Adolfo Bioy Casares
După-amiaza unui faun
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți
***
Intro
Adolfo Bioy Casares (1914 - 1999) a fost un strălucit reprezentant
al literaturii fantastice argentiniene, caracterizată prin erudiție
perfect asimilată și rafinament. Cel mai cunoscut roman al său este
Invenția lui Morel (1940), pentru care a primit, în 1941, Premiul orașului Buenos Aires și după care Alain Resnais a turnat filmul
Anul trecut la Marienbad - premiat cu Leul de Aur la Veneția, în 1961. Alte romane:
Plan de evadare (1945);
Visul eroilor (1954);
Jurnal din "Războiul porcului" (1969);
Dormind la soare (1973);
Aventura unui fotograf în La Plata (1985);
Un campion fără seamăn (1993);
Dintr‑o lume în alta (1998). Volume de povestiri:
Trama celestă (1948);
Poveste prodigioasă (1956);
Ghirlanda cu iubiri (1959);
Latura umbrei (1962);
Marele Serafim (1967);
Povestiri de dragoste (1972);
Povestiri fantastice (1972);
Eroul femeilor (1978);
Povestiri uimitoare (1986);
O păpușă rusească (1991);
O magie modestă (1997).
În
1932, îl cunoaște pe Jorge Luis Borges, de care l‑a legat o exemplară
și statornică prietenie. Împreună cu acesta, a semnat volumele
Povestiri scurte și extraordinare (1955),
Cartea cerului și a infernului (1960), precum și câteva antologii:
Cele mai bune povestiri polițiste (1943 și 1944),
Poezie gauchescă (1955). Sub pseudonimul Honorio Bustos Domecq, cei doi publică
Șase probleme pentru don Isidro Parodi (1942) și
Două fantezii memorabile (1946), urmate, sub semnătura autorilor, de
Cronicile lui Bustos Domecq (1967) și
Noi povestiri de Bustos Domecq (1977).
În 1940, se căsătorește cu pictorița și scriitoarea Silvina Ocampo, împreună cu care va semna romanul polițist
Cei care iubesc urăsc (1946). De asemenea, în colaborare cu aceasta și cu Borges, semnează două culegeri remarcabile:
Antologia literaturii fantastice (1940) și
Antologie poetică argentiniană (1941). Pe lângă opera de ficțiune, Bioy Casares a scris critică literară (
Cealaltă aventură, 1968) și eseu (
Relatare despre pampa și gauchos, 1970).
Printre
medaliile și premiile câștigate se numără Legiunea de Onoare franceză
(1981), Premiul internațional Alfonso Reyes (1991) și Premiul Cervantes
(1990).
*
Originalitatea lui Adolfo Bioy Casares izvorăște din arta inconfundabilă de a structura,
într-un
demers narativ unitar, de un echilibru desăvârșit, cele două coordonate
esențiale ale creației sale: cea fantastică și cea omenească,
proiectând în oglinzi infinite fascinantul joc de lumini și umbre ale
incidenței irealului în cotidian.
"Fantasticul este una dintre
marile chei ale literaturii mele", spune autorul, convins că "realitatea
poate fi fantastică în orice clipă, fiindcă uneori viața ne oferă o
viziune momentană a ceva ce alterează ordinea realului". Îmbinând subtil
elemente ale literaturii de sorginte fantastică - misterul, straniul,
ambiguitatea, indeterminarea, suspansul, atracția exercitată de zona
absconsă, întunecată a existenței - cu dezvăluirea dimensiunii lăuntrice
a ființei umane aflate aproape întotdeauna sub semnul atotstăpânitor al
iubirii, povestirile adunate în volum reflectă, în varii ipostaze, tema
efemerității ființei, simțită ca o incertitudine față de identitatea
unei alte ființe, întrucât cunoașterea umană este imperfectă. (
Tudora Șandru-Mehedinți)
"Uneori, când nu pot să fac altceva decât să încep o poveste,
mi-aș dori să fiu Adolfo Bioy Casares." (
Julio Cortázar)
"Cel mai bun dintre prozatorii fantastici din Argentina și, poate, din America." (
Luis Alberto Sánchez)
"Adolfo Bioy Casares va rămâne în galeria giganților literaturii pe care
i-a dat Argentina în ultimul secol." (
The Independent)
Fragment
Măști venețiene
Când
vorbesc unii despre biologia umană ca despre un proces real și
inevitabil, îmi spun cu amărăciune că viața e mai complexă decât cred
ei. Nu încerc să‑i conving, dar nici nu‑mi uit experiența. Ani în șir am
trecut fără rost dintr‑o iubire într‑alta; puține, pentru atâta amar de
vreme, neîmpărtășite și triste. Apoi am întâlnit‑o pe Daniela și am
știut că nu mai trebuia să caut, că mi se dăruise totul. Chiar atunci
începuseră accesele de febră.
Mi‑amintesc de prima vizită a doctorului.
- Febra asta ți se trage de la ganglioni, decretă. O să‑ți prescriu ceva ca să ți‑o scadă.
Am
luat vorbele astea drept o veste bună, dar, în vreme ce doctorul scria
rețeta, m‑am întrebat dacă faptul că‑mi dădea ceva pentru febră nu
însemna că nu‑mi dădea nimic pentru boală, fiindcă era incurabilă. M‑am
gândit că, dacă nu voi pune capăt acestor îndoieli, voi avea parte de un
viitor zbuciumat, și, dacă‑l întrebam, riscam să primesc drept răspuns o
certitudine capabilă să‑mi facă viața de neîndurat. Oricum, ideea unei
îndoieli nesfârșite mi se părea îngrozitoare, așa că m‑am încumetat să‑l
întreb. Mi‑a răspuns:
- Incurabilă? Nu obligatoriu. Sunt cazuri, pot afirma că se cunosc destule cazuri, de revenire deplină.
- De vindecare deplină?
-
Tu ai spus‑o. Pun cărțile pe masă. În situații precum cea de față,
medicul va face uz de toată energia ca să dea încredere bolnavului. Fii
atent la ce‑ți spun, fiindcă‑i important: n‑am nicio îndoială că există
cazuri de vindecare. Îndoielile apar dacă vrei să analizezi cum și de ce
se produce vindecarea.
