Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo - Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo

N-am învățat la școală mai nimic despre vecinii noștri. Preocupate să trâmbițeze strict excepționalismul românesc, manualele de istorie și geografie anterioare Revoluției din 1989 abia aveau câte un rând dedicat popoarelor din vecinătate. În copilărie îmi imaginam că România e un fel de insulă plutind într-un spațiu vag definit, înconjurată de dușmani hrăpăreți. Informații despre contextul istoric al anumitor evenimente lipseau cu desăvârșire.

Despre bulgari de exemplu, de la Eminescu știam că au ceafa groasă. De la Alimentara aflasem că cei mai buni castraveți murați tot bulgarii îi fac. Și tot de la bulgari mi-a adus odată o prietenă un vinyl cu Michael Jackson, care s-a tocit și s-a zgâriat de la prea multă ascultare. În rest, despre tot ce exista sau se întâmpla la Sud de Dunăre în mintea mea a existat doar un imens spațiu gol, alb.

De aceea, atunci când am ajuns să citesc cartea Kapkăi Kassabova, Frontiera, cel mai mult și mai des m-am mirat.

Frontiera având subtitlul O călătorie către capătul Europei a apărut în limba română în traducerea Onei Frantz, în colecția Anansi a editurii Pandora M.

Născută în 1973 la Sofia, Kapka Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua Zeelandă imediat după 1989. A studiat literatură, a publicat mai multe volume de poezie și proză, iar din anul 2005 trăiește în Scoția.

Cartea de față este jurnalul unei călătorii pe care autoarea o face la granița dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, pe tărâmul în care se întâlnesc două continente: Europa și Asia. Se îmbină, conviețuiesc, se luptă și sunt prizonierele acestei vecinătăți la care le obligă geografia.

Volumul are și o hartă anexată, astfel încât cititorului îi este foarte ușor să urmărească traseul care începe de la malul Mării Negre, merge spre Vest până la granița cu Macedonia de Nord, iar apoi se întoarce străbătând tărâmurile Traciei și traversând de mai multe ori granița bulgară, greacă și turcă. Sunt nume cu rezonanță istorică puternică: Edirne sau Adrianopol, Fluviul Etvos, Munții Rodopi, care acum capătă glas, prin intermediul personajelor pe care autoarea le întâlnește și le intervievează.

Bulgari, turci, greci, romi, dar și o misterioasă populație de pomaci (musulmani de etnie slavă), mult diminuată în prezent și supusă la strămutări și decimări în toate epocile istorice și de toți stăpânitorii locurilor. Trăiesc și astăzi în comunități izolate în Munții Rodopi, mănâncă iaurt și sunt în marea lor majoritate centenari. Aici, în Munții Rodopi a descoperit și pionierul microbiologiei, Ilia Mecinikov, iaurtul, care păstrează sănătatea florei intestinale și care se pare că influențează și longevitatea localnicilor. Ulterior, studentul bulgar Grigorov, aflat la studii la Geneva, izolează bacteriile pe care le botează Lactobacillus bulgaricus.

Aflată la confluența dintre clima mediteraneeană și cea temperată, regiunea descrisă de Kakpa Kassabova are un relief spectaculos, zone întinse de natură sălbatică și permite cultivarea unor plante care doar aici s-au adaptat: Rosa Damascena, trandafirul din care se obține uleiul esențial atât de căutat în industria cosmetică, dar și tutunul oriental, mult mai aromat decât cel folosit în prezent la fabricarea țigărilor. Prin tradiție, comunitățile turcești cultivau și trandafirii, și tutunul, însă au fost strămutate de nenumărate ori, așa încât în prezent aproape că nu mai există asemenea plantații. Cât despre marile combinate care prelucrau materia primă în perioada comunistă, au dispărut și ele demult. Pentru că și în Bulgaria s-a petrecut după 1989 ce s-a petrecut și în România: toată industria statului socialist a fost în scurtă vreme pusă pe butuci, privatizată, falimentată, iar acum din fabricile de odinioară au rămas doar ruine.

Am rămas foarte uimită să aflu că această ultimă frontieră a Europei fusese forțată în vremea Cortinei de Fier de oameni disperați să fugă în lumea liberă, în Grecia sau în Turcia. În special tineri din RDG veneau pe litoralul bulgăresc cu pretextul unei vacanțe la mare și încercau să treacă ilegal peste graniță în Turcia. Pe hartă însă, linia frontierelor era intenționat desenată distorsionat, așa că puțini fugari reușeau să scape. Mulți tineri Est-germani și-au găsit moartea în această margine de continent. Cât cinism cuprinde în el acest simplu amănunt: desenarea greșită a unor linii pe hartă!

Iar frontiera nu este nici acum liniștită. În prezent, o altă categorie de fugari își caută un rost pe aceste teritorii: refugiații din Siria și din alte țări arabe cuprinse de război. Stau luni de zile în tabere de refugiați și așteptă ocazia să plece spre Europa Occidentală. Oameni care au fugit de bombardamente, care și-au părăsit familiile și care visează că într-o bună zi vor avea o viață liberă și liniștită, într-o zonă fără război.

Frontiera dă glas unor povești de viață impresionante: turci care s-au născut în Bulgaria, strămutați cu forța în Turcia în 1989, greci care-și privesc vecinii cu superioritate, bulgari care încearcă să-și uite rădăcinile balcanice și visează la un viitor pur european. Strămutări, răzbunări, războaie. Impediat se împlinesc 100 de ani de la destrămarea Imperiului Otoman, dar parcă vechile conflicte și animozități încă mocnesc sub aparent pașnica vecinătate.

Până și Baba Vanga apare în acest mozaic istoric, geografic, politic și cultural. Fostul lider comunist Todor Jivkov o consulta frecvent pe bătrâna nevăzătoare cu vise profetice, născută în 1911 pe teritoriul actualei Macedonii de Nord. Pentru ea s-a înființat și un Institul de sugestologie (!), la care clarvăzătoarea a fost angajată, iar nepoata sa a ajuns să lucreze în Ministerul bulgar al culturii. Fiica lui Todor Jivkov, Ludmila, a fost foarte apropiată de Baba Vanga. Această Ludmila este un personaj foarte interesant: atrasă de magie și de științele oculte, a demarat o adevărată campanie de săpături în zona muntoasă numită Strandja, de pe malul Mării Negre. Era convinsă că sub munte se află îngropată o imensă piramidă egipteană, care adăpostește comori. Mulți oameni au murit în timpul săpăturilor masive, dar dovezi despre existența piramidei nu s-au descoperit. S-a descoperit în schimb un mare zăcământ de uraniu, care i-a iradiat pe cei care s-au aflat în preajmă. Ludmila Jivkova însăși a murit subit la doar 38 de ani, din cauza uni anevrism cerebral. La vremea respectiv umbla vorba că ar fi fost blestemată.

În toată această pleiadă, vânătorii de comori sunt o categorie aparte: curajoși, dispuși să-și sacrifice viața, căutând mereu locuri în care să dea lovitura vieții, ei sunt cei mai buni ghizi pe care se poate bizui autoarea. Cunosc drumuri secrete prin munți și au povești fabuloase, deși uneori devine riscant să-ți pui viața în mâinile lor.

Este emoționantă paralela pe care autoarea o face între căutarea comorilor îngropate de traci și căutarea poveștilor pe care ea o face: la un moment dat, ambele creează dependență.

În Frontiera planul fizic și cel istoric se împletesc permanent cu cel mistic: suntem într-o regiune în care superstițiile, miturile, ritualurile păgâne i-au ajutat pe oameni să supraviețuiască tuturor valurilor de regimuri care au trecut peste ei. Povestea locurilor n-ar fi completă fără povestea acestor credințe oculte pe care oamenii le împărtășesc, indiferent de religie.

Tocmai de aceea titlul cărții, Frontiera, are mai multe conotații: este o graniță între continente, între țări, între culturi și religii, dar și o graniță între viață și moarte, între tărâmul de aici și cel de dincolo. Iar autoarea are cel puțin două motive să facă această călătorie: ca să afle poveștile și trecutul acestei regiuni sălbatice, dar și ca să se descopere pe sine. Faptul că a trăit atât de mulți ani în exil (emigrând cu familia în Noua Zeeleandă) o eliberează și îi dă capacitatea de a scormoni, de a merge foarte adânc în straturile poveștii pe care dorește să o spună.

Kapka face această călătorie în sens invers acelor de ceasornic, și se întoarce de unde a pornit, închizând cercul. Este în primul rând o călătorie inițiatică, o sondare a identității.

Principala calitate a acestei cărți este sinceritatea. Apoi talentul de povestitoare și capacitatea de a descrie în puține cuvinte locuri și mai ales oameni.

Este probabil cea mai bună carte de călătorii pe care am citit-o vreodată și cu siguranță cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o în 2021. Iar acest spațiu gol și alb din harta mea mentală situată la Sudul Dunării s-a umplut acum de viață, de povești uluitoare, de simpatie față de vecinii noștri și de dorința de a vedea cu ochii mei toate locurile despre care am citit cu atât de multă plăcere.

H(A)PPY

 

Nicola Barker
H(A)PPY
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din engleză de Oana Zamfirache
 

***
Intro

Nicola Barker (n. 1966) este o scriitoare din Marea Britanie. La vârsta de nouă ani a emigrat împreună cu părinții și sora ei în Africa de Sud. S-a întors în Anglia în 1981 împreună cu mama sa. A publicat primul volum de proză în 1993, Love Your Enemies, pentru care a primit Premiul PEN/Macmillan Silver Pen și Premiul pentru Ficțiune David Higham. Până în prezent i-au apărut 13 romane și trei volume de povestiri. În general, scrie despre oameni neobișnuiți - inadaptați, excentrici etc. - aflați în situații obișnuite.

Pentru romanul H(A)PPY a primit prestigiosul premiu Goldsmiths în 2017 și a fost nominalizată la Premiul Gordon Burn în 2018 și la Women's Prize for Fiction în același an. Romanul a fost considerat cartea anului de către publicațiile The Guardian, The Telegraph și The Independent.

*

H(A)PPY este o poveste postapocaliptică situată într-un viitor foarte îndepărtat. Un viitor în care marile dileme ale umanității par a fi în sfârșit rezolvate pentru totdeauna. În care oamenii, așa cum o arată titlul, sunt fericiți. Sau cel puțin așa par.

La un prim nivel, romanul poate fi citit ca o distopie zen: în acest univers în care comunitatea e tot ce contează și tehnologia aparține Sistemului, există obligativitatea de a fi calm, moderat, detașat și... fericit. La un alt nivel, este povestea oricărui individ incapabil să se adapteze cerințelor comunității, care își simte individualitatea amenințată de norme care îi sunt străine și are de ales între a se supune Sistemului sau a porni pe o nouă cale, cu riscul de a găsi la capătul ei propria-i anihilare. Nu în ultimul rând, este un antiroman despre forța cuvintelor, care nu e întotdeauna în slujba Binelui.

"O remarcabilă explorare a puterii coercitive și distructive a narațiunii." (The Times Literary Supplement)

"Este un mic miracol faptul că acest exigent antiroman despre colapsul narațiunii funcționează perfect. Barker e mai excentrică și inovatoare ca niciodată." (The Sunday Times)

"Barker a fost întotdeauna o scriitoare vizionară, mai ales în stilul ei. Trecutul și prezentul se întrepătrund ca în vis și halucinație. Iar cartea sa e mai mult un poem și o operă de artă decât un roman." (Literary Review)

"Nicio descriere nu poate să redea frenezia și sinceritatea romanului H(A)PPY. Este superb, iar autoarea lui, o experimentatoare autentică și dedicată. În mâinile lui Barker, narațiunea, oricât de fragilă, nu doar supraviețuiește, ci și crește plină de vigoare." (The Observer)

"H(A)PPY nu prezintă o versiune optimistă a viitorului umanității, dar datorită lui Barker, acel timp îndepărtat devine convingător într-un fel de-a dreptul obsedant." (The Observer)

"Barker e mai magnifică și mai bogată în aforisme ca niciodată în această viziune a unui viitor distopic, viziune ce sfidează convențiile narative și tipografice." (The Guardian)

"H(A)PPY este o Alice în Țara Minunilor post-postapocaliptică, o poveste care se narează singură și apoi se autodevorează." (Goodreads)

Fragment

După ce s-au aliat și ne-au salvat de Potopuri și de Focuri și de Ciume și de Cultele Morții, Puterile Altruiste le-au abătut Tinerilor gândurile de la Dumnezeu. Am pornit pe un alt drum. I se spunea Calea Cea Nouă. I se spunea Calea Luminii. Tinerii au fost învățați metode variate și simple de a-și găsi liniștea. Am trecut Dincolo de Dumnezeu. Am fost învățați să celebrăm Momentul Prezent. Eram echilibrați la nivel chimic.

Eram perfecționați. Ni se dădea posibilitatea de a alege atât cât să ne simțim ca și cum am fi liberi, dar nu într-atât încât mințile noastre (intelectul nostru, încă fragil) să fie suprasolicitate. Îndoiala a luat sfârșit. Fluxul Informațional a fost purificat. Înainte, exista mizerie, iar aceasta ne altera. Apoi, totul a devenit proaspăt. Mirosea a iarbă abia tăiată. Totul strălucea. Ne-au făcut să ne simțim din nou inocenți. Nu, nu. Ne-au făcut din nou Inocenți.

