Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată - Cum merge lumea

 

Noam Chomsky, interviuri de: David Barsamian, editor: Arthur Naimian
Cum merge lumea
Curtea Veche Publishing, 2020
Traducere din engleză de Paul Gabriel Sandu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată
 (prefață de Paul Gabriel Sandu și Diana Mărgărit)

Volumul de față este rezultatul eforturilor conjugate ale lui David Barsamian și Arthur Naiman, care au văzut în discursul asumat, direct și lucid al lui Noam Chomsky o oportunitate de a familiariza publicul larg cu câteva teme extrem de relevante pentru societatea globală în care trăim - chiar dacă deseori ocolite sau ignorate de presa americană și de aiurea. Una dintre temele centrale ale volumului, care joacă de multe ori rolul unui fir conducător al discuțiilor, este chestiunea politicii externe a Statelor Unite din ultimii cincizeci de ani, care a avut un impact covârșitor asupra realităților politice și raporturilor de forțe din ziua de astăzi. Ordinea neoliberală pe care SUA au impus-o, deseori prin apel la forță - orchestrând crize, lovituri de stat sau de guvern, ori pur și simplu invadând și devastând țări din Lumea a Treia aflate în zona lor de influență -, este analizată pe larg în interviurile din acest volum, atât din perspectiva influenței sale destabilizatoare asupra democrației, cât și prin prisma impactului ei asupra vieții oamenilor de rând.

David Barsamian, cunoscut realizator radio și fondator al canalului Alternative Radio din America, a criticat în numeroase rânduri elitele politice americane, corporațiile și mass‑media dominate, în mare parte, de valori neoliberale și imperialiste. Împărtășind multe dintre ideile lui Chomsky, de la critica societăților capitaliste până la convingerea că reconfigurarea societății globale pe temeiuri progresiste și democratice este o necesitate, Barsamian și-a dedicat mulți ani din carieră întâlnirilor mediatice cu profesorul american. Mărturie a acestui fapt stau editările numeroaselor interviuri cu el, primele datând chiar din 1992. Până în 2017, Barsamian a reușit să publice paisprezece cărți, care reprezintă transcrieri redactate și adaptate ale interviurilor luate lui Chomsky în ultimii treizeci de ani. Arthur Naiman este, de asemenea, un publicist prolific, de altfel creatorul colecției editoriale Real Story Series tipărite de Odonian Press, care a publicat numeroase eseuri politice de orientare progresistă. Numele lui Noam Chomsky este legat de foarte multe succese editoriale ale acestei colecții.

Dacă cei doi reputați jurnaliști americani sunt aproape necunoscuți publicului român, Chomsky îi este cunoscut în primul rând prin traducerile în limba română ale unor cărți precum Ambiții imperiale, Cine conduce lumea?, Intervenții, Noi creăm viitorul, Requiem pentru visul american sau State eșuate. Toate aceste titluri, alături de numeroase altele care nu au fost încă traduse în limba română, au reprezentat veritabile succese editoriale, cu tiraje de sute de mii de exemplare vândute în întreaga lume. Totuși, notorietatea lui Chomsky nu se datorează doar criticilor sale acide și acerbe la adresa administrațiilor americane sau a politicilor inechitabile implementate de acestea, ci și unor rețele editoriale americane - în care Barsamian și Naiman sunt nume de referință - și care au popularizat ideile sale dincolo de mediul elitist și academic în care au apărut inițial.

Volumul prezent reeditează patru cărți, dintre care primele trei - Ce vrea, de fapt, Unchiul Sam?, Cei puțini și prosperi, cei mulți și chinuiți de griji, Secrete, minciuni și democrație - au apărut, inițial, în 1994; cea de-a patra carte, Binele comun, a apărut câțiva ani mai târziu, în 1998. Ținând seama de aceste date cronologice, este limpede că subiectele abordate în ele oglindesc, în bună măsură, agenda externă fierbinte a Statelor Unite și a lumii occidentale, în genere, în perioada care a urmat încheierii Războiului Rece, incluzând subiecte precum genocidul bosniac, globalizarea pieței libere și apogeul dominației corporatiste. Deși volumul este destinat publicului larg, nefiind însoțit de un aparat critic sofisticat, pentru a nu îngreuna lectura, este limpede încă de la primele pagini că în spatele afirmațiilor, explicațiilor și analizelor lui Chomsky se află o bogată și sistematică documentare și o excelentă cunoaștere a istoriei ultimului veac. Tezele și argumentele formulate de el, deseori însoțite de referințe istorice bogate, sunt expresia unei viziuni unitare extrem de critice asupra acestei perioade istorice și asupra problemelor fundamentale cu care se confruntă societatea contemporană.

Istoria recentă are, fără îndoială, o importanță crucială pentru înțelegerea lumii în care trăim și a raporturilor de putere care o guvernează. De obicei, ea este însă mai greu accesibilă și mai obscură decât istoria secolelor sau mileniilor de mult trecute, care poate fi privită cu detașare, în chip obiectiv și dincolo de orice parti-pris. Poate de aceea, văzută prin ochii lui Chomsky, istoria recentă ar putea părea de nerecunoscut pentru o mare parte a publicului român, sufocat de cele mai multe ori cu imagini idealizate - dacă nu chiar de-a dreptul idilice - ale democrației americane și ale politicilor ei de "democratizare" a țărilor din Lumea a Treia, deseori invadate sub pretextul eliberării locuitorilor ei. Imaginea SUA de "Imperiu al Binelui" a început să se fisureze abia de curând, odată cu războiul ilegal^[i] din Irak, declanșat în 2003, la care o serie de state membre NATO, printre care și Franța, au refuzat să participe. În volumul de față, însă, întreaga retorică ce aproape glorifică influențele SUA și rolul NATO în societatea globalizată de astăzi este analizată și deconstruită bucată cu bucată de către Chomsky, până când din ea nu mai rămân decât o mână de sloganuri sterpe, în stridentă contradicție cu faptele: în urma intervențiilor americane, soldate deseori cu zeci sau sute de mii de morți, societățile intră în colaps, iar așa-zisa lor democratizare se consumă sub forma aducerii la putere a unei dictaturi militare sau a unui regim politic de extremă dreaptă care girează interesele economice ale corporațiilor americane. Exemplele pot fi găsite din abundență în carte. Pentru Chomsky, intervențiile militare "eliberatoare" ale SUA din Nicaragua până în Irak și din Panama până în Vietnam, precum și sprijinirea dictaturilor-marionetă din Orientul Mijlociu și America Latină au constituit tot atâtea abuzuri severe ale administrațiilor de la Casa Albă, care au presupus deseori încălcări grave și sistematice ale drepturilor omului sau crime de război - pe care, în câteva rânduri, Chomsky nu se sfiește să le descrie în detaliu. E limpede astfel că toate aceste intervenții militare sau prin intermediul CIA au îndepărtat din ce în ce mai mult Statele Unite de "calea democrației", ceea ce reprezintă o gravă problemă nu doar pentru poporul american, ci și pentru întreaga lume.

Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de al doilea - de revoltă. Chomsky nu menajează însă deloc sensibilitățile cititorilor săi, și face asta în mod aproape programatic. Tocmai de aceea, detaliile înfiorătoare asupra cărora se oprește, citând deseori reportaje sau mărturii despre atrocitățile - unele dintre ele desprinse parcă din filmele americane - comise de varii grupări militare sau paramilitare sprijinite sau controlate de SUA, au un rol educativ, dincolo de caracterul lor senzațional. Sigur că sunt lucruri despre care am prefera să nu vorbim sau să nu știm, dar trecerea lor sub tăcere nu este doar o ofensă la adresa celor care au avut de suferit de pe urma lor, ci și o modalitate de a îngădui barbariei să își facă loc, încetul cu încetul, în sânul societății și al comunității noastre, de a o accepta ca pe un rău pe cât de intolerabil moral, pe atât de necesar politic și de a-i permite astfel să submineze, cu o forță îndoită, coeziunea socială și relațiile internaționale.

Dacă vrem să știm "cum merge lumea", adică să discernem ce se întâmplă în spatele ușilor închise, ceea ce trebuie să facem nu este să ne acoperim ochii, ci să ne îndreptăm atenția, pentru început, către deciziile militare, politice și economice luate în ultimele decenii de guvernele Statelor Unite ale Americii. Chiar dacă multe dintre ele sunt frumos îmbrăcate și justificate cu măiestrie în presa centrală drept măsuri de apărare a drepturilor omului sau de protejare a democrației, multe dintre acțiunile militare întreprinse de SUA în America de Sud și peste tot în lume au fost, de fapt, tot atâtea acte de agresiune. Adevărata lor miză, cea mereu trecută sub tăcere, n-a fost alta decât aceea de a securiza interesele economice ale marilor corporații americane, indiferent de costurile sociale și umane. Chomsky reușește să demonstreze într‑un mod extrem de convingător că situația precară în care se află sute de milioane de oameni din cele mai diverse zone ale globului, din Europa de Sud-Est până în Bangladesh și din Congo până în Venezuela, este cauzată în cea mai mare parte de complicitatea criminală dintre administrațiile Statelor Unite ale ultimelor decenii și mediul corporatist transnațional care a crescut și a înflorit la umbra celor dintâi. Și nu doar a crescut și a înflorit, ci a ajuns să acapareze politicul, să-l manipuleze și, în unele cazuri, să și-l subordoneze de-a dreptul, transformând democrația într-un paravan sau într-o șaradă. Faptul că, în prezent, această complicitate a devenit un monopol politic al mediului de afaceri de tip Wall Street și, în cele din urmă, al capitalismului per se este demonstrat de Chomsky cu minuție, iar evenimentele din ultimele două decenii nu au făcut decât să confirme acest lucru. Dereglementarea pieței financiar-bancare, prin abolirea Legii Glass-Steagall în timpul administrației Clinton, făcută exclusiv în interesul marilor conglomerate bancare - care a jucat un rol hotărâtor în declanșarea crizei financiare din 2007-2008 -, este numai unul dintre nenumăratele exemple care ar putea fi aduse în sprijinul acestei teze.

Ca urmare a poziției sale extrem de critice la adresa politicii americane și a administrațiilor care s-au aflat la conducerea SUA, Chomsky este relativ nefrecventabil în cercurile academice din SUA, iar textele sale nu apar aproape niciodată în publicațiile consacrate la nivel național sau local. Puținele sale apariții în paginile unor ziare de circulație națională datează din anii '70 sau '80. Aparițiile lui la televizor sau la radio sunt, de asemenea, foarte rare. Tocmai de aceea, în mass-media occidentală, Noam Chomsky este deseori prezentat drept disident, apelativ care ar putea părea destul de bizar publicului român. Cel puțin în contextul istorico-politic din Europa Central-Estică, disidența a fost aproape întotdeauna definită în raport cu leviatanul totalitar, în vreme ce SUA sunt percepute ca o societate care funcționează potrivit celor mai înalte standarde democratice, nu una în care disidența ar fi posibilă sau chiar necesară. În fața încălcării drepturilor fundamentale, a controlului, terorii și abuzului ca politică oficială de stat, disidența politică a reprezentat opoziția publică, deschisă și asumată critic a aparatului represiv. Adesea, prețul plătit de disidenți precum Václav Havel, Adam Michnik, Andrei Sakharov, Aleksandr Soljenițîn, Liu Xiaobo, Jamal Khashoggi și alții a însemnat arest la domiciliu, anchete, pierderea locului de muncă, privarea de libertate, persecutarea familiei și a cunoscuților, confiscarea mașinilor de scris și, uneori, chiar asasinarea. Disidența politică este, așadar, sora bună a nesupunerii civice, adică a încălcării cu bună știință a legilor injuste și arbitrare ale unui stat abuziv, în numele unui ideal de dreptate și echitate. Experiența totalitară și autoritară a ultimelor decenii ne-a arătat că reducerea la tăcere a oponenților politici a fost deseori reacția oficială a regimului și că disidența nu se traduce doar în termenii criticii puterii de stat, ci și în forța represiunii acesteia.

Se ridică, atunci, întrebarea dacă și în ce măsură se poate vorbi despre disidență în cazul profesorului american. E totuși limpede că Noam Chomsky nu a fost persecutat pentru ideile sale în maniera în care au fost disidenții politici din statele totalitare. El a avut de tânăr o carieră universitară de succes ca profesor la prestigiosul MIT (Massachusetts Institute of Technology), a devenit rapid o importantă personalitate în lumea academică americană și o autoritate în domeniu. Reacțiile sale publice prompte la diverse evenimente cu caracter socio-economic și politic din actualitatea americană și nu numai, începând cu anii '60, l-au transformat într-un analist cu autoritate recunoscută și un important formator de opinie. Ceea ce îl face disident, în accepțiunea occidentală, este capacitatea sa de a se opune într-un mod deschis și vehement politicilor pe care le consideră nedrepte și uneori chiar ilegale, de a avea poziții critice fățișe sau de a manifesta, sub diferite forme, față de acțiunile condamnabile ale statului. În același timp, vocea și revolta sa se izbesc de indiferența autorităților politice, care își duc mai departe, nestingherite, politicile arbitrare și abuzive.

