Patrula djinnilor

 

Deepa Anappara
Patrula djinnilor
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Daniela Rogobete
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

Citiți postfața acestei cărți.

 ***
Intro

Deepa Anappara a crescut la Kerala, în partea de sud a Indiei și a lucrat ca jurnalistă în metropole precum Mumbai și Delhi. Un fragment din Patrula djinnilor i-a adus Lucy Cavendish Fiction Prize, Deborah Rogers Foundation Writers Award și Bridport/Peggy Chapman-Andrews Award. Deține un masterat în creative writing de la University of East Anglia, Norwich, unde urmează în prezent studiile doctorale.

*

Jai, un băiețel de nouă ani care urmărește toate serialele polițiste pe care le prinde (în special Patrula de poliție), pornește, alături de cei doi prieteni ai lui, Faiz și Pari, în aventura unei anchete iscate de dispariția unui copil pe care-l cunosc. Acțiunea îi poartă prin cele mai periculoase locuri ale metropolei indiene în care trăiesc: bazarul pe timp de noapte și chiar capătul Liniei Purpurii de tren. Însă în jurul lor copiii dispar în continuare, unul după altul, iar trioul de detectivi trebuie să înfrunte părinți îngroziți, polițiști indiferenți și chiar legenda unor djinni înspăimântători pentru a descoperi adevărul. Ceea ce a început ca o joacă se transformă într-o realitate sinistră.

"O carte uimitoare, minunată." (Elif Shafak)

"Un debut genial!" (Ian McEwan)

"Nu e greu de înțeles de ce Patrula djinnilor a fost cel mai așteptat debut al anului 2020. Lectura lui pare un fel de dezvăluire a Indiei moderne și a multiplelor și complexelor ei probleme... Anappara trece cu inteligență o poveste de groază indiană prin filtrul unei narațiuni detectivistice și prin vocea unui erou isteț și prietenos." (The Times)

"Patrula djinnilor este literatură la cel mai înalt nivel. Proza aceasta nu e doar plină de viață și de detalii splendide, ci e și condusă cu mână sigură, fără stângacii. Ne atașăm de aceste personaje de la prima pagină, iar grija noastră este pe deplin răsplătită." (Anne Enright)

"Avertisment: dacă începeți să citiți cartea asta de dimineață, nu vă așteptați să mai faceți altceva în ziua respectivă." (The New York Times Book Review)

Fragment
 

E ultima zi a anului...

... și e întuneric acum, dar tata și mama nu au ajuns încă acasă. Stau în fața ușii, iar ochii mei urmăresc un balon în formă de urs pe care un băiat îl face să zboare prin smog. Probabil că l-a șterpelit de la decorațiunile pentru Anul Nou din Bhoot Bazaar.

Mama întârzie pentru că doamna ei fițoasă dă o petrecere care va începe noaptea și va continua până dimineața. Noi nu facem niciodată petreceri în basti, deși unii mai dau cu petarde. Nu cred că va mai face cineva așa ceva anul acesta, însă întregul nostru basti e prost dispus, pentru că s-au întâmplat prea multe lucruri rele. Cei dispăruți sunt încă dispăruți, Tariq-Bhai este în închisoare și Faiz vinde trandafiri lângă șosea pentru niște bani în plus.

Runu-Didi scoate afară o oală cu orez fiert ca să scurgă apa, cu una din cămășile vechi ale tatei înfășurată la gura oalei așa încât căldura să nu-i ardă degetele. Mă ridic, ca apa să nu mă ude pe picioare. Didi e cea care gătește și face cumpărăturile în perioada asta, uneori împreună cu prietenele ei din basti, alteori cu vecinele chachi. Trebuie să meargă de colo-colo pe aceleași alei de zece-douăzeci de ori pe zi, să strângă apă, să meargă la complexul de toalete, să cumpere legume, să cumpere orez. Spune că n-o ajut deloc, dar o ajut.

Shanti-Chachi iese din casă.
- Rămâneți pe loc, voi doi, spune ea.

Didi duce oala înăuntru, dar se întoarce lângă mine, ținând încă în mână cămașa veche a tatei. O învârte strâns în jurul degetelor. Bărbații vorbesc cu femeile de pe alee, care-și iau copiii în brațe și intră fugind în case. Ferestrele sunt trase, ușile sunt închise. Shanti-Chachi ascultă ce zic bărbații, cu mâinile așezate pe amândoi obrajii. Balonul în formă de urs, acum abandonat, se freacă de marginea unui acoperiș de tablă și se sparge. Sună ca o împușcătură de la televizor.

Shanti-Chachi duce mâna la inimă.
- Ce-a fost asta? întreabă ea.

Vede ursul care moare, dar nu pare să se liniștească. Vine până la mine și la Didi, își așază mâna pe umerii noștri și ne conduce înăuntru. Închide ușa, chiar dacă fumul de la bucătărie încă n-a ieșit din casă.
- Ce-ai gătit pentru cină, Runu? întreabă ea.
- Doar orez. O să-l mâncăm cu dal.
- Ce voiau bărbații ăia? întreb eu.
- O să aștept cu voi până se întoarce mama voastră acasă, spune Shanti-Chachi. A trecut de vremea cinei și doamna ei fițoasă încă o pune să muncească. Ce femeie lipsită de inimă!

Runu-Didi dă drumul la televizor. Prezentatorii de știri sunt triști că oamenii nu pot sărbători Anul Nou afară pentru că smogul iernii are alte planuri.

Soțul lui Shanti-Chachi bate la ușă ca să-i dea lui chachi mobilul.
- Sună întruna, spune el.

Dă din cap înspre noi și pleacă. Chachi se plimbă în jurul casei cu telefonul lipit de ureche, fără să spună nimic altceva în afară de haan-haan și wohi toh. Deschide cutii și verifică ce e înăuntru. Inspectează până și tubul de Parachute. Dacă mama i-a spus că tubul conține fondul nostru pentru orice eventualitate, chachi o să ghicească că lipsesc niște bănuți, pentru că e deșteaptă de felul ei.
- A dispărut cineva? întreabă Runu-Didi atunci când chachi termină o convorbire.
- Ar trebui să-i spuneți mamei voastre să pună un cuișor sau două în cutia cu pudră de ardei iute, spune chachi. Asta va împiedica pudra să se strice.

Se deschide ușa. E tata. A venit acasă devreme și miroase puțin ca Bețivanul Laloo. Tata nu miroase niciodată așa; poate o dată sau de două ori pe an. Dând din cap către Shanti-Chachi, spune:
- Am venit acasă imediat ce am auzit. Soțul dumitale a făcut bine că ne-a sunat pe mine și pe Madhu să ne spună că amândoi - se uită la mine și la Didi - sunt bine.
- Șocant, spune chachi, ce se întâmplă. Nu știu cum puteți suporta.
- Să suportăm ce? întreb eu.
- Încă doi copii au dispărut, spune tata. Copii musulmani. Frate și soră. Au ieșit să cumpere lapte ceva mai devreme în seara asta și nu s-au întors încă. Aproape de aceeași vârstă cu voi doi.

Farzana-Baji e mult mai mare decât Faiz, așa că nu el a fost răpit.
- Jai, asta înseamnă că răpitorul e încă în libertate, spune tata. Știi de ce-ți spun asta?

Mă enervează la culme când adulții îmi vorbesc așa.
- Oare Tariq-Bhai să fie eliberat acum? întreb eu. Nu ar fi putut răpi pe nimeni din închisoare.
- Cine știe? spune Shanti-Chachi.
- Copiii musulmani au dispărut cumva în apropierea transformatorului? întreb eu. Acolo e și un templu și e aproape de casa lui Chandni.
- De unde știi unde e casa ei? întreabă tata.
- Am văzut transformatorul când am fost la măreața pujă a lui Ghiont-Baba. Locul ăla e ca un canal în care tot cad copii, poc, poc, poc. Djinni Shaitan trăiesc acolo. Noi îi zicem Shaitani Adda.
- Care noi? întreabă Runu-Didi.
- Eu, Pari și Faiz.
- Jai, spune tata, ăsta nu e un joc. Când o să înțelegi asta?

*

În noaptea aceea visez picioare de copil și mâini de copil care atârnă din guri însângerate și apoi aud voci care se ceartă. Mă gândesc că fac parte din visul meu urât, dar când deschid ochii e dimineață și mama și tata se ceartă afară pentru cine ar trebui să stea acasă să aibă grijă de noi.

Runu-Didi stă pe pat, sprijinindu-și bărbia cu mâinile, cu fața curată. Probabil că ea și mama au adus deja apă.
- Uite cum sunt crescuți, spune tata. O fată care aleargă de colo-colo ca un băiat și un băiat care rătăcește prin Bazaar ca un cerșetor. E o minune că nu au fost încă răpiți.
- Ce vrei să spui? țipă mama. Asta-ți dorești tu să li se întâmple copiilor noștri?
- Nu asta am vrut să spun, spune tata.

Auzim zgomote de pași și mă întind repede și-mi trag pătura peste cap.
- Știu că ești treaz, Jai, spune mama. Ridică-te, hai cu mine. Astăzi te duc la complexul de toalete. Runu, strânge salteaua, fierbe apa de băut, taie niște ceapă.

Didi mă privește furioasă, de parcă eu aș fi cel care o forțează să facă treabă.

Mama nu mă lasă nici măcar să mă spăl pe dinți ca lumea. La cozile de la toaletă o văd pe Pari cu mama ei și pe Faiz cu Wajid-Bhai. Mama mă trage înspre mama lui Pari; vrea să verifice dacă plănuiește să stea azi acasă.
- Încercați să-i strecurați la coadă? întreabă femeia din spatele lui Pari, agitându-și degetul în fața noastră.
- Nu avem nevoie de locul dumitale, spun eu.
- Poliția i-a arestat degeaba pe Tariq-Bhai și pe chacha care repară televizoare, îmi spune Pari.
- În musulmani nu poți avea încredere, spune femeia cea băgăcioasă.
- Nu știți că au dispărut și copii musulmani? întreabă Pari, cu mâna dreaptă sprijinită pe șoldul drept.

Apoi se întoarce către mine și șoptește:
- Ai auzit, fratele și sora care au dispărut locuiau și ei aproape de Shaitani Adda.
- Faiz are dreptate. E opera unui djinn rău, spun eu.
- Aiurea, spune Pari.

Faiz ne privește de la rândul său. Abia dacă ne mai întâlnim acum, pentru că muncește tot timpul ca s-o ajute pe ammi să plătească facturile pe care obișnuia să le plătească Tariq-Bhai. Îl împușc cu degetul.
- Da, chiar ar trebui împușcați, spune femeia din spatele nostru. Toate astea sunt din vina lor.

Arată înspre ammi a lui Faiz, care e undeva mai în față la rândul pentru femei împreună cu Farzana-Baji. Amândouă poartă abaya negre.
- Bastiul nostru a devenit un bârlog de criminali. Statul o să ne dea afară dintr-un moment în altul.
- E vina voastră, îi strigă cineva. Doi dintre ai noștri au dispărut. Crezi că fratele meu a făcut asta din pușcărie? E Wajid-Bhai.
- Cine știe de ce mai sunteți în stare? spune femeia.

Pe acoperișul toaletei pălăvrăgesc niște maimuțe.
- Poate că i-ați răpit pe ai voștri ca să nu mai dăm vina pe voi. Telefonul mamei sună.
- Haan, doamnă, spune ea. Haan, aveți dreptate. Nu, doamnă. Da, doamnă. Doar de data asta...
- De ce nu le spune fratele tău polițiștilor unde i-a ascuns pe copiii noștri? se răstește un bărbat la Wajid-Bhai.
- Nu vorbi cu musulmanii ăștia, zice femeia care începuse cearta, trăgându-și pallu mai aproape de gât.

Pot să-i văd buricul. E întors în jos ca o gură tristă.
- Strigă Allah-Allah la megafoane zi și noapte și niciunul dintre noi nu mai poate să doarmă.
- În numele lui Krishna, vă rog, terminați! Speriați copiii, îi zice mama femeii.
- Dacă dispare copilul dumitale, o să schimbi placa, spune femeia, îndreptând o unghie neagră lungă spre fața lui Pari, făcând-o pe Pari să-și tragă capul înapoi.
- Pot să găsesc o sută de oameni care să facă ce faci tu, uite-așa, uite-așa, țipă doamna cea fițoasă a mamei în telefon, atât de strident încât o auzim cu toții.

Doamna a dat-o pe engleză, lucru despre care mama spune că-l face atunci când se mânie foarte tare.