- Asta înseamnă că nu există tratament?
- Bineînțeles că există. Tratament paliativ.
- Care uneori poate și vindeca?
Nu mi‑a spus "nu" și în această speranță firavă mi‑am pus toată voința de a mă însănătoși.
Părea
cert că examenul clinic îmi ieșise destul de prost, dar când am plecat
din cabinetul de consultație nu știam ce să cred, încă nu eram în stare
să încerc să fac un bilanț, de parcă aș fi primit niște vești pe care,
din lipsă de timp, nu le‑aș fi citit cu atenție. Eram mai curând
descumpănit decât trist.
În două sau trei zile medicamentul mă
scăpă de febră. Am rămas cam slăbit sau istovit și poate de asta am
acceptat cuvânt cu cuvânt diagnosticul medicului. Apoi m‑am simțit bine,
chiar mai bine decât înainte de a mă îmbolnăvi, și‑am început să spun
că doctorii n‑o nimeresc chiar totdeauna cu diagnosticele lor; că se
prea poate să nu mai am alte accese. Era de înțeles. "Dac‑ar fi să mai
am, s‑ar ivi vreo senzație neplăcută care să mă prevină, dar adevărul e
că mă simt mai bine ca oricând."
Recunosc că simțeam o dorință
stăruitoare de a nu crede în boală. Probabil că astfel mă apăram de
gândurile care mă munceau de obicei, de consecințele lor posibile în
viitorul meu împreună cu Daniela. Mă deprinsesem să fiu fericit și nu‑mi
puteam închipui viața fără ea. Îi spuneam că nu mi‑ar fi
de-ajuns un veac ca s‑o privesc, să fim alături. Exagerarea exprima întocmai ceea ce simțeam.
Îmi
plăcea să‑mi vorbească despre experimente. Eu îmi imaginam spontan
biologia, materia ei de studiu, ca pe un fluviu uriaș ce înainta printre
revelații uimitoare. Grație unei burse, Daniela studiase în Franța cu
Jean Rostand și cu Leclerc, colaboratorul lui nu mai puțin celebru.
Descriindu‑mi proiectul la care lucra Leclerc pe vremea aceea, Daniela
folosi cuvântul "carbonic". Rostand, la rândul lui, cerceta
posibilitățile de accelerare a anabolismului. Mi‑amintesc că i‑am spus:
- Eu nici măcar nu știu ce înseamnă anabolism.
-
Toate ființele trec prin trei perioade, explică Daniela. Cea anabolică,
de creștere, urmată de o linie constantă mai lungă sau mai scurtă,
etapa când suntem adulți, și, în sfârșit, cea catabolică sau decăderea.
Rostand s‑a gândit că, dacă am pierde mai puțin timp cu crescutul, am
câștiga ani foarte folositori pentru viață.
- Ce vârstă are?
- Aproape optzeci. Dar să nu crezi că‑i bătrân. Toate studentele lui se îndrăgostesc de el.
Daniela zâmbi. Fără s‑o privesc, i‑am răspuns:
-
Eu, în locul lui Rostand, m‑aș strădui să amân ori chiar să suprim
catabolismul. Să fie clar că n‑o spun fiindcă l‑aș considera bătrân.
-
Rostand gândește ca tine, dar susține că, pentru a înțelege mecanismul
decadenței, e neapărat necesar să‑l cunoști pe cel al creșterii.
La
câteva săptămâni după primul meu acces de febră, Daniela primi o
scrisoare de la maestrul ei. Când mi‑a citit‑o, am simțit o adevărată
satisfacție. A fost extrem de plăcut pentru mine să constat că un om
faimos pentru inteligența lui o prețuia și o îndrăgea atât de mult pe
Daniela. Motivul scrisorii era s‑o roage să participe la viitoarele Zile
ale Biologiei de la Montevideo, unde avea să‑l întâlnească pe unul
dintre cercetătorii din echipa sa, doctorul Proux, sau Prioux, care ar
putea s‑o pună la curent cu stadiul actual al lucrărilor.
Daniela mă întrebă:
- Cum să‑i spun că nu vreau să merg?
Totdeauna
a considerat că aceste congrese și zile internaționale sunt inutile. Nu
mai știu pe nimeni atât de pornit împotriva ideii de a face ceva doar
de formă.
- Ți se pare o ingratitudine să‑l refuzi pe Rostand?
- Lui îi datorez tot ce știu.
- Atunci nu‑l refuza. Te însoțesc.
Mi‑aduc
aminte scena de parc‑aș vedea‑o. Daniela mi se aruncă în brațe, șoptind
o poreclă (o trec sub tăcere pentru că orice poreclă străină pare
caraghioasă), și exclamă, sărind în sus de bucurie:
- O săptămână în Uruguay cu tine! Nemaipomenit!
Făcu o pauză și adăugă:
- Mai ales dacă n‑ar fi zilele alea.
Se
lăsă convinsă. În ziua plecării, m‑am sculat cu temperatură și, în
cursul dimineții, m‑am simțit groaznic. Dacă nu voiam să fiu o povară
pentru Daniela, trebuia să renunț la călătorie. Mărturisesc c‑am tot
sperat într‑o minune și că numai în ultimul ceas am anunțat‑o că n‑o mai
însoțesc. Îmi acceptă hotărârea, dar se plânse:
- O săptămână departe unul de altul numai ca eu să nu pierd plictiseala aia! De ce nu l‑oi fi refuzat pe Rostand?
Deodată,
se făcu târziu. Despărțirea în mare zor îmi lăsă un sentiment de
neînțelegere amestecat cu tristețe. De neînțelegere și părăsire. M‑am
gândit, ca să mă consolez, că a fost un noroc că n‑am avut timp să‑i
explic cât de rău mă simțeam. Credeam că, cine știe, dacă n‑o să‑i
vorbesc despre accesele de febră n‑o să le mai dau importanță. Iluzia nu
ținu mult. M‑am pomenit atât de bolnav că m‑am simțit profund
descurajat și am înțeles că aveam ceva grav și incurabil. Temperatura
cedă în urma tratamentului mai serios decât prima dată și mă lăsă nervos
și istovit. Când Daniela se întoarse, am fost fericit, dar se pare că
n‑arătam prea bine, deoarece mă întrebă destul de stăruitor cum mă
simțeam.
