă prezența lui ca cele mai mici mișcări ale gândurilor ei să înceteze. La început, asta îi conferise oarecare liniște, apoi obosise să tot cugete la lucruri inutile, deși amuzante.

Acum, ploaia a încetat. Este frig, dar e foarte bine. Nu mă voi întoarce acasă. Ah, da, asta este o consolare infinită. Oare el va fi surprins? Da, doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb. Zilele se topesc, se amestecă, formând un tot, o ancoră mare. Iar ființa se simte pierdută. Privirea ajunge să-i arate ca o fântână adâncă. Apă întunecată și tăcută. Gesturile ei devin albe și nu se teme decât de un singur lucru în viață: să nu apară ceva care s-o schimbe. Trăiește în spatele unei ferestre, privind pe geam cum anotimpul ploilor îl acoperă pe cel cu soare, după care se face din nou vară și apoi vin din nou ploile. Dorințele sunt fantasme care se spulberă imediat ce se aprinde lumina bunului-simț. De ce soții reprezintă bunul-simț? Al lor este deosebit de solid, bun și nu dă greș niciodată. Al celor care folosesc o singură marcă de creion și știu pe de rost ce scrie pe talpa pantofilor. Îi poți întreba fără grijă despre orarul trenurilor, ziarul cu cel mai mare tiraj, ba chiar în ce regiune a globului se reproduc cel mai repede maimuțele.

Ea râde. Acum poate râde... Mâncam prăbușindu-mă, dormeam prăbușindu-mă, trăiam prăbușindu-mă. Am să caut un loc unde să pot pune picioarele pe pământ...

I se păru atât de amuzant acest gând, încât se aplecă peste parapet și izbucni iar în râs. Un bărbat corpolent se opri la o oarecare distanță, uitându-se la ea. Ce mă fac? Ce-ar fi să mă apropii de el și să-i spun: "Dragul meu, plouă." Nu. "Dragul meu, eu am fost o femeie măritată și acum sunt o femeie." Merse mai departe, lăsându-l în urmă pe bărbatul corpolent.

Deschide gura și simte cum o pătrunde aerul proaspăt. De ce a așteptat atât de mult înnoirea asta? Abia astăzi, după douăsprezece secole. A ieșit de sub dușul rece, s-a îmbrăcat cu ceva subțire, a luat o carte. Dar astăzi era altfel decât în toate după-amiezile din zilele din toți anii. Era cald și simțea că se sufocă. A deschis toate ușile și ferestrele. Dar nu: aerul era încremenit acolo, imobil, grav, apăsător. Nici o adiere, și cerul jos, norii întunecați, denși.

Cum s-a întâmplat totul? La început, doar indispoziția și căldura. Apoi, simți cum crește ceva înlăuntrul ei. Deodată, cu mișcări greoaie, minuțioase, și-a smuls rochia de pe ea, sfâșiind-o furioasă în fâșii lungi. Aerul devenea tot mai închis în jurul ei, strângând-o ca într-un corset. Atunci, un bubuit puternic a zguduit casa. Aproape simultan, au început să cadă picături mari de ploaie, calde și sacadate.

A rămas nemișcată în mijlocul camerei, gâfâind. Ploaia se întețea. Auzea cum se izbește cu zgomot de copertina zincată din grădină și pe menajeră adunând rufele. Ai fi zis că a venit potopul. O briză răcoroasă adia prin camere, îi mângâia obrazul fierbinte. Atunci s-a liniștit. S-a îmbrăcat, a luat toți banii din casă și a plecat.

Acum îi e foame. De doisprezece ani nu i-a mai fost foame. Va intra într-un restaurant. Pâinea e proaspătă, supa fierbinte. Va comanda o cafea, o cafea tare și aromată. Ah, cât de frumos și minunat e totul! Camera de hotel are un aer ciudat, perna e moale, parfumată, așternutul curat. Și, când întunericul va pune stăpânire pe cameră, o lună uriașă va răsări după ploaia asta, o lună proaspătă și senină. Iar ea va dormi învăluită în lumina lunii...

Se va lumina de ziuă. Va avea la dispoziție toată dimineața ca să cumpere tot ce-i trebuie pentru călătorie, deoarece vaporul pleacă la două după-amiaza. Oceanul este calm, aproape fără valuri. Cerul, de un albastru violent, țipător. Vaporul se îndepărtează rapid... Și, în curând, tăcere. Apele cântă izbindu-se de corpul navei, sacadat, suav... De jur împrejur, zboară pescărușii, spumă albă ieșită din mare. Da, toate astea!

*

Însă ea nu are destui bani să călătorească. Biletele sunt atât de scumpe. Și ploaia care a udat-o până la piele o face să se simtă pătrunsă de un frig înțepător. Bine că poate sta la hotel. Adevărat. Dar hotelurile din Rio nu sunt potrivite pentru o doamnă singură, cu excepția celor de categoria întâi. Și în acelea poate da peste vreun cunoscut de-al bărbatului ei, ceea ce în mod sigur îi va afecta afacerile.

Ah, asta-i o minciună. Care este adevărul? Doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb și zilele ți se înfășoară în jurul trupului, strângându-te tot mai mult. Mă întorc acasă. Nu pot să fiu furioasă pe mine, pentru că am obosit. Și toate astea chiar se întâmplă, eu nu provoc nimic. Sunt doisprezece ani.

Intră în casă. E după-amiază și bărbatul ei citește întins pe pat. Îi spune că Rosinha e bolnavă. Nu a primit mesajul ei în care-l anunța că se va întoarce abia pe seară? Nu, îi răspunde el.

Bea un pahar cu lapte fierbinte, pentru că nu îi e foame. Îmbracă o pijama din flanelă, de culoare albastră, cu buline albe, foarte moale. Îl roagă să stingă lumina. El o sărută pe obraz, spunându-i să-l trezească la șapte fix. Ea îi promite, el răsucește comutatorul.

Dintre arbori, se ridică o lumină mare și pură.