Suntem Inocenți. Suntem Curați și Neîmpovărați. În fiecare zi, cu fiecare nou răsărit, în fiecare nouă oră, în fiecare nou minut, suntem încă o dată eliberați din legăturile strânse ale Istoriei (din Cătușele Trecutului). O luăm mereu de la capăt. Chiar aici! Chiar acum! Un nou început. O Lume Nouă. Totul este posibil. Am renăscut.

Mi se spune că (pe când exista timp consemnat - ceea ce, după cât se pare, e un concept religios greșit) totul a funcționat până s-a atins un anumit număr și apoi totul a încetat să mai funcționeze pentru că nimic nu putea face față mărimii Numărului. Era un număr finit. Pe atunci, toate numerele erau finite. Resursele vitale se epuizau treptat și oamenii sufereau. Din cauza numerelor. Doar a numerelor. Dar acum numerele sunt infinite, totul a fost cartografiat și nimic nu este necunoscut. Nimic nu se poate epuiza - nici măcar viața. Suntem eterni. Și avem întotdeauna suficient. Doar suficient. Nu jinduim după mai mult. Suntem mulțumiți. Suntem Echilibrați. Și ne străduim - dar niciodată prea mult - să rămânem Echilibrați. Acesta este scopul care ne însuflețește, care ne călăuzește. Nu suntem încurajați să întrebăm cum sau de ce - deși nici nu suntem împiedicați să o facem. Pur și simplu acceptăm că trecutul a fost Trecut. Trăim Acum. Trăim În Lumină. Iar dacă suntem amenințați de întuneric (întuneric? Oare mai există cu adevărat întuneric?), ei numaidecât ne ajustează la nivel chimic. Ei pur și simplu... știu.

Chimicalele ajung în noi printr-o multitudine de căi. Mediile noastre sunt sensibile. Mediile noastre sunt cooperante. Totul este Întreg. Suntem totali, universali, integrați. Suntem Echilibrați. Ne străduim (dar nu ne luptăm) să rămânem Echilibrați. Și totul funcționează perfect. Așa că nu avem de ce să ne mai facem griji.

Uneori - când dormim, în timp ce visăm dulce - ni se aduce aminte cum era înainte, ca să apreciem cât de bine e acum. Acum, că ne-am Eliberat de Dorință. Și suntem F(E)RICIȚI să ni se reamintească pentru că ni se confirmă senzația de pace, de calm, de armonie, de echilibru. Ni se vorbește despre minciunile Trecutului. Despre cum Tinerilor li se spunea că trebuie să se împotrivească normei pentru a se simți Întregi. Li se spunea că puterea creativă este dependentă de luptă și de suferință. Că adevărata fericire poate fi atinsă numai dacă îți abandonezi sinele lui Dumnezeu sau, la cealaltă extremă (Trecutul era plin de astfel de contradicții), că adevărata fericire presupune întotdeauna suferința și durerea altor persoane sau a altor creaturi. Că fericirea se definește oarecum comparativ sau prin competiție.

Minciuni. Toate erau niște minciuni.

Când zic "ni se spune", de fapt vreau să zic "ne spunem singuri". Pentru că nimic nu este deasupra noastră. Nimic nu este dedesubtul nostru. Suntem Echilibrați. Așa a fost creat Sistemul. Ne străduim să rămânem Echilibrați. Fiecare dintre noi contribuie în felul său special la atingerea acestui scop. Eu sunt în primul rând o muziciană. Acesta este talentul meu. Dar nu mă dedic exclusiv muzicii. Aici nimic nu este exclusiv. A fi exclusiv presupune a exclude. Și nimic nu este exclus. Îmi dedic timpul, atenția și energia mai multor cauze, mai multor ocupații. Sunt deschisă. Sunt umilă. Sunt recunoscătoare. Sunt stabilă.

Există un graf - îi spunem Graful - și acesta ne arată cât de Echilibrați suntem: ca persoane (în ce privește sănătatea fizică și mintală), ca obște mică (obște bazată pe aptitudini, pe prietenie, pe consum, pe felul de a gândi) și ca societate în ansamblu - ca rasă, ca planetă, ca galaxie. Mai multe grafuri, dar un singur Graf.

Avem satisfacția - o satisfacție profundă - de a rămâne în parametrii diferitelor noastre grafuri. De a păstra lucrurile în echilibru. Și cu toții ne străduim (dar nu prea mult) întru acest scop. Pentru că ne face F(E)RICIȚI: să contribuim la ceva, să fim pe deplin conștienți, să fim pe deplin informați și profund sensibili. Să fim pe deplin deschiși la orice.

Ne face F(E)RICIȚI...

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Dar de ce se întâmplă asta?

F(E)RICIȚI
De ce? De ce litera "E" se încapățânează să oscileze? Să fie în paranteză?

Și de ce vorbesc? Ce fac? De ce repet toate astea?

De unde această nevoie?

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Ce ciudat...
Ce consternant!
Un defect?
Un bip?
Un nod?
Dar unde?...

Ah. Melodia aceea dulce, ca un clinchet de clopoței. Îți aduci aminte?
Și copilul.

Dacă această chestie, pe care nu pot s-o descriu, n-o pot înțelege, o pot doar simți, doar presimți (imaginează-ți broboanele de pe piele de care nu ești conștient până când o adiere îți atinge ușor obrazul), dacă această chestie a avut un început - această ciudată clarificare, această ușoară perturbare, acest bip -, atunci asta s-a întâmplat când a apărut copilul - o fetiță -, da, acum că mă gândesc în urmă- dacă îmi aduc aminte corect - și nu pot s-o... se tot furișează în mintea mea. E însoțită de o melodie ciudată. Un vals dulce, ca un clinchet de clopoței. Cântat la chitară. Doar că sunt corzi de metal. Reverberează straniu. Fata este mică și negricioasă, cu ochi arzători și un zâmbet precaut; Senzorul meu îmi spune că are nouă ani și că a trăit - cu mulți ani în urmă, pe vremea când se ținea evidența anilor - pe fostul continent sud-american. Am descoperit-o în Fluxul Informațional, într-un articol despre un lutier din Paraguay care era specializat în instrumente scobite (în ultima vreme mă gândeam la avantajele unor astfel de instrumente). Întâmplător, acesta avea și o chitară prețioasă, dar nu una scobită. Am accesat linkul fară mare chef.

Era ciudat (da, ciudat) că citeam un articol despre o chitară prețioasă (deși sunt chitaristă și cânt la ele și le construiesc), pentru că, după cât se pare, acum toate chitarele sunt prețioase (în egală măsură lipsite de valoare și identice și perfecționate și la îndemâna oricui ar avea nevoie de ele). Așa că era ciudat că scotoceam prin Trecut ca să găsesc informații despre orice alt fel de chitară decât cea pe care o am, care este o chitară de-a dreptul minunată, o chitară care mă face să fiu complet și absolut mulțu... mulțu... F(E)RICITĂ.

F(E)RICITĂ

Or, acea chitară prețioasă era departe de a fi perfectă. Era de-a dreptul imperfectă! Era o chitară clasică, de lemn, în formă de pară. Am mărit fotografia atât de mult, încât imaginea a devenit granulată (era din perioada când imaginile deveneau granulate, acela fiind un timp al discordiei, al neajunsurilor, al fracturilor și al pixelării. Un timp lipsit de Adevărata Claritate. Un timp al limitelor neclare).

Acea chitară - ah, acea chitară - era prețioasă nu datorită vreunei calități intrinseci, ci pentru că aparținuse la un moment dat unui chitarist faimos. Avea corzi de metal, nu elastice. Și niște bile minuscule, dintr-un fel de cauciuc vulcanizat, prin care corzile înalte fuseseră trecute cu migală și apoi poziționate în așa fel încât să fie aliniate cu prăgușul. Acestea erau amortizoare. Da, amortizoare. Ca să reducă zgomotul metalic. Vibrația. Un compromis ingenios, straniu. Această chitară- un instrument care era în mod evident obiectul unui compromis - n-avea niciun sens pentru mine. Ca persoană care cânta la lăută. Ca muziciană. N-avea niciun sens să ai o chitară acustică cu corzi urâte, de metal, într-o perioadă a Istoriei - da, Senzorul îmi confirma prompt acest lucru - când corzile elastice erau singurele cu adevărat acceptabile. Se întâmpla înainte de apariția chitarei electrice. Era înaintea Epocii Sunetelor Stridente, a Oah-oah-ului, a Rockului. Chitara "prețioasă" era o anomalie bizară. O enigmă. Avea o poziție instabilă (1920? 1925?) - se clătina - între Trecutul pe ducă și Viitorul abia conturat (care va deveni și el tot un fel de trecut). A existat într-un moment critic. Când se năștea Disonanța. Când pierea Armonia. Era un instrument imperfect. Un anacronism. O curiozitate. O enigmă. Da, repet: o enigmă. Fiindcă sunt la rândul meu lutier, mă preocupă adesea asemenea enigme, mă confrunt cu ele (deși nu sunt în război cu ele și nici nu mă lupt cu ele, dar nici nu le îndrăgesc, nici nu le caut înadins, căci ce nevoie aș avea, dat fiind că soluțiile sunt la îndemână, când fiecare mister a fost în cele din urmă și în mod definitiv elucidat?). Dar m-am trezit holbându-mă la imperfecțiunile acestei chitare și mirându-mă. Nu mi-e clar ce mă miră așa. Era doar un spațiu gol, o absență a cuvintelor, o aspirație.

Da, o aspirație.

Presupun că ceea ce mă nedumerea era cine ar fi putut să dețină un astfel de obiect imperfect care - chiar și în istoria chitarelor, a confecționării lor - nu avea niciun sens. Cine ar fi putut să dețină un asemenea instrument haotic? Un instrument grosolan, prostesc, zadarnic?

Și apoi, dintr-odată, am zărit fata, copila cu ochi căprui, stând acolo, într-un colț. În marginea unui decupaj dintr-un ziar. Ținea în brațe o păpușă, învelită într-o pătură. Iat-o! Doar o fată.

Dar de ce mi-ar păsa? Noi - Tinerii - respingem total (limbajul mi-e acum prea aspru, dar imaginează-ți dacă vrei o versiune mai calmă a acestei fraze, o versiune mai lipsită de pasiune), dezavuam ideea de faimă și tot ce presupune această "podoabă" a Trecutului. Chiar și cuvântul. Respingem chiar și cuvântul faimă - un cuvânt fierbinte. Un cuvânt care clocotește. Un cuvânt care condensează și apoi putrezește. Un cuvânt periculos. Detestam "personalitatea". Evitam diferența. Iar Senzorul - pentru că i-o cerem, pentru că avem nevoie s-o facă - refuză să-i recunoască (și, ca atare, să-i onoreze) pe indivizii remarcabili - "faimoși" - de pe Sângerosul Raft al Istoriei. Indivizii din acel Atunci haotic. Din timpul acela întunecat, umed și cețos, de dinainte să se instaureze Prezentul pur și senin.

Căci Acum toate creaturile sunt egale. Aceasta este Filozofia noastră. Nimeni nu se poate ridica deasupra. Așa ca Senzorul - pentru că ne-o dorim, pentru că este necesar, pentru că i-o cerem - îi dezmembrează în părțile lor componente pe acești indivizi ridicați în slavi. Îi deconstruiește. Li se desemnează niște simple numere. Nu li se dau nume, pentru că numele generează o minusculă implozie psihică, o conexiune, o sinergie periculoasă care țâșnește printre litere și informații și imagine și înțeles. Acest chitarist era din Paraguay, iar numărul lui este 91.51.9.81.81.1.2.

Scuze.

Da... apăruse ea, copila, fata care mă bântuie, și pentru că era la marginea paginii - a paginii despre chitara prețioasă -, nu am putut accesa povestea în întregime (nu am fost în stare să-mi ghidez cum trebuie Senzorul - înspre ce aș fi putut să-l direcționez? Cum? Când nu existau alte indicii?), deși am încercat. Am încercat din răsputeri. Am încercat de mai multe ori. Aproape am simțit... nu știu... aproape că am simțit frustrare.

Respiră. Respiră.

Mira A, alungă-l. Acest moment. Acest sentiment. Această frustrare. Frustrarea nu e nimic altceva decât inflația nesănătoasă a Egoului agresiv. Frustrarea presupune că te simți îndreptățit. Frustrarea înseamnă aroganță. Verifică Graful. Se face roz? Se face?

Of, lasă-l să treacă, Mira A. Inspiră. Expiră. Iartă-te. Uită de tine.
Așa. Da. Acum e mai bine.
Bravo.
Bine.
Uuf!

Și totuși, era ceva atât de... arhaic, de... de... tulburător în legătură cu ochii întunecați ai fetiței... Mă obsedau. Am încercat, firește, să primesc informația - atâta câtă era - și apoi să nu mă mai gândesc la ea. Așa cum am fost învățați să facem. Dar n-am reușit. Nu înțeleg de ce. Poate că a fost vorba de un bip, de un nod. Cred că m-am dezechilibrat la nivel chimic. E foarte ciudat. O să cer ajutor. Of. Cineva a observat deja. Pe Graf. Ce drăguț! Ajutorul a venit deja.