Îmi propusesem să nu vorbesc de boală, dar când am auzit
nu știu ce cuvinte în care am observat, sau am crezut că observ, un
reproș ascuns că n‑o însoțisem la Montevideo, i‑am mărturisit
diagnosticul. I‑am spus esențialul, făcând abstracție de cazurile de
însănătoșire, care n‑au fost poate decât un mijloc al doctorului de a
atenua cumplitul adevăr adus la cunoștință. Daniela întrebă:
- Și ce propui? Să nu ne mai vedem?
Am asigurat‑o:
- N‑am putere s‑o spun, dar nu pot uita că în ziua când ne‑am cunoscut eu eram un bărbat sănătos și acum nu mai sunt.
- Nu înțeleg, răspunse.
M‑am
străduit să‑i explic că n‑aveam dreptul s‑o împovărez pentru totdeauna
cu infirmitatea mea. Ea interpretă ca pe o hotărâre aceste cuvinte care
exprimau de fapt îngrijorare și scrupule.
Șopti:
- Mă rog.
N‑am
mai discutat, fiindcă Daniela avea toată considerația pentru dorința
altuia, și mai ales pentru că era supărată. Din ziua aceea n‑am mai
văzut‑o. Mă gândeam cu tristețe: "E soluția cea mai bună." Oricât de
îngrozitoare mi se părea absența Danielei, ar fi fost și mai rău să mă
prefac sau s‑o plictisesc, să‑i văd oboseala și dorința de a mă părăsi.
Pe deasupra, boala m‑ar fi putut obliga să renunț la ziar; atunci
Daniela ar fi trebuit nu numai să mă suporte, ci să mă și întrețină.
Mi‑aduc
aminte de un comentariu al ei, care odinioară mi se păruse nostim.
Daniela spusese: "Ce plicticoase mai sunt perechile puse pe ceartă și
apoi pe împăcare!" N‑am îndrăznit așadar să caut o cale de împăcare. Nu
m‑am dus s‑o văd, nici nu i‑am telefonat. Am încercat s‑o întâlnesc
întâmplător. Nicicând n‑am mers atâta prin Buenos Aires. Când ieșeam de
la ziar, nu mă resemnam să mă întorc acasă și să las pe a doua zi
posibilitatea de a o întâlni. Dormeam prost și mă trezeam mai obosit, ca
și cum n‑aș fi închis ochii, dar încredințat că aveam s‑o întâlnesc pe
undeva, din simplul motiv că nu mai aveam puterea să trăiesc fără ea. În
toiul acestei așteptări înfrigurate n‑am avut cum să aflu că Daniela
plecase în Franța.
I‑am povestit lui Hector Massey, un prieten vechi, ce mi se întâmplase. Reflectă cu voce tare:
- Ca să vezi cum dispar oamenii. Te desparți de cineva și nu‑l mai vezi niciodată. Tot timpul se întâmplă așa.
- Buenos Aires fără Daniela pare alt oraș.
-
Dacă‑i așa, poate o să‑ți dea curaj ceva ce‑am citit într‑o revistă:
"În alte orașe poate exista câte un dublu al ființelor cunoscute."
Poate că spusese asta ca să‑mi abată gândurile. Mi‑a ghicit pesemne iritarea, căci și‑a cerut scuze:
- Înțeleg ce înseamnă să renunți la Daniela. N‑o să mai dai în veci de o femeie ca ea.
Nu‑mi
plăcea să vorbesc despre viața mea particulară. Totuși, am descoperit
că, mai devreme sau mai târziu, am început să‑i împărtășesc lui Massey
toate greutățile și îndoielile. Îi căutam probabil încuviințarea, pentru
că‑l consider cinstit și dintr‑o bucată și pentru că nu lasă ca
sentimentele să‑i umbrească judecata. Când i‑am povestit de ultima
discuție cu Daniela, vru să se încredințeze că boala era într‑adevăr așa
cum i‑o descrisesem eu și apoi îmi dădu dreptate. Adăugă:
- N‑ai să mai întâlnești alta ca Daniela.
- Știu prea bine, i‑am zis.
M‑am
gândit adesea că nevinovata lipsă de sensibilitate a prietenului meu
era o virtute, căci îi îngăduia să‑și dea cu părerea într‑o deplină
sinceritate. Persoanele care‑l consultă în probleme profesionale (e
avocat) îl laudă fiindcă spune ce gândește și are o viziune clară și
simplă asupra faptelor.
Am petrecut ani întregi însingurat în
coșmarul meu. Ascundeam boala ca pe ceva rușinos și credeam, poate cu
temei, că, dacă n‑o vedeam pe Daniela, n‑avea rost să mai văd pe nimeni.
L‑am evitat chiar și pe Massey; într‑o bună zi am aflat că era prin
Statele Unite ori prin Europa. În orele de lucru, la ziar, încercam să
mă izolez de colegii din jur. Mi‑am păstrat totuși o speranță pe care nu
mi‑am formulat‑o explicit, dar care mi‑a fost de folos să‑mi birui
deznădejdea și să‑mi adaptez actele la țelul invariabil de a reclădi
micul castel de nisip al sănătății mele care se năruise: speranța
disperată de a mă vindeca (nu mă întrebați când) și de a o regăsi pe
Daniela. Nu mi‑a fost
de-ajuns să sper: am
început și să‑mi imaginez. Visam clipa întâlnirii. Ca un regizor de film
cum nu se poate mai exigent, repetam scena până la istovire, ca să fie
mai victorioasă și mai mișcătoare. Mulți consideră că inteligența e o
piedică în calea fericirii. Adevărata piedică e imaginația.
De la
Paris sosi vestea că Daniela se dăruise cu totul lucrărilor și
experimentelor sale biologice. Am socotit că‑i o veste bună. N‑am fost
niciodată gelos pe Rostand, nici pe Leclerc.
Mi se pare că am
început să mă simt mai bine. (Bolnavul trăiește într‑o continuă
succesiune de iluzii și dezamăgiri.) În timpul zilei nu mă mai gândeam
atât la viitorul acces de febră: nopțile erau mai puțin chinuitoare.