Maimuțele de pe acoperișul toaletei mârâie. Ammi a lui Faiz o strânge pe Farzana-Baji de umăr ca și când picioarele i s-ar fi transformat în cauciuc și ar fi gata să leșine.
- Ammi, Ammi, strigă Farzana cu ochii rotunjiți de panică, iar faldurile desprinse ale abayei i se întorc și se rotesc de fiecare dată când se mișcă.
- Îmi aduc aminte că vă datorez niște bani, îi zice mama doamnei fițoase. Ați fost foarte drăguță că nu mi i-ați reținut din salariul de luna asta.

Bărbații cu eșarfe legate în jurul feței se năpustesc asupra lui Faiz și a fraților săi. Cănile și gălețile zdrăngănesc și se ciocnesc. Faiz țipă și închide ochii și își pune mâinile la urechi.
- Madhu, chalo, hai să plecăm de aici! spune mama lui Pari.

Furia doamnei fițoase continuă să se reverse din telefonul mamei. Pari fuge la Faiz, iar Wajid-Bhai lovește un bărbat care-l batjocorea. Se iscă o încăierare, iar Faiz se lipește de Pari. Cineva strigă că-i vor face una cu pământul pe toți musulmanii, ca pe gândaci. Ammi a lui Faiz și Farzana-Baji merg clătinându-se înspre Wajid-Bhai și Faiz.
- Sunt niște copii, le spune ammi a lui Faiz bărbaților furioși. Lăsați-i în pace!
- Opriți-vă! se răstește mama lui Pari. Nu vrem să se iște o revoltă la noi în basti.

Bărbații isteți se folosesc de încăierare ca să le-o ia înainte altora și să intre la toaletă fără să plătească taxa. Îngrijitorul fuge după ei. Femeia din spatele nostru zâmbește și fața i se luminează ca și când ar fi reușit să facă un mare caca după o lungă perioadă. Faiz și ammi și frații și sora lui fug din complexul de toalete, Pari ținându-l de mână pe Faiz și mama lui Pari strigând Pari, așteaptă, așteaptă.
- Dacă așa începe Anul Nou, imaginează-ți cum se va sfârși, spune cineva.

Am și uitat că e Anul Nou.

*

Mama hotărăște că trebuie să meargă la lucru după telefonul primit de la doamna cea fițoasă.
- Toate orele astea de uitat la televizor, îmi spune ea, nu sunt gratis.

E speriată de doamna ei cea fițoasă; nu poate s-o recunoască, așa că încearcă să mă facă pe mine să mă simt vinovat.

După ce pleacă, Runu-Didi începe să spele rufe. Eu o ajut arătându-i petele de mizerie pe care le ratează.
- Gata, de-ajuns, spune ea, stropindu-mă cu apa cu săpun.

Didi agață rufele spălate la uscat, apoi ignoră celelalte treburi ca să bârfească cu prietenele ei din basti. Azi nu are antrenament pentru că e Anul Nou, când până și antrenorul ei cel sever își lasă atleții în pace.

Calculez câte duminici mai trebuie să muncesc ca să pun la loc cele 200 de rupii pe care le-am luat din tubul de Parachute al mamei:
am trudit la ceainărie șapte duminici;
Duttaram mi-a plătit jumătate din ce-a promis în cinci duminici și de două ori salariul meu adevărat de patruzeci de rupii;
cât mai am până să-mi ating ținta?

E greu de calculat, seamănă cu o problemă de matematică adevărată. Adun și înmulțesc și scad și apoi aflu rezultatul. Duminica viitoare, chiar dacă Duttaram mă plătește cu doar douăzeci de rupii, o să am cele 200 de rupii în total.

Aud zgomote furioase și ridic privirea. Pe alee, o femeie hindusă cu un sindoor pe frunte agită un polonic găurit înspre un vânzător musulman care poartă fes.
- Ce ți se pare că e casa mea? Garaj?

Bărbatul își împinge zorit căruciorul, strălucitor și frumos de la portocalele pe care le duce, dincolo de ușa ei.
- Ucigaș de copii! strigă un băiat în timp ce căruciorul vânzătorului de portocale scârțâie pe alee.

Runu-Didi îmi face semn că ar trebui să intru în casă.
- O să se întâmple ceva groaznic, simt asta, spune ea.

Nu pare speriată; niciodată nu pare. Chiar și acum vorbește calm, ca și când doar m-ar avertiza că s-ar putea să plouă și eu ar trebui să-mi iau umbrela.

Nu am chef să adun indicii despre copiii musulmani dispăruți. O să aflu totul despre ei și tot n-am să-i găsesc. Știu asta.

Mă prefac că învăț, mă gândesc la Pari și la Faiz, mă întreb dacă ammi a lui Faiz este la secția de poliție ca să ceară ca Tariq-Bhai să fie eliberat. Apoi vine vremea prânzului. Didi mă lasă să mă uit la programele de după-amiază. Joc crichet pe aleea noastră cu câțiva băieți din vecini care sunt mai mari decât mine. Moțăi un pic și în curând se face seară, iar mama și tata se întorc acasă. Eu și tata ne uităm la un meci de 20/20, pe care tata îl preferă celor de tip One Day sau Test, pentru că e scurt.

Azi e o zi așa cum erau toate înainte ca Bahadur și ceilalți să dispară, când nu eram detectiv sau băiat de ceainărie. E o zi bună, cea mai bună. Să fii detectiv e prea greu. Poate că, la urma urmei, nu vreau să fiu detectiv. Poate că Jasoos Jai se poate retrage nevătămat, bine-pa-pa-la revedere. Nu știu ce-o să mă fac când o să cresc mare. Uneori, când mama îmi vede notele, spune că Pari o să fie ofițer al Serviciului Administrativ India, un administrator regional sau ceva de felul ăsta, iar eu voi fi lacheul ei. -

*

Târziu în noaptea aceea mă trezesc auzind bătăi în ușă și plânsete și urlete. Tata se ridică din pat și bâjbâie în întuneric până când găsește întrerupătorul. Becul galben e furios că l-am trezit și fâsâie și trosnește.
- Au venit JCB-urile? întreb eu.
- E cutremur? întreabă Runu-Didi.
- Afară, strigă tata.

Mama ia tubul de Parachute. Îl leagă de pallu. Se apleacă și privește bocceaua noastră cu lucruri de valoare de lângă ușă. Așteaptă de aproape două luni exact momentul de față, dar mama nu o ia.

Dăm buzna pe alee. Vecinii noștri dau și ei năvală din case, unii ducând torțe. Luminile surprind ochii speriați ai caprelor și ai câinilor.
- Așteptați aici, spune mama, împingându-mă aproape de Runu-Didi.
- Poate că djinnul tău a mai răpit pe cineva, spune Didi.

Mă uit într-o parte și alta a aleii, imaginându-mi un djinn care trece șuierând prin aer către noi, și pe undeva sper, pentru că stau lângă Runu-Didi și pentru că Didi e mai mare și mai înaltă decât mine, s-o ia pe ea în locul meu. Te rog, te rog, te rog.

Plotin, un mistic păgân

 

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021

Citiți introducerea acestei cărți.

***
Intro

Despre Plotin, exemplu de theios aner ("bărbat îndumnezeit"), se spune că a experimentat de patru ori extazul mistic în șase ani. După moarte el sălășluiește printre daimonii cei buni. Dar cel mai sugestiv lucru e prezența, printre acești daimoni buni, a încă doi "bărbați îndumnezeiți", Platon și Pitagora. Desprinzându-se de trup, sufletul lui Plotin pătrunde definitiv în comunitatea în care dorise cu ardoare, toată viața, să pătrundă. El împlinește astfel o triadă ce constituie, de fapt, triada sacră a neoplatonismului. (Cristian Bădiliță)

Fragment

Scena invocării daimonului

Din naștere, Plotin fusese, de bună seamă, înzestrat cu ceva mai presus decât ceilalți [oameni]. Odată a venit la Roma un preot egiptean, pe care îl cunoscu printr‑un prieten și care, vrând să facă o demonstrație a priceperii sale, îi ceru lui Plotin să fie de față când îi va chema daimonul însoțitor. Cum Plotin a acceptat supus, invocarea a avut loc în templul lui Isis - singurul loc curat din Roma, după spusele egipteanului. Chemat să se arate daimonul, veni un zeu, care nu era din neamul daimonilor. De aceea, a grăit egipteanul către Plotin: "Ferice de tine, care ai drept daimon un zeu, iar nu un însoțitor din tagma celor mai prejos!" Dar n‑a fost cu putință nici să pună vreo întrebare zeului, nici să‑l aibă prea multă vreme în fața ochilor, fiindcă prietenul, care privea împreună cu ei, sugrumă păsările încredințate să le păzească, fie din reavoință, fie năpădit de spaimă. Având, așadar, un însoțitor dintre daimonii cei mai dumnezeiești, Plotin își ridica spre el tot timpul ochiul său dumnezeiesc. De fapt, a și scris, din cauza aceasta, un tratat intitulat: Despre daimonul sortit fiecăruia, unde încearcă să explice din ce cauză [daimonii] însoțitori sunt atât de diferiți între dânșii.

Plotin și obiceiurile populare

Dându‑se în vânt după sacrificii, Amelios bântuia pe la temple ori de câte ori era lună nouă sau vreo sărbătoare. Odată, vrând să‑l ia și pe Plotin împreună cu el, acesta i‑a zis: "Aceia (zeii) trebuie să vină la mine, nu eu să mă duc la ei!" Cu ce gând a rostit vorba aceasta atât de trufașă, nici n‑am putut afla - cei care ne aflam de față - nici n‑am îndrăznit să‑l întrebăm.

Puterea de a citi în suflete

11. Avea o asemenea putere de a cunoaște caracterele, încât, odată, când un colier de mare preț a fost furat Chionei (care locuia, împreună cu pruncii ei, la dânsul, cu cinste purtându‑și văduvia), Plotin, după ce toți servitorii au fost aduși sub ochii lui, i‑a cercetat cu luare‑aminte și a zis, arătându‑l pe unul dintre ei: "Iată, acesta‑i hoțul!" Biciuit, acela a tăgăduit mai întâi cu înverșunare, dar pe urmă a mărturisit și a dat lucrul furat înapoi.

Plotin profețea adesea ce se va alege de fiecare dintre copiii aflați în preajma sa: de pildă, despre Polemon a spus că va fi iubăreț și sărac de zile, cum s‑a și întâmplat. Și pe mine, Porfir, m‑a simțit odată, pe când chibzuiam să‑mi pun capăt zilelor; brusc a apărut lângă mine, în casa unde mă aflam, și‑mi zise că dorința aceea nu vine din cugetul minții, ci dintr‑o boală melancolică. Apoi m‑a sfătuit să plec. Iară eu, dându‑i ascultare, am plecat în Sicilia, căci auzisem de un om preavrednic de laudă, pe nume Probus, ce locuia în apropiere de Lilybaeum. Astfel, am putut îndepărta de la mine dorința [sinuciderii], dar, pe de altă parte, peregrinarea m‑a împiedicat să fiu alături de Plotin până la moartea sa.

Platonopolis

12. Pe Plotin l‑au prețuit foarte mult și i‑au arătat mare cinstire împăratul Galienus și soția acestuia, Salonina. Iar el, folosindu‑se de prietenia cu dânșii, le‑a cerut să readucă la viață o cetate a filozofilor - care se spunea că ar fi existat odinioară în Campania, acum cu totul căzută în ruină - și să dăruiască cetății reîntemeiate câmpurile dimprejur; cei care se vor sălășlui acolo vor trăi după legile lui Platon, cetatea urmând să se numească Platonopolis; Plotin însuși făgădui să se retragă acolo împreună cu tovarășii săi. Dorința filozofului lesne s‑ar fi împlinit, dacă nu se puneau de‑a curmezișul unii din preajma împăratului, mânați fie de pizmă, fie de răzbunare, fie de vreo altă răutate.

Plotin profesor

13. Vorbea cu ușurință la cursuri și se pricepea de minune să cerceteze și să judece chestiunile, dar rostea greșit unele cuvinte. Așa, de pildă, nu zicea anamimnesketai, ci anamnemisketai, precum și altele de felul acesta, pe care le păstra și în scris. Când vorbea, lumina cugetului îi inunda fața. Era el de obicei plăcut la vedere, dar atunci se făcea încă și mai frumos; o sudoare fină îi brobona obrazul; blândețea lui strălumina dinlăuntru, iar față de cei care îi puneau întrebări se arăta plin de bunăvoință și în același timp hotărât. Odată eu, Porfir, l‑am sâcâit trei zile‑n șir cu întrebări despre cum se unește sufletul cu trupul, iar el n‑a contenit o clipă cu răspunsurile, așa încât, nimerindu‑se acolo și unul Thaumasios, care dorea să‑l asculte vorbind despre chestiuni generale și pe texte, nemaisuportând ca Porfir să pună întrebări și să răspundă, Plotin i‑a spus: "Dacă nu vom ieși din aporiile iscate de întrebările lui Porfir, nu vom putea spune absolut nimic despre text".

