Serenadă pentru Nadia

 

Zülfü Livaneli
Serenadă pentru Nadia
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din turcă de Luminița Munteanu

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Născut pe 20 iunie 1946 în provincia Konya (centrul Turciei), Zülfü Livaneli, una dintre cele mai importante personalități culturale ale Turciei de astăzi, s-a remarcat prin multiplele sale disponibilități artistice, în calitate de scriitor, compozitor, cantautor, regizor și scenarist, dar și prin militantismul și implicarea sa civică. Acestea din urmă i-au adus, după puciul din 1971 și, apoi, după cel din 1980, mai multe condamnări la închisoare, amenințări cu moartea, linșaje mediatice și un exil de unsprezece ani, petrecut la Stockholm, Paris, Atena și New York. A fost o vreme "ambasador al bunăvoinței" pentru ONU. În 2014 este decorat de statul francez cu Legiunea de Onoare.

Cărțile sale, care au fost răsplătite cu mai multe premii pe plan intern și internațional și sunt traduse în patruzeci de limbi, ilustrează interesul său susținut pentru actualitatea socială, dar și pentru singurătatea individului în fața istoriei. Printre titlurile sale de referință se numără romane precum Engereğin Gözü (Ochiul viperei, 1996), Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm (O pisică, un bărbat, o moarte, 2001), câștigător al Premiului literar Yunus Nadi, Mutluluk (Fericire, 2002), pentru care primește, în 2006, Barnes & Noble "Discovery of the Great New Writers Award", Leyla'nın Evi (Casa Leylei, 2006), Son Ada (Ultima insulă, 2008), Serenadă pentru Nadia (Serenad, 2011; Humanitas Fiction, 2021), Kardeșimin Hikâyesi (Povestea fratelui meu, 2013), Son Ada'nın Çocukları (Ultima insulă, 2014), câștigător al Premiului Orhan Kemal pentru roman, Konstantiniyye Oteli (Hotel Constantinopol, 2015), Huzursuzluk (Neliniște, 2017), Balıkçı ve Oğlu (Pescarul și fiul său, 2021), volume de proză scurtă precum Arafat'ta Bir Çocuk (Un copil pe Muntele Arafat, 1978) și lucrări cu caracter memorialistic ori eseistic precum Sevdalım Hayat (Dragostea mea, viața, 2007), Sanat Uzun Hayat Kısa (Ars longa, vita brevis, 2010), Edebiyat Mutluluktur (Literatura înseamnă fericire, 2012) și Elia ile Yolculuk (Călătorie cu Elia, 2017). Romanele lui Livaneli au stat la baza unor scenarii de film și a unor piese de teatru, precum și a unor librete de operă.

*

O carte despre dragoste și vinovăție, dar și despre geografie ca destin. Un roman despre ororile nesfârșite ale oamenilor, despre cruzime și necruțare, dar și despre compasiune și îndurare, care învăluie nu doar trecutul, ci și prezentul într-o nespusă și apăsătoare melancolie.

Istanbul, 2001. Maya Duran lucrează pentru universitate, e divorțată și își crește singură fiul adolescent. Monitorizează imaginea publică a rectorului și a instituției, întâmpină delegațiile ce vin și pleacă, le este ghid invitaților, totul petrecându-se într-un ritm alert și haotic, dictat de orașul pe care îl străbate fără oprire. Când îl așteaptă la aeroport pe enigmaticul Maximilian Wagner, un profesor de drept de la Harvard de origine germană, nimic nu anunță o vizită care să iasă din tiparul obișnuit. Dar ea se va dovedi a fi o întâlnire crucială, care o va marca pe tânăra Maya. Nu doar că va descoperi secretele propriei familii, și odată cu acestea istoria trecută sub tăcere, periculoasă, a Turciei bunicilor ei, dar va ajunge să pășească pe urmele profesorului Wagner pentru a-i afla tragica poveste de iubire și a-i aduce o alinare în ultimele luni de viață. Serenadă pentru Nadia este un exercițiu de iubire de o tulburătoare și dureroasă actualitate.

*

Pe 24 februarie 1942 nava Struma este torpilată și scufundată de un submarin sovietic. La bordul ei se îmbarcaseră aproape opt sute de refugiați evrei care se îndreptau spre Palestina, dar care și-au aflat sfârșitul în apele Mării Negre. Printre aceștia, o evreică care urma să debarce la Istanbul și să-și reia viața alături de soțul ei, germanul Maximilian Wagner. La cincizeci și nouă de ani de la această tragedie, în iarna anului 2001, profesorul Wagner se întoarce, la invitația Universității din Istanbul, pentru o conferință. Este întâmpinat și condus prin orașul aglomerat și rece de Maya Duran, o angajată a universității. Pe fundalul unui Istanbul în care viețile se consumă rapid și unde istoriile personale complicate sunt fie date uitării, fie îngropate adânc, ca un secret rușinos, Maya, urmându-l fascinată pe bătrânul profesor Maximilian - cel mai mare spion care a existat vreodată, cum i-a spus Kerem, fiul ei -, va descoperi povestea Nadiei și a lui Max și va înțelege cât de legați suntem de trecutul nostru personal. Pentru Maya și Max, simple nume fără chip, "închipuiri" ale autorului, adevărul trecutului este singurul care ajunge să dea un sens vieților prezente.

"Zülfü Livaneli este o forță fundamentală pentru scena muzicală, culturală și politică a Turciei." (Orhan Pamuk, Premiul Nobel pentru Literatură, 2006)

"Livaneli pendulează cu ușurință între 2001 și 1938-1942, scoțând la lumină puternicele tensiuni culturale, politice, etnice și religioase ale Turciei. Portretele pe care le face personajelor sale - un bărbat care încearcă să se împace cu propriul trecut și o femeie care încearcă să se împace cu moștenirea sa turcă - sunt o pledoarie puternică pentru deschidere și toleranță." (Publishers Weekly)

"Dureros de viu. Determinarea cu care Livaneli denunță vina Turciei și a Occidentului în masacrele istorice este eloc­ventă. Serenadă pentru Nadia este un roman greu de uitat." (Kirkus Reviews)

"Convingător, curajos și elocvent." (Wall Street Journal)

"Serenadă pentru Nadia este deopotrivă o poveste de război și de iubire (două povești de dragoste, de fapt: una romantică, cealaltă platonică), un mistery literar, o explorare interculturală și o meditație profundă cu privire la natura pierderii." (Washington Independent Review of Books)

Fragment

În timp ce reveneam la hotel, i-am întins cutia cu vioara, pe care o recuperasem de pe bancheta din față a mașinii:
- V-am găsit vioara.

La început s-a bucurat, dar apoi, când a pus mâna pe cutia aceea, care era mai mare și mai grosieră decât cea originală, a spus:
- Dar asta nu e vioara mea!
- Nu vă neliniștiți, cutia arată diferit, dar vioara a rămas aceeași, i-am spus eu.

Când a deschis cutia și a scos vioara, și-a dat seama că-i spuneam adevărul. A contemplat o vreme instrumentul, plin de nostalgie și afecțiune.

I-am povestit cum îl târâserăm de pe țărm și cum luaserăm vioara, uitând însă cutia pe plajă, în toiul acelui haos. Nu era cazul să-i vorbesc și despre blestemățiile lui Süleyman.

Și-a așezat vioara în poală, cu mare băgare de seamă.
- În ziua aceea v-am pus și pe dumneavoastră în pericol, mi-a spus el. Nici măcar nu reușesc să-mi aduc aminte întru totul ce s-a petrecut.
- Domnule profesor, aș vrea să vă întreb ceva: puteți să-mi spuneți cine este Nadia?
- Am să vă povestesc totul, dar cu o condiție!
- Care anume?
- Să încetați să-mi mai spuneți "domnule profesor"! Spuneți-mi Maximilian sau, pe scurt, Max!
- Și eu aș vrea să vă povestesc niște lucruri, Max! i-am spus eu.

Mi s-a părut ciudat să-l numesc așa. L-am privit drept în față: zâmbea ușor, într-un mod menit să-mi dea de înțeles că era satisfăcut. Odată ajunși la Pera Palas, i-am cerut lui Ilyas să nu mă aștepte. Misiunea mea acolo s-ar fi putut lungi și, oricum, la nevoie puteam să-i dau telefon.

Holul de la recepție și barul acelui hotel istoric erau aglomerate. La barul care mișuna cândva de spioni se aflau acum istanbulezi din categoria celor cu venituri medii ori superioare, care nu doreau să frecventeze hotelurile în stil american și care erau pasionați de atmosfera vetustă a locului, precum și străini care doreau să respire atmosfera Istanbulului de pe vremea Orient-Expressului.

Pe drum, Max îmi propusese să luăm cina împreună, însă știam oricum că așa urma să se întâmple.

Am luat cheia de la recepție. Eu aveam să-l aștept jos, iar el avea să urce în camera lui și apoi să revină. I-am întins pachetul cu darul pe care i-l pregătisem și i-am spus:
- O amintire de la Istanbul!

S-a fâstâcit, s-a înroșit, după care mi-a mulțumit și s-a îndreptat către ascensor.

M-am așezat, în așteptarea lui, la o măsuță rotundă din zona barului. I-am cerut chelnerului un Porto alb. De asemenea, l-am rugat să ne rezerve o masă liniștită la restaurant. În timp ce-mi sorbeam vinul, eram stăpânită de emoție la gândul poveștii pe care urma s-o ascult curând după aceea. În cele din urmă, taina aceea care dura de o săptămână urma să fie deslușită. Aveam să aflu cine e Max, cine e Nadia, de ce ne duseserăm la Șile, ce semnificație aveau ceremoniile acelea bizare, de ce erau atât de interesate de Max diverse misiuni străine, de ce fusese expulzat cândva din Turcia.

Tot cugetând la aceste lucruri, mi-am terminat rapid paharul de Porto. I-am cerut chelnerului încă unul. Până să apară profesorul, chiar ajunsesem să mă amețesc puțin de atâta Porto băut pe inima goală. Când a intrat Max în bar, mai mulți dintre mușteriii aflați acolo s-au întors ca să se uite la el. Era o prezență atât de plăcută, cu sacoul gri, cămașa albă și eșarfa liliachie înfășurată în jurul gâtului, încât părea greu de crezut că peste șase luni avea să devină țărână.
- Multe mulțumiri pentru darul dumneavoastră, Maya! mi-a spus el. E minunat! Am să-l port mereu la Boston și de fiecare dată am să-mi amintesc de dumneavoastră!

Cum venise vremea mesei, n-a vrut să bea nimic înainte, așa încât ne-am îndreptat spre restaurant. Ne-am așezat într-un colț, departe de ceilalți clienți, la o masă relativ izolată.

În meniul din seara aceea figurau și mâncăruri de inspirație otomană. Am optat pentru anghinare cu ulei de măsline, urmată mai apoi de sote de miel cu piure de vinete coapte. Am comandat tot vin de Porto.

Vedeam că Max era încordat. Avea aerul unui om copleșit, de parcă s-ar fi temut de ceea ce urma să-mi povestească. Nimic mai firesc, având în vedere că se pregătea să-mi împărtășească o poveste pe care n-o destăinuise nimănui de atâta amar de vreme.
- Săptămâna trecută pe vremea asta nu știam nimic nici de dumneavoastră, nici de prietenii dumneavoastră! i-am spus eu.
- Erați, desigur, mai liniștită! V-am adus multe probleme pe cap!
- Nu, sunt foarte fericită! Mi-ați deschis niște orizonturi absolut noi.

A făcut un gest de încuviințare, așa cum fac cei care nu te contrazic, chiar dacă nu sunt de acord cu tine. A înălțat ușor din sprâncene și și-a înclinat puțin capul într-o parte.

Am continuat, zâmbind:
- În textele pe care le-am citit eu, un student turc din vremea dumneavoastră îi mulțumea lui Hitler.

M-a privit uluit:
- De ce?
- El afirma că, dacă n-ar fi existat Hitler, ar fi fost imposibil să aduci în Turcia atât de mulți profesori germani, iar el și alții ca el n-ar fi avut parte de un învățământ la asemenea nivel. Rezulta că ar fi fost studentul lui Erich Auerbach.
- În cazul acesta, a fost foarte norocos, căci Erich Auerbach a fost, cu adevărat, un savant excepțional. Ați citit, desigur, lucrarea sa, Mimesis, pe care a conceput-o în perioada petrecută la Istanbul.
- Din păcate, nu, domnule profesor! Pardon, Max!
- Dar ați studiat literatura tot la Universitatea din Istanbul! Cum de v-a scăpat o asemenea capodoperă?!
- În cursul lecturilor din ultimele zile, am dat și peste titlul acestei cărți. Din păcate, n-a fost încă tradusă în limba turcă. Îmi dau seama însă de ciudățenia acestei situații abia acum, când vă ascult pe dumneavoastră.
- Mimesis este una dintre cele câteva lucrări esențiale din domeniul criticii literare și, după cum vă spuneam, a fost concepută aici, la Istanbul, la universitatea dumneavoastră. De îndată ce am să mă întorc la Boston, am să vă trimit versiunea în limba engleză.
- Cartea a fost tradusă în engleză?
- Bineînțeles! S-au scris chiar și alte cărți despre ea. După perioada petrecută la Istanbul, Erich a primit diverse invitații de la universități americane. La vremea când a murit, preda la Yale. Lucrarea sa a fost tipărită în anul 1953, la Princeton^[i].
- Așadar, americanii au băgat de seamă cum stăteau lucrurile și v-au luat pe toți de aici...
- Plecarea mea s-a produs în alte condiții. Acum însă dumneavoastră vă revine o misiune foarte importantă...
- Ce fel de misiune?
- Să traduceți Mimesis în limba turcă, pentru ca lucrarea să revină pe meleagurile pe care a fost scrisă!

Trebuie să mărturisesc că această idee m-a emoționat profund. Ar fi fost, într-adevăr, ceva minunat! Max continua să mă emoționeze cu fiecare frază pe care o rostea, continua să-mi presare viața anostă cu tot soiul de pete de culoare și spirit de aventură.
- Da, am spus eu. Ar fi minunat!
- Vă veți da seama cât de importantă este această misiune după ce veți citi cartea. Iată o șansă de a aduce un serviciu de răsunet țării dumneavoastră! Îmi promiteți s-o faceți?
- Promit! Dar, Max, de ce este atât de importantă această carte?
- Mi-e imposibil să vă explic pe scurt.
- Atunci, faceți-o în detaliu!