Desigur, oricine ar putea spune - și pe bună dreptate - că o diferență esențială între un regim totalitar și unul democratic, chiar așa plin de carențe și abuzuri grave cum este cel american, este libertatea (de expresie, de conștiință, de asociere etc.). Cu alte cuvinte, într-o democrație, Chomsky este liber să spună ceea ce îl nemulțumește, este liber să semnaleze derapaje grave ale democrației și încălcări ale drepturilor omului fără a fi pedepsit, consemnat la domiciliu sau destituit; într-o dictatură, pe de altă parte, acest tip de libertate rămâne un lux care nu le este permis decât celor aflați în fruntea partidului unic și a țării. Întrebarea care ar trebui formulată aici, din punctul nostru de vedere, nu ar trebui să fie "cât de liber este un om să spună ceea ce gândește?", ci mai curând "ce impact are manifestarea libertății?". Altfel spus, la ce este bună libertatea dacă, în numele ei, cetățenii nu pot schimba deciziile nedrepte, ilegitime, abuzive ale autorităților politice? La ce bun să spui ce gândești dacă nu poți schimba realitatea în care trăiești, dacă vocea ta rămâne fără ecou? Dacă libertatea de expresie sau de opinie se consumă exclusiv sub forma unei cacofonii generalizate, la care fiecare participă doar pentru a spori și propaga vertijul disonanței, dacă ea este pretextul pentru a vorbi despre "fapte alternative" și de a invoca adevăruri cu aplicație exclusiv individuală, atunci această libertate este un fruct otrăvit, fiind golită de orice miză și de orice sens. Atunci când nu ia forma dialogului și a dezbaterii raționale, în care fiecare voce e ascultată în funcție de argumentele pe care le aduce, atunci când divorțează de principiile și normele etice și politice ale societății, libertatea se transformă în opusul ei. Dintr-un vehicul al democrației se transformă într-unul al iliberalismului, iar argumentele și dezbaterile sunt înlocuite de sloganuri și propagandă.

În faimosul său eseu The Responsibility of Intellectuals, publicat în februarie 1967 în The New Yorker, Chomsky afirma că "intelectualii se află în poziția de a demasca minciunile guvernelor, de a analiza acțiunile întreprinse de ele în raport cu cauzele, motivele și intențiile lor adesea ascunse sau numai pe jumătate revelate. În lumea occidentală cel puțin, ei au acea putere care derivă din libertatea politică, accesul la informații și libertatea de expresie. Pentru o minoritate privilegiată, democrațiile occidentale asigură timpul necesar, facilitățile și pregătirea pentru a căuta adevărul care zace ascuns în spatele vălului de distorsiune și deformare, de ideologie și interes de clasă prin care evenimentele istoriei actuale ne sunt prezentate".

Acest fragment este relevant, pentru că exprimă nu doar misiunea intelectualului angajat, sensibil la realitatea socială și politică din jurul său, ci și importanța existenței unei receptivități a mediului la reacțiile acestuia. Dacă actorii politici și societatea în ansamblu nu reacționează la discursul și acțiunile intelectualilor - sau o fac doar pentru a încerca să îi discrediteze -, atunci garantarea libertății de opinie devine o pură și sterilă formalitate. Relevant nu este doar să fii liber, ci mai ales ca manifestarea libertății să producă efecte. Altfel, libertatea este doar o ficțiune. Degeaba o lucrătoare are libertatea de a organiza un protest sau de a face parte dintr-un sindicat dacă acestea nu au niciun efect în îmbunătățirea condițiilor de muncă. Degeaba avem drept de vot și alegeri libere dacă politicienii nu sunt răspunzători în fața cetățenilor pentru acțiunile lor nepopulare, care servesc deseori interesele unei minorități privilegiate, în dauna majorității pe care sunt datori, prin mandatul primit, să o reprezinte. Degeaba un intelectual ca Chomsky demască jocuri de putere, complicități geostrategice și interese economico-financiare oneroase dacă realitatea tenebroasă nu se schimbă cu nimic.

Teza că democrațiile liberale de azi nu fac decât să servească iluzia libertății devine, în ultima vreme, din ce în ce mai plauzibilă. Această constatare este cu atât mai evidentă în contextul apariției noilor tehnologii informatice, a mijloacelor de comunicare și informare în masă. Fiecare individ are acum posibilitatea de a-și face auzită vocea, iar vocea fiecăruia are potențialul de a cântări la fel de mult ca a celorlalți. Îmbunătățește oare această situație calitatea democrației? Sunt oare politicienii mai responsabili și mai atenți la cererile venite dinspre societatea civilă și reprezentanții săi? Realitatea este că această multiplicare uluitoare a mijloacelor de comunicare prin intermediul rețelelor de socializare a avut aproape un efect de castrare asupra adevărului. În noianul de informații, multe neverificate, unele tendențioase sau trunchiate, altele intenționat false, criticile îndreptățite sau pozițiile bine argumentate nu pot fi distinse din cacofonia asurzitoare menționată anterior. Mass‑media epocii noastre, transformată radical de noile modalități de comunicare, pare să funcționeze mai curând ca o centrifugă în care adevărul și falsul sunt amestecate, răstălmăcite sau deformate până la indistincție; până în punctul în care diferența însăși dintre adevăr și fals devine imposibil de făcut, irelevantă, singurul lucru care mai contează fiind o încleștare între discursuri alternative, deseori exclusiv umorale, ce alcătuiesc lagărul retoric căruia îi suntem prizonieri toți și în care ne complăcem, deseori, din comoditate, din teamă sau pur și simplu din lipsa unei alternative la o lume care pare din ce în ce mai asemănătoare unei distopii.

În fața acestei imense provocări, Chomsky nu-și pierde nicio clipă speranța, nu se lasă descurajat și nu invită niciun moment la capitulare; ba dimpotrivă. Cărțile sale, precum și conferințele sau scrierile sale în genere, nu sunt, în esență, altceva decât un strigăt de mobilizare și o chemare la acțiune. Una dintre cele mai importate lecții pe care le învățăm din lectura acestor cărți de interviuri este aceea că avem obligația morală să fim indignați, să nu ne lăsăm castrați politic de ideologiile dominante de astăzi, ci să ne mobilizăm, să construim grupuri sau comunități puternice și solidare, să ne organizăm pentru ca vocea noastră să se facă nu doar auzită, ci și ascultată. Căci puterea (politică), spre deosebire de forța de coerciție a statului, nu se manifestă decât atunci când un grup de cetățeni își asumă un obiectiv politic comun și îl urmărește în mod consecvent. Numai așa participarea la scrutinele electorale are o însemnătate, iar votul dat - o greutate. În lipsa exercitării unei presiuni sociale constante, jocul electoral se golește de sens sau, mai grav, devine o formă de legitimare a unei șarade care se pretinde a fi democrație.

În condițiile în care discursul apocaliptic, grav și tenebros este din ce în ce mai prezent și mai vocal (de la publicistică până la filmografie), optimismul lui Chomsky te determină să nu renunți la lupta împotriva nedreptății și a abuzurilor. De aceea, cărțile sale sunt un apel la indignare și acțiune, iar astfel de apeluri sunt cruciale pentru societatea românească de astăzi, în care valorile solidarității și coeziunii sociale sunt aproape absente.

---

[i] Legalitatea războiului din Irak nu mai este de mult o chestiune care să poată fi dezbătută. Celebrul "Raport Chilcot", care este rodul unei vaste investigații conduse în Regatul Unit al Marii Britanii între 2009 și 2011, a ajuns la concluzia că lipsește orice justificare temeinică a invaziei Irakului și că SUA și Marea Britanie au subminat autoritatea ONU. (N. trad.)

Alteritatea ostilă - Încotro ne îndreptăm

 

Pavel Nedelcu
Încotro ne îndreptăm
Editura Litera, 2022

Citiți un fragment din această carte.

***** 
Alteritatea ostilă

După o serie de experimente textuale materializate, până acum, în proze scurte incluse în diferite volume colective, Pavel Nedelcu plonjează pentru prima dată în apele ficțiunii de cea mai largă respirație. Și o face, să o spun de-a dreptul, fără să își ia colacii de salvare obișnuiți. Nu pariază, bunăoară, nici pe o poveste alertă și fluentă, nici pe descrierea minuțios-empatică a unor medii sociale considerate pitorești sau a unor personaje reprezentative, care să aibă toate șansele să devină memorabile. În schimb, mizează serios pe o serie de convenții metaficționale pe care unii prozatori optzeciști le considerau must-uri ale narațiunii, în timp ce, dimpotrivă, nu puțini dintre reprezentanții ultimelor promoții literare de la noi nu conteneau (și, în unele cazuri, nu contenesc încă) să le dezavueze.

Surprinzător, prin urmare, în acest debut datat 2022 - și care marchează editorial cel de-al doilea premiu obținut la Concursul "Primul roman", organizat de Editura Litera în cursul anului trecut - vom regăsi numeroase strategii și trucuri narative trecute de câteva decenii în lista de convenții structurale sau formale specifice postmodernismului. Pe de o parte, putem astfel identifica: fragmentarea voită a fabulei, prin lungi divagații cu rost sociopolitic, identitar, dar mai ales meta-literar; schimbarea unghiurilor de percepție a unora dintre evenimentele care îl au drept protagonist sau la care asistă, ca martor, aparent banalul Franz; micile structuri poietice, ritmate și rimate, strecurate în discursul auctorial pentru a îndepărta atenția de la unele scene, dialoguri sau figuri esențiale în schema epică; "spoiala subțire a déjà-vuurilor" ce funcționează ca un nou semnal de alarmă în privința raporturilor realitate-ficțiune, autentic-contrafactual etc.; repetarea cu minime (sau medii) variații simbolice a unor scene sociale ori domestice, însă neapărat pentru un plus de edificare a sensurilor ficțiunii; cultivarea palinodiei sau a retractării, dar și a concentrărilor tip epitomă, prin intermediul cărora naratorul îi întinde o mână de ajutor cititorului impacient ori neatent; apelul lucid la confuziile, suprapunerile și alterările identitare, menite a complica și mai tare ițele acțiunii - oricum amânate dinadins; transferul de conștiință dinspre personajele umane înspre cele obiectuale (precum, să spunem: tavanul meditativ, glonțul Excalibur, rămas prizonier în rama de fier a acoperișului din sala de așteptare a Gării, cartoful pai separatist ori gazele din aerul matinal respirat de domnul Franz); propunerea urmată de descâlcirea analitică a mai multor variante de final pentru același nod factual (v. cele trei versiuni asupra furtului taburetului de sub pianina Steinway) ș.a.m.d.

Pe de altă parte, ne întâmpină, până aproape de final, auto-demistificarea continuă din partea autorului (ca instanță producătoare de text și care încearcă de la bun început să îi stabilească și codul de lectură). De aici, desigur, avertizarea repetată a cititorului că se află în fața unei speculații extinse, produsă de o conștiință scripturală liberă să își aleagă procedeele, tehnicile și convențiile, fie ele cele specifice literaturii mainstream sau celei de consum. Între ele, spre exemplu, chiar anticiparea semnificațiilor metaficționale printr-o uvertură cu aparență utilitară și alonjă teoretică, numită chiar Instrucțiuni de utilizare a produsului și încheiată cu un avertisment fără drept de apel, pe care vocea auctorială o va repeta atât de mult încât o va transforma în laitmotiv romanesc: "Literatura este speculație: ca speculație, literatura e perfect inutilă". Ca și cum aceasta n-ar fi de ajuns, scriitorul apelează și în textul propriu-zis la numeroase inserții auctoriale, care intenționează, de bună seamă, să își atragă cele mai variate categorii de cititori prin diferite strategii tip captatio benevolentiae, ba chiar să îi plaseze într-o poziție activă față de textul pe care, la rigoare, îl pot completa sau adăugi: "La punctul acesta, sau poate chiar mai devreme, cititorul să aleagă unde crede că ar fi mai credibil (eventual să adauge o continuare a discursului agentului nostru pe paginile goale de la sfârșitul cărții - dacă vor fi, totul depinde de tipar), tânărul ar izbucni în plâns de rușine, iar domnul Franz l-ar bate cu o mână pe umăr, Hai, gata, nu-i nimic, s-a întâmplat, mai greșește omul!". Nu lipsesc, bineînțeles, nici spoiler-ele false, nici reverențele jucăușe făcute înaintea unui cititor versat (spre exemplu, în romane polițiste sau în ficțiuni noir), nici micile exerciții tip mimarea umilinței: "Însă cum cea de față nu este o scriere obișnuită (o putem afirma cu umilința celor care știu că nu pot plăcea majorității și că, probabil, în afară de un grup foarte restrâns de prieteni, nimeni nu le va aprecia străduința de a părea, dacă nu de a fi, întrucât suntem cu toții doar niște pitici pe spatele giganților trecutului, de a părea deci, măcar înaintea acestui grup, diferiți și originali), nici înjurăturile domnului Franz nu vor fi redate aici." etc. etc.