După-amiaza unui faun

 

Adolfo Bioy Casares
După-amiaza unui faun
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți
 

***
Intro

Adolfo Bioy Casares (1914 - 1999) a fost un strălucit reprezentant al literaturii fantastice argentiniene, caracterizată prin erudiție perfect asimilată și rafinament. Cel mai cunoscut roman al său este Invenția lui Morel (1940), pentru care a primit, în 1941, Premiul orașului Buenos Aires și după care Alain Resnais a turnat filmul Anul trecut la Marienbad - premiat cu Leul de Aur la Veneția, în 1961. Alte romane: Plan de evadare (1945); Visul eroilor (1954); Jurnal din "Războiul porcului" (1969); Dormind la soare (1973); Aventura unui fotograf în La Plata (1985); Un campion fără seamăn (1993); Dintr‑o lume în alta (1998). Volume de povestiri: Trama celestă (1948); Poveste prodigioasă (1956); Ghirlanda cu iubiri (1959); Latura umbrei (1962); Marele Serafim (1967); Povestiri de dragoste (1972); Povestiri fantastice (1972); Eroul femeilor (1978); Povestiri uimitoare (1986); O păpușă rusească (1991); O magie modestă (1997).

În 1932, îl cunoaște pe Jorge Luis Borges, de care l‑a legat o exemplară și statornică prietenie. Împreună cu acesta, a semnat volumele Povestiri scurte și extraordinare (1955), Cartea cerului și a infernului (1960), precum și câteva antologii: Cele mai bune povestiri polițiste (1943 și 1944), Poezie gauchescă (1955). Sub pseudonimul Honorio Bustos Domecq, cei doi publică Șase probleme pentru don Isidro Parodi (1942) și Două fantezii memorabile (1946), urmate, sub semnătura autorilor, de Cronicile lui Bustos Domecq (1967) și Noi povestiri de Bustos Domecq (1977).

În 1940, se căsătorește cu pictorița și scriitoarea Silvina Ocampo, împreună cu care va semna romanul polițist Cei care iubesc urăsc (1946). De asemenea, în colaborare cu aceasta și cu Borges, semnează două culegeri remarcabile: Antologia literaturii fantastice (1940) și Antologie poetică argentiniană (1941). Pe lângă opera de ficțiune, Bioy Casares a scris critică literară (Cealaltă aventură, 1968) și eseu (Relatare despre pampa și gauchos, 1970).

Printre medaliile și premiile câștigate se numără Legiunea de Onoare franceză (1981), Premiul internațional Alfonso Reyes (1991) și Premiul Cervantes (1990).

*

Originalitatea lui Adolfo Bioy Casares izvorăște din arta inconfundabilă de a structura, într-un demers narativ unitar, de un echilibru desăvârșit, cele două coordonate esențiale ale creației sale: cea fantastică și cea omenească, proiectând în oglinzi infinite fascinantul joc de lumini și umbre ale incidenței irealului în cotidian.

"Fantasticul este una dintre marile chei ale literaturii mele", spune autorul, convins că "realitatea poate fi fantastică în orice clipă, fiindcă uneori viața ne oferă o viziune momentană a ceva ce alterează ordinea realului". Îmbinând subtil elemente ale literaturii de sorginte fantastică - misterul, straniul, ambiguitatea, indeterminarea, suspansul, atracția exercitată de zona absconsă, întunecată a existenței - cu dezvăluirea dimensiunii lăuntrice a ființei umane aflate aproape întotdeauna sub semnul atotstăpânitor al iubirii, povestirile adunate în volum reflectă, în varii ipostaze, tema efemerității ființei, simțită ca o incertitudine față de identitatea unei alte ființe, întrucât cunoașterea umană este imperfectă. (Tudora Șandru-Mehedinți)

"Uneori, când nu pot să fac altceva decât să încep o poveste, mi-aș dori să fiu Adolfo Bioy Casares." (Julio Cortázar)

"Cel mai bun dintre prozatorii fantastici din Argentina și, poate, din America." (Luis Alberto Sánchez)

"Adolfo Bioy Casares va rămâne în galeria giganților literaturii pe care i-a dat Argentina în ultimul secol." (The Independent)

Fragment

Măști venețiene

Când vorbesc unii despre biologia umană ca despre un proces real și inevitabil, îmi spun cu amărăciune că viața e mai complexă decât cred ei. Nu încerc să‑i conving, dar nici nu‑mi uit experiența. Ani în șir am trecut fără rost dintr‑o iubire într‑alta; puține, pentru atâta amar de vreme, neîmpărtășite și triste. Apoi am întâlnit‑o pe Daniela și am știut că nu mai trebuia să caut, că mi se dăruise totul. Chiar atunci începuseră accesele de febră.

Mi‑amintesc de prima vizită a doctorului.
- Febra asta ți se trage de la ganglioni, decretă. O să‑ți prescriu ceva ca să ți‑o scadă.

Am luat vorbele astea drept o veste bună, dar, în vreme ce doctorul scria rețeta, m‑am întrebat dacă faptul că‑mi dădea ceva pentru febră nu însemna că nu‑mi dădea nimic pentru boală, fiindcă era incurabilă. M‑am gândit că, dacă nu voi pune capăt acestor îndoieli, voi avea parte de un viitor zbuciumat, și, dacă‑l întrebam, riscam să primesc drept răspuns o certitudine capabilă să‑mi facă viața de neîndurat. Oricum, ideea unei îndoieli nesfârșite mi se părea îngrozitoare, așa că m‑am încumetat să‑l întreb. Mi‑a răspuns:
- Incurabilă? Nu obligatoriu. Sunt cazuri, pot afirma că se cunosc destule cazuri, de revenire deplină.
- De vindecare deplină?
- Tu ai spus‑o. Pun cărțile pe masă. În situații precum cea de față, medicul va face uz de toată energia ca să dea încredere bolnavului. Fii atent la ce‑ți spun, fiindcă‑i important: n‑am nicio îndoială că există cazuri de vindecare. Îndoielile apar dacă vrei să analizezi cum și de ce se produce vindecarea.
- Asta înseamnă că nu există tratament?
- Bineînțeles că există. Tratament paliativ.
- Care uneori poate și vindeca?
Nu mi‑a spus "nu" și în această speranță firavă mi‑am pus toată voința de a mă însănătoși.

Părea cert că examenul clinic îmi ieșise destul de prost, dar când am plecat din cabinetul de consultație nu știam ce să cred, încă nu eram în stare să încerc să fac un bilanț, de parcă aș fi primit niște vești pe care, din lipsă de timp, nu le‑aș fi citit cu atenție. Eram mai curând descumpănit decât trist.

În două sau trei zile medicamentul mă scăpă de febră. Am rămas cam slăbit sau istovit și poate de asta am acceptat cuvânt cu cuvânt diagnosticul medicului. Apoi m‑am simțit bine, chiar mai bine decât înainte de a mă îmbolnăvi, și‑am început să spun că doctorii n‑o nimeresc chiar totdeauna cu diagnosticele lor; că se prea poate să nu mai am alte accese. Era de înțeles. "Dac‑ar fi să mai am, s‑ar ivi vreo senzație neplăcută care să mă prevină, dar adevărul e că mă simt mai bine ca oricând."

Recunosc că simțeam o dorință stăruitoare de a nu crede în boală. Probabil că astfel mă apăram de gândurile care mă munceau de obicei, de consecințele lor posibile în viitorul meu împreună cu Daniela. Mă deprinsesem să fiu fericit și nu‑mi puteam închipui viața fără ea. Îi spuneam că nu mi‑ar fi de-ajuns un veac ca s‑o privesc, să fim alături. Exagerarea exprima întocmai ceea ce simțeam.

Îmi plăcea să‑mi vorbească despre experimente. Eu îmi imaginam spontan biologia, materia ei de studiu, ca pe un fluviu uriaș ce înainta printre revelații uimitoare. Grație unei burse, Daniela studiase în Franța cu Jean Rostand și cu Leclerc, colaboratorul lui nu mai puțin celebru. Descriindu‑mi proiectul la care lucra Leclerc pe vremea aceea, Daniela folosi cuvântul "carbonic". Rostand, la rândul lui, cerceta posibilitățile de accelerare a anabolismului. Mi‑amintesc că i‑am spus:
- Eu nici măcar nu știu ce înseamnă anabolism.
- Toate ființele trec prin trei perioade, explică Daniela. Cea anabolică, de creștere, urmată de o linie constantă mai lungă sau mai scurtă, etapa când suntem adulți, și, în sfârșit, cea catabolică sau decăderea. Rostand s‑a gândit că, dacă am pierde mai puțin timp cu crescutul, am câștiga ani foarte folositori pentru viață.
- Ce vârstă are?
- Aproape optzeci. Dar să nu crezi că‑i bătrân. Toate studentele lui se îndrăgostesc de el.

Daniela zâmbi. Fără s‑o privesc, i‑am răspuns:
- Eu, în locul lui Rostand, m‑aș strădui să amân ori chiar să suprim catabolismul. Să fie clar că n‑o spun fiindcă l‑aș considera bătrân.
- Rostand gândește ca tine, dar susține că, pentru a înțelege mecanismul decadenței, e neapărat necesar să‑l cunoști pe cel al creșterii.

La câteva săptămâni după primul meu acces de febră, Daniela primi o scrisoare de la maestrul ei. Când mi‑a citit‑o, am simțit o adevărată satisfacție. A fost extrem de plăcut pentru mine să constat că un om faimos pentru inteligența lui o prețuia și o îndrăgea atât de mult pe Daniela. Motivul scrisorii era s‑o roage să participe la viitoarele Zile ale Biologiei de la Montevideo, unde avea să‑l întâlnească pe unul dintre cercetătorii din echipa sa, doctorul Proux, sau Prioux, care ar putea s‑o pună la curent cu stadiul actual al lucrărilor.

Daniela mă întrebă:
- Cum să‑i spun că nu vreau să merg?

Totdeauna a considerat că aceste congrese și zile internaționale sunt inutile. Nu mai știu pe nimeni atât de pornit împotriva ideii de a face ceva doar de formă.
- Ți se pare o ingratitudine să‑l refuzi pe Rostand?
- Lui îi datorez tot ce știu.
- Atunci nu‑l refuza. Te însoțesc.

Mi‑aduc aminte scena de parc‑aș vedea‑o. Daniela mi se aruncă în brațe, șoptind o poreclă (o trec sub tăcere pentru că orice poreclă străină pare caraghioasă), și exclamă, sărind în sus de bucurie:
- O săptămână în Uruguay cu tine! Nemaipomenit!

Făcu o pauză și adăugă:
- Mai ales dacă n‑ar fi zilele alea.

Se lăsă convinsă. În ziua plecării, m‑am sculat cu temperatură și, în cursul dimineții, m‑am simțit groaznic. Dacă nu voiam să fiu o povară pentru Daniela, trebuia să renunț la călătorie. Mărturisesc c‑am tot sperat într‑o minune și că numai în ultimul ceas am anunțat‑o că n‑o mai însoțesc. Îmi acceptă hotărârea, dar se plânse:
- O săptămână departe unul de altul numai ca eu să nu pierd plictiseala aia! De ce nu l‑oi fi refuzat pe Rostand?

Deodată, se făcu târziu. Despărțirea în mare zor îmi lăsă un sentiment de neînțelegere amestecat cu tristețe. De neînțelegere și părăsire. M‑am gândit, ca să mă consolez, că a fost un noroc că n‑am avut timp să‑i explic cât de rău mă simțeam. Credeam că, cine știe, dacă n‑o să‑i vorbesc despre accesele de febră n‑o să le mai dau importanță. Iluzia nu ținu mult. M‑am pomenit atât de bolnav că m‑am simțit profund descurajat și am înțeles că aveam ceva grav și incurabil. Temperatura cedă în urma tratamentului mai serios decât prima dată și mă lăsă nervos și istovit. Când Daniela se întoarse, am fost fericit, dar se pare că n‑arătam prea bine, deoarece mă întrebă destul de stăruitor cum mă simțeam.

Îmi propusesem să nu vorbesc de boală, dar când am auzit nu știu ce cuvinte în care am observat, sau am crezut că observ, un reproș ascuns că n‑o însoțisem la Montevideo, i‑am mărturisit diagnosticul. I‑am spus esențialul, făcând abstracție de cazurile de însănătoșire, care n‑au fost poate decât un mijloc al doctorului de a atenua cumplitul adevăr adus la cunoștință. Daniela întrebă:
- Și ce propui? Să nu ne mai vedem?

Am asigurat‑o:
- N‑am putere s‑o spun, dar nu pot uita că în ziua când ne‑am cunoscut eu eram un bărbat sănătos și acum nu mai sunt.
- Nu înțeleg, răspunse.

M‑am străduit să‑i explic că n‑aveam dreptul s‑o împovărez pentru totdeauna cu infirmitatea mea. Ea interpretă ca pe o hotărâre aceste cuvinte care exprimau de fapt îngrijorare și scrupule.