Într‑o dimineață, foarte devreme, mă trezi soneria de la ușă. Când am
deschis, m‑am pomenit cu Massey care, după câte am înțeles, sosise din
Franța chiar atunci și venise direct la mine, fără să mai treacă pe
acasă. L‑am întrebat dacă o văzuse. Răspunse afirmativ. Urmă o tăcere ce
se prelungi atât de mult, că m‑am întrebat dacă faptul că Massey stătea
în fața mea n‑avea vreo legătură cu Daniela. Mi‑a spus atunci că a
făcut călătoria numai ca să mă anunțe că se căsătoriseră.
Surpriza,
tulburarea mă împiedicau să vorbesc. În cele din urmă, i‑am spus că
aveam programare la doctor. Mi‑era atât de rău, că pesemne m‑a crezut.
Nu
m‑am îndoit vreodată că Massey fusese de bună‑credință. Își închipuise
probabil că nu mă nedreptățea cu nimic, căci eu mă îndepărtasem de
Daniela. Când mi‑a spus că faptul de a se fi căsătorit nu era o piedică
să ne vedem toți trei, ca înainte, am fost nevoit să‑i explic c‑ar fi
mai bine să treacă o vreme. Nu i‑am spus că această căsnicie n‑avea să
dureze. Am ajuns la convingerea asta nu din ciudă, ci fiindcă îi cunosc
bine pe amândoi. E clar că eram invidios.
După numai câteva luni
am aflat că se despărțiseră. Nici el, nici ea nu s‑au mai întors la
Buenos Aires. În ceea ce mă privește, perioada în care m‑am simțit mai
bine (una dintre atâtea altele)
s‑a dovedit iluzorie, așa încât mi‑am
dus mai departe, anevoie, viața amărâtă, în care accesele de febră
alternau cu perioade de însănătoșire dătătoare de speranță.
Anii
au trecut în zbor. Ar trebui poate să spun: pe nesimțite. Au fost nu mai
puțin de zece, înghițiți de vâltoarea șirului de săptămâni aproape la
fel. Două fapte îmi dovedeau totuși realitatea
timpului. O nouă
îmbunătățire a stării mele (am înțeles că aceasta era vindecarea) și o
nouă încercare de împăcare din partea lui Massey și a Danielei.
Petrecusem atâtea săptămâni fără febră, încât m‑am întrebat dacă nu mă
însănătoșisem pe deplin. Massey și Daniela stătuseră despărțiți atâția
ani, că vestea împăcării lor m‑a surprins.
Pentru a‑mi consolida
vindecarea, m‑am gândit că trebuia să termin cu rutina, s‑o rup cu
trecutul. Poate că o călătorie în Europa ar fi fost soluția cea mai
bună.
M‑am dus la doctor. Am chibzuit îndelung asupra cuvintelor
pe care aveam să le folosesc pentru a‑i aduce la cunoștință planurile
mele. Nu voiam să‑i dau ocazia de a‑mi face vreo posibilă obiecție. De
fapt, mi‑era teamă să nu mă convingă să renunț, cu argumente
îndreptățite sau cu de‑a sila.
Fără să‑și ridice ochii de pe fișa medicală murmură:
- Mi se pare o idee excelentă.
Mă
privi de parc‑ar fi vrut să‑mi spună ceva, dar soneria telefonului îi
abătu atenția. Stătu îndelung de vorbă. În vremea asta mi‑am amintit,
cam uimit, că la prima vizită văzusem cabinetul acela ca și cum ar fi
făcut parte dintr‑un vis urât, iar pe doctor (ceea ce acum părea de
neconceput), ca pe un dușman. Amintindu‑mi de toate astea, mă simțeam
foarte sigur pe mine, dar, pe neașteptate, mi se năzăriră niște
întrebări neliniștitoare: Ce‑o fi vrut să‑mi spună? Aș putea jura că
vorbele lui au fost "o idee excelentă"? Iar dacă au fost într‑adevăr, nu
le‑o fi spus cu intenție ironică? Zbuciumul meu luă sfârșit când
închise telefonul și explică:
- Partea sufletească își are importanța
ei. În momentul acesta, o călătorie în Europa o să‑ți prindă mai bine
decât toate medicamentele pe care ți le‑aș putea prescrie.
Felurite
împrejurări, principala fiind o întărire trecătoare a monedei noastre
naționale, mi‑au permis să fac călătoria. Se părea că destinul mi‑era
favorabil.
Am socotit că plăcerea de a zăbovi la nesfârșit în mai
toate locurile mă va împiedica să cad în greșeala turismului clasic
practicat de agenții: două zile la Paris, o noapte la Nisa, prânzul la
Genova etc.; dar o neliniște ca cea a omului care se străduiește să
caute ceva sau care fuge (ca să nu‑l ajungă din urmă boala?) mă obliga
să‑mi reiau călătoria îndată ce soseam în locurile cele mai plăcute. Am
continuat cu zorul acesta absurd până când, într‑o zi, la sfârșitul lui
decembrie, am intrat în Veneția pe un canal, într‑o gondolă (acum mă
întreb dacă n‑a fost o șalupă înțesată de turiști și bagaje, dar ce mai
contează!) și m‑am simțit pătruns de o stare sufletească în care se
îmbina, în desăvârșită armonie, exaltarea și pacea. Am exclamat:
- Aici o să rămân! Asta era ce căutam.
Am
coborât din gondolă în dreptul hotelului Mocenigo, unde îmi rezervasem o
cameră. Mi‑aduc aminte că am dormit bine, dornic să se facă ziuă, să mă
scol și să mă plimb prin Veneția. Pe neașteptate, mi s‑a părut că o
geană de lumină se ivi în fereastră. Am dat fuga și m‑am uitat afară.
"Zorii străluceau în Canal Grande și reliefau din umbră Rialto." Un frig
umed mă sili să închid și să mă refugiez sub pătură.
Când mi s‑a
părut că m‑am încălzit, am sărit din pat. După un mic dejun frugal am
făcut o baie fierbinte și, fără să mai zăbovesc, am ieșit să hoinăresc
prin oraș. Am crezut pentru o clipă că visez. Nu, a fost și mai straniu.
Știam că nu visez, dar nu găseam o explicație pentru ceea ce vedeam.