Chiar și astfel avertizat, unui cititor neechipat corespunzător nu îi va fi prea comod excursul cu detentă frecvent intertextuală și mize prioritar autoreferențiale, pe care Nedelcu îl aseamănă, de altfel, în mai multe rânduri cu un urcuș greoi pe un trunchi de copac gigantic, așadar, cu o explorare primejdioasă, cu atât mai mult cu cât beneficiază de ajutorul (pe alocuri nenecesar al) unui ghid cățărător care stabilește de la bun început un raport clar de Putere între el și bietele insecte pedestre care au plecat de la rădăcină și se îndreaptă spre vârful arborelui majestuos, pentru a admira împrejurimile. Mai mult, nu uită să le amintească în mai multe rânduri țelul în fond înălțător (sic!) al acestui efort curat ascensional, dimpreună cu regulile minimale de conduită lectorială - pardon, alpinistică! - obligatorie. Iată, spre ilustrare, doar unul dintre fragmentele în care, dincolo de aparențe, prozatorul le face cu ochiul cunoscătorilor teoriilor lui Ihab Hassan despre natura și structura prozei postmoderne: "Intriga lucrării de față este ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. A face un tur complet al acestui copac, a vă cățăra până în vârful său și a o face conștienți de existența fiecărei ramuri cere sacrificiu și răbdare. Ceea ce poate am uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta poate părea deseori perfect întâmplătoare. În conformitate cu tendințele literaturii moderne (oare?), am observat că o structură rizomatică a narațiunii are mai multe șanse să fie apreciată decât una liniară. Pe scurt, e la modă! În acest tip de narațiune, autorul deconstruiește structura tradițională a scrierii, până la punctul în care cititorul nu mai poate anticipa despre ce va fi vorba în următorul capitol. Este adevărat că, în acest mod, puterea autorului se multiplică, cea a cititorilor se reduce, însă nu are rost să ne scandalizăm, din moment ce, de când lumea e lume, cine a avut multă putere a căutat să și-o sporească tot mai mult, iar cei care au avut puțină și-au pierdut-o, până la urmă, și pe aceea."

Efortul unei asemenea cățărări - să o recunosc și eu direct: uneori plină de riscuri - merită însă cu prisosință. Pentru că, la capătul aventurilor deconcertante ale personajelor de prim-plan, ce se intersectează după o logică deloc arbitrară (aparentul trio reprezentat de domnul Franz, Robert Buch și doamna Nadia, supravegheați, din umbră, de Soldat și profesorul Kandinsky), cititorul va înțelege pe deplin frumusețea cu totul atipică a acestei cărți care își blurează voit semnificațiile, în spatele unei faconde auctoriale în definitiv înșelătoare. Și, cel mai probabil, o va relua, odată ce va înțelege că Încotro ne îndreptăm nu e nici metaroman, nici ficțiune detectivistică, nici thriller psihologic, nici comedie intenționat strâmbă a narațiunii înseși - cu toate că are câte ceva din toate acestea. Și, cum repetita iuvant (ni se amintește la un moment dat chiar în text), reluarea ansamblului, cu o atenție sporită la indiciile strecurate abil, fie în descrierile de spații și opere (inclusiv muzicale), fie în replicile eroilor, topite de la bun început în discursul auctorial, este o operație mai mult decât necesară. Doar astfel cititorul va putea așeza la locul potrivit, în derutantul puzzle narativ proiectat de Pavel Nedelcu, personajele secundare ori de fundal pe care le-a crezut inițial insignifiante (v. bunăoară Șeful Firmei Allclean, Șeful Firmei Upercut, Managerul General, falsul terorist, președintele comisiei doctorale etc.), dar și piesele epice cu rol-cheie în descifrarea psihologiei chinuite a eroului: atacul eșuat al Chelului, oprit de agenții Franz și Caravaggio, Groaznicul accident de la gară, întâlnirea lui Franz cu soldatul Albert, ședința de susținere a doctoratului în istorie a lui Robert Buch, aparițiile lui Alexander Semănătorul sau cântecele tulburătoare la pianina Steinway pe care de la un moment dat le poate executa chiar Franz. Și doar astfel va putea raporta cum se cuvine ingenioasele trimiteri ekphrastice și muzicale la evenimentele cu potențial traumatic din biografia absolut excepțională a falsului agent de pază.

Nu în ultimul rând, numai la o relectură sagace va putea capta înțelesurile de profunzime ale intertextului kafkian, care, departe de a submina sau dilua istoria de bază, îi concentrează și anticipează sensurile. Transformând-o într-o disertație tulburătoare pe marginea consecințelor dezastruoase pe care le are abuzul repetat de autoritate, fie ea familială ori socioprofesională, asupra unei psihologii (hiper)sensibile. În fond, nu e deloc întâmplător faptul că, în chiar miezul acestui roman straniu și sensibil, Pavel Nedelcu strecoară o propoziție care a făcut istorie: Sunt fiul unui nimeni. Înainte de orice altceva, Încotro ne îndreptăm mi se pare o carte despre sfâșierea interioară continuă, deruta alimentată de o alteritate ostilă și conflictele insolvabile ale unui eu traumatizat exact de cei care ar trebui să îl protejeze. Adică, pe scurt, despre criza identitară perpetuă.

(Emanuela Ilie)

Introducere la Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Viorica Horga

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, dar nu în felul cum este el perceput în Occident; aici nu-l vom privi prin ochelari trandafirii.

De ce este atât de dificil de susținut punctul de vedere optimist atunci când te confrunți cu realitatea din Rusia? Deoarece Putin, un produs al celui mai sumbru serviciu secret al țării, nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic. El se mai ocupă și acum cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertățile, așa cum a făcut-o și înainte în cariera sa.

Cartea mai vorbește și despre faptul că nu toată lumea din Rusia este dispusă să accepte comportamentul lui Putin. Nu mai vrem să fim sclavi, chiar dacă lucrul acesta convine de minune Occidentului. Ne cerem dreptul de a fi liberi. Această carte nu face o analiză a politicii lui Putin. Nu sunt analist politic, sunt doar un om ca atâția alții din mulțimile de oameni care trăiesc în Moscova, Cecenia, Sankt Petersburg și în alte locuri. Aici sunt reacțiile mele emoționale, însemnările pe marginea unei vieți trăite în Rusia actuală. N-a venit încă timpul să stau deoparte, așa cum ar fi necesar pentru a putea analiza lucrurile fără pasiune. Trăiesc în prezent, notând pe hârtie ceea ce văd.

*

Note de pe coperta IV

O dezvăluire devastatoare a politicii președintelui statului rus, venită din partea celui mai radical jurnalist al țării. Putin este produsul celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.

Jurnalista Anna Politkovskaia, premiată și admirată pe plan internațional pentru reportajele curajoase care au avut ca subiect predilect războaiele cecene, și-a îndreptat privirea scrutătoare și lipsită de îngăduință către omul care, până nu demult, era o figură îndrăgită a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al Rusiei în 2000. Încă de la intrarea lui pe scena publică, s-a prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alți jurnaliști europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presă a lui Putin. Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca brand, argumentând faptul că nu este decât un produs însetat de putere al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima dreptul cetățeanului la libertate. Politkovskaia susține că Putin nu este acel tip de conducător pe care și l-ar dori majoritatea contemporanilor săi ruși. Pentru a-și ilustra teoria, ne descrie strânsoarea de fier a mâinii lui Putin din punctul de vedere al cetățenilor, a căror viață a fost afectată de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri în regiuni, corupție militară și judiciară, declinul intelectualității, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist asupra unui teatru din Moscova - toate aceste subiecte constituie tema analizei nemiloase, dar întotdeauna umane, a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundată a instituțiilor civile nou-create, supusă privirii mai puțin iscoditoare a Vestului, n-ar fi putut veni într-un moment mai bine ales.

Anna Politkovskaia a acționat ca mediator în episodul tragic al asedierii unui teatru din Moscova, în timpul musicalului Nord-Ost. Recunoscută pentru rolul ei de apărătoare a drepturilor omului, direcție în care a mers până la a-și pune în pericol propria viață, a fost răsplătită cu numeroase onoruri internaționale. Pe 7 octombrie 2006, trupul curajoasei jurnaliste și scriitoare a fost găsit în liftul blocului unde locuia. Fusese împușcată în cap și în piept cu un pistol Makarov.
 

Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo - Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo

N-am învățat la școală mai nimic despre vecinii noștri. Preocupate să trâmbițeze strict excepționalismul românesc, manualele de istorie și geografie anterioare Revoluției din 1989 abia aveau câte un rând dedicat popoarelor din vecinătate. În copilărie îmi imaginam că România e un fel de insulă plutind într-un spațiu vag definit, înconjurată de dușmani hrăpăreți. Informații despre contextul istoric al anumitor evenimente lipseau cu desăvârșire.

Despre bulgari de exemplu, de la Eminescu știam că au ceafa groasă. De la Alimentara aflasem că cei mai buni castraveți murați tot bulgarii îi fac. Și tot de la bulgari mi-a adus odată o prietenă un vinyl cu Michael Jackson, care s-a tocit și s-a zgâriat de la prea multă ascultare. În rest, despre tot ce exista sau se întâmpla la Sud de Dunăre în mintea mea a existat doar un imens spațiu gol, alb.

De aceea, atunci când am ajuns să citesc cartea Kapkăi Kassabova, Frontiera, cel mai mult și mai des m-am mirat.

Frontiera având subtitlul O călătorie către capătul Europei a apărut în limba română în traducerea Onei Frantz, în colecția Anansi a editurii Pandora M.

Născută în 1973 la Sofia, Kapka Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua Zeelandă imediat după 1989. A studiat literatură, a publicat mai multe volume de poezie și proză, iar din anul 2005 trăiește în Scoția.

Cartea de față este jurnalul unei călătorii pe care autoarea o face la granița dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, pe tărâmul în care se întâlnesc două continente: Europa și Asia. Se îmbină, conviețuiesc, se luptă și sunt prizonierele acestei vecinătăți la care le obligă geografia.

Volumul are și o hartă anexată, astfel încât cititorului îi este foarte ușor să urmărească traseul care începe de la malul Mării Negre, merge spre Vest până la granița cu Macedonia de Nord, iar apoi se întoarce străbătând tărâmurile Traciei și traversând de mai multe ori granița bulgară, greacă și turcă. Sunt nume cu rezonanță istorică puternică: Edirne sau Adrianopol, Fluviul Etvos, Munții Rodopi, care acum capătă glas, prin intermediul personajelor pe care autoarea le întâlnește și le intervievează.

Bulgari, turci, greci, romi, dar și o misterioasă populație de pomaci (musulmani de etnie slavă), mult diminuată în prezent și supusă la strămutări și decimări în toate epocile istorice și de toți stăpânitorii locurilor. Trăiesc și astăzi în comunități izolate în Munții Rodopi, mănâncă iaurt și sunt în marea lor majoritate centenari. Aici, în Munții Rodopi a descoperit și pionierul microbiologiei, Ilia Mecinikov, iaurtul, care păstrează sănătatea florei intestinale și care se pare că influențează și longevitatea localnicilor. Ulterior, studentul bulgar Grigorov, aflat la studii la Geneva, izolează bacteriile pe care le botează Lactobacillus bulgaricus.

Aflată la confluența dintre clima mediteraneeană și cea temperată, regiunea descrisă de Kakpa Kassabova are un relief spectaculos, zone întinse de natură sălbatică și permite cultivarea unor plante care doar aici s-au adaptat: Rosa Damascena, trandafirul din care se obține uleiul esențial atât de căutat în industria cosmetică, dar și tutunul oriental, mult mai aromat decât cel folosit în prezent la fabricarea țigărilor. Prin tradiție, comunitățile turcești cultivau și trandafirii, și tutunul, însă au fost strămutate de nenumărate ori, așa încât în prezent aproape că nu mai există asemenea plantații. Cât despre marile combinate care prelucrau materia primă în perioada comunistă, au dispărut și ele demult. Pentru că și în Bulgaria s-a petrecut după 1989 ce s-a petrecut și în România: toată industria statului socialist a fost în scurtă vreme pusă pe butuci, privatizată, falimentată, iar acum din fabricile de odinioară au rămas doar ruine.

Am rămas foarte uimită să aflu că această ultimă frontieră a Europei fusese forțată în vremea Cortinei de Fier de oameni disperați să fugă în lumea liberă, în Grecia sau în Turcia. În special tineri din RDG veneau pe litoralul bulgăresc cu pretextul unei vacanțe la mare și încercau să treacă ilegal peste graniță în Turcia. Pe hartă însă, linia frontierelor era intenționat desenată distorsionat, așa că puțini fugari reușeau să scape. Mulți tineri Est-germani și-au găsit moartea în această margine de continent. Cât cinism cuprinde în el acest simplu amănunt: desenarea greșită a unor linii pe hartă!

Iar frontiera nu este nici acum liniștită. În prezent, o altă categorie de fugari își caută un rost pe aceste teritorii: refugiații din Siria și din alte țări arabe cuprinse de război. Stau luni de zile în tabere de refugiați și așteptă ocazia să plece spre Europa Occidentală. Oameni care au fugit de bombardamente, care și-au părăsit familiile și care visează că într-o bună zi vor avea o viață liberă și liniștită, într-o zonă fără război.

Frontiera dă glas unor povești de viață impresionante: turci care s-au născut în Bulgaria, strămutați cu forța în Turcia în 1989, greci care-și privesc vecinii cu superioritate, bulgari care încearcă să-și uite rădăcinile balcanice și visează la un viitor pur european. Strămutări, răzbunări, războaie. Impediat se împlinesc 100 de ani de la destrămarea Imperiului Otoman, dar parcă vechile conflicte și animozități încă mocnesc sub aparent pașnica vecinătate.