Șopti:
- Mă rog.

N‑am mai discutat, fiindcă Daniela avea toată considerația pentru dorința altuia, și mai ales pentru că era supărată. Din ziua aceea n‑am mai văzut‑o. Mă gândeam cu tristețe: "E soluția cea mai bună." Oricât de îngrozitoare mi se părea absența Danielei, ar fi fost și mai rău să mă prefac sau s‑o plictisesc, să‑i văd oboseala și dorința de a mă părăsi. Pe deasupra, boala m‑ar fi putut obliga să renunț la ziar; atunci Daniela ar fi trebuit nu numai să mă suporte, ci să mă și întrețină.

Mi‑aduc aminte de un comentariu al ei, care odinioară mi se păruse nostim. Daniela spusese: "Ce plicticoase mai sunt perechile puse pe ceartă și apoi pe împăcare!" N‑am îndrăznit așadar să caut o cale de împăcare. Nu m‑am dus s‑o văd, nici nu i‑am telefonat. Am încercat s‑o întâlnesc întâmplător. Nicicând n‑am mers atâta prin Buenos Aires. Când ieșeam de la ziar, nu mă resemnam să mă întorc acasă și să las pe a doua zi posibilitatea de a o întâlni. Dormeam prost și mă trezeam mai obosit, ca și cum n‑aș fi închis ochii, dar încredințat că aveam s‑o întâlnesc pe undeva, din simplul motiv că nu mai aveam puterea să trăiesc fără ea. În toiul acestei așteptări înfrigurate n‑am avut cum să aflu că Daniela plecase în Franța.

I‑am povestit lui Hector Massey, un prieten vechi, ce mi se întâmplase. Reflectă cu voce tare:
- Ca să vezi cum dispar oamenii. Te desparți de cineva și nu‑l mai vezi niciodată. Tot timpul se întâmplă așa.
- Buenos Aires fără Daniela pare alt oraș.
- Dacă‑i așa, poate o să‑ți dea curaj ceva ce‑am citit într‑o revistă: "În alte orașe poate exista câte un dublu al ființelor cunoscute."

Poate că spusese asta ca să‑mi abată gândurile. Mi‑a ghicit pesemne iritarea, căci și‑a cerut scuze:
- Înțeleg ce înseamnă să renunți la Daniela. N‑o să mai dai în veci de o femeie ca ea.

Nu‑mi plăcea să vorbesc despre viața mea particulară. Totuși, am descoperit că, mai devreme sau mai târziu, am început să‑i împărtășesc lui Massey toate greutățile și îndoielile. Îi căutam probabil încuviințarea, pentru că‑l consider cinstit și dintr‑o bucată și pentru că nu lasă ca sentimentele să‑i umbrească judecata. Când i‑am povestit de ultima discuție cu Daniela, vru să se încredințeze că boala era într‑adevăr așa cum i‑o descrisesem eu și apoi îmi dădu dreptate. Adăugă:
- N‑ai să mai întâlnești alta ca Daniela.
- Știu prea bine, i‑am zis.

M‑am gândit adesea că nevinovata lipsă de sensibilitate a prietenului meu era o virtute, căci îi îngăduia să‑și dea cu părerea într‑o deplină sinceritate. Persoanele care‑l consultă în probleme profesionale (e avocat) îl laudă fiindcă spune ce gândește și are o viziune clară și simplă asupra faptelor.

Am petrecut ani întregi însingurat în coșmarul meu. Ascundeam boala ca pe ceva rușinos și credeam, poate cu temei, că, dacă n‑o vedeam pe Daniela, n‑avea rost să mai văd pe nimeni. L‑am evitat chiar și pe Massey; într‑o bună zi am aflat că era prin Statele Unite ori prin Europa. În orele de lucru, la ziar, încercam să mă izolez de colegii din jur. Mi‑am păstrat totuși o speranță pe care nu mi‑am formulat‑o explicit, dar care mi‑a fost de folos să‑mi birui deznădejdea și să‑mi adaptez actele la țelul invariabil de a reclădi micul castel de nisip al sănătății mele care se năruise: speranța disperată de a mă vindeca (nu mă întrebați când) și de a o regăsi pe Daniela. Nu mi‑a fost de-ajuns să sper: am început și să‑mi imaginez. Visam clipa întâlnirii. Ca un regizor de film cum nu se poate mai exigent, repetam scena până la istovire, ca să fie mai victorioasă și mai mișcătoare. Mulți consideră că inteligența e o piedică în calea fericirii. Adevărata piedică e imaginația.

De la Paris sosi vestea că Daniela se dăruise cu totul lucrărilor și experimentelor sale biologice. Am socotit că‑i o veste bună. N‑am fost niciodată gelos pe Rostand, nici pe Leclerc.

Mi se pare că am început să mă simt mai bine. (Bolnavul trăiește într‑o continuă succesiune de iluzii și dezamăgiri.) În timpul zilei nu mă mai gândeam atât la viitorul acces de febră: nopțile erau mai puțin chinuitoare. Într‑o dimineață, foarte devreme, mă trezi soneria de la ușă. Când am deschis, m‑am pomenit cu Massey care, după câte am înțeles, sosise din Franța chiar atunci și venise direct la mine, fără să mai treacă pe acasă. L‑am întrebat dacă o văzuse. Răspunse afirmativ. Urmă o tăcere ce se prelungi atât de mult, că m‑am întrebat dacă faptul că Massey stătea în fața mea n‑avea vreo legătură cu Daniela. Mi‑a spus atunci că a făcut călătoria numai ca să mă anunțe că se căsătoriseră.

Surpriza, tulburarea mă împiedicau să vorbesc. În cele din urmă, i‑am spus că aveam programare la doctor. Mi‑era atât de rău, că pesemne m‑a crezut.

Nu m‑am îndoit vreodată că Massey fusese de bună‑credință. Își închipuise probabil că nu mă nedreptățea cu nimic, căci eu mă îndepărtasem de Daniela. Când mi‑a spus că faptul de a se fi căsătorit nu era o piedică să ne vedem toți trei, ca înainte, am fost nevoit să‑i explic c‑ar fi mai bine să treacă o vreme. Nu i‑am spus că această căsnicie n‑avea să dureze. Am ajuns la convingerea asta nu din ciudă, ci fiindcă îi cunosc bine pe amândoi. E clar că eram invidios.

După numai câteva luni am aflat că se despărțiseră. Nici el, nici ea nu s‑au mai întors la Buenos Aires. În ceea ce mă privește, perioada în care m‑am simțit mai bine (una dintre atâtea altele)
s‑a dovedit iluzorie, așa încât mi‑am dus mai departe, anevoie, viața amărâtă, în care accesele de febră alternau cu perioade de însănătoșire dătătoare de speranță.

Anii au trecut în zbor. Ar trebui poate să spun: pe nesimțite. Au fost nu mai puțin de zece, înghițiți de vâltoarea șirului de săptămâni aproape la fel. Două fapte îmi dovedeau totuși realitatea
timpului. O nouă îmbunătățire a stării mele (am înțeles că aceasta era vindecarea) și o nouă încercare de împăcare din partea lui Massey și a Danielei. Petrecusem atâtea săptămâni fără febră, încât m‑am întrebat dacă nu mă însănătoșisem pe deplin. Massey și Daniela stătuseră despărțiți atâția ani, că vestea împăcării lor m‑a surprins.

Pentru a‑mi consolida vindecarea, m‑am gândit că trebuia să termin cu rutina, s‑o rup cu trecutul. Poate că o călătorie în Europa ar fi fost soluția cea mai bună.

M‑am dus la doctor. Am chibzuit îndelung asupra cuvintelor pe care aveam să le folosesc pentru a‑i aduce la cunoștință planurile mele. Nu voiam să‑i dau ocazia de a‑mi face vreo posibilă obiecție. De fapt, mi‑era teamă să nu mă convingă să renunț, cu argumente îndreptățite sau cu de‑a sila.

Fără să‑și ridice ochii de pe fișa medicală murmură:
- Mi se pare o idee excelentă.

Mă privi de parc‑ar fi vrut să‑mi spună ceva, dar soneria telefonului îi abătu atenția. Stătu îndelung de vorbă. În vremea asta mi‑am amintit, cam uimit, că la prima vizită văzusem cabinetul acela ca și cum ar fi făcut parte dintr‑un vis urât, iar pe doctor (ceea ce acum părea de neconceput), ca pe un dușman. Amintindu‑mi de toate astea, mă simțeam foarte sigur pe mine, dar, pe neașteptate, mi se năzăriră niște întrebări neliniștitoare: Ce‑o fi vrut să‑mi spună? Aș putea jura că vorbele lui au fost "o idee excelentă"? Iar dacă au fost într‑adevăr, nu le‑o fi spus cu intenție ironică? Zbuciumul meu luă sfârșit când închise telefonul și explică:
- Partea sufletească își are importanța ei. În momentul acesta, o călătorie în Europa o să‑ți prindă mai bine decât toate medicamentele pe care ți le‑aș putea prescrie.

Felurite împrejurări, principala fiind o întărire trecătoare a monedei noastre naționale, mi‑au permis să fac călătoria. Se părea că destinul mi‑era favorabil.

Am socotit că plăcerea de a zăbovi la nesfârșit în mai toate locurile mă va împiedica să cad în greșeala turismului clasic practicat de agenții: două zile la Paris, o noapte la Nisa, prânzul la Genova etc.; dar o neliniște ca cea a omului care se străduiește să caute ceva sau care fuge (ca să nu‑l ajungă din urmă boala?) mă obliga să‑mi reiau călătoria îndată ce soseam în locurile cele mai plăcute. Am continuat cu zorul acesta absurd până când, într‑o zi, la sfârșitul lui decembrie, am intrat în Veneția pe un canal, într‑o gondolă (acum mă întreb dacă n‑a fost o șalupă înțesată de turiști și bagaje, dar ce mai contează!) și m‑am simțit pătruns de o stare sufletească în care se îmbina, în desăvârșită armonie, exaltarea și pacea. Am exclamat:
- Aici o să rămân! Asta era ce căutam.

Am coborât din gondolă în dreptul hotelului Mocenigo, unde îmi rezervasem o cameră. Mi‑aduc aminte că am dormit bine, dornic să se facă ziuă, să mă scol și să mă plimb prin Veneția. Pe neașteptate, mi s‑a părut că o geană de lumină se ivi în fereastră. Am dat fuga și m‑am uitat afară. "Zorii străluceau în Canal Grande și reliefau din umbră Rialto." Un frig umed mă sili să închid și să mă refugiez sub pătură.

Când mi s‑a părut că m‑am încălzit, am sărit din pat. După un mic dejun frugal am făcut o baie fierbinte și, fără să mai zăbovesc, am ieșit să hoinăresc prin oraș. Am crezut pentru o clipă că visez. Nu, a fost și mai straniu. Știam că nu visez, dar nu găseam o explicație pentru ceea ce vedeam. "La timpul cuvenit totul se va lămuri", mi‑am zis fără prea multă convingere, căci eram mai departe descumpănit. Pe când doi sau trei gondolieri îmi atrăgeau atenția cu strigăte și gesturi, într‑o șalupă se îndepărta un arlechin. Hotărât, nu știu prea bine de ce, să nu las să mi se vadă pe chip uimirea, am întrebat pe un ton indiferent pe unul dintre gondolieri cât cerea să mă ducă la Rialto și m‑am urcat cu pași șovăielnici în gondolă. Plecarăm în direcție inversă celei spre care se îndreptase persoana travestită. Privind palatele de pe ambele maluri ale canalului, mi‑am zis: "S‑ar părea că Veneția a fost clădită ca un nesfârșit șir de scene, de ce însă primul lucru de care dau cu ochii la ieșirea din hotel e un arlechin? Poate ca să mă convingă că mă aflu într‑un teatru și să mă subjuge și mai tare. E clar că, dacă m‑aș întâlni din senin cu Massey, l‑aș auzi spunând că totul pe lume e cenușiu și mediocru și că Veneția mă fascinează pentru că eu am venit cu gândul să mă las fascinat."

A trebuit să‑mi iasă în față nu doar un singur domino și un al doilea arlechin ca să‑mi amintesc că ne aflam în carnaval. I‑am spus gondolierului că mă surprindea mulțimea de oameni în travesti la ora aceea.

Dacă am înțeles bine (dialectul vorbit de el era destul de neclar), mi‑a răspuns că se duceau cu toții în piața San Marco, unde la ora douăsprezece se ținea un concurs de măști pe care nu trebuia să‑l pierd cu niciun chip, fiindcă aveau să se adune acolo cele mai mândre venețiene, faimoase în toată lumea pentru frumusețea lor. I‑am părut probabil foarte ignorant, căci înșira, silabisind ca să fie mai limpede, costumele pe care le vedea: Po‑li‑și‑nel, Co‑lom‑bi‑na, Do‑mi‑no.

Trecură câteva pe care într‑adevăr nu le‑aș fi recunoscut: Il dottore, cu ochelari și nas lung; Meneghino, cu o cravată în dungi albe și altul de‑a dreptul respingător: la peste (sau la malattia) și, în sfârșit, unul de care nu‑mi mai aduc bine aminte, pe nume Brighella sau cam așa ceva.