Un timp, rămâne cu ochii deschiși. Apoi își șterge lacrimile cu cearșaful, închide ochii și își caută o poziție comodă în pat. Simte cum lumina lunii o învăluie încetișor.

În liniștea nopții, vaporul se îndepărtează tot mai mult.

Klara și Soarele

 

Kazuo Ishiguro
Klara și Soarele
Editura Polirom, 2021
traducere din engleză de Vali Florescu

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki în 1954 și a emigrat în Marea Britanie în 1960, împreună cu familia. A debutat ca prozator la douăzeci și opt de ani, cu Amintirea palidă a munților (Polirom, 2007, 2017), roman recompensat cu The Winifred Holtby Memorial Prize of the Royal Society of Literature și tradus ulterior în 13 limbi. În 1986 i-a apărut al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare (Polirom, 2005, 2013, 2017), nominalizat în același an la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award și tradus în 14 limbi. Anul 1989 i-a adus lui Ishiguro, odată cu Rămășițele zilei (Polirom, 2002, 2012, 2017), rîvnitul Booker Prize. În 1995 Ishiguro a publicat romanul Nemîngîiații (Polirom, 2018), urmat de Pe cînd eram orfani (Polirom, 2003, 2017) și Să nu mă părăsești (Polirom, 2006, 2011, 2017). În 2015 i-a apărut romanul Uriașul îngropat (Polirom, 2015). Ishiguro a mai publicat și o antologie de povestiri, apărută în 2009 și intitulată Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg (Polirom, 2009, 2017). Cel mai recent roman al său, Klara și Soarele, a fost lansat în martie 2021.

În 1995 Ishiguro a primit distincția Officer of the Order of the British Empire for Services to Literature, în 1998, titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, oferit de statul francez, în 2017 i s-a atribuit American Academy of Achievement's Golden Plate Award, iar în 2018 statul japonez i-a acordat Ordinul Soarelui-Răsare. În anul 2017 Kazuo Ishiguro a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

*

După sfîșietoarea poveste din Să nu mă părăsești, Kazuo Ishiguro revine cu un roman de aceeași factură și la fel de impresionant, care o are în centru pe Klara, o inteligență artificială construită cu scopul de a le ține companie copiilor și adolescenților. În timp ce așteaptă în magazin, alături de alți "prieteni artificiali", Klara e remarcată de Josie, o fată hotărîtă să și-o aleagă drept tovarășă. Doar că Josie pare să sufere de o boală misterioasă și Klara, un android cu o sensibilitate, o curiozitate și o imaginație neobișnuit de dezvoltate, se simte obligată să o ajute. O umbră apasă permanent asupra lui Josie, iar credincioasa Klara încearcă să o alunge apelînd la puterea mistică a Soarelui.
 
 Plasat într-o lume distopică din viitorul apropiat, ale cărei spaime și obsesii sînt filtrate prin discursul inocent al Klarei, o lume poluată și alienată, unde copiii învață online și au întîlniri de interacțiune programate de părinți, Klara și Soarele este un roman despre iubire și prietenie, despre sacrificiu și mîntuire. Perspectiva inedită propusă de Ishiguro prin intermediul personajului central sporește impactul acestei povești profund umane.

"Unul dintre cele mai emoționante și mai profunde romane scrise de Ishiguro... Îndrăznesc să declar Klara și Soarele o capodoperă, una care vă va face să vă gîndiți la viață, la fragilitatea în fața morții, la harul mîntuitor al iubirii - pe scurt, la tot ce contează." (NPR)
"O poveste delicată, impregnată de tristețe și speranță, care îți rămîne în minte..." (The Washington Post)
"Tema esențială a lui Ishiguro este inocența, pe care el o explorează în romane ce sînt, în același timp, familiare și stranii și care își dezvăluie doar treptat adevărata și devastatoarea semnificație." (Financial Times)

Fragment

Era prea slăbită ca să coboare dimineața la cafeaua rapidă a Mamei. Așa că, în schimb, Mama a început să urce ea în dormitor și să stea în picioare lîngă silueta adormită a lui Josie, cu spatele foarte drept chiar și în timp ce își bea cafeaua și cu privirea îndreptată spre pat.

Imediat ce Mama pleca la serviciu, Menajera Melania îi lua locul, împingînd fotoliul mai aproape de pat și așezîndu‑se cu oblongul în poală, iar privirea i se muta întruna de la ecran la Josie, care dormea, și înapoi. Și într‑o asemenea dimineață, cînd eu stăteam chiar la intrarea în dormitor, gata să‑mi ofer ajutorul, Menajera Melania s‑a întors către mine și a zis:
- Mă PAr. Ești mereu în spatele meu. Sperii de moarte. Ieși afară.

Spusese "afară". M‑am întors spre ușă, după care am întrebat încet:
- Scuzați‑mă, doamnă menajeră. Vreți să spuneți afară din casă?
- Afară din cameră, afară din casă, la cine pasă? Te întorci rapid dacă dau semnal.

Nu mai fusesem niciodată afară singură. Însă era clar că, din punctul de vedere al Menajerei Melania, nu exista nici un motiv pentru care să nu pot face asta. Am coborît cu grijă scările, tot mai încîntată, în ciuda grijilor legate de Josie.

Cînd am pășit pe pietrele dislocate, Soarele era sus pe cer, dar părea istovit. Nu știam dacă trebuie sau nu să închid ușa casei, dar în cele din urmă, dat fiind că nu exista nici un trecător și nu voiam s‑o deranjez pe Josie sunînd la sonerie cînd mă întorc, am tras ușa după mine, aproape închizind‑o, însă fără să declanșez mecanismul încuietorii. Apoi am făcut cîțiva pași afară.

În stînga mea vedeam movila de iarbă unde îl cunoscusem pe Rick, care‑și făcea păsările să zboare. Dincolo de movilă se afla drumul pe care Mama pleca în fiecare dimineață - și pe care călătorisem eu însămi spre Cascada Morgan. Însă i‑am întors spatele și am pornit‑o în direcția opusă, traversînd pietrele dislocate spre un loc din care aveam o imagine mai clară a cîmpurilor din spatele casei.