Până și Baba Vanga apare în acest mozaic istoric, geografic, politic și cultural. Fostul lider comunist Todor Jivkov o consulta frecvent pe bătrâna nevăzătoare cu vise profetice, născută în 1911 pe teritoriul actualei Macedonii de Nord. Pentru ea s-a înființat și un Institul de sugestologie (!), la care clarvăzătoarea a fost angajată, iar nepoata sa a ajuns să lucreze în Ministerul bulgar al culturii. Fiica lui Todor Jivkov, Ludmila, a fost foarte apropiată de Baba Vanga. Această Ludmila este un personaj foarte interesant: atrasă de magie și de științele oculte, a demarat o adevărată campanie de săpături în zona muntoasă numită Strandja, de pe malul Mării Negre. Era convinsă că sub munte se află îngropată o imensă piramidă egipteană, care adăpostește comori. Mulți oameni au murit în timpul săpăturilor masive, dar dovezi despre existența piramidei nu s-au descoperit. S-a descoperit în schimb un mare zăcământ de uraniu, care i-a iradiat pe cei care s-au aflat în preajmă. Ludmila Jivkova însăși a murit subit la doar 38 de ani, din cauza uni anevrism cerebral. La vremea respectiv umbla vorba că ar fi fost blestemată.

În toată această pleiadă, vânătorii de comori sunt o categorie aparte: curajoși, dispuși să-și sacrifice viața, căutând mereu locuri în care să dea lovitura vieții, ei sunt cei mai buni ghizi pe care se poate bizui autoarea. Cunosc drumuri secrete prin munți și au povești fabuloase, deși uneori devine riscant să-ți pui viața în mâinile lor.

Este emoționantă paralela pe care autoarea o face între căutarea comorilor îngropate de traci și căutarea poveștilor pe care ea o face: la un moment dat, ambele creează dependență.

În Frontiera planul fizic și cel istoric se împletesc permanent cu cel mistic: suntem într-o regiune în care superstițiile, miturile, ritualurile păgâne i-au ajutat pe oameni să supraviețuiască tuturor valurilor de regimuri care au trecut peste ei. Povestea locurilor n-ar fi completă fără povestea acestor credințe oculte pe care oamenii le împărtășesc, indiferent de religie.

Tocmai de aceea titlul cărții, Frontiera, are mai multe conotații: este o graniță între continente, între țări, între culturi și religii, dar și o graniță între viață și moarte, între tărâmul de aici și cel de dincolo. Iar autoarea are cel puțin două motive să facă această călătorie: ca să afle poveștile și trecutul acestei regiuni sălbatice, dar și ca să se descopere pe sine. Faptul că a trăit atât de mulți ani în exil (emigrând cu familia în Noua Zeeleandă) o eliberează și îi dă capacitatea de a scormoni, de a merge foarte adânc în straturile poveștii pe care dorește să o spună.

Kapka face această călătorie în sens invers acelor de ceasornic, și se întoarce de unde a pornit, închizând cercul. Este în primul rând o călătorie inițiatică, o sondare a identității.

Principala calitate a acestei cărți este sinceritatea. Apoi talentul de povestitoare și capacitatea de a descrie în puține cuvinte locuri și mai ales oameni.

Este probabil cea mai bună carte de călătorii pe care am citit-o vreodată și cu siguranță cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o în 2021. Iar acest spațiu gol și alb din harta mea mentală situată la Sudul Dunării s-a umplut acum de viață, de povești uluitoare, de simpatie față de vecinii noștri și de dorința de a vedea cu ochii mei toate locurile despre care am citit cu atât de multă plăcere.

Notă introductivă la Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)

 

Petre Opriș
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)
Editura Trei, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Notă introductivă

 Îngerul meu păzitor m-a întrebat de câteva ori, în ultimii 11 ani, în ce zi a început revoluția în România, în decembrie 1989, și când au murit Nicolae și Elena Ceaușescu. La acea vreme, Karina era un copil, mergea la școală și își amintește de ajutoarele umanitare adunate la Ambasada României de la Varșovia, deoarece părinții ei au fost printre persoanele care și-au manifestat solidaritatea și compasiunea față de cetățenii români care s-au revoltat împotriva regimului comunist de la București implicându-se în procesul de strângere a ajutoarelor.

I-am răspuns Karinei, de fiecare dată, că există o controversă cronologică în ceea ce privește momentul în care a început mișcarea revoluționară în România (la Iași, la Timișoara sau la București)^[i], iar când menționez executarea cuplului prezidențial în ziua de Crăciun, reacția ei este întotdeauna aceeași: o tăcere bruscă. În momentul în care rămâne fără cuvinte, îngerul meu încearcă să formuleze în gând o întrebare: "Cum a fost posibil ca românii să facă așa ceva în ziua de Crăciun?" Poloneză, catolică, educată la Varșovia, doctor abilitat în științe politice, Karina este nedumerită de succesiunea tragică a evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989, iar când mai fac glume pe teme religioase, mă privește cu o resemnare care pare să-mi transmită: "Ești incorigibil".

Ea știe, totodată, că am fost botezat la Craiova de părintele Mihai. Fiind forțat de regimul politic de la București, acesta respecta, în anii 1968-1969, regulile impuse de comuniști după desființarea abuzivă a Bisericii Greco-Catolice din România, în toamna anului 1948. Ritualul botezării unui copil de un preot greco-catolic putea fi îndeplinit în acele vremuri doar într-o slujbă cu caracter privat, în afara unui locaș al Bisericii Ortodoxe (în cazul meu, în casa bunicilor). Autoritățile comuniste au acceptat acel compromis cu condiția de a emite un certificat ortodox de botez pe numele copilului (document care ascunde povestea mea). Astfel, regimul politic din România se asigura că numărul cetățenilor greco-catolici din țară scădea treptat din cauze naturale. Tata (Constantin, ortodox) și mama (Elena, greco-catolică) nu aveau cum să știe atunci că soarta mă va purta pe malurile Vistulei, pentru a întâlni o poloneză catolică îndrăgostită de România și de tradițiile românești (în parte, asemănătoare cu cele poloneze).

Evenimentele și întrebările care au apărut în viața personală mi-au stimulat activitatea pe care o desfășor pentru analizarea unor documente românești și străine privind perioada Războiului Rece, la care am avut acces. Prin grija domnului Lucian Popescu, editorul platformei online Contributors, și a Editurii Trei, mi s-a oferit posibilitatea să public în anul 2019 volumul Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991). În volumul respectiv am reunit o parte dintre documentele inedite pe care le-am găsit în arhivele din România, precum și analizele și articolele mele subscrise tematicii economice - apărute inițial pe Contributors, în perioada octombrie 2016 - septembrie 2018. Proiectul respectiv poate fi considerat o dezvoltare a cercetării pe care am efectuat-o pentru cartea Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989) (Editura Militară, București, 2018), pentru care Fundația Culturală Magazin Istoric mi-a acordat premiul Florin Constantiniu (Banca Națională a României, București, 24 mai 2019).

Cele 12 studii și 11 documente incluse în volumul de față succed și completează cărțile anterioare. Așa cum am promis în anul 2019, am inclus de data aceasta materialele cu o tematică politico-militară pe care le-am propus domnului Lucian Popescu și care au fost publicate inițial pe platforma Contributors, în perioada noiembrie 2015 - august 2019. Acestea au fost dezvoltate în ultimele luni, pentru a putea oferi o perspectivă obiectivă și cuprinzătoare asupra fenomenelor militare la care ne referim. Totodată, am adăugat studii privind serviciile românești de informații, fenomenul emigrării românilor și economia românească, aflate în conexiune cu elementele militare care au contribuit la edificarea în mod treptat a unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece. Această abordare complexă poate fi considerată o operă de pionierat în istoriografie deoarece, până în prezent, nu am găsit nicio lucrare românească sau străină de sine stătătoare în care să fie abordate în mod critic problemele cu care s-a confruntat regimul de la București pe trei planuri: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic (economia românească aflându-se, la începutul anilor '70, într-un proces rapid de dezvoltare, cu ajutorul unor fonduri și investiții străine, pe fundalul continuării procesului de emigrare a unor cetățeni români în diferite state capitaliste).

Pentru realizarea lucrării de față, am apelat la documentele pe care le-am găsit în diverse arhive din Polonia, SUA și România, precum și la volumele, la studiile și la articolele unor istorici români și străini (menționate în bibliografie). În acestea există analize despre politicile de securitate internă și externă ale României din timpul Războiului Rece. Informațiile americane inedite au fost obținute în anul 2012, când am beneficiat de o bursă de studii la Woodrow Wilson International Center for Scholars (Washington, D.C.), oferită cu generozitate de conducerea Institutului Cultural Român. La rândul său, personalul de la Arhivele Naționale ale României și Arhivele Militare Naționale Române ne-a pus la dispoziție, cu amabilitate, dosare privind subiectul cărții de față, de-a lungul a aproape două decenii, și se cuvine să le mulțumim și pe această cale.

Față de un înger păzitor (Z całego serca, dziękuję ci! / Îți mulțumesc din toată inima!), față de domnul Lucian Popescu și, nu în ultimul rând, față de conducerea Editurii Trei, doresc să îmi exprim gratitudinea pentru faptul că mi-au acordat încrederea și sprijinul necesar finalizării acestui volum în condiții foarte bune.

Deoarece am avut acces la o multitudine de surse de informații, însă dimensiunile fizice ale unei cărți sunt totuși limitate, ne-am gândit la faptul că lucrarea noastră va putea fi dezvoltată ulterior în trei direcții. De exemplu, chestiunile referitoare la armata română sunt expuse doar parțial în acest volum, deoarece problemele sale din perioada Războiului Rece au fost extrem de numeroase și de complexe. Materialul bibliografic pe care l-am acumulat, în special cel provenit din arhive, ne permite să continuăm cercetarea pe această temă; în aceeași situație se află și studiul unor aspecte ale economiei românești (inclusiv programul nuclear, care ne impune realizarea unui volum separat).

Petre Opriș

Varșovia, 25 decembrie 2019

---

[i] În volumul de față, ne-am străduit să explicăm diferențele dintre termenii "revoluție" și "lovitură de stat", în cazul evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989. Este foarte dificil să procedăm la fel în limba polonă. Pentru descrieri mai ample în familie, utilizăm în mod curent limba engleză și, uneori, cuvinte din limbile italiană și română. Religia catolică a oferit un avantaj, deoarece limba latină a fost păstrată ca disciplină de învățământ în Polonia - chiar dacă, în perioada Războiului Rece, au existat tensiuni între liderii politici comuniști și conducerea Bisericii Catolice.

Postfață Patrula djinnilor

 

Deepa Anappara
Patrula djinnilor
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Daniela Rogobete
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Postfață

Am lucrat ca reporteră în India din 1997 până în 2008 și, în mulți dintre anii aceștia, am scris reportaje și articole pe tema educației. În fiecare zi am vorbit cu directori de școli și licee, profesori, funcționari de stat și, cel mai important, cu elevi. Crescând într-o casă în care banii erau drămuiți, crezusem că am șanse limitate să realizez ceea ce voiam să fac, dar ca ziaristă am văzut că până și căile acelea limitate sunt cu totul blocate pentru tinerii din locurile cele mai sărace. Am intervievat copii care lucrau ca gunoieri sau cerșeau la intersecții, care erau nevoiți să depună eforturi uriașe ca să învețe acasă din cauza condițiilor familiale grele și care au fost nevoiți să renunțe la școală după ce au fost relocați în urma violențelor religioase. Dar cei mai mulți dintre ei nu mi se prezentau ca victime; erau îndrăzneți și amuzanți și adesea iritați de întrebările mele. Noi, ca societate, și guvernele pe care le-am ales îi abandonaserăm, așa cum arătau invariabil și articolele mele, dar, pentru că scriam constrânsă de numărul de cuvinte și de termenele-limită, nu am reușit să le surprind umorul, sarcasmul și energia.

Cam în aceeași perioadă am început să aflu de dispariția în masă a unor copii din familii sărace. Se spune că în jur de o sută optzeci de copii dispar în India în fiecare zi. Aceste dispariții ajung de obicei la știri doar atunci când e prins vreun răpitor sau dacă există detalii de natură să facă senzație. Poate datorită timpului petrecut intervievând copii în legătură cu aspirațiile lor, interesul meu se îndrepta, în mod firesc, înspre poveștile lor, dar acestea nu erau de găsit. Toată presa se concentra pe răufăcători. Înainte să pot investiga mai în profunzime, în viața mea a avut loc o schimbare care a dus la plecarea mea din India, țara în care m-am născut și am crescut.

Articolul pe care nu fusesem în stare să-l scriu, despre copiii dispăruți și familiile lor, mi-a rămas în minte. La Londra, m-am înscris la un curs de creative writing și, pentru prima temă, am încercat să scriu despre asta și am eșuat. Mi-am făcut griji în privința problemelor etice legate de reprezentarea literară a unui grup de oameni marginalizați, vulnerabili. Nu am vrut să minimalizez inegalitățile pe care le observasem în jurul meu, dar povestea unei tragedii risca să devină parte a unei narațiuni stereotipe despre sărăcia din India, care punea semnul egal între oameni și problemele lor.

