Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Un volum aparte de lirică, izvorât din sufletul unui creator îndrăgostit de mecanica vieții, ascunsă în tot ceea ce este frumos și înnobilează sufletul omului.

O poezie care îmi place foarte mult, rod al unei arte poetice elaborate, rafinate, dar care nu elimină nici inspirația, nici democrația lexicală, iar dacă poemul o cere, nici asperitățile. (Liviu Antonesei)

Ludic, imprevizibil și în același timp îngîndurat, Julien Caragea este neobacovianul nostru izolat la Piscu Vechi, acolo unde scapără flama poeziei în nopțile lungi, fără lună. Uitat de zgomotul prost al lumii, el stă de vorbă cu bucoavnele vechi, cum o făcea Petru Creția în eseurile sale morale, și ne restituie aurul unei limbi apuse lor cu dărnicie, fără zgîrcenia cu care poeții își apără proprietatea. Julien este generos și face operă barocă, doar de cîțiva gustată, dar cu atît mai prețioasă. Orfevru subtil, el visează la o rasă de oameni, poate argonauți, care se va întoarce cîndva să își salveze limba captivă. El e Memoratorul, cel sedus de singurătate, și ne invită într-o cameră unde-l vedem înconjurat de cuvintele-mamă, ca într-un cocon de aur prin care întrevedem "insula zîmbetului dintîi" pe care ne-o dăruie cu sfială. Toate continentele poeziei atunci se redesenează frumos. Lucian Raicu l-ar fi iubit pe acest poet cu "ochelari de samovar". (Nicolae Coande)

Fragmente

O insulă se face neapărat lângă mal, la distanță de o arcă și o șea de cal pentru mulțimi, Unde floarea lunii se întețește până la incendiul depărtărilor Vecinătățile se călesc în univers ca fierul, Ea n-are putrezirea festivă de grădini Și nu-i bomboana pe colivă Ori căpătâi de la finalul săptămânii, Spre adormiri în apele călâi, spre-a regăsi și plumbul și veninul, O insulă mi-i zâmbetul dentâi, Ni-i adeverul, viața și seninul.
(Predică rostită spre dimineață, ușor înfrigurat, pisicilor)

Și eu am trimis corăbioare (de la cheul întunecat și igrasios) Albe, după ce îmi învățau mofturi și viață, De s-au pierdut în ape și ceață, Altele ajunse în fine la porturi Prosoape așterneau peste minarete Suflare de viață dăruiau la geamale Ori în cartierul Crăciunului instalau cutioare poștale Cel ce ca surâsul mereu ni-i aproape. Mă întorceam în negre mahalale pe jos, Dispăruse a guzganilor ceată Sub murdare pavele politicos. Dar eu o țineam pe-ndelete spre câmpuri, Unde un pospai, alb mucegai întâia ninsoare Oferea sfios așteptare.
(De frică scriem noi, mă)

Într-o țară îndepărtată, în cea mai îndepărtată țară de pe lume, pe o insulă fermă ca speranța, deși aflată sub nivelul mării, cocori cu piciorul stâng înfășurat într-un bandaj alb păstrează toate scrisorile mele trimise acasă.
(Duminica post-restant)

Erau mulți - scrâșneau din spice, Ca și o gară infelice, Ori șarg deșert, trăpaș, dintru scrisori, Sau, dintru brazda-ngenuncheată lângă mori, Câinii asurzitori cu limbi de bice, spre gardul fulgeratelor ninsori; Cutremurul de val ce în țeastă-l dă absintu, Că la ieșirea mecită din tunel Mi s-așezase peste ochi un văl, Nu mai speram s-ajung cumva în larg, Blestemu mahalălii să îl sparg Și să-ți apipii tivul fin al rochiței de oraș.
(Felinar jumate cu alcohol)

Dimineață posomorâtă, Un butuc taman la decapitatul orătăniilor (dintre cele pe care fetele vâlvoi ale pădurii îl folosesc drept fântână, oglindă și complet de judecată), Îl acoperise pospai de la moara diavolului, Întâia ninsoare, deși vinovată, îmi lua amprenta oriunde, criminal de lux, trăisem prea mult, Pe urmă, vântul mă căuta, bocind ca un orb ce și-a pierdut câinele, Orice copil înțărcat prea devreme are nevoie să fie sacrificat cineva în locul părinților săi, în speță copilăria mea, Două scrâncioabe goale, din tăria cerească, s-au legănat scârțâind balamale, o vreme, în contratimp, Apoi totul a tăcut.
(Căutând la un radio vechi Europa liberă)

Veneam cu doi fluturi în mână, Două găleți pline cu înserare pală și lună, Aripi fine, gulere de cămeși chitite în lada de zestre, Pleoape albe lipite de fereste, Ninsori ovine, pale făine, Din țoală scoală, afară ieși, Se-ntoarce mortul, revine taica, Vesel răsune după gard balalaica.
(Zi de târg)

Întins în pat, pregătindu-te nu pentru scris/citit, ci pentru mai dreapta reconsiderare a hoitului tău, îți potrivești ochelarii, prelungire a sensului în inutilitate, Ei se transformă în doi cai de apă răsuciți trăgându-te, șlep lung, pe suprafața indolentă și mornă a unui fluviu mărginaș, În două torșoane de curățat hogeacul unei case bătrânești date c-o secundă în urmă, Amintirea unui bal de odinioară, eșarfă, luminiș uitat pe genunchii bunicii, Eviți privirea celor buni și umanitari, ori a celor cu nasuri lungi, uscate și obraji de iască și, în general, pe toți cei ce au credința că vom servi micul dejun la colectiva din cer.
(Pomană de bunăvoie)

Vizitiul iar, pe un cal agale - cal cu ochii mari (de catapetesme) și cu cătări goale, ca a mea, a ta -, Târâie-n hulube înspre undeva, când s-a lumina, dâre de văpsea (leneșe miresme) - cerul violet, roua ca mierea. (Pare cucoș alb atelajul rar.) Și în piatra lisă, egal compromisă, de sub avenue, (aplecate zări), cu motor tractor cutremur duduie. Mânuri delicate, mânuri domnișoare, rânduie-n rotula zilei uzuale oșșcioarele mele, oșșcioarele tale.
(Techno pentru camionagii. Ștergătoare de parbriz cosind ploaia)

Pisică, amare ca salcia sunt rotocoalele tale, Cauciucuri ale unei autobaze ce din aula depărtărilor evadând În groapa târziului și-au construit o acasă, Tu torci ca marea în tivul rochiei de mireasă. De o geometric mângâioasă artificialitate undulările, perioade agale. Acolo ș-acia. Toți cădem pe rând. Pisică, frunză galbenă, ai toată știința somnului. Tu ne deschizi porți mai tinere decât ne-o făcut (our mother) muma noastră. Pisică, antinevralgic uitat într-o glastră.
(Peisagiu cu cracă bleu ce nu lasă păr)

Venea vântul, de braț cu fecioara inundației, toartă a unui urcior de seară, Când pe o uliță, când pe alta, Mire cu păr de aramă înspicată, conducând alaiul unei nunți morganatice, Fetele ce voiau să se căsătorească în curând le traversau calea chiuind, pasăre de curte prin fața trenului, Altele aruncau pești vii în matca instituției acvatice, Sperau într-un baby-boom până și sătenii jerpeliți care-și editau în bodegă ziarul, Totuși, câteva case au căzut.
(Tangou woodoo)

Câteva amintiri fac o patrie, cu toate minciunile aferente, O lama sud-americană de zăpadă decupată distinct în noapte, se vede cărare de pași în ea, Îți pipăi tresărind obrazul și constați că e nebărbierit, Te plimbi cu mâinile întoarse la spate, din ele ciugulesc cocoși, Pe sub ușă curge și se profilează afară o hartă de sânge, aproape topește cubul de zahăr, Te poți destitui pe tine însuți din locurile unde ai consimțit, Fericirea e o linie frântă de rouă.
..................
O, la-mà, la-mà,
piramidă domestică,
cerbice de lână și nea,
șatră-n taiga
fum alb în Anzii de piatră
artificialitate, sacrificiu
și zorilor lectică.
O, Eli Lama...
(Cronica unei scurte plimbări)

Tu porți ochelari de samovar în penumbra lunară, Când râzi în izba de la marginea mării înghețate Pare că te amuzi de prăpăstii uitate, Tu ești o greutate pe piept pe care n-o ridic să nu se creadă că sunt pretutindeni, Tu ești o lunecoasă trădare prin metaforă, ca orice electrocardiogramă, Tu ești un cablu întins sârmă de rufe peste o trecătoare montană, Să ne apere de porumbei (Dar cine-a mai văzut - A-mirare-i! - porumbei care să ne răstignească?) Și încălțările tale sunt pururi sălcii, Tu ne ești binecuvântare și pedeapsă cerească.
(Tutuială de circumstanță)

Orologii destinse ca un arc de luptă asirian Ale femeii sprâncene caligrafiate Tropotul inimii de-a lungul râului Spuma zăpezii lingând seninul întrebării Înfrânând în oglinde chipul tău Liziera pădurii Iar eu îți cânt cam așa un alt cântec Dimineața de toamnă Din aur veniră și se adăpară întâi leii cu coamă bogată pe urmă gazelele Întâi automobilele pe urmă chipul tău Tropotul inimii pe un drum mărginaș Și dincolo de bariera finală Autogara de iarbă cu trădările ninse
(Atracția irezistibilă a rătundului)

Și tot miroase magazinu-a bun, Batistă de pe-un dirijabil, pe care-o voisem pictată cu un chip în chip cum n-aș putea să spun, Furou apretat cu colivă, Păpușă moale, care pare vie, Un magazin din alt oraș, din altă țară, din altă lume, ce, Fiind odată, n-ar mai putea nicicând să fie.
(Bucuria unei presupuse crime)

O butelcă având, nici intim nici protector, de culoarea leucoplastului, un dop dintr-o rețea de panglici împletite, Câinii, și cel mare și cel mic, i-am găsit mai târziu la subsol, haleau ceva, nici că le păsa de gravitatea tărășeniei, făceau, deși cel puțin ăl mare era impunător, un simplu act de prezență, Dormisem într-o cameră de la etaj, poate în hol, becul cu lumină chioară, În vis locuințele au cu totul altă conformație, Poate cu un mâț adăpostit sub cuvertură, Mama se odihnea într-un pat înalt și curat, Probabil că tata, când a auzit gălăgie, s-a dus alarmat afară, fără să mai tragă ceva peste indispensabilii cu genunchi ieșiți, Mi-am dat seama rapid că în curte era un hoț, nu aveam însă - cuțit furcă bâtă, sau măcar emondorul încovoiat și ruginit cumpărat din târg, stranie halebardă - vreo armă la îndemână, așa că, parte paralizat de spaimă, n-am părăsit învelișul cuverturii, tâlharul nu părea a se sinchisi de toate acestea, îngrămădise lemnele noastre, cu trudă strânse și depozitate în curte pentru iarnă, într-un convoi mărunt ca un trenuleț de bâlci, buturugi sparte și cu forme contorsionate, Viața noastră era în pericol, Cuvintele, pietroase și greoaie, refuzau a mi se naște din gură, Întregul dramatism al vorbirii ce, vie trebuind să fie, face parte vulnerabilă din emitent, Am reușit totuși, să articulez, ba chiar, poticnit însă luând cunoștință de mine însumi, într-un târziu, să țip, "Băă! Du-te băă, de-aici!", Și atunci m-am trezit de-a binelea, Din visul din vis și din somnul real, Tata și mama sunt morți de mult, Locuința are cu totul altă conformație. (Caracatițe)

Orice pasăre, în diminețile de toamnă, poartă (vestimentație oarecum paradată și răsfăț civilizat prin temperanță, prin însemnele familiare ale grațiosului) o coleretă mică de nori, Ca schimbul unor rețete de bucătărie din cărți cu grijă păstrate în saliva cămărilor sublinguale, În periodicele migrații ele știu că zborul nu înseamnă desfrâul înălțimilor, ci trebuie cercetate în permanență reperele terestre, Să auzim câinii care latră verde, Memoria verilor trecute. (Inutilitatea torturilor)

Vin unii iar, Să-i pui în capul pomenii tale (arcă de piatră, pe pajiște, printre ierbi, cu prova relativ scufundată) Când tu, în aiurare, privești zburătăcirea dezolantă a păsărilor ce-au uitat să fie migratoare - Vechi generații translucide, tot mai mici, care, în lut cătând misterul, uitară că-n înalt există cerul. (Și încă în orbite le pâlpâie omide, și se vor efasa complect, curând d-aici.) Atavic vin tăunii, revendicându-ți pomișorul; strâng baierile plasei... Ca printr-un ziar costeliv Vezi cum în piept inimă saltă de val spinare, latră... Pe când în ierbi mucegăite și umide Se tot scufundă arca cea de piatră... Seară înalț și ape, de-ntemeierea casei.
(Compoziție la patru mâini cu domnul Noe)

O plantație de file veline, moi ca bumbacul și permisive ca laptele matern Ședea la un capăt de noapte - Cât încă zorii nu ni-i dăruie dracul Și pe buze o brumă de fapte nu se aștern.
(Puținătatea lucrurilor genuine)

Opercule, Fierăstraie moi, dinți de prăpăstii, zgârciuri de gingii extrase din pește, Generozitatea de mecanism jocular a cui nu mai este, Stai nu mă mânca, lupule, Ți-am adus un cal în dar, Fulgere de seu, palpitare finală când se întunericește, Noroiul ne-o alegea, C-ai venit în valea rea, Năzuit în sat la noi, Și poate în curând plouă de ne prăpădește, Măi lupule, dumneata, Colți de fierăstraie moi, Tragicul sărut, Răscolită clisa de lut din copaie.
(Cimitir de instrumente muzicale. N-ai ce-alege)

O sârmă de cupru, lucitoare (Sclipiciul e seu de deochi pentru metale, Tenebrelor bici, Cauciucate, despletite, dehămate, iepe sirepe să nu năvale pe-aici) leagă orașul sub genunchi, cartierele noi, proletare, Adolescentin semn al lumii reale (mărțișor indemn). Iar câini de-ntors oi Când venim de la lucru bâjbâind cărarea, Ca matca un roi, involucru floarea, Ne mână spre cină. Binecuvântată fie sârma de cupru, Ea n-are rugină, Lampa lui Ilici Ne-aduce lumină.
(Miros de cârpă arsă. În grădină.)