"La timpul cuvenit totul se va lămuri", mi‑am zis fără prea multă
convingere, căci eram mai departe descumpănit. Pe când doi sau trei
gondolieri îmi atrăgeau atenția cu strigăte și gesturi, într‑o șalupă se
îndepărta un arlechin. Hotărât, nu știu prea bine de ce, să nu las să
mi se vadă pe chip uimirea, am întrebat pe un ton indiferent pe unul
dintre gondolieri cât cerea să mă ducă la Rialto și m‑am urcat cu pași
șovăielnici în gondolă. Plecarăm în direcție inversă celei spre care se
îndreptase persoana travestită. Privind palatele de pe ambele maluri ale
canalului, mi‑am zis: "S‑ar părea că Veneția a fost clădită ca un
nesfârșit șir de scene, de ce însă primul lucru de care dau cu ochii la
ieșirea din hotel e un arlechin? Poate ca să mă convingă că mă aflu
într‑un teatru și să mă subjuge și mai tare. E clar că, dacă m‑aș
întâlni din senin cu Massey, l‑aș auzi spunând că totul pe lume e
cenușiu și mediocru și că Veneția mă fascinează pentru că eu am venit cu
gândul să mă las fascinat."
A trebuit să‑mi iasă în față nu doar
un singur domino și un al doilea arlechin ca să‑mi amintesc că ne aflam
în carnaval. I‑am spus gondolierului că mă surprindea mulțimea de
oameni în travesti la ora aceea.
Dacă am înțeles bine (dialectul
vorbit de el era destul de neclar), mi‑a răspuns că se duceau cu toții
în piața San Marco, unde la ora douăsprezece se ținea un concurs de
măști pe care nu trebuia să‑l pierd cu niciun chip, fiindcă aveau să se
adune acolo cele mai mândre venețiene, faimoase în toată lumea pentru
frumusețea lor. I‑am părut probabil foarte ignorant, căci înșira,
silabisind ca să fie mai limpede, costumele pe care le vedea:
Po‑li‑și‑nel, Co‑lom‑bi‑na, Do‑mi‑no.
Trecură câteva pe care într‑adevăr nu le‑aș fi recunoscut:
Il dottore, cu ochelari și nas lung;
Meneghino, cu o cravată în dungi albe și altul de‑a dreptul respingător:
la peste (sau
la malattia) și, în sfârșit, unul de care nu‑mi mai aduc bine aminte, pe nume
Brighella sau cam așa ceva.
Am coborât aproape de podul Rialto. La poștă am expediat o vedere doctorului (Iubite
dottore:
Călătoria splendidă. Eu sunt foarte bine. Salutări) și, luând‑o pe
strada Merceria, m‑am îndreptat spre piața San Marco, uitându‑mă din
când în când la măști de parcă‑aș fi căutat una anume. Pe bună dreptate
se spune că, dacă ne amintim de cineva, ne iese îndată în cale. Pe un
pod, lângă o biserică, San Giuliano sau Salvatore, aproape că m‑am
ciocnit cu Massey. Cu efuziune spontană, i‑am strigat:
- Tu aici!
- Locuim de mai multă vreme la Veneția. Când ai sosit?
Nu i‑am răspuns imediat, fiindcă verbul pus la plural mi‑a căzut prost. A fost
de-ajuns aluzia la Daniela ca să mă cufund în tristețe. Credeam că vechile răni se cicatrizează. Într‑un târziu am mormăit:
- Aseară.
- De ce nu vii la noi? Avem o mulțime de camere.
-
Mi‑ar fi făcut plăcere, dar mâine plec la Paris - am mințit ca să nu mă
expun la o întâlnire care nu știam cum avea să mă afecteze.
- Dacă nevastă‑mea află c‑ai fost la Veneția și pleci fără s‑o vezi, n‑o să mi‑o ierte. Diseară e Lorelei de Catalani la
La Fenice.
- Nu‑mi place opera.
-
Ce contează opera? Nu contează decât că putem petrece câteva momente
împreună. Vino în loja noastră. O să te distrezi. E reprezentația de
gală, cu ocazia carnavalului, și lumea vine deghizată.
- Mie nu‑mi place să mă deghizez.
- Foarte puțini bărbați o fac. Femeile sunt cele care se deghizează.
M‑am
gândit probabil că făcusem tot ce aș fi putut face în ceea ce mă
privește și că, dacă Massey stăruia, n‑aș mai fi putut refuza. Cred că
în clipa aceea am descoperit că imboldul tainic de a face călătoria a
fost speranța s‑o întâlnesc pe Daniela și că, știind‑o la Veneția, ideea
de a pleca fără s‑o văd mi se părea o renunțare cu mult peste puterile
mele.
- Venim să te luăm de la hotel, zise.
- Nu, vin singur. Lasă‑mi biletul la casă.
Insistă
să fiu punctual, căci dacă soseam după primul acord nu mai puteam intra
decât la sfârșitul actului. Am fost tentat să întreb de Daniela, dar
mi‑a fost teamă ca Massey să‑i rostească numele. Ne despărțirăm.
Bineînțeles
că nu mi‑am mai amintit de concursul de măști. Singura mea preocupare a
fost să mă gândesc la Daniela și la emoția de a o vedea. La răstimpuri,
deveneam conștient, în chip dureros, de ceea ce însemna întâlnirea
aceea. După câte pătimisem, aveam să‑mi trezesc iar o suferință care,
chiar dacă nu dispăruse de tot, măcar se mai domolise. Îmi făceam oare
vreo iluzie c‑aș ghici cum s‑o recâștig pe Daniela într‑o clipă, acolo
în lojă, la un spectacol de operă? I‑aș putea face așa ceva lui Massey?
La ce bun să mă gândesc la o posibilitate care nu există?... E clar că
mi‑era de ajuns perspectiva de a o vedea pe Daniela pentru ca zarurile
să fie aruncate.
Când am ajuns, spectacolul începuse. Un plasator
mă conduse până la lojă, care era la balcon. Cum am întredeschis ușa am
și văzut‑o pe Daniela, îmbrăcată în costum de domino, mâncând bomboane
de ciocolată. Lângă ea stătea Massey. Daniela îmi zâmbea și, în spatele
măștii pe care nu și‑o scosese, cum aș fi dorit eu, ochii îi străluceau.