Cursurile lui Plotin

14. Când scria, [Plotin] era concis, dar cu gând îmbelșugat, dovedind mai curând prisos de idei decât de vorbe; căzut adesea pradă inspirației, scria cu pasiune. În scrierile lui se amestecă învățăturile ascunse ale stoicilor și cele peripateticiene. Și Metafizica lui Aristotel e folosită adesea. Nu i‑a scăpat nicio teoremă din geometrie, aritmetică, mecanică, optică sau muzică, deși nu se pregătise a se ocupa în amănunt de niciunul dintre aceste [domenii]. La cursuri punea să i se citească fie din comentariile lui Severus, ale lui Kronios ori Numenios, fie din cele întocmite de Gaius sau Atticus. Dintre peripateticieni, se folosea și de [comentariile] lui Aspasios, Alexandros, Adrastos, precum și de altele potrivite subiectului. Dar niciodată nu vorbea din ele, ci se dovedea original, cu o cugetare aparte, aducând în cercetările sale spiritul lui Ammonios. Termina repede și, după ce dădea, în puține cuvinte, sensul unei teoreme profunde, se ridica în picioare. Odată, când i s‑au citit Despre principii și Iubitorul de vechi ale lui Longinos, a zis: "O fi el Longinos filolog, dar filozof nu‑i deloc!" Într‑o zi, când Origen a venit la un curs, Plotin s‑a roșit tot în obraji și a vrut să se ridice; rugat totuși de Origen să continue, a spus că vorbitorului îi piere orice chef atunci când se vede cuvântând în fața unora care știu ce are el de gând să zică. Astfel, după un scurt dialog, se ridică și ieși.

Prețuirea pe care o avea Plotin pentru Porfir

15. Altă dată, la unul din ospețele închinate zilei de naștere a lui Platon, eu am citit un poem intitulat Nunta sacră (Hierogamia) și cineva a spus că Porfir a înnebunit, întrucât multe lucruri erau rostite în limbajul tainic al misteriilor, sub puterea inspirației; Plotin însă m‑a apărat, zicând de față cu toți: "Te‑ai arătat a fi laolaltă poet, filozof și hierofant!" Iar când retorul Diophanes a citit un discurs în apărarea lui Alcibiade, personajul din Banchetul platonician, susținând că, pentru a deprinde virtutea, un învățăcel trebuie să se dăruiască maestrului său îndrăgostit, dacă acesta dorește împreunarea trupească, Plotin s‑a ridicat de mai multe ori, nervos, cu gând să părăsească adunarea, dar până la urmă s‑a stăpânit și, după ce toți s‑au împrăștiat, m‑a însărcinat pe mine, Porfir, să scriu un discurs împotriva aceluia. Cum Diophanes nu se învoia să‑mi dea textul său, mi‑am scris răspunsul reluând din memorie argumentele [adversarului] și l‑am citit înaintea acelorași ascultători. Atât de tare l‑am încântat pe Plotin, încât nu mai contenea să zică la cursuri:

Astfel lovește și vei deveni lumină bărbaților!

Ori de câte ori Eubulos, diadohul lui Platon, scria din Atena și trimitea lucrări despre chestiuni platoniciene, el mi le încredința mie, Porfir, cerându‑mi să le studiez cu atenție și să‑i fac observațiile cuvenite.

Plotin și horoscoapele

Se interesa de mișcările aștrilor, dar nu din punct de vedere matematic; urmărea însă mai îndeaproape prezicerile celor ce alcătuiau horoscoape. Și, descoperind cât de slab întemeiate le erau făgăduielile, n‑a șovăit să spulbere multe din părerile cuprinse în scrierile lor.

Plotin și gnosticii

16. În vremea sa trăiau mulți creștini și, pe lângă ei, eretici ieșiți din vechea filozofie: Adelphios, Akylinos și cei din preajma lor, păstrători ai multor lucrări scrise de Alexandros Libianul, Philokomos, Demostratos și Lydos, răspândind apocalipsele lui Zoroastru, Zostrianos, Nikotheos, Allogenes și Messos și mulți alții de soiul acestora; ei rătăceau pe mulți fiind ei înșiși rătăciți, căci pretindeau că Platon n‑a pătruns în adâncul realității inteligibile.

Din pricina aceasta Plotin îi critica adesea în timpul cursurilor, ba a și scris o carte întreagă, pe care noi am numit‑o Împotriva gnosticilor. Pe altele însă le‑a lăsat în seama judecății noastre: Amelios a scris aproape patruzeci de cărți împotriva lucrării lui Zostrianos, iar eu, Porfir, fără istov am scris împotriva cărții lui Zoroastru, dovedind că este o lucrare neautentică și foarte recentă, ticluită de sectanți numai ca să dea impresia că învățăturile pe care au ales ei să le practice ar aparține cu adevărat "bătrânului" Zoroastru.

Plotin acuzat de plagiat. Scrisoarea lui Amelios către Porfir

17. Cum [filozofii] din Grecia au prins a murmura că [Plotin] dădea drept ale sale învățăturile lui Numenios, iar Tryphon stoicul și platonicianul a adus bârfele cu pricina la urechile lui Amelios, acesta s‑a apucat și a scris o carte pe care a intitulat‑o Prin ce se deosebesc învățăturile lui Plotin de cele ale lui Numenios, dedicată "Împăratului", adică mie. "Împăratul" era numele lui Porfir, adică al meu, întrucât eu mă numesc, în limba maternă, Malkos (nume purtat și de tata), iar traducerea lui Malkos în grecește este "Împărat" (dacă cineva ține să‑l traducă neapărat în greacă). Iată de ce Longinos, când ne‑a dedicat lucrarea sa Despre impuls, lui Kleodamos și mie, Porfir, a scris la precuvântare: "Kleodamos și Malkos!" În schimb, Amelios, tălmăcindu‑mi numele - cum a făcut și Numenios, care lui Maximus i‑a zis "Cel Mare" - l‑a înlocuit pe Malkos cu Împărat, scriind:

"Amelios îi trimite Împăratului binețe. Să știi că n‑aș fi rostit nicio vorbă de răspuns acelor bărbați vrednici de toată lauda care spui că te‑au asurzit, trâmbițând fără istov zvonuri potrivnice lui Plotin și trecând pe seama lui Numenios din Apameea învățăturile tovarășului nostru, și aceasta tocmai de dragul lor. Căci e limpede că numai vorbirea lor cea lesnicioasă și ușurința rostirii (cu care atâta se fălesc!) i‑au împins să‑l numească pe Plotin, când flecar de rând, când plagiator, ba încă unul care plagiază lucrurile cele mai neînsemnate. [Și iarăși e lesne de priceput că nu înșiră împotrivă‑i acestea] decât numai din dorința de a‑l lua în râs. Deoarece tu socotești că trebuie să ne folosim de prilejul acesta, pe de o parte, pentru a pune [învățăturile] noastre într‑o formă cât mai agreabilă, la îndemână, ușor de rememorat și, pe de altă parte, pentru a le răspândi pretutindeni (deși ele au fost demult vestite) sporind în felul acesta renumele unui tovarăș drag precum marele Plotin, eu ți‑am dat ascultare și îți trimit, iată, lucrarea făgăduită, la care am trudit - după cum însuți bine știi - vreme de trei zile. Întrucât acestea nu au fost orânduite și expuse plecând de la confruntarea scrierilor lor, ci sunt o simplă rememorare a unei întâlniri mai vechi și întrucât le‑am înșirat așa cum mi‑au venit mai întâi în minte, trebuie să capăt toată îngăduința ta. În plus, nici intenția celui pe care alții vor să‑l pună de acord cu [învățăturile] noastre nu e deloc ușor de priceput, fiindcă el spune când una, când alta despre același subiect, după cum îi cășunează. Cât despre învățăturile casei noastre, dacă există vreo răstălmăcire a lor, sunt încredințat că vei îndrepta totul cu bunăvoință. M‑am văzut silit, se pare, scrupulos cum sunt, datorită distanței între învățăturile maestrului nostru și [ale învățăturilor aceluia], "să cercetez și să resping", cum grăiește tragedia. Iată cât de mult am ținut să‑ți fac pe plac. Rămâi sănătos!"

Simplitatea lui Plotin. Porfir la școala lui Plotin

18. Mi s‑a părut potrivit să pun aici scrisoarea aceasta nu numai pentru a arăta că unii dintre contemporanii lui Plotin credeau că el se împăunează cu învățăturile, pe nedrept însușite, ale lui Numenios, dar îl socoteau, pe deasupra, și un mare guraliv, disprețuindu‑l, o dată pentru că nu pricepeau ce spunea și, a doua oară, pentru că se păzea de toate trucurile și umflăturile sofistice; dimpotrivă, la cursuri, părea că stă pur și simplu de vorbă și nu dezvăluia orișicui de îndată rigoarea logică a raționamentelor sale. Eu, Porfir, de pildă, așa am pățit când l‑am ascultat prima oară. Drept urmare, m‑am pus și am scris împotriva sa, căutând să demonstrez că inteligibilele se găsesc în afara Intelectului. Apoi, rugându‑l pe Amelios să‑mi citească scrierea, Plotin a ascultat până la capăt, a zâmbit și a zis: "Las pe seama ta, Amelios, să‑l scoți din fundătura în care a căzut datorită necunoașterii părerilor noastre!" Iar după ce Amelios a alcătuit un tratat (nu tocmai scurt), Împotriva aporiilor lui Porfir, eu iarăși m‑am apucat să scriu împotrivă‑i; Amelios mi‑a dat [un al doilea răspuns] și de‑abia a treia oară, cu mult greu, am priceput eu, Porfir, cele spuse acolo. Atunci m‑am răzgândit și am întocmit o palinodie pe care am citit‑o la curs. După aceea mi s‑au încredințat cărțile lui Plotin și chiar am căutat să‑l stârnesc pe maestrul însuși, spre a‑și orândui și scrie mai pe larg învățăturile. Ba încă și lui Amelios i‑am ațâțat dorința de a scrie cărți.

Scrisoarea lui Longinos

19. Care era părerea lui Longinos despre Plotin - întemeiată mai cu seamă pe cele ce‑i scriam eu - se va vădi îndată dintr‑un fragment al unei scrisori trimise mie în următoarele împrejurări: cerându‑mi să plec din Sicilia și să vin la dânsul, în Fenicia, precum și să iau cu mine scrierile lui Plotin, zice:

"Iar tu trimite‑mi‑le când vei găsi cu cale, însă mai degrabă vino însuți împreună cu ele, căci eu n‑am să ostenesc nicicând îndemnându‑te să pui călătoria către mine înaintea tuturor celorlalte treburi, nu pentru altceva - căci la noi ce înțelepciune ai putea afla? - dar măcar pentru vechea noastră prietenie și pentru aerul de aici, foarte priincios slăbiciunii trupești de care mi‑ai scris (ori pentru ce‑ți trece ție prin cap!). Dar să nu aștepți nimic de la mine: nici vreo lucrare proaspătă, nici vreuna veche, dintre cele despre care‑mi spui că le‑ai pierdut. Aici e o lipsă atât de mare de copiști, încât - mă jur pe zei! - cum doream, în vremea din urmă, să‑mi completez colecția tratatelor lui Plotin, abia am reușit, smulgându‑l pe secretarul meu de la treburile lui obișnuite și poruncindu‑i să se ocupe numai de aceasta. Acum, cel puțin așa cred, le am pe toate (și pe cele trimise de tine), dar numai pe jumătate: da, căci sunt înțesate cu greșeli; eu mă gândeam că prietenul Amelios va fi îndreptat, totuși, poticnelile copiștilor; se vede însă că el avea alte treburi, mai grabnice decât aceasta. Prin urmare, nu văd în ce fel să mă apropii de ele, cu toate că ard de nerăbdare să cercetez Despre suflet și Despre Ființă. Însă tocmai acestea sunt cele mai pline de greșeli! Tare mi‑aș dori să primesc de la tine niște copii scrise îngrijit, să le compar numai și apoi ți le trimit îndărăt. Dar din nou zic același lucru: nu le trimite [prin altul], ci vino tu însuți cu tratatele mai bune, ba poate și cu altele, în caz că îi va fi scăpat vreunul lui Amelios. Căci pe tot ce‑a adus el am pus mâna cu grăbire. Cum să nu caut a‑mi face rost de scrierile unui asemenea om vrednic de toată cinstirea și de tot respectul precum Plotin!? Mi s‑a întâmplat să‑ți spun [în mai multe rânduri] - și când te aflai aici, și când erai departe, și cât ai trăit la Tyr - că nu sunt de acord cu cele mai multe dintre ipotezele sale; dar privesc cu admirație și mă desfată felul cum scrie, rigoarea cugetării sale, precum și maniera filozofică în care își prezintă cercetările. Toți căutătorii «de adevăr», aș zice, trebuie să‑i considere cărțile printre cele mai vrednice de cinste".