Unde în locul rarilor călători așezatu-s-au pe scaune boccele palide (amieze turistice), La miezul nopții ești depus într-un tramway spre a fi expulzat din vârsta de lux, Deși ai rămas unica ființă umană alive, Totuși orășelul (batâr că așezările acestea de provincie sunt amplasate întotdeauna pe un loc mai înalt decât cuviința) va fi iminentamente inundat, digurile sale mohorâte sunt asediate de mârâitul răbdător al apelor fluviale, Certitudinile nu se grăbesc, Culpa ta (specially efectele ei, uriașa rușine care te apasă) este că nerespectând (voit, sau poate din stângăcie nativă) conveniențele vestimentare, ai ratat reconstituirea adolescenței, Elementele, substanțele pure (regimurile dictatoriale criminale) sunt întotdeauna dense și posomorâte, Hibridările, improvizațiile - inconsistente, În ochiul prăpastiei s-au cuibărit păsări moarte, Bocceaua ta-i o fântână cu apă uzată.
(Trădările n-au nicio logică)

Focul - coajă de dovleac turcesc, uitat în ierburi, o Vinere Mare a toamnei, cu îndrăzneli de vulpe, O, tălpile groase cu care, desculți, pășeam odinioară prin arătură, Copii fiind, mergeam spre copilăria viitoare...
(L'Annonce faite à Marie)

Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor

 

Carmen Stoianov
Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor
Editura Muzicală, 2019

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Fragment

Tehillim - Psaltirea, Cărțile Psalmilor... Poate că niciuna din Cărțile Bibliei nu a fost și nu este atât de intens citită, recitită, recitată, cântată, comentată, explicată, tradusă, versificată, adaptată la verset metric, parafrazată în versuri sau chiar în proză... Cu toate acestea, versiunea ei originală își păstrează forța magnetică a laconismului rostirii, a aluziilor la vaste și miraculos gândite ancorări spirituale, traversând veacurile și inundând teritorii culturale prin nevoia resimțită de creatori, mai ales de muzicieni, de a-i explora sensurile și a-i descoperi sau conferi noi înțelesuri, pe măsura vremurilor. Într-un fel, forța ei de luminare a unor înțelesuri ascunse - de profeție?! - își dă măsura veac de veac... Și iarăși, poate că nicio altă artă nu s-a apropiat atât de mult de verticala glăsuire psalmică precum a făcut-o muzica, prin nume consacrate sau voci - astăzi încă - anonime.

De ce? Poate pentru că, dintotdeauna, muzica și-a folosit capacitatea de subliniere intonațională și emoțională a cuvântului, de transfer în emoție a mesajului, de actualizare a acestuia prin apropierea de ascultătorul de dintotdeauna, căruia știe și poate să îi vorbească, mereu pe acea coardă pe care el este apt și doritor să o recepteze și să îi urmeze spusa. Poate și pentru că Psalmul a dovedit că are nu doar rezistență în timp și la schimbare, ci chiar forță (re)generatoare, capacitate de (re)invenție. Psalmul este cel care, circumscriindu-se cu obstinație Torei, respectând sacralitatea rostirii sale melodizate, a putut să depășească orizonturi culturale; la confluența cu artele a ales, în mod firesc, alături de cuvântul poematic, muzica și pe creatorii ei, de la acel "Anonymous" cu numele pierdut prin vremuri, la vârfurile de lance ale componisticii diferitelor mari curente sau orientări care l-au așezat la loc de cinste, ca piedestal în creațiile lor, inspirându-se fie din mediul rostirii sale inițiale, fie din cel al translațiilor sale succesive.

În Psalmul biblic, definit (la modul general) în sonor ca gen muzical aparte, mizmor (corespondent cântării vocal-instrumentale) a existat, în însăși statuarea genului, întâlnirea poemului având valențe literar - filosofice sacre cu cele două tipuri fundamentale de emisie sonoră: vocală și instrumentală; așadar, în Psalm s-a cristalizat o dublă amprentare timbrală, de factură mixtă: vox humana - vox intrumentalis. Pe acest fundament, s-au identificat tipuri fundamentale de cântare: monodică, responsorială sau antifonică - așa cum, parțial, au fost preluate (nonconflictual, dar subliniind particularități) și apoi dezvoltate de cântarea pregregoriană și de cea gregoriană.

Așa cum a demonstrat-o istoria sa milenară și cum se va arăta în paginile ce urmează, Psalmul se dovedește a fi fost, dacă nu sipet al memoriei sonore al cărei fuior l-a tors prin vremuire, cel puțin o motivație de împământenire și înrădăcinare, simbol sonor, poetic, filosofic de apartenență pentru iudeo-creștini. Ulterior s-a constituit din intenție în inițiator, motivator, motor, vehicul și matcă generatoare pentru cea mai perenă acțiune de continuă remodelare a unui material sonor-poetico-filosofic dat sau imaginar. Totul s-a realizat prin tehnici, procedee, încastrări / eliberări formale, traversând epoci, curente și orientări culturale... pentru a ajunge în zilele noastre de unde va porni, spre cucerirea altor spații... poate chiar, după spusa poetului, undeva... "între Aldebaran și Terra"...

Într-un anume fel, Psalmii reprezintă chintesența istoriei supraviețuirii unui gen: timp de milenii au fost cântați, melodizați la granița vorbirii cu intenția de cântare ori a cântului derivat din și reîntors spre cuvânt, șoaptă, rostire... au fost recitați, citiți, explicați, traduși, adnotați, împărtășiți de culte religioase ce și-au cristalizat în timp propria cultură; dar au rămas mereu aceiași, fără a genera dispute. Au fost utilizați de mai bine de un mileniu pentru a susține ideea mesajului mesianic din scrierile veterotestamentare. În Psalmi existau și există - așa cum le putem citi astăzi grație descifrării amprentei sonore a Bibliei ca amplă Carte-Partitură - scări modale, tipare de macroformă sonor-muzicală dar și de microformă, inclusiv pattern introductiv, cadențial la hemistih sau cadențial final, formule implicând frecvențe sonore care definesc textul poetic și au capacitatea de subliniere a sensurilor, de pliere a cuvântului la melodie. Procedee de creație ca repetiția identică sau variația în diverse grade, includerea v. cu rol de refren, inserția antifonă, adaptarea unui nou conținut poetic la date melodice anterior cunoscute, la noi maniere de creație și interpretare, păstrându-și coordonatele de ethos sunt la ele acasă în Psalmii ebraici.

Menținându-se în datele culturii care l-a generat, Psalmul își poartă prin veac noblețea atitudinală, ținuta hieratică iar mantia sa regală naște fațete pe cât de diferite, pe atât de grăitoare ca expresie, multe din genurile, tehnicile și procedeele de creație muzicală confirmate de proba timpului aflându-și germenii în solul psalmic de cântare. Este ceea ce ne propunem să demonstrăm parcurgând "Calea Psalmilor" ebraici prin prisma "rugăciunilor / laudelor" lui David.

Create pe o durată temporală ce numără circa șapte secole - de la domnia davidică la data traducerii Septuagintei (sec. III-II î.a.e.), Cărțile Psalmilor au lăsat câteva apreciabile urme în timp, nu doar prin mențiunile pe care le putem citi astăzi și din care aflăm nu doar cine au fost autorii (sau cui îi sunt atribuite cântările), ci și cui îi erau destinate ori cărui gen muzical poetic îi aparțin sau cu ce instrumente se presupune că s-ar fi cuvenit a fi făcută cântarea. Cărțile Cronicilor stau și ele mărturie pentru modul în care cântarea își trăia zilele de glorie în vremurile ce încercau menținerea cultului exact în datele pe care le preconizaseră și le practicaseră David, Asaf... și nu doar ei...

..............

Menirea dintotdeauna a Psalmilor nu a fost etalarea, dovedirea întâietății, prozelitismul, ci căutarea Căii prin care Lumina din Înalturi să călăuzească acțiunea cunoașterii de sine, a aflării "frumosului" în cel de lângă tine, conștientizând creația aceluiași Dumnezeu. Așa se face că, privită prin lentila lui nosce te ipsum, trena stelară a constelației Psalmilor ebraici a traversat milenii, anotimpuri, spiritualități, bariere lingvistice și de gândire, clișee... Întotdeauna a impulsionat crearea de noi energii, a prilejuit uimire și respect. Într-o măsură pe care nu o putem încă aprecia la justa ei valoare, în totalitatea fațetelor și dimensiunilor sale, Psalmii au fost generatori de gen, tehnici, procedee, au susținut afirmarea și dezvoltarea de genuri, tipologii sonore, școli interpretative, curente, epoci, atitudini și, ceea ce este (poate), cel mai important - continuă să o facă la nivel subliminal...

... grafemele care facilitau citirea muzicală a textului, înscrise pe copiile masoreților, își mențineau ascunsă cu încăpățânare taina interpretării și a citirii lor. Abia finele de secol XX și acțiunea plină de devoțiune pe această direcție a unei compozitoare și cercetătoare în arheomuzicologie [Suzanne Haïk-Vantoura, numită de Messiaen "Champollion al Psalmilor"] a adus lumină... Abia atunci lumea culturală și științifică a fost uimită să afle, pentru prima dată, adevăruri sonore despre lumea neștiută a teritoriului psalmic, o lume ascunsă în paginile acelei cărți care este, totodată, o amplă partitură: Biblia.

Cât de diferit să fie "noul-vechi" orizont sonor față de ceea ce ne imaginam?! Cât de apropiat sau depărtat să fie față de noile cântări ce s-au dezvoltat la nivel sinagogal pe larga etalare stilistică ashkenază, sephardă sau orientală?! Iată întrebări cărora doar studii comparative aprofundate le pot da răspunsuri avizate. Iar acestea nu au întârziat să apară, după cum nu au întârziat să se rostească alte și alte opinii...Tirul întrebărilor pare de neoprit; să mai adăugăm câteva, pe care - cu siguranță - mulți dintre noi le gândim.

Ce ar fi însemnat cultura celor Două Temple fără cântecul dintâi și apoi cel reconstituit al Psalmilor?!... Cum ar fi fost Exilul fără refuzul clar ("greva leviților") de a cânta cântările sfinte pe pământ străin (Ps. 137/136), dar cu datoria sacră de menținere a memoriei cântărilor?!... Care ar fi fost - sau ar mai fi existat, oare - profilul cântării gregoriene așa cum a intrat ea în conștiința veacurilor?!... Cum ar fi de imaginat Juruințele lui Proclus (?-446/447), Patriarh la Constantinopol, fără ampla introducere despre interpretarea filosofică pe care a oferit-o privind Ps. 104/103 și 110/109?!... Cum ar fi arătat și modelul primelor tipologii de Recviem, Vesperae / Vecernii, Utrenii și cum ni s-ar fi transmis până astăzi?!... V-ați întrebat cum ar fi fost Missa fără Gloria, Sanctus - Benedictus ori Miserere, preluate din cultura religioasă ebraică și, implicit, din literatura psalmică?!... La ce ar fi meditat Savonarola în temniță?!...

Cum ar fi arătat atât de iubitele cicluri ale cântărilor de Vesperae / Vecernii fără cei cinci Psalmi aleși dintre 110-147, cu tot cu Antifoanele acestora?! Sau cum ar fi arătat istoria culturii și a muzicii fără intervenția unor Martin Luther, Jean Calvin, fără implicarea lui Clément Marot și a pleiadei compozitorilor Reformei, Contrareformei sau ai Școlilor europene - venețiene, romane, franceze, spaniole, germane etc. - fără imensa zestre de Motete și Grand Motet, Laude, Recviem... fără Coraluri, Cantate, Imnuri, Oratorii...