În iarna lui 2016, m-am întors într-un final la povestea pe care o lăsasem deoparte cu ani în urmă. Asta s-a întâmplat pentru că, odată cu Brexitul, cu alegerea lui Donald Trump și ascensiunea dreptei în India și în alte țări, exista senzația că lumea se închide în fața celor percepuți ca "outsideri" sau "minoritari", grupuri cărora le aparțineam și eu acum, ca imigrantă în Marea Britanie. M-am gândit la copiii pe care obișnuiam să-i intervievez, la hotărârea lor de a supraviețui într-o societate care îi neglija adesea cu bună știință și mi-am dat seama că povestea trebuie spusă din perspectiva lor. Jai, un copil de nouă ani, mi-a devenit călăuză în roman. Prin Jai și prietenii lui am încercat să surprind trăsăturile pe care articolele mele le ignoraseră: rezistența copiilor, veselia și fanfaronadele lor.

Propria mea viață s-a schimbat în mod neașteptat tocmai când începeam să lucrez la acest roman. Un unchi pe care-l admirasem toată viața mea, cel mai bun dintre toți oamenii, un doctor care își trata pacienții pe gratis dacă aceștia nu aveau bani, a murit. Singurul meu frate, cu șase ani mai tânăr decât mine, a fost diagnosticat cu cancer în stadiul IV. Dintr-odată, problemele cu care se confruntau Jai și prietenii lui, chiar dacă în mod indirect, au devenit ale mele și ale familiei mele. Cum poate să trăiască cineva în incertitudine în fiecare zi? Cum găsești speranța când ți se spune că ea nu există? Și ce avea să se întâmple cu nepotul meu, în vârstă de doar zece ani în momentul acela? Cum îi explici unui copil moartea? Am descoperit că nu pot să discut aceste probleme cu alții, nici măcar cu prietenii mei cei mai apropiați; în schimb, m-am întors spre personajele din această carte, căutând răspunsuri în acțiunile lor.

Chiar dacă experiențele personale au stat la baza acestei cărți în aceeași măsură ca cele profesionale, ar trebui să subliniez că acest roman nu este povestea mea și nici nu a fost vreodată gândit ca atare. Scriindu-l, am devenit însă conștientă de poveștile pe care le creăm ca să înțelegem tristețea și haosul, așa cum fac Jai și ceilalți în această carte, și de toate modurile în care aceste povești ne pot alina sau ne pot dezamăgi. Conștientizarea acestui lucru a șters din pagini diferența de mulți ani dintre mine și personajele mele, dar, în final, Patrula djinnilor este o carte despre copii și doar despre copii. Am scris acest roman ca să contrazic ideea că ar putea fi reduși la statistică. Am scris-o pentru a ne aminti de fețele din spatele numerelor.

Un ultim comentariu. În timp ce scriu această notă, în septembrie 2019, India se confruntă cu un fenomen tulburător, care a făcut ca zvonuri și mesaje redirecționate prin WhatsApp despre anumiți răpitori de copii să ducă la linșarea de către mulțimi a celor acuzați, mulți dintre ei oameni nevinovați din comunități marginalizate și sărace, cei priviți ca "outsideri" ai unei zone sau cei cu dizabilități. Asta se întâmplă după dezlănțuiri similare de furie împotriva minorităților, în special a celor musulmane, și după intensificarea atmosferei de neîncredere din țară. Contradicția inerentă acestei situații nu poate fi ignorată: în India continuă să dispară copii în fiecare zi, traficul de copii rămânând o problemă reală care nu are parte de prea multă atenție și, cu toate astea, există oameni gata să facă dreptate pe cont propriu pornind de la zvonuri și știri false, poate mânați de temerile față de "celălalt" întreținute de cei aflați la putere. Speranța vine sub forma organizațiilor caritabile care lucrează cu copii din comunitățile sărace. Cei interesați să afle mai multe despre ele pot să caute următoarele organizații: Pratham (prathamusa.org), Childline (childlineindia.org.in), Salaam Baalak Trust (salaambaalaktrust.com), HAQ: Centrul pentru Drepturile Copilului (haqcrc.org), International Justice Mission (ijm.org/india), Goranbose Gram Bikash Kendra (ggbk.in) și Fundația MV (mvfindina.in).

Despre viețile unor bărbați îndumnezeiți - Plotin, un mistic păgân

 

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***
Despre viețile unor "bărbați îndumnezeiți"

"Oamenii sunt zei, zeii sunt oameni". Heraclit (citat de Clement Alexandrinul)

Prin ce se justifică Porfir în fața cârcotașilor zei ai culturii?

În primul rând, ca editor al scrierilor lui Plotin. Enneadele, așa cum au ajuns până la noi, reprezintă opera de editor a lui Porfir. Noua ediție, cronologică, începută de Pierre Hadot și continuată de urmașii săi de la École Pratique des Hautes Études, constituie, fără îndoială, o revoluție în domeniu, dar aceasta nu umbrește cu nimic ediția clasică. Citindu‑l pe Plotin prin "schema ințiatică" propusă de către discipolul său ne situăm în interiorul paideii neoplatoniciene, participăm la un tip specific de filozofare, pervertit, ori pur și simplu uitat mai târziu. Structurarea scrierilor lui Plotin pe trei paliere - etică, fizică, teologie - implică și o grilă specifică, formativă de lectură. Iar această grilă, deși impietează oarecum asupra originarității Enneadelor, are meritul de a conferi sens mistagogic unei mase de tratate redactate sub semnul dezideratului pedagogic, al inspirației sau, pur și simplu, al polemicilor conjuncturale. Regretabilă și de neînlocuit este pierderea tuturor comentariilor și introducerilor făcute de Porfir la Enneade.

Al doilea argument: Porfir rămâne pentru întreaga tradiție filozofică occidentală împăciuitorul lui Platon cu Aristotel. În urma demersului porfirian, "logicianul" Aristotel nu se mai vede umilit de "teologul" Platon. Revenim iarăși la schema filozofiei tradiționale, în trei timpi, presupunând o ascensiune permanentă. Logica, exclusă la un moment dat, este repusă în vechile ei drepturi datorită bunei încăpățânări a lui Porfir. În acest sens, Bidez vorbește despre filozoful neoplatonician ca despre primul scolastic occidental. Un mic opuscul, de câteva zeci de pagini, Eisagoge - introducere la Categoriile lui Aristotel, adresată unui prieten - i‑a asigurat supraviețuirea în lumea creștină, procurându‑i chiar și un renume. Istoria celebrei "certe a universaliilor" începe odată cu "Introducerea" amintită. Dacă Aristotel a ajuns, pentru Evul Mediu, supremul și inconturnabilul Magister, faptul i se datorează în primul rând lui Porfir - și apoi traducerii în latină a Eisagoge‑ii de către Boetius. Nu exagerăm afirmând că filozofia medievală n‑a fost aristotelică, ci porfiriană.

Mai puțin invocată, însă de o importanță covârșitoare, ni se pare dimensiunea "ecumenică" id est conciliantă a operei lui Porfir. Abia epoca "post‑modernă" ar putea valoriza acest aspect. Porfir a practicat o filozofie impregnată de virtuți religioase, încercând, pe lângă sinteza Platon‑Aristotel - în interiorul tradiției filozofice occidentale - o altă armonizare, mai îndrăzneață și mai redutabilă, între filozofia occidentală și religia orientală (Oracolele caldeene). "El, scrie Hans Lewy, n‑a fost doar primul platonician care a introdus Oracolele caldeene în școala neoplatoniciană și care a citat versurile lor pentru a justifica axiomele ontologiei neoplatoniciene, ci și primul care, printr‑o reinterpretare radicală, a armonizat învățătura caldeenilor cu principiile majore ale neoplatonismului. Din aceste trei puncte de vedere, el a deschis calea interpretării Oracolelor caldeene de către Iamblichos, apoi de către Proclos". Evident, între Porfir și Iamblichos există diferențe, nu numai de accent sau de nuanță, ci de esență. Religiozitatea "rațională" a primului nu se împacă defel cu excesele "teurgice" ale celui de‑al doilea. Totuși, important rămâne până la urmă ceea ce‑i unește într‑o familie spirituală, anume preponderența aspectului teologic al filozofiei și implicit reconsiderarea teologiei ca "știință". De la Plotin, trecând prin Porfir și până la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia trăiește într‑o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant și un mistagog.

Pierre Hadot vine cu o altă piesă importantă la dosarul moștenirii porfiriene: doctrina despre Treime. Se știe că Numenios, filozoful medioplatonician, concepuse o teorie cosmologică proprie, conform căreia ar exista trei zei: Unul, Binele, absolut transcendent, imobil, nemuritor; Demiurgul, creator, mediator; și Cosmosul, creația, devenirea. Doctrina lui Porfir despre Trinitate, în descendență plotiniană, adică "emanaționistă" va fi preluată ca atare de către doi filozofi convertiți la creștinism, Marius Victorinus și Synesios, episcopul de Cyrene.

Se cuvine menționat apoi rolul lui Porfir în transmiterea unui bagaj imens de informații (istorice, filozofice, filologice etc.) din toată cuprinderea Antichității. Compilator de primă mână, el a adunat, precum albina - despre care scrie câteva pagini superbe în Peștera nimfelor - tot ce se putea aduna din diferite straturi culturale - numeroase aspecte ale vieții spirituale, de la astrologie și literatură oraculară până la magie și superstiții. Istoria alegoriei nu‑l poate omite, calitățile lui de hermeneut dublându‑le, fără stridențe, pe cele de filolog. A scris peste șaizeci de lucrări, atingând practic toate domeniile culturii vremii sale: gramatică și cronologie, istorie și exegeză homerică, astronomie, astrologie, matematică, muzică, psihologie, metafizică.

Nu în ultimul rând se cuvin invocate, în fața acestui imaginar "tribunal" al culturii, influența pe care a exersat‑o, prin traduceri, asupra filozofiei arabe (vehiculul său în Occidentul medieval) și, cu titlu anecdotic, revendicarea sa de către mișcările ecologiste contemporane. Tratatul De abstinentia a fost tradus și difuzat în cerc restrâns de o asociație al cărei scop principal îl constituie scoaterea în afara legii a vânatului/pescuitului și impunerea vegetarianismului ca regim mondial de alimentație.

Curriculum uitae

Porfir s‑a născut prin 232-233 în Siria. Unii creștini îl numesc "bataneotul", ceea ce a făcut să se creadă că locul său de baștină ar fi fost o localitate numită... Batanea. Se pare că epitetul, preluat în greacă dintr‑un dialect semitic, proclama o injurie la adresa lui Porfir, considerat un apostat de către autorii creștini. Oricum, el însuși se consideră tyrian. Se numea, ca și tatăl său, Malchos, adică "Împăratul", "Porfir" fiind numele "de botez" filozofic. Convertirea la filozofie a fost însoțită și de schimbarea numelui. Autorul acestei schimbări este vestitul retor Longin, cunoscut mai ales ca autor, incert, de altfel, al tratatului Despre sublim. Porfir a primit o educație aleasă - a se vedea și informațiile transmise de Eunap - cunoscând încă de mic trei limbi: siriana (limba maternă), greaca și, destul de bine, ebraica. Educația și‑a făcut‑o la școala lui Homer și Hesiod, urmând etapele paideii clasice. Dar n‑a rămas străin nici de tradițiile populare, de "pitorescul" superstițiilor și credințelor siro‑feniciene. Se știe, în plus, că era versat în filozofia misterică - persană, caldeeană, egipteană. Un loc comun al epocii - dar care urcă mult mai departe în timp - spune că filozofii greci au fost școliți de către Orientali. Educația lui Porfir se înscrie, de la început, pe o traiectorie universalistă, care nu înseamnă compromis de ordin politic, adică amestecare sincretică a valorilor culturale, sau compromis de ordin gnoseologic, adică atingerea adevărului mergând simultan pe mai multe căi. Universalismul porfirian, ca de altfel universalismul neoplatonician în genere, pleacă de la, și fundamentează în același timp, o metafizică. Până în secolul al XX‑lea, mai precis până la apariția fenomenologiei religiei, cercetătorii i‑au atribuit lui Porfir, în mod constant și oarecum denigrator, eticheta de "autor sincretic". Sincretismul e o maladie culturală, un culturalism neproductiv, pe când esența gândirii lui Porfir se situează în sfera metafizicii. Plecând de la metafizică - o metafizică de tip mistico‑teologic -, trecând prin fizică și prin etică, neoplatonicienii oferă o alternativă eficientă modelului propus de filozofia creștină. Voi încerca să precizez aceste afirmații mai încolo. Deocamdată să urmăm firul prezentării biografice...

Educația și‑a început‑o, spuneam, la Tyr. Cunoștea foarte bine curentele gnostice, cunoștea din surse directe creștinismul, fără să fi fost însă niciodată creștin, cum se va scrie ulterior pe urmele lui Eusebiu al Cezareii. Un episod plin de tâlc merită povestit aici: întâlnirea lui Porfir cu Origen, aflat în refugiu la Cezareea Palestinei, după alungarea lui din Alexandria. Multă cerneală a curs și va mai curge pe acest subiect, care implică cel puțin trei chestiuni spinoase: 1) existența a doi filozofi cu numele Origen; 2) apostazia lui Porfir; 3) relația amândurora - a lui Origen; a lui Porfir - cu Ammonios Sakkas. Într‑o pagină voi încerca să rezum câteva cercetări recente (Richard Goulet, Pierre Nautin, Denis O'Brien, Pier Fr. Beatrice).