Despre scrisoarea lui Longinos

20. Am citat aici pe larg textul acesta, al celui mai mare critic al vremii noastre, care a scrutat temeinic toate scrierile contemporanilor, ca să arăt ce gândea el despre Plotin; totuși, la început, influențat de nepriceperea altora, îi arăta dispreț. Se pare că a prețuit greșit lucrările cumpărate de la Amelios din pricină că nu a știut pătrunde felul specific de a se exprima [al lui Plotin]. Căci de se vor fi aflat vreodată copii exacte, apoi acelea erau tocmai ale lui Amelios, care fuseseră transcrise direct după originale.

Prefața la Despre scopul ultim

Trebuie să mai citez și ce a scris Longinos într‑o carte despre Plotin, Amelios și filozofii vremii sale, ca să se vădească deplin cum îi judecă acest bărbat preavrednic de laudă și neînduplecat critic. Cartea se intitulează Longinos contra lui Plotin și Amelios Gentiliannos. Despre scopul ultim. Iată prefața:

"Mulți filozofi, Marcellus, au trăit în vremea noastră, și mai cu seamă în primii ani ai vieții mele, dar acum e atâta lipsă de ei, că nu se poate cuprinde în cuvinte. Chiar pe când eram adolescent nu puțini străluceau prin discursuri filozofice; pe toți mi‑a fost dat să‑i văd, căci de mic copil am umblat împreună cu părinții - și am primit lecții de la cei care mai trăiau - amestecându‑mă printre felurite neamuri și cetăți. [Dintre acești filozofi], unii s‑au îngrijit să‑și aștearnă învățăturile în scris, dând urmașilor posibilitatea să se împărtășească din foloase; altora însă li s‑a părut îndeajuns să‑i călăuzească pe cei din preajmă către o cât mai deplină înțelegere a învățăturii lor.

Din tagma celor dintâi au fost, pe de o parte, platonicienii Euclid, Democrit și Proclinos (care a trăit în Troada) și cei care și‑au semănat până acum învățăturile la Roma, adică Plotin și partenerul său, Amelios Gentiliannos; pe de altă parte, stoicii Themistocles și Phoibion, precum și cei ce străluciră până de curând, Annios și Medios; dintre peripateticieni, Heliodor din Alexandria.

Din cel de‑al doilea soi au fost platonicienii Ammonios și Origen - în preajma cărora am petrecut cea mai multă vreme -, amândoi depășindu‑și de departe contemporanii prin inteligență; de asemenea, diadohii atenieni, Theodotos și Eubulos. (Chiar dacă unii dintre ei au mai scris câte ceva - de pildă, Origen, tratatul Despre daimoni, sau Eubulos, Despre Philebos și Despre Gorgias, precum și Despre obiecțiile lui Aristotel la adresa Republicii lui Platon, aceasta nu poate fi o justificare suficientă pentru a‑i socoti printre cei care și‑au pritocit discursurile, întrucât ei se dedau acestei îndeletniciri serioase doar pe fugă, nesocotind impulsul de a scrie ca pe un lucru important.)

Dintre stoici [se cuvine să‑i amintim pe] Herminos, pe Lysimachos, și pe cei care au trăit în Cetate, Athenaios și Musonios.

Dintre peripateticieni, pe Ammonios și Ptolemaios - în vremea lor, cei mai culți, mai cu seamă Ammonios - nimeni nu‑i ajungea în privința întinderii cunoștințelor; dar n‑au scris nicio lucrare tehnică, ci numai poeme și discursuri epidictice, care s‑au păstrat, cum îmi pare mie, în ciuda voinței autorilor, căci nu le‑ar fi plăcut deloc să devină mai târziu celebri prin asemenea scrieri, deși au neglijat să‑și adune gândirea în vistieria unor lucrări mai de soi.

Dintre cei care au scris, unii n‑au făcut altceva decât să strângă și să copieze textele alcătuite de către înaintașii lor; de pildă, Euclid, Democrit și Proclinos. Alții însă, stăruind asupra unor chestiuni fără importanță din opera înaintașilor, s‑au apucat să scrie tratate pe aceleași subiecte (este cazul lui Annios, Medios și Phoibion, ultimul urmărind să ajungă celebru mai degrabă prin șlefuirea cuvântului decât prin înlănțuirea gândirii). Ar putea fi adăugat lor și Heliodoros, întrucât nici el n‑a adus mare lucru în plus - în privința dreptei judecăți - față de ceea ce înaintașii spuseseră în lecțiile lor.

Cei care, dimpotrivă, se dovedesc adevărați scriitori prin mulțimea subiectelor tratate, cultivând și un mod propriu de gândire, sunt Plotin și Gentiliannos Amelios. Primul a oferit o interpretare a principiilor pitagoreice și platoniciene, pe cât se pare, mult mai clară decât a înaintașilor lui; într‑adevăr, nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte. Cât despre Amelios, el a ales să pășească pe urmele lui Plotin, păstrându‑i în mare învățătura. Dar e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin.

Noi socotim că tratatele lor și numai ale lor merită cercetate cu atenție. Și de ce ar socoti cineva operele celorlalți vrednice de studiat (neglijând cercetarea amănunțită a celor de la care ei s‑au inspirat) când [acești autori] n‑au scris nimic din capul lor, nu zic în ce privește punctele esențiale, dar nici măcar în ce privește argumentația, îngrijindu‑se doar să strângă laolaltă părerile cât mai multor «filozofi» și să le aleagă pe cele mai solide!?

Noi am făcut deja lucrul acesta în alte scrieri: de pildă, atunci când l‑am contrazis pe Gentiliannos în privința ideii de "dreptate" la Platon, sau când am analizat tratatul lui Plotin, Despre Idei. Apoi iarăși, când Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor el însuși a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin (pe care și l‑a ales drept maestru în detrimentul nostru), a încercat să arate într‑o lucrare a sa că acesta din urmă ar avea o părere mai solidă decât a noastră despre Idei, noi credem că am dovedit suficient de bine în răspunsul nostru că s‑a înșelat compunând o palinodie. Tot acolo am discutat destul de multe din părerile acestor filozofi, după cum la fel am făcut și în scrisoarea mea către Amelios, care, deși lungă cât un tratat, nu caută altceva decât să răspundă câtorva «observații» trimise de acesta de la Roma. El a intitulat scrisoarea lui Despre felul filozofiei lui Plotin; noi ne‑am mulțumit cu un titlu obișnuit unei asemenea scrieri și i‑am zis Răspuns la scrisoarea lui Amelios".

Porfir despre prefața lui Longinos

21. Așadar, Longinos recunoștea pe atunci că, între toți contemporanii, Plotin și Amelios s‑au dovedit scriitori adevărați, remarcându‑se "prin mulțimea subiectelor tratate", "cultivând un mod propriu de gândire"; că, departe de a‑l plagia și departe de a cultiva învățăturile lui Numenios, ei le urmează pe cele ale pitagoreicilor și pe ale lui Platon; și că "nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte". Apoi, după ce a spus despre Amelios că merge "pe urmele lui Plotin"; dar că "e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin", amintește și de mine, Porfir, care pe atunci eram abia la începutul relației cu Plotin, zicând: "Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor, el însuși, a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin". [Longinos] recunoaște, astfel, că eu m‑am ferit de ocolișurile atât de nefilozofice ale lui Amelios, luând drept model stilul lui Plotin. Cele scrise de un asemenea bărbat, cel mai mare critic al vremii noastre (recunoscut ca atare!), despre Plotin arată îndeajuns de limpede că, de s‑ar fi întâmplat ca eu, Porfir, să merg la dânsul atunci când m‑a chemat, n‑ar mai fi scris a doua oară ceea ce apucase să scrie mai înainte împotriva învățăturii plotiniene.

Oracolul lui Apollo

22. Dar, cum zice Hesiod, "ce rost mai are să‑nșir eu acum de stejar ori de steiuri?". Căci, de‑i nevoie de mărturiile înțelepților, cine poate fi mai înțelept decât un zeu, un zeu care a zis pe bună dreptate:
"Eu al nisipului număr îl știu și‑a mării măsură,
Eu pe cel mut înțeleg, pe cel ce‑a grăi nu‑i în stare".

Când Amelios a întrebat unde s‑a dus sufletul lui Plotin, Apollo, zeul care a spus atât despre Socrate:
"Din toți, Socrate‑n lume‑i cel mai înțelept",

ascultă ce‑a profețit în legătură cu Plotin:

"Nemuritoare cântare din liră acum prind a zice
Despre‑un prieten iubit, cu versuri întrețesând‑o
Dulci precum mierea, din glăsuitoarea mea harfă ivite.
Și pe muze le chem să‑nălțăm cântare‑ntr‑olaltă,
Cu chiot răsunător și avânt străbătut de‑armonie,
Hora să‑ncingă ca odinioară, când fură chemate
Pentru Ahil, în homerice stihuri de zei inspirate.
Hai, dar, ceată de muze, preasfântă, în cor glăsui‑vom,
Naia cântării‑ntr‑un suflu la țărmure‑ntreagă om duce‑o
Voi și cu mine în mijloc, Apollo cu plete bogate!
Duh ești acum, înainte‑ai fost om, ți‑i aproape ursita
Cea mult zeiască de daimon, scăpat de lanțul nevoii
Pur omenești; înotând din vâltoarea cea mult vuitoare
Trupul îl lași, țintind către țărmul bătut de talazuri,
Pleci de la neamul nost' păcătos, mânat de dorința
De a păși pe a neprihănitului suflet potecă,
Unde zeiască lucoare se varsă tutindenea; Legea‑i
În curăție: departe‑i păcatul cel fără de lege.
Încă de‑atunci când luptai cu‑amarul talaz al vieții
Veșnic de sânge setoasă și cu vârteju‑i scârbavnic
Și‑n al tumultului toi, și‑n învolburări fără veste,
țelul cel pururi aproape ades ți‑au vădit Fericiții.
Cugetul tău ce adesea pierdut pe cărări șerpuite
Rătăcitor bâjbâia, purtat de‑ale minții elanuri,
Către al cerului crug, pe calea cea fără de moarte,
Dusu‑l‑au Nemuritorii - un mănunchi răspândind de lumină
Ochii‑ți să poată străbate din bezna întunecimii.
Pleoapele‑ți somnul adânc nicicând cu totul cuprins‑a
Ci, sfărâmând de pe ele zăvorul cel trudnic al pâclei,
Pe‑aripi de volburi purtat, cu ochii zărit‑ai priveliști
Multe și desfătătoare, greu de văzut de vreunul
Din muritori, câți pornit‑au să caute înțelepciunea.
Slobod acum din prinsoare, lăsat‑ai în urmă‑ți mormântul
Daimonicul suflet și‑ndat‑ai venit l‑adunarea
Daimonică, încântată de desfătătoare‑adiere.
Dragoste‑aici vei găsi și dorul ce‑ncântă privirea,
Al bucuriei preaplin cea fără prihană; întruna
De la zei izvorăște pârâu nemurirea; de‑aicea‑s
Dulci adieri, neclintitul senin, ale dragostei lanțuri,
Ici au sălaș cei din stirpea‑aurit‑a măritului Zeus:
Minos și‑ai săi doi frățâni, Radamante și dreptul Aiakos,
Platon i‑aicea, preasfântul bărbat, și aicea mai este
Bunul Pitagora și cu aceia ce‑n hora iubirii pășit‑au
Fără de moarte, toți cei ce parte avură de soarta
Preafericiților daimoni; întruna‑s ospețe acolo,
Sufletul în bucurii se desfată. O, fericite,
Prin încercări fără număr trecând dobândit‑ai cununa
Vieții alese și între daimonii sfinți ți‑i sălașul.
Hai, dară, muzelor, să rotunjim iscusita cântare,
Hora să‑nchidem în cinstea preafericitului Plotin!
Harfa‑mi de aur atât a avut a grăi de norocu‑i!"