Am coborât aproape de podul Rialto. La poștă am expediat o vedere doctorului (Iubite dottore: Călătoria splendidă. Eu sunt foarte bine. Salutări) și, luând‑o pe strada Merceria, m‑am îndreptat spre piața San Marco, uitându‑mă din când în când la măști de parcă‑aș fi căutat una anume. Pe bună dreptate se spune că, dacă ne amintim de cineva, ne iese îndată în cale. Pe un pod, lângă o biserică, San Giuliano sau Salvatore, aproape că m‑am ciocnit cu Massey. Cu efuziune spontană, i‑am strigat:
- Tu aici!
- Locuim de mai multă vreme la Veneția. Când ai sosit?

Nu i‑am răspuns imediat, fiindcă verbul pus la plural mi‑a căzut prost. A fost de-ajuns aluzia la Daniela ca să mă cufund în tristețe. Credeam că vechile răni se cicatrizează. Într‑un târziu am mormăit:
- Aseară.
- De ce nu vii la noi? Avem o mulțime de camere.
- Mi‑ar fi făcut plăcere, dar mâine plec la Paris - am mințit ca să nu mă expun la o întâlnire care nu știam cum avea să mă afecteze.
- Dacă nevastă‑mea află c‑ai fost la Veneția și pleci fără s‑o vezi, n‑o să mi‑o ierte. Diseară e Lorelei de Catalani la La Fenice.
- Nu‑mi place opera.
- Ce contează opera? Nu contează decât că putem petrece câteva momente împreună. Vino în loja noastră. O să te distrezi. E reprezentația de gală, cu ocazia carnavalului, și lumea vine deghizată.
- Mie nu‑mi place să mă deghizez.
- Foarte puțini bărbați o fac. Femeile sunt cele care se deghizează.

M‑am gândit probabil că făcusem tot ce aș fi putut face în ceea ce mă privește și că, dacă Massey stăruia, n‑aș mai fi putut refuza. Cred că în clipa aceea am descoperit că imboldul tainic de a face călătoria a fost speranța s‑o întâlnesc pe Daniela și că, știind‑o la Veneția, ideea de a pleca fără s‑o văd mi se părea o renunțare cu mult peste puterile mele.
- Venim să te luăm de la hotel, zise.
- Nu, vin singur. Lasă‑mi biletul la casă.

Insistă să fiu punctual, căci dacă soseam după primul acord nu mai puteam intra decât la sfârșitul actului. Am fost tentat să întreb de Daniela, dar mi‑a fost teamă ca Massey să‑i rostească numele. Ne despărțirăm.

Bineînțeles că nu mi‑am mai amintit de concursul de măști. Singura mea preocupare a fost să mă gândesc la Daniela și la emoția de a o vedea. La răstimpuri, deveneam conștient, în chip dureros, de ceea ce însemna întâlnirea aceea. După câte pătimisem, aveam să‑mi trezesc iar o suferință care, chiar dacă nu dispăruse de tot, măcar se mai domolise. Îmi făceam oare vreo iluzie c‑aș ghici cum s‑o recâștig pe Daniela într‑o clipă, acolo în lojă, la un spectacol de operă? I‑aș putea face așa ceva lui Massey? La ce bun să mă gândesc la o posibilitate care nu există?... E clar că mi‑era de ajuns perspectiva de a o vedea pe Daniela pentru ca zarurile să fie aruncate.

Când am ajuns, spectacolul începuse. Un plasator mă conduse până la lojă, care era la balcon. Cum am întredeschis ușa am și văzut‑o pe Daniela, îmbrăcată în costum de domino, mâncând bomboane de ciocolată. Lângă ea stătea Massey. Daniela îmi zâmbea și, în spatele măștii pe care nu și‑o scosese, cum aș fi dorit eu, ochii îi străluceau. Îmi șopti:
- Trage‑ți un scaun mai aproape.
- Stau bine aici, i‑am răspuns.

Ca să nu fac zgomot, m‑am așezat pe primul scaun de care am dat.
- N‑o să vezi nimic, zise Massey.

Adolfo Bioy Casares
După-amiaza unui faun
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți
 

***

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Eram tulburat. Treceam de la bucurie la o iritare surdă din cauza prezenței lui Massey în lojă. O soprană începu să cânte: Vieni, deh, vieni și Daniela, ca fascinată, se uită spre scenă și‑mi întoarse spatele. Pe nedrept, desigur, m‑am gândit că femeia vieții mele, după o despărțire interminabilă, îmi acordase (probabil, cuvântul potrivit era îmi împrumutase) atenția preț de mai puțin de un minut. Lucrul cel mai extraordinar și poate cel mai trist era că eu reacționam cu indiferență. Mă simțeam atât de distant, încât am putut urmări atent iubirea nefericită a Anei, a lui Walter și Lorelei, care, din disperare și ca să capete puteri miraculoase, se căsătorește cu un fluviu (dacă‑mi amintesc bine, Rhinul). Într‑un prim moment, singura asemănare de care mi‑am dat seama între povestea de pe scenă și a mea a fost că erau implicate trei persoane; nici n‑aveam nevoie de altceva ca s‑o urmăresc cu interes deosebit. Din când în când, e drept, mă adânceam în starea mea de descumpănire... Mă aflam într‑o situație neprevăzută, care mă scandaliza: Daniela și eu ne priveam ca niște străini. Ba mai rău, voiam să plec. Când veni pauza, Daniela întrebă:
- Cine‑i atât de drăguț să‑mi aducă bomboane din astea de ciocolată? Se vând la barul din piață, chiar peste drum.
- Eu, m‑am grăbit să‑i răspund.

Enervat, am auzit glasul lui Massey care spuse:
- Te însoțesc.

Înconjurați de domni în ținută de gală, coborârăm încet scara de marmură. Când ieșirăm din teatru o luarăm la fugă, fiindcă în piațetă era foarte frig. La bar, Massey alese o masă lângă ușă. Intrară o fată îmbrăcată ca o doamnă de pe vremuri, cu malacov, un "nobil" și un "turc"; prinși de conversație zăboveau în ușa întredeschisă.
- Curentul ăsta nu‑mi place, am zis. Să schimbăm masa.

Ne mutarăm la o masă din fund. Ne‑au luat comanda imediat: pentru mine, o stregga, pentru Massey, o cafea și bomboanele de ciocolată. Aproape n‑am vorbit, ca și cum n‑ar fi existat decât un subiect și acela ar fi fost interzis. Când să facem plata, nu mai era nicio masă liberă; oricât i‑am tot chemat, chelnerii treceau pe lângă noi fără să se oprească. Frigul atrăsese lumea. Deodată, în rumoarea conversațiilor, se auzi limpede o voce de neconfundat și amândoi ne uitarăm spre ușa de la intrare. Nu știu de ce mi se păru că avurăm o clipă de șovăială, de parcă fiecare ar simți că celălalt îl luase prin surprindere. La masa la care ne așezaserăm la început (puseseră altele în prelungirea ei) am văzut arlechini, colombine și două sau trei dominouri. Mi‑am dat pe loc seama care era Daniela. Strălucirea ochilor ei, care priveau prin masca ce‑i acoperea fața, alunga orice îndoială.

Pradă unei surescitări vădite, Massey se uită la ceas și anunță:
- E gata să înceapă.

M‑am rugat în gând să nu înceapă iar cu povestea că dacă întârziem n‑o să mai putem intra. Ceea ce spuse mă supără și mai tare:
- Așteaptă‑mă în lojă.

"Ce‑o fi crezând, că scapă de mine fiindcă a venit Daniela?", mi‑am spus indignat. După o clipă, am cumpănit: fiecare vedea lucrurile în felul său și se prea poate ca Massey să considere că avea toate drepturile, deoarece se însurase cu ea, pe când eu o lăsasem să plece. I‑am spus:
- Îi duc eu bomboanele de ciocolată.

Mi le dădu, ezitând, de parcă spusele mele l‑ar fi descumpănit.

Când m‑am apropiat de masa ei, Daniela mă privi în ochi și șopti:
- Mâine, la aceeași oră, chiar aici.

Mai adăugă un cuvânt: o poreclă pe care o știa numai ea. Învăluit într‑un nimb de fericire, am ieșit din bar. M‑am întrebat, ca și când mi s‑ar fi dat la o parte un văl de pe ochi, de ce am înțeles atât de târziu că Daniela se arătase distantă în lojă ca să se ascundă. Am descoperit brusc că nu‑i dădusem bomboanele și eram gata să mă întorc, dar mi‑a trecut prin cap că a mă înfățișa iar cu ele ar adăuga poate o nuanță ridicolă unei clipe minunate. Un lucru e sigur: n‑am zăbovit în piață pentru că era frig, și odată intrat în La Fenice m‑am dus direct în loja noastră.

De aceea m‑am mirat s‑o văd acolo pe Daniela, stând așa cum o lăsasem cu puțin înainte, sprijinită cu coatele de balustrada de catifea roșie. S‑ar fi crezut că în tot acest timp nu‑și schimbase poziția. Am reușit să‑i întind bomboanele de ciocolată, dar adevărul e că eram uluit de‑a binelea. O bănuială, o presimțire fără rost (mi‑am amintit că de dimineață Massey nu spusese "Daniela", ci "nevastă‑mea") mă îmboldi pe neașteptate s‑o rog să‑și scoată masca. Pentru a mă liniști, m‑am uitat cu luare-aminte la mișcările mâinilor sale, care mai întâi traseră pe spate gluga pelerinei de domino și imediat începură să netezească părul ușor ciufulit. Ce dor mi s‑a făcut de timpurile de odinioară! Nu era nevoie, mi‑am zis, să‑și scoată masca, fiindcă numai ea avea atâta grație: eram gata s‑o fac să se răzgândească, dar își descoperise deja chipul. Deși totdeauna îmi amintisem de ea ca fiind neasemuită, unică, perfecțiunea frumuseții ei mă fascină. I‑am șoptit numele.

Foarte curând am regretat. Se petrecuse ceva straniu: numele atât de îndrăgit, acolo, în clipa aceea, mă făcu să mă întristez. Lumea mi s‑a părut de neînțeles. În toiul zăpăcelii m‑a încercat altă presimțire, care‑mi stârni o nemulțumire adâncă: "Gemene?" Atunci, ca și cum aș fi fost cuprins de o bănuială pe care aș fi vrut s‑o lămuresc neîntârziat, m‑am ridicat cu grijă, să nu fiu auzit, și m‑am strecurat pe coridor, dar când am trecut pragul, m‑am întrebat dacă nu făceam oare o greșeală, dacă nu mă purtam urât cu Daniela. M‑am întors și i‑am șoptit:
- Vin imediat!

Am luat‑o la fugă prin galeria în formă de potcoavă ce înconjura lojile. Chiar în momentul în care m‑am repezit pe scări în jos, l‑am văzut pe Massey urcând alene și m‑am ascuns în spatele unui grup de măști. Dacă cineva mă întreba: "Ce faceți aici?", n‑aș fi găsit un răspuns acceptabil. Poate că nu mă văzu nimeni. Înainte ca Massey să ajungă la intrarea în lojă, mi‑am croit drum printre măști și am coborât în fugă. Întocmai ca cineva care se aruncă într‑o apă rece ca gheața, am ieșit în piață. Cum am ajuns la bar, am observat că era mai puțină lume și că scaunul Danielei era gol. Am vorbit cu o fată travestită în domino.
- A plecat chiar acum, cu Massey, îmi spuse, și văzu pesemne cât eram de descumpănit, căci adăugă cu solicitudine: Nu poate fi prea departe... Poate o ajungeți din urmă pe strada Delle Veste.

Am pornit în căutarea ei cu hotărârea nestrămutată să înving toate greutățile și s‑o găsesc. Deoarece eram sănătos, puteam să‑mi concentrez toată voința în acest unic țel. Probabil că îmi dădea putere dorința imperioasă de a o regăsi pe Daniela, pe adevărata Daniela, și de a‑i dovedi că o iubeam, că nu din lipsă de dragoste mă despărțisem atunci de ea. Voiam să i‑o dovedesc Danielei și întregii lumi. Pe a doua stradă am făcut la dreapta; mi s‑a părut că pe acolo o luau toți. Am simțit o durere, o lovitură care‑mi tăie răsuflarea: era frigul. Am descoperit că, dacă‑mi amintesc de boală, mă îmbolnăvesc și, ca să mă gândesc la altceva, mi‑am spus că noi nu eram atât de curajoși ca venețienii: într‑o asemenea noapte, noi, cei din Buenos Aires, nu ieșim pe stradă. Încercam să împac nevoia de a grăbi pasul cu cea de a privi cu luare‑aminte, în măsura posibilului, femeile în negru și, bineînțeles, pe cele îmbrăcate în domino. În fața unei biserici am fost sigur că o recunosc.

Când m‑am apropiat, mi‑am dat seama că nu era ea. Dezamăgirea m‑a făcut să mă simt rău. "Nu trebuie să‑mi pierd capul", mi‑am zis. Ca să nu mă las copleșit, desigur, m‑am gândit că era nostim cum reușeam, fără să vreau, să exprim exact ce simțeam; într‑adevăr, mi‑am păstrat capul pe umeri cu greu.