Pe chip i s-a ivit un zâmbet simpatic:
- Dragă doamnă atât de tânără, ce facem noi aici, mâncăm sau ținem cursuri?!
- Dragul meu domn, pentru a face ca masa să decurgă într-un mod mai plăcut, îl rog pe stimatul profesor care va pleca mâine să-mi ofere o discuție de factură intelectuală!
- Bine, am să mă străduiesc să vă explic pe scurt, și aceasta doar pentru a vă spori pofta de a traduce cartea! Erich Auerbach a încercat să sistematizeze, alături de un alt confrate de-al său, Leo Spitzer, conceptul de Weltliteratur, "literatură a lumii". De fapt, noțiunea aceasta fusese lansată mai înainte vreme de Goethe. Goethe, care era, în același timp, și filozof, încerca să înțeleagă nu atât literatura creată de diverse civilizații, cât literatura creată la nivel mondial. Din acest motiv, a învățat persana la o vârstă înaintată. I-a citit pe marii poeți ai Iranului, pe Hafez^[ii], pe Sa'di^[iii], și, apropo, pe Mevlana Jalal ad-Din Rumi^[iv], care face parte din patrimoniul comun al turcilor și iranienilor. A scris, totodată, celebrul Westöstlicher Divan^[v].
- Adică "Divanul occidentalo-oriental"?
- Da, aceasta este traducerea exactă!
- Max, de ce ați afirmat că Mevlana face parte din patrimoniul nostru comun?
- Pentru că, deși a locuit la Konya^[vi], a scris în limba persană. Dacă ar fi scris în limba turcă, regret s-o spun, lumea ar fi auzit infinit mai puțin de el. Iată, Yunus Emre^[vii] ori Șeyh Galip^[viii], marii dumneavoastră poeți, sunt necunoscuți pe plan mondial, în ciuda faptului că nu sunt mai puțin valoroși decât Omar Khayyam^[ix], Sa'di, Hafez ori Rumi, pe care lumea îi citește cu sârg. La faptul acesta contribuie limba persană și, desigur, Goethe.
- Probabil că aveți dreptate. N-am privit niciodată lucrurile din acest unghi.
- Când privești lucrurile de foarte aproape, nu vezi mare lucru. Oricum, Leo și Erich au încercat să sistematizeze conceptul de Weltliteratur. Mimesis realizează o analiză amplă, pornind de la Tora și de la Homer, adică de la cele două surse fundamentale ale literaturii occidentale, și ajungând până la Proust, la Virginia Woolf... Cu toate acestea, se poate afirma că lucrarea a rămas axată pe literatura occidentală. Titlul ei complet este, de fapt, Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală.
- Stați o clipă, căci mă simt derutată! i-am spus eu. Cartea privește literatura lumii, a fost scrisă într-un oraș precum Istanbulul dar, pe de altă parte, exclude literatura orientală?
- Ca să nu comitem o nedreptate, ar trebui să spunem că volumul privește literatura occidentală. Erich se plângea mereu de faptul că sursele de care dispunea la Istanbul erau insuficiente, că nu reușea să găsească aici cărțile pe care și le dorea.
- Atunci să vă spun o poveste despre cărți, împrumutată din literatura orientală, Max! Poveștile de felul acesta sunt numite "pilde". Ați auzit de imamul Ghazali^[x]?
- Sigur!
- După ce-și încheie studiile la Bagdad, Ghazali se întoarce cu o caravană în orașul Tus. Pe drum, caravana este jefuită de tâlhari, care le confiscă tuturor aurul și argintul pe care-l posedă. Ghazali nu are asupra sa decât o traistă. Traista este luată și ea. Toată lumea se împacă cu propria soartă, însă Ghazali pornește în căutarea tâlharilor. După ce-i caută luni de zile, găsește peștera în care se adăpostesc aceștia și le cere să-i înapoieze traista. Cei care fac de strajă se pregătesc să-l ucidă pe flăcăul acela bezmetic, numai că starostele lor aude zarva iscată și îi întreabă ce anume se petrece. Oamenii îi spun că s-au pomenit cu un smintit de flăcău care o ține una și bună că el își vrea traista înapoi. Starostele le zice: "Trimiteți-mi-l mie!" Apoi îl întreabă pe tânăr: "Fiule, le-am luat tuturor avuțiile și n-a avut nimeni nimic de zis. Ce poate fi atât de prețios în traista ta ca să-ți pui viața în primejdie și să vii până aici după ea?!" Ghazali îi răspunde: "Povara mea e mai prețioasă decât averile lor, căci în ea se află notițele pe care le-am luat la lecțiile cu profesorii mei de la Bagdad." Starostele tâlharilor le poruncește atunci oamenilor săi: "Dați-i băiatului traista înapoi! Apoi dați-i să mănânce și trimiteți-l pe drumul lui!" După aceea se întoarce către Ghazali: "Îți dau notițele înapoi, băiete, dar dacă vrei să ajungi un învățat, nu care cumva să uiți ceva!" îi spune el. "Ce anume?" îl întreabă Ghazali. Starostele îi răspunde: "Cunoașterea care-ți poate fi furată de altul nu e cunoașterea ta!"

Max a râs:
- O pildă foarte frumoasă! De fapt, Occidentul înseamnă cărți, iar Orientul, pilde. Așadar, este vorba de o revoltă venită din Orient împotriva celui care a scris Mimesis?

Am râs și eu.
- Se poate! Dacă ar fi examinat bogatele surse orientale aflate la Istanbul, ar fi putut ajunge și el la o Weltliteratur, ca Goethe, dar din câte am înțeles eu n-a lucrat decât asupra asupra așa-zisei Westliteratur, a literaturii occidentale. Cu toate acestea, am să aștept să-mi trimiteți cartea și am s-o traduc în turcă.
- Poate că o să vă referiți la aceste idei în prefață.
- Desigur!
- Apropo de asta, sunt convins că și scrisorile lui Auerbach vor constitui un document foarte prețios pentru dumneavoastră, căci în ele se referă la această țară, la primii ani ai Republicii, la Atatürk.
- Vă amintiți ce spune cu privire la Atatürk? La ora actuală se discută foarte mult dacă acesta s-a numărat sau nu printre dictatorii acelor vremuri.
- Auerbach îl distinge fără echivoc de dictatorii vremii sale. Îl descrie ca pe un om inteligent, spiritual și vesel, însă în scrisorile pe care i le trimite lui Walter Benjamin precizează că nu-i place graba cu care tânăra republică se debarasează de islam și de vechea cultură și cu care-și schimbă scrierea și limba. În aceste scrisori se referă la "pâinea sărată a altora", făcând aluzie la un pasaj din Divina Comedia de Dante: "Vedea-vei tu cerșită pe cărări / ce pâine-aduni, și cât de-amară cale / să urci și să cobori străine scări!"^[xi]
- Pâinea sărată?
- Da, trimite la pâinea sărată pe care o mânca profetul Iosua alături de poporul său în timpul captivității babiloniene și, în felul acesta, își descrie propria viață în exil. Chiar și acest exemplu mărunt pune în evidență modul profund în care înțelegea lumea Auerbach, de la Vechiul Testament la Dante, iar de acolo la exilul său istanbulez.
- Da, Max, așa cum pune în evidență și cultura dumneavoastră temeinică! Aș putea să vă ascult zile, săptămâni în șir!

La aceste vorbe s-a îmbujorat, a tușit ușor și a încercat să schimbe subiectul.

A propus ca, de data aceasta, să ciocnim paharul în cinstea lui Auerbach și a traducerii lucrării Mimesis în limba turcă.
- Max, studentul acela avea, oare, dreptate? Chiar așa, dacă n-ar fi existat Hitler n-ar fi venit aici nici o personalitate aparte?!
- Dacă ar fi să spunem adevărul, da, avea dreptate, căci cultura Turciei ne era foarte străină. Cunoșteam foarte puține lucruri despre ea. Nu știam altceva decât că Imperiul Otoman se prăbușise și că locul său fusese luat de o republică care propunea reforme în stil occidental. Nu aveam nici o idee cu privire la limba locului. Cei care au venit aici erau însă niște savanți de calibru mondial, care alcătuiau coloana vertebrală a lumii academice germane.

A râs.
- Cu excepția mea, desigur! Gândiți-vă că, la vremea aceea, în ditamai Turcia nu exista decât o singură facultate de medicină, care era și ea cât se poate de anacronică. Mai gândiți-vă și la celelalte domenii. Atatürk dorea să occidentalizeze țara rapid. Această misiune a fost asumată de profesorii germani. Ei au format elitele țării și au pus bazele unei tradiții care urma să se perpetueze din generație în generație. De exemplu, sistemul dumneavoastră muzical a fost creat de un compozitor de renume mondial precum Paul Hindemith^[xii]!
- Când ați venit dumneavoastră aici, cum arăta Turcia?
- Față de cei care au imigrat în 1933, eu am venit târziu. La începutul lui 1939... Chiar și atunci, Turcia continua să fie o țară agrară, cu o populație de șaptesprezece milioane de locuitori. Acum câți locuitori aveți?
- Șaptezeci de milioane. Max, din câte am citit eu, profesorii evrei au fost înlăturați din universitățile germane în 1933. Au fost boicotați, și-așa mai departe... Până în 1939 s-au petrecut, după toate probabilitățile, evenimente cât se poate de tragice. Dumneavoastră de ce ați ajuns aici atât de târziu?

Intram, puțin câte puțin, în subiect.
- Motivul e foarte simplu: eu nu sunt evreu. Provin dintr-o familie catolică, cu rădăcini burgheze.
- Bine, dar atunci de ce ați părăsit Germania în 1939?
- Tocmai despre acest lucru urmează să vă vorbesc. Nu știu însă de unde să încep!
- Începeți, vă rog, de cât mai departe! De la copilăria, de la tinerețea dumneavoastră...
- Bine! Pregătiți-vă însă pentru o poveste lungă!
- Sunt deja pregătită! i-am spus eu. Am însă o rugăminte: pot să vă înregistrez, ca să-mi rămână o amintire de la dumneavoastră?

A încruntat ușor din sprâncene. Am observat că ezita puțin.
- N-am nici un scop ascuns, i-am spus eu. Simt însă că, după ce veți pleca, mă voi prăbuși într-un vid teribil. Nu l-aș putea umple decât ascultându-vă vocea și citind diverse cărți despre pe­rioada respectivă.

Am adăugat apoi, râzând:
- Și, desigur, traducând Mimesis în limba turcă!

A râs și el și a spus:
- Bine! Puteți să mă înregistrați!

Am scos din geantă micul reportofon digital pe care-l pregătisem încă de acasă. L-am împins pe fața de masă albă, către el. Ledul roșu al aparatului, care clipea necontenit, părea să sublinieze însemnătatea lucrurilor pe care urma să le aflu.

În seara aceea de sâmbătă, restaurantul era aglomerat. Chelnerii experimentați, înveșmântați în straie negre, treceau printre mese cu mișcări agile.

Profesorul Wagner s-a pornit să povestească:
- După cum spuneam, m-am născut într-o familie înstărită, care avea chiar pretenții de noblețe. Am avut parte de o educație foarte bună. Tatăl meu era un judecător cunoscut. Mama era o bună pianistă. Mi-am petrecut copilăria și tinerețea învățând latină, greacă veche, filozofie, literatură, istorie, muzică. Am devenit mai apoi asistent la universitate, la o vârstă care ar putea fi socotită neobișnuită. Duceam o viață fericită. Nu mă confruntam cu nici un fel de probleme. Profesorii, colegii de serviciu, studenții și cvartetul amator de coarde cu care mă vedeam o dată pe săptămână, interpretând piese muzicale care ne făceau tuturor plăcere, erau, cu toții, minunați. Lumea ni se părea frumoasă. Din când în când se vorbea despre un fost caporal pe nume Adolf, care provoca tulburări prin berăriile din München și care intra în conflict cu poliția dar, în general, se făcea haz pe seama lui. Nu-l lua nimeni în seamă.

După o vreme, am cunoscut-o pe Nadia. Era studentă la istorie. Îmi aduc aminte că, la început, m-am gândit că era o fată tare drăguță. La câteva zile după aceea, am început să-mi spun că era o fată nespus de frumoasă. După o săptămână, am început să mă gândesc că avea niște ochi nemaipomeniți. Apoi, după o vreme, am început să-mi spun că ochii, chipul, trupul ei erau capodopera unui pictor. Îmi dădeam seama că începusem să mă gândesc la ea și în afara orelor de școală. Momentele în care mă îmbrăcam dimineața și mă duceam la facultate se preschimbau treptat într-o dulce nerăbdare, căci urma s-o văd pe ea. Când mă întindeam, seara, în pat, mă gândeam la Nadia, iar când făceam muzică, la sfârșit de săptămână, gândul îmi era tot la ea. Avea niște buze minunate, fremătânde, care o făceau să aducă uneori, când palpitau ușor, cu un copil îmbufnat, iar acestea nu-mi piereau niciodată dinaintea ochilor. În răstimp de aproximativ o lună, mă îndrăgostisem de ea lulea, numai că ea habar nu avea de toate aceste lucruri. Eram în 1934. Se împlinea un an de când venise Hitler la putere și legea aceea celebră...
- "Legea pentru restaurarea serviciului public profesional", am spus eu.

Maximilian a părut uimit.
- De unde știți?!
- Păi, v-am spus că am citit! Oricum, continuați!
-... reprezenta o lovitură îngrozitoare, neașteptată. Profesorii de origine evreiască de la universitate s-au văzut nevoiți să renunțe la serviciu. Între timp, au început presiunile și asupra studenților evrei. Și lor le-a devenit imposibil să-și mai continue studiile. Studenții cu vederi naziste semănau teroare. Nadia insista să vină la școală, dar, într-una din zile, i-am văzut pe naziști legându-se și de ea, în curte. Am intervenit imediat.
- Da, l-am întrerupt eu, în jurul dumneavoastră nu se petreceau niște lucruri prea plăcute pe vremea aceea. De exemplu, "Ziua boicotului evreiesc"^[xiii]...

Făceam pe grozava, dar adevăratul meu scop era ca profesorul să mai amâne puțin depănarea acelei povești care-mi trezea curiozitatea. Eram atât de curioasă, așteptam cu atâta emoție s-o aud, încât atunci când se apucase s-o istorisească îl determinam cu bună știință să mai zăbovească puțin, pentru a fi ceva mai pregătită pentru ea.
- Da, a spus el, aveți dreptate. "Ziua boicotului evreiesc" a fost prima barbarie care le-a dat curaj naziștilor. Aceștia s-au dus și la atelierul de croitorie al tatălui Nadiei și l-au bătut amarnic pe sărmanul om.
- Bine, dar poporul german nu putea cere încetarea acestor brutalități?

Maximilian a surâs.
- Ați citit cartea lui Hirsch, a spus el. Hirsch n-a iertat niciodată poporul german pentru că nu a reacționat în ziua aceea, dar, din punctul meu de vedere, nu prea avea dreptate.
- De ce?
- Pentru că poporul nu poate fi eficient decât atunci când e organizat. Când vine vorba de oameni izolați, aceștia se fac mici în fața tiraniei. Aceasta e regula generală. În ceea ce privește poporul german, el n-avea nici o putere. Partidele și celelalte formațiuni politice erau însă vinovate, desigur!
- Tot nu înțeleg! i-am spus eu. De ce să rămână pasiv un popor când vecinii săi sunt asupriți?!

Maximilian m-a privit în adâncul ochilor:
- Amintiți-vă ce s-a petrecut aici în 6-7 septembrie 1955, a spus el. Chiar în acest cartier, în Pera! N-au fost jefuite toate ma­gazinele grecilor, pentru ca mai apoi unele grupuri de barbari să pornească la vânătoare împotriva celor care nu erau turci și musulmani? N-a fost și aceea o zi a linșajului?!
- Ba da! am spus eu.
- Ei bine a crâcnit, oare, vreun om de rând?
- Din câte știu eu, nu. Doar că unii turci i-au salvat pe vecinii lor greci ori armeni.
- Adică este vorba despre eforturile individuale ale unor oameni înzestrați cu conștiință!
- Da.
- Să nu mă înțelegeți greșit! Nu afirm aceste lucruri pentru a învinovăți poporul turc sau pentru a compara cele petrecute atunci cu ferocitatea naziștilor. Astfel de evenimente există în istoria oricărei țări, însă oamenii obișnuiți nu au cum să reacționeze față de ele. Ce v-am spus eu ceva mai devreme: orice putere ucide! Unele dintre ele mai mult, altele mai puțin...
- Am înțeles, domnule profesor, să revenim la povestea dum­neavoastră!
- Parcă era vorba să nu-mi mai spuneți "profesor"!

M-am întins către el și l-am atins pe braț:
- Mi-a scăpat! Bine, Max, v-aș ruga să continuați!

A ridicat un deget și m-a prevenit, cu un gest care arăta că era vorba de o glumă:
- Hmmm, să nu se mai întâmple!

Am râs. Acum mă relaxasem și eram pregătită cum se cuvenea.
- Da, Max... Rămăseserăm la ziua în care naziștii s-au legat de Nadia în curtea universității. Apoi?

Și-a fixat ochii asupra unui punct nevăzut de pe fața de masă albă, fără să-mi răspundă. A stat o vreme așa, nemișcat. Apoi s-a pornit să-mi depene povestea fără întreruperi, pe un ton monoton, de parcă mi-ar fi transmis ceea ce vedea în acel punct.

Ledul roșu al reportofonului clipea necontenit.

Chelnerii se tot învârteau pe lângă noi, turnau vin în pahare, făceau ordine pe masă. Profesorul continua să vorbească, fără a lua uneori seama la nimic din ceea ce se petrecea în jur. Alteori aștepta ca personalul să termine ce avea de făcut, sorbea puțin vin sau chiar rostea câteva cuvinte pe o altă temă. Apoi își fixa din nou ochii asupra acelui punct nevăzut de pe fața de masă albă și relua povestea din locul în care rămăsese.