Este, poate, timpul și pentru unele răspunsuri, ținând de recompunere valorică și de luminare a textelor Sfinte. Semnificative în acest sens ar putea fi două exemple situate la apreciabilă distanță în timp și spațiu: pentru început - celebrul curs melodic Viderunt omnes creat prin sec. X pe v. 3 al Ps. 98 de călugării unei mănăstiri spaniole, trecut apoi sub aspectul unui Organum în creația lui Leoninus și în cea a lui Perotinus (sec. XII), ca Motet la Adam de la Halle (sec. XIII) sau ca replică instrumentală în albumul cvartetului Kronos Lagrimae Antique (sec. XX-XXI). Cel de-al doilea exemplu ar fi Ps. 126, una dintre cele 15 Shir Hama'alot / Cântări ale Treptelor, propus în repetate rânduri ca Imn al Statului Israel; nu a fost să fie, căci a câștigat HaTikva (Speranța), Imn cu certe rezonanțe muzicale europene, în parte chiar românești. Raportarea la creația muzicală românească vizează nu doar zestrea de cântări pornită din așezăminte monahale, ci creații semnate de compozitorii precursori (Ciprian Porumbescu, Gavriil Musicescu, George Stephănescu, Gheorghe Dima...), de cei din prima jumătate de secol XX (D. G. Kiriac, Gheorghe Cucu, Paul Constantinescu...), urcând spre generațiile postenesciene - Sigismund Toduță, Zeno Vancea, Marțian Negrea, Liviu Comes, Theodor Grigoriu, Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Carmen Petra-Basacopol, Vinicius Grefiens, Nicolae Lungu, Dan Voiculescu sau spre compozitorii mai tinerelor generații: Dan Buciu, Petru Stoianov, Christian Alexandru Petrescu, Marcel Costea, Valentin Gruescu, Dan Dediu, Grigore Cudalbu, Șerban Nichifor, Livia Teodorescu-Ciocănea... Și să ne întrebăm, din nou: VREM, cu adevărat, răspunsuri la toate aceste întrebări și, poate, la unele încă nerostite?!... Poate că este mai bine să le păstrăm în imponderabila lor glăsuire, să ne reîntoarcem la puternicul mănunchi al Psalmilor biblici și să adăstăm un timp în lumina și forța lor iradiantă în istoria omenirii pentru a ne mai primeni sufletul și a ne limpezi trăirile...

Vă îndemn așadar, să pășiți pe calea întrebărilor cu care este pavată "Filiera Psalmilor" și să-i apreciații reflexiile în sonor... Psallite, psallite... așa sună, traducând un îndemn din Psalmi, repetarea incantatorie din Vulgata. Să dăm urmare acestui îndemn, să-i căutăm adevărul și să aducem în lumină - prin noua recitire pe care o propunem - Calea Psalmilor ebraici nu doar prin prisma Rugăciunilor lui David, fiul lui Ishai...

Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiți o cronică a acestei cărți.

 ***
Intro

Kapka Kassabova s-a născut în 1973, la Sofia, în Bulgaria. În timpul adolescenței a părăsit țara împreună cu familia sa și s-a stabilit în Noua Zeelandă, unde a trăit timp de doisprezece ani. În această perioadă a studiat literatura franceză, rusă și engleză și creative writing la universitățile din Otago și Victoria. Acolo a publicat primele volume de poezie și de proză. S-a mutat în Scoția în 2005. Este autoarea a trei volume de poezie, a unui roman, a două volume de memorii și a două cărți de călătorie. To the Lake (2020) este cea mai recentă carte a sa.

Kapka Kassabova este considerată astăzi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din spațiul european, iar Frontiera, cea mai cunoscută carte a ei: "Kassabova unește vocile celor ce s-au luptat de-a lungul secolelor să traverseze granițe. Într-o lume din ce în ce mai divizată, din ce în ce mai amenințată de ziduri mexicane, de noi pașapoarte restrictive și de teama de necunoscut, avem mare nevoie de asemenea cărți", așa cum apreciat criticii de la The Financial Times.

*
În acest excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia. În copilăria autoarei, despre acea zonă de graniță se spunea că ar fi mai ușor de trecut decât Zidul Berlinului, așa că locul mișuna de soldați și spioni. Kassabova descoperă un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale. Frontiera redă călătoria autoarei în regiune, în timpul căreia aceasta intervievează diverse personaje pitorești, de la contrabandiști, vânători de comori și grăniceri la țărani ce venerează puterea focului. Atât istorie, cât și literatură, cartea ei aduce la lumină un teritoriu misterios și forfotind de forțe obscure, unde modernitatea pare a se fi sfiit să pătrundă.

"O carte minunată, despre un tărâm plin de magie." (The Guardian)

"O carte de călătorie excepțională, la fel de bună ca orice a scris Patrick Leigh Fermor." (The Sunday Times)

"Una dintre cărțile ce ridică literatura de călătorie la rang de artă." (The Herald)

"Kassabova este, mai presus de orice, senzațional de bună la a întâlni oameni extraordinari, iar asta este fără îndoială calitatea numărul unu a autorului de cărți de călătorie." (The Sunday Times)
 
  

Fragment

O fată rătăcind printre traduceri

De pe acoperișul măturat de vânt al Hotelului Hilly din Edirne, urmăream în fiecare zi cum înaintează un cioban cu turma lui de pe un deal pe altul, peste șoseaua care duce de la Istanbul către punctele de control de la trecerea în Bulgaria și în Grecia. Aici am cunoscut un cuplu, Ayșe și Ahmed. Erau prieteni de-ai lui Venți.

Când și-au făcut apariția pe terasa de pe acoperiș, unde aveam întâlnire la cină, s-a lăsat o dublă tăcere peste restaurantul pustiu. De fapt, nu era pustiu - eram eu la o masă acoperită cu pânză albă, iar la altă masă, un pensionar olandez cu aer confuz, îmbrăcat în haine de in deschise la culoare, care părea desprins dintr-un roman de Graham Greene și rătăcea înspre Est.

Ai fi jurat că cei doi sunt o stea de cinema și bodyguardul ei. În pantofi cu toc și pantaloni strâmți, Ayșe era înaltă și avea un aer distrat. Pe sub șuvițele bretonului, se vedea că are ochii fardați - verzi și depărtați -, dar niciun fel de machiaj pe restul feței, pe pomeții înalți; era genul de față care te atrage s-o privești îndelung, ca și cum te-ai uita într-un iaz liniștit care-ți alină orice durere. Ahmed, care stătea bine înfipt pe călcâie, era lat în umeri și masiv, iar la față nu părea bătrân, cât îmbătrânit, deși n-avea nici patruzeci de ani; era un chip care își pierduse tinerețea. S-au așezat, și-au aprins niște țigări subțiri și au comandat o sticlă de rachiu turcesc, din cel care e parfumat cu anason și se albește când picuri apă în el.
- Aduceți-ne ce-aveți mai bun, a spus Ahmed cu un aer imperial, în limba turcă, spre chelnerii care roiau pe lângă noi.

Cu mine vorbea într-o bulgărească nițel stângace, limba copilăriei sale întrerupte, petrecute în ținutul culturilor de tutun de la vest de Svilengrad.

De la vârsta de cinci ani culesese tutun, împreună cu restul familiei sale.
- Se culege înainte de răsărit, câteodată noaptea, că roua din zori face frunzele să se lipească între ele. Mereu aveam tăieturi pe degete. Opt copii și-o singură pereche de pantofi. Știi ce înseamnă să fii sărac lipit?

S-a aplecat peste masă, iar eu m-am tras în spate, luată prin surprindere de ardoarea lui, însă Ayșe îl privea cu bunăvoință.

La fel ca Emel, Ayșe și Ahmed erau turci, dar patria le era Bulgaria. Povestea lor e o părticică din povestea mai amplă a musulmanilor din Bulgaria, istoria nenumăratelor moduri în care eșuează naționalismul. Ea continuă să fie la fel de puțin cunoscută precum povestea tutunului oriental.

Prin anii 1960, Bulgaria era numărul unu în lume la exportul de tutun. Soiul indigen, aromat, era cunoscut drept tutun oriental, iar cultivatorii săi tradiționali erau musulmani, la fel cum de viticultură se ocupau creștinii. În 1989, când turcii bulgari au fost forțați să părăsească țara, industria locală a tutunului, care (împreună cu pomicultura și legumicultura) fusese o forță motrice a economiei timp de peste un secol, s-a prăbușit peste noapte. Nu mai era nimeni să strângă recolta.
- Dar eu încă-ți mai duc dorul. Chiar dacă în Bulgaria mi se spune turc, iar în Turcia mi se spune bulgar. Eu ce sunt, ia zi-mi!

Ahmed a izbit cu pumnul în masă și m-a fixat cu privirea. Într-o clipă era blândețea întruchipată, în următoarea devenea agresiv, dar ceva persista neîntrerupt în ochii săi încercănați - melancolia, chiar și atunci când îmi povestea ce popular este el printre femei, lucru pe care îl făcea adesea, de față cu soția lui. Chelnerii ne-au adus un platou cu fructe de mare, sosuri și salate, însoțit de un coș uriaș cu pâine. Ayșe și Ahmed beau fără oprire, de parcă ar fi căutat să se anestezieze. În timp ce el vorbea fără oprire, folosind cuvinte turcești când nu-și amintea limba copilăriei sale, ea ciugulea din salată.
- În vara aia a lui 1989, a continuat Ahmed, a venit miliția și-a zis "Aveți trei zile să plecați". Tata repeta întruna "S-au dus banii, s-a dus casa".

Banii au rămas în bănci de stat, iar casa s-a vândut pe un mizilic. După ani și ani, familia lui Ahmed s-a întors și și-a răscumpărat locuința - la preț dublu. Dar a meritat, a spus Ahmed, fiindcă acolo sunt amintirile noastre. Totul s-a păstrat acolo, într-un fel sau altul.

Vârstnicii familiei s-au întors în cele din urmă în satele lor bulgărești; povara de-a se reinventa într-o țară străină - Turcia - fusese prea grea pentru ei. Consecința a fost o stare de fapt ajunsă regulă în zona acestei granițe, unde atât de puține lucruri erau normale: fragmentarea familiilor.
- Am încărcat totul în Ladă și într-un camion.

Familia numeroasă a lui Ahmed s-a alăturat șirului de mașini, camioane, pedeștri și căruțe încărcate cu boccele, care se îndreptau către sud. Căruțele erau trase de oameni, ca ricșele din Calcutta, pentru că statul nu le-a permis să-și ia cu ei caii, vitele, nici măcar animalele de companie - totul le fusese confiscat. Plângeau oamenii după vaci, câini, pisici, capre și unii după alții. Câțiva și-au împușcate animalele de companie. Alții s-au împușcat pe ei. Toate acestea se petreceau cu doar câteva luni înainte ca Zidul Berlinului să cadă și Războiul Rece să-și găsească brusc sfârșitul.

E tentant să faci o paralelă între expulzarea turcilor bulgari și iadul pe care urmau să-l dezlănțuie la doi pași, asupra Bosniei, sârbii naționaliști, pentru că ambele crime și-au căutat justificarea într-un anacronism prostesc, invocând fantoma "jugului turcesc". Dar sunt diferențe fundamentale. Războiul iugoslav a fost alimentat de un virus naționalist sârbo-croat, trezit din starea de latență în care se aflase decenii la rând, așteptând să străpungă învelișul subțire al federației, și în esență a fost un act de agresiune teritorială extinsă, pe când purificarea etnică din Bulgaria a reprezentat ultima crimă imbecilă a totalitarismului ajuns la apus.
- Îl aveam pe unul la noi în oraș, a spus Ahmed. Nu era turc, nu era supus niciunei presiuni, dar tot s-a spânzurat. Din scârbă față de ce se petrecea cu vecinii lui. Adică cu noi, ca noi eram vecinii.

Dar ce se petrecea?

Bulgaria are cea mai numeroasă populație de musulmani nativi din Uniunea Europeană. Nu imigranți recenți, precum turcii din Germania, ci turci indigeni, care locuiesc aici de generații, moștenirea populațională a cinci secole otomane de amestecuri etnice. Deși mulți turci părăsiseră deja Bulgaria în valuri succesive de relocare voluntară sau involuntară ca urmare a retragerii otomanilor din Balcani, la vremea când s-a instalat Cortina de Fier etnicii turci încă mai reprezentau 8 procente din populație. Prin anii '80, din cauza ratei scăzute a natalității din rândul bulgarilor și-a celei ușor crescute din rândul etnicilor turci (care erau mai puțin urbanizați), cele 8 procente ajunseseră mai aproape de 10. Ce-ar fi dacă, peste alți douăzeci de ani, "ei" ar ajunge să ne depășească numeric pe "noi", susținea Statul?