Nu voiam să atrag atenția, nici să mă sprijin de brațul nimănui, de teamă să nu dau de cineva prea săritor, care să mă facă să zăbovesc. Cum m‑am simțit în stare, am mers mai departe. Mă străduiam s‑o iau înaintea puhoiului nesfârșit al celor care mergeau în aceeași direcție cu mine și să nu mă ciocnesc de cei care veneau în sens invers. Mă chinuiam să prind privirea tuturor femeilor în costum de domino și să le cercetez trăsăturile care se puteau vedea din mască. Deși mă străduiam din răsputeri, erau atât de multe că mi‑au scăpat probabil câteva. Imposibilitatea de a le privi pe toate însemna un risc cu care nu mă puteam împăca. Mi‑am croit drum printre oameni. Un arlechin se dădu la o parte, izbucni în râs și‑mi strigă ceva, imitând poate gondolierii. Adevărul este că mă vedeam pe mine însumi ca pe o barcă ce‑și făcea drum cu prova. În această imagine de vis capul meu și prova se confundau. Mi‑am dus mâna la frunte: ardea. Am început să‑mi explic că, oricât de straniu părea, acea fierbințeală venea de la valurile care se spărgeau și mi‑am pierdut cunoștința.

Au urmat zile confuze, în care visam și când dormeam și când mă trezeam. În fiecare clipă credeam că m‑am deșteptat de‑a binelea și speram să se spulbere visele acelea atât de supărătoare, căci stăruiau cu îndărătnicie. Foarte curând rămâneam dezamăgit, poate pentru că fapte reale, greu de admis, și care mă tot frământau, îmi provocau (ca și febra, care era și ea tot reală) noi stări de delir.

Pentru ca totul să fie cumplit de incoerent, n‑am recunoscut camera unde mă aflam. O femeie pe care n‑o mai văzusem niciodată și care mă îngrijea cu o eficiență maternă mi‑a spus că eram în hotelul La Fenice. Femeia se numea Eufemia; eu îi spuneam Sfânta Eufemia.

Cred că în două rânduri veni să mă vadă un anume doctor Kurtz. Prima oară mi‑a explicat că "locuia chiar acolo, în centrul Veneției", la nu știu ce număr pe strada Fiubera și că, dacă aveam nevoie de el, să‑l chem la orice oră, chiar și noaptea. A doua oară mi‑a spus că mă făcusem bine. Când a plecat, mi‑am dat seama că nu‑l întrebasem de onorariu, ceea ce mi‑a stârnit o nouă îngrijorare, fiindcă mi‑era teamă că nu reținusem bine adresa lui, că o să uit să‑i dau banii ori că n‑o să‑l găsesc, de parc‑ar fi fost vorba de un personaj dintr‑un vis. În realitate, era tipul obișnuit de medic de familie, din aceia cum întâlneai pe vremuri. Părea poate puțin ireal în zilele noastre, dar există oare ceva în Veneția care să nu fie astfel?

Într‑o seară am întrebat‑o pe Eufemia cum ajunsesem la hotelul La Fenice. Mi‑a răspuns evaziv și mi‑a repetat stăruitor că în timpul bolii domnul și doamna Massey veniseră să mă vadă chiar și de două ori pe zi. Mi‑am amintit imediat de vizitele lor sau, mai bine zis, i‑am văzut ca într‑un vis foarte limpede pe Massey și pe Daniela. Partea cea mai rea cu febra (și în privința asta nu se schimbase nimic) era autonomia imaginilor mintale. Mă îngrozea faptul că voința nu avea putere asupra lor, ca și cum era un început de nebunie. În seara aceea am reușit să‑mi amintesc de una dintre vizitele soților Massey, să‑i văd de parc‑ar fi stat lângă patul meu de bolnav, să o revăd pe Daniela mâncând bomboane de ciocolată în lojă, iar apoi am zărit o femeie travestită, cu masca pe față, aplecată asupra‑mi, care‑mi vorbea și pe care am identificat‑o cu ușurință. Faptul de a retrăi sau visa scena m‑a tulburat într‑atât, încât la început n‑am auzit cuvintele femeii cu mască. Dar chiar în clipa în care eu o rugam să le mai spună o dată, se făcu nevăzută. Massey intrase în cameră. Dispariția femeii mă făcea să fiu neconsolat, pentru că preferam s‑o am aproape pe Daniela în vis, nu să mă pomenesc fără ea; însă prezența lui Massey mă trezi de tot: poate era o ușurare, fiindcă am început să nu mă mai simt atât de pierdut. Prietenul îmi vorbi cu franchețea‑i obișnuită, ca și când aș fi fost sănătos și aș fi putut ține piept adevărului. Am încercat să răspund acestei dovezi de încredere. Mi‑a spus ceva ce știam, de bună seamă: că, după ce mă îndepărtasem de ea, Daniela n‑a mai fost aceeași. Am lămurit:
- N‑am mințit‑o niciodată.
- Sigur. Și ea recunoaște că n‑a crezut cu adevărat că erai bolnav până nu te‑a întâlnit aici, pe aproape, zăcând în stradă.

M‑am supărat pe neașteptate și i‑am spus:
- Încearcă să‑și ispășească vina cu o infirmieră pricepută și un doctor bun.
- Nu‑i cere ceea ce nu‑ți poate da.
- Știi ce se întâmplă? Nu înțelege că o iubesc.

Mi‑a răspuns că nu puteam avea nicio pretenție, întrucât și ea mă iubea când am părăsit‑o. Am protestat:
- Eu eram bolnav.

Spuse că dragostea cerea imposibilul. Adăugă:
- Așa cum tocmai o dovedești acum, cu insistența asta ca ea să se întoarcă. N‑o să se întoarcă.

L‑am întrebat de ce era așa sigur și mi‑a spus că din proprie experiență. Am exclamat, neputând să‑mi înfrânez iritarea:
- Nu‑i același lucru!

Răspunse:
- Bineînțeles. Eu n‑am părăsit‑o.

L‑am privit uluit, pentru că preț de o secundă am crezut că i se frânge glasul. Mă asigură că Daniela a suferit mult, că după cele întâmplate cu mine nu se mai putea îndrăgosti, cel puțin nu ca înainte.
- Pentru tot restul vieții, înțelegi?

Nu m‑am putut stăpâni. I‑am spus:
- Poate că mă mai iubește.
- Sigur că te iubește. Ca pe un prieten, ca pe cel mai bun prieten. Și i‑ai putea cere să facă pentru tine ceea ce a făcut pentru mine.

Massey își recâștigase siguranța. Pe tonul cel mai liniștit, începu să dea niște explicații oribile, pe care nu voiam să le ascult și pe care abia le‑am înțeles, așa slăbit cum eram, în convalescență. Vorbi de așa‑numiții copii identici, sau clone, sau dubli. Spuse că Daniela, în colaborare cu Leclerc, făcuse să se dezvolte dintr‑o celulă a sa (cred că a folosit cuvântul celulă, dar nu pot jura) fiice identice cu ea. Acum mă gândesc că o fi fost poate una singură (era de ajuns una pentru coșmarul pe care mi‑l povestea Massey) și că izbuti să‑i accelereze creșterea atât de intens, încât în mai puțin de zece ani aceasta deveni o superbă tânără de șaptesprezece-optsprezece ani.
- Daniela a ta? l‑am întrebat, simțindu‑mă brusc ușurat.
- Pare de necrezut, dar este într‑adevăr femeia făcută pentru mine. Identică mamei, dar, cum să‑ți spun?, cu atât mai potrivită pentru un bărbat ca mine. Să‑ți mărturisesc ceva care o să ți se pară un sacrilegiu: n‑aș schimba‑o cu cea originală pentru nimic în lume. E identică, dar alături de ea trăiesc în pace, cu o seninătate neobișnuită. Dac‑ai ști cum stau lucrurile cu adevărat, m‑ai invidia.

Ca să nu‑i tot dea zor cu ce anume trebuia să‑i cer Danielei, am declarat:
- Nu mă interesează o femeie identică. Pe ea o iubesc.

Mi‑a replicat cu tristețe, dar hotărât:
- Atunci n‑ai să te alegi cu nimic. Daniela mi‑a spus că, văzându‑te la bar, a înțeles după chipul tău că o mai iubești încă. Ea crede că n‑are rost să reia o dragoste trecută. Ca să evite orice discuție inutilă, când a aflat că nu mai ești în pericol, a plecat cu primul avion.

Să mă scuzați, eu nu mai pot să tac.

 

Să mă scuzați, eu nu mai pot să tac.

Am atâtea lucruri de zis și si mai multe să fac.

Între noi fie vorba, m-am cam săturat

În loc să-mi fac viața, dupa voi să fac curat.

Sunteți chiori sau ce naiba se-ntamplă cu voi?

Vă vreți salvați, dar vă pișați pe eroi!

Oamenii tineri nu sunt groapa ta de gunoi.

Mai bine fă pași și dă-ne speranța-napoi!

Cine? Ce? Cum?

Suntem răi, veninoși și mușcăm din idei

N-avem răbdare și ne traducem mișei.

Plictisim audiența cu mizerii de nimic,

Suntem presa și nu ne sfiim niciun pic

Să vă hrănim cu rahaturi, să va scuipăm în față

Să vă aratăm cât rost n-are o viață.

Suntem mincinoși și nu ne rușinăm

Viața voastră cu frică să o pătăm.

Suntem pe față, suntem peste tot,

Vă servim la ora de proaspăt borhot!

Suntem cu toatălumea care are-o problemă

Mai puțin cu artistii, că ei nu sunt în temă.

cINE? cE? cUM?

Suntem barosani, împodobiți cu bani,

Furați, firește, de la cine cerșește.

Suntem diplomați și antrenați,

Să producem in serie un popor de ratați

Ne mândrim cu asta și ne ponegrim

Pentru că până la urma doar noi avem curajul să fim;

Să fim guvernul, să fim sistemul, să fim parlamentul și omniprezentul;

Să fim șefii vostri, iar intr-un cuvânt, voi, sclavii noștri.

Stim! Stim! Stim! Să vă prostim, să vă umilim

Și in rest, prea multe, nici noi nu știm...

Legea noastră e simplă, o ințelege oricine.

Decât pentru toti, mai bine pentru tine!

cINE? cE? cUM?

S-s-s-s Suntem creștini și cultivați

Cu smirna și duhuri parfumați,

Suntem credincioși în ce ne convine,

Suntem găunoși și ne e foarte bine,

Pretindem smerenie și curățenie,

Dar fară bani nu facem nicio vecernie!

Promovăm habotnicia

Și dacă ne place, și primăria.

Pe Dumnezeu îl avem în 1000 de cărți,

Dar numai pentru voi, special, îl predăm în hărți

De noi gândite, de noi structurate

Ca să ajungeți la El doar din greșeală, poate.

De pomană vă cerem, de milă ne ținem

Iar dacă sunteți cu alții, imediat vă prindem!

cINE? cE? cUM?

Suntem boemi și poetici

Suntem artă, nu medici!

Suntem pe bune, frate...

Facem chestii mainstream

Noi pe noi și pe noi ne iubim!

Suntem super scoliți și super frustrați ,

Că de jur împrejur suntem înconjurați de ratați.

Noi facem ce ne place și suntem bazați

Pe cărți scrise de alții și în final pe ratați.

Arta pentru noi nu e educație

Ci să-ți iasă rolul și eventual și-o felație.

Noi doar creăm întru efemeritate

Că ce ține mult, e de noi prea departe.

Ne mândrim cu tăria și consecvența

De-a ne face doriți, onorând absența.

cINE? cE? cUM?

Hey tu, esti super bolnav!

Stai liniștit, este foarte grav!

Ia un punm de pastile și bagă și-o perfuzie

Oricum viața ta este o tristă iluzie.

Respiri cam greu, ești obosit?

Stai 2 secunde să te oprim din gândit.

Îți dăm diagnostic, dar n-avem soluții

Și în cele din urmă, noi nu salvăm sluții.

Avem anii de trudă, avem experiența

Dar ce ne caracterizează este incompetența.

Muncim pe rupte, dar suntem muți din fire,

Iar cand se-ngroașă treaba, vă dăm de știre.

Că v-am omorât, că v-am mutilat

Eventual că rețeta v-am încurcat.

Ne cerem iertare, dar nu ține de noi

Să fiți sănătoși când trăiți în gunoi.

cINE? cE? cUM?

Suntem tineri și proști

Nu suntem buni de nimic

Suntem o generație de supă la plic

Nu credem în nimic, știm și mai puține,

Ne luptăm pentru viață, dar nu prea ține.

Suntem disperați, suntem retardați

Suntem copiii voștri, de emancipați!

Nu avem nimic, de vă dăm ne certați,

Nu ne dați nimic, dar vă minunați

Că n-avem tărie, că n-avem curaj

Că ne sinucidem sau că suntem mulaj.

Nu credeți în noi pentru că nu ne-ați educat

Și vă mai mirați de ce ne considerăm un popor de rahat.

Suntem sinceri și vrem să trăim pe terra,

Dar voi ne râdeți în față zicând că am greșit era.