În ceea ce mă privea, nu puteam să ascult anumite lucruri. Uneori îmi venea să-mi acopăr fața cu mâinile și să plâng, alteori să sar în picioare și să urlu, să-mi exprim revolta cu voce tare. Mă străduiam însă, pe cât posibil, să stau liniștită. Aveam grijă să nu fac gesturi prea ample și să nu-i abat atenția în nici un fel.

În unele momente ale povestirii, când simțeam că nu mai puteam îndura, mă străduiam să las impresia că-l ascultam și să-mi ocup mintea cu alte gânduri. Socoteam că era suficient să mă port în așa fel încât să nu-l împiedic să-și ducă povestea mai departe, și asta deoarece, chiar de-ar fi fost să nu-l ascult, aparatul de pe masă înregistra totul. Aveam să-l pot asculta apoi în ritmul pe care mi-l doream eu, întrerupându-mă de câteva ori.

Cu toate acestea, la un moment dat n-am mai rezistat și m-am ridicat repede în picioare. Aveam ochii plini de lacrimi și mi se strângea inima. M-am dus la toaletă, fără să rostesc o vorbă. În clipa aceea nu mai aveam puterea să spun nimic. Când m-am întors, locul era pustiu. M-a năpădit un soi de teamă. M-am uitat, panicată, către mijlocul mesei. Reportofonul se afla acolo; ledul lui roșu clipea de zor.

La puțin timp după aceea, profesorul s-a întors. Avea, deodată, aerul unui om odihnit. Chipul îi surâdea. Poate că, istorisindu-și povestea, se simțea oarecum despovărat.
- Îmi cer scuze că v-am fragmentat povestea, Max! i-am spus eu.

Mi-a răspuns, pe tonul matur al celui care a cunoscut toată durerea lumii:
- Nu este nici o problemă! Ba chiar ne-a picat bine întreruperea aceasta!

Am mai lungit puțin momentul acela de acalmie. Ne-am sorbit vinul. Le-am cerut chelnerilor să strângă masa și să ne aducă niște fructe. Apoi și-a pironit din nou privirile asupra acelui punct nevăzut de pe masă și s-a pornit să povestească la fel ca mai înainte. Uneori mijea ochii, iar pe chip i se ivea o expresie de suferință, pentru ca alteori privirile să-i lucească, pline de speranță, și să arate aidoma luminilor nedeslușite care se întrevedeau prin Pera Palas. Era limpede că imaginile pe care le zărea în punctul acela alb îi provocau mai întâi suferință, după care îi reîmprospătau speranța, pentru ca apoi să-i stârnească decepție. Tonul monoton al vocii sale nu se modifica însă deloc.

Pe măsură ce povestea, chipul i se însuflețea. Simțeam că îi făcea bine să împartă cu altcineva povara pe care-o adunase în suflet. Având în vedere faptul că urma să moară înainte de a se-mplini anul, cineva trebuia să fie martor la povestea sa!

În vremea aceasta, restaurantul se golise treptat. Pe măsură ce în jur se așternea liniștea, vocea profesorului se auzea tot mai tare. Chelnerii stăteau pe margine, somnoroși, și era limpede că își doreau ca ultimii clienți să plece cât mai repede.

Mi-am așezat mâna cu blândețe peste a lui. A continuat să vorbească, fără să mă bage în seamă. Când a terminat ce avea de spus cu privire la partea pe care tocmai o relata, a ridicat capul și m-a privit drept în față.
- Nu vreau să fiu nepoliticoasă, Max, dar probabil că trebuie să plecăm. N-a mai rămas nimeni în afară de noi.

A privit în jur, dus pe gânduri.
- Desigur, desigur! a spus el.

A cerut nota, făcându-i un semn chelnerului. Acesta o avea, de fapt, deja în mână. A adus-o repede și a pus-o pe masă. Max și-a trecut pe ea numărul camerei și s-a semnat. Când ne-am ridicat, am lăsat și eu un mic bacșiș. Am urcat în holul de la recepție.
- Trebuie neapărat să ascult sfârșitul poveștii, Max! i-am spus eu. În curând se va închide și barul. Vreți să mergem la altul, undeva în afara hotelului?
- Nu! a spus el. Să nu mai ieșim la ora asta! Poftiți în camera mea! În minibar am și niște băuturi cu care aș putea să vă servesc.

Probabil că aceea era formula cea mai rațională. Oricum, Kerem urma să înnopteze la tatăl lui. Nu eram obligată să mă întorc acasă la o anumită oră. Eram cu adevărat curioasă să aflu sfârșitul poveștii. Nu exista nici un impediment să petrec o oră-două în camera lui, dar nu se cuvenea să-l mai solicit pe Ilyas de la ora aceea încolo. N-avea însă importanță, căci aș fi putut să iau unul dintre taxiurile acelea care așteptau în fața hotelului.

Am urcat cu Max în celebrul ascensor al hotelului și ne-am dus împreună sus, sub privirile funcționarului care era de serviciu în tura de noapte la recepție. Odată ajunși în cameră, ne-am instalat în fotoliile comode aflate acolo. Max a scos niște coniac din minibar.

După ce a turnat coniacul în pahare, a continuat:
- Aș putea să vă istorisesc mai mult detalii despre viața la Istanbul, despre profesorii din epoca aceea și despre universitate, dar simt că în clipa de față nu le-a venit încă vremea.
- Aveți dreptate, i-am răspuns eu. V-aș ruga să-mi povestiți despre Nadia. Ați izbutit s-o găsiți?

A clătinat din cap:
- Bine.

Am păstrat amândoi tăcerea o vreme. Apoi am prins să ne sorbim băutura din pahare.

În ceea ce privea amintirile profesorului, ajunseserăm către finalul anilor 1930. În vreme ce Max se pregătea să-și reia povestea, m-am gândit la biata mea bunică dinspre mamă. Prin urmare, nenorocirea care se abătuse asupra ei începuse după vremurile despre care vorbea profesorul!

Profesorul lăsa impresia că se străduia să-și adune forțele pentru a putea relata povestea fără pauze, așa cum făcuse la restaurant. Aidoma oamenilor care se pregătesc să pornească la un drum lung, anevoios, stătea așezat într-o poziție cât mai relaxată și vorbea despre tot soiul de subiecte menite să-i ridice moralul.

În timp ce ne umpleam din nou paharele, coniacul s-a isprăvit. S-a ridicat zâmbind, oarecum satisfăcut de faptul că găsise prilejul de a se abate de la subiect și de a mai trage puțin de timp. S-a dus la telefon și a comandat o sticlă de coniac Martell. Am așteptat comanda fără să ne vorbim. Pe măsură ce se prelungea tăcerea, în încăpere se instala un soi de încordare greu de suportat. În cele din urmă, Max a luat sticla de Martell de la chelnerul care tocmai bătuse la ușă și a turnat băutura în pahare. Și-a continuat apoi amintirile din punctul în care rămăsese la restaurant, vorbind pe același ton monoton ca mai înainte.

Am apăsat repede pe butonul reportofonului, aflat pe o măsuță. Ledul roșu a început din nou să pâlpâie.

După ce am stat o vreme să ascult fără să mă clintesc din loc, m-am ridicat, simțind nevoia să fac ceva, să mă insinuez în șirul evenimentelor care se petrecuseră cândva, și am început să patrulez prin încăpere. Nu aveam cum să schimb, desigur, ceea ce se întâmplase cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, numai că mi-era cu neputință să accept acest lucru.

Nu mă temeam că aș fi putut rata ceea ce spunea profesorul, deoarece urma să-i ascult oricum relatarea la reportofon. Mai mult, îmi convenea să mă gândesc uneori la lucruri oarecum diferite de cele evocate de el.

M-am gândit la epoca mea, la oamenii care mă înconjurau. Noi nu ne mai confruntam cu masacre atât de înspăimântătoare, cu suferințe atât de atroce. Oamenii continuau însă să se gândească zi și noapte cum să facă viața mai dificilă, cum s-o facă de nesuportat pentru alții și depuneau necontenit strădanii în acest sens. Era bine, totuși, că nu mai puteau beneficia de ocaziile care existau pe vremea tinereții profesorului!

Am băgat de seamă că vocea lui Max se frângea. Apoi s-a oprit cu totul. Vedeam că era foarte obosit și că se albise la față ca varul. Mâinile sale pline de zbârcituri tremurau. Nu era vorba doar de extenuare fizică, ci și de secătuire sufletească. Oricum însă, ne apropiam de sfârșitul poveștii. Urma să-mi mai istorisească puțin, după care aveam să-l ajut să se culce și să plec acasă.
- Ați obosit foarte tare, Max, dar probabil că n-a mai rămas decât puțin de istorisit! i-am spus eu. Apoi am să vă las să vă odihniți!

Mi-a dat un răspuns care m-a uimit:
- Nu! N-a mai rămas puțin. Adevărata poveste abia acum începe!

La auzul acestor vorbe, i-am spus:
- În cazul acesta, vă rog să vă întindeți în pat, domnule profesor! Dacă n-o să adormiți, o să-mi povestiți mai departe! Dacă însă o să adormiți, o să-mi istorisiți mâine, pe scurt, sfârșitul poveștii.

La început a dat să se împotrivească puțin, dar apoi, pentru că, într-adevăr, nu-l mai țineau puterile, m-a ascultat. L-am ajutat să-și scoată hainele de zi și să-și pună pijamaua, după care l-am așezat în pat.

Zăcea lungit pe o parte, iar eu stăteam așezată în fotoliul de lângă pat. Continua să vorbească pe un ton sleit, rănit. Mă tot plimba prin țări și orașe precum România, Germania, Istanbul, Ankara. Percepeam tot soiul de amărăciuni și emoții. Apoi, imaginile care prinseseră să se înfiripe înaintea ochilor mei au început să-și reducă intensitatea, să se risipească, iar vocea lui Max a amuțit. Adormise, respirând ușor, dar regulat.

M-am ridicat din fotoliu, fără să fac zgomot, și am contemplat o vreme, uitându-mă pe fereastră, Cornul de Aur și Bulevardul Tarlabașı, sufocate de aglomerația specifică zilei de sâmbătă. Mă întrebam dacă s-ar fi cuvenit să plec, trăgând ușa după mine, sau dacă nu cumva avea să se trezească și să dorească să-și continue povestea. Apoi, mânată de o hotărâre subită, mi-am scos jacheta și m-am lungit și eu în pat. M-am lipit de el, cuprinzându-l în brațe pe la spate, la fel cum făcusem la Black Sea Motel. Și eu eram extrem de obosită. Mai întâi am crezut că nu-și dădea seama de prezența mea, dar apoi l-am auzit spunând, fără să-și schimbe poziția:
- Mulțumesc!

---

^[i]. Traducerea în engleză, semnată de Willard R. Trask, a apărut la circa șapte ani de la apariția lucrării originale, în germană (Berna, 1946).

^[ii]. Hafez (1325?-1389?) a fost un celebru poet persan, originar din Șiraz. Adept fervent al misticii islamice, s‑a afirmat o vreme și ca poet de curte. Poemele sale elogiază agapele bahice, partidele de vânătoare și dragostea, reflectând, aparent, stilul de viață al curții imperiale iraniene, dar trădează și înclinația sa către stilul de viață contemplativ.

^[iii]. Sa\'di a fost pseudonimul lui Muslih al‑Din (1213?‑1292?), poet persan, originar din Șiraz. Sa\'di a studiat la Bagdad și a călătorit mult, în Africa de Nord, în Irak și, poate, în India; a făcut totodată mai multe pele­rinaje la Mecca. Revenit la Șiraz, în jurul anului 1250, poetul s‑a dedicat elaborării celor mai celebre dintre operele sale, Livada (Bustan, 1257) - o culegere de fabule, maxime și scurte istorii în versuri, care reflectă morala islamică - și Grădina cu trandafiri (Golestan, 1258) - istorii și anec­dote în proză, care alternează cu scurte poeme și maxime.

^[iv]. Misticul și poetul persanofon Mawlana Jalal ad‑Din Rumi (pentru turci, Mevlâna Celâleddin Rumi), mort în anul 1273, la Konya.

^[v]. Antologie lirică inspirată de opera legendarului poet persan Hafez; poemele incluse în volum datează din perioada 1814-1819.

^[vi]. Oraș situat în centrul Turciei, punct nodal al ordinului mistic Mevlevi (Mawlawi), cunoscut în Occident ca "ordinul dervișilor rotitori". Numele acestuia provenea de la patronul său spiritual, poetul mistic Mevlana (Mawlana) Jalal al‑Din Rumi (m. 1273). Aici se afla lăcașul principal al ordinului mai sus amintit, care cuprindea, printre altele, mausoleul fondatorului și care a devenit, de‑a lungul timpului, un important centru de pelerinaj.

^[vii]. Yunus Emre (m. 1321 sau 1328) a fost un poet mistic de factură populară, care a trăit în Anatolia selgiukidă și, ulterior, în cea otomană timpurie și care a influențat de o manieră durabilă literatura similară din Turcia, fiind perceput ca un veritabil poet național. Existența sa, oarecum învăluită în mister, își găsește reflectarea în poemele care‑i sunt atribuite, parte originale, parte apocrife.

^[viii]. Șeyh Galip (1757-1798) a fost unul dintre cei mai celebri poeți mistici din perioada otomană târzie, fiind membru al ordinului sufit Mevlevi. A fost un apropiat al sultanului Selim al III‑lea, care era membru inițiat al ordinului, și, o vreme, șeyh al lăcașului Mevlevi din cartierul istanbulez Galata.

^[ix]. Omar Khayyam (m. 1131), poet, filozof, matematician și astronom persan care a trăit în perioada selgiukidă și care și‑a dobândit faima literară
mai cu seamă datorită catrenelor sale, cunoscute în limba română ca "rubaiate". Deși a rămas în istorie mai ales ca poet, era celebru în vremea sa înde­osebi ca astronom, astrolog și matematician.

^[x]. Abu‑Hamid ibn Muhammad al‑Ghazali (1058-1111), teolog și mistic islamic, originar din orașul Tus, situat în provincia Horasan din Iran. A fost, o vreme, profesor la vestita școală coranică al‑Nizamiyya din Bagdad, unde și‑a scris o mare parte din opere. Și‑a petrecut apoi circa unsprezece ani în călătorii prin zone celebre ale lumii islamice, revenind către sfârșitul vieții la Nișapur și, ulterior, la Tus. Printre lucrările sale figurează numeroase tratate de teologie și mistică islamică.

^[xi]. Dante, Divina Comedie (trad. George Coșbuc), Iași, Polirom, 2000, Paradisul, XVII, 58-60, p. 621.

^[xii]. Paul Hindemith (1895-1963) a fost unul dintre cei mai străluciți muzicieni germani din prima jumătate a secolului XX; s‑a remarcat în calitate de compozitor, violonist, dirijor și teoretician muzical. Începând cu anul 1935 a fost invitat de mai multe ori în Turcia pentru a pune bazele în­vă­țământului muzical din această țară. După ascensiunea naziștilor, și‑a desfășurat o parte din activitatea profesională în Elveția, apoi în Statele Unite ale Americii. În perioada postbelică a revenit în Elveția, dar a petrecut lungi perioade și în Germania.

^[xiii]. În germană, Judenboykott; boicotul nazist la adresa afacerilor evreiești a început la 1 aprilie 1933.

Cum merge lumea

 

Noam Chomsky, interviuri de David Barsamian
 editor: Arthur Naimian
Cum merge lumea
Curtea Veche Publishing, 2020
Traducere din engleză de Paul Gabriel Sandu
 

Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro 
 

Avram Noam Chomsky s-a născut la 7 decembrie 1928 în Philadelphia. Tatăl său, William, era un renumit cărturar evreu, iar în jurul vârstei de 20 de ani, Noam a petrecut mai mult timp într-un kibbutz. Tată a trei copii, Chomsky și-a pierdut soția, Carol, în 2008, după aproape 60 de ani de căsătorie. Din 1955 a predat filozofie și lingvistică - revoluționând acest domeniu prin contribuțiile sale - la MIT, unde a devenit profesor titular de la vârsta de 32 de ani. În afara teoriilor sale lingvistice care au determinat o schimbare de paradigmă în acest domeniu, a scris multe cărți despre probleme politice și a primit numeroase premii (inclusiv treizeci și șapte de titluri academice onorifice). Un activist de cursă lungă, cu un program de cursuri neobosit, Chomsky este la fel de activ cât trei oameni la un loc, dar simte că nu face niciodată suficient. Este un orator electrizant, lucru care se datorează exclusiv subiectelor abordate, căci alege să vorbească într-un stil nepretențios și direct, evitând în mod voit volutele retorice. Extrem de abil în dezbatere, dar cald și amabil în conversație, Chomsky este persoana cu cele mai înalte standarde morale și intelectuale pe care am cunoscut-o.