Comentariu la oracol

23. În aceste [stihuri] se spune că Plotin era bun și blând, dar mai ales smerit. Noi înșine așa l‑am cunoscut! Se mai spune că avea un suflet curat și năzuia fără istov către dumnezeire, pe care o iubea din toată inima, precum și că făcea tot ce‑i stătea în putere ca să scape de‑"amarul talaz al vieții/ veșnic de sânge setoasă". Nu întâmplător, tocmai acestui [bărbat] daimonic - care se ridica adesea, prin meditațiile sale și urmând căile dezvăluite de Platon în Symposion, la Dumnezeul prim și transcendent - i s‑a arătat acel zeu fără formă și fără chip, care se află deasupra Intelectului și deasupra tuturor inteligibilelor. Și eu, Porfir, acum, la șaizeci și opt de ani, mărturisesc că m‑am apropiat și m‑am unit cu Acela o dată. În tot cazul, lui Plotin i s‑a arătat "punctul final cel pururi aproape", căci, pentru dânsul, "punctul final" și scopul [vieții filozofice] erau să se unească și să stea mereu aproape de Zeul cel mai presus de toate. De patru ori a atins el scopul acesta, când viețuiam alături de dânsul, într‑un chip de nespus.

Se mai spune încă [în oracol] că adesea, când rătăcea pe căi întortocheate, zeii i‑au îndreptat drumul, dându‑i "un mănunchi ce răspândea lumină", astfel încât și‑a scris lucrările sub privirea și oblăduirea lor.

Cea mai mică femeie din lume

 

Clarice Lispector
Cea mai mică femeie din lume (Proză scurtă 1940-1964)
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din portugheză de Anca Milu-Vaidesegan

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Clarice Lispector (10 decembrie 1920 - 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia.

În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea Triumful a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție.

Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H. (1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă pentru prima dată cititorilor români integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964.

La un secol de la moartea Claricei Lispector, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția Humanitas Fiction dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor.

Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată - de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

Un mare eveniment al secolului XXI este readucerea în prim-plan a hipnoticei Clarice Lispector." (The New York Times)

"Clarice Lispector este un geniu ascuns al secolului XX, din aceeași categorie cu Borges și Pessoa. Scrisul ei este cu totul original, strălucit, dramatic și tulburător." (Colm Tóibín)

"Să citești proza scurtă a Claricei Lispector este ca și cum ți s-ar da o lume în flăcări. Sau, mai degrabă, mai multe lumi arzânde, care în orice moment ar putea exploda, măturând totul în jur. Și totuși, ele sunt lumi pe care hotărăști să nu le lași din mână, fiindcă melancolia lor are o stranie profunzime a sensului." (NPR)

"Scriitura Claricei Lispector este una neconvențională, la confluența dintre diverse genuri literare. Avem de‑a face cu o creație care dezvoltă sau pre­zintă variații ale unor teme recurente, unde combinarea mai multor registre extinde paleta palimpsestică a unor potențiale intertextualități. Clarice Lispector a înțeles și a fost fascinată de conflictul permanent dintre experiența trăită și maniera în care aceasta este reprezentată, organizată prin intermediul limbajului, care nu este altceva decât un mijloc de comunicare mediată; incapabil de a reda veridicitatea, de a rămâne între granițele verosimilității, incapabil de a exprima în mod direct infinitele nuanțe ale gândirii omenești, își creează acele mecanisme subtile de exprimare figurativă, prin care construiește o cosmoramă încărcată de simboluri și metafore. După cum afirma însăși scriitoarea: «În spatele gândirii nu există cuvinte: ești pur și simplu»." (Anca Milu‑Vaidesegan)

"Clarice Lispector a fost deseori comparată cu Woolf, Joyce, Sartre [...]. Încercările criticii sunt de înțeles: cu cât un autor este mai surprinzător, cu atât se caută comparații pentru a-i capta esența. Dar citiți povestirile sale și veți înțelege că obișnuiește să evadeze dintre aceste borne; este și nu este o scriitoare feministă, postmodernă, absurdă, mistică." (The Guardian)
 

Fragment
 

Aniversare fericită

Membrii familiei soseau rând pe rând. Cei care veneau din Olaria erau foarte bine îmbrăcați, pentru că vizita presupunea și o plimbare la Copacabana. Nora din Olaria era îmbrăcată în bleumarin, într-o rochie împodobită cu paiete și mici cute care îi mascau talia. Bărbatul ei nu venise din motive evidente: nu voia să se vadă cu frații lui. Însă își trimisese soția, ca să nu se rupă de tot legăturile - iar aceasta venise gătită cu rochia cea mai bună, ca să le arate că nu are nevoie de nici unul dintre ei, și cu cei trei copii: două fete în prag de pubertate, infantilizate de volănașele de culoare roz și jupoanele apretate, și un băiat stânjenit de costumul nou și de cravată.

Cum Zilda - fiica împreună cu care locuia sărbătorita - aliniase scaunele unele lângă altele la perete, ca la o petrecere dansantă, nora din Olaria, după ce îi salută cu o figură serioasă pe cei ai casei, se așeză pe unul dintre scaune și amuți, bosumflată, arătându-se în continuare jignită. "Am venit ca să fac act de prezență", îi spusese ea Zildei, după care se așezase ofensată. Cele două domnișoare în roz și băiatul, blonzi și cu părul bine pieptănat, nu prea știau ce atitudine să adopte, rămânând în picioare lângă mama lor, impresionați de rochia ei bleumarin cu paiete.

Apoi a venit nora din Ipanema, cu doi nepoți și o bonă. Bărbatul ei avea să sosească mai târziu. Și cum Zilda - singura fată între șase frați și singura care, lucru hotărât deja de mulți ani, avea spațiu și timp suficient pentru a o găzdui pe sărbătorită - cum Zilda se afla în bucătărie să o ajute pe menajeră să termine ultimele sandviciuri și antreuri, în încăpere rămaseră: nora din Olaria, semeață, alături de copiii ei nedumeriți; nora din Ipanema la capătul opus al șirului de scaune, făcându-și de lucru cu bebelușul, ca să nu dea cu ochii de cumnata din Olaria; bona, relaxată și apatică, căscând gura.

Iar în capul mesei, sărbătorita care împlinea astăzi optzeci și nouă de ani.

Zilda, stăpâna casei, aranjase masa devreme, o umpluse de șervețele colorate din hârtie și pahare de carton pe care era scrisă data, împrăștiase baloane sus pe tavan, pe unele scria "Happy Birthday!", pe altele "La mulți ani!". În mijlocul mesei așezase uriașul tort din cale-afară de dulce. Ca să câștige timp, aranjase masa imediat după prânz, pusese scaunele la perete, îi trimisese pe copii să se joace prin vecini, ca să nu strice aranjamentul.

Și tot ca să câștige timp, o îmbrăcase pe sărbătorită imediat după masa de prânz. I-a pus și babețica în jurul gâtului și broșa, o stropise cu puțină colonie, ca să ascundă acel miros de stătut - și o așezase la masă. Și, de la ora două, sărbătorita ședea în capul mesei lungi și goale, țeapănă în sufrageria tăcută.

Din când în când, conștientă de șervețelele colorate. Uitându-se curioasă la câte un balon care se legăna când treceau mașini. Când și când, neliniștea aceea mută: când urmărea, fascinată și neputincioasă, cum zboară musca în jurul tortului.

Până la ora patru, când venise nora din Olaria, urmată de cea din Ipanema.

Când nora din Ipanema se gândea că nu mai suportă nici o secundă să stea în fața cumnatei sale din Olaria - aceasta, apăsată de ofensele din trecut, nu vedea nici un motiv pentru care să-și întoarcă privirile provocatoare de la nora din Ipanema -, își făcu în sfârșit apariția José împreună cu ai lui. Imediat ce au terminat cu îmbrățișările, sufrageria s-a umplut de oameni care se salutau zgomotos, ca și cum toți ar fi așteptat la parter momentul propice de a se năpusti pe scară, nu care cumva să întârzie, târându-și copiii uimiți, umplând încăperea - și pornind petrecerea.

Mușchii feței sărbătoritei nu o mai revelau în nici un fel, de aceea nimeni nu putea ști dacă se bucură. Stătea în capul mesei. Era o bătrână înaltă, slabă, impunătoare și brunetă. Părea seacă.
- Optzeci și nouă de ani, da, domnule! spuse José, fiul cel mai mare, acum că Jonga murise. Optzeci și nouă de ani, da, domnule! zise frecându-și mâinile în semn de admirație publică și dând tuturor un semnal imperceptibil.

Se opriră cu toții atenți și o priviră pe sărbătorită cu un aer mai oficial. Unii dădură din cap admirativ, ca în fața unui record. Fiecare an trăit de sărbătorită era o vagă etapă din viața întregii familii. Da, domnule! spuseră unii dintre ei, zâmbind timid.
- Optzeci și nouă de ani! repetă ca un ecou Manoel, care era asociat cu José la firmă. E o fetișcană! spuse el în glumă, emoționat, și toată lumea izbucni în râs, mai puțin nevasta lui.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Unii nu-i aduseseră nici un cadou. Alții, o savonieră, un set din jerseu, o broșă fantezie, un cactus în ghiveci - nimic, nimic care să-i fie de folos amfitrioanei sau copiilor ei, nimic care să-i fie cu adevărat de folos sărbătoritei, făcând astfel o economie: amfitrioana punea bine cadourile, amară, ironică.
- Optzeci și nouă de ani! repetă Manoel necăjit, uitându-se la nevastă.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Atunci, ca și cum toți ar fi avut dovada definitivă că n-are nici un rost să se străduiască, ridicând din umeri ca cineva care se află în fața unui surd, au continuat petrecerea singuri, mâncând primele sandviciuri cu șuncă, nu că le-ar fi stârnit apetitul, ci ca să pară plini de vervă, spunând în glumă că sunt toți morți de foame. S-a servit punciul, Zilda era toată transpirată, la drept vorbind, nici una din cumnate nu o ajutase, untura fierbinte a crochetelor răspândea un miros de picnic; și întorși cu spatele la sărbătorită, care nu putea mânca prăjeli, râdeau neliniștiți. Și Cordélia? Cordélia, nora cea mai mică, stătea pe scaun, zâmbind.
- Nu, domnule, răspunse José cu o falsă severitate, azi nu vorbim despre afaceri!
- Este în regulă, este în regulă! dădu repede înapoi Manoel, aruncându-i nevestei, care de departe își ascuțea atent auzul, o privire rapidă.
- Nu vorbim despre afaceri, strigă José, astăzi e ziua mamei!

În capul mesei deja murdare, paharele pline de pete, singur tortul întreg - era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Și când masa ajunsese de-a dreptul mizerabilă, mamele enervate de gălăgia copiilor, în timp ce bunicile se lăfăiau pe scaune, îngăduitoare, atunci au stins lumina inutilă din hol, ca să aprindă lumânarea de pe tort, o lumânare mare pe care era lipită o hârtie cu cifra 89. Dar nimeni nu o lăudă pe Zilda pentru ideea ei, de aceea se întreba neliniștită dacă nu cumva ei or fi crezând că a făcut economie de lumânări - fără să se observe că nimeni, că nici unul nu contribuise nici măcar cu o cutie de chibrituri la masa festivă, că ea, Zilda, îi servea ca o roabă, se clătina pe picioare de epuizare și cu sufletul arzând. Așadar, au aprins lumânarea. Atunci José, liderul, cântă cu glas puternic, îndemnându-i cu o privire autoritară pe cei care mai ezitau sau erau surprinși, "Haideți! Toată lumea odată!" - și deodată toți au început să cânte tare, militărește. Trezită de voci, Cordélia îi privea cu răsuflarea tăiată. Cum nu se înțeleseseră dinainte, unii cântau în portugheză, alții cântau în engleză. Au încercat apoi să se corecteze: cei care cântaseră în engleză au dat-o pe portugheză, iar cei care cântaseră în portugheză au dat-o încet pe engleză.

În timp ce cântau, sărbătorita, în lumina lumânării aprinse, medita ca și cum ar fi fost în fața unui șemineu.

L-au ales pe cel mai mic dintre strănepoți, care, aplecându-se în brațele mamei încurajatoare, stinse flacăra dintr-o singură suflare plină de salivă! Au aplaudat câteva clipe forța neașteptată a copilului care, mirat și fericit, îi privea pe toți încântat. Stăpâna casei aștepta cu degetul pregătit pe comutatorul din hol - și aprinse becul.
- Trăiască mama!
- Trăiască bunica!
- Trăiască dona Anita, spuse și vecina care-și făcuse apariția.
- Happy birthday!, strigară nepoții care studiau la colegiul Bennett.

S-au mai auzit câteva aplauze pe ici, pe colo.