Nu avem baze și nici voință

Pentru că nu ne-ați învățat ce e aia credință.

Eu nu mai pot să tac.

Vreau de-acum să fac.

Ce-a ieșit din mine acum, nu sunt eu.

Ce-a iesit din mine a fost groaznic de greu!

Eu vreau să zâmbesc și să văd nemurirea.

Eu vreau să trăiesc și să salvez omenirea.

Nu am timp de prostii, nu mă mai judecați

Pe mine nu ați reușit încă să mă blocați.

Eu nu vreau jegul vostru vomitat pe ecran,

Nu vreau nici de la sistem nici un ban,

Nu vreau nici hârtie igienică cu picățele

Sau piesă la teatru de tehnolovele.

Nu-mi trebuie nici predică pentru credință

Nici pastile și prafuri ca să obțin biruință.

Eu sunt eu și deși am crescut printre voi

V-am ignorat suficient cât să nu vreau a da timpu-napoi.

Eu sunt eu și lupt pentru viață

Pentru cea de om, nu cea de paiață.

Eu sunt viu și trimis de Dumnezeu

Ca să schimb, ca să lupt, ca să fiu eu!

Eu cred încă și voi crede mereu

Că a fii bun, nu-i un lucru greu.

Eu iubesc și nu-mi trebuie diplomă pentru asta.

Eu stârnesc și cu asta basta.

Nu pentru că fac cine știe ce,

Ci pentru că mă întreb „de ce?”

Deranjez pentru că vă oblig că vorbiți

Deranjez pentru că vă simțiți priviți

Deranjez pentru că pledez cu morala

Deranjez pentru că vreau să vindec boala

Nu ca să-mi vând noul produs

Ci ca să nu mai scriu niciodată ce-am scris mai sus.

Să mă ierte instanța dacă sunt un ciudat

Să mă ierte Constanța dacă sunt cam plecat

Să mă ierte pământul dacă fac umbră de prisos

Să mă ierte cerul dacă sunt puturos

Să mă ierte magma dacă sunt vulcanic

Să mă ierte arta dacă sunt prea falnic

Să mă ierte lumea dacă-i curăț ura

Să mă ierte Domnu dacă-i pun armura.

Și ca să-nțelegeți ce vreau eu să zic

Vă dau doar un sfat, unul foarte mic:

„Luați, vă rog, în considerare,

Că cine azi e mic, maine poate fii mare...”

(NOIEMBRIE 2017)

Abordati subiectul "morala" din perspectiva filozofica. BAC

 

Ne-ați învățat ce-i morala?

Lipsa ei a născut boala lumii în care trăim.

V-ați pierdut speranța toți.

Ați născut o generație de copii aproape morți.

Vă faceți mereu prezența

însă știm cu toții drept că nu vă simțim absența.

Bla-bla nu am chef de-așa ceva!

Timpul trece, eu nu stau,

Dar nu vreau deloc să-l iau.

Nu-mi ajunge tot ce știu!

Dați-mi notă mai târziu:)

Nu îmi place să greșesc

Chiar de știu că reușesc.

Vreau o notă pe gândire

Nu pe grabă sau pe fire.

Mi-a ajuns să fac ce vreți

Când știu că nu sunteți drepți!

Aveți boli morale toți

și vă luați prea beți prestigiul de-a ne fi piloți!

Voi nu știți ce-i fericirea.

Ați uitat ce e iubirea;

Nu pentru al vostru plod,

Ci pentru săracul patriei norod.

Vreți să ne învățați carte

Sau pentru bani stați de-o parte?

Solidarizați cu statul

Că vă dă hrana și patul

Sunteți copii de jivine!

Ne-ați mâncat din suflete noțiunile de bine!

în loc să ne învățați..

Că în lupta viitoare voi ne sunteți aliați.

Ne lăsați să ne jertfim

și ne puneți piedici parcă

Noi suntem cei vinovați

Pentru-al vostru chin..

O să moară și mai mulți

Pentru că suntem inculți!

și-i aveți pe conștiință

Pentru c-ați omis să știm

Ce-i aia credință...

Nu vă judec,

Că n-am dreptul,

Însa de această dată

Chiar nu mi-a plăcut subiectul.

Poate data viitoare

... îmi va inspira valoare.

(Iulie 2014, Examen de Bacalaureat, Materia Filozofie, Subiectul III, nota 1)

Pentru că în România nu-ți poți mări nota la bac decât dacă îți pici unul dintre examene.

Doamna Harris cucerește Parisul

Paul Gallico
Doamna Harris cucerește Parisul
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Mihaela-Adina Eros
 


***
Intro

Paul Gallico s-a născut în 1897 în orașul New York, din părinți de origine italiană și austriacă, și a studiat la Columbia University. Din 1922 până în 1936 a lucrat la New York Daily News ca redactor sportiv, reporter și redactor șef adjunct. În 1936 a cumpărat o casă pe vârful unui deal în Salcombe din South Devon și s-a stabilit acolo cu un dog german și douăzeci și trei de pisici.

În 1941 s-a făcut cunoscut cu Snow Goose, o poveste clasică despre Dunkerque, carte ce a devenit un bestseller internațional. Servind drept adjutant de artilerie în marina SUA în 1918, Gallico a redevenit activ în 1944, când a fost corespondent de război alături de Forțele Expediționare Americane.

Scriitorul care a trăit ulterior la Monaco, era un scrimer de mare clasă și un pescar pasionat. A scris peste patruzeci de cărți, patru dintre ele relatând aventurile doamnei Harris: Mrs Harris Goes to Paris (1958), Mrs Harris Goes to New York (1959), Mrs. Harris M.P. (1965) și Mrs Harris Goes to Moscow (1974). Paul Gallico a fost unul dintre cei mai prolifici și mai talentați autori americani și a decedat în iulie 1976.

*

Doamna Harris e o menajeră londoneză trecută bine de prima tinerețe, cu un umor și o energie molipsitoare, care ajunge să trăiască aventura vieții ei exact când nimeni nu s-ar mai fi așteptat.

Descoperă din întâmplare o superbă rochie Dior în șifonierul uneia dintre clientele sale din lumea bună și din acel moment are o singură dorință: să-și cumpere și ea o minunăție ca aceea.

După trei ani de sacrificii, pleacă în cele din urmă la Paris pentru a-și împlini visul. Acolo are tot felul de peripeții nostime și escapade extravagante, își face o mulțime de prieteni și face pe toată lumea fericită în jurul ei, ca o zână bună.

Lecția de viață pe care o desprindem din această poveste "ca-n povești" este că îți poți împlini cu siguranță visul cel mai drag atunci când îi ajuți pe alții să și le împlinească și ei pe ale lor; și când împrăștii dragoste și bunătate în jur, depășești toate dificultățile.

Fragment

1

Femeia mărunțică, slabă, cu obrajii rotunzi, cu părul încărunțit și niște ochi mici și ageri, aproape obraznici, stătea cu fața lipită de hubloul cabinei avionului BEA Viscount în cursa aeriană de dimineață de la Londra la Paris. În timp ce avionul se înălță cu viteză și zgomot de pe pistă, starea ei de spirit își lua și ea avânt odată cu el. Era agitată, dar deloc speriată, pentru că era convinsă că nu i se putea întâmpla nimic acum. Simțea acea fericire a cuiva care știa că, în sfârșit, pleca în aventura la capătul căreia se afla ceea ce-și dorea inima sa.

Era îmbrăcată îngrijit, într-o haină cafenie destul de ponosită, țesută în diagonală, și mănuși curate, cafenii, de bumbac, și căra după ea o poșetă uzată maro, din imitație de piele, pe care o ținea strâns lângă ea. Și bine făcea, pentru că în ea se aflau nu numai cele zece bancnote de câte o liră, limita legală de valută ce putea fi scoasă peste graniță din Insulele Britanice, și un bilet dus întors de avion spre Paris, ci și suma de o mie patru sute de dolari americani, într-un rulou gros de bancnote de cinci, zece și douăzeci de dolari, legați cu un elastic. Doar pălăria pe care o purta îi trăda firea exuberantă. Era una verde, de paie, iar în față avea atașată tulpina flexibilă a unui trandafir uriaș, ridicol, care se legăna când încolo, când încoace, aparent urmând direcția dată de pilot avionului, în timp ce acesta se înclina și se rotea luând altitudine. Orice gospodină londoneză respectabilă și bine informată, care a apelat vreodată la serviciile acelui tip unic de menajere ziliere angajate cu ora, sau, de fapt, orice englez versat ar fi spus: "Femeia cu o asemenea pălărie nu ar putea fi decât o menajeră londoneză." Și ar fi avut dreptate.

Pe lista de pasageri a cursei Viscount apărea ca doamna Ada Harris, deși ea pronunța invariabil doamna `Arris, Number 5 Willis Gardens, Battersea, London, SWII, și era într-adevăr o menajeră, o văduvă care lucra pentru o clientelă ce locuia în cartierele la modă Eaton Square și Belgravia și la marginea acestora.

Până în acel moment magic în care s-a trezit înălțată în văzduh, viața ei fusese una de o nesfârșită trudă, înseninată doar de câte o escapadă ocazională la film, la pub sau câte o seară la music hall.

Lumea în care se învârtea doamna Harris, ce se apropia acum de șaizeci de ani, era una într-o permanentă dezordine și mizerie. Nu doar o dată, ci de mai multe ori pe zi deschidea ușile unor case ori apartamente cu cheile încredințate ei, pentru a da cu ochii de mormanele de veselă murdară și tigăi unsuroase din chiuvetă, de o grămadă de paturi îmbâcsite, mototolite, nefăcute, de haine împrăștiate peste tot, de prosoape ude pe podeaua de la baie, de apă lăsată în paharul pentru proteze, de rufe murdare gata să fie strânse și, bineînțeles, de mucuri de țigări în scrumiere, de praf pe mese și oglinzi și toate celelalte mizerii pe care oamenii nesimțiți sunt în stare să le lase în urma lor atunci când pleacă de acasă dimineața.

Doamna Harris curăța toată această mizerie pentru că asta-i era slujba, era un mod de a-și câștiga existența, de a pune o pâine pe masă. Și totuși, în ceea ce le privea pe unele menajere era mai mult de atât, mai ales la doamna Harris - era un soi de permanentă mândrie de gospodină. Și era, de asemenea, și un efort creativ, ceva de care o persoană se poate mândri și poate fi satisfăcută. Venea în camerele acestea și le găsea ca pe niște cocini de porci; când pleca, le lăsa strălucind de curățenie și mirosind frumos. Faptul că atunci când revenea în ziua următoare arătau tot ca niște cocini nu o deranja deloc. Primea trei șilingi pe oră și le lăsa iar imaculate. Aceasta era viața și ocupația acestei femei mărunțele, care se număra printre cei treizeci de pasageri de toate felurile ai avionului cu destinația Paris.

Relieful în carouri verzi și cafenii al solului britanic a dispărut sub aripile avionului și a lăsat loc deodată albastrului ondulat de vânt al Canalului Mânecii. Dacă înainte privise cu interes imaginea vie a căsuțelor și fermelor minuscule de dedesubt, în locul lor zărea acum siluetele zvelte ale petrolierelor și cargourilor brăzdând suprafața mării și doamna Harris și-a dat seama pentru prima oară că lăsa în urmă Anglia și era pe cale să intre într-o țară străină și să se trezească printre niște străini care vorbeau o altă limbă și care, din ce auzise ea despre ei, erau imorali, hrăpăreți, mâncau melci și broaște și erau înclinați cu predilecție spre crime pasionale și cadavre dezmembrate, ascunse în cufere. Totuși nu-i era frică, pentru că frica nu-și are locul în vocabularul unei menajere britanice, însă era cu atât mai hotărâtă să fie prudentă și să nu suporte orice aberații. O misiune extraordinară o aducea la Paris, dar spera să o realizeze fără a avea de-a face prea mult cu francezii.

Un steward britanic zdravăn i-a servit un mic dejun britanic la fel de zdravăn fără a primi niciun ban pentru asta, spunând că era din partea companiei aeriene, o mică atenție. Doamna Harris își ținea fața lipită de geam și geanta lângă ea. Stewardul a venit să-i spună:
- Veți vedea Turnul Eiffel în depărtare, în partea dreaptă.
"Slavă Domnului!" își zise doamna Harris atunci când o clipă mai târziu i-a zărit vârful ascuțit ieșind în evidență din ceea ce părea o pătură veche, peticită, cu acoperișuri cenușii și coșuri de fum, cu un singur fir întortocheat, albastru, de apă al unui râu ce o străbătea. "Nu arată așa de mare ca în poze."