Îmi doresc foarte mult să ajungă la 100 de ani. Ar trebui să vă doriți și voi același lucru. Lumea va fi un loc mai gol, mai pustiu și mai puțin drept fără el. (Arthur Naimian)

*
Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de al doilea - de revoltă. Însă dacă vrem să știm "cum merge lumea", adică să discernem ce se întâmplă în spatele ușilor închise, ceea ce trebuie să facem nu este să ne acoperim ochii, ci să ne îndreptăm atenția, pentru început, către deciziile militare, politice și economice luate în ultimele decenii de guvernele Statelor Unite ale Americii. Sigur că sunt lucruri despre care am prefera să nu vorbim sau să nu știm, dar trecerea lor sub tăcere nu este doar o ofensă la adresa celor care au avut de suferit de pe urma lor, ci și o modalitate de a îngădui barbariei să își facă loc, încetul cu încetul, în sânul societății și al comunității noastre.

"Dacă ținem seama de forța lui, de capacitatea intelectuală, de noutatea și de influența gândirii sale, Noam Chomsky este, indiscutabil, cel mai important intelectual în viață din zilele noastre." (The New York Times)

"În ciuda controverselor, Chomsky rămâne, chiar și după vârsta de 80 de ani, unul dintre cei mai importanți intelectuali publici ai lumii, un susținător neobosit al păcii, un apărător al drepturilor omului, al echității economice și al justiției climatice prin intermediul discursurilor publice și aparițiilor constante în mass-media." (Deutsche Welle)

"Noam Chomsky este o voce foarte sonoră și importantă în peisajul dezolant al vieții intelectuale din SUA. Într-un moment în care mulți intelectuali au considerat că este mai confortabil să rămână tăcuți și să nu meargă împotriva curentului, este îmbucurător să găsești, din când în când, persoane care au curajul să vorbească despre problemele importante ale timpului nostru." (Bernie Sanders)

Fragmente

Ce vrea, de fapt, Unchiul Sam?^[i]

Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere

Termenii discursului politic au de obicei două semnificații. Una este semnificația clasică, de dicționar, iar cealaltă este cea care servește puterii - sensul doctrinar.

Să luăm, drept exemplu, conceptul de democrație. În mod normal, se spune despre o societate că este democratică în măsura în care oamenii pot participa semnificativ la gestionarea problemelor care țin de societatea lor. Dar sensul doctrinar al democrației este diferit - se referă la un sistem în care deciziile sunt luate de sectoare ale mediului de afaceri și de elite. Publicul trebuie să fie doar "spectator", nu "participant" la acțiune, așa cum au explicat teoreticieni de frunte ai democrației (în acest caz, Walter Lippmann^[ii]). Publicul are voie să ratifice deciziile celor mai buni și să‑i sprijine pe unii sau pe alții dintre ei, dar nu are voie să intervină în chestiuni legate de politici publice, de exemplu.

Dacă segmente ale publicului renunță la apatia lor și încep să se organizeze și să intre în arena politică, aceasta nu este democrație. Mai degrabă, este o criză a democrației în utilizarea tehnică adecvată a termenului, o amenințare care trebuie depășită într‑un fel sau altul: în El Salvador, prin comandourile morții; în SUA, prin mijloace mai subtile și mai indirecte.

Să luăm și exemplul conceptului de liberă inițiativă, un termen care se referă, în practică, la un sistem de subvenționare publică și profit privat, cu o intervenție masivă a guvernului în economie, pentru a menține statul bunăstării pentru cei bogați. De fapt orice expresie care conține cuvântul "liber" înseamnă, cel mai probabil, contrariul.

Sau să ne gândim la ideea de apărare împotriva agresiunii, o frază care este folosită - previzibil - pentru a face referire la agresiune. Când SUA au atacat Vietnamul de Sud la începutul anilor '60, eroul liberal Adlai Stevenson^[iii] a explicat, alături de mulți alții, că apăram Vietnamul de Sud împotriva "agresiunii interne". Prin această sintagmă, se făcea de fapt trimitere la agresiunea țăranilor din Vietnamul de Sud împotriva forțelor aeriene americane și a armatei de mercenari a SUA care îi scoteau din casele lor și îi duceau în lagăre de concentrare unde puteau fi "protejați" de gherilele din sud. De fapt, acești țărani au sprijinit de bunăvoie gherilele, în timp ce regimul aflat la putere, care era vasal americanilor, era doar o cochilie goală, după cum au convenit de fapt toate părțile.

Sistemul doctrinar s‑a achitat atât de bine de sarcina sa, încât, până astăzi, la 30 de ani de la acel conflict, ideea că SUA au atacat Vietnamul de Sud este de neconceput în mainstream. Circumstanțele esențiale ale acelui război sunt, prin urmare, imposibil de analizat. Gardienii corectitudinii politice (ai adevăratei corectitudini politice) pot fi destul de mândri de o realizare care ar fi greu de atins într‑un stat totalitar bine condus.

Să ne gândim și la sintagma proces de pace. Naivii ar putea crede că se referă la eforturile de reconciliere a celor două tabere aflate în conflict. În acest sens, am putea spune că procesul de pace din Orientul Mijlociu include, de exemplu, un tratat de pace cuprinzător care a fost propus Israelului de către președintele Sadat al Egiptului în 1971, tratat care era în acord cu pozițiile susținute de aproape întreaga lume în această privință, inclusiv cu poziția oficială a SUA. Astfel conceput, procesul de pace ar trebui să includă și Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU din ianuarie 1976, introdusă de statele arabe importante din zonă cu sprijinul Organizației de Eliberare a Palestinei (OEP), care a cerut rezolvarea conflictului arabo‑israelian prin recunoașterea ambelor state, în termenii unei convenții internațional cvasi‑consensuale. Procesul de pace ar mai trebui să includă și oferta făcută de OEP Israelului prin anii '80 să negocieze recunoașterea reciprocă; și voturi anuale la Adunarea Generală a ONU, cel mai recent în decembrie 1990 (când rezultatul a fost 144 la 2), prin care se solicită o conferință internațională cu privire la problema israelo‑arabă etc.

Dar cei versați înțeleg că aceste eforturi nu fac parte din procesul de pace. Motivul este că, în sensul corectitudinii politice, termenul în chestiune se referă la ceea ce face efectiv guvernul american - în cazurile menționate, blochează, de fapt, eforturile internaționale de a obține pacea în regiune. Tratativele menționate anterior nu se încadrează în procesul de pace, deoarece SUA au sprijinit respingerea de către Israel a ofertei lui Sadat, au respins decizia Consiliului de Securitate, s‑au opus negocierilor și recunoașterii reciproce dintre OEP și Israel și se poziționează de fiecare dată de partea Israelului atunci când această chestiune este dezbătută la ONU, folosindu‑se de dreptul lor de veto de fiecare dată când se încearcă o soluționare diplomatică pașnică.

Procesul de pace se limitează la inițiativele SUA, care solicită o soluționare unilaterală a conflictului, determinată exclusiv de SUA, fără recunoașterea drepturilor națiunii palestiniene. Așa funcționează procesul de pace. Cei care nu pot înțelege aceste lucruri trebuie să își caute o altă profesie.

Există multe alte exemple. Luați termenul de interes special. Sistemele republicane de relații publice din anii '80 au acuzat în mod repetat democrații că sunt parte a unor interese speciale: femeile, forța de muncă, persoanele în vârstă, tinerii, fermierii - pe scurt, întreaga populație. Exista însă un singur sector al populației despre care nu s‑a spus că reprezintă "un interes special": corporațiile (și afacerile în general). Nu e greu de înțeles de ce. În discursul corectitudinii politice, interesele lor (speciale) sunt "interesul național", care are mereu întâietate.

Democrații au răspuns imediat dezvinovățindu‑se și spunând că nu au fost partidul intereselor speciale, ci că au servit și interesului național. Afirmația era corectă, dar problema lor a fost că le lipsește conștiința de clasă neclintită a adversarilor lor republicani. Aceștia din urmă nu au nicio îndoială asupra rolului lor de reprezentanți ai proprietarilor și conducătorilor societății, care duc un crâncen război de clasă împotriva populației generale - adoptând adesea retorica și conceptele marxiste vulgare, recurgând la isterie, frică și teroare, cultivând în rândul populației admirația față de marii ei lideri și apelând la toate celelalte metode standard de control. Democrații nu înțeleg la fel de clar care este rolul lor, fiind, prin urmare, mai puțin eficienți în războaiele de propagandă.

În cele din urmă, să ne gândim la conceptul de conservator, care descrie susținătorii unui stat puternic, unul care intervine masiv în economie și în viața socială. Conservatorii susțin cheltuielile uriașe ale statului și un maximum de măsuri protecționiste, dar și asigurarea împotriva riscului de piață, restrângerea libertăților individuale prin legislație, protejând Sfântul Stat de ingerințele nejustificate ale cetățenilor irelevanți - pe scurt, tot ceea ce este exact opusul conservatorismului tradițional. Ei sunt loiali celor care "dețin țara" și, prin urmare, "ar trebui să o guverneze", pentru a face apel la cuvintele lui John Jay, unul dintre Părinții Fondatori ai SUA.

Nu este chiar atât de greu să traducem acest jargon, odată ce regulile după care funcționează sunt clare.

Pentru a înțelege discursul politic, este necesar să facem o traducere în limba engleză, care să decodeze limbajul dublu al presei, al oamenilor de știință socialiști și al preoției seculare în general. Funcția sa nu este deloc obscură: efectul acestui dublu limbaj este acela de a face imposibilă găsirea unor cuvinte pentru a vorbi într‑un mod coerent despre chestiuni importante pentru majoritatea oamenilor. De aceea, putem fi siguri că puțini sunt cei care înțeleg modul în care funcționează societatea noastră sau evenimentele care se întâmplă în lume - o contribuție majoră la "democrație", în sensul corect politic al cuvântului.

Socialismul - realitate și farsă

Se poate dezbate semnificația termenului de socialism, dar dacă el înseamnă ceva, atunci înseamnă controlul producției de către lucrătorii înșiși, nu de către proprietarii și managerii care îi conduc și controlează toate deciziile, indiferent că vorbim despre întreprinderi capitaliste sau despre întreprinderi din state totalitare.

A numi Uniunea Sovietică un stat "socialist" este un caz interesant de dublu limbaj doctrinar. Revoluția Bolșevică din octombrie 1917 a plasat puterea de stat în mâinile lui Lenin și Troțki, care au făcut imediat tot ce le‑a stat în putință pentru a dezmembra instituțiile socialiste incipiente ce s‑au dezvoltat în timpul revoluției populare din lunile precedente - consiliile fabricilor, sovietele [consiliul local al muncitorilor ales prin vot popular] și, de fapt, toate organele de control popular - pentru a transforma întreaga forță de muncă în ceea ce ei au numit o "armată a muncitorilor" aflată sub comanda liderului. Dacă avem în vedere sensul firesc al termenului de socialism, atunci ar trebui să spunem că bolșevicii au făcut imediat tot ce au putut pentru a distruge toate elementele socialiste existente. Nicio deviație socialistă nu a fost permisă de atunci.

Aceste evoluții nu au fost o surpriză pentru gânditorii marxiști de frunte, care au criticat ani de‑a rândul doctrinele lui Lenin (așa cum a făcut și Troțki), considerând că implementarea lor ar conduce la concentrarea puterii în mâinile partidului revoluționar și ale liderilor săi. De fapt, cu decenii înainte, gânditorul anarhist Bakunin a prezis că elita intelectuală emergentă avea să urmeze una dintre cele două căi: fie va încerca să exploateze luptele populare pentru a acapara puterea de stat, devenind o birocrație roșie brutală și opresivă, fie va deveni managerul și ideologul societăților capitaliste de stat, dacă revoluția populară va eșua. A fost o predicție extrem de corectă în ambele cazuri.

Cele două sisteme majore de propagandă ale lumii nu au fost de acord în aproape nicio privință, dar au convenit asupra folosirii termenului de socialism pentru a face referire la distrugerea imediată a tuturor elementelor socialismului de către bolșevici. Acest lucru n‑ar trebui totuși să ne surprindă. Bolșevicii au numit sistemul lor "socialist" pentru a se bucura de prestigiul moral al socialismului. Occidentul a adoptat aceeași utilizare a termenului dintr‑un cu totul alt motiv: pentru defăimarea idealurilor liberale incomode prin asocierea lor cu temnița bolșevică și pentru subminarea convingerii populare că ar putea exista, într‑adevăr, un progres către o societate mai dreaptă, în care să existe un control democratic asupra instituțiilor de bază ale statului și o preocupare sinceră pentru nevoile și drepturile omului.

Dacă socialismul este tirania lui Lenin și a lui Stalin, atunci oamenii sănătoși la minte vor spune: asta nu e pentru mine. Și dacă aceasta este singura alternativă la capitalismul de stat al corporațiilor, atunci mulți se vor supune structurilor autoritare, considerând că aceasta este singura opțiune rezonabilă.

Odată cu prăbușirea sistemului sovietic, există o bună oportunitate de a revigora gândirea libertariană socialistă, care nu a fost capabilă să reziste atacurilor doctrinare și represive ale principalelor sisteme de putere. Cât de întemeiată este această speranță, nu putem ști. Dar cel puțin un obstacol a fost eliminat. În acest sens, dispariția Uniunii Sovietice este o mică victorie a socialismului, la fel cum a fost și înfrângerea puterilor fasciste.

Mass‑media

Indiferent dacă sunt considerate "liberale" sau "conservatoare", agențiile majore de știri sunt mari corporații, deținute de și interconectate cu conglomerate și mai mari de companii. La fel ca alte corporații, agențiile de presă vând un produs pe o piață. Doar că în acest caz este o piață a agențiilor de publicitate - adică alte companii. Produsul este publicul. Pentru mediile de elită care stabilesc agenda la care se adaptează și ceilalți, produsul este, de asemenea, un public relativ privilegiat.

Prin urmare, în acest domeniu avem de a face cu mari corporații care vând audiențe destul de bogate și privilegiate altor companii. Nu este surprinzător faptul că imaginea lumii prezentate acestei audiențe reflectă interesele și valorile înguste și părtinitoare ale vânzătorilor, cumpărătorilor și ale produsului.

Există apoi o serie întreagă de factori care contribuie la această imagine denaturată. Managerii culturali (editori, cronicari de prestigiu etc.) împărtășesc interese de clasă sau se află în diferite asocieri cu managerii de stat și de afaceri, dar și cu alte sectoare privilegiate. Există, de fapt, un flux regulat de persoane de nivel înalt între corporații, guvern și mass‑media. Accesul la autoritățile statului este important pentru menținerea unei poziții competitive. "Scurgerile" de informații, de exemplu, sunt adesea fabricații și înșelătorii produse de autorități în cooperare cu mass‑media, care pretinde că este străină de astfel de mașinațiuni. Autoritățile statului cer în schimb cooperare și supunere. Aceste centre de putere dispun, de asemenea, de mijloace eficiente pentru a‑i pedepsi pe cei care se abat de la calea cea dreaptă, pornind de la influențarea bursei de valori și ajungând până la punerea în funcțiune a unui întreg aparat de defăimare și demonizare.

Rezultatul nu este, desigur, uniform. Pentru a servi interesele celor puternici, mass‑media trebuie să prezinte o imagine cât de cât realistă a lumii. Iar integritatea și onestitatea profesionale interferează uneori cu misiunea imperativă. Cei mai buni jurnaliști sunt, de obicei, destul de conștienți de factorii care modelează produsul media și încearcă să se folosească de fiecare portiță care le stă la dispoziție. Prin urmare, poți înțelege multe lucruri prin lectura critică și sceptică a ceea ce produce mass‑media.