La problema fabricată de biroul politic al partidului a apărut spontan o soluție: turcii să primească nume noi, să fie creștinați, iar moscheile să fie interzise (deși toată religia era, la drept vorbind, deja interzisă). Să fie asimilați "ei" înainte să ne asimileze pe "noi". În orice caz, nu ne-au islamizat și ei pe noi cândva? În 1986, a început o campanie de schimbare a numelor, însoțită de o propaganda remarcabilă. Limbajul folosit de stat împotriva propriilor săi cetățeni părea extras din proza lui Orwell, dacă Orwell n-ar fi fost interzis de stat, și, în orice caz, aparatcicul nu era genul pasionat de citit. Spre exemplu, procesul de schimbare forțată a numelor turcești și arăbești în nume slave, profanarea mormintelor musulmane, bătăile și violurile administrate de organele Securității de Stat, ba chiar schimbarea numelor celor morți- toate astea constituiau ceva ce se chema "Procedura Renașterii". Era o aluzie cinică la mișcarea de eliberare a Bulgariei de sub otomani, din secolul al XIX-lea. Acum era momentul ca turcii bulgari să renască întru amintirea "adevăratei" lor origini. Mai târziu vom vedea cum li s-a aplicat acest experiment pomacilor din Rodopi. Spre deosebire de turci, pomacii n-au avut unde să plece.

Adevărul este că turcii din Bulgaria doar lăsau impresia că ar avea unde să plece. Turcia avea și-așa destule probleme și, în realitate, nu și-i putea permite, deși a făcut mare caz din faptul că le-a dat pașapoarte refugiaților turci. Din vara aceea a rămas printre altele o fotografie în care o mulțime imensă de bărbați și femei epuizați, abia sosiți, își țin ridicate la cameră noile pașapoarte turcești, așa cum li s-a spus să facă, însă pe fețele lor se citește furia, se văd lacrimile, suferința, deruta. Tragedia lor a devenit o ocazie publicitară pentru statele care se confruntau în marele meci al Războiului Rece, în care toată lumea a pierdut. Numai că unii au pierdut mai mult decât alții.

Campania urii împotriva etnicilor turci a semănat puțin cu implicarea juntei argentiniene în Războiul Malvinelor, o idee inutilă și toxică, o modalitate prin care un stat polițienesc aflat în declin putea să distragă atenția populației de la adevăratele chestiuni ale zilei: economia prăbușită, magazinele goale, încălcarea curentă a drepturilor omului, problemele de mediu, ca și vânturile schimbării, tot mai puternice, numite Glasnost și Perestroika. O minoritate e întotdeauna o pradă ușoară.

Peste noapte, Ahmed a devenit Assen. Ayșe a devenit Assia.

Printre etnicii turci s-a manifestat o mișcare de rezistență care a avut ca rezultat câteva acte de terorism rămase în istorie drept "evenimentele din mai", deși numele adevăratului terorist n-a fost făcut cunoscut niciodată. Acela era Statul. Mai devreme am omis să relatez o poveste care îl are ca protagonist pe grănicerul cel vârstnic, cel care își căuta ispășirea la Sfânta Marina. În 1989, a căzut în sarcina subunității din care făcea parte să lichideze (după cum s-a exprimat el) un tată și pe cei doi fii ai săi, etnici turci care voiau să treacă granița înainte ca ea să fie oficial deschisă de stat. Li s-a spus despre ei că aveau grenade prinse la centuri. Soldații i-au încercuit într-un luminiș de lângă ghereta unde îi cunoscusem pe grănicerul bătrân și pe cel tânăr.
- I-am văzut o secundă înainte să-i doborâm cu automatele, mi-a povestit grănicerul cel vârstnic. Trei bărbați voinici. Cu atât mai rău pentru noi când a trebuit să-i cărăm de-acolo, dintre copaci. S-a dovedit că n-aveau nicio grenadă. M-am tot gândit la mama.

Și eu mă tot gândesc la mama.

Cu o ultimă sclipire de geniu, statul a declarat că granița cu Turcia se deschide pentru cei care nu agreează Procedura Renașterii și preferă să plece într-o Vacanță Mare. La momentul acela, drumul spre Turcia părea să fi rămas ultima opțiune viabilă pentru sute de mii de oameni derutați, chiar dacă era una deznădăjduită.

Ahmed avea treisprezece ani.
- Era mașină lângă mașină pe șoseaua aia. Și toată lumea plângea și fuma. Unde ne ducem? La dracu-n praznic, acolo ne ducem. Cică plecați în Turcia, că sunteți turci, dar ce anume era Turcia? Nu știa nimeni.

Pentru că și mediul urban, și cel rural duceau o existență fără libertate de mișcare și fără informație, nouă, celor din Sofia, ne era greu să aflăm ce se petrece în restul țării. Mi-o amintesc pe mama plângând în fața televizorului când s-au difuzat înregistrări cosmetizate de la Vacanța Mare, pentru că vedea adevărul pe fețele celor exilați, în căruțele în care-și îngrămădiseră saltelele și televizoarele. Dar printre prietenii părinților mei se numărau unii care nu vedeau, așa că sufrageriile intelighenției sofiote s-au transformat în terenuri de bătălie. Mulți înghițeau pe nemestecate propaganda de stat, laolaltă cu o superproducție cinematografică intitulată Vremea cruzimii, care era evenimentul de neratat al sezonului și care, de neînțeles, rămâne și-n ziua de azi filmul preferat al bulgarilor, semn al unei fixații nevrotice asupra unei versiuni falsificate a trecutului îndepărtat, genul de fixație care i-a animat pe naționaliștii cu porniri criminale din țara vecină, Iugoslavia. Dacă titlul filmului mai dădea puțin de lucru și imaginației, acțiunii îi lipsea orice fel de echivoc. Era un portret romanțat al islamizării petrecute în regiunea Munților Rodopi în secolul al XVII-lea, garnisit cu cei mai buni actori ai țării, muzica emoționantă și scene cu trageri în țeapă menite să-ți umple nopțile de coșmaruri pentru tot restul vieții. Simplitatea mesajului său era direct proporțională cu somptuozitatea producției și suna astfel: băieții buni (creștinii bulgari) erau bravi și reținuți, iar femeile lor erau neprihănite. Băieții răi (turcii) erau niște sadici cu creștetele rase, ale căror femei își etalau depravarea mâncând baclavale. Principalul personaj negativ era un ienicer, luat cândva cu japca din același sat de creștini pe care venise acum să-l convertească prin foc și sabie. Publicul se înfrupta cu savoarea masochistului și autocompătimirea colectivă lubrifia exodul etnicilor turci. Căruțele lor erau încărcate nu doar cu lucruri personale, ci și cu greutatea indigestă a complexului național al orientalismului.

Ayșe și surorile ei nu vorbeau limba turcă. Ele aflaseră că sunt "turcoaice" abia când le bătuse poliția în ușă- imposibil să nu te ducă gândul la steaua lui David. Exodul a trei sute patruzeci de mii de oameni cu familiile, viitorul și câteodată trupurile frânte de propriul lor stat era cea mai vasta migrație umană din Europa de după al Doilea Război Mondial. Și se petrecea în vremuri de pace.

Ayșe avea opt ani când a plecat cu familia ei. Părinții lucraseră într-o fabrică de ciment dintr-o localitate industrială, departe de orașul lor natal, și toată familia locuia într-unul dintre acele apartamente repartizate de stat în mod gratuit muncitorilor a căror speranță de viață era înjumătățită de industria grea. Muncitori precum tatăl lui Ayșe, care se îmbolnăvise de cancer și murise la începutul campaniei de schimbare a numelor, când avea vârsta ei de acum. Maica-sa încărcase o căruță cu bunurile familiei, își luase pe sus cele trei fete și se așezase la coada de la punctul de control. N-aveau mașină. A durat câteva zile până să ajungă la graniță.

Odată intrați în Turcia, unii dintre ei s-au descurcat imediat - aveau rude care să-i găzduiască până se puneau pe picioare, cum a fost cazul cu Emel și părinții ei (chiar dacă au fost nevoiți să ia lecții de limba turcă). Fratele mai mare al lui Emel n-a plecat cu ei.
- După părerea lui, eram nebuni să lăsam totul baltă și să ne mutăm în țara străină, a explicat Emel. Dar acum mă bucur că sunt aici și nu acolo. Exceptând treaba cu bărbații. Poți să-ți închipui cum e să fii femeie singură în Turcia?

Și alții au ajuns să se descurce până la urmă - cei care aveau avantajul unei educații solide, căpătate în socialism, și se puteau angaja cu ușurință, inclusiv femeile, astfel încât pierderea unei țări a devenit câștigul celeilalte. Apoi mai erau Ayșe și Ahmed.

Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

 

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022
Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu
 

Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro

Un proiect literar The New York Times Magazine, 29 de povestiri originale semnate de nume importante ale literaturii universale de astăzi, un omagiu de importanță istorică, adus unui timp și spațiu cum nu am mai trăit vreodată.

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.

*

În 1353, Giovanni Boccaccio a scris Decameronul: o sută de povestiri spuse de un grup de tineri și tinere care-și omorau timpul într-o vilă din afara Florenței, așteptând să treacă înspăimântătoarea Moarte Neagră, o molimă ce a ucis mai bine de 25 de milioane de oameni. Unele povestiri sunt caraghioase, unele, obscene, iar altele se aseamănă cu niște fabule.

În martie 2020, editorii The New York Times Magazine au inițiat Proiectul Decameronul cu scopul limpede și bine delimitat temporal de a alcătui o antologie de povestiri scrise în perioada în care pandemia prin care trecem a devastat pentru prima dată lumea. Cum ne-ar putea ajuta prozele originale ale unora dintre cei mai buni scriitori de azi să păstrăm în amintire și să înțelegem inimaginabilul? Și ce am putea să învățăm din felul în care criza aceasta va afecta arta literaturii?

Fragment

Povești de la râul Los Angeles

de Colm Tóibín

Pe timpul carantinei, am ținut un jurnal. Am început prin a nota data propriei mele deconectări - 11 martie 2020 - și locul, Highland Park, Los Angeles. În ziua întâi, am copiat o inscripție de pe o autorulotă pe care o văzusem în dimineața aceea: "Zâmbește. Ești filmat".

După acea primă însemnare, nu mi-a mai venit nimic în minte. Nu s-a mai întâmplat mare lucru.

Aș vrea să pot spune că m-am trezit în fiecare dimineață și-am scris câte un capitol nou, dar de fapt am lenevit în pat. Mai târziu, pe măsură ce se scurgea ziua, îmi făceam de lucru deplângând gusturile muzicale ale iubitului meu, care sunau și mai crâncen în noile boxe cumpărate de H., din care răsuna cât se poate de clar ceea ce odinioară abia se distingea.

Omenirea se împarte în cei care s-au apucat să asculte Bach și Beethoven înainte de treizeci de ani și cei care nu s-au apucat. H. nu s-a apucat; în schimb, avea o colecție uriașă de viniluri, în care cu greu se găsea vreun disc cu muzică clasică și mai nimic pe gustul meu.

Și-apoi, H. și cu mine n-am citit deloc aceleași cărți. Limba lui maternă era franceza, iar gândirea lui, speculativă. Prin urmare, el își făcea de lucru cu Jacques și cu Gilles într-o cameră, pe când eu citeam Jane și Emily în alta.

El citea Harry Dodge; eu citeam David Lodge.


Într-un orășel din Vestul mijlociu locuia un scriitor. Îi devorasem cele două cărți și-mi plăcea cum se expune emoțional în ficțiunea lui. Chiar dacă nu-l întâlnisem niciodată, îi doream din tot sufletul să fie fericit. M-am bucurat enorm să aflu de pe internet că are un iubit și să citesc câteva postări despre viața conjugală fericită pe care o trăia. H. îl întâlnise în carne și oase și era la fel de bucuros că scriitorul se așezase la casa lui, cu persoana iubită.

În scurt timp, am început să căutăm postările scriitorului. Iubitul l-a așteptat cu flori când s-a întors acasă. Ne-am uitat la o fotografie cu florile.

Și romancierul a făcut fursecuri, sau cel puțin așa scria în postarea lui, și în fiecare seară se uita cu iubitul lui la filme care erau o adevărată revelație pentru amândoi.


Fiecare dintre noi are oameni-umbre, locuri-umbre, episoade-umbre. Câteodată ocupă mai mult loc decât paloarea întâmplărilor reale.

Paloarea aceea îmi dă fiori, dar umbrele mă pun pe gânduri.

Tare mi-a plăcut să mă gândesc la romancierul-umbră și la iubitul lui.

Și am încercat să-mi imaginez un scenariu al extazului conjugal, în care împărțim spațiul, muzica, romanele și filmele și postăm online despre iubirea noastră.

Dar, orice-aș visa eu, în realitate n-am putea să cădem de-acord asupra filmului pe care să-l vedem diseară. În Săptămâna Unu, după ce ne-am hotărât să ne uităm la filme a căror acțiune se petrece în Los Angeles, am inclus pe listă Mulholland Drive și Body Double, primul prea lent pentru mine, iar al doilea înfricoșător într-un stil prea retoric. Nu doar că lui H. îi plăceau la nebunie ambele filme, dar, pentru că se pricepea la cinematografie, își dorea să și discute despre felul cum se pot contopi imagini din filme diferite, despre câte referiri ascunse și gesturi secrete conține un film.