Cerul era palid și întins. Întrucît cîmpurile urcau treptat spre zare, hambarul domnului McBain era încă vizibil, în ciuda faptului că nu mai beneficiam de avantajul vederii de la înălțimea ferestrei din spate. Firele de iarbă erau mai ușor de distins decît din dormitor, însă principala schimbare era că acum puteam vedea casa lui Rick înălțîndu‑se din iarbă. Mi‑am dat seama că, dacă fereastra din spate ar fi fost poziționată doar puțin mai la stînga, casa lui Rick ar fi fost vizibilă și din dormitor.

Însă nu la casa lui Rick m‑am gîndit, fiindcă mintea mi se umpluse iarăși de griji legate de Josie și mai ales de întrebarea de ce Soarele nu‑și trimisese ajutorul special, așa cum făcuse pentru Cerșetor și cîinele său. Prima oară cînd m‑am așteptat ca Soarele s‑o ajute pe Josie a fost în zilele în care se simțise slăbită, înainte de Cascada Morgan. Pe urmă acceptasem că poate avusese dreptate să mai aștepte puțin, însă acum, că Josie era mult mai slăbită și atîtea lucruri legate de viitorul ei rămîneau nesigure, mă intriga și nu înțelegeam de ce continua să întîrzie.

Mă gîndisem deja foarte mult la acest subiect, dar acum, că mă aflam singură afară, atît de aproape de cîmpuri și cu Soarele sus, deasupra mea, am reușit să pun cap la cap cîteva speculații. Înțelegeam bine că, în ciuda bunăvoinței lui, Soarele era foarte ocupat, că erau mulți alți oameni în afară de Josie care aveau nevoie de atenția lui, că se putea întîmpla ca pînă și Soarelui să‑i scape unele cazuri individuale, cum era al lui Josie, mai ales dacă ea părea că e bine îngrijită de o mamă, o menajeră și un PAr. Mi‑a venit apoi ideea că, pentru ca ea să primească ajutorul special al Soarelui, ar putea fi necesar să‑i atrag atenția asupra situației lui Josie intr‑un fel particular și vizibil.

Am mers pe pămîntul moale pînă cînd am ajuns la gardul primului cîmp și la poarta de lemn ce semăna cu o ramă de fotografie. Poarta se deschidea ușor, pur și simplu ridicai șnurul împletit atîrnat deasupra stîlpului ei, și am văzut că apoi pot păși nestingherită pe cîmp. Iarba de pe cîmp părea foarte înaltă - și totuși Josie și Rick, pe vremea cînd erau încă mici, reușiseră s‑o străbată tocmai pînă la hambarul domnului McBain. Vedeam începutul unei poteci improvizate, făcută de picioarele trecătorilor, care o pornea prin iarbă și m‑am întrebat dacă ar fi oare posibil să pornesc și eu pe acest drum. M‑am gîndit și la ziua în care Soarele le oferise Cerșetorului și cîinelui său hrana lui specială și am analizat importantele diferențe dintre împrejurările din viața acestuia și cele din viața lui Josie. În primul rînd, pe Cerșetor îl cunoșteau mulți trecători și, atunci cînd îl lăsaseră puterile, asta se întîmplase pe o stradă aglomerată, în văzul taximetriștilor și al alergătorilor. Oricare dintre acești oameni ar fi putut atrage atenția Soarelui asupra stării lui și a cîinelui. Fapt și mai semnificativ, mi‑am amintit ce se petrecuse nu cu mult timp înainte ca Soarele să‑i fi oferit Cerșetorului hrana lui specială. Mașina Cootings își răspîndise în jur Poluarea îngrozitoare, forțînd pînă și Soarele să se retragă un timp, și abia în noua eră cu aer curat, după ce infernala mașină dispăruse, Soarele, ușurat și plin de fericire, își oferise ajutorul lui special.

Am rămas o vreme în fața porții ca o ramă de fotografie, privind cum iarba se leagănă într‑o parte și în alta și întrebindu‑mă ce alte poteci ascunde și cum aș putea s‑o ajut pe Josie să scape de boală. Însă nu eram încă obișnuită să mă aflu singură în aer liber și simțeam că începe să mă învăluie dezorientarea. Așa că m‑am întors de pe cîmp și am pornit‑o înapoi, către casă.

Klara și Soarele

 

Kazuo Ishiguro
Klara și Soarele
Editura Polirom, 2021
traducere din engleză de Vali Florescu

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki în 1954 și a emigrat în Marea Britanie în 1960, împreună cu familia. A debutat ca prozator la douăzeci și opt de ani, cu Amintirea palidă a munților (Polirom, 2007, 2017), roman recompensat cu The Winifred Holtby Memorial Prize of the Royal Society of Literature și tradus ulterior în 13 limbi. În 1986 i-a apărut al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare (Polirom, 2005, 2013, 2017), nominalizat în același an la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award și tradus în 14 limbi. Anul 1989 i-a adus lui Ishiguro, odată cu Rămășițele zilei (Polirom, 2002, 2012, 2017), rîvnitul Booker Prize. În 1995 Ishiguro a publicat romanul Nemîngîiații (Polirom, 2018), urmat de Pe cînd eram orfani (Polirom, 2003, 2017) și Să nu mă părăsești (Polirom, 2006, 2011, 2017). În 2015 i-a apărut romanul Uriașul îngropat (Polirom, 2015). Ishiguro a mai publicat și o antologie de povestiri, apărută în 2009 și intitulată Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg (Polirom, 2009, 2017). Cel mai recent roman al său, Klara și Soarele, a fost lansat în martie 2021.