Îmi șopti:
- Trage‑ți un scaun mai aproape.
- Stau bine aici, i‑am răspuns.
Ca să nu fac zgomot, m‑am așezat pe primul scaun de care am dat.
- N‑o să vezi nimic, zise Massey.
Adolfo Bioy Casares
După-amiaza unui faun
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți
***
Citiți prima parte a acestui fragment
aici.
Eram tulburat. Treceam de la bucurie la o iritare surdă din cauza prezenței lui Massey în lojă. O soprană începu să cânte:
Vieni, deh, vieni
și Daniela, ca fascinată, se uită spre scenă și‑mi întoarse spatele. Pe
nedrept, desigur, m‑am gândit că femeia vieții mele, după o despărțire
interminabilă, îmi acordase (probabil, cuvântul potrivit era îmi
împrumutase) atenția preț de mai puțin de un minut. Lucrul cel mai
extraordinar și poate cel mai trist era că eu reacționam cu indiferență.
Mă simțeam atât de distant, încât am putut urmări atent iubirea
nefericită a Anei, a lui Walter și Lorelei, care, din disperare și ca să
capete puteri miraculoase, se căsătorește cu un fluviu (dacă‑mi
amintesc bine, Rhinul). Într‑un prim moment, singura asemănare de care
mi‑am dat seama între povestea de pe scenă și a mea a fost că erau
implicate trei persoane; nici n‑aveam nevoie de altceva ca s‑o urmăresc
cu interes deosebit. Din când în când, e drept, mă adânceam în starea
mea de descumpănire... Mă aflam într‑o situație neprevăzută, care mă
scandaliza: Daniela și eu ne priveam ca niște străini. Ba mai rău, voiam
să plec. Când veni pauza, Daniela întrebă:
- Cine‑i atât de drăguț să‑mi aducă bomboane din astea de ciocolată? Se vând la barul din piață, chiar peste drum.
- Eu, m‑am grăbit să‑i răspund.
Enervat, am auzit glasul lui Massey care spuse:
- Te însoțesc.
Înconjurați
de domni în ținută de gală, coborârăm încet scara de marmură. Când
ieșirăm din teatru o luarăm la fugă, fiindcă în piațetă era foarte frig.
La bar, Massey alese o masă lângă ușă. Intrară o fată îmbrăcată ca o
doamnă de pe vremuri, cu malacov, un "nobil" și un "turc"; prinși de
conversație zăboveau în ușa întredeschisă.
- Curentul ăsta nu‑mi place, am zis. Să schimbăm masa.
Ne mutarăm la o masă din fund. Ne‑au luat comanda imediat: pentru mine, o
stregga,
pentru Massey, o cafea și bomboanele de ciocolată. Aproape n‑am vorbit,
ca și cum n‑ar fi existat decât un subiect și acela ar fi fost
interzis. Când să facem plata, nu mai era nicio masă liberă; oricât i‑am
tot chemat, chelnerii treceau pe lângă noi fără să se oprească. Frigul
atrăsese lumea. Deodată, în rumoarea conversațiilor, se auzi limpede o
voce de neconfundat și amândoi ne uitarăm spre ușa de la intrare. Nu
știu de ce mi se păru că avurăm o clipă de șovăială, de parcă fiecare ar
simți că celălalt îl luase prin surprindere. La masa la care ne
așezaserăm la început (puseseră altele în prelungirea ei) am văzut
arlechini, colombine și două sau trei dominouri. Mi‑am dat pe loc seama
care era Daniela. Strălucirea ochilor ei, care priveau prin masca ce‑i
acoperea fața, alunga orice îndoială.
Pradă unei surescitări vădite, Massey se uită la ceas și anunță:
- E gata să înceapă.
M‑am rugat în gând să nu înceapă iar cu povestea că dacă întârziem n‑o să mai putem intra. Ceea ce spuse mă supără și mai tare:
- Așteaptă‑mă în lojă.
"Ce‑o
fi crezând, că scapă de mine fiindcă a venit Daniela?", mi‑am spus
indignat. După o clipă, am cumpănit: fiecare vedea lucrurile în felul
său și se prea poate ca Massey să considere că avea toate drepturile,
deoarece se însurase cu ea, pe când eu o lăsasem să plece. I‑am spus:
- Îi duc eu bomboanele de ciocolată.
Mi le dădu, ezitând, de parcă spusele mele l‑ar fi descumpănit.
Când m‑am apropiat de masa ei, Daniela mă privi în ochi și șopti:
- Mâine, la aceeași oră, chiar aici.
Mai
adăugă un cuvânt: o poreclă pe care o știa numai ea. Învăluit într‑un
nimb de fericire, am ieșit din bar. M‑am întrebat, ca și când mi s‑ar fi
dat la o parte un văl de pe ochi, de ce am înțeles atât de târziu că
Daniela se arătase distantă în lojă ca să se ascundă. Am descoperit
brusc că nu‑i dădusem bomboanele și eram gata să mă întorc, dar mi‑a
trecut prin cap că a mă înfățișa iar cu ele ar adăuga poate o nuanță
ridicolă unei clipe minunate. Un lucru e sigur: n‑am zăbovit în piață
pentru că era frig, și odată intrat în La Fenice m‑am dus direct în loja
noastră.
De aceea m‑am mirat s‑o văd acolo pe Daniela, stând așa
cum o lăsasem cu puțin înainte, sprijinită cu coatele de balustrada de
catifea roșie. S‑ar fi crezut că în tot acest timp nu‑și schimbase
poziția. Am reușit să‑i întind bomboanele de ciocolată, dar adevărul e
că eram uluit de‑a binelea. O bănuială, o presimțire fără rost (mi‑am
amintit că de dimineață Massey nu spusese "Daniela", ci "nevastă‑mea")
mă îmboldi pe neașteptate s‑o rog să‑și scoată masca. Pentru a mă
liniști, m‑am uitat cu
luare-aminte la
mișcările mâinilor sale, care mai întâi traseră pe spate gluga pelerinei
de domino și imediat începură să netezească părul ușor ciufulit. Ce dor
mi s‑a făcut de timpurile de odinioară! Nu era nevoie, mi‑am zis, să‑și
scoată masca, fiindcă numai ea avea atâta grație: eram gata s‑o fac să
se răzgândească, dar își descoperise deja chipul. Deși totdeauna îmi
amintisem de ea ca fiind neasemuită, unică, perfecțiunea frumuseții ei
mă fascină. I‑am șoptit numele.