Eu nu mersesem niciodată la cinema decât ca să mă distrez. Ora de dinainte de culcare devenea tensionată când H. mă urmărea prin toată casa cu informații despre ce însemnau de fapt filmele alea.

Atunci l-am iubit cel mai mult: era atât de serios și de surescitat de film, de ideile și de imaginile generate pe ecran, atât de dornic să păstreze conversația la un nivel profund!

Dar în serile dificile nu eram în stare să mă stăpânesc. Tot ce puteam să-i spun era: "Filmul ăsta e o porcărie! Îmi insultă inteligența!" - ca răspuns la citatele sale detaliate și pertinente din Godard, Godot și Guy Debord.


Am trecut în revistă numele marilor cupluri gay din istorie - Benjamin Britten și Peter Pears, Gertrude Stein și Alice B. Toklas, Christopher Isherwood și Don Bachardy. Cum de găteau mereu împreună, sau se desenau reciproc, sau unul compunea cântece pe care să le cânte celălalt?

Cum de numai noi eram așa cum eram?

Poate-ar fi fost un moment bun pentru mine și H. să ne purtăm ca niște oameni mari măcar o dată-n viață și să începem, într-un târziu și cu bucurie, să citim, fiecare, cărțile preferate ale celuilalt.

În realitate, noi citeam mai mult ca oricând propriile preferințe. Când venea vorba de cultură, eram ca-n poezioară: el era Jack Sprat, care nu bea pe-nserat, / eu eram a lui soție, care bea doar la chindie.


Ce-mi place mie cel mai mult e când un om pe care eu îl iau în serios e luat în râs de altcineva, sau când ceva ce mie mi se pare ridicol e luat în serios de toți ceilalți.

Când a început izolarea în masă, mi-am spus că Râul Los Angeles și toți afluenții lui sunt de tot hazul. La scurt timp aveam să aflu cum stau lucrurile cu adevărat. Iar când perioada de distanțare socială ajunsese pe la jumătate, am sperat că n-am să mai aud niciodată nici măcar o notă, dacă "notă" e cuvântul potrivit, din cântecul care se cheamă Little Raver, al lui Superpitcher, pe care H. îl adoră și-l dă foarte tare.

Eu nu știu să șofez și nici să gătesc. Nu mă pricep să dansez. Nu-s în stare să scanez o pagină sau să trimit o poză pe e-mail. N-am pus mâna niciodată de bunăvoie pe aspirator, nici nu m-am apucat în cunoștință de cauză să fac patul.

E greu să justifici toate astea față de cineva în casa căruia locuiești. Am lăsat să se înțeleagă că toate rateurile mi se trag dintr-o copilărie mutilată, dar, pentru că n-am avut succes cu justificarea asta, am sugerat, fără să am vreo dovadă, că neorânduiala le e proprie gânditorilor profunzi, oamenilor dornici să schimbe lumea. Marx era dezordonat; Henry James era un puturos; nu există nicio dovadă că James Joyce a strâns vreodată după el; Rosa Luxemburg era teribil de neglijentă, ca să nu mai vorbim de Troțki.

Am încercat sincer să mă port cum trebuie. Spre exemplu, în fiecare zi goleam mașina de spălat vase. Și de câteva ori pe zi făceam cafea pentru H.

Într-o zi însă, când H. a spus că e momentul să dăm cu aspiratorul prin casă, i-am răspuns că ar fi mai bine ca treaba asta să aștepte până plec eu undeva să țin vreo prelegere sau vreun curs.
- Citește ziarele, a zis H. Plecatul undeva ține de trecut.

Pe moment, a sunat ca o acuzație, iar apoi, în timp ce H. se uita la mine cu o indignare de cocoș galic, a ajuns să sune a amenințare.

La scurt timp după aceea, aspiratorul duduia prin casă.


Tare îmi plăceau zilele în care niciunul dintre noi n-avea nimic de făcut, când în față ni se așterneau atâtea alte zile identice și eram ca un cuplu de bătrânei care s-au îmblânzit cu vârsta, au devenit înțelepți și pot să-și termine unul altuia paragrafele. Singura noastră problemă era că nu prea existau lucruri asupra cărora să ne putem pune de acord.

Eram fericiți în izolare, fericiți cum nu mai fuseserăm de mult. Dar îmi doream ca fericirea noastră să aibă și acea dezinvoltură și mulțumire pe care le exhiba fericirea romancierului și-a iubitului său, precum și-a altor cupluri de gay.

Mi-am găsit în grădină un loc în care să stau și să citesc. De multe ori, preferam să rămân afară când dinăuntru răcnea muzica. Muzică house, i s-ar putea spune; dar și asurzitoare.

Într-o zi, când am intrat, l-am găsit pe H. săltând acul de pe o placă de vinil. Mi-a spus că face asta pentru că nu vrea să mă calce pe nervi cu muzica lui. Copleșit de regret, am încercat să mă prefac că, de fapt, muzica nu mă enervează câtuși de puțin.
- Mai bine lasă acul la loc, i-am zis.

Preț de o secundă, apoi două, muzica mi s-a părut incitantă. Adolescentul din mine s-a trezit pentru scurt timp. Era o piesă de Kraftwerk. M-am oprit și am ascultat. Am zâmbit aprobator spre H. Aproape că-mi plăcea, dar apoi am făcut greșeala de-a încerca să dansez pe ritmul ei.

Singurul lucru pe care îl știu despre dans provine din filmul Saturday Night Fever, pe care am fost forțat să-l văd în 1978, când aveam în grijă un grup de studenți spanioli veniți la Dublin. Am detestat filmul, iar aversiunea față de el mi-a sporit când un coleg, criptosemiotician, s-a apucat să-mi explice mecanismele lui interne, vorbindu-mi rar și pe-nțeles.

Dar tot ce știam despre dans din filmul acela știam. De-a lungul anilor, mai umblasem și eu prin discoteci, e adevărat, dar fusesem interesat mai degrabă de camere dosnice, de ocheade furișate și de un contact direct și nerestricționat cu alcoolul decât de rafinamentele dansului.

Cu toate astea, am încercat, sub privirea lui H. Mi-am mișcat picioarele pe ritmul muzicii și mi-am unduit brațele.

H. a încercat să nu se înfioare.

M-am furișat de-acolo pe tăcute, ca o făptură împovărată de vinovăție. Mă simțeam ca domnul Jones din piesa lui Bob Dylan: "Something is happening here but you don't know what it is, do you, Mr. Jones?" (Se-ntâmplă ceva, dar nu știi ce anume, nu-i așa, domnule Jones? - n.tr.)

Înțelegeam că nu ridiculizez eu Kraftwerk, cum făcusem până atunci, ci mai degrabă Kraftwerk mă ridiculiza pe mine.
"Nu ești destul de cool ca să ne-asculți pe noi", șoptea Kraftwerk.

Afară, în grădină, într-un hamac atârnat de rodiu, m-am adâncit în lectura lui Henry James.


Ne-am comandat bicicletele online. Visam să parcurgem vâjâind străzile din suburbie, prin dreptul caselor fără etaj înfricoșate, cu oameni pitiți înăuntru, care zapează prin lista de posturi TV, sperând la izbăvire în timp ce se spală pe mâini cu zel evlavios.

Mi-i închipuiam zărindu-ne pe geam cum coborâm panta cu picioarele ridicate de pe pedale, ca imaginea de pe coperta vreunui vinil uitat.

Cele două biciclete au ajuns cu câteva zile mai devreme decât le așteptam. Singura problemă era că trebuiau asamblate.

Pe când H. s-a pus pe studiat manualul, eu am încercat să scap pe șest. Când s-a apucat de gigantica lucrare și mi-a spus cât se poate de clar că are nevoie de mine în preajmă, am tot repetat că am niște e-mailuri de trimis urgent. Dar fără folos. A insistat să stau acolo și să mi se citească preocuparea pe față, în vreme ce el, întins pe jos, asuda și înjura, cerându-i Domnului din Ceruri să-i spună de ce-i expediaseră producătorii buloanele și piulițele greșite și-un număr insuficient de șuruburi.

Mi l-am imaginat pe romancierul de pe internet, cel fericit, împărțind corvoada asta cu iubitul lui, un tandem armonios care găsește șuruburile potrivite și care își dă seama, cum și eu îmi dădeam seama, însă nu și H., că vergelele metalice subțiri despre care H. spunea că fuseseră incluse din greșeală aveau, de fapt, rolul de-a stabiliza roțile din față. M-am gândit la Benjamin Britten, la Gertrude Stein, la Christopher Isherwood și la partenerii lor. Ei ar fi știut cum să pară implicați.

Din moment ce H. era așa furios, nu doar pe biciclete în sine, ci și pe fabrica din care ieșiseră, dar și pe mine, care fusesem cu ideea, am hotărât că-i mai bine să invoc o variantă a personalității mele pe care o folosisem ultima dată când eram la școală și nu înțelegeam de ce x este egal cu y.

Mi-am luat un aer tâmp, dar în același timp trist și umil, vag placid, dar profund preocupat.

În scurt timp, după multe cazne și oftaturi, bicicletele au devenit funcționale și, cu căștile pe cap și măștile pe față, am pornit la drum, zburând în jos pe panta dealului, cuprinși de veselie și încântare, sub imperiul unei lipse de control controlate, ca doi inși din reclama la un săpun de fițe.

De ani de zile nu mă mai urcasem pe bicicletă. Se întâmpla ceva cu spiritul meu încordat ca un arc pe măsură ce lăsam vehiculul să alunece pe Adelante către minunat botezata Stradă Ușoară, apoi către York și mai departe către Marmion Way, apoi parcul Arroyo Seco. Unde nu erau pante, aveam teren neted. Nu era trafic, iar pe trotuare treceau doar câțiva pietoni, cu măști pe față și cu un aer confuz.

Nu știam că prin parc curge un afluent al Râului Los Angeles și că pe unul dintre malurile lui se desfășoară o pistă de ciclism. Îți venea greu să folosești cuvinte uzuale ca să descrii acest așa-zis râu. Se numește Arroyo Seco, ceea ce înseamnă "curs secat", și chiar e secat, sau cel puțin are o albie destul de uscată, și nici n-are propriu-zis maluri, din moment ce nu-i un râu veritabil.

Când îl vor termina, orașul Los Angeles o să fie minunat.

Deși plouase de curând, în canalul ăsta de scurgere îngrădit care își aștepta curând unirea cu râul purtător de nume măreț tot nu apăruse apă. Râul Los Angeles și micul lui afluent sufereau - întotdeauna fusesem de părerea asta - și strigau cerând îndurare.

Dar acum, îmboldindu-mi bicicleta pe alee, am simțit că descoperisem un element citadin care-mi fusese ascuns până atunci. Nicio mașină nu putea ajunge aici. Nicio imagine din acest spectacol straniu și trist nu va fi trimisă vreodată în lume. Nu va exista niciun: "Veniți la L.A.! Vă puteți plimba cu bicicleta pe malul unui râu!". Nimeni sănătos la cap n-ar veni aici.

Dar aproape că era frumos. N-ar fi trebuit să râd de Râul Los Angeles.

Pe când eu nutream asemenea gânduri profunde și eliberatoare, H. dădea tot mai repede din pedale. Uitându-mă înapoi, i-am văzut pe romancier și pe partenerul lui, cei fericiți, cei de pe internet, sub forma unor fantome, în urma cărora veneau toate cuplurile de homosexuali fericite din istorie, dând la pedale cum putea fiecare. Am schimbat vitezele și am mărit distanța dintre mine și ei, avântându-mă după H., încercând din răsputeri să-l prind din urmă.

KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022
traducere din franceză de Mădălina Constantin

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

Uneori istoricilor le lipsește talentul de a sintetiza un fenomen de șapte decenii și de a extrage cazurile exemplare pentru a produce o istorie concisă, dar exactă, scrisă alert, ca un roman de spionaj. Însă nu și jurnaliștilor pricepuți precum Bernard Lecomte, căruia îi reușește una dintre cele mai bune istorii a KGB-ului. Ziarist de investigație, având simțul subiectelor fierbinți și atracția pentru personaje puternice, el reține momentele-cheie ale existenței acestui serviciu de spionaj intern și extern, realizează portretele înfricoșătoare ale șefilor poliției politice sovietice - fanaticul Dzerjinski, alunecosul Iagoda, slugarnicul Ejov, abilul Beria, tăcutul Andropov - și creionează destinele unor ofițeri de informații sau agenți secreți care au întors lumea pe dos: Münzenberg, Mercader, Philby, Trepper, Kravcenko, Fuchs, Rosenberg și, nu tocmai întâmplător... Vladimir Putin.