În 1995 Ishiguro a primit distincția Officer of the Order of the British Empire for Services to Literature, în 1998, titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, oferit de statul francez, în 2017 i s-a atribuit American Academy of Achievement's Golden Plate Award, iar în 2018 statul japonez i-a acordat Ordinul Soarelui-Răsare. În anul 2017 Kazuo Ishiguro a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

*

După sfîșietoarea poveste din Să nu mă părăsești, Kazuo Ishiguro revine cu un roman de aceeași factură și la fel de impresionant, care o are în centru pe Klara, o inteligență artificială construită cu scopul de a le ține companie copiilor și adolescenților. În timp ce așteaptă în magazin, alături de alți "prieteni artificiali", Klara e remarcată de Josie, o fată hotărîtă să și-o aleagă drept tovarășă. Doar că Josie pare să sufere de o boală misterioasă și Klara, un android cu o sensibilitate, o curiozitate și o imaginație neobișnuit de dezvoltate, se simte obligată să o ajute. O umbră apasă permanent asupra lui Josie, iar credincioasa Klara încearcă să o alunge apelînd la puterea mistică a Soarelui.
 
 Plasat într-o lume distopică din viitorul apropiat, ale cărei spaime și obsesii sînt filtrate prin discursul inocent al Klarei, o lume poluată și alienată, unde copiii învață online și au întîlniri de interacțiune programate de părinți, Klara și Soarele este un roman despre iubire și prietenie, despre sacrificiu și mîntuire. Perspectiva inedită propusă de Ishiguro prin intermediul personajului central sporește impactul acestei povești profund umane.

"Unul dintre cele mai emoționante și mai profunde romane scrise de Ishiguro... Îndrăznesc să declar Klara și Soarele o capodoperă, una care vă va face să vă gîndiți la viață, la fragilitatea în fața morții, la harul mîntuitor al iubirii - pe scurt, la tot ce contează." (NPR)
"O poveste delicată, impregnată de tristețe și speranță, care îți rămîne în minte..." (The Washington Post)
"Tema esențială a lui Ishiguro este inocența, pe care el o explorează în romane ce sînt, în același timp, familiare și stranii și care își dezvăluie doar treptat adevărata și devastatoarea semnificație." (Financial Times)

Fragment

Era prea slăbită ca să coboare dimineața la cafeaua rapidă a Mamei. Așa că, în schimb, Mama a început să urce ea în dormitor și să stea în picioare lîngă silueta adormită a lui Josie, cu spatele foarte drept chiar și în timp ce își bea cafeaua și cu privirea îndreptată spre pat.

Imediat ce Mama pleca la serviciu, Menajera Melania îi lua locul, împingînd fotoliul mai aproape de pat și așezîndu‑se cu oblongul în poală, iar privirea i se muta întruna de la ecran la Josie, care dormea, și înapoi. Și într‑o asemenea dimineață, cînd eu stăteam chiar la intrarea în dormitor, gata să‑mi ofer ajutorul, Menajera Melania s‑a întors către mine și a zis:
- Mă PAr. Ești mereu în spatele meu. Sperii de moarte. Ieși afară.

Spusese "afară". M‑am întors spre ușă, după care am întrebat încet:
- Scuzați‑mă, doamnă menajeră. Vreți să spuneți afară din casă?
- Afară din cameră, afară din casă, la cine pasă? Te întorci rapid dacă dau semnal.

Nu mai fusesem niciodată afară singură. Însă era clar că, din punctul de vedere al Menajerei Melania, nu exista nici un motiv pentru care să nu pot face asta. Am coborît cu grijă scările, tot mai încîntată, în ciuda grijilor legate de Josie.

Cînd am pășit pe pietrele dislocate, Soarele era sus pe cer, dar părea istovit. Nu știam dacă trebuie sau nu să închid ușa casei, dar în cele din urmă, dat fiind că nu exista nici un trecător și nu voiam s‑o deranjez pe Josie sunînd la sonerie cînd mă întorc, am tras ușa după mine, aproape închizind‑o, însă fără să declanșez mecanismul încuietorii. Apoi am făcut cîțiva pași afară.

În stînga mea vedeam movila de iarbă unde îl cunoscusem pe Rick, care‑și făcea păsările să zboare. Dincolo de movilă se afla drumul pe care Mama pleca în fiecare dimineață - și pe care călătorisem eu însămi spre Cascada Morgan. Însă i‑am întors spatele și am pornit‑o în direcția opusă, traversînd pietrele dislocate spre un loc din care aveam o imagine mai clară a cîmpurilor din spatele casei.

Cerul era palid și întins. Întrucît cîmpurile urcau treptat spre zare, hambarul domnului McBain era încă vizibil, în ciuda faptului că nu mai beneficiam de avantajul vederii de la înălțimea ferestrei din spate. Firele de iarbă erau mai ușor de distins decît din dormitor, însă principala schimbare era că acum puteam vedea casa lui Rick înălțîndu‑se din iarbă. Mi‑am dat seama că, dacă fereastra din spate ar fi fost poziționată doar puțin mai la stînga, casa lui Rick ar fi fost vizibilă și din dormitor.

Însă nu la casa lui Rick m‑am gîndit, fiindcă mintea mi se umpluse iarăși de griji legate de Josie și mai ales de întrebarea de ce Soarele nu‑și trimisese ajutorul special, așa cum făcuse pentru Cerșetor și cîinele său. Prima oară cînd m‑am așteptat ca Soarele s‑o ajute pe Josie a fost în zilele în care se simțise slăbită, înainte de Cascada Morgan. Pe urmă acceptasem că poate avusese dreptate să mai aștepte puțin, însă acum, că Josie era mult mai slăbită și atîtea lucruri legate de viitorul ei rămîneau nesigure, mă intriga și nu înțelegeam de ce continua să întîrzie.