Sărbătorita se uita la tortul stins, mare și uscat.
- Taie tortul, bunico, spuse mama cu patru copii, ea trebuie să-l taie! le repetă tuturor cu un soi de convingere oarecum incertă, cu un aer misterios și nedumerit. Și, cum toți au fost de acord, satisfăcuți și curioși, ea deveni dintr-o dată impetuoasă: Taie tortul, bunico!

Și, pe neașteptate, bătrâna puse mâna pe cuțit. Și fără nici o ezitare, ca și cum, dacă ar fi ezitat o clipă, s-ar fi prăvălit peste masă, tăie prima felie cu o lovitură de asasin.
- Câtă putere, comentă cu glas scăzut nora din Ipanema, și nu se știe dacă era scandalizată sau plăcut surprinsă. Era poate puțin îngrozită.
- Acum un an, încă putea urca scările mai repede ca mine, spuse Zilda cu amărăciune.

După prima felie tăiată, ca și cum ar fi fost aruncată prima lopată de pământ, s-au apropiat toți, cu farfuria în mână, făcându-și loc, prefăcându-se că dau veseli din coate, fiecare la lopețica lui.

Rapid, feliile de tort au fost distribuite pe farfurioare, într-o tăcere care stătea să dea în clocot. Copiii mici, cu gura ascunsă de masă și cu ochii la nivelul acesteia, urmăreau împărțeala cu multă intensitate. Stafidele picau din tort printre firimiturile uscate. Copiii neliniștiți vedeau cum se risipesc stafidele și le urmăreau atenți cum cad.

Dar când s-au uitat mai bine, ce să vezi, sărbătorita înfulecase deja ultima bucățică!

Drept pentru care se putea decreta că petrecerea s-a terminat.

Cordélia se uita absentă la toți, zâmbind.
- Ți-am spus deja: astăzi nu vorbim despre afaceri! zise José radios.
- În regulă, în regulă! dădu înapoi Manoel împăciuitor, fără să se uite la nevastă, care nu-și lua ochii de la el. În regulă, încercă el să zâmbească, și mușchii feței i se contractară ușor.
- Astăzi e ziua mamei! spuse José.

În capul mesei, fața de masă pătată de coca-cola, tortul morfolit, și ea, ea era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Ei umblau de colo-colo, agitați, râzând, familia ei. Iar ea era mama tuturor. Și chiar dacă nu s-a ridicat dintr-odată, asemenea unui mort care se scoală încet, amuțindu-i și îngrozindu-i pe cei vii, sărbătorita a rămas pe scaun mai dură, mai semeață. Ea era mama tuturor. Și cum o mai sufoca babețica, dar ea era mama tuturor și, țintuită neputincioasă pe scaun, îi disprețuia. Și îi privea clipind din ochi. Toți copiii ei și nepoții și strănepoții nu-i ajungeau nici la călcâi, se gândi ea deodată cu scârbă. Rodrigo, nepoțelul de șapte ani, era singurul pe care-l avea la inimă, Rodrigo, cu fețișoara lui dură, virilă și ciufulită. Unde-i Rodrigo? Rodrigo cu ochii somnoroși și dilatați în căpșorul acela arzând, confuz. Acela va fi bărbat. Dar, clipind, sărbătorita se uita la ceilalți. Ah, disprețul pentru viața care se duce. Cum?! Cum de a putut, fiind atât de puternică, să dea naștere acelor ființe opace, cu brațe moi și figuri anxioase? Ea, cea puternică, care se căsătorise la timpul potrivit cu un bărbat bun, pe care, ascultătoare și nedepinzând de nimic, l-a respectat; ea l-a respectat, iar el i-a făcut copii și i-a plătit nașterile și i-a respectat lăuziile. Trunchiul a fost bun. Dar dăduse acele roade amare și nefericite, fără să fie măcar în stare să se bucure cu adevărat. Cum de a putut ea aduce pe lume acele ființe hlizite, slabe, mărginite? Ranchiuna rodea în inima-i pustiită. Niște comuniști, asta erau; niște comuniști. Îi privi cu o mânie de femeie bătrână. Păreau șobolani care-și dădeau ghionturi; familia ei. Hotărâtă, își întoarse capul și cu o putere de nebănuit scuipă pe jos.
- Mamă! strigă îngrozită stăpâna casei. Ce înseamnă asta, mamă? strigă ea rușinată, neîndrăznind să se uite la ceilalți, știa că nemernicii își aruncau ocheade unii altora victorioși, ca și cum ar fi fost de datoria ei s-o educe pe bătrână, și nu mai lipsea mult până să spună că nici baie nu-i mai face mamei, nu vor înțelege niciodată sacrificiul ei. Ce înseamnă asta, mamă? spuse cu glas scăzut, neliniștită. Dumneata n-ai făcut niciodată una ca asta! adăugă cu voce tare, ca s-o audă toți, voia să se agațe de mirarea celorlalți, când va cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mama ta. Dar marea ei supărare s-a mai atenuat când și-a dat seama că ei înclinau din cap aprobator, în semn că bătrâna dăduse în mintea copiilor.
- În ultima vreme a început să scuipe, le mărturisi ea stânjenită tuturor.

Niște șobolani care-și dădeau ghionturi, familia ei. Băieții, deși mari - probabil săriți de cincizeci de ani, habar n-am! -, băieții încă mai aveau trăsături frumoase. Dar ce neveste au putut să-și aleagă! Și nepoții, ce neveste - încă mai slabi și mai acriți - își aleseseră. Mândre foc, cu picioare subțiri, cu coliere false, ca femeile alea care nu știu să îndure la greu, femeiuștile alea care nu li se potriveau băieților ei, care nu erau în stare să pună o servitoare la punct, și toate cu cercei în urechi - dar nici unul, nici unul de aur! Mânia o sufoca.
- Dați-mi un pahar de vin! spuse ea.

Se făcu brusc liniște, fiecare dintre ei cu paharul înțepenit în mână.
- Buni, nu cumva o să-ți facă rău? o întrebă cu precauție nepoata dolofană și scundă.
- Nici o buni! explodă înfuriată sărbătorita. Să vă ia naiba, adunătură de fătălăi, de încornorați și de vagaboande! Dorothy, adu-mi un pahar de vin! ordonă ea.

Dorothy nu știa ce să facă, se uită la toți cu o privire comică ce implora ajutor. Dar, ca măștile neutre și indefinite, brusc, toate chipurile deveniseră lipsite de expresie. Petrecerea întreruptă, cu sandviciurile începute în mână, câte o îmbucătură rămasă uscată în gură, umflând falca în cel mai nepotrivit moment. Toți orbiseră, surziseră și amuțiseră cu gustările în mână. Și se uitau impasibili.

Încurcată, amuzată, Dorothy îi dădu vinul: isteață, doar două degete în pahar. Inexpresivi, pregătiți, toți așteptau dezlănțuirea furtunii.

Dar nu numai că sărbătorita nu a explodat văzând prăpădenia de vin pe care i-a dat-o Dorothy, dar nici nu s-a atins de pahar.

Privirea ei era fixă, liniștită. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Toți se uitau unii la alții politicoși, zâmbind ca orbeții, absenți, de parcă un cățeluș ar fi făcut pipi în sufragerie. Stoice, au început din nou să se audă vocile și râsetele. Nora din Olaria, care fusese pentru prima dată la unison cu ceilalți, când tragedia părea victorioasă, gata să se declanșeze, a trebuit să revină singură la aerul ei grav, fără măcar sprijinul celor trei copii care acum se amestecau ca niște trădători printre ceilalți. De pe scaunul ei izolat, analiza cu un ochi critic rochiile alea fără nici un fason, fără falduri, ce manie aveau să poarte rochii negre cu un colier din perle, nici măcar nu era la modă, o făceau din economie. Examina distantă sandviciurile care abia dacă văzuseră untul. Ea nu a mâncat nimic, nimic! A luat doar câte o bucățică din fiecare, de gust.

Și, ca să spunem așa, din nou petrecerea se terminase.

Stăteau toți jos, plini de bunăvoință. Unii, cu atenția îndreptată către sine, așteptând să se spună ceva. Alții, goi și în așteptare, cu un zâmbet amabil, cu stomacul plin de porcăriile alea care nu hrăneau, în schimb, țineau de foame. Copiii, deja scăpați de sub control, țipau cât îi ținea gura. Unii deja arătau dezgustător; cei mai mici, uzi leoarcă; seara se lăsa vertiginos. Iar Cordélia, Cordélia privea absentă, cu un zâmbet tâmp, îndurându-și singură secretul. Ce se întâmplă cu ea? aruncă cineva cu o curiozitate neglijentă, arătând-o de departe cu o mișcare a capului, dar nu i-a răspuns nimeni. Aprinseră și celelalte lumini ca să grăbească liniștea nopții, copiii începeau să se certe. Dar luminile erau mai șterse chiar decât tensiunea palidă a serii. Iar apusul de la Copacabana, fără să dea înapoi, se întindea tot mai mult, pătrunzând bolovănos prin ferestre.
- Trebuie să plec, spuse tulburată una dintre nurori, ridicându-se și scuturându-și firimiturile de pe fustă. Mai mulți se ridicară deodată, zâmbind.

Sărbătorita primi o sărutare precaută de la fiecare, ca și cum pielea ei atât de străină ar fi fost o cursă. Și, impasibilă, clipind, primi cuvintele voit bălmăjite pe care i le adresau, încercând să dea un ultim imbold de efuziune a ceva ce nu era de-acum decât trecut: se înnoptase de-a binelea. Lumina din sufragerie părea mai galbenă și mai intensă, oamenii îmbătrâniți. Copiii o luaseră razna deja.
"Oare ea crede că tortul ține loc de cină?" se întreba bătrâna în sinea ei.

Însă nimeni nu putea ghici la ce se gândea ea. Iar pentru cei care i-au mai aruncat vreo privire din ușă, sărbătorita nu era decât ceea ce părea: așezată în capul mesei mizerabile, cu mâna strângând fața de masă, ca și cum ar fi ținut un sceptru, și cu acea muțenie care era ultimul ei cuvânt. Cu pumnul strâns pe masă, niciodată nu va mai fi doar ceea ce credea ea. Aparența o depășise până la urmă și, întrecând-o, devenea, senină, tot mai uriașă. Cordélia o privea uimită. Pumnul mut și sever ținut pe masă îi spunea nefericitei nurori că fără rost iubea poate pentru ultimă oară: trebuie să se știe. Trebuie să se știe. Că viața e scurtă. Că viața e scurtă.

Fuga

Începuse să se întunece și îi era frică. Ploaia cădea necontenit și pavajul umed lucea în lumina felinarelor. Oameni cu umbrele, impermeabile, mergeau grăbiți, cu chipuri obosite. Mașinile derapau pe asfaltul ud și din când în când se auzea câte un claxon timid.

A vrut să se așeze pe o bancă din parc, pentru că, în realitate, nu simțea ploaia și nici nu se sinchisea de frig. Doar puțină teamă, fiindcă nu se hotărâse încă pe ce drum s-o apuce. Banca era un loc de odihnă. Însă trecătorii o priveau nedumeriți, și atunci s-a ridicat și a mers mai departe.

Era obosită. Se gândea tot timpul: "Dar ce se va întâmpla acum?" Dacă ar fi continuat să meargă înainte? Nu era o soluție. Să se întoarcă acasă? Nu. Se temea ca vreo forță să n-o împingă înapoi, în punctul de plecare. Amețită cum era, închise ochii și își imagină un vârtej mare ieșind dinspre "Casa Elvira", aspirând-o cu violență și așezând-o din nou la fereastră, cu cartea în mână, reconstituind scena de zi cu zi. S-a speriat. A așteptat un moment, să nu mai treacă nimeni, ca să strige din rărunchi: "Nu te mai întorci." S-a liniștit.

Acum, odată ce a decis că va pleca, totul renăștea. Dacă nu ar fi fost atât de confuză, i-ar fi plăcut gândul ce-i venise în minte după două ore: "Ei bine, lucrurile există încă." Da, o descoperire pur și simplu extraordinară. Era căsătorită de doisprezece ani, și trei ore de libertate o restituiau sieși aproape în întregime: în primul rând, trebuia să vadă dacă lucrurile încă există. Dacă ar fi jucat pe o scenă chiar această tragedie, s-ar fi pipăit, s-ar fi ciupit, să se asigure că e trează. Dar să joace teatru era ultimul lucru pe care și-l dorea.

Însă nu simțea înlăuntrul său numai bucurie și ușurare. Și un pic de teamă, și doisprezece ani.

Traversă trotuarul și se sprijini de parapet, ca să privească oceanul. Ploua în continuare. Luase autobuzul la Tijuca și coborâse la Glória. Mergând pe jos, ajunsese deja dincolo de Morro da Viúva.