Teroare, asasinate, execuții sumare, procese-spectacol, spionaj, influență, manipulare, propagandă, disimulare, subversiune, lovituri de stat și lovituri de palat, toate acestea sunt specialitatea unei diabolice poliții politice care, din 1917 până în 1991, a sprijinit puterea regimului sovietic, dacă nu cumva chiar a substituit-o. Iar în prezent, în Rusia, fie și cu inițialele schimbate din KGB în FSB, pare să fie în continuare însăși puterea.

Fragment

1. Cum a luat naștere Ceka

"Nu poți să tai lemne fără să sară așchii!" (Proverb rus)

"Cetățeni ai Rusiei! Guvernul provizoriu a fost demis. Autoritatea guvernamentală a trecut în mâinile Comitetului Militar Revoluționar, organ al Sovietului de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților din Petrograd, aflat în fruntea proletariatului și a militarilor din garnizoană..."

În dimineața zilei de 25 octombrie 1917, când au descoperit acest afiș, lipit în tot orașul, locuitorilor Petrogradului nu le-a venit a crede. Unii dintre ei luaseră cina cu o seară în urmă într-unul din restaurantele șic de pe bulevardul Neva, fără să știe că la doi pași, în urma unui puci aproape militar, un grupuscul extremist a demis guvernul provizoriu, care conducea Rusia de la abdicarea țarului, din luna februarie. Miniștrii fuseseră arestați; prim-ministrul, avocatul Aleksandr Kerenski, fugise. O atmosferă ciudată, grea, nesigură pusese stăpânire pe capitala rusă.

Pe 25 octombrie, șeful puciștilor, un anume Vladimir Ilici Ulianov, zis și Lenin, un fost exilat în vârstă de patruzeci și șapte de ani, anunță crearea unui nou guvern "provizoriu", numit "Consiliul Comisarilor Poporului" (Sovnarkom), care a primit misiunea de a conduce țara în numele "sovietelor muncitorilor și soldaților", până la convocarea unei adunări constituante, ea însăși prevăzută cu mult timp în urmă.

Cei care au pretenția ca de-acum înainte să conducă statul rus aparțin unui mic partid extremist: bolșevicii. Aceștia vorbesc de un socialism maximalist, proclamă "lupta de clasă" și susțin că "apără revoluția" împotriva tuturor dușmanilor - făcând uz de violență dacă e necesar. Astfel, noul guvern, la foarte scurt timp după ce a emis un decret istoric prin care "pământul este împărțit țăranilor", mai dă un decret prin care sunt interzise manifestele contrarevoluționare, impunând controlul comunicațiilor prin radio și prin telegraf și ordonând să fie desființate șapte dintre principalele ziare din țară.

Aceste măsuri brutale au provocat proteste vehemente din partea deputaților Dumei municipale și din partea partidelor tradiționale, inclusiv de stânga, cum erau socialist-revoluționarii (eserii), bine implantați în zona rurală, și din partea menșevicilor, principalii rivali ai bolșevicilor. Aceste critici îl conving pe Lenin că "dușmanii revoluției" nu sunt doar foștii aristocrați, proprietarii latifundiari, burghezii, ofițerii, preoții și țăranii înstăriți, ci, în general, toți adversarii noii puteri, inclusiv socialiștii moderați, și că va trebui, fără întârziere, să treacă la eliminarea tuturor acestor persoane.

Eliminarea "dușmanilor poporului"

În săptămânile care au urmat cuceririi Palatului de Iarnă, bolșevicii se străduiesc să întărească proaspăta și noua "putere a sovietelor". Nu fără dificultăți: cu excepția câtorva intelectuali îmbătați de victorie, cum erau Lenin și Troțki, nu au în rândurile lor nicio personalitate capabilă să conducă o țară, să gestioneze o economie, să organizeze noua societate. Bolșevicii, pe lângă faptul că sunt incompetenți și foarte minoritari, se lovesc și de opoziția funcționarilor, singurii care mai reprezentau ce rămăsese din stat: aceștia nu dau doi bani pe Lenin și pe Sovnarkom, guvernul, care părea să conducă într-o stare de panică, de la caz la caz, în contra tuturor regulilor politice și administrative; sau pe misteriosul Comitet Central Executiv (CCE), ales în grabă de către recentul congres al "sovietelor"; la fel și pe Comitetul Militar Revoluționar (CMR) de la Petrograd, această miliție muncitorească, "brațul său armat", constituită cu ocazia cuceririi Palatului de Iarnă, în seara de 24 octombrie.

Trebuie precizat că scopul lui Lenin nu era atât să stăpânească mașinăria guvernamentală rusă, cât s-o orienteze către singurul scop care merita efortul: revoluția mondială. În mintea sa, insurecția proletariatului din Franța, Anglia și Germania avea să întărească și să salveze revoluția rusă, care nu era decât un prim pas! De aceea avea nevoie să câștige timp și, de exemplu, să pretindă că începe negocierile pentru armistițiul cu germanii, chiar dacă avea să aibă de-a face cu rezistența ofițerilor fostei armate imperiale, care se opuneau, bineînțeles, oricărei capitulări. Tot din această cauză, trebuia să înăbușe prima grevă a funcționarilor, care sunt caracterizați în mod brutal de către CMR, într-o proclamație de la 29 octombrie, drept "dușmanii poporului".

Lenin crede oare cu adevărat în revolta iminentă a maselor revoluționare din Europa? Nu are prea mult timp la dispoziție. Pe 12 noiembrie 1917, în cele patru colțuri ale țării, urmau să înceapă alegerile pentru Adunarea Constituantă - amânate de mai multe ori din februarie, de la abdicarea țarului -, și nimic nu garanta că aveau să fie favorabile bolșevicilor, dimpotrivă! Vom afla mai târziu, din memoriile lui Troțki, că, imediat după Revoluția din Octombrie, Lenin chiar avea intenția să amâne și apoi să anuleze aceste alegeri generale pe care n-avea nicio șansă să le câștige. Chiar înainte de începerea scrutinului, anunță în Pravda, organul partidului său, că nicio putere nu va ști cum să se substituie guvernării sovietelor, care este exercitată de acum înainte de partidul bolșevic...

După cum era de așteptat, nu e loc de nicio surpriză. Primele rezultate parțiale confirmă că bolșevicii aleși în Constituantă sunt net minoritari. Prezența la vot este estimată la 60%, ceea ce este enorm mai ales că femeile, după revoluția din februarie, au și ele drept la vot.

Din zecile de milioane de alegători, nici măcar 20% nu se pronunță în favoarea bolșevicilor, care vor fi în cele din urmă 168 într-o adunare care numără 703 aleși. Chiar și cu ajutorul noilor lor aliați, socialist-revoluționarii de stânga, care aveau 39 de deputați, era limpede că bolșevicii aveau să fie rugați să cedeze hățurile statului adevăraților reprezentanți ai poporului!

Prima întrunire a acestei Adunări, atât de așteptată, este stabilită la început pe data de 28 noiembrie. În săptămâna precedentă, Lenin pregătește în mod deschis nerecunoașterea Adunării. Cere Sovnarkomului să amâne ședința inaugurală; înmulțește numărul acuzațiilor publice față de aceasta; face să fie sechestrați membrii comisiei electorale panruse, care supraveghează desfășurarea scrutinului; interzice brutal partidul liberal KD, foarte activ, pe care îl acuză că ar fi la rândul său un "dușman al poporului". Situația devine tensionată. Foștii lideri ai revoluției din februarie, sau ce a mai rămas din ei, încep să înțeleagă că Lenin și zbirii lui sunt gata de orice pentru a păstra puterea. Manifestații izbucnesc în mai multe orașe pentru a susține viitoarea Adunare, în timp ce greva funcționarilor, puternic susținută, amenință să se răspândească în toată țara...

Pe 5 decembrie, în cadrul unei întruniri a Sovnarkomului, Lenin propune să transforme discret Comitetul Militar Revoluționar (CMR) al sovietului din Petrograd, care se autodefinește drept "brațul armat al dictaturii proletariatului", într-o "comisie" special însărcinată cu lupta împotriva "contrarevoluționarilor" și a "sabotorilor" de toate felurile. Această instanță, întrerupând orice altă activitate, avea două obiective prioritare: să oprească greva generală, care se profila în urma celei a funcționarilor, și să împiedice întrunirea Adunării Constituante.

Lenin îi împărtășește șefului său de cabinet, Vladimir Bonci-Bruevici, dorința de a găsi "un Fouquier-Tinville al nostru, care să potolească toată drojdia contrarevoluționară". Referirea la Revoluția Franceză, frecventă în discursul lui Lenin și Troțki, aduce de cele mai multe ori aminte de întorsătura pe care au luat-o lucrurile în 1793, de Robespierre, de Comitetul Salvării Publice, de Teroare...

Lenin are la îndemână un astfel de procuror public, capabil să trimită mii de oameni la "ghilotină [sic]": Felix Dzerjinski, care prezidează CMR, corespunde perfect profilului. El este acest "solid iacobin proletar", nemilos, crud și manipulator, care va organiza, fără niciun fel de emoție, instrumentul capabil să facă să domnească "teroarea revoluționară". De altfel, subliniază Lenin, "nu și-a petrecut Dzerjinski cel mai mult timp în pușcăriile țariste și nu a fost el cel mai mult în contact cu Ohrana? Știe ce are de făcut!"

Un model: Ohrana

Ohrana era poliția politică a țarului, știută bine de toți revoluționarii, anarhiștii, populiștii și alți teroriști ai tuturor Rusiilor. Noua "comisie" era o creație ex nihilo, sau aproape ex nihilo, așa că era firesc ca Lenin, Dzerjinski și acoliții lor să ia exemplu de la această poliție de stat, pe care țarul Alexandru al II-lea o inventase în august 1880 - chiar înainte de atentatul care avea să-l coste viața, în august 1881. Sub fiul său Alexandru al III-lea, ceea ce nu era încă decât "Secția a III-a" a ministerului de interne, a devenit o veritabilă administrație - cu prelungiri în fiecare provincie - specializată în supravegherea, infiltrarea, investigarea, provocarea, răsturnarea, șantajul, arestarea, încarcerarea sau înlăturarea persoanelor suspecte de a pune la cale atentate teroriste.

După revoluția eșuată din 1905, Ohrana țaristă se profesionalizase mai ales în operațiunile de recrutare de agenți dubli, care aveau sarcina de a infiltra mișcările anarhiste, socialist-revoluționare sau bolșevice.

Așadar, având în minte acest model, Dzerjinski vrea să-și formeze echipa. Cu o singură deosebire: revoluția proletară nu va avea pudibonderia burgheză a poliției imperiale, nu va fi limitată de nicio regulă morală! Puterile noii comisii vor fi nelimitate. Sub regimul țarist, Ohrana trebuia să-și predea victimele ministerului justiției: fleacuri! Noua instanță, în ceea ce o privea, avea să se ocupe ea însăși de judecarea și de condamnarea "vinovaților", apoi de executarea pedepselor necesare.

Pe 7 decembrie 1917, totul e pus la punct. Împins de Lenin, Felix Dzerjinski cere oficial Sovietului Comisarilor Poporului să aprobe crearea unui "organ care să se ocupe, într-un mod revoluționar și autentic bolșevic, de contrarevoluționari". Obiectivul este limpede: "Suprimarea și lichidarea oricărei tentative sau a oricărui act contrarevoluționar sau de sabotaj, de oriunde ar proveni, pe întreg teritoriul Rusiei." Sunt numite mijloacele de constrângere: "Confiscarea, expulzarea, retragerea cartelelor alimentare, publicarea listelor dușmanilor poporului etc." Pentru a merge să lupte pe "acest front interior", explică Dzerjinski, această nouă mașină de război îi va reuni "pe camarazii hotărâți, duri, solizi, fără emoții, gata să se sacrifice pentru salvarea Revoluției". Instituția avea să poarte numele "Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției, Speculei, Sabotajului și a Abuzului în Serviciu". În rusă i se va spune Veceka, apoi, în versiune prescurtată, Ceka.

Va fi nevoie să vină data de 10 decembrie 1917 pentru ca înființarea "comisiei extraordinare" să fie anunțată într-un comunicat publicat de ziarul guvernamental Izvestia. Ceka va avea sediul pe strada Gorohovaia numărul 2, în spatele Comandamentului Marinei Militare, la doi pași de Palatul de Iarnă. Ziarul precizează: "Birourile sunt deschise în fiecare zi, între orele 12 și 17." Pentru observatori este încă o administrație, într-un peisaj statal și birocratic dat peste cap, în care populația debusolată nu știe să se mai orienteze. În ziua cu pricina, cititorii ziarului Izvestia sunt interesați mai mult de anunțul creării "Colegiului Panrus pentru Organizarea Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor". Apărarea teritoriului li se pare mult mai importantă decât încurcăturile poliției bolșevice cu speculatorii și sabotorii. Din nefericire.

Trăiască Adunarea Constituantă!