Eusebiu, în Istoria ecleziastică VI, 19, 1-10, citează fragmente din cartea lui Porfir, Contra Christianos, în care fostul discipol îi reproșează lui Origen improprietatea aplicării metodei alegorice la textul Vechiului Testament. Mai clar - metoda alegorică poate și chiar se cuvine aplicată pentru descifrarea unor mesaje ascunse, de pildă, în poemele homerice, dar ea nu se legitimează prin nimic în cazul unor scrieri clare și lipsite de substrat ezoteric, cum sunt, în ochii lui Porfir, "Cărțile lui Moise". Căci Moise vorbește limpede și pe față poporului său. Dezbaterea se poate deschide pe mai multe fronturi și ar fi extrem de incitantă. Amintesc doar că, șaizeci de ani mai târziu, împăratul Iulian, bun cunoscător al învățăturii creștine, va avea o poziție diferită, recunoscând legitimitatea folosirii alegoriei de către exegeții Vechiului Testament și încercând astfel stabilirea unei punți de legătură între "miturile creștine" și cele păgâne. Poziția lui Porfir față de Origen a fost adeseori deformată. Dacă citim fără prejudecăți paginile lui Eusebiu, observăm că totul trebuie nuanțat și că, departe de a‑și desființa profesorul din adolescență, Porfir îi face un portret mai mult decât admirativ. Simțim doar un fel de "ciudă" izvorâtă din admirație și iubire înșelată, ciuda că un asemenea om excepțional a rămas prins în mrejele credinței creștine, când adevărul s‑ar afla în altă parte. La didaskaleionul din Cezareea, Porfir va fi adâncit tradiția platoniciană, în primul rând, căci metoda pedagogică a lui Origen consta în parcurgerea tuturor marilor "sisteme" filozofice pentru a provoca haosul mental premergător revelației oferite de creștinism. În plus, de la Porfir însuși, citat de Eusebiu, aflăm că Origen cunoștea foarte bine tradiția așa‑numiților medioplatonicieni: Numenios, Cornutus, Kronios, Chairemon etc. Nu în ultimul rând, aici va fi deprins tânărul sirian cercetarea "Cărților lui Moise" (Pentateuhul), precum și abilitățile interpretării alegorice.

Tot Porfir vorbește și despre convertirea lui Origen la creștinism. Marea problemă este... despre care Origen vorbește Porfir? Se știe că Origen, autorul tratatului De principiis, s‑a născut creștin, într‑o familie care a dat Bisericii și un martir (tatăl său, Leonidas). Un alt Origen, codiscipol al lui Plotin la școala aceluiași Ammonios, nu se va fi convertit niciodată la creștinism și nu va fi publicat decât o carte, pierdută astăzi. Faptul că există doi Origen alexandrini e acceptat aproape unanim. Dar amândoi - și păgânul, și creștinul - studiaseră cu Ammonios Sakkas? Porfir relatează întâlnirea unui Origen cu Plotin la Roma. Dar el însuși nu‑l cunoștea direct pe colegul maestrului său, căci întâlnirea cu pricina avusese loc înaintea intrării sale în grupul plotinian. Așadar, să fi confundat cele două personaje într‑unul singur (teza lui Goulet)? Deocamdată misterul, în ciuda celor mai subtile încercări de limpezire, rămâne intact pentru istoricii filozofiei. Cert este că Porfir n‑a petrecut multă vreme în preajma exegetului creștin la Cezareea, neconvertindu‑se la creștinism, cum insinuează unii Părinți ai Bisericii.

Cât privește figura lui Ammonios Sakkas, mă resemnez în fața tainei citându‑l pe regretatul Pierre Nautin: "Ni‑l imaginăm pe Ammonios ca pe un creștin pe care studiul filozofiei l‑a determinat, fără îndoială, să opereze un discernământ printre învățăturile îndeobște acceptate de credincioșii din Alexandria, așa cum va proceda însuși Origen în privința învierii, și să se distanțeze întrucâtva de Biserica oficială, fără însă a‑și renega credința în Cristos. Înțelegem atunci mai bine de ce tinerii creștini inteligenți, care doreau să împace credința și filozofia, vor fi fost seduși de un maestru care a parcurs deja acest drum înaintea lor." Porfir l‑a părăsit pe Origen înainte de izbucnirea persecuției lui Deciu. Cu siguranță, ne spune Bidez, a frecventat și alți profesori din Cezareea. Își însușise deja anumite practici magice; Eunap povestește, pe scurt, o anecdotă despre alungarea unui demon dintr‑o baie.

Acum redactează prima lui operă, Filozofia oracolelor, care trebuie citită în contrapunct cu următoarea, Despre statuile zeilor. În prima lucrare, Porfir, atribuind filozofiei un sens foarte larg - religios și soteriologic -, descrie practicile de salvare a sufletului, accentuând pe superstițiile, cultele și riturile orientale. De asemenea, un rol important îl joacă astrologia. Zeii intervin în viața muritorilor, dar uneori ei se înșală în preziceri, din cauza Destinului (tyche). Prin "filozofia oracolelor" tocmai influența Destinului este anihilată, lăsându‑i pe zei să vorbească liber și să rostească adevărul.

În Despre statuile zeilor, Porfir își propune o apologie a păgânismului, mai precis a cultelor păgâne, a căror semnificație era sistematic răstălmăcită de către adversarii creștini. El arată că numai neinițiații, profanii pot confunda imaginea, simbolul cu Referentul imaginii/simbolului. Nu piatra este venerată într‑o statuie, ci Zeul, prin esență transcendent, reprezentat numai în statuia respectivă. Descifrarea spiritualului în material, a amprentei divine în piatră, a "sacrului camuflat în profan" solicită însă o anumită inițiere și o anumită competență hierofantică. Nu oricine poate intra sub învelișul pietrelor și sesiza urma inefabilă a zeului. Creștinii se revoltă și‑i acuză de idolatrie pe păgâni nu pentru că ar fi rău intenționați, ci pur și simplu din nepricepere. Schema dialecticii sacru‑profan, spiritual‑material, sens spiritual‑sens literal constituie una dintre constantele filozofiei porfiriene.

A doua parte a vieții lui Porfir se petrece în "Occident", la Atena mai întâi, apoi la Roma, cu paranteza siciliană asupra căreia voi stărui. La Atena a frecventat mai mulți profesori, în diferite domenii: matematică (Demetrios); gramatică (Apollonios); retorică (?) (Minucianus). Dar întâlnirea decisivă a fost cu Longin, vestit retor și unul dintre cei mai străluciți filologi‑editori ai vremii. De la acest Longin a deprins "critica de text", cum o numim astăzi, precum și toată bucătăria de editor și comentator. Desigur, Longin nu avea adâncimea și anvergura lui Plotin. Avea însă alte calități, în alte domenii. La școala lui Longin, Platon era ținut la înaltă cinste, având parte în fiecare an de un banchet aniversar. Doar că, spre deosebire de banchetele plotiniene, adevărate "liturghii" filozofice, banchetele organizate de Longin sufereau de exces logoreic.

Exercițiul filologic, atunci când e făcut cu pricepere și modestie, aduce o sumedenie de foloase. La școala lui Longin, între atâția prețioși puși să facă ordine în litera unei culturi la al cărei spirit nu mai aveau, se pare, acces, Porfir și‑a însușit instrumentele de lucru. A realizat și o serie de studii legate de "chestiunile homerice", din perspective diferite: istorică, gramaticală, etimologică, filologică și chiar filozofică. Tot pe Homer își exersează metoda alegorică, singura metodă hermeneutică prin care Poetul putea fi "absolvit" de "absurdități" și contraziceri. Mai târziu, împlinindu‑și metoda și conferindu‑i o dimensiune spirituală aparte, Porfir va interpreta miturile din Iliada și Odiseea ca pe expresii încifrate ale filozofiei neoplatoniciene. Deocamdată, el se exersează în elementele profane ale meseriei de hermeneut. Unii cercetători datează din această perioadă și Istoria filozofiei, lucrare impresionantă, atât ca dimensiuni, cât și ca volum de informații. Dar multe indicii ne fac să credem că ea a fost redactată ulterior, după întâlnirea decisivă cu Plotin, prin Viața lui Pitagora, Viața lui Plotin, tratatul Despre abstinență și Scrisoarea către Marcella curgând aceeași sevă mistico‑filozofică de sorginte plotiniană. În concluzie, se poate spune că la Atena s‑a operat prima convertire majoră a lui Porfir la un elenism încarnat de operele lui Homer și Platon. Dar această convertire avea nevoie de o prezență reală, concretă pentru a fi desăvârșită. Augustin se convertește la creștinism în urma lecturii Enneadelor și a epistolelor pauline, însă decisive au fost povestea convertirilor lui Antonie și Marius Victorinus, precum și întâlnirea cu Ambrozie. La fel se vor fi întâmplat lucrurile și cu Porfir: convertirea dorită, presimțită la elenism (așadar la filozofie) se va realiza efectiv în urma întâlnirii cu Plotin, întrupare, de această dată vie, a platonismului.

Porfir ajunge la Roma în vara lui 363 și va rămâne în preajma lui Plotin șase ani, până la plecarea precipitată în Sicilia. Profesorul tocmai luase vacanță și se retrăgea la moșia unui discipol, din preajma Urbei. Nou‑venitul ascultă câteva cursuri mai mult sau mai puțin improvizate - accesul la cursuri era liber, lecțiile nu se plăteau - și rămâne impresionat. A trăit probabil sentimentul pe care‑l trăise Plotin, cu ani în urmă, la Alexandria, când, după îndelungi căutări și numeroase decepții, l‑a descoperit pe Ammonios Sakkas.

Pentru a oferi o idee despre atmosfera comunității din jurul lui Plotin, voi pune cap la cap câteva fragmente culese din mărturia lui Porfir. Filozoful se înconjurase de un grup de prieteni, majoritatea medici, veniți, ca și dânsul, din fascinantul Orient. Aceștia locuiau împreună, formând o unică familie spirituală, și nu aveau altă îndeletnicire decât aceea a cultivării filozofiei. Alții, de pildă câțiva senatori, veneau la reuniuni atunci când găseau o clipă de răgaz în programul lor extrem de încărcat. Rogatianus este cel mai cunoscut, singurul convertit până la capăt: "Tot din Senat venea și Rogatianus, care ajunse atât de departe pe calea renunțării la traiul lumesc, încât se lipsi de avere, își slobozi toți sclavii, lepădându‑se chiar și de rangul său. Tocmai când trebuia să se înfățișeze pentru prima dată în lume în calitate de pretor, iar lictorii se înființaseră deja la el, n‑a vrut să iasă și nici să mai audă vreodată de funcție. Ba încă a preferat să nu mai locuiască nici în propria lui casă, ci se ducea pe la rude și prieteni să doarmă și să mănânce (de altfel, nu mânca decât o dată la două zile). Ca urmare a atâtor renunțări și a nepăsării lui față de cele necesare traiului, el, care suferea atât de rău de podagră, încât trebuiau să‑l poarte în lectică, își recăpătă curând sănătatea, iar mâinile, pe care înainte nici nu putea măcar să și le desfacă, acum îi slujeau mai abitir decât meșteșugarilor ce‑și câștigă traiul de pe urma lor. Plotin îl aproba și, socotindu‑l printre cei mai vrednici de laudă, îl înfățișa ca pe o pildă bună celor care se îndeletniceau cu filozofia."

Nu lipseau femeile și copiii. Porfir notează: "Avea în jurul său și câteva femei foarte devotate filozofiei: Gemina, în a cărei casă și locuia; fiica ei, numită la fel ca și maică‑sa, Gemina; și Amphicleia, măritată cu Ariston, fiul lui Iamblichos. Pe de altă parte, mulți bărbați și multe femei de cea mai înaltă stirpe, când simțeau că li‑i sfârșitul aproape, își aduceau la el odraslele (băieți și fete, fără nicio deosebire) și i le încredințau laolaltă cu întreaga lor avuție, ca unui sfânt și dumnezeiesc păzitor. De aceea, i se umpluse casa de băieți și fete. Printre aceștia se afla și Potamon, de a cărui educație s‑a îngrijit îndeaproape, ascultându‑l de multe ori când își făcea exercițiile. Plin de răbdare, îi asculta pe cei rămași în slujba tinerilor, când îi aduceau socotelile averilor și se îngrijea ca acestea să fie drepte, spunând că până nu vor ajunge filozofi, ei trebuie să‑și păstreze avuțiile și veniturile neatinse și în siguranță. Cu toate că pe atâția îi scutea de grijile și preocupările vieții, nu și‑a slăbit niciodată, în stare de veghe, avântul spre Intelect. În plus, era blând și mereu la dispoziția tuturor celor care, într‑un fel sau altul, l‑au cunoscut. Iată de ce, deși a stat la Roma douăzeci și șase de ani încheiați, arbitrând multe neînțelegeri, nu și‑a făcut niciun dușman printre oamenii politici" (9).