Mass‑media este doar o parte a unui sistem doctrinar mai mare. Ei i se adaugă revistele de opinie, școlile și universitățile, fundațiile academice și așa mai departe. Suntem mult mai conștienți de influența presei, în special a mass‑mediei de prestigiu, întrucât cei care analizează critic ideologia s‑au concentrat asupra ei. Sistemul doctrinar mai amplu nu a fost studiat la fel de mult, pentru că este mai greu să fie investigat sistematic. Dar există motive întemeiate să credem că acest sistem reprezintă aceleași interese ca mass‑media, așa cum este de așteptat.

Sistemul doctrinar, care produce ceea ce noi numim "propagandă" atunci când discutăm despre inamici, are două ținte distincte. Una dintre ținte este numită uneori "clasa politică", adică populația relativ educată, care înseamnă aproximativ 20% din întregul populației, care are o perspectivă mai mult sau mai puțin articulată asupra lucrurilor, jucând un rol în luarea deciziilor. Este crucial ca oamenii să accepte doctrina de bază, pentru că ei sunt în măsură să elaboreze și să pună în aplicare politicile care decurg din ea.

Apoi sunt ceilalți 80% din populație. Aceștia sunt "spectatorii acțiunii politice" sau, pentru a apela iarăși la expresia lui Lippmann, "turma confuză". Se presupune că trebuie să urmeze ordinele și să nu stea în calea oamenilor importanți. Acești "spectatori" sunt adevărata țintă a mass‑mediei: a tabloidelor, sitcomurilor, a Super Bowl^[iv]‑ului și așa mai departe.

Aceste sectoare ale sistemului doctrinar servesc la distragerea atenției maselor de săraci și la întărirea valorilor sociale fundamentale: pasivitatea, supunerea față de autoritate, dobândirea virtuții lăcomiei, goana după câștigul personal, lipsa îngrijorării față de ceilalți, frica de dușmani reali sau imaginari etc. Scopul este acela de a păstra turma confuză într‑o perpetuă stare de dezorientare. Nu este deloc necesar ca ea să se întrebe ce se întâmplă în lume. De fapt, ar fi preferabil să nu își pună deloc întrebări, căci dacă va înțelege prea mult din ceea ce se întâmplă, poate ajunge la concluzia că trebuie să facă ceva pentru a schimba lucrurile.

Asta nu înseamnă că mass‑media nu poate fi influențată de populația generală. Instituțiile dominante - indiferent dacă sunt politice, economice sau doctrinare - nu sunt imune la presiunile publice. Publicațiile independente (alternative) pot juca, de asemenea, un rol important. Deși prin definiție nu dispun de resurse, ele pot dobândi importanță în același mod în care o fac și organizațiile populare: aducând laolaltă oameni cu resurse limitate, care își pot multiplica astfel eficiența și propria înțelegere prin interacțiunile lor, dând astfel naștere acelei amenințări atât de temute de elitele dominante, și anume democrația.

---

[i] What Uncle Sam Really Wants, lucrare publicată inițial în 1992, retipărită de 15 ori în SUA și publicată în alte 11 țări. A fost tipărită, în total, în 244 000 de exemplare.

[ii] Walter Lippmann (23 septembrie 1889 - 14 decembrie 1974) a fost un scriitor, reporter și comentator politic american, unul dintre primii jurnaliști care au folosit termenul de Război Rece. A criticat mass‑media și democrația americană în rubrica ziarului său și în mai multe cărți, mai ales în volumul din 1922, Opinia publică. Lippmann a jucat, de asemenea, un rol important în Consiliul de Cercetare al lui Woodrow Wilson, înființat după încheierea Primului Război Mondial, în calitate de director al acestuia. Lippmann a câștigat două premii Pulitzer, unul pentru rubrica din ziarul Today and Tomorrow și unul pentru interviul lui cu Nikita Hrușciov din 1961. Este considerat de mulți cel mai influent jurnalist al secolului al XX‑lea, fiind supranumit "părintele jurnalismului modern". (N. trad.)

[iii] Adlai Ewing Stevenson (5 februarie 1900 - 14 iulie 1965) a fost avocat, politician și diplomat american. A fost învins în alegerile prezidențiale din 1952 și 1956 de către republicanul Dwight D. Eisenhower. La Convenția Națională Democrată din 1960, a încercat să obțină o nouă nominalizare la președinție din partea partidului democrat, dar a fost învins de senatorul John F. Kennedy din Massachusetts. După alegerea sa, președintele Kennedy l‑a desemnat pe Stevenson ambasadorul Statelor Unite la Națiunile Unite. Stevenson a ocupat această funcție din 1961 până la moartea sa. (N. trad.)

[iv] În fotbalul american profesionist, Super Bowl‑ul este meciul pentru campionat al Ligii Naționale de Fotbal American (NFL). Meciul și festivitățile care îl însoțesc alcătuiesc "Duminica Super Bowl". De‑a lungul anilor, acest meci a devenit cel mai urmărit program de televiziune din Statele Unite ale Americii și a dobândit statutul unei sărbători naționale. (N. trad.)

Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Viorica Horga

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
Intro

Cunoscută de mulți ca fiind "conștiința morală pierdută a Rusiei", Anna Politkovskaia a fost corespondent special pentru ziarul rus Novaia gazeta, fiind răsplătită cu multe premii pentru articolele ei. Este autoarea cărților Un război murdar, Rusia lui Putin și Jurnal rusesc (Editura Meteor Press, 2010), dar și a culegerii de texte Doar adevărul (Editura Meteor Press, 2011).

Până în octombrie 2006, când a fost asasinată, Anna Politkovskaia dobândise o faimă internațională pentru reportajele din războaiele cecene și pentru curajoasa demascare a corupției la nivel de stat din Rusia.

Pericolele pe care le-a înfruntat și amenințările la care a fost supusă în decursul activității sale au fost deseori omise sau minimalizate. Spiritul autoarei va dăinui prin forța sa inspiratoare, trezind la realitate conștiința civică pentru apărarea drepturilor sacre ale omului.

Fragment

Armata țării mele și mamele ei

În Rusia, armata este un sistem închis care nu diferă de o închisoare. Nimeni nu intră în armată sau în închisoare decât dacă autoritățile vor acest lucru. Odată ajuns acolo, trăiești o viață de sclav.

Sistemele militare de pretutindeni încearcă să păstreze tăcerea asupra acțiunilor lor. Probabil din acest motiv vorbim despre generali ca și cum ar face parte dintr-un trib internațional ai cărui membri au același profil de personalitate pe întreaga planetă, indiferent de președintele sau de statul pe care îl servesc.

Totuși, există anumite particularități ale armatei ruse, sau mai degrabă ale relațiilor dintre armată și populația civilă. Autoritățile civile nu au niciun fel de control asupra lucrurilor care se întâmplă în armată. Un soldat aparține celui mai de jos rang în ierarhia militară. Este un nimeni. Este un nimic. În interiorul zidurilor de beton ale cazărmii militare, un ofițer îi poate face unui soldat orice vrea. La fel, un ofițer superior poate face cu un coleg mai tânăr tot ce-i trece prin minte. Probabil vă spuneți că lucrurile nu au cum să stea chiar atât de rău. Ei bine, nu întotdeauna. Uneori este mai bine, dar numai pentru că un anumit individ cu trăsături umane și-a chemat la ordine subordonații. Este singura situație în care mai apare câte o rază de speranță.

V-ați putea întreba ce fac atunci conducătorii țării? Președintele este din oficiu comandantul-șef al armatei și prin urmare direct răspunzător de tot ce se întâmplă în interiorul ei, nu-i așa?

Din nefericire, odată ce ajung la Kremlin, conducătorii noștri nu fac nicio tentativă de a pune capăt ilegalităților din armată, ci sunt mai degrabă înclinați să acorde și mai multă putere ofițerilor superiori. În funcție de felul în care un lider tratează armata, fie este susținut la rândul lui, fie activitatea îi este subminată. Singurele încercări de a umaniza armata le-a făcut Elțin, în cadrul programului de promovare a libertăților democratice. Dar nu au fost schimbări de durată. În Rusia este mai important să te ții bine de putere decât să te preocupi de viața soldaților, așa că, după ce conducerea armatei s-a baricadat în spatele unui zid de indignare, Elțin a fluturat steagul alb și s-a predat generalilor.

Putin nici măcar nu a făcut o asemenea încercare. El însuși este ofițer. Punct. Când a apărut prima dată pe ecranul radarului politic al Rusiei, ca posibil șef de stat și nu ca director nepopular al Serviciului Federal de Securitate (FSB) detestat de toată lumea, el a început să facă afirmații conform cărora armata, al cărei rol fusese restrâns sub Elțin, trebuia să renască, iar pentru asta se pare că ar fi fost nevoie de un al doilea război cecen. Tot ce s-a întâmplat după aceea în Caucazul de Nord poate fi analizat pornind de la această premisă. Când a început cel de-al Doilea Război Cecen, armatei i s-a dat mână liberă, iar urmarea a fost că în alegerile prezidențiale din 2000 ea a votat in corpore în favoarea lui Putin. Armata a descoperit că războiul în curs este foarte profitabil, o sursă de promovări, de tot mai multe medalii și de consolidare rapidă a unor cariere. Generalii din serviciul activ care și-au început cariera în politică sunt catapultați direct în elita politicii. Pentru Putin, renașterea armatei este o realizare palpabilă, după umilința suferită în timpul lui Elțin și înfrângerea din Primul Război Cecen.

În relatările care urmează vom vedea care au fost modalitățile concrete prin care Putin a ajutat armata. Veți putea spune și dumneavoastră dacă v-ar plăcea să trăiți într-o țară în care taxele pe care le plătiți sunt destinate susținerii unei asemenea instituții. Sau cum v-ați simți atunci când băieții dumneavoastră ar fi încadrați la "resurse umane" de îndată ce au împlinit vârsta de 18 ani. Sau cât de satisfăcuți ați fi de o armată din care soldații dezertează în număr mare în fiecare săptămână, uneori și câte un detașament sau o companie odată. Ce părere ați avea despre o armată în care într-un singur an, 2002, un batalion de peste 500 de oameni a fost ucis, nu în vreo bătălie, ci în bătaie? În care ofițerii fură tot, de la bancnotele de 10 ruble, trimise soldaților de către părinți, până la o coloană întreagă de tancuri? În care pe ofițeri îi unește ura față de părinții soldaților din cauză că, atât de des, când lucrurile devin de nesuportat, mamele îndurerate protestează față de moartea fiilor lor și cer pedepsirea vinovaților.

Nr. U-729343, uitat pe câmpul de bătălie

18 noiembrie 2002. Nina Levurda, pensionată după 25 de ani de învățământ, este o femeie masivă, lentă în mișcări, bătrână și obosită, cu o serie de boli serioase. Ea a așteptat ore întregi, la fel cum o făcuse de multe ori și în anul precedent, în neprimitoarea sală a judecătoriei raionale Krasnaia Presnia din Moscova.

Nina nu mai are către cine să se îndrepte. Este o mamă care și-a pierdut fiul; ba chiar, mai rău, care nu știe adevărul despre fiul ei. Locotenentul Pavel Levurda s-a născut în 1975. Pentru armată, el era Nr. U-729343. A fost ucis în Cecenia la începutul celui de-al Doilea Război Cecen, adică al războiului care, potrivit lui Putin, a contribuit la renașterea armatei. Vom vedea modul în care aceasta a renăscut după cele povestite de Nr. U-729343 în ultimele sale luni de viață. Ceea ce o determinase pe Nina să facă turul instituțiilor judiciare în ultimele unsprezece luni nu era faptul că acesta murise, ci împrejurările în care avusese loc moartea lui. Ea nu mai avea decât o dorință: să capete un răspuns exact și oficial de la Stat referitor la motivul pentru care fiul ei fusese abandonat pe câmpul de luptă. Și mai voia să afle de ce, de la moartea lui, ea însăși fusese tratată atât de revoltător de către Ministerul Apărării.

De mic copil, Pavel visase la o carieră în armată. În zilele noastre, nu este un lucru prea des întâlnit. Copiii din familiile sărace fac cereri pentru a fi admiși la academii militare, dar scopul lor este să obțină grade și apoi să fie trecuți în rezervă. Nenumăratele rapoarte venite de la cabinetul președintelui, pe un ton atât de satisfăcut, despre intensificarea competiției la admiterea în institutele militare, sunt perfect adevărate. Dar nu au de a face cu vreo creștere a prestigiului armatei, ci mai degrabă cu sărăcia mizerabilă a celor care caută o asemenea educație. În același fel se explică și catastrofala lipsă de ofițeri inferiori tineri în unitățile militare. Când tinerii ofițeri absolvă studiile colegiului militar, pur și simplu nu se prezintă la garnizoanele în care au fost repartizați. Devin dintr-odată "grav bolnavi" și trimit certificate care atestă tot felul de incapacități neașteptate. Lucrurile acestea nu sunt deloc greu de aranjat într-o țară atât de coruptă ca Rusia.

Pavel era altfel. El își dorea cu adevărat să devină ofițer. Părinții încercaseră să-l determine să se răzgândească, pentru că știau ce viață grea l-ar fi așteptat. Piotr Levurda, tatăl lui, era el însuși ofițer și familia își petrecuse întreaga viață mutându-se dintr-o garnizoană în alta, la mari distanțe.

Pe de altă parte, la începutul anilor '90, după dizolvarea Uniunii Sovietice, totul era în dezmembrare. Părerea generală era că numai un absolvent de școală care nu era în toate mințile ar fi ales să meargă la o academie militară care nici măcar nu-și putea hrăni elevii.

Pavel a insistat asupra carierei lui de vis și a continuat să studieze la școala de ofițeri din Extremul Orient al Rusiei. În 1996 i s-a încredințat o funcție de ofițer lângă Sankt Petersburg. Apoi, în 1998, a fost aruncat în focul luptei: Armata 58.

Armata 58 are o reputație proastă în Rusia. Este sinonimă cu degenerarea forțelor armate. Bineînțeles, începuturile acestei situații sunt anterioare conducerii lui Putin. Totuși, el poartă o mare responsabilitate, în primul rând pentru faptul că totala anarhie din rândul ofițerilor rămâne necontrolată, iar în al doilea pentru că ofițerii se situează efectiv deasupra legii. Practic vorbind, ei nu sunt judecați niciodată, indiferent de fărădelegile pe care le comit.

În plus, Armata 58 era armata generalului Vladimir Șamanov. Erou al Rusiei, care a luptat în ambele războaie cecene, el a devenit faimos pentru extraordinara brutalitate manifestată față de populația civilă. Generalul Șamanov este astăzi în retragere. El a demisionat și a devenit guvernator al regiunii Ulianovsk, beneficiind de pe urma rolului jucat în cel de-al Doilea Război Cecen, când se afla aproape neîntrerupt pe ecranele televizoarelor. În fiecare zi el avea grijă să informeze națiunea că "cecenii sunt bandiți" care merită cu prisosință să fie eliminați. În acest sens s-a bucurat de un sprijin total din partea lui Putin.

Cartierul general al Armatei 58 se află la Vladikavkaz, capitala Republicii Osetia de Nord-Alania, care se învecinează cu Cecenia și Ingușetia. Trupele sale au luptat în Primul Război Cecen și încă mai luptă acolo. Corpul ofițerilor Armatei 58, urmând exemplul generalului lor, era de asemenea recunoscut pentru brutalitatea excesivă de care dădea dovadă prin comportamentul față de oamenii din Cecenia sau față de propriii soldați și ofițerii inferiori. Rostov pe Don este reședința comandamentului suprem al districtului militar Caucazul de Nord, căruia îi este subordonată Armata 58. Cea mai mare parte a arhivei Comitetului din Rostov al Mamelor Soldaților este compusă din dosare care relatează despre dezertarea soldaților ca urmare a bătăilor primite de la ofițerii Armatei 58, renumită și pentru furtul strigător la cer al proviziilor și armamentului și pentru trădarea generală. Ofițerii vând armele furate din propriile depozite comandanților militari ai rezistenței cecene. Adică, își "ajută" inamicul.