Pe 26 decembrie, Lenin publică în Pravda cele nouăsprezece Teze despre Adunarea Constituantă. În esență: această adunare nu mai are niciun motiv să existe pentru că revoluția "sovietică" a permis depășirea stadiului parlamentar clasic; și, cum această Constituantă promite să fie dominată de partidele burgheze, însetate de răzbunare, este considerată de-aici înainte un organ contrarevoluționar, care trebuie să fie reprimat ca atare! Pe 5 ianuarie 1918, când Adunarea Constituantă este convocată oficial la palatul Taurida, unde deja își avusese cândva sediul Duma țaristă, unul dintre apropiații lui Lenin, Grigori Zinoviev, avertizează că trebuie mai întâi să recunoască legitimitatea guvernului, adică a bolșevicilor, dacă nu vrea să fie dizolvată. Cine are urechi de auzit...

Lenin și Troțki s-ar fi grăbit și mai tare, dar, de pe 12 decembrie încheiaseră o alianță cu fracțiunea de stânga a socialist-revoluționarilor, care era gata să joace jocul bolșevicilor, dar care le reproșa brutalitatea. Printre acești noi aliați figurează tânărul avocat Isaac Steinberg, un evreu leton, care tocmai fusese numit comisar pentru justiție. Când își exprimă dorința - de altfel, legitimă - să atașeze Ceka ministerului său, Lenin îl apostrofează sec și confirmă că această "comisie" nu dă socoteală în fața lui. Steinberg se va plânge în curând de violența cu care Ceka își rezolvă treburile: "Atunci de ce ne mai pierdem timpul cu un Comisariat al Justiției? Să-i spunem pur și simplu Comisariatul pentru Exterminare Socială și să terminăm!" Răspunsul ironic al lui Lenin: "O idee excelentă! Păcat că nu-i putem spune așa!"

Fără să mai stea pe gânduri, Dzerjinski se pune pe treabă. Încă de pe 15 decembrie, el somează sovietele locale să creeze "Ceka" municipale. La Petrograd, șeful acestei miliții improvizate este un evreu ucrainean numit Moisei Urițki. Pe 4 ianuarie, cu o seară înainte de deschiderea Constituantei, el este cel care proclamă starea de asediu și care ordonă ca orașul să fie patrulat de 30.000 de soldați letoni, detașați de pe frontul de nord, în timp ce forțele navale încercuiesc, la ordinul său, palatul Taurida.

A doua zi, încurajați de sute de manifestanți veniți să apere noua Adunare Constituantă, deputații pătrund în palat, în ciuda presiunilor fizice ale forțelor navale. În învălmășeală, îl aleg în fruntea lor pe Viktor Cernov, un socialist-revoluționar cunoscut, care este pe față împotriva bolșevicilor. Aceștia urlă, lovesc în pupitre, dau din picioare, propun în van ca Adunarea să ratifice toate decretele date de Sovnarkom, apoi, la indicațiile lui de Lenin și ale lui Sverdlov, părăsesc furtunos ședința.

După o zi agitată plină de proclamații, vociferări și diverse intruziuni, noaptea, majoritatea deputaților părăsesc palatul Taurida. Urmând ordinul dat de Ceka, forțele navale blochează atunci intrările în clădire, apoi afișează la ușa principală textul unui decret guvernamental care dizolvă Adunarea. A doua zi, la Petrograd izbucnesc conflicte de stradă. Doi deputați liberali pier în confruntări. Edițiile ziarelor în care au fost publicate dezbaterile din ziua precedentă sunt confiscate și distruse. Speranța de a vedea în sfârșit poporul rus reprezentat într-o adunare democratică este pierdută pentru totdeauna.

Soldații, grupați în jurul palatului, nu vor pleca până pe 10 ianuarie, când îi vor lăsa să intre, într-o dezordine de nedescris, pe cei 2.000 de participanți la Congresul al III-lea al Sovietelor - delegați cu reprezentativitate îndoielnică, fără niciun control democratic. Această masă de oameni necunoscuți, prost îmbrăcați, adesea analfabeți, e gata să voteze ca un singur om pentru toate propunerile lui Lenin și ale lui Troțki. Mai ales pentru alegerea unui nou Comitet Central Executiv (CCE), dominat bineînțeles de bolșevici. Și, cum era și de așteptat, pentru suprimarea definitivă a Adunării Constituante.

Ceka și-a făcut datoria. A devenit, după cum fusese prevăzut, "brațul înarmat" al lui Lenin și al șefilor bolșevici. N-avea să dea înapoi de la niciun act de violență. Astfel, pe 14 ianuarie 1918, într-o reuniune consacrată problemei aprovizionării, Lenin a recomandat să se formeze detașamente de câte zece până la cincisprezece "soldați și muncitori" armați, care să îi oblige pe țărani să aprovizioneze orașele, iar Ceka avea sarcina să se ocupe de "sabotorii" care nu ascultau de ordinele lor.

Regula era simplă: pentru a-și atinge obiectivele, Ceka putea să-și permită orice, spre deosebire de comisarii justiției (NKIu) și ai afacerilor interne (NKVD). Lenin și Troțki se adăposteau, încă o dată, în spatele exemplului Revoluției Franceze: ei își doreau să "distrugă vechea ordine" în stilul lui Robespierre și al lui Saint-Just, adică prin teroare. Și, la fel ca la Paris în 1793, toți cei care s-au opus acestui principiu radical și-au asumat riscul să fie, la rândul lor, victime.

Astfel, lui Dzerjinski puțin îi pasă că pedeapsa cu moartea a fost interzisă oficial a doua zi după cucerirea Palatului de Iarnă, pe 27 octombrie, de către Congresul al II-lea al Sovietelor! "Cum poți să faci revoluție fără să împuști?" s-a revoltat atunci Lenin. Pedeapsa cu moartea avea de altfel să fie restabilită oficial în iunie 1918 pentru a da o notă legală miilor, apoi zecilor de mii de execuții făcute de Ceka încă din primul său an de existență. Această nebunie criminală va face repede uitate cele 6.321 de execuții politice comandate de Ohrana țaristă în toată istoria ei!

Unul dintre adjuncții lui Dzerjinski, bolșevicul leton Martin Lațis, va justifica astfel aceste derapaje: "Ceka nu e nici comisie de anchetă, nici tribunal. Este un organ de luptă, a cărui acțiune se derulează pe frontul intern al războiului civil. Nu judecă dușmanul: îl lovește. Noi nu facem război împotriva unor persoane în particular. Noi exterminăm burghezia ca clasă. Nu căutați, într-o anchetă, documente și dovezi despre ceea ce a făcut acuzatul cu fapta sau cu vorbele împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să v-o puneți este cărei clase aparține acesta, ce origine are, ce educație a primit, ce profesie are: toate astea îi vor decide soarta!"

La "Lubianka", martie 1918

Sâmbătă, 9 martie 1918, toate comisariatele poporului și înalții funcționari care aparțin de guvern primesc o telegramă de la Bonci-Bruevici, care le ordonă să părăsească "provizoriu" Petrogradul și să meargă la Moscova a doua zi la ora zece fix. Un tren special avea să-i ducă, împreună cu bagajele lor, în noua capitală a țării. Motivul acestei mutări neașteptate nu este precizat, dar nimeni nu se lasă păcălit: pe 3 martie fusese semnat umilitorul tratat cu germanii, de la Brest-Litovsk, un adevărat dezastru diplomatic care lăsa Petrogradul, palatele și uzinele sale în bătaia tunurilor armatei lui Wilhelm al II-lea!

Rusia lui Lenin este, prin urmare, salvată de faptul că armata germană, scăpată astfel de pericolul rus de pe frontul de est, se regrupează în întregime pe frontul de vest, unde întâmpină dificultăți majore. Nu improbabila revoluție proletară va fi cea care va slăbi Germania și le va da un pic de răgaz bolșevicilor dezarmați, ci înfrângerea militară germană - grăbită de intrarea în război a Statelor Unite - și de capitularea Reichului din noiembrie 1918!

După câteva zile petrecute la hotelul Național, Lenin se instalează la Kremlin împreună cu guvernul. Ceka ocupă, la rândul său, un mare imobil situat la câteva sute de metri distanță, pe strada Marea Lubianka (Bolșaia Lubianka). Clădirea, pe care o vom numi "Lubianka", era ocupată înainte de o companie de asigurări, Yakor, și de o sucursală a firmei Lloyds, cu sediul central la Londra. Este una dintre cele mai mari clădiri din centrul Moscovei. Epoca în care Dzerjinski se înconjura în grabă de o sută de colaboratori, dintre care mulți militari letoni sau polonezi pe care-i întâlnise la CMR, e de mult apusă: Ceka numără deja 2.000 de funcționari, adică un număr mai mare decât orice minister. Și continuă să recruteze: efectivele sale vor ajunge la 12.000 de persoane în iunie, odată cu prima conferință panrusă a Ceka, apoi la 30.000, în decembrie, și va culmina cu 280.000, la începutul lui 1921.

Mutarea guvernului la Moscova nu a fost bine pregătită. A contribuit la dezorganizarea accelerată a ce mai rămăsese din statul rus. La începutul primăverii lui 1918, soarta Rusiei era cum nu se poate mai precară, și nu doar din cauză că, în partea apuseană, i se redusese drastic teritoriul după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk. Administrația nu mai asculta de nimeni, haosul era general, șomajul creștea, foametea devenise o amenințare, criminalitatea explodase, în regiunile periferice ale țării se formau armate "albe". Dar, de asemenea, după cum era de așteptat, populația era nemulțumită, iar opoziția se regrupa...

Arestările masive erau fără număr, la fel și luările de ostateci colective și execuțiile fără proces, făcute de "detașamentele armate", de "gărzile roșii" sau de "elementele bolșevice". La Moscova și la Petrograd au loc răscoale. În noaptea dinspre 11 spre 12 aprilie 1918, Ceka desfă șoară o operațiune de represiune împotriva anarhiștilor de la Moscova - este prima sa operațiune de anvergură după mutare - care se soldează cu cinci sute de arestări și douăzeci și cinci de execuții sumare. Pe 31 mai, Dzerjinski amintește public că "Ceka execută pe loc orice bandit, hoț, speculator, contrarevoluționar care complotează împotriva puterii sovietice". Și le recomandă adjuncților săi să "recruteze persoane hotărâte, care știu că, dacă vrei să faci pe cineva să tacă, nimic nu e mai eficient decât un glonț!"

De cealaltă parte, socialist-revoluționarii de stânga, care au rupt alianța cu bolșevicii, sunt foarte activi. Pe 6 iulie îl asasinează pe noul ambasador german, contele von Mirbach, de-abia mutat la Moscova. Cer guvernului, printre altele, să fie desființată Ceka. Moisei Urițki, șeful de la Petrograd al Ceka, vinovat de a fi comandat execuția în șase luni a mii de oponenți reali sau presupuși, este și el asasinat pe 30 august. Rusia se cufundă cu totul în anarhie, în care fiecare își apără pielea cu arma în mână. Pe 19 septembrie, Grigori Zinoviev, șef al partidului bolșevic de la Petrograd, scrie: "Din cei 100 de milioane de locuitori ai Rusiei, trebuie să câștigăm pentru cauza noastră 90. Celorlalți n-avem nimic să le spunem, trebuie să-i exterminăm!"

Adevăratul stăpân al Ceka

În notele sale personale din 27 decembrie 1917, Lenin explica deja că "rezistența burgheziei" trebuia zdrobită "printr-o violență sistematică, îndreptată împotriva ei și a complicilor ei, ceea ce poartă numele, în limbaj științific, de dictatură a proletariatului". El însuși, ca și Troțki, n-are niciun dubiu în legătură cu necesitatea folosirii terorii împotriva dușmanilor: "[Nicio milă] pentru bogați, hoți, paraziți și ticăloși [...], aceste resturi ale blestematei societăți capitaliste, aceste deșeuri ale umanității, acești membri putrezi și gangrenați, această infecție, această ciumă moștenită din capitalism. [...] Nicio milă pentru acești dușmani ai poporului, acești dușmani ai socialismului, acești dușmani ai muncitorilor! Război de moarte bogaților și profitorilor de pe urma acestora, intelectualii burghezi! [...] O să-i trimitem să spele latrinele. O să le dăm, când ies din pușcărie, o cartelă galbenă, astfel încât poporul să poată să-i supravegheze pe acești răufăcători. O să împușcăm un individ din zece care se fac vinovați de parazitism..."

Lenin a explicat, de asemenea, în aceeași săptămână, într-o broșură intitulată Cum trebuie organizată întrecerea?, metoda prin care trebuie să instaurezi o teroare generalizată, atât la oraș, cât și la țară. El este cel care, în august 1918, declară război țărănimii: "Război fără milă culacilor! La moarte!" O formulă pe care Stalin se va grăbi să o preia, mai târziu, pe cont propriu.

Din momentul în care Ceka nu trebuie doar să-i suprime pe dușmanii politici ai puterii, ci și imensa masă a țărănimii, deja ostilă lui Lenin și sovietelor, misiunea sa capătă o nouă dimensiune. Să trimiți în cele patru colțuri ale acestui imens teritoriu detașamente de redutabili cekiști - numiți "agitatori", "comisari" sau "instructori" - cu misiunea de a rechiziționa cu forța recoltele, înseamnă să dai foc zonelor rurale și să provoci un război "de clasă" de proporții nemaiîntâlnite. Același Lenin nu șovăie să dea cele mai nebunești instrucțiuni: nu e suficient să rechiziționezi, repeta el, trebuie să "împuști", trebuie "să prinzi" câți mai mulți culaci!