Oceanul era foarte agitat, și când valurile se spărgeau de stânci stropii de spumă sărată o stropeau din cap până-n picioare. S-a gândit o clipă dacă e adânc în locul acela, dat fiind că era imposibil să-și dea seama: apa închisă la culoare, întunecată, putea foarte bine să fie la câțiva centimetri de nisip sau să ascundă infinitul. S-a hotărât să încerce din nou acel joc, acum că era liberă. Era de ajuns să privească mult timp în adâncul apei și să creadă că lumea aceea nu are sfârșit. Ca și cum s-ar fi înecat, fără să atingă vreodată cu picioarele fundul oceanului. O angoasă apăsătoare. Și atunci pentru ce o căuta?

Povestea de a nu găsi fundul oceanului era una veche, din vremea copilăriei. La capitolul despre forța gravitației, în școala primară, inventase un om cu o boală ciudată. La el nu funcționa forța gravitației... Așadar, el cădea în afara pământului, și tot cădea pentru că ea nu era în stare să-i dea o direcție. Unde cădea? Apoi, se hotărâse: va continua să cadă, să cadă și se obișnuia cu asta, avea să mănânce căzând, să doarmă căzând, trăia căzând, până ce avea să moară. Și va continua să cadă? Dar în acel moment amintirea bărbatului nu o neliniștea, ci, dimpotrivă, îi aducea un iz de libertate pe care nu-l mai simțise de doisprezece ani. Deoarece soțul său avea o trăsătură aparte: era suficientă prezența lui ca cele mai mici mișcări ale gândurilor ei să înceteze. La început, asta îi conferise oarecare liniște, apoi obosise să tot cugete la lucruri inutile, deși amuzante.

Acum, ploaia a încetat. Este frig, dar e foarte bine. Nu mă voi întoarce acasă. Ah, da, asta este o consolare infinită. Oare el va fi surprins? Da, doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb. Zilele se topesc, se amestecă, formând un tot, o ancoră mare. Iar ființa se simte pierdută. Privirea ajunge să-i arate ca o fântână adâncă. Apă întunecată și tăcută. Gesturile ei devin albe și nu se teme decât de un singur lucru în viață: să nu apară ceva care s-o schimbe. Trăiește în spatele unei ferestre, privind pe geam cum anotimpul ploilor îl acoperă pe cel cu soare, după care se face din nou vară și apoi vin din nou ploile. Dorințele sunt fantasme care se spulberă imediat ce se aprinde lumina bunului-simț. De ce soții reprezintă bunul-simț? Al lor este deosebit de solid, bun și nu dă greș niciodată. Al celor care folosesc o singură marcă de creion și știu pe de rost ce scrie pe talpa pantofilor. Îi poți întreba fără grijă despre orarul trenurilor, ziarul cu cel mai mare tiraj, ba chiar în ce regiune a globului se reproduc cel mai repede maimuțele.

Ea râde. Acum poate râde... Mâncam prăbușindu-mă, dormeam prăbușindu-mă, trăiam prăbușindu-mă. Am să caut un loc unde să pot pune picioarele pe pământ...

I se păru atât de amuzant acest gând, încât se aplecă peste parapet și izbucni iar în râs. Un bărbat corpolent se opri la o oarecare distanță, uitându-se la ea. Ce mă fac? Ce-ar fi să mă apropii de el și să-i spun: "Dragul meu, plouă." Nu. "Dragul meu, eu am fost o femeie măritată și acum sunt o femeie." Merse mai departe, lăsându-l în urmă pe bărbatul corpolent.

Deschide gura și simte cum o pătrunde aerul proaspăt. De ce a așteptat atât de mult înnoirea asta? Abia astăzi, după douăsprezece secole. A ieșit de sub dușul rece, s-a îmbrăcat cu ceva subțire, a luat o carte. Dar astăzi era altfel decât în toate după-amiezile din zilele din toți anii. Era cald și simțea că se sufocă. A deschis toate ușile și ferestrele. Dar nu: aerul era încremenit acolo, imobil, grav, apăsător. Nici o adiere, și cerul jos, norii întunecați, denși.

Cum s-a întâmplat totul? La început, doar indispoziția și căldura. Apoi, simți cum crește ceva înlăuntrul ei. Deodată, cu mișcări greoaie, minuțioase, și-a smuls rochia de pe ea, sfâșiind-o furioasă în fâșii lungi. Aerul devenea tot mai închis în jurul ei, strângând-o ca într-un corset. Atunci, un bubuit puternic a zguduit casa. Aproape simultan, au început să cadă picături mari de ploaie, calde și sacadate.

A rămas nemișcată în mijlocul camerei, gâfâind. Ploaia se întețea. Auzea cum se izbește cu zgomot de copertina zincată din grădină și pe menajeră adunând rufele. Ai fi zis că a venit potopul. O briză răcoroasă adia prin camere, îi mângâia obrazul fierbinte. Atunci s-a liniștit. S-a îmbrăcat, a luat toți banii din casă și a plecat.

Acum îi e foame. De doisprezece ani nu i-a mai fost foame. Va intra într-un restaurant. Pâinea e proaspătă, supa fierbinte. Va comanda o cafea, o cafea tare și aromată. Ah, cât de frumos și minunat e totul! Camera de hotel are un aer ciudat, perna e moale, parfumată, așternutul curat. Și, când întunericul va pune stăpânire pe cameră, o lună uriașă va răsări după ploaia asta, o lună proaspătă și senină. Iar ea va dormi învăluită în lumina lunii...

Se va lumina de ziuă. Va avea la dispoziție toată dimineața ca să cumpere tot ce-i trebuie pentru călătorie, deoarece vaporul pleacă la două după-amiaza. Oceanul este calm, aproape fără valuri. Cerul, de un albastru violent, țipător. Vaporul se îndepărtează rapid... Și, în curând, tăcere. Apele cântă izbindu-se de corpul navei, sacadat, suav... De jur împrejur, zboară pescărușii, spumă albă ieșită din mare. Da, toate astea!

*

Însă ea nu are destui bani să călătorească. Biletele sunt atât de scumpe. Și ploaia care a udat-o până la piele o face să se simtă pătrunsă de un frig înțepător. Bine că poate sta la hotel. Adevărat. Dar hotelurile din Rio nu sunt potrivite pentru o doamnă singură, cu excepția celor de categoria întâi. Și în acelea poate da peste vreun cunoscut de-al bărbatului ei, ceea ce în mod sigur îi va afecta afacerile.

Ah, asta-i o minciună. Care este adevărul? Doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb și zilele ți se înfășoară în jurul trupului, strângându-te tot mai mult. Mă întorc acasă. Nu pot să fiu furioasă pe mine, pentru că am obosit. Și toate astea chiar se întâmplă, eu nu provoc nimic. Sunt doisprezece ani.

Intră în casă. E după-amiază și bărbatul ei citește întins pe pat. Îi spune că Rosinha e bolnavă. Nu a primit mesajul ei în care-l anunța că se va întoarce abia pe seară? Nu, îi răspunde el.

Bea un pahar cu lapte fierbinte, pentru că nu îi e foame. Îmbracă o pijama din flanelă, de culoare albastră, cu buline albe, foarte moale. Îl roagă să stingă lumina. El o sărută pe obraz, spunându-i să-l trezească la șapte fix. Ea îi promite, el răsucește comutatorul.

Dintre arbori, se ridică o lumină mare și pură.

Un timp, rămâne cu ochii deschiși. Apoi își șterge lacrimile cu cearșaful, închide ochii și își caută o poziție comodă în pat. Simte cum lumina lunii o învăluie încetișor.

În liniștea nopții, vaporul se îndepărtează tot mai mult.

H(A)PPY

 

Nicola Barker
H(A)PPY
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din engleză de Oana Zamfirache
 

***
Intro

Nicola Barker (n. 1966) este o scriitoare din Marea Britanie. La vârsta de nouă ani a emigrat împreună cu părinții și sora ei în Africa de Sud. S-a întors în Anglia în 1981 împreună cu mama sa. A publicat primul volum de proză în 1993, Love Your Enemies, pentru care a primit Premiul PEN/Macmillan Silver Pen și Premiul pentru Ficțiune David Higham. Până în prezent i-au apărut 13 romane și trei volume de povestiri. În general, scrie despre oameni neobișnuiți - inadaptați, excentrici etc. - aflați în situații obișnuite.

Pentru romanul H(A)PPY a primit prestigiosul premiu Goldsmiths în 2017 și a fost nominalizată la Premiul Gordon Burn în 2018 și la Women's Prize for Fiction în același an. Romanul a fost considerat cartea anului de către publicațiile The Guardian, The Telegraph și The Independent.

*

H(A)PPY este o poveste postapocaliptică situată într-un viitor foarte îndepărtat. Un viitor în care marile dileme ale umanității par a fi în sfârșit rezolvate pentru totdeauna. În care oamenii, așa cum o arată titlul, sunt fericiți. Sau cel puțin așa par.

La un prim nivel, romanul poate fi citit ca o distopie zen: în acest univers în care comunitatea e tot ce contează și tehnologia aparține Sistemului, există obligativitatea de a fi calm, moderat, detașat și... fericit. La un alt nivel, este povestea oricărui individ incapabil să se adapteze cerințelor comunității, care își simte individualitatea amenințată de norme care îi sunt străine și are de ales între a se supune Sistemului sau a porni pe o nouă cale, cu riscul de a găsi la capătul ei propria-i anihilare. Nu în ultimul rând, este un antiroman despre forța cuvintelor, care nu e întotdeauna în slujba Binelui.

"O remarcabilă explorare a puterii coercitive și distructive a narațiunii." (The Times Literary Supplement)

"Este un mic miracol faptul că acest exigent antiroman despre colapsul narațiunii funcționează perfect. Barker e mai excentrică și inovatoare ca niciodată." (The Sunday Times)

"Barker a fost întotdeauna o scriitoare vizionară, mai ales în stilul ei. Trecutul și prezentul se întrepătrund ca în vis și halucinație. Iar cartea sa e mai mult un poem și o operă de artă decât un roman." (Literary Review)

"Nicio descriere nu poate să redea frenezia și sinceritatea romanului H(A)PPY. Este superb, iar autoarea lui, o experimentatoare autentică și dedicată. În mâinile lui Barker, narațiunea, oricât de fragilă, nu doar supraviețuiește, ci și crește plină de vigoare." (The Observer)

"H(A)PPY nu prezintă o versiune optimistă a viitorului umanității, dar datorită lui Barker, acel timp îndepărtat devine convingător într-un fel de-a dreptul obsedant." (The Observer)

"Barker e mai magnifică și mai bogată în aforisme ca niciodată în această viziune a unui viitor distopic, viziune ce sfidează convențiile narative și tipografice." (The Guardian)

"H(A)PPY este o Alice în Țara Minunilor post-postapocaliptică, o poveste care se narează singură și apoi se autodevorează." (Goodreads)

Fragment

După ce s-au aliat și ne-au salvat de Potopuri și de Focuri și de Ciume și de Cultele Morții, Puterile Altruiste le-au abătut Tinerilor gândurile de la Dumnezeu. Am pornit pe un alt drum. I se spunea Calea Cea Nouă. I se spunea Calea Luminii. Tinerii au fost învățați metode variate și simple de a-și găsi liniștea. Am trecut Dincolo de Dumnezeu. Am fost învățați să celebrăm Momentul Prezent. Eram echilibrați la nivel chimic.

Eram perfecționați. Ni se dădea posibilitatea de a alege atât cât să ne simțim ca și cum am fi liberi, dar nu într-atât încât mințile noastre (intelectul nostru, încă fragil) să fie suprasolicitate. Îndoiala a luat sfârșit. Fluxul Informațional a fost purificat. Înainte, exista mizerie, iar aceasta ne altera. Apoi, totul a devenit proaspăt. Mirosea a iarbă abia tăiată. Totul strălucea. Ne-au făcut să ne simțim din nou inocenți. Nu, nu. Ne-au făcut din nou Inocenți.

Suntem Inocenți. Suntem Curați și Neîmpovărați. În fiecare zi, cu fiecare nou răsărit, în fiecare nouă oră, în fiecare nou minut, suntem încă o dată eliberați din legăturile strânse ale Istoriei (din Cătușele Trecutului). O luăm mereu de la capăt. Chiar aici! Chiar acum! Un nou început. O Lume Nouă. Totul este posibil. Am renăscut.