Mă gîndisem deja foarte mult la acest subiect, dar acum, că mă aflam singură afară, atît de aproape de cîmpuri și cu Soarele sus, deasupra mea, am reușit să pun cap la cap cîteva speculații. Înțelegeam bine că, în ciuda bunăvoinței lui, Soarele era foarte ocupat, că erau mulți alți oameni în afară de Josie care aveau nevoie de atenția lui, că se putea întîmpla ca pînă și Soarelui să‑i scape unele cazuri individuale, cum era al lui Josie, mai ales dacă ea părea că e bine îngrijită de o mamă, o menajeră și un PAr. Mi‑a venit apoi ideea că, pentru ca ea să primească ajutorul special al Soarelui, ar putea fi necesar să‑i atrag atenția asupra situației lui Josie intr‑un fel particular și vizibil.

Am mers pe pămîntul moale pînă cînd am ajuns la gardul primului cîmp și la poarta de lemn ce semăna cu o ramă de fotografie. Poarta se deschidea ușor, pur și simplu ridicai șnurul împletit atîrnat deasupra stîlpului ei, și am văzut că apoi pot păși nestingherită pe cîmp. Iarba de pe cîmp părea foarte înaltă - și totuși Josie și Rick, pe vremea cînd erau încă mici, reușiseră s‑o străbată tocmai pînă la hambarul domnului McBain. Vedeam începutul unei poteci improvizate, făcută de picioarele trecătorilor, care o pornea prin iarbă și m‑am întrebat dacă ar fi oare posibil să pornesc și eu pe acest drum. M‑am gîndit și la ziua în care Soarele le oferise Cerșetorului și cîinelui său hrana lui specială și am analizat importantele diferențe dintre împrejurările din viața acestuia și cele din viața lui Josie. În primul rînd, pe Cerșetor îl cunoșteau mulți trecători și, atunci cînd îl lăsaseră puterile, asta se întîmplase pe o stradă aglomerată, în văzul taximetriștilor și al alergătorilor. Oricare dintre acești oameni ar fi putut atrage atenția Soarelui asupra stării lui și a cîinelui. Fapt și mai semnificativ, mi‑am amintit ce se petrecuse nu cu mult timp înainte ca Soarele să‑i fi oferit Cerșetorului hrana lui specială. Mașina Cootings își răspîndise în jur Poluarea îngrozitoare, forțînd pînă și Soarele să se retragă un timp, și abia în noua eră cu aer curat, după ce infernala mașină dispăruse, Soarele, ușurat și plin de fericire, își oferise ajutorul lui special.

Am rămas o vreme în fața porții ca o ramă de fotografie, privind cum iarba se leagănă într‑o parte și în alta și întrebindu‑mă ce alte poteci ascunde și cum aș putea s‑o ajut pe Josie să scape de boală. Însă nu eram încă obișnuită să mă aflu singură în aer liber și simțeam că începe să mă învăluie dezorientarea. Așa că m‑am întors de pe cîmp și am pornit‑o înapoi, către casă.

Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată - Cum merge lumea

 

Noam Chomsky, interviuri de: David Barsamian, editor: Arthur Naimian
Cum merge lumea
Curtea Veche Publishing, 2020
Traducere din engleză de Paul Gabriel Sandu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată
 (prefață de Paul Gabriel Sandu și Diana Mărgărit)

Volumul de față este rezultatul eforturilor conjugate ale lui David Barsamian și Arthur Naiman, care au văzut în discursul asumat, direct și lucid al lui Noam Chomsky o oportunitate de a familiariza publicul larg cu câteva teme extrem de relevante pentru societatea globală în care trăim - chiar dacă deseori ocolite sau ignorate de presa americană și de aiurea. Una dintre temele centrale ale volumului, care joacă de multe ori rolul unui fir conducător al discuțiilor, este chestiunea politicii externe a Statelor Unite din ultimii cincizeci de ani, care a avut un impact covârșitor asupra realităților politice și raporturilor de forțe din ziua de astăzi. Ordinea neoliberală pe care SUA au impus-o, deseori prin apel la forță - orchestrând crize, lovituri de stat sau de guvern, ori pur și simplu invadând și devastând țări din Lumea a Treia aflate în zona lor de influență -, este analizată pe larg în interviurile din acest volum, atât din perspectiva influenței sale destabilizatoare asupra democrației, cât și prin prisma impactului ei asupra vieții oamenilor de rând.

David Barsamian, cunoscut realizator radio și fondator al canalului Alternative Radio din America, a criticat în numeroase rânduri elitele politice americane, corporațiile și mass‑media dominate, în mare parte, de valori neoliberale și imperialiste. Împărtășind multe dintre ideile lui Chomsky, de la critica societăților capitaliste până la convingerea că reconfigurarea societății globale pe temeiuri progresiste și democratice este o necesitate, Barsamian și-a dedicat mulți ani din carieră întâlnirilor mediatice cu profesorul american. Mărturie a acestui fapt stau editările numeroaselor interviuri cu el, primele datând chiar din 1992. Până în 2017, Barsamian a reușit să publice paisprezece cărți, care reprezintă transcrieri redactate și adaptate ale interviurilor luate lui Chomsky în ultimii treizeci de ani. Arthur Naiman este, de asemenea, un publicist prolific, de altfel creatorul colecției editoriale Real Story Series tipărite de Odonian Press, care a publicat numeroase eseuri politice de orientare progresistă. Numele lui Noam Chomsky este legat de foarte multe succese editoriale ale acestei colecții.

Dacă cei doi reputați jurnaliști americani sunt aproape necunoscuți publicului român, Chomsky îi este cunoscut în primul rând prin traducerile în limba română ale unor cărți precum Ambiții imperiale, Cine conduce lumea?, Intervenții, Noi creăm viitorul, Requiem pentru visul american sau State eșuate. Toate aceste titluri, alături de numeroase altele care nu au fost încă traduse în limba română, au reprezentat veritabile succese editoriale, cu tiraje de sute de mii de exemplare vândute în întreaga lume. Totuși, notorietatea lui Chomsky nu se datorează doar criticilor sale acide și acerbe la adresa administrațiilor americane sau a politicilor inechitabile implementate de acestea, ci și unor rețele editoriale americane - în care Barsamian și Naiman sunt nume de referință - și care au popularizat ideile sale dincolo de mediul elitist și academic în care au apărut inițial.