Istoricii care au cercetat arhivele partidului și documentele personale ale lui Lenin au descoperit, scrise de mâna lui, liste nominale de suspecți "de expulzat" sau "de împușcat", mai ales intelectuali care emiseseră opinii diferite de ale sale. Ordinele șefului revoluției, cel mai adesea, sunt exprimate într-un limbaj cinic și brutal, adesea odios, ba chiar vulgar. Astfel, pe 10 august 1918, le telegrafiază responsabililor de la Penza, unde are loc o răscoală țărănească: "Tovarăși! Răscoala culacilor trebuie să fie înăbușită fără milă. Trebuie să dăm un exemplu. 1) Spânzurați (în așa fel încât oamenii să vadă) minim o sută de culaci, bogătani, băutori de sânge notorii. 2) Faceți-le numele publice. 3) Confiscați-le toate cerealele. [...] Telegrafiați că ați primit aceste instrucțiuni. Al vostru, Lenin."

Imaginea pe care istoricii sovietici i-o vor crea mai târziu lui Lenin - un înțelept care studiază presa, care îndrumă mulțimile, care le vorbește copiilor - este la antipodul a ceea ce mărturii cenzurate multă vreme vor dezvălui despre acest om: un caracter acrit și răzbunător, gata să-i elimine fizic pe toți cei care-l contrazic. Și minuțios în răzbunare, după cum reiese din nota trimisă în 1922 lui Jozef Unschlicht, numărul doi din Ceka: "Fii amabil și trimite-mi înapoi toate documentele alăturate, cu adnotări: cine a fost expulzat, cine este în închisoare, cine (și de ce) a fost scutit de expulzare? Fă adnotări scurte pe această pagină..."

În aceeași perioadă, îi trimite lui Stalin, secretar al partidului, aceste cuvinte, scrise cu creionul: "În ceea ce privește expulzarea menșevicilor, a socialiștilor populari, a cadeților etc., ținând cont de faptul că această operațiune a început înainte de a pleca eu în vacanță, au fost dezrădăcinați într-adevăr toți socialiștii populari? Peșehonov, Miakotin, Gornfeld, Petrișcev și ceilalți? Toți trebuie să fie expulzați. Socialist-revoluționarii sunt mai periculoși pentru că sunt cei mai inteligenți. De asemenea... [urmează liste de nume, adesea însoțite de numele membrilor familiilor] trebuie să fie expulzați în străinătate, fără nicio milă. O să curățăm Rusia pentru multă vreme!"

Țarul și întreaga familie...

Pe 17 iulie 1918, Ceka devine celebră în urma unui episod îngrozitor, cel al masacrării familiei imperiale de la Ekaterinburg, în inima Uralului. Lenin este cel care a hotărât să elimine țarul și întreaga sa familie - revoluționarii francezi nu l-au ghilotinat și ei pe Ludovic al XVI-lea și pe Maria Antoaneta? Iakov Sverdlov, președintele Comitetului Central Executiv al partidului, este cel care dă ordin comisarului Haia Goloșcekin, șeful sovietului local, care l-a transmis spre executare lui Iakov Iurovski, șeful Ceka din zonă.

Cekiștii locali, în general grosieri, cruzi și nu foarte pricepuți, sunt cei care îl vor asasina cu sânge-rece pe fostul țar Nicolae al II-lea, pe soția acestuia, Alexandra Feodorovna, pe cele patru fiice ale lor, Olga, Tatiana, Maria și Anastasia, precum și pe țareviciul Alexei, de treisprezece ani, și pe mai mulți servitori devotați. Cekiștii vor organiza împușcarea, transportul corpurilor într-un amplasament inițial, descoperit repede, transferul într-o pădure mai îndepărtată, imposibila incendiere a cadavrelor și toate aceste manevre prost executate, care, mai târziu, vor complica serios anchetele care aveau ca scop reconstituirea acestui masacru îngrozitor.

Pe 30 august 1918, Lenin este el însuși victima unui atentat când ieșea de la adunarea care a avut loc la uzina Michelson, din partea veche a Moscovei. Este atins de două gloanțe de revolver, dar scapă. Evenimentul rămâne până astăzi destul de confuz. Presupusa teroristă, Feiga Roitman, alias Fania Kaplan, nu prea a avut timp să-și justifice acțiunea sau să-i denunțe pe cei care i-au comandat fapta: a fost omorâtă fără drept de apel de comandantul Kremlinului, într-un garaj din apropiere. Era cu adevărat o militantă extremistă, ascultând de ordinele socialist-revoluționarilor? Sau a fost manipulată pentru a le oferi bolșevicilor pretextul să le declare un război deschis foștilor lor aliați?

A doua zi, drept represalii, Ceka de la Nijni Novgorod - sub comanda viitorului președinte al URSS, Nikolai Bulganin - împușcă opt sute de ostatici. Dzerjinski și ministrul de resort Grigori Petrovski sporesc avertismentele asasine în presa oficială. Fabricat sau nu, evenimentul justifică de ce Ceka, în mod oficial, trece la viteza superioară. Dar Ceka are nevoie de un pretext pentru a urmări, aresta și împușca mii de presupuși opozanți? Doar în toamna anului 1918, se estimează la 15.000 numărul de persoane executate de agenții acesteia, în general trăgându-li-se un glonț în cap.

În Izvestia din 23 august, Martin Lațis, mâna dreaptă a lui Dzerjinski, expune astfel filosofia acțiunilor sale: "Războiul capitalist are legile sale scrise, dar războiul civil are propriile sale legi [...]. Trebuie nu numai să distrugem forțele active ale dușmanului, ci și să demonstrăm că oricine va ridica sabia împotriva ordinii de clasă care există, de sabie va pieri. [...] În războiul civil nu există tribunale pentru dușmani. Este o luptă pe viață și pe moarte. Dacă nu omori, vei fi omorât. Așa că omoară, dacă nu vrei să fii omorât."

Primele lagăre de concentrare

Pe 5 septembrie 1918, în același stil, un decret instituie așa-zisa "teroare roșie", numită astfel în raport cu "teroarea albă", pe care o mențineau "albii", detașamentele improvizate care se organizau atunci, de bine sau de rău, pentru a lua puterea din mâinile bolșevicilor. Purtătorul de cuvânt al acestei "terori roșii" este Ceka, care își vede rolul mai clar formulat și mai lărgit: "Să protejeze republica sovietică împotriva dușmanilor de clasă, izolându-i pe aceștia în lagăre de concentrare; să împuște pe loc orice individ implicat în organizații ale gărzilor albe, în comploturi, insurecții, răscoale...".

Lagărele de concentrare, iată un lucru nou. Până atunci Lenin nu ordonase decât "muncă forțată". Pe 8 august, Troțki, șeful Armatei Roșii, aprobase crearea de noi lagăre de prizonieri - la Murom, Arzamas și Sviask -, dar într-un cadru militar. Lectura telegramelor trimise de Lenin în cursul lunii august confirmă că avea în vedere deschiderea "lagărelor de concentrare" pentru "culaci, preoți, gărzile albe și alte elemente îndoielnice", adică, în mod clar, pentru civili. Această sarcină îi revine Cekăi, pe 5 septembrie, pentru că aceasta prezintă avantajul, în ochii lui Lenin, de a nu depinde de nicio instanță judiciară!

Cu o seară înainte de emiterea acestui ordin, un decret al Sovnarkomului confirmă oficial crearea lagărelor în care vor trebui închiși toți "dușmanii revoluției", adică opozanții, contestatarii și refractarii de tot felul. Aceste locuri de detenție sunt plasate sub respon sabilitatea Cekăi - lagărele de prizonieri de război erau gestionate, din primăvară, de un "colegiu central al problemelor prizonierilor și fugarilor", iar închisorile clasice, din oraș, de către o direcție specială a Comisariatului Poporului pentru Justiție.

Pe 3 aprilie 1919, Ceka înființează o "Direcțiea lagărelor de muncă forțată". Dzerjinski obține de la Sovnarkom dreptul de a face distincția dintre "lagărele de muncă corecțională", unde aveau să încerce să "reeduce" vinovații, și "lagărele de concentrare", unde se vor înghesui "elementele social periculoase". În principiu, doar primele vor depinde direct de Ceka centrală, iar celelalte vor fi plasate sub responsabilitatea liderilor locali.

Dar aceste distincții birocratice sunt imediat bulversate pe teren, în dezordinea și graba momentului. Se deschide primul lagăr: fosta mănăstire din insulele Solovki, în extremitatea nordică a țării. Foarte repede, apar două, trei, zece, treizeci de alte lagăre. În 1921, există șapte sute de lagăre de concentrare numite "lager", în stil german - de unde acronimul Gulag (Administrația Principală a Lagărelor), care intră în istorie. Specialiștii estimează că, la acea dată, în lagăre erau deja aproape 50.000 de deținuți.

Kronstadt, punctul de unde nu mai există întoarcere

La câteva luni după lovitura de stat din octombrie, revoluția bolșevică adoptă un stil de care nu se va mai putea dezbăra: violența politică, în curând ridicată la rangul de adevărat sistem de guvernare. Consecința inevitabilă: recursul la forță brută, mai ales la țară, îi obligă pe conducători să se bazeze pe ajutorul unor brute, al unor delincvenți și al unor criminali fără scrupule.

"Un bun comunist este de asemenea un bun cekist", declara Lenin pe 19 decembrie 1918. Sloganul a avut succes. Căuta să facă uitat faptul că Ceka nu avea doar reputația de a fi o uriașă mașină care zdrobește nevinovați, ci și imaginea unei adunături de criminali și de psihopați. Un inspector trimis de Dzerjinski la Iaroslav descrie astfel Ceka locală: "Cekiștii pradă și arestează pe oricine. Știind că nu vor fi pedepsiți, au transformat sediul Cekăi locale într-un bordel extraordinar unde convoacă «burgheze». Beția este generală. Cocaina e folosită pe scară largă de șefii cei mărunți...".

La fel în raportul din 16 octombrie 1918 despre Ceka din Astrahan, în sudul Rusiei: "Personalul este compus în mare parte din elemente dubioase, chiar criminale. [...] Bețiile și orgiile sunt cotidiene. Aproape toți cekiștii consumă cocaină. Aceasta le permite, spun ei, să suporte mai ușor vederea sângelui. Beți de violență și de sânge, cekiștii [...] sunt indubitabil elemente incontrolabile, care ar trebui supravegheate îndeaproape...".

Înțelegem cum lucra Ceka dacă citim romanul extraordinar al tânărului scriitor siberian Vladimir Zazubrin (pe numele său adevărat, Vladimir Zubțov) care descrie în 1923 felul în care o Ceka "regională" (Gubceka) din Siberia organizează cu meticulozitate strângerea informațiilor, arestarea și, mai ales, cu o precizie care dă fiori, executarea tuturor presupușilor "dușmani ai revoluției". Înțelegem astfel, citind acest text bulversant, de ce autorul nu a găsit unde să-și publice cartea...

Prădăciunile, ororile și masacrele pe care Ceka le face la orice hachiță a lui Lenin sau a vreunui adjunct sunt fără număr. Astfel, când celebra Maria Spiridonova, personaj de vază al socialist-revoluționarilor de stânga, este ovaționată în cadrul unei reuniuni la uzinele Putilov, pe 10 martie 1919, Lenin și Troțki se grăbesc să-i răspundă, dar sunt huiduiți de mulțime și nu pot să ia cuvântul: începând cu 16 martie, drept represalii, Ceka înconjoară uzina, care e luată cu asalt, arestează nouă sute de muncitori și împușcă două sute!

Dar evenimentul tipic pentru această îngrozitoare derivă este înăbușirea revoltei forțelor maritime de la Kronstadt, în martie 1921. Acești bărbați curajoși, până atunci considerați eroi, fuseseră, cu patru ani în urmă, vârful de lance al Revoluției din Octombrie. Imediat după arestarea delegațiilor de muncitori greviști și a altor militanți sindicali veniți să-și exprime furia împotriva regimului bolșevic, Ceka e la manete. Dacă Armata Roșie, comandată de viitorul mareșal Tuhacevski, este în prima linie în teribila luare cu asalt a celebrei fortărețe înconjurate de ghețuri, Ceka arestează, judecă și condamnă cu sutele pe cei care au scăpat de baionetelor soldaților. La cererea expresă a lui Dzerjinski, prizonierii de la Kronstadt vor fi expediați în lagărul de la Ukra, în Marele Nord, și într-o nouă colonie penitenciară creată pentru ei la Kolmogori, lângă Arhanghelsk. Incontrolabila și nesătulă "mâncătoare de oameni", Revoluția a început, din acel moment, să-și devoreze propriii copii.