Plotin are cincizeci și nouă de ani. Se află în punctul maxim, de akme, al itinerariului său spiritual și așternuse în scris, pentru câțiva aleși, douăzeci și unu de tratate filozofice (denumirea de enneade îi aparține lui Porfir). Mâna lui dreaptă era filozoful Amelios, bine cunoscut și citat de Longin. Amelios îl va iniția pe novicele sosit de la Atena în învățătura maestrului și tot el îi va da răspuns la câteva texte critice alcătuite de acesta împotriva lui Plotin, de pe poziții "longiniene". După trecerea "examenului de admitere", Porfir va primi spre lectură cele douăzeci și unu de tratate rezervate avansaților. Foarte repede, datorită calităților sale excepționale și pregătirii filologice, devine discipol favorit, la concurență cu Amelios. Proclos ne‑a transmis o anecdotă sugestivă: comentând Timaios‑ul platonician, Amelios ajunse într‑o zi la o "aporie". Nicio soluție nu părea valabilă, când Porfir intră în sala de curs și, prezentându‑i‑se chestiunea, demonstră imediat că textul folosit de Amelios fusese corupt, iar lecțiunea "aporetică" era, de fapt, o simplă eroare a scribului. Iată cum descrie Bidez atmosfera noii "case" a lui Porfir: "Vizitatorul care pătrundea pentru prima dată la Plotin trebuie că se simțea foarte impresionat. Buimăcit încă de tumultul marelui oraș, la un pas de străzile unde se etala, într‑un somptuos decor de monumente, fastul unei vieți de plăceri greu imaginabile pentru noi, el descoperea un cerc liniștit de asceți, care ignorau lumea, meditau cărți de filozofie și practicau o renunțare disprețuitoare. Ducând laolaltă o viață pură, inițiații acestui «conventicul » filozofic așteptau ziua extazei pe pământ, apoi eliberarea săvârșită prin moarte și întoarcerea sufletului în sânul Ființei eterne. Existența în plină capitală a acestui mic «cenaclu» de «fețe palide» izolate de lume n‑are, de altfel, nimic surprinzător. E unul dintre acele contraste violente care se produc în intensitatea și explozia de viață a unui centru precum Roma imperială."

Șederea lui Porfir în această comunitate de "fețe palide" s‑a încheiat după șase ani. La un moment dat, eroul nostru e năpădit de gânduri negre hotărând să‑și pună capăt zilelor. S‑au făcut tot felul de speculații despre episod, începând cu cele ale fantasmagoricului Eunap. În nota din Viețile sofiștilor consacrată lui Porfir, acesta dă o versiune cu totul diferită de aceea originară, a lui Porfir însuși. Influențat de discursurile maestrului, discipolul s‑ar fi scârbit atât de tare de propriul său trup și de semenii lui, încât hotărî să fugă în pustie. Ajunse în Sicilia și aici se retrase într‑un loc ferit de "cărările oamenilor". Plotin însă îi prinde urma și‑l găsește, aproape mort de foame. După o discuție decisivă (publicată, conform spuselor lui Eunap, în Enneade), "sinucigașul" își schimbă gândurile, iar Plotin se întoarce să moară împăcat la Roma. Exegeții moderni fac și ei tot felul de supoziții: melancolia lui Porfir s‑ar datora surmenajului, excesului de activitate intelectuală, dublat de zelul ascetic; Porfir își inventează boala ca pretext credibil pentru a masca ruptura cu învățătura plotiniană, radical antiaristotelică (în Sicilia a fost scris celebrul comentariu la Categoriile lui Aristotel); în sfârșit, cea mai prozaică ipoteză pune declanșarea crizei de melancolie pe seama orgoliului rănit.

Noi îi vom da crezare lui Porfir. La un moment dat ceva nu mai "funcționează" și el hotărăște să‑și pună capăt zilelor, id est, în traducere plotiniană, să‑și elibereze sufletul mai repede din închisoarea trupului. Atunci Plotin îl vizitează și, dându‑și seama de starea bolnavului, îi recomandă un "leac" foarte util împotriva stărilor depresive: călătoria, "schimbarea peisajului". Porfir se îmbarcă imediat și, trecând prin strâmtoarea Charibdei, pe urmele lui Ulise, ajunge în Sicilia. Se instalează în cetatea Lilybaeum, dar va face escapade pe insulă. Se știe că a vizitat, de pildă, Cartagina. Departe de a se izola, cum fantasmează romantic Eunap, el întreține o corespondență susținută cu toți foștii profesori, codiscipoli și prieteni. Plotin, din ce în ce mai bolnav, își adună forțele pentru a redacta ultimele tratate, pe care i le expediază discipolului său mai priceput decât el într‑ale filologiei. De asemenea, păstrează contactul cu Longin, invitat la Palmira de către regina Zenobia. Aceasta dorea să întemeieze un imperiu pe cât de impresionant, pe atât de utopic, în care creștinii să trăiască în pace și bună înțelegere cu evreii și păgânii. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor și oamenilor de știință (Longin se număra printre ei) și se pregătea de acțiunea militară propriu‑zisă. Dar oștile Zenobiei au fost spulberate de romani. Aurelian i‑a condamnat la moarte pe toți "colaboraționiștii", inclusiv pe Longin, care și‑a acceptat destinul ca un adevărat filozof, contrazicând într‑un chip sublim afirmația pripită a lui Plotin despre dânsul. Pe lângă Eisagoge, o scrisoare de lămurire către senatorul Chrysaorios, Porfir a mai redactat în Sicilia câteva lucrări importante: o cronografie care începea cu războiul troian și se termina cu domnia lui Claudius; Despre întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, tratatul Împotriva creștinilor și De abstinentia.

Între a trăi și a supraviețui - Cea mai mică femeie din lume

 

Clarice Lispector
Cea mai mică femeie din lume (Proză scurtă 1940-1964)
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din portugheză de Anca Milu-Vaidesegan

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Între a trăi și a supraviețui

Editura Humanitas propune în premieră cititorului român o scriitoare sud-americană originală și înzestrată cu capacitatea neliniștitoare de a fora în cele mai adânci și intime trăiri umane. Primul volum de proză scurtă al lui Clarice Lispector se numește Cea mai mică femeie din lume, împrumutând titlul uneia dintre povestirile incluse în carte. El cuprinde patruzeci de povestiri din cele optzeci și cinci scrise de autoare, urmând ca restul să fie incluse în volumul doi al acestei serii curajoase. Spun serie curajoasă pentru că Lispector este, practic, necunoscută cititorului român și, mai mult, parcurgerea povestirilor necesită o anumită stare care să permită plonjarea în universul plin de angoase expus de scriitoare.

Comparată cu Borges și Pessoa, Lispector nu scrie într-un stil lejer și nici într-o notă edulcorat-pozitivă. Majoritatea personajelor trăiesc într-o angoasă existențială continuă, viețile descrise sunt pline de frustrări, de căutări fără răspuns. Scrise între 1940 și 1964, textele ne vorbesc despre femei prinse într-o lume fără perspective, viețile lor avându-l în centru pe soț sau amant. Tristețea profundă care răzbate din text și îl atinge invariabil și pe cititor vine din sentimentul personajelor că dincolo de cușca pe care o reprezintă viața lor, undeva există ceva mai mult, o libertate și un scop încă nedefinite și nedescoperite. Oamenii, și mai ales femeile din lumea construită de Lispector oscilează mereu între a trăi și a supraviețui.

Pentru autoare nu povestea este importantă, ci trăirile pe care le declanșează diferitele situații cu care se confruntă personajele. Astfel, de exemplu, în chiar prima povestire din volum intitulată Triumful trăim împreună cu Luisa emoțiile din prima dimineață de după plecarea definitivă a soțului. Intelectual fin și superior acesta o considera vinovată pe soția lui de lipsa de inspirație și senzația de sufocare născută, spunea el, din iubirea ei. Spaimă, tristețe, negare, vinovăție și speranță sunt sentimente care trec prin sufletul Luisei, femeie care nu-și imaginează viața decât centrată pe soțul ei. În Poveste întreruptă pătrundem în mintea unei copile de douăzeci de ani care crede că îi cunoaște pe bărbați, își imaginează discuțiile pe care le-ar putea avea cu tânărul care îi place, profunde și împănate cu filozofie, își dorește să se căsătorească. Dar, cum nu știm cu adevărat ceea ce se întâmplă în mintea și inima celui de lângă noi, povestea se încheie brusc și brutal atunci când lovește realitatea.

De-a lungul lecturii observăm o rafinare a stilului, Lispector învață să se joace cu planurile temporale, explorează relațiile de iubire în contexte ciudate și neconvenționale, se joacă cu mintea și răbdarea cititorului. Două astfel de povestiri sunt O găina și Oul și găina. Nu aș putea să spun clar care este ordinea în care ar trebui citite pentru că, uneori, cronologia nu ajută când vine vorba de literatură. Amuzante și jucăușe, cele două povestiri permit reflecții asupra vieții oamenilor, a lipsei de sens, libertății, iubirii și tuturor celorlalte lucruri care ne modelează realitatea.
"Găina privește orizontul. Ca și cum de la linia orizontului ar veni un ou. În afară de faptul că este un mijloc de transport pentru ou, găina e proastă, nu face nimic și e mioapă. Cum s-ar putea înțelege găina pe sine, dacă ea este contradicția oului?"

Lispector este o atentă observatoare a ființei umane, a modului în care aceasta alege să comunice cu alții, fie că este vorba de oameni sau animale. Definește foarte clar diferențele dintre ceea ce există și ceea ce își închipuie oamenii că există, dintre realitate și ceea ce își închipuie personajele că este realitate. Uneori crude, în alte locuri naive, pe alocuri ofensatoare, povestirile din acest volum surprind sufletul uman măcinat de angoasă și de un sentiment abia conștientizat de inutilitate. Multe dintre povestiri sunt inspirate din evenimente din viața scriitoarei, reconfigurate și transpuse într-un stil unic pe hârtie.

Pentru mine, aceste povestiri au fost o experiență interesantă pentru că mi-au permis să pătrund în mintea și imaginația unei femei dintr-o lume necunoscută mie. De aici, probabil, și senzația abia simțită de desprindere de actualitate a unora dintre povestiri. M-am întrebat cu oarecare nostalgie, de exemplu, dacă reveriile mai sunt posibile într-o lume atât de grăbită ca a noastră sau dacă au căzut ele în desuetudine. Dacă mai avem timp de introspecție, dacă mai realizăm când și de ce suntem nefericiți. Și dacă mai știm să prețuim viața cu micile ei întâmplări la justa ei valoare.
 

Klara la curtea zeului Soare - Klara și Soarele

 

Kazuo Ishiguro
Klara și Soarele
Editura Polirom, 2021
traducere din engleză de Vali Florescu

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Klara la curtea zeului Soare

În cel mai recent roman, Klara și Soarele, Kazuo Ishiguro imaginează un robot înzestrat cu conștiință, capabil să deprindă emoțiile și complexitatea caracterului uman. Cartea este scrisă la persoana întâia din perspectiva Klarei, păpușa de companie a fetiței Josie sau un prieten artificial - PAr (AF - artificial friend în engleză).

Timpul narațiunii este proiectat într-un viitor nedefinit, al cărui contur socio-politic urmărește tendințele actuale de divizare a societății, sugerând o lume elitistă, în care omul devine superior artificial, prin acel procedeu de editare a genelor, "lifting" - ce pare că a stat la originea bolii misterioase a lui Josie și a cauzat deopotrivă moartea surorii sale. Depărtându-se tot mai mult de creația originară, omul devine artificial, etic și ca nivel de conștiință inferior mașinii, în timp ce, prin contrast, creația lui se umanizează.

Universul lui Ishiguro urmărește prototipul occidental al copilăriei în care întâlnirile dintre copii reprezintă ocazii speciale organizate de părinți: "interraction meetings". Copiii trăiesc izolați, cu prietenii lor artificiali care-i însoțesc la astfel de reuniuni. PAr-urile diversificate pe generații și modele devin cu aceste ocazii motiv de dispute și etalare a condiției sociale. Prietenul artificial, super performant și costisitor, e la îndemâna liftaților, menit să suplinească marea lor singurătate. Rick - vecinul și prietenul lui Josie - chiar dacă înzestrat cu o inteligență superioară, nefiind liftat, nu poate urma un colegiu, cu tot efortul mamei sale de-a interveni pe lângă un fost iubit potentat. Spirit autodidact, pasiunea lui Rick este să construiască păsări artificiale (un gen de drone). Klara dovedește o profundă înțelegere a slăbiciunilor umane când Josie, influențată de prietenii ei, o tratează distant, la petrecerea organizată de mama ei. Când Rick se revoltă, ea explică că aroganța și agresivitatea "liftaților", posesori de PAr mai performante decât ea, este o reacție a copiilor la teama de singurătate. Într-o dimensiune psihanalitică, Ishiguro urmărește în tablouri de mare sensibilitate un micro univers paralel al unei copilării nostalgice rezervate lui Josie și Rick. Când Josie cade la pat, Rick o vizitează zilnic; copiii comunică prin desene în care se auto-reprezintă. Josie desenează și Rick adaugă bule de text, ca în benzile desenate. Decriptate de Klara, desenele exprimă relația de iubire dintre copii - o condiție salutară adusă în atenția zeului Soare.