Foarte curând am regretat. Se
petrecuse ceva straniu: numele atât de îndrăgit, acolo, în clipa aceea,
mă făcu să mă întristez. Lumea mi s‑a părut de neînțeles. În toiul
zăpăcelii m‑a încercat altă presimțire, care‑mi stârni o nemulțumire
adâncă: "Gemene?" Atunci, ca și cum aș fi fost cuprins de o bănuială pe
care aș fi vrut s‑o lămuresc neîntârziat, m‑am ridicat cu grijă, să nu
fiu auzit, și m‑am strecurat pe coridor, dar când am trecut pragul, m‑am
întrebat dacă nu făceam oare o greșeală, dacă nu mă purtam urât cu
Daniela. M‑am întors și i‑am șoptit:
- Vin imediat!
Am luat‑o
la fugă prin galeria în formă de potcoavă ce înconjura lojile. Chiar în
momentul în care m‑am repezit pe scări în jos, l‑am văzut pe Massey
urcând alene și m‑am ascuns în spatele unui grup de măști. Dacă cineva
mă întreba: "Ce faceți aici?", n‑aș fi găsit un răspuns acceptabil.
Poate că nu mă văzu nimeni. Înainte ca Massey să ajungă la intrarea în
lojă, mi‑am croit drum printre măști și am coborât în fugă. Întocmai ca
cineva care se aruncă într‑o apă rece ca gheața, am ieșit în piață. Cum
am ajuns la bar, am observat că era mai puțină lume și că scaunul
Danielei era gol. Am vorbit cu o fată travestită în domino.
- A
plecat chiar acum, cu Massey, îmi spuse, și văzu pesemne cât eram de
descumpănit, căci adăugă cu solicitudine: Nu poate fi prea departe...
Poate o ajungeți din urmă pe strada Delle Veste.
Am pornit în
căutarea ei cu hotărârea nestrămutată să înving toate greutățile și s‑o
găsesc. Deoarece eram sănătos, puteam să‑mi concentrez toată voința în
acest unic țel. Probabil că îmi dădea putere dorința imperioasă de a o
regăsi pe Daniela, pe adevărata Daniela, și de a‑i dovedi că o iubeam,
că nu din lipsă de dragoste mă despărțisem atunci de ea. Voiam să i‑o
dovedesc Danielei și întregii lumi. Pe a doua stradă am făcut la
dreapta; mi s‑a părut că pe acolo o luau toți. Am simțit o durere, o
lovitură care‑mi tăie răsuflarea: era frigul. Am descoperit că, dacă‑mi
amintesc de boală, mă îmbolnăvesc și, ca să mă gândesc la altceva, mi‑am
spus că noi nu eram atât de curajoși ca venețienii: într‑o asemenea
noapte, noi, cei din Buenos Aires, nu ieșim pe stradă. Încercam să împac
nevoia de a grăbi pasul cu cea de a privi cu luare‑aminte, în măsura
posibilului, femeile în negru și, bineînțeles, pe cele îmbrăcate în
domino. În fața unei biserici am fost sigur că o recunosc.
Când
m‑am apropiat, mi‑am dat seama că nu era ea. Dezamăgirea m‑a făcut să mă
simt rău. "Nu trebuie să‑mi pierd capul", mi‑am zis. Ca să nu mă las
copleșit, desigur, m‑am gândit că era nostim cum reușeam, fără să vreau,
să exprim exact ce simțeam; într‑adevăr, mi‑am păstrat capul pe umeri
cu greu.
Nu voiam să atrag atenția, nici să mă sprijin de brațul
nimănui, de teamă să nu dau de cineva prea săritor, care să mă facă să
zăbovesc. Cum m‑am simțit în stare, am mers mai departe. Mă străduiam
s‑o iau înaintea puhoiului nesfârșit al celor care mergeau în aceeași
direcție cu mine și să nu mă ciocnesc de cei care veneau în sens invers.
Mă chinuiam să prind privirea tuturor femeilor în costum de domino și
să le cercetez trăsăturile care se puteau vedea din mască. Deși mă
străduiam din răsputeri, erau atât de multe că mi‑au scăpat probabil
câteva. Imposibilitatea de a le privi pe toate însemna un risc cu care
nu mă puteam împăca. Mi‑am croit drum printre oameni. Un arlechin se
dădu la o parte, izbucni în râs și‑mi strigă ceva, imitând poate
gondolierii. Adevărul este că mă vedeam pe mine însumi ca pe o barcă
ce‑și făcea drum cu prova. În această imagine de vis capul meu și prova
se confundau. Mi‑am dus mâna la frunte: ardea. Am început să‑mi explic
că, oricât de straniu părea, acea fierbințeală venea de la valurile care
se spărgeau și mi‑am pierdut cunoștința.
Au urmat zile confuze,
în care visam și când dormeam și când mă trezeam. În fiecare clipă
credeam că m‑am deșteptat de‑a binelea și speram să se spulbere visele
acelea atât de supărătoare, căci stăruiau cu îndărătnicie. Foarte curând
rămâneam dezamăgit, poate pentru că fapte reale, greu de admis, și care
mă tot frământau, îmi provocau (ca și febra, care era și ea tot reală)
noi stări de delir.
Pentru ca totul să fie cumplit de incoerent,
n‑am recunoscut camera unde mă aflam. O femeie pe care n‑o mai văzusem
niciodată și care mă îngrijea cu o eficiență maternă mi‑a spus că eram
în hotelul La Fenice. Femeia se numea Eufemia; eu îi spuneam Sfânta
Eufemia.