Volumul prezent reeditează patru cărți, dintre care primele trei - Ce vrea, de fapt, Unchiul Sam?, Cei puțini și prosperi, cei mulți și chinuiți de griji, Secrete, minciuni și democrație - au apărut, inițial, în 1994; cea de-a patra carte, Binele comun, a apărut câțiva ani mai târziu, în 1998. Ținând seama de aceste date cronologice, este limpede că subiectele abordate în ele oglindesc, în bună măsură, agenda externă fierbinte a Statelor Unite și a lumii occidentale, în genere, în perioada care a urmat încheierii Războiului Rece, incluzând subiecte precum genocidul bosniac, globalizarea pieței libere și apogeul dominației corporatiste. Deși volumul este destinat publicului larg, nefiind însoțit de un aparat critic sofisticat, pentru a nu îngreuna lectura, este limpede încă de la primele pagini că în spatele afirmațiilor, explicațiilor și analizelor lui Chomsky se află o bogată și sistematică documentare și o excelentă cunoaștere a istoriei ultimului veac. Tezele și argumentele formulate de el, deseori însoțite de referințe istorice bogate, sunt expresia unei viziuni unitare extrem de critice asupra acestei perioade istorice și asupra problemelor fundamentale cu care se confruntă societatea contemporană.

Istoria recentă are, fără îndoială, o importanță crucială pentru înțelegerea lumii în care trăim și a raporturilor de putere care o guvernează. De obicei, ea este însă mai greu accesibilă și mai obscură decât istoria secolelor sau mileniilor de mult trecute, care poate fi privită cu detașare, în chip obiectiv și dincolo de orice parti-pris. Poate de aceea, văzută prin ochii lui Chomsky, istoria recentă ar putea părea de nerecunoscut pentru o mare parte a publicului român, sufocat de cele mai multe ori cu imagini idealizate - dacă nu chiar de-a dreptul idilice - ale democrației americane și ale politicilor ei de "democratizare" a țărilor din Lumea a Treia, deseori invadate sub pretextul eliberării locuitorilor ei. Imaginea SUA de "Imperiu al Binelui" a început să se fisureze abia de curând, odată cu războiul ilegal^[i] din Irak, declanșat în 2003, la care o serie de state membre NATO, printre care și Franța, au refuzat să participe. În volumul de față, însă, întreaga retorică ce aproape glorifică influențele SUA și rolul NATO în societatea globalizată de astăzi este analizată și deconstruită bucată cu bucată de către Chomsky, până când din ea nu mai rămân decât o mână de sloganuri sterpe, în stridentă contradicție cu faptele: în urma intervențiilor americane, soldate deseori cu zeci sau sute de mii de morți, societățile intră în colaps, iar așa-zisa lor democratizare se consumă sub forma aducerii la putere a unei dictaturi militare sau a unui regim politic de extremă dreaptă care girează interesele economice ale corporațiilor americane. Exemplele pot fi găsite din abundență în carte. Pentru Chomsky, intervențiile militare "eliberatoare" ale SUA din Nicaragua până în Irak și din Panama până în Vietnam, precum și sprijinirea dictaturilor-marionetă din Orientul Mijlociu și America Latină au constituit tot atâtea abuzuri severe ale administrațiilor de la Casa Albă, care au presupus deseori încălcări grave și sistematice ale drepturilor omului sau crime de război - pe care, în câteva rânduri, Chomsky nu se sfiește să le descrie în detaliu. E limpede astfel că toate aceste intervenții militare sau prin intermediul CIA au îndepărtat din ce în ce mai mult Statele Unite de "calea democrației", ceea ce reprezintă o gravă problemă nu doar pentru poporul american, ci și pentru întreaga lume.

Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de al doilea - de revoltă. Chomsky nu menajează însă deloc sensibilitățile cititorilor săi, și face asta în mod aproape programatic. Tocmai de aceea, detaliile înfiorătoare asupra cărora se oprește, citând deseori reportaje sau mărturii despre atrocitățile - unele dintre ele desprinse parcă din filmele americane - comise de varii grupări militare sau paramilitare sprijinite sau controlate de SUA, au un rol educativ, dincolo de caracterul lor senzațional. Sigur că sunt lucruri despre care am prefera să nu vorbim sau să nu știm, dar trecerea lor sub tăcere nu este doar o ofensă la adresa celor care au avut de suferit de pe urma lor, ci și o modalitate de a îngădui barbariei să își facă loc, încetul cu încetul, în sânul societății și al comunității noastre, de a o accepta ca pe un rău pe cât de intolerabil moral, pe atât de necesar politic și de a-i permite astfel să submineze, cu o forță îndoită, coeziunea socială și relațiile internaționale.

Dacă vrem să știm "cum merge lumea", adică să discernem ce se întâmplă în spatele ușilor închise, ceea ce trebuie să facem nu este să ne acoperim ochii, ci să ne îndreptăm atenția, pentru început, către deciziile militare, politice și economice luate în ultimele decenii de guvernele Statelor Unite ale Americii. Chiar dacă multe dintre ele sunt frumos îmbrăcate și justificate cu măiestrie în presa centrală drept măsuri de apărare a drepturilor omului sau de protejare a democrației, multe dintre acțiunile militare întreprinse de SUA în America de Sud și peste tot în lume au fost, de fapt, tot atâtea acte de agresiune. Adevărata lor miză, cea mereu trecută sub tăcere, n-a fost alta decât aceea de a securiza interesele economice ale marilor corporații americane, indiferent de costurile sociale și umane. Chomsky reușește să demonstreze într‑un mod extrem de convingător că situația precară în care se află sute de milioane de oameni din cele mai diverse zone ale globului, din Europa de Sud-Est până în Bangladesh și din Congo până în Venezuela, este cauzată în cea mai mare parte de complicitatea criminală dintre administrațiile Statelor Unite ale ultimelor decenii și mediul corporatist transnațional care a crescut și a înflorit la umbra celor dintâi. Și nu doar a crescut și a înflorit, ci a ajuns să acapareze politicul, să-l manipuleze și, în unele cazuri, să și-l subordoneze de-a dreptul, transformând democrația într-un paravan sau într-o șaradă. Faptul că, în prezent, această complicitate a devenit un monopol politic al mediului de afaceri de tip Wall Street și, în cele din urmă, al capitalismului per se este demonstrat de Chomsky cu minuție, iar evenimentele din ultimele două decenii nu au făcut decât să confirme acest lucru. Dereglementarea pieței financiar-bancare, prin abolirea Legii Glass-Steagall în timpul administrației Clinton, făcută exclusiv în interesul marilor conglomerate bancare - care a jucat un rol hotărâtor în declanșarea crizei financiare din 2007-2008 -, este numai unul dintre nenumăratele exemple care ar putea fi aduse în sprijinul acestei teze.