Mi se spune că (pe când exista timp consemnat - ceea ce, după cât se pare, e un concept religios greșit) totul a funcționat până s-a atins un anumit număr și apoi totul a încetat să mai funcționeze pentru că nimic nu putea face față mărimii Numărului. Era un număr finit. Pe atunci, toate numerele erau finite. Resursele vitale se epuizau treptat și oamenii sufereau. Din cauza numerelor. Doar a numerelor. Dar acum numerele sunt infinite, totul a fost cartografiat și nimic nu este necunoscut. Nimic nu se poate epuiza - nici măcar viața. Suntem eterni. Și avem întotdeauna suficient. Doar suficient. Nu jinduim după mai mult. Suntem mulțumiți. Suntem Echilibrați. Și ne străduim - dar niciodată prea mult - să rămânem Echilibrați. Acesta este scopul care ne însuflețește, care ne călăuzește. Nu suntem încurajați să întrebăm cum sau de ce - deși nici nu suntem împiedicați să o facem. Pur și simplu acceptăm că trecutul a fost Trecut. Trăim Acum. Trăim În Lumină. Iar dacă suntem amenințați de întuneric (întuneric? Oare mai există cu adevărat întuneric?), ei numaidecât ne ajustează la nivel chimic. Ei pur și simplu... știu.

Chimicalele ajung în noi printr-o multitudine de căi. Mediile noastre sunt sensibile. Mediile noastre sunt cooperante. Totul este Întreg. Suntem totali, universali, integrați. Suntem Echilibrați. Ne străduim (dar nu ne luptăm) să rămânem Echilibrați. Și totul funcționează perfect. Așa că nu avem de ce să ne mai facem griji.

Uneori - când dormim, în timp ce visăm dulce - ni se aduce aminte cum era înainte, ca să apreciem cât de bine e acum. Acum, că ne-am Eliberat de Dorință. Și suntem F(E)RICIȚI să ni se reamintească pentru că ni se confirmă senzația de pace, de calm, de armonie, de echilibru. Ni se vorbește despre minciunile Trecutului. Despre cum Tinerilor li se spunea că trebuie să se împotrivească normei pentru a se simți Întregi. Li se spunea că puterea creativă este dependentă de luptă și de suferință. Că adevărata fericire poate fi atinsă numai dacă îți abandonezi sinele lui Dumnezeu sau, la cealaltă extremă (Trecutul era plin de astfel de contradicții), că adevărata fericire presupune întotdeauna suferința și durerea altor persoane sau a altor creaturi. Că fericirea se definește oarecum comparativ sau prin competiție.

Minciuni. Toate erau niște minciuni.

Când zic "ni se spune", de fapt vreau să zic "ne spunem singuri". Pentru că nimic nu este deasupra noastră. Nimic nu este dedesubtul nostru. Suntem Echilibrați. Așa a fost creat Sistemul. Ne străduim să rămânem Echilibrați. Fiecare dintre noi contribuie în felul său special la atingerea acestui scop. Eu sunt în primul rând o muziciană. Acesta este talentul meu. Dar nu mă dedic exclusiv muzicii. Aici nimic nu este exclusiv. A fi exclusiv presupune a exclude. Și nimic nu este exclus. Îmi dedic timpul, atenția și energia mai multor cauze, mai multor ocupații. Sunt deschisă. Sunt umilă. Sunt recunoscătoare. Sunt stabilă.

Există un graf - îi spunem Graful - și acesta ne arată cât de Echilibrați suntem: ca persoane (în ce privește sănătatea fizică și mintală), ca obște mică (obște bazată pe aptitudini, pe prietenie, pe consum, pe felul de a gândi) și ca societate în ansamblu - ca rasă, ca planetă, ca galaxie. Mai multe grafuri, dar un singur Graf.

Avem satisfacția - o satisfacție profundă - de a rămâne în parametrii diferitelor noastre grafuri. De a păstra lucrurile în echilibru. Și cu toții ne străduim (dar nu prea mult) întru acest scop. Pentru că ne face F(E)RICIȚI: să contribuim la ceva, să fim pe deplin conștienți, să fim pe deplin informați și profund sensibili. Să fim pe deplin deschiși la orice.

Ne face F(E)RICIȚI...

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Dar de ce se întâmplă asta?

F(E)RICIȚI
De ce? De ce litera "E" se încapățânează să oscileze? Să fie în paranteză?

Și de ce vorbesc? Ce fac? De ce repet toate astea?

De unde această nevoie?

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Ce ciudat...
Ce consternant!
Un defect?
Un bip?
Un nod?
Dar unde?...

Ah. Melodia aceea dulce, ca un clinchet de clopoței. Îți aduci aminte?
Și copilul.

Dacă această chestie, pe care nu pot s-o descriu, n-o pot înțelege, o pot doar simți, doar presimți (imaginează-ți broboanele de pe piele de care nu ești conștient până când o adiere îți atinge ușor obrazul), dacă această chestie a avut un început - această ciudată clarificare, această ușoară perturbare, acest bip -, atunci asta s-a întâmplat când a apărut copilul - o fetiță -, da, acum că mă gândesc în urmă- dacă îmi aduc aminte corect - și nu pot s-o... se tot furișează în mintea mea. E însoțită de o melodie ciudată. Un vals dulce, ca un clinchet de clopoței. Cântat la chitară. Doar că sunt corzi de metal. Reverberează straniu. Fata este mică și negricioasă, cu ochi arzători și un zâmbet precaut; Senzorul meu îmi spune că are nouă ani și că a trăit - cu mulți ani în urmă, pe vremea când se ținea evidența anilor - pe fostul continent sud-american. Am descoperit-o în Fluxul Informațional, într-un articol despre un lutier din Paraguay care era specializat în instrumente scobite (în ultima vreme mă gândeam la avantajele unor astfel de instrumente). Întâmplător, acesta avea și o chitară prețioasă, dar nu una scobită. Am accesat linkul fară mare chef.

Era ciudat (da, ciudat) că citeam un articol despre o chitară prețioasă (deși sunt chitaristă și cânt la ele și le construiesc), pentru că, după cât se pare, acum toate chitarele sunt prețioase (în egală măsură lipsite de valoare și identice și perfecționate și la îndemâna oricui ar avea nevoie de ele). Așa că era ciudat că scotoceam prin Trecut ca să găsesc informații despre orice alt fel de chitară decât cea pe care o am, care este o chitară de-a dreptul minunată, o chitară care mă face să fiu complet și absolut mulțu... mulțu... F(E)RICITĂ.

F(E)RICITĂ

Or, acea chitară prețioasă era departe de a fi perfectă. Era de-a dreptul imperfectă! Era o chitară clasică, de lemn, în formă de pară. Am mărit fotografia atât de mult, încât imaginea a devenit granulată (era din perioada când imaginile deveneau granulate, acela fiind un timp al discordiei, al neajunsurilor, al fracturilor și al pixelării. Un timp lipsit de Adevărata Claritate. Un timp al limitelor neclare).

Acea chitară - ah, acea chitară - era prețioasă nu datorită vreunei calități intrinseci, ci pentru că aparținuse la un moment dat unui chitarist faimos. Avea corzi de metal, nu elastice. Și niște bile minuscule, dintr-un fel de cauciuc vulcanizat, prin care corzile înalte fuseseră trecute cu migală și apoi poziționate în așa fel încât să fie aliniate cu prăgușul. Acestea erau amortizoare. Da, amortizoare. Ca să reducă zgomotul metalic. Vibrația. Un compromis ingenios, straniu. Această chitară- un instrument care era în mod evident obiectul unui compromis - n-avea niciun sens pentru mine. Ca persoană care cânta la lăută. Ca muziciană. N-avea niciun sens să ai o chitară acustică cu corzi urâte, de metal, într-o perioadă a Istoriei - da, Senzorul îmi confirma prompt acest lucru - când corzile elastice erau singurele cu adevărat acceptabile. Se întâmpla înainte de apariția chitarei electrice. Era înaintea Epocii Sunetelor Stridente, a Oah-oah-ului, a Rockului. Chitara "prețioasă" era o anomalie bizară. O enigmă. Avea o poziție instabilă (1920? 1925?) - se clătina - între Trecutul pe ducă și Viitorul abia conturat (care va deveni și el tot un fel de trecut). A existat într-un moment critic. Când se năștea Disonanța. Când pierea Armonia. Era un instrument imperfect. Un anacronism. O curiozitate. O enigmă. Da, repet: o enigmă. Fiindcă sunt la rândul meu lutier, mă preocupă adesea asemenea enigme, mă confrunt cu ele (deși nu sunt în război cu ele și nici nu mă lupt cu ele, dar nici nu le îndrăgesc, nici nu le caut înadins, căci ce nevoie aș avea, dat fiind că soluțiile sunt la îndemână, când fiecare mister a fost în cele din urmă și în mod definitiv elucidat?). Dar m-am trezit holbându-mă la imperfecțiunile acestei chitare și mirându-mă. Nu mi-e clar ce mă miră așa. Era doar un spațiu gol, o absență a cuvintelor, o aspirație.

Da, o aspirație.

Presupun că ceea ce mă nedumerea era cine ar fi putut să dețină un astfel de obiect imperfect care - chiar și în istoria chitarelor, a confecționării lor - nu avea niciun sens. Cine ar fi putut să dețină un asemenea instrument haotic? Un instrument grosolan, prostesc, zadarnic?

Și apoi, dintr-odată, am zărit fata, copila cu ochi căprui, stând acolo, într-un colț. În marginea unui decupaj dintr-un ziar. Ținea în brațe o păpușă, învelită într-o pătură. Iat-o! Doar o fată.

Dar de ce mi-ar păsa? Noi - Tinerii - respingem total (limbajul mi-e acum prea aspru, dar imaginează-ți dacă vrei o versiune mai calmă a acestei fraze, o versiune mai lipsită de pasiune), dezavuam ideea de faimă și tot ce presupune această "podoabă" a Trecutului. Chiar și cuvântul. Respingem chiar și cuvântul faimă - un cuvânt fierbinte. Un cuvânt care clocotește. Un cuvânt care condensează și apoi putrezește. Un cuvânt periculos. Detestam "personalitatea". Evitam diferența. Iar Senzorul - pentru că i-o cerem, pentru că avem nevoie s-o facă - refuză să-i recunoască (și, ca atare, să-i onoreze) pe indivizii remarcabili - "faimoși" - de pe Sângerosul Raft al Istoriei. Indivizii din acel Atunci haotic. Din timpul acela întunecat, umed și cețos, de dinainte să se instaureze Prezentul pur și senin.

Căci Acum toate creaturile sunt egale. Aceasta este Filozofia noastră. Nimeni nu se poate ridica deasupra. Așa ca Senzorul - pentru că ne-o dorim, pentru că este necesar, pentru că i-o cerem - îi dezmembrează în părțile lor componente pe acești indivizi ridicați în slavi. Îi deconstruiește. Li se desemnează niște simple numere. Nu li se dau nume, pentru că numele generează o minusculă implozie psihică, o conexiune, o sinergie periculoasă care țâșnește printre litere și informații și imagine și înțeles. Acest chitarist era din Paraguay, iar numărul lui este 91.51.9.81.81.1.2.

Scuze.

Da... apăruse ea, copila, fata care mă bântuie, și pentru că era la marginea paginii - a paginii despre chitara prețioasă -, nu am putut accesa povestea în întregime (nu am fost în stare să-mi ghidez cum trebuie Senzorul - înspre ce aș fi putut să-l direcționez? Cum? Când nu existau alte indicii?), deși am încercat. Am încercat din răsputeri. Am încercat de mai multe ori. Aproape am simțit... nu știu... aproape că am simțit frustrare.

Respiră. Respiră.

Mira A, alungă-l. Acest moment. Acest sentiment. Această frustrare. Frustrarea nu e nimic altceva decât inflația nesănătoasă a Egoului agresiv. Frustrarea presupune că te simți îndreptățit. Frustrarea înseamnă aroganță. Verifică Graful. Se face roz? Se face?

Of, lasă-l să treacă, Mira A. Inspiră. Expiră. Iartă-te. Uită de tine.
Așa. Da. Acum e mai bine.
Bravo.
Bine.
Uuf!

Și totuși, era ceva atât de... arhaic, de... de... tulburător în legătură cu ochii întunecați ai fetiței... Mă obsedau. Am încercat, firește, să primesc informația - atâta câtă era - și apoi să nu mă mai gândesc la ea. Așa cum am fost învățați să facem. Dar n-am reușit. Nu înțeleg de ce. Poate că a fost vorba de un bip, de un nod. Cred că m-am dezechilibrat la nivel chimic. E foarte ciudat. O să cer ajutor. Of. Cineva a observat deja. Pe Graf. Ce drăguț! Ajutorul a venit deja.