Cred că în două rânduri veni să mă vadă un anume doctor
Kurtz. Prima oară mi‑a explicat că "locuia chiar acolo, în centrul
Veneției", la nu știu ce număr pe strada Fiubera și că, dacă aveam
nevoie de el, să‑l chem la orice oră, chiar și noaptea. A doua oară mi‑a
spus că mă făcusem bine. Când a plecat, mi‑am dat seama că nu‑l
întrebasem de onorariu, ceea ce mi‑a stârnit o nouă îngrijorare, fiindcă
mi‑era teamă că nu reținusem bine adresa lui, că o să uit să‑i dau
banii ori că n‑o să‑l găsesc, de parc‑ar fi fost vorba de un personaj
dintr‑un vis. În realitate, era tipul obișnuit de medic de familie, din
aceia cum întâlneai pe vremuri. Părea poate puțin ireal în zilele
noastre, dar există oare ceva în Veneția care să nu fie astfel?
Într‑o
seară am întrebat‑o pe Eufemia cum ajunsesem la hotelul La Fenice. Mi‑a
răspuns evaziv și mi‑a repetat stăruitor că în timpul bolii domnul și
doamna Massey veniseră să mă vadă chiar și de două ori pe zi. Mi‑am
amintit imediat de vizitele lor sau, mai bine zis, i‑am văzut ca într‑un
vis foarte limpede pe Massey și pe Daniela. Partea cea mai rea cu febra
(și în privința asta nu se schimbase nimic) era autonomia imaginilor
mintale. Mă îngrozea faptul că voința nu avea putere asupra lor, ca și
cum era un început de nebunie. În seara aceea am reușit să‑mi amintesc
de una dintre vizitele soților Massey, să‑i văd de parc‑ar fi stat lângă
patul meu de bolnav, să o revăd pe Daniela mâncând bomboane de
ciocolată în lojă, iar apoi am zărit o femeie travestită, cu masca pe
față, aplecată asupra‑mi, care‑mi vorbea și pe care am identificat‑o cu
ușurință. Faptul de a retrăi sau visa scena m‑a tulburat într‑atât,
încât la început n‑am auzit cuvintele femeii cu mască. Dar chiar în
clipa în care eu o rugam să le mai spună o dată, se făcu nevăzută.
Massey intrase în cameră. Dispariția femeii mă făcea să fiu neconsolat,
pentru că preferam s‑o am aproape pe Daniela în vis, nu să mă pomenesc
fără ea; însă prezența lui Massey mă trezi de tot: poate era o ușurare,
fiindcă am început să nu mă mai simt atât de pierdut. Prietenul îmi
vorbi cu franchețea‑i obișnuită, ca și când aș fi fost sănătos și aș fi
putut ține piept adevărului. Am încercat să răspund acestei dovezi de
încredere. Mi‑a spus ceva ce știam, de bună seamă: că, după ce mă
îndepărtasem de ea, Daniela n‑a mai fost aceeași. Am lămurit:
- N‑am mințit‑o niciodată.
- Sigur. Și ea recunoaște că n‑a crezut cu adevărat că erai bolnav până nu te‑a întâlnit aici, pe aproape, zăcând în stradă.
M‑am supărat pe neașteptate și i‑am spus:
- Încearcă să‑și ispășească vina cu o infirmieră pricepută și un doctor bun.
- Nu‑i cere ceea ce nu‑ți poate da.
- Știi ce se întâmplă? Nu înțelege că o iubesc.
Mi‑a răspuns că nu puteam avea nicio pretenție, întrucât și ea mă iubea când am părăsit‑o. Am protestat:
- Eu eram bolnav.
Spuse că dragostea cerea imposibilul. Adăugă:
- Așa cum tocmai o dovedești acum, cu insistența asta ca ea să se întoarcă. N‑o să se întoarcă.
L‑am întrebat de ce era așa sigur și mi‑a spus că din proprie experiență. Am exclamat, neputând să‑mi înfrânez iritarea:
- Nu‑i același lucru!
Răspunse:
- Bineînțeles. Eu n‑am părăsit‑o.
L‑am
privit uluit, pentru că preț de o secundă am crezut că i se frânge
glasul. Mă asigură că Daniela a suferit mult, că după cele întâmplate cu
mine nu se mai putea îndrăgosti, cel puțin nu ca înainte.
- Pentru tot restul vieții, înțelegi?
Nu m‑am putut stăpâni. I‑am spus:
- Poate că mă mai iubește.
-
Sigur că te iubește. Ca pe un prieten, ca pe cel mai bun prieten. Și
i‑ai putea cere să facă pentru tine ceea ce a făcut pentru mine.
Massey
își recâștigase siguranța. Pe tonul cel mai liniștit, începu să dea
niște explicații oribile, pe care nu voiam să le ascult și pe care abia
le‑am înțeles, așa slăbit cum eram, în convalescență. Vorbi de
așa‑numiții copii identici, sau clone, sau dubli. Spuse că Daniela, în
colaborare cu Leclerc, făcuse să se dezvolte dintr‑o celulă a sa (cred
că a folosit cuvântul celulă, dar nu pot jura) fiice identice cu ea.
Acum mă gândesc că o fi fost poate una singură (era de ajuns una pentru
coșmarul pe care mi‑l povestea Massey) și că izbuti să‑i accelereze
creșterea atât de intens, încât în mai puțin de zece ani aceasta deveni o
superbă tânără de
șaptesprezece-optsprezece ani.
- Daniela a ta? l‑am întrebat, simțindu‑mă brusc ușurat.
-
Pare de necrezut, dar este într‑adevăr femeia făcută pentru mine.
Identică mamei, dar, cum să‑ți spun?, cu atât mai potrivită pentru un
bărbat ca mine. Să‑ți mărturisesc ceva care o să ți se pară un
sacrilegiu: n‑aș schimba‑o cu cea originală pentru nimic în lume. E
identică, dar alături de ea trăiesc în pace, cu o seninătate
neobișnuită. Dac‑ai ști cum stau lucrurile cu adevărat, m‑ai invidia.
Ca să nu‑i tot dea zor cu ce anume trebuia să‑i cer Danielei, am declarat:
- Nu mă interesează o femeie identică. Pe ea o iubesc.
Mi‑a replicat cu tristețe, dar hotărât:
-
Atunci n‑ai să te alegi cu nimic. Daniela mi‑a spus că, văzându‑te la
bar, a înțeles după chipul tău că o mai iubești încă. Ea crede că n‑are
rost să reia o dragoste trecută. Ca să evite orice discuție inutilă,
când a aflat că nu mai ești în pericol, a plecat cu primul avion.