Ca urmare a poziției sale extrem de critice la adresa politicii americane și a administrațiilor care s-au aflat la conducerea SUA, Chomsky este relativ nefrecventabil în cercurile academice din SUA, iar textele sale nu apar aproape niciodată în publicațiile consacrate la nivel național sau local. Puținele sale apariții în paginile unor ziare de circulație națională datează din anii '70 sau '80. Aparițiile lui la televizor sau la radio sunt, de asemenea, foarte rare. Tocmai de aceea, în mass-media occidentală, Noam Chomsky este deseori prezentat drept disident, apelativ care ar putea părea destul de bizar publicului român. Cel puțin în contextul istorico-politic din Europa Central-Estică, disidența a fost aproape întotdeauna definită în raport cu leviatanul totalitar, în vreme ce SUA sunt percepute ca o societate care funcționează potrivit celor mai înalte standarde democratice, nu una în care disidența ar fi posibilă sau chiar necesară. În fața încălcării drepturilor fundamentale, a controlului, terorii și abuzului ca politică oficială de stat, disidența politică a reprezentat opoziția publică, deschisă și asumată critic a aparatului represiv. Adesea, prețul plătit de disidenți precum Václav Havel, Adam Michnik, Andrei Sakharov, Aleksandr Soljenițîn, Liu Xiaobo, Jamal Khashoggi și alții a însemnat arest la domiciliu, anchete, pierderea locului de muncă, privarea de libertate, persecutarea familiei și a cunoscuților, confiscarea mașinilor de scris și, uneori, chiar asasinarea. Disidența politică este, așadar, sora bună a nesupunerii civice, adică a încălcării cu bună știință a legilor injuste și arbitrare ale unui stat abuziv, în numele unui ideal de dreptate și echitate. Experiența totalitară și autoritară a ultimelor decenii ne-a arătat că reducerea la tăcere a oponenților politici a fost deseori reacția oficială a regimului și că disidența nu se traduce doar în termenii criticii puterii de stat, ci și în forța represiunii acesteia.

Se ridică, atunci, întrebarea dacă și în ce măsură se poate vorbi despre disidență în cazul profesorului american. E totuși limpede că Noam Chomsky nu a fost persecutat pentru ideile sale în maniera în care au fost disidenții politici din statele totalitare. El a avut de tânăr o carieră universitară de succes ca profesor la prestigiosul MIT (Massachusetts Institute of Technology), a devenit rapid o importantă personalitate în lumea academică americană și o autoritate în domeniu. Reacțiile sale publice prompte la diverse evenimente cu caracter socio-economic și politic din actualitatea americană și nu numai, începând cu anii '60, l-au transformat într-un analist cu autoritate recunoscută și un important formator de opinie. Ceea ce îl face disident, în accepțiunea occidentală, este capacitatea sa de a se opune într-un mod deschis și vehement politicilor pe care le consideră nedrepte și uneori chiar ilegale, de a avea poziții critice fățișe sau de a manifesta, sub diferite forme, față de acțiunile condamnabile ale statului. În același timp, vocea și revolta sa se izbesc de indiferența autorităților politice, care își duc mai departe, nestingherite, politicile arbitrare și abuzive.

Desigur, oricine ar putea spune - și pe bună dreptate - că o diferență esențială între un regim totalitar și unul democratic, chiar așa plin de carențe și abuzuri grave cum este cel american, este libertatea (de expresie, de conștiință, de asociere etc.). Cu alte cuvinte, într-o democrație, Chomsky este liber să spună ceea ce îl nemulțumește, este liber să semnaleze derapaje grave ale democrației și încălcări ale drepturilor omului fără a fi pedepsit, consemnat la domiciliu sau destituit; într-o dictatură, pe de altă parte, acest tip de libertate rămâne un lux care nu le este permis decât celor aflați în fruntea partidului unic și a țării. Întrebarea care ar trebui formulată aici, din punctul nostru de vedere, nu ar trebui să fie "cât de liber este un om să spună ceea ce gândește?", ci mai curând "ce impact are manifestarea libertății?". Altfel spus, la ce este bună libertatea dacă, în numele ei, cetățenii nu pot schimba deciziile nedrepte, ilegitime, abuzive ale autorităților politice? La ce bun să spui ce gândești dacă nu poți schimba realitatea în care trăiești, dacă vocea ta rămâne fără ecou? Dacă libertatea de expresie sau de opinie se consumă exclusiv sub forma unei cacofonii generalizate, la care fiecare participă doar pentru a spori și propaga vertijul disonanței, dacă ea este pretextul pentru a vorbi despre "fapte alternative" și de a invoca adevăruri cu aplicație exclusiv individuală, atunci această libertate este un fruct otrăvit, fiind golită de orice miză și de orice sens. Atunci când nu ia forma dialogului și a dezbaterii raționale, în care fiecare voce e ascultată în funcție de argumentele pe care le aduce, atunci când divorțează de principiile și normele etice și politice ale societății, libertatea se transformă în opusul ei. Dintr-un vehicul al democrației se transformă într-unul al iliberalismului, iar argumentele și dezbaterile sunt înlocuite de sloganuri și propagandă.