Eu cunosc personal mulți ofițeri tineri care au făcut eforturi extraordinare pentru a evita să servească în Armata 58. Levurda luase însă o altă hotărâre. El nu ieșea din front, trimitea scrisori lungi și plictisitoare, venea acasă în permisii, iar părinții lui observaseră că devenea din ce în ce mai mohorât. Oricât de des îl rugau să-și dea demisia, el avea o singură replică: "Ce-i de făcut trebuie făcut." Pavel Levurda era cu siguranță o persoană pe care autoritățile ar fi putut-o califica fără reținere drept un tânăr rus cu un sentiment deosebit al datoriei față de Țara Mamă și de un patriotism profund. De fapt, el spera la o reînviere autentică a armatei ruse, nu așa cum o concepea Putin.

În 2000, lui Pavel Levurda i se ivise încă o ocazie de a refuza să participe la războiul din nordul Caucazului. N-ar fi existat mulți care să-l condamne. Destui ofițeri tineri au găsit o cale de a obține o scutire imediată. Dar Pavel, așa cum le spunea el părinților, simțea că nu-și poate abandona soldații.

Pe 13 ianuarie 2000, Pavel a pornit la război, prezentându-se mai întâi la Regimentul 15 de infanterie motorizată al Diviziei 2 de gardă (Taman) (Unitatea militară nr. 73881), din regiunea Moscovei. Pe 14 ianuarie Nina a auzit pentru ultima dată vocea fiului ei la telefon. Acesta semnase un contract special pentru a merge în Cecenia și...

Era destul de clar ce prevestire teribilă era cuprinsă în acest "și".

"Am plâns. Am făcut tot ce am putut pentru a-l determina să se răzgândească", își aduce aminte Nina. "Dar Pavel spunea că nu mai putea da înapoi. Am rugat-o pe verișoara mea care locuia la Moscova să meargă direct la Divizia Taman, pentru a încerca să-l determine să revină asupra deciziei. Când a ajuns la unitate, a aflat că ratase întâlnirea cu el cu doar câteva ore. Urcase deja în avion pentru a ajunge la Mozdok." Acest orășel din Osetia de Nord este la granița cu Cecenia. Când a început războiul, acolo se afla principala bază a Comandamentului Unificat al Forțelor și Trupelor mobilizate pentru "operațiunea antiteroristă" a lui Putin.

Așa a ajuns Nr. U-729343, pe 18 ianuarie 2000, în Cecenia.

"În prezent mă aflu la marginea de sud-vest a orașului Groznîi...", scria Pavel către părinți, în prima și singura lui scrisoare din timpul războiului. Era datată 24 ianuarie 2000. "Intrarea în oraș este blocată din toate direcțiile și se duc lupte serioase. Canonada de artilerie nu se oprește nici un minut. Orașul este în flăcări, cerul este complet negru. Câteodată chiar lângă tine cade o bucată mare de mortar sau un avion de luptă lansează o rachetă chiar pe lângă urechile tale. Artileria nu tace niciodată. Batalionul a suferit uluitor de multe pierderi omenești. Toți ofițerii din compania mea au fost scoși din luptă. Ofițerul care comanda unitatea înaintea mea a fost aruncat în aer de unul dintre propriile noastre obiecte-capcană cu bombă. Când am mers la comandantul companiei, acesta a înșfăcat fără grijă pușca, trimițând o salvă în pământ la numai câțiva centimetri de mine. Am avut un noroc chior că nu m-a atins. Toată lumea râdea. Ziceau: «Pașa, înaintea ta au fost cinci comandanți și tu n-ai rezistat nici cinci minute!» Oamenii de aici sunt în regulă, dar n-au prea multă tărie de caracter. Ofițerii sunt sub contract, iar soldații, cu puține excepții, deși foarte tineri, se descurcă destul de bine. Dormim cu toții împreună, într-un cort, pe pământ, într-o mare de păduchi. Ni se dă o mâncare scârboasă. Nu avem haine de schimb. Nu știm ce ne mai așteaptă. Ori o să atacăm cine știe unde, ori o să stăm pe aici ca niște idioți, ori o să ne trimită înapoi la Moscova. Sau Dumnezeu mai știe ce. Nu sunt bolnav, dar mă simt foarte abătut. Atât deocamdată. Vă iubesc și vă sărut, Pașa."

Nu prea seamănă cu o scrisoare făcută să-i liniștească pe părinți. În război îți pierzi capacitatea de a fi grijuliu cu ceilalți și nu mai ții seamă de lucrurile care i-ar putea șoca pe cei de departe, când tu însuți ești șocat de o sută de ori mai tare.

Totuși, mai târziu s-a dovedit că Pavel chiar avusese intenția să-și liniștească părinții. În timp ce le scria, nu stătea într-un cort întrebându-se ce avea să mai urmeze. Începând din 21 ianuarie, el fusese implicat direct în "luptele serioase", preluând mai întâi comanda unei grupe de mortiere și, imediat după aceea, a unei întregi companii. Ceilalți ofițeri erau într-adevăr "scoși din luptă" și nu mai exista nimeni altcineva care să preia comanda.

Nu era adevărat nici că se afla "la marginile" localității Groznîi. Pe 19 februarie, în timp ce dădea ajutor grupelor de cercetare ale batalionului pentru a ieși din încercuire și "acoperea retragerea camarazilor săi" (potrivit citării care-l nominaliza pentru acordarea Ordinului de Merit) din localitatea Ușkaloi, în raionul Itum-Kalin, locotenentul Levurda a fost rănit grav și a murit în urma "unei hemoragii masive provocate de multiple răni de glonț."

Așadar, a murit în Ușkaloi. În iarna anului 2000, luptele fuseseră crâncene în acea localitate - un război disperat al partizanilor pe cărările înguste din pădurile de pe înălțimi. Dar unde era corpul lui Pavel? Familia nu a primit niciun coșciug cu rămășițele pământești ale fiului Ninei Levurda, pentru a le înhuma. Ea a descoperit că acestea fuseseră pierdute chiar de Statul pe care el încercase să-l servească, cu atât de multă loialitate.

Preluând rolurile de procuror militar și ofițer de investigații, Nina a aflat că pe 19 februarie, data oficială a morții fiului ei, "camarazii" a căror retragere acesta o acoperise reușiseră într-adevăr să scape. Ei îl abandonaseră pur și simplu pe Pavel, împreună cu alți șase dintre soldații care-i salvaseră străpungând încercuirea, chiar pe locul crâncenelor lupte. Cei mai mulți dintre cei abandonați erau răniți, dar încă în viață. Ei au strigat după ajutor, rugându-se să nu fie lăsați de izbeliște, așa cum au depus mărturie mai târziu locuitorii din îndepărtata localitate de munte. Localnicii le bandajeseră chiar ei unele răni, dar mai mult nu le-a stat în putință să facă. În Ușkaloi nu există nici spital, nici doctor, nici măcar vreo asistentă medicală.

Pavel Levurda a fost părăsit pe câmpul de luptă. Supraviețuitorii au uitat că trupul lui zăcea acolo. Au uitat că avea o familie care îl aștepta probabil să se întoarcă. Pur și simplu nu s-au mai gândit la aceia care muriseră pentru a le salva lor viața. Ce s-a întâmplat cu Pavel Levurda după moartea sa este tipic pentru armata noastră. Episodul deosebit de neplăcut îi dezvăluie concepția. Pentru armată, ființa omenească nu reprezintă nimic. Nimeni nu ține evidența trupelor. Nu există niciun sentiment de responsabilitate față de familiile membrilor ei. Și-au amintit de Pavel Levurda abia pe 24 februarie, când, potrivit informațiilor venite de la marele cartier general din Cecenia, Ușkaloi a fost eliberat definitiv din mâinile luptătorilor ceceni și "a intrat sub controlul" forțelor federale. (Explicația aceasta a fost de fapt inventată mai târziu pentru a dovedi că "nu existase nicio posibilitate obiectivă" de a se descoperi cadavrul lui Pavel.)

De fapt, pe 24 februarie armata ridicase de la Ușkaloi numai șase dintre cele șapte corpuri ale ostașilor care spărseseră încercuirea. Pe Pavel Levurda nu-l găsiseră, așa că au uitat din nou de el. Acasă, mama lui Pavel era într-o stare de nedescris. Singura comunicare era scrisoarea oficială pe care o primise pe 7 februarie. "Linia directă" a Ministerului de Interne nu-i fusese de prea mare ajutor. A vorbi cu funcționarii de acolo era ca și cum ar fi vorbit cu un computer, plângându-se de suferința care o măcina fără încetare. "Locotenentul Pavel Petrovici Levurda nu se află pe lista celor morți sau dispăruți." Acesta era răspunsul invariabil.

Nina a ascultat vocea de la celălalt capăt al liniei directe de "informații complete" mai multe luni. Greu de crezut, dar chiar și după ce ea a găsit prin propriile-i eforturi rămășițele pământești ale lui Pavel, chiar și după ce a fost înștiințată oficial de moartea lui, ofițerii comandanți care aveau această responsabilitate nu reușiseră să actualizeze informația în baza lor de date.

Dar să revenim la povestea noastră... Pe 20 mai, la trei luni după luptele de la Ușkaloi, poliția locală a descoperit "un mormânt ce conținea trupul unui bărbat care prezenta urmele unei morți violente". Totuși, abia pe 6 iulie, după ce Nina telefonase zilnic încă o lună și jumătate la serviciul de informații și la comisariatul local al armatei, poliția a completat formularul relevant "Orientare/Misiune nr. 464", ca rezultat al anchetei privind o persoană dispărută.

Pe 19 iulie formularul a ajuns în sfârșit la Departamentul de Investigații Judiciare din Breansk, unde locuia familia lui Pavel. Nina, alergând pe la toate birourile posibile, înaintase o cerere la postul local de poliție pentru anchetarea dispariției unei persoane. Așa se face că pe 2 august detectivul Abramocikin, un polițist obișnuit, a venit să vorbească cu părinții lui Pavel.

Acasă nu era decât o altă Nina, nepoata de 14 ani a lui Pavel. Abramocikin i-a pus câteva întrebări despre Pavel, a aflat ce lucruri personale avea la el și a fost foarte surprins să descopere că vorbea cu familia unui ostaș. Așa se face că polițistul Abramocikin, căruia-i fusese atribuită această investigație de rutină, și nu o persoană oficială de la Ministerul Apărării, a fost cel care a informat-o pe mama unui erou că fiul ei fusese clasificat în mod oficial "dispărut fără urmă" și că, din data de 20 februarie, drepturile lui la orice formă de provizii și alocații fuseseră anulate. Poliția din Itum-Kalin îi ceruse lui Abramocikin să treacă pe la părinții lui Pavel, în Breansk, pentru a afla "adresa poștală a bazei permanente a Unității militare 73881, în care servea Levurda, P. P.", astfel încât să-l poată contacta pe comandantul unității pentru a stabili circumstanțele morții unei persoane care, potrivit descrierii mamei sale, părea să semene cu unul dintre ofițerii lor!

Extrasul face parte din corespondența oficială și ne poate spune o grămadă de lucruri despre realitățile din armată și despre natura războiului purtat de Putin în Caucaz. În armata lui, dreapta nu știa ce face stânga, așa că era mai ușor să se trimită o scrisoare părinților aflați la mare distanță decât să se dea un telefon la cartierul general din Hankala (baza militară de lângă Groznîi).

Polițistul Abramocikin, văzând starea în care se afla familia, a sfătuit-o insistent pe Nina Levurda să meargă la Rostov pe Don cât mai repede. El auzise că rămășițele pământești ale unui soldat necunoscut din Ușkaloi fuseseră duse la principala morgă militară de acolo pentru identificare de către colonelul Vladimir Șcerbakov, directorul Laboratorului Criminalistic Militar 124, un om bine cunoscut și respectat în Rusia. Este de remarcat că Șcerbakov îndeplinește această muncă nu la cererea superiorilor, generalilor sau a Comandamentului Suprem, ci pentru că inima lui îi spune că așa este corect.

Abramocikin a mai sfătuit-o pe Nina Levurda să nu-și facă prea multe nădejdi, pentru că, așa cum se spune, "totul e posibil în Rusia", unde se întâmplă destul de des să se încurce cadavrele. Între timp, Comitetul din Breansk al Mamelor Soldaților se mobilizase în legătură cu situația familiei Levurda și, prin serviciile lor optime și datorită eforturilor polițistului Abramocikin, Regimentul 15 de gardă, unitate de elită, și Divizia de gardă Taman, superioară acestuia, și-au dat seama în cele din urmă că cel de-al șaptelea trup, abandonat de "camarazi", ar fi putut fi al lui Pavel Levurda.

"Am ajuns la Rostov pe 20 august", îmi spune Nina. "Am mers direct la laborator. La poartă nu exista pază. Am intrat în prima cameră care mi-a ieșit în cale. Am văzut că legistul avea pe masa de examinare un cap separat de trup. Mai precis, era un craniu. Am știut imediat că era capul lui Pavel, deși lângă el mai erau și alte cranii." Există oare vreo modalitate prin care să se poată măsura sau compensa suferința provocată acestei mame? Nu, bineînțeles că nu poate exista. Oricum, cine ar avea motiv să obiecteze împotriva nevoii legiștilor de a ține craniile pe masă? Și totuși... cât de primitivi am început să fim, nesocotiți, grosolani și, din această cauză, amorali. Nina a avut nevoie de sedative după ce a dat cu ochii de craniul fiului ei, pe care îl identificase într-adevăr corect. Chiar atunci, un trimis de la unitatea lui Pavel a venit în grabă să o vadă. Abramocikin, aflând adresa unității de la părinții îndurerați, le expediase o telegramă, iar comandantul trimisese un reprezentant la Rostov pentru a se îngriji de formalități.

Trimisul i-a arătat Ninei o notă. Ea s-a uitat pe hârtie și a leșinat. În notă, locotenenți-coloneii de gardă A. Dragunov, comandantul în funcție al Unității militare 73881, și A. Poceatenko, șeful de stat-major din aceeași unitate, cereau ca "cetățenii Levurda" să fie informați că "fiul lor căzuse în luptă în timp ce se afla într-o misiune militară, credincios jurământului militar făcut, manifestând fermitate și curaj". Unitatea încerca să acopere urmele nefericitei "uitări".

Când Nina și-a revenit, a citit mai atentă nota. Nicăieri nu apărea data morții fiului ei.
- Bine, dar data?, l-a întrebat Nina pe trimis.
- O poți completa dumneata, cum vrei, a fost răspunsul.
- Ce vreți să spuneți, cum s-o completez eu?, a strigat Nina. Ziua în care Pașa s-a născut este data lui de naștere. Am cu siguranță dreptul să-i știu și data morții!

Trimisul a ridicat din umeri, spunând parcă: "Nu mă întreba pe mine", și i-a înmânat un alt extras dintr-un ordin către forțele operative de "a-l scoate pe locotenentul Levurda de pe lista membrilor regimentului". Nici acesta nu era datat și nu indica niciun motiv, dar în josul paginii avea numeroase ștampile și semnături. Din nou, cu o privire naivă de copil, reprezentantul a rugat-o pe Nina să completeze ea însăși locurile libere și să-l ducă, după ce ajunge acasă, la comisariatul local al armatei, astfel încât Pavel să fie scos din registru.

Nina nu a spus nimic. Ce rost ar fi avut să mai spună ceva unui om care nu avea nici inimă, nici creier, nici suflet?
- Este o cale mai simplă, nu-i așa, decât să merg eu tocmai până la Breansk, a continuat reprezentantul, cu o voce nesigură.

Sigur că era mai simplă. Nu se poate nega că este mai simplu să fii primitiv și grosolan. Uitați-vă la ministrul Apărării, Serghei Ivanov, un prieten bun de-al președintelui de pe timpul când Putin lucra pentru FSB în Sankt Petersburg. În fiecare săptămână Ivanov apare la televizor pentru a transmite buletinele de război ale președintelui. Cu inflexiunile lui Goebbels din cel de-al Doilea Război Mondial, el ne spune că nimeni nu ne va face "să îngenunchem în fața teroriștilor" și că are intenția să continue războiul în Cecenia până la presupusa "victorie finală". Nu am auzit niciodată un cuvânt de la ministrul Ivanov despre soarta soldaților și a ofițerilor care îi permit lui și președintelui să nu îngenuncheze în fața teroriștilor. Această linie politică este în totalitate neosovietică: ființa umană nu are o existență proprie, este doar o rotiță într-o mașinărie, a cărei funcție este să pună în aplicare fără întrebări orice gogoriță politică le trece prin cap celor de la putere. Rotițele nu au drepturi. Nici măcar să li se respecte demnitatea când mor.