Aflăm că rolul păpușii Klara e mai complex; ea este antrenată pentru a deveni un surogat al lui Josie, după ce aceasta va muri. Klara se auto investește cu pattern-urile mentale și comportamentale ale fetei. În magazinul cu PAr, prima probă la care mama disperată o supune pe Klara este să-i ceară să imite mersul fiicei. La cererea mamei, Capaldi, artistul și creatorul de PAr, lucrează la un portret al lui Josie - o carcasă cu aspectul ei fizic în care va locui creierul Klarei, după ce Josie va dispărea. Un proiect pe cât de sinistru, pe-atât de utopic. Vizita familiei Arthur în atelierul lui Capaldi constituie un moment cheie al narațiunii. Klara descoperă copia lui Josie, un PAr gol pe dinăuntru, suspendat în aer, ca un înger căzut - cu semnificația că acea parte divină a ființei nu va putea fi reprodusă, cu toată măiestria lui Capaldi - sentiment pe care, nu artistul, ci mașina îl încearcă în sofisticata sa neputință.

Cartea este un science fiction cu o ipoteză reductivă compatibilă cu cemi ( modelul câmpului electromagnetic ca sediu al conștiinței). Profesorul de genetică moleculară Johnjoe McFadden aduce o revoluție în arhitectura computerelor înlocuind digiții binari cu cbits - unități de conștiință. A prelungi conștiința dincolo de receptacolul ei fizic ar putea deveni un nou vis al umanității. Acesta este și visul mamei de a-și păstra fiica, transcendând moartea. Klara devine simbolul imortalității mentale. AI-ul (inteligența artificială) în unități de conștiință pe care o înmagazinează este infinit portabilă. Profesorul Johnjoe McFadden compară modelele computaționale ale conștiinței cu stela lui Katumuwa din vechiul oraș Sam'al (teritoriul Turciei de azi) , acum 2700 de ani. Stela cuprinde o inscripție în aramaică, prin care Katumuwa își încredințează stelei sufletul, după moarte. Stela e realizată din același material (bazalt), un fel de oxid de silicon, ca suportul fizic al cbiți-lor. Ea înmagazinează în eternitate conștiința lui Katumuwa, așa cum noua generație de computere va stoca conștiința umană.

Klara și Soarele este un demers confesiv și autobiografic al Klarei asupra experienței ei umane. Klara privește prin geamul magazinului cu PAr la lumea recognoscibilă prin câteva repere consistente: un cerșetor cu câine, omul cu pelerină, doamna cu ceașca de cafea, o fracțiune dintr-o clădire foarte înaltă și soarele în călătoria lui peste înălțimile orașului. Ishiguro ne introduce candid în universul prietenilor artificiali prin comentariile ingenue ale Klarei. Soarele - ca sursă de energie pentru bateriile PAr - este un topic obișnuit de conversație. Unele exemplare, susceptibile a-și pierde mai repede vigoarea în absența hranei solare, manifestă carențe de comportament. În periplul lor fotosintetic, PAr-urile aspiră la o poziție în proximitatea ferestrei, mai aproape de sursa lor vitală. Modelele noi sau cele mai vândute se bucură de acest privilegiu.

Temele urmărite de roman sunt credința, iubirea și sacrificiul. Cartea este scrisă într-o manieră accesibilă deopotrivă copiilor și adulților. Din fereastra magazinului, Klara descoperă lumea ca un copil. Naivitatea adaugă o notă poetică inferențelor pe care le face. Mașina Cootings (mașina de făcut asfalt), ce a coborât un nor de întuneric, fum și poluare asupra magazinului timp de câteva zile, motiv pentru care PAr-urile încep să se ofilească, vine cu simbolismul ei. Mașina Cootings este asociată cu moartea și cu dispariția Soarelui.

Klara e definită de șefa magazinului ca un PAr special, cu abilități ieșite din comun. Ea nu-și dorește un loc la fereastră pentru a se "hrăni" mai bine, ci pentru a observa strada. O scriitură plină de sensibilitate urmărește vizitele la magazinul de PAr și formidabila întâlnire dintre Josie și Klara. Schimbul surd de cuvinte prin geamul magazinului, limbajul semnelor dublate de expresia feței, denotă capacitatea Klarei de-a reproduce comportamentul uman. Relația copil-păpușă se inversează, așa cum de multe ori copiii fantazează animându-și jucăriile. Klara își arogă dreptul să aleagă, să-și controleze propriul destin. Ea nu-și calcă promisiunea față de Josie, după ce aceasta îi promite că va reveni după ea. Există o anume etică a PAr-ului, punctată de Ishiguro pentru a-i preciza condiția. Dacă nu va putea fi ținută sub control, PAr-ul își va pierde utilitatea pentru oameni. Șefa o apostrofează pe Klara când manifestă un comportament reprobabil față de alți clienți, păstrându-se în secret pentru Josie.

Apariția Klarei în familia Arthur este mesianică. Rugăciunea către Soare - să-și concentreze forța nutritivă și vindecătoare asupra lui Josie - adaugă o notă mistică demersului. Cultul Soarelui se impune prin puterea exemplului (a vindecat cerșetorul și pe câinele său!) și ritualic prin repere geografice; se ridică de după clădirea înaltă din fața magazinului cu jucării și trece prin hambarul lui Mr. McBain's către locul lui de culcare.

Evoluția Klarei este faustică. În proces de umanizare, Klara încearcă un pact cu divinitatea. Îi oferă în schimb aneantizarea opusului ei - Mașina Cootings - prin auto-distrugere sau act sacrificial. Ea renunță la o parte din fluidul ce asigura buna ei funcționare - pentru a fi injectat de Paul, tatăl lui Josie, în burta monstrului.

În procesul de perfecționare al Klarei, Ishiguro urmărește metodologii ale inteligenței artificiale: machine learning sau learning by example... Klara memorează secvențe ce au produs bucurie Soarelui; de exemplu reîntâlnirea pasională dintre doamna cu ceașca de cafea și omul cu pelerină - pe care o asociază cu jurământul de prietenie dintre Josie și Rick. Credința și iubirea pură îngemănate în rugăciunea ferventă a Klarei constituie calea către grația zeului Soare. Tema credinței nu este direct abordată, dar integrarea ei animistă în inteligența artificială se realizează prin același tip de ezoterism cândva întreprins de homo religiosus. Klara refuză să dea detalii despre proiectul de salvare a lui Josie, chiar și celor apropiați care au ajutat-o, Rick și Paul. Când soarele survine miraculos dintr-o eclipsă de nori întunecați și furtunoși și invadează dormitorul lui Josie, asistăm la o adevărată epifanie. Klara insistă vehement - atitudine atipică condiției ei - să se ridice toate transperantele pentru a permite luminii binefăcătoare să ajungă la Josie. Familia observă, într-un fel de transă, revenirea lui Josie care se ridică dintre perne ca după un somn adânc și purificator - precum Lazăr de pe patul de moarte. Klara asistă miracolul într-un fel de ocultism mecanicist propriu mașinii.

Umanizarea Klarei este una dintre direcțiile principale ale cărții. Pe măsură ce îmbătrânește, simțurile ei se disipează și va sfârși ca orice ființă într-un cimitir - de PAr. Tema învechirii este secundară extincției; ca și ființa, mașina e depășită și alienată de noua moralitate și etică ce guvernează lumea. Klara se simte năpădită de simțăminte pe care le aprofundează în procesul de observație și cunoaștere, ca pe o revelație: "Cred că am multe simțăminte". Depășirea umanului e sugerată de absența unor sentimente ca orgoliul, invidie, egocentrism care stau în calea receptării și a cunoașterii. Klara sondează domeniul psihologic al conștiinței umane pe care și-o însușește gradual, realizându-i în același timp limitele. Ea își exprimă "gândurile" într-un limbaj formal, conceptual, uneori primitiv - metaforic, amintind de kennings (constructe poetic - semantice din vechea limbă norse). Oamenii sunt referiți prin ocupațiile sau atributele lor: femeia care mixează alimentele, menajera Melania, fata cu brațul lung, doamna cu ceașca de cafea și omul cu pelerină. Chiar dacă mult mai sofisticat, limbajul Klarei e schematic și plin de curtoazie asemănător personajelor Siri, Alexa... ce invadează astăzi lumea i-dispozitivelor.

Ishiguro aduce deopotrivă ideea de subiectivitate și mecanicism al PAr-ului prin receptarea unui câmp vizual construit prin reprezentare. Portretul mamei e compus dintr-o succesiune de trăsături-sentimente, materializate în structuri separate, ca o pictură cubistă. Imaginea e construită prin juxtapunerea formelor geometrice (panouri, pătrate), iar bit-maparea și procesarea lor - pe care o percepem din descrierea expresivă a Klarei - corespund stărilor conștientizate ale mașinii, reliefând, în același timp, fenomenul de tehnologizare a omului aservit mașinii. Percepția falsă sau subiectivă indusă de explozia tehnologică este una dintre cele mai perfide drame ale omului modern, deprindem și substituim limbajul mașinilor, pierzându-l pe cel natural. Ca un algoritm, pe pași, propus de inteligența ei artificială, pentru rezolvarea unui scop, Klara ne comunică gândurile într-un arsenal de acțiuni și trăiri ce vor alcătui periplul narativ.

Capacitatea mașinii de a reflecta și a dezvolta emoții ce conduc la un comportament nedeterminist face scrierea cu atât mai complexă, dar în același timp induce acea componentă îngrijorătoare a mașinii care depășește omul, mai cu seamă sub aspectul său moral. Aflăm, în final, că producția de PAr a fost întreruptă, inteligența înzestrată cu conștiință devine amenințătoare pentru rasa umană. Pictorul Capaldi face o vizită mamei, pentru a solicita ajutorul Klarei de-a se sacrifica pe altarul științei. Cutia neagră trebuie deschisă, pentru ca oamenii să înțeleagă că nu au de ce să se teamă. Klara este un Frankenstein tehnologic, ce depășește ființa umană, nu prin forță sau agresivitate, ci printr-o conștiință superioară a datoriei, a sacrificiului, a perfecțiunii și în ultimă instanță a credinței. Pictorul Capaldi - artistul! - visează la reabilitarea ființei umane, ce ar putea învăța din propria lui creație, prin acel proces de reverse engineering al cutiei cenușii al PAr-ului. Klara este gata de sacrificiu, dar mama se opune. Pentru serviciile aduse umanității, Klara merită mai mult - să se ofilească singură ca orice ființă, spune ea.

Spre deosebire de creatura lui Frankenstein, eroul romanului science-fiction aparținând autoarei engleze Mary Shelley, scris în 1818, Klara nu se întoarce împotriva omului, mai mult, uimește prin exemplaritate. Cu toate astea, ambele ficțiuni par să acuze veritabilul monstru, creatorul - societatea umană - și nu creația, produsul lui. Monstrul lui Frankenstein, prin acțiunile lui reprobabile, este indezirabil în ochii creatorului și ai umanității. Dar oare mașina în stadiul ei inițial nu moștenește întocmai tarele și moralitatea creatorului, după cum Zeus a închis în cutia Pandorei toate viciile zeilor pentru a le împrăștia în lume? Klara este dotată cu prerogativele prieteniei și ale dragostei ce ar trebui oferite unui copil în procesul de formare. Victor Frankenstein vine cu egoismul și paranoia savantului interesat doar de experimentul lui, fără să-i pese de repercusiunile lui societale. Klara tinde către perfecțiune intuind slăbiciunile și perversitatea naturii umane, în timp ce creația lui Frankenstein este din start un damnat, el ucide din răzbunare, pentru că nu poate accede la dragostea creatorului său. După ce acesta moare, plânge la căpătâiul lui, hotărât să-și ia propria viață, sentimente de care savantul n-ar fi fost capabil. Dacă Frankenstein se soluționează cu moartea creatorului și a creației, în ideea că viața autentică nu poate fi decât emanația divinului, în Klara și Soarele, PAr-ul rămâne în condiția lui de instrument, supus perimării sau deteriorării fizice inerente timpului, tehnologiei și modelor culturale. Individualitatea mașinii, cu toată complexitatea și suavitatea păpușii ce metaforic se traduce în însuflețirea ei, corespunde încercării omului de-a crea viață, adică de a-și aroga rolul demiurgului.

Cum ajunge Klara la cimitirul de PAr, nu aflăm. Știm doar că Josie pleacă la colegiu și își ia rămas bun de la ea. De-a lungul romanului, Ishiguro rezervă scriiturii un anume grad de echivoc. Estetic, realizează elegant acest lucru, trecând demersul prin percepția deformată vizual și temporal a Klarei, realizând un mod expresionist, alteori abstract de-a nara sau observa. Drama PAr-urilor are o conotație politică, tehnologică sau pur și simplu de perimare a modelor culturale? În oricare dintre variante, sfârșitul e trist și răscolitor: Klara expiază gradual, urmărind cu privirea călătoria zeului Soare către apus. Ultimele ei cuvinte adresate șefei, ce o descoperă în cimitirul de PAr, sunt că Soarele a fost întotdeauna generos cu ea, la fel cum a fost cu cerșetorul din fața magazinului - o probă incontestabilă de credință, similară făpturilor umane în pragul morții.

Klara este o carte despre credință, miracol și despre puterea nemărginită a minții. Miracolul se concretizează în ideea de sacrificiu, de puritate și de autenticitate a sentimentului iubirii. Mașina poate învăța și deprinde reperele iubirii, atunci când atinge un anume nivel de conștiință.