În faimosul său eseu The Responsibility of Intellectuals, publicat în februarie 1967 în The New Yorker, Chomsky afirma că "intelectualii se află în poziția de a demasca minciunile guvernelor, de a analiza acțiunile întreprinse de ele în raport cu cauzele, motivele și intențiile lor adesea ascunse sau numai pe jumătate revelate. În lumea occidentală cel puțin, ei au acea putere care derivă din libertatea politică, accesul la informații și libertatea de expresie. Pentru o minoritate privilegiată, democrațiile occidentale asigură timpul necesar, facilitățile și pregătirea pentru a căuta adevărul care zace ascuns în spatele vălului de distorsiune și deformare, de ideologie și interes de clasă prin care evenimentele istoriei actuale ne sunt prezentate".

Acest fragment este relevant, pentru că exprimă nu doar misiunea intelectualului angajat, sensibil la realitatea socială și politică din jurul său, ci și importanța existenței unei receptivități a mediului la reacțiile acestuia. Dacă actorii politici și societatea în ansamblu nu reacționează la discursul și acțiunile intelectualilor - sau o fac doar pentru a încerca să îi discrediteze -, atunci garantarea libertății de opinie devine o pură și sterilă formalitate. Relevant nu este doar să fii liber, ci mai ales ca manifestarea libertății să producă efecte. Altfel, libertatea este doar o ficțiune. Degeaba o lucrătoare are libertatea de a organiza un protest sau de a face parte dintr-un sindicat dacă acestea nu au niciun efect în îmbunătățirea condițiilor de muncă. Degeaba avem drept de vot și alegeri libere dacă politicienii nu sunt răspunzători în fața cetățenilor pentru acțiunile lor nepopulare, care servesc deseori interesele unei minorități privilegiate, în dauna majorității pe care sunt datori, prin mandatul primit, să o reprezinte. Degeaba un intelectual ca Chomsky demască jocuri de putere, complicități geostrategice și interese economico-financiare oneroase dacă realitatea tenebroasă nu se schimbă cu nimic.

Teza că democrațiile liberale de azi nu fac decât să servească iluzia libertății devine, în ultima vreme, din ce în ce mai plauzibilă. Această constatare este cu atât mai evidentă în contextul apariției noilor tehnologii informatice, a mijloacelor de comunicare și informare în masă. Fiecare individ are acum posibilitatea de a-și face auzită vocea, iar vocea fiecăruia are potențialul de a cântări la fel de mult ca a celorlalți. Îmbunătățește oare această situație calitatea democrației? Sunt oare politicienii mai responsabili și mai atenți la cererile venite dinspre societatea civilă și reprezentanții săi? Realitatea este că această multiplicare uluitoare a mijloacelor de comunicare prin intermediul rețelelor de socializare a avut aproape un efect de castrare asupra adevărului. În noianul de informații, multe neverificate, unele tendențioase sau trunchiate, altele intenționat false, criticile îndreptățite sau pozițiile bine argumentate nu pot fi distinse din cacofonia asurzitoare menționată anterior. Mass‑media epocii noastre, transformată radical de noile modalități de comunicare, pare să funcționeze mai curând ca o centrifugă în care adevărul și falsul sunt amestecate, răstălmăcite sau deformate până la indistincție; până în punctul în care diferența însăși dintre adevăr și fals devine imposibil de făcut, irelevantă, singurul lucru care mai contează fiind o încleștare între discursuri alternative, deseori exclusiv umorale, ce alcătuiesc lagărul retoric căruia îi suntem prizonieri toți și în care ne complăcem, deseori, din comoditate, din teamă sau pur și simplu din lipsa unei alternative la o lume care pare din ce în ce mai asemănătoare unei distopii.

În fața acestei imense provocări, Chomsky nu-și pierde nicio clipă speranța, nu se lasă descurajat și nu invită niciun moment la capitulare; ba dimpotrivă. Cărțile sale, precum și conferințele sau scrierile sale în genere, nu sunt, în esență, altceva decât un strigăt de mobilizare și o chemare la acțiune. Una dintre cele mai importate lecții pe care le învățăm din lectura acestor cărți de interviuri este aceea că avem obligația morală să fim indignați, să nu ne lăsăm castrați politic de ideologiile dominante de astăzi, ci să ne mobilizăm, să construim grupuri sau comunități puternice și solidare, să ne organizăm pentru ca vocea noastră să se facă nu doar auzită, ci și ascultată. Căci puterea (politică), spre deosebire de forța de coerciție a statului, nu se manifestă decât atunci când un grup de cetățeni își asumă un obiectiv politic comun și îl urmărește în mod consecvent. Numai așa participarea la scrutinele electorale are o însemnătate, iar votul dat - o greutate. În lipsa exercitării unei presiuni sociale constante, jocul electoral se golește de sens sau, mai grav, devine o formă de legitimare a unei șarade care se pretinde a fi democrație.

În condițiile în care discursul apocaliptic, grav și tenebros este din ce în ce mai prezent și mai vocal (de la publicistică până la filmografie), optimismul lui Chomsky te determină să nu renunți la lupta împotriva nedreptății și a abuzurilor. De aceea, cărțile sale sunt un apel la indignare și acțiune, iar astfel de apeluri sunt cruciale pentru societatea românească de astăzi, în care valorile solidarității și coeziunii sociale sunt aproape absente.

---

[i] Legalitatea războiului din Irak nu mai este de mult o chestiune care să poată fi dezbătută. Celebrul "Raport Chilcot", care este rodul unei vaste investigații conduse în Regatul Unit al Marii Britanii între 2009 și 2011, a ajuns la concluzia că lipsește orice justificare temeinică a invaziei Irakului și că SUA și Marea Britanie au subminat autoritatea ONU. (N. trad.)