Câteva minute mai târziu au aterizat nespus de lin pe pista de beton a aeroportului francez. Starea de spirit a doamnei Harris era din ce în ce mai bună. Nu se împlinise niciuna dintre profețiile sumbre ale prietenei sale, doamna Butterfield, care prezisese că avionul fie urma să sară în aer în zbor, fie să se scufunde cu ea cu tot pe fundul mării. Parisul poate că nu se dovedea el chiar așa de formidabil la urma urmei. Cu toate acestea, de acum încolo era înclinată să fie bănuitoare și atentă, precauție nediminuată de călătoria lungă cu autobuzul pe care o făcuse de la Le Bourget pe străzi ciudate, străjuite de case ciudate și de magazine ce ofereau mărfuri ciudate într-o limbă ciudată și neinteligibilă. Omul de la compania aeriană britanică însărcinat să-i asiste pe călătorii confuzi din pricina vacarmului de pe aeroportul din Paris a aruncat o privire spre pălăria, geanta și pantofii mai mari și, bineînțeles, și spre ochii mici, obraznici, și și-a dat seama imediat cu cine avea de-a face. "Doamne sfinte", și-a zis ca pentru sine, "o menajeră londoneză! Ce naiba face la Paris? Situația ajutoarelor casnice de aici nu poate fi chiar așa de rea." I-a observat nesiguranța, și-a consultat rapid lista și a ghicit din nou cine era. Îndreptându-se ușor spre ea, își atinse șapca și o întrebă:
- Vă pot ajuta în vreun fel, doamnă Harris?

Ochii inteligenți, poznași, îl inspectară atent, căutând vreun semn de depravare morală sau de afacere necurată. Într-un fel, spre dezamăgirea ei, părea ca orice alt englez. De vreme ce abordarea lui era politicoasă și inofensivă, i-a răspuns circumspectă:
- Oh, deci se poate vorbi și engleza reginei pe-aici.

Omul de la liniile aeriene răspunse:
- Păi, doamnă, ar trebui s-o fac. Sunt britanic. Dar cred că veți descoperi că majoritatea oamenilor de aici vorbesc ceva engleză și vă puteți descurca. Văd că vă întoarceți cu noi cu avionul de unsprezece în seara asta. Există vreun loc anume unde ați dori să mergeți acum?

Doamna Harris reflectă cât de pregătită era să-i spună asta unui străin și apoi răspunse hotărâtă:
- O să iau un taxi și atât, dacă asta nu vă deranjează. Am la mine zece lire.
- Ei bine, atunci ați face bine să schimbați o parte din bani în franci. O liră este în jur de o mie de franci.

La biroul de schimb câteva dintre bancnotele verzi ale doamnei Harris au fost preschimbate în niște bancnote subțiri, zdrențuite, murdare, albastre cu cifra 1.000 pe ele și în niște monede unsuroase de aluminiu de câte o sută de franci. Doamna Harris era, pe bună dreptate, indignată.
- Ce sunt toate astea? întrebă ea. Asta numiți voi bani pe-aici? Ai zice că monezile astea nu sunt bune de nimic.

Omul de la compania aeriană zâmbi.
- Păi, într-un fel așa și sunt, dar numai guvernul are voie să le fabrice. Francezii încă nu au fost puși la curent în privința acestui fapt. Totuși, sunt încă acceptate.

O conduse prin mulțime, apoi sus pe platformă și îi chemă un taxi.
- Unde să-i spun să vă ducă?

Doamna Harris se ținea drept, cu spatele țeapăn și costeliv de la truda grea, trandafirul roz arătând spre nord, cu fața liniștită și afectată precum a unei ducese. Doar ochii ei mici îi jucau de încântare.
- Spuneți-i să mă ducă la magazinul Christian Dior, a spus ea.

Omul de la compania aeriană se holbă la ea, refuzând să-și creadă urechilor.
- Ce-ați spus, doamnă?
- Magazinul Christian Dior, m-ați auzit bine.

Omul o auzise bine, dar mintea lui, obișnuită să aibă de-a face cu tot soiul de urgențe și cazuri ciudate, nu putea pricepe ce legătură era între o menajeră londoneză, una din acea vastă armată ce mărșăluia în fiecare dimineață pentru a curăța mizeria din oraș, de la birouri și din case, și centrul cel mai exclusivist al modei din lume, și încă ezita.
- Haideți odată, dați-i drumul, porunci doamna Harris sec, ce e așa de ciudat în privința unei doamne care se duce să-și cumpere o rochie la Paris?

Zguduit până-n străfundul oaselor, omul de la compania aeriană îi vorbi șoferului în franceză:
- Du-o pe doamna la Casa Christian Dior din Avenue Montaigne. Dacă încerci să o fraierești chiar și cu un bănuț, o să am eu grijă să nu mai primești slujba asta.

Văzând-o pe doamna Harris plecând cu taxiul, bărbatul intră înapoi clătinând din cap. Simțea că văzuse totul acum. Mergând cu mașina, cu inima bătându-i tare de emoție, gândurile doamnei Harris se îndreptară înapoi spre Londra și spera ca doamna Butterfield să fie în stare să se descurce.

Lista de clienți a doamnei Harris, deși se putea schimba fără preaviz - ceea ce însemna că ea putea pe neașteptate să renunțe la vreunul dintre ei, dar niciodată invers - rămânea destul de constantă. Erau unii cărora le acorda câteva ore zilnic și alții care aveau nevoie de serviciile ei doar de trei ori pe săptămână. Lucra zece ore pe zi, începându-și munca la opt dimineața și terminând la șase seara, dedicându-și sâmbăta, jumătate de zi, anumitor clienți favoriți. Își păstra acest program cincizeci și două de săptămâni pe an. De vreme ce erau așa de multe ore pe zi, patronilor le erau rezervate doar vreo șase sau opt ore și își limitase zona de activități la cartierele la modă Eaton și Belgrave Square. Pentru că odată ce ajungea în acea zonă dimineața, era apoi capabilă să treacă repede de la o casă la cealaltă, una după alta în șir.

Avea un maior Wallace, burlacul ei, pe care, evident, îl răsfăța și de ale cărui frecvente aventuri amoroase în permanentă schimbare era foarte interesată.

Era atașată de doamna Schreiber, soția oarecum zăpăcită a unei persoane importante de la Hollywood care trăia la Londra, pentru căldura și generozitatea ei americană, ce se manifestau în multe feluri, dar în special prin interesul și respectul pentru ea.

Făcea menajul pentru lady Dant, soția unui bogat magnat al industriei, care deținea un apartament la Londra și un conac de țară. Doamnei Dant îi apărea întotdeauna poza în The Queen sau The Tatler, la balurile de vânătoare și acțiunile de caritate și asta o făcea mândră pe doamna Harris.

Mai erau și alții, o contesă rusoaică albă, Wyszcinska, pe care doamna Harris o plăcea pentru că era fabulos de nebună, un cuplu de tineri căsătoriți, un al doilea fiu, al cărui apartament încântător îi plăcea pentru că în el se aflau lucruri frumușele, doamna Ford Foulks, divorțată, o adevărată mină de bârfe referitoare la ceea ce mai puneau la cale bogații trândavi, alți câțiva, inclusiv domnișoara Pamela Penrose, care se străduia să ajungă faimoasă din apartamentul ei de două camere dintr-un fost grajd.

De toate aceste locuințe avea grijă doamna Harris în persoană. Însă în caz de urgență, se putea baza pe prietena și alter ego-ul ei, doamna Violet Butterfield, care era și ea văduvă și menajeră și înclinată să vadă partea întunecată a vieții și a lucrurilor ori de câte ori se ivea vreo ocazie.

Doamna Butterfield, pe atât de masivă și de corpolentă pe cât de slabă și de fragilă părea să fie doamna Harris, avea și ea, bineînțeles, seria sa de clienți, din fericire tot în aceeași zonă. Dar cele două menajere se ajutau una pe alta colaborând de minune ori de câte ori era nevoie.

Dacă vreuna dintre ele era bolnavă sau avea vreo treabă presantă în altă parte, cealaltă reușea să ciupească suficient timp de la clienții ei pentru a face turele de curățenie și la clienții celeilalte, astfel încât și aceștia să fie liniștiți și mulțumiți. Dacă doamna Harris era țintuită la pat de vreo indispoziție, ceea ce rareori se întâmpla, își suna clienții pentru a-i informa despre catastrofă și adăuga:
- Dar nu vă faceți griji. Prietena mea, doamna Butterfield, o să aibă grijă de dumneavoastră și eu o să revin de mâine.
Și invers.

Deși erau diametral opuse din punct de vedere al caracterului, erau niște prietene autentice, iubitoare și loiale și considerau acoperirea uneia de către cealaltă drept parte a datoriei lor în viață. O prietenă rămânea o prietenă și asta era. Apartamentul de la parter al doamnei Harris se afla la numărul 5 în Willis Gardens, doamna Butterfield locuia la numărul 7 și rare erau zilele în care nu se întâlneau sau nu se vizitau una pe cealaltă pentru a face schimb de noutăți ori de confidențe.

Taxiul a trecut peste un râu mare, cel pe care îl văzuse doamna Harris din aer, acum fiind cenușiu în loc de albastru. Pe pod, șoferul intră într-o altercație violentă cu un alt șofer. Au strigat și au țipat unul la altul. Doamna Harris nu a înțeles cuvintele, dar și-a dat seama de limbaj și de semnificația lui și a zâmbit încântată în sinea ei. De această dată gândurile i-au revenit la domnișoara Pamela Penrose și la tam-tamul pe care-l făcuse atunci când fusese informată de intenția ei de a-și lua o zi liberă. Îi atrăsese atenția doamnei Butterfield să aibă grijă ca actrița debutantă să nu fie neglijată.

În mod curios, în ciuda istețimii doamnei Harris și a experienței sale în materie de oameni, domnișoara Penrose era preferata sa dintre toți clienții ei.

Fata, al cărei nume real, după cum trăsese ea cu ochiul inspectându-i superficial scrisorile care îi soseau ocazional, era Enid Suite și locuia în dezordine într-un apartament dintr-un fost grajd.

Era o blondină scundă, cu o gură strânsă și privirea fixă ce părea ațintită lacom doar asupra unui singur lucru - ea însăși. Avea trăsături fine și picioare mici și agere, ce nu se împiedicaseră niciodată de cadavrele peste care trecuse în drumul ei spre succes. Nu era nimic de la care s-ar fi dat înapoi pentru a-și promova ceea ce era încântată să numească drept cariera ei și care până atunci inclusese un an sau doi în cor, câteva roluri pasagere în niște filme și câteva apariții la televiziune. Era afurisită, dură, egoistă și fără milă, iar manierele sale erau abominabile.

Te-ai fi gândit că doamna Harris ghicise ce se ascundea sub masca acestei mici bestii și avea s-o lase baltă, pentru că atunci când nu-i plăcea ei ceva în privința vreunui client, pur și simplu îi arunca cheia în cutia de scrisori și nu se mai întorcea. Ca multe dintre suratele ei care nu făceau menaj doar de dragul menajului și atât, chiar dacă din asta își câștigau existența, doamna Harris punea și o oarecare pasiune în munca ei. Trebuia să-i placă fie persoana, fie casa persoanei unde lucra.

Dar tocmai faptul că nu se lăsase înșelată de aparența domnișoarei o făcuse să se atașeze de ea, pentru că înțelegea dorința aprigă, sălbatică, nestăvilită a fetei de a reprezenta ceva, de a fi cineva, de a se ridica dincolo de rutina luptei de fiecare zi și de a se bucura și ea de partea frumoasă a vieții.

Înainte de acea dorință extraordinară ce o adusese la Paris, doamna Harris nu mai trăise asta pe pielea ei, deși o înțelegea foarte bine. În cazul ei, nu fusese atât de mult vorba de efortul de a face ceva din ea însăși, cât de lupta pentru supraviețuire, și în acest sens cele două nu erau așa de diferite. Atunci când soțul ei murise, cam cu douăzeci de ani în urmă, și o lăsase lefteră, doamna Harris fusese nevoită să se descurce, pensia ei de văduvă fiind insuficientă.

Și pe urmă mai era și vraja teatrului ce o înconjura pe domnișoara Snite sau mai degrabă Penrose, așa cum se hotărâse doamna Harris să se gândească la ea, iar asta era irezistibil.

Doamna Harris nu era impresionată de titluri, avere, poziție sau familie, dar se simțea atrasă de magia ce învăluia orice sau pe oricine avea de-a face cu scena, televiziunea sau filmele.

Nu avea de unde să știe cât de slabă și de pasageră era legătura domnișoarei Penrose cu toate acestea, că nu era numai o fată mică și rea, ci și o actriță mediocră. Pentru doamna Harris era suficient că, din când în când, îi auzea vocea la radio sau îi zărea fugitiv imaginea pe ecranul televizorului purtând un șorț și cărând o tavă. Respecta lupta de una singură pe care o purta fata, îi făcea pe plac, o răsfăța și accepta de la ea ceea ce nu ar fi acceptat de la nimeni altcineva.

Taxiul a intrat pe o stradă largă, străjuită de clădiri frumoase, însă doamna Harris nu avea nici ochi, nici timp pentru arhitectură.
- Cât de departe este? a strigat ea la șoferul de taxi care i-a răspuns, fără a încetini deloc, luându-și mâinile de pe volan, fluturându-și brațele în aer, întorcându-se și strigând la ea.

Doamna Harris, nu a înțeles, desigur, niciun cuvânt, dar zâmbetul lui de sub o mustață de morsă era destul de fermecător și de prietenos, așa că se lăsă pe spate să îndure călătoria până ajungea la mult râvnita destinație. Reflectă la seria ciudată de evenimente care o făcuseră să ajungă acolo.