Este cu atât mai complicat să nu fii grosolan. Pentru mine, aceasta ar însemna să fii capabil să vezi dincolo de "linia generală a partidului și guvernului", până la detaliile modului în care este aplicată. În cazul de față, detaliile sunt acelea că, pe 31 august 2000, Nr. U-729343 a fost în cele din urmă înhumat în orașul Ivanovo, unde se mutaseră părinții lui Pavel pentru a scăpa de amintirile sumbre pe care li le trezea Breanskul. Inspectorii criminaliști din Rostov i-au dat Ninei înapoi capul lui Pavel. Din păcate, se pare că era singura rămășiță pământească pe care o aveau.

În Rusia mulți oameni au auzit de Nina Levurda pentru că aceasta, după ce a încredințat pământului ceea ce mai rămăsese din fiul ei, în a noua zi după funeralii, a plecat la sediul Regimentului 15 din regiunea Moscovei. A pornit din Ivanovo cu intenția de a-i privi în ochi pe comandanții lui Pavel și de a citi în ei, atunci când aceștia s-ar fi ațintit asupra mamei ofițerului lor, cel puțin o urmă de remușcare pentru toate lucrurile pe care "uitaseră" să le facă. "Desigur că nu mă așteptam să-și ceară scuze", spune Nina, "dar credeam că voi putea vedea pe figurile lor măcar puțină compasiune." Totuși, când a ajuns la Divizia Taman, nimeni nu a vrut să o vadă pe această mamă. Comandantul pur și simplu nu era de găsit. Nina a stat trei zile așteptând să-l întâlnească, fără să mănânce, fără să bea un ceai sau să doarmă și fără să reușească să rețină atenția cuiva. Ofițerii superiori treceau pe lângă ea încolo și-ncoace ca gândacii, prefăcându-se că nu o observă. Atunci Nina Levurda și-a jurat să dea în judecată Statul, să pornească o acțiune împotriva Ministerului Apărării și a ministrului Ivanov pentru suferința morală pe care i-o provocaseră. Nu legată de moartea fiului ei - până la urmă, acesta murise făcându-și datoria - ci pentru ceea ce se întâmplase după aceea. Pentru a ne exprima evitând complicatul limbaj juridic, ea voia să știe cine era responsabil.

Ce s-a întâmplat după aceea? Mai întâi, Ordinul de Merit decernat postum fiului Ninei a fost prezentat familiei în comisariatul militar din Ivanovo. În al doilea rând, armata și-a luat revanșa. Ministerul Apărării și Divizia Taman au pornit acțiuni de luptă împotriva mamei care a îndrăznit să-și exprime revolta pe care i-o provocase comportamentul lor.

Iată cum au procedat. Într-un interval ceva mai scurt de un an, au existat opt ședințe de judecată, prima pe 2 decembrie 2001, ultima pe 18 noiembrie 2002, niciuna dintre acestea neajungând la vreo concluzie. Instanța de judecată nici nu apucase să analizeze dosarul Ninei, pentru că, în condiții de impunitate, reprezentanții Ministerului Apărării au ignorat cu desăvârșire audierile. Și aveau dreptate să procedeze în acest fel. Cazul "Nina Levurda împotriva Statului" a fost prezentat prima dată înaintea judecătorului Tiulenev (de la judecătoria raionului Krasnaia Presnia, Moscova). El a hotărât că o mamă "nu are dreptul să fie informată" despre corpul propriului fiu și prin urmare Ministerul Apărării nu avea nicio obligație de a-i oferi asemenea informații. Nina s-a adresat tribunalului municipal al Moscovei, de unde, luându-se în considerare absurditatea verdictului precedent, cazul a fost retrimis la judecătoria raionului Krasnaia Presnia pentru o nouă audiere. Tehnica mașinăriei de stat pentru înfruntarea mamei îndurerate era o boicotare sistematică a ședințelor de judecată de către reprezentanții oficiali ai ministrului Ivanov și de către Comandamentul Forțelor Terestre, de care aparțineau Divizia Taman și Regimentul 15. Aceștia pur și simplu nu se prezentau, cu nerușinare și în mod sistematic. Așa că Nina Levurda trebuia să tot meargă de la Ivanovo la Moscova, unde era de fiecare dată singură, făcând drumul degeaba. O femeie simplă, trăind din pensia de la stat, care nu are altă menire decât să nu te lase să mori de foame, și având un soț care se apucase de băutură după înmormântarea lui Pavel, pentru a evada din starea de suferință permanentă.

Până la urmă, judecătoarea Bolonina de la judecătoria raională Krasnaia Presnia, căreia îi fusese trimis dosarul de la tribunalul municipal al Moscovei, a ajuns la exasperare. La a cincea ședință de judecată amânată din cauza pârâților, ea a amendat Ministerul Apărării cu 8.000 de ruble. Plătiți din taxele contribuabililor, bineînțeles. Este mare păcat că amenda nu i-a fost plătită Ninei Levurda de ministrul Ivanov. Nu există nicio prevedere legală de acest fel. Legislația rusă nu protejează interesele celor slabi, ci pe ale autorităților atotputernice.

Pe 18 noiembrie 2002, după primirea amenzii, au apărut în sfârșit în sala de judecată reprezentanții ministerului, dar ei erau niște persoane ciudate. Nu știau nimic despre caz și refuzau să se identifice, plângându-se că haosul din Ministerul Apărării era cauza tuturor problemelor. Consecința a fost că judecata s-a amânat din nou, acum pentru data de 2 decembrie.

Nina stătea plângând pe coridorul mohorât al judecătoriei. "De ce procedează așa?" întreba ea. "Ai crede că n-au făcut nimic rău."

Ce demn de invidiat este Serghei Ivanov, ministrul rus al Apărării, care se poartă atât de nemilos cu oamenii! Pentru el, viața este o linie dreaptă. Nu trebuie să-și bată capul cu detalii, cu mamele ale căror fii au murit în acel "război împotriva terorismului internațional", despre care perorează atât de exuberant. Nu este nevoit să le audă vocile sau să le perceapă durerea. Nu știe nimic despre viețile pe care le-a distrus, nimic despre miile de mame și tați abandonați de sistem după ce copiii lor și-au dat viața pentru el. "Putin nu le poate face pe toate!", protestează admiratorii președintelui.

Într-adevăr, nu poate. Ca președinte, are datoria să se gândească la metode, la modalitățile de abordare a lucrurilor. El este persoana care le elaborează. În Rusia, poporul îl imită pe omul aflat la vârf.

Ei bine, am descris deja modul în care abordează el problemele din armată. Poartă întreaga responsabilitate pentru brutalitatea și extremismul imprimate atât în armată, cât și în organismele de stat. Brutalitatea este un factor molipsitor, care se poate răspândi extrem de ușor, generând o adevărată pandemie. Introdusă mai întâi împotriva locuitorilor din Cecenia, acum ea este folosită împotriva "alor noștri", așa cum cei cu înclinații patriotice tind să-i numească pe cetățenii ruși. Inclusiv împotriva acelor ruși care au luptat cu patriotism contra celor care au suferit primii de pe urma ei. "Ei bine, a fost alegerea lui, și-a înfruntat propriul destin", spune Nina, ștergându-și lacrimile de pe față. Judecătoarea Bolonina stă dreaptă în roba ei, cu o figură impenetrabilă. "Dar, pentru numele lui Dumnezeu, sunt și ei oameni!" Oare sunt? Eu mă întreb uneori dacă Putin este cu adevărat om și nu o efigie metalică și înghețată. Dacă mai are ceva uman într-însul, o ascunde foarte bine.

Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)

 

Petre Opriș
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)
Editura Trei, 2021
 

Citiți nota introductivă a acestei cărți.

 ***
Intro

Petre Opriș este locotenent-colonel (în rezervă) și doctor în istorie (Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2008), cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece, în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt, inițiat de Institutul Cultural Român (București) și Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington DC, S.U.A. În 2007, a publicat Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), pentru care a primit Premiul General Radu R. Rosetti, acordat de Fundația Culturală Magazin istoric. A mai scris România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955-1991), apărută în 2008, Criza poloneză de la începutul anilor '80. Reacția conducerii Partidului Comunist Român, publicată în 2008 și Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989), apărută în 2018. Este coautor (împreună cu dr. Gavriil Preda) al cărții România în Organizația Tratatului de la Varșovia. Documente (1954-1968), publicată în 2008 (volumul I), respectiv 2009 (volumul II).

La Editura Trei a mai apărut, în 2019, Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991).

Petre Opriș, unul dintre cei mai citiți și apreciați autori de pe Contributors.ro, și-a menținut activitatea științifică în sfera istoriei economiei românești și ne propune volumul de față, în colecția Contributors de la Editura Trei. Deși se află departe de lumea politică de la București, Petre Opriș descrie clar și într-un mod original slăbiciunile regimului comunist din România. El ne demonstrează că își păstrează interesul științific și este la curent cu problemele generale care s-au perpetuat în România până în prezent.

"Acesta este poate cea mai spectaculoasă carte de până acum a istoricului Petre Opriș. Când începi să analizezi industria din perioada comunistă, inevitabil trebuie să intri în zona spionajului industrial și a proiectelor militare. Spionajul, mai ales pe vremea lui Ceaușescu, a fost un element esențial al dezvoltării industriei românești. Și astfel începi să înțelegi cum luau Ceaușescu sau diverși miniștri decizii. Inciziile adânci pe care le face autorul în corpul guvernelor comuniste scot la iveală slăbiciunile structurale ale economiei comuniste. În volumul de față, Petre Opriș a avut în vedere materiale cu tematică politico-militară și studii privind serviciile românești de informații, fenomenul emigrării românilor și economia românească - aflate în conexiune cu elementele militare care au contribuit treptat la edificarea unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece. O asemenea abordare complexă poate fi considerată de pionierat în istoriografie, deoarece, până în prezent, nu există o lucrare românească sau străină de sine stătătoare în care să fie tratate problemele numeroase cu care s-a confruntat regimul comunist de la București pe trei planuri paralele: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic." (Lucian Popescu, editor Contributors.ro)
 

Fragment
Două legende privind uzina
 Industria Aeronautică Română de la Brașov

 
 23 august 2019

Se împlinesc astăzi 75 de ani de la lovitura de stat de la 23 august 1944. Este un prilej foarte bun să le reamintim politicienilor din România anumite fapte și evenimente care au avut un impact militar, social și economic foarte puternic în acea perioadă deosebit de dificilă pentru națiunea română.

Atunci, ca și acum, se constata o predispoziție a cetățenilor din România de a răspândi zvonuri, frânturi de date și informații false și catastrofice. O asemenea atitudine putea proveni dintr-un complex de inferioritate care se întâlnea atât la cetățenii educați precar, cât și la politicienii iresponsabili care au ajuns la putere într-un complex de împrejurări obscur și controversat. Și unii, și alții se străduiau să-și impresioneze auditoriul prin propagarea unor falsuri istorice și a unor apeluri mai mult sau mai puțin directe la sentimentele umane comune (teamă, milă, compasiune etc.), iar autovictimizarea deținea de cele mai multe ori un loc central în expunerile lor publice.

În contextul respectiv, a apărut o legendă privind interzicerea de către cele Patru Mari Puteri învingătoare în cea de-a doua conflagrație mondială (SUA, URSS, Marea Britanie și Franța) a construirii de avioane militare în România.

De la bun început se cuvine să precizăm că prin legenda respectivă se propagă o informație neadevărată. În Tratatul de Pace de la Paris - semnat de reprezentanții României și de cei ai celor Patru Mari Puteri la 10 februarie 1947 - s-a stabilit (la articolul 11) că România nu avea dreptul să dețină mai mult de 100 avioane de luptă^[i], iar la articolul 16 s-a precizat că "România nu va dobândi sau fabrica nici un fel de material de război de proveniență sau concepție germană și nu va folosi sau instrui nici un tehnician, inclusiv personalul de aviație militar și civil, care este sau a fost cetățean german.

3. Materialul de război excedentar, menționat în paragrafele 1 și 2 ale acestui articol, va fi predat sau distrus, în termen de un an de la intrarea în vigoare a Tratatului de față (subl.n.)"^[ii].

Tratatul de Pace de la Paris a intrat în vigoare la 15 septembrie 1947, iar autoritățile române au renunțat după un an la asamblarea celor 48 de avioane de vânătoare germane Messerschmitt Bf 109 Ga-4 pe care le mai aveau în depozitele armatei (în stare demontată), respectându-se astfel articolele 11 și 16 din tratatul menționat.

Se cunosc originea aparatelor respective și scopurile pentru care au ajuns acestea în România. În octombrie 1943, Ministerul Aerului și Marinei a inițiat o comandă pentru livrarea de către compania germană Messerschmitt a 235 avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109 G, montarea acestora urmând să fie realizată la uzina IAR din Brașov. Din comanda respectivă au fost primite 49 de avioane Me-109 Ga-2 și 160 de aparate Me-109 Ga-4, neasamblate. În paralel, autoritățile militare române au solicitat licența de fabricație a motorului de avion Daimler Benz 605 (1475 CP), precum și licențele și documentațiile necesare upgradării modelului Me-109 Ga-4 la versiunea Ga-6. Partea germană a expediat în lăzi 60 de motoare DB 605, pentru a fi asamblate la Brașov, la fel ca avioanele comandate de Ministerul român al Aerului și Marinei.^[iii]

Prețul pe care autoritățile române trebuiau să-l achite pentru licența de fabricație a avionului Me-109 G era de 1,5 milioane de mărci germane, iar licența motorului Daimler Benz 605 a costat 1,75 milioane de mărci germane. Aceste sume erau valabile pentru realizarea la IAR Brașov a 500 de avioane și 500 de motoare.^[iv] Planurile de producție concepute inițial nu au fost însă îndeplinite din motive obiective (război) și subiective.

În perioada noiembrie 1943 - octombrie 1944, au fost montate în România 49 de avioane de vânătoare Me-109 Ga-2.^[v] Condițiile de muncă de la Brașov s-au înrăutățit în primăvara anului 1944, când uzina IAR a devenit o țintă pentru avioanele americane care bombardau România, atât înainte de a ajunge pe aerodromurile din jurul Poltavei (URSS), cât și pe drumul de întoarcere spre aerodromurile proprii din Italia. Astfel, în cursul raidului efectuat de aviația americană la 6 mai 1944 asupra uzinei IAR, au fost distruse 37 de avioane Me-109 Ga-4, aflate încă în lăzile de transport germane în care au ajuns la Brașov.^[vi]

Pentru a evita pierderile de personal și distrugerea completă a utilajelor, a mașinilor-unelte și a materialului aeronautic, autoritățile române au ordonat dispersarea angajaților și a utilajelor și materialelor aflate în uzină. În consecință, în perioada iunie - octombrie 1944 s-au montat în secțiile IAR de la Caransebeș și Arpașu de Jos doar 13 aparate Me-109 Ga-4.^[vii]

Prin ordinul circular nr. 18540, emis de Subsecretariatul de Stat al Aerului la 9 martie 1945, s-a anunțat că lucrările pentru asamblarea de avioane Me-109 Ga-4, modificate în versiunea Ga-6 (lucrări reîncepute în luna ianuarie 1945 și la care se foloseau atât celulele importate până la 23 august 1944, cât și piesele și subansamblele provenite de la alte aparate - capturate sau abandonate), se desfășurau în continuare la Caransebeș.^[viii] Ulterior, secția respectivă a revenit la Brașov și, până în decembrie 1947, s-au montat 34 aparate Me-109 Ga-6, care au fost trimise Grupurilor 7 și 9 Vânătoare (organizate pe două escadrile, fiecare cu câte nouă avioane), iar până în octombrie 1948 s-au mai livrat 28 de aparate Me-109 Ga-6.^[ix]

Legenda privind interzicerea de către alte state, începând din anul 1947, a fabricării de avioane militare în România s-a propagat împreună cu o altă legendă falsă: distrugerea în mod premeditat de către sovietici a uzinei Industria Aeronautică Română.^[x] În realitate, autoritățile politice de la București au fost nevoite să accepte, începând cu luna septembrie 1944, repararea de autovehicule pentru armata sovietică la Brașov și în unitățile de producție ale uzinei care fuseseră dispersate la Ucea de Jos (Fabrica de Motoare - tinichigerie, uzinaj și tratament termic), Satulung (atelierele de sculărie; ulterior, numele localității a fost schimbat în Săcele), Caransebeș (Fabrica de Celule - piese, organe, montaj general), Topleț (Fabrica de Celule - ateliere uzinaj), CâmpulungMuscel (Fabrica de Armament și accesorii) și Colibași (Fabrica de Motoare Daimler Benz 605 - turnătorie, montaj de motoare și bancuri de probă; Fabrica de Elici; Fabrica de Celule).^[xi] Sovieticii aveau nevoie de vehiculele respective, iar guvernul României era obligat să găsească rapid soluții pentru repararea lor, în conformitate cu articolul 10 din Convenția de Armistițiu semnată la Moscova (12 septembrie 1944).

După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale în Europa, guvernul de la București a anunțat trecerea economiei românești de la producția de război la cea de pace (19 iunie 1945). Conversia respectivă a afectat uzina Industria Aeronautică Română, pe fondul revenirii în mod treptat la Brașov a unor fabrici din compunerea sa. În contractul privind asamblarea de avioane germane Messerschmitt Bf 109 pentru armata română se prevedea realizarea unui număr mic de unități, reparațiile de avioane și motoare de avion depindeau de fondurile din ce în ce mai mici alocate de stat, iar comenzile privind repararea a 269 autovehicule sovietice și realizarea a 30 de camioane cinematografice și șase poduri rulante pentru Uniunea Sovietică nu au fost suficiente pentru a obține profit.^[xii] Concomitent, exista o nemulțumire socială, deoarece o parte din personalul aflat în fabricile dispersate dorea să se întoarcă la Brașov, la familiile și rudele lăsate în oraș.^[xiii] Revenirea muncitorilor presupunea continuarea lucrului în uzină. Lucrătorii bine pregătiți profesional și serioși erau interesați de acest aspect, deoarece salariile pe care le primeau erau relativ bune și, în plus, ei apreciau siguranța unui loc de muncă într-o fabrică deținută de statul român. La aceste elemente s-ar putea adăuga speranța de a obține o locuință în cartierul muncitoresc al IAR Brașov, înființat în 1940 cu numele Regele Carol al II-lea și redenumit un an mai târziu Regele Mihai I.^[xiv]

În aceeași ordine de idei, după 23 august 1944 au fost concediați salariați din mai multe fabrici ale IAR, din cauza lipsei comenzilor de avioane și motoare noi, a faptului că Uniunea Sovietică nu achitase reparațiile făcute la autovehiculele sovietice și, nu în ultimul rând, pentru absențe nemotivate de la locul de muncă. Personalul uzinei a scăzut rapid, de la 7.058 angajați în mai 1944 la 4.797 angajați în 1945, iar în anul următor descreșterea a continuat în rândurile muncitorilor necalificați (-311 persoane) și ale personalului administrativ (-296 persoane, față de anul 1945).^[xv]

Pentru a înțelege contextul general în care a avut loc reprofilarea uzinei Industria Aeronautică Română de la fabricarea de avioane la cea de tractoare este necesar să analizăm și situația economică a României din perioada respectivă. De exemplu, membrii guvernului condus de dr. Petru Groza au constatat chiar în a doua lor ședință că țăranii din România nu erau pregătiți pentru începerea lucrărilor agricole de primăvară și, în același timp, sperau să primească pământ prin legea agrară promisă de dr. Petru Groza și de liderii Partidului Comunist Român. La ședința Consiliului de Miniștri din 7 martie 1945, ministrul Anton Alexandrescu a precizat că Institutul Național al Cooperației (care i se subordona) nu mai avea la dispoziție creditele pe termen lung oferite în mod obișnuit de Banca Națională a României în anii anteriori, deoarece nu își achitase obligațiile față de BNR.^[xvi] În consecință, băncile populare care colaborau cu institutul respectiv nu dădeau credite țăranilor pentru finanțarea lucrărilor agricole. Totodată, ministrul Cooperației a menționat că "satele noastre sunt în imposibilitate de a avea la îndemână, în condițiuni lesnicioase, inventarul agricol necesar pentru efectuarea muncilor de primăvară"^[xvii].

Drept urmare, după mai multe întâlniri la Subsecretariatul de Stat al Aerului (care au avut ca scop stabilirea noului domeniu de activitate al IAR Brașov), la biroul de studii al uzinei s-a analizat situația existentă și, la 6 aprilie 1945, s-a ajuns la două concluzii: tractorul german Lanz-Bulldog (echipat cu un motor de 45 CP) era potrivit pentru terenurile agricole din România, iar achiziționarea de către statul român a licenței de fabricare a acestuia era oportună și relativ ușor de valorificat prin asamblarea unei serii de tractoare Lanz-Bulldog la IAR Brașov.^[xviii]

Câteva zile mai târziu, Constantin Agiu a emis o decizie radicală și controversată din punct de vedere economic, utilizând ca pretext legea din 13 martie 1943 pentru mobilizarea agricolă în condițiile unui război care se prelungea. În calitatea sa de ministru secretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor, tâmplarul comunist Constantin Agiu a hotărât la 17 aprilie 1945 rechiziționarea imediată de la persoanele particulare a tuturor tractoarelor și mașinilor agricole "care nu au trecut în patrimoniul Statului prin efectul legii de reformă agrară {...}. Odată cu rechiziționarea tractoarelor și mașinilor agricole, se consideră rechiziționat și personalul de conducere. Termenul pentru efectuarea acestor rechiziții este de 48 ore de la publicarea prezentei deciziuni prin presă și radio"^[xix]. În acest mod, politicienii comuniști au trecut sub controlul lor mijloacele de producție eficiente din agricultură care se mai aflau încă în proprietate particulară după publicarea Legii nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare (prin care au fost distruse marile proprietăți funciare din România, unde se utilizau tractoarele și mașinile agricole).^[xx]

O altă problemă cu care se confruntau autoritățile de la București era cea a autovehiculelor și tractoarelor capturate de armata română pe teritoriul URSS în prima parte a războiului și repartizate unor instituții din țară, precum și a celor capturate de la armata germană după 23 august 1944. Guvernul României avea obligația să restituie toate acele vehicule până la data de 1 aprilie 1945, urmând ca delegații Armatei Roșii să le preia în stare de funcționare. Deoarece existau probleme deosebite în agricultură, dr. Petru Groza a solicitat - și a obținut - acordul reprezentanților sovietici din Comisia Aliată de Control pentru ca 200 de tractoare sovietice, reparate în România, să fie utilizate în campania agricolă din primăvara acelui an și să fie restituite mai târziu. Prim-ministrul român a menționat și 500 de tractoare sovietice pe care autoritățile de la Moscova intenționau să le pună la dispoziția României pentru campania de primăvară, însă ulterior a constatat că oferta respectivă s-a materializat într-un alt mod.^[xxi]

Deși sovieticii aveau la rândul lor probleme în agricultură din cauza pierderilor umane și materiale suferite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a numărului foarte mic de tractoare și utilaje agricole deținute, autoritățile de la București au primit totuși un ajutor nesperat din URSS. Astfel, o delegație economică română condusă de ministrul de Finanțe Mircea Durma a efectuat o vizită la Moscova în perioada 25 aprilie - 8 mai 1945 și a convins autoritățile sovietice să includă într-un protocol confidențial propunerea românească privind cedarea temporară, în favoarea guvernului de la București, a 2000 de tractoare sovietice aflate deja în România și reparate înainte de expedierea lor în URSS. Acele tractoare fuseseră capturate de armata română în campania militară susținută pe teritoriul Uniunii Sovietice și, după cum am menționat, termenul-limită de preluare a lor de către Armata Roșie, în stare de funcționare, era 1 aprilie 1945. "Deși n-aveam mandat pentru aceasta - a menționat Mircea Durma în ședința din 17 mai 1945 a Consiliului de Miniștri -, căci eu mă dusesem pentru alte lucruri, totuși asupra acestui punct, pentru că nu s-a putut satisface cererea de a căpăta tractoare din Uniunea Sovietică, am căpătat recunoașterea pentru nevoile agriculturii noastre a necesității de a ni se da cele 2.000 tractoare, rămânând ca, într-o lună, să se hotărască dacă aceste tractoare se vor da sub formă de împrumut sau în proprietate, în care caz se vor plăti în timp de 5-6 ani"^[xxii].

Prim-ministrul dr. Petru Groza nu a știut în acel moment ce fel de hotărâre să adopte și i-a rugat pe membrii guvernului să găsească în locul său o soluție rapidă pentru a cumpăra acele tractoare, precum și fondurile necesare pentru derularea operațiunii respective.

În opinia noastră, autoritățile sovietice au cunoscut din timp ce anume doresc membrii delegației române și toate limitele de negociere ale acestora, însă membrii guvernului de la București nu au ținut cont de acest aspect în momentul în care au evaluat rezultatele obținute la Moscova - chiar păreau fericiți că nu s-a discutat în contradictoriu cu delegații sovietici. "Trebuie observat - preciza Mircea Durma în ședința din 17 mai 1945 - faptul că textele, atât pentru Acordul comercial {româno-sovietic}, cât și pentru Convenția de colaborare {româno-sovietică} au fost întocmite aici, la noi. Proiectul prezentat de delegația română a suferit foarte puține modificări, în urma discuțiunilor cari (sic!) s-au dus {la Moscova} și aceste modificări au fost făcute în deplin acord. Mai mult decât atât: proiectul acordului de colaborare prezentat de noi a fost primit fără modificări de delegații sovietici, acordul fiind aproape identic cu cel elaborat de serviciile Ministerului de Industrie și Comerț și ale Ministerului de Externe, sub supravegherea dlui Vicepreședinte al Consiliului {de Miniștri, Gheorghe Tătărescu} și aprobat de dl. Președinte al Consiliului de Miniștri {dr. Petru Groza}.

---

[i] România - Viața politică în documente - 1947, Arhivele Statului din România, coord. Ioan Scurtu, București, 1994, p. 95.

[ii] Ibidem, p. 96; România în anticamera Conferinței de la Paris. Documente, Arhivele Naționale ale României, coord. Marin Radu Mocanu, București, 1996, p. 417.

[iii] Dan Antoniu, Illustrated History of Romanian Aeronautics, 1909-1948, Bucharest, 2014, p. 234.

[iv] Ion Dumitrașcu, Industria Aeronautică Română Brașov (1925-1945), Editura DO MINOR, București, 2008, p. 83.

[v] Litera "a" provenea de la cuvântul german ausländ (străin) și indica faptul că avionul respectiv a fost fabricat sau asamblat în afara Germaniei.

[vi] Dan Antoniu, op. cit., p. 234. Primele 15 avioane Me-109 Ga-4 cumpărate de I.A.R. Brașov au avut un preț de vânzare de 131.000 de mărci germane (fiecare) la 25 august 1942. Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 234.

[vii] Dan Antoniu, op. cit., p. 234

[viii] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 72. Din 1944 până în octombrie 1945 au fost asamblate în România 36 de avioane Me-109 G. Presupunem că autorul informației s-a referit la varianta Ga-4, modificată în Ga-6, iar în numărul indicat a inclus cele 13 aparate montate în secțiile I.A.R. de la Caransebeș și Arpașu în perioada iunie-octombrie 1944. Ibidem, p. 90.

[ix] Dan Antoniu, op. cit., p. 234.

[x] Documente importante privind înființarea în anul 1925, organizarea și evoluția Societății anonime pe acțiuni Industria Aeronautică Română pot fi studiate la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București, unde se află un inventar dedicat special acestui subiect: Serviciul Arhive Economice, fond Industria Aeronautică Română, 1925-1948 (2,30 metri liniari de fond arhivistic).

[xi] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 60; 270.

[xii] Ibidem, p. 90; 276-277; 281.

[xiii] Peste 200 persoane care au lucrat la Fabrica de Celule de la Caransebeș au revenit la Brașov după 20 septembrie 1945. Ibidem, p. 272.

[xiv] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: A NIC), fond Industria Aeronautică Română, 1925-1948, dosar nr. 94/1940, passim; dosar nr. 96/1940, passim; dosar nr. 109/1941, passim.

[xv] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 278. Situația personalului care lucra la IAR în perioada 1945-1946 a fost următoarea: personal tehnic - 259 (1945) și 280 persoane (1946); muncitori calificați - 2.226 (1945) și 2.366 persoane (1946); muncitori necalificați - 1619 (1945) și 1.308 persoane (1946); personal administrativ - 693 (1945) și 397 persoane (1946). În total: 4.797 (1945) și 4.351 angajați (1946). Aproape 10% din personal a părăsit uzina I.A.R. într-un an de zile. Ibidem, p. 155.

[xvi] Cenzorul Băncii Naționale a României a comunicat conducerii Institutului Național al Cooperației că la nivelul institutului s-au făcut deturnări de fonduri. Acea informație a fost menționată de ministrul Anton Alexandrescu în ședința din 30 martie 1945 a Consiliului de Miniștri. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea dr. Petru Groza. Instaurarea regimului pro-comunist, vol. I (7 martie - 27 iulie 1945), ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura ORDESSOS, Muzeul Județean Argeș, Pitești, 2014, p. 169.

[xvii] Ibidem, p. 44.

[xviii] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 281.

[xix] Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 91, joi, 19 aprilie 1945, partea I, p. 3279.

[xx] La ședința din 4 aprilie 1945 a Consiliului de Miniștri, Constantin Agiu a oferit următoarea explicație pentru decizia pe care urma să o adopte și să o anunțe la 17 aprilie 1945: "Potrivit legii, inventarul agricol trebuie să fie concentrat, în vederea muncilor agricole. Noi am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să realizăm muncile de primăvară și ca acest inventar să fie distribuit la timp și peste tot.
Am întâmpinat multe rezistențe din partea moșierilor, care au mers până acolo încât au îngropat tractoarele și mașinile agricole, le-au ascuns la regimente (pentru a nu fi rechiziționate de către militarii Armatei Roșii sau furate din sate de comuniștii care nu aveau nici o avere - nota P. Opriș). Am găsit vreo 15 tractoare la unele regimente, fără identitate, fără proprietate. Unii proprietari au încercat să spună (pe bună dreptate, în opinia noastră - nota P. Opriș) că tractorul nu este tractor, că el reprezintă forța motrice care mișcă o moară, sau au adus fel de fel de justificări.
Când au văzut legea (reformei agrare - nota P. Opriș), mulți ne-au cerut ca inventarul agricol să-l ducă în Moldova, ca fiind evacuat de acolo. (Dl. Gh. Vântu: Inventarul agricol din Moldova trebuie să se ducă acolo.) Mi-au cerut să-l ducă în Moldova, probabil, ca pe drum să se volatilizeze, să nu mai ajungă la destinație. Am socotit însă că ar fi o greșeală dacă, în plină campanie agricolă, cu mijloacele de comunicație (slabe - nota P. Opriș) pe care le avem acum, să admit această deplasare de inventar dintr-o parte într-alta. {...} Este adevărat, întâmpinăm rezistențe, dar pe care trebuie să le înfrângem. De la Vatra Luminoasă și până la noi, la minister, de la unele mașini au fost luate unele piese, au ajuns fără angrenaje, și împotriva acestor saboteuri (sic!) trebuie să luăm cele mai aspre măsuri. (Dl. Dr. P. Groza: O mașină cu radiator, s-a prezentat fără radiator, trasă de șase cai.) {...} Din nenorocire, elemente din Armată păstrează mașini, sabotează această acțiune, bazându-se pe prestigiul pe care îl au, pe pozițiile pe care le dețin. Aceste elemente ne fac foarte multe greutăți. Am găsit toată bunăvoința la dl. ministru de Război, dar se constată această stare de lucruri". Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea dr. Petru Groza. Instaurarea regimului pro-comunist, op. cit., p. 200-201.

[xxi] Ibidem, p. 71-72; 196.

[xxii] Ibidem, p. 284.