Un creator de extaz pe scenă

 Dani Popa este un tânăr actor dinamic, cu poftă de joc. În majoritatea timpului îi place să fie în acțiune. Iubește repetițiile atât în teatrul de stat, cât și în spațiile independente. Într-o sală de teatru, îl poți vedea că ajută la sunet, lumini sau că pune caiete program pe scaunele aranjate tot de el. V-am făcut curioși? Haideți să aflați mai multe despre activități, pasiuni și roluri!

Dani Popa (foto: Răzvan Contu)

Lavinia Lazăr: Ai absolvit la Universitatea Națională de Arte "George Enescu" din Iași, Facultatea de Teatru, specializarea Artele Spectacolului, apoi în cadrul aceleași universități, ai urmat și studiile masterale: Artele spectacolului teatral. De ce această opțiune?
Dani Popa: În timpul studiilor de licență, mentorii mei au fost Emil Coșeru și Tatiana Ionesi. În prezent, sunt la master, la clasa Antonellei Cornici și a Oanei Sandu. În cadrul ambelor programe de studii încerc să-mi fac treaba cât de bine pot.

L.L.: Ai vrut să devii actor?
D.P.: Până în clasa a XII-a, nu mi-am dorit să fiu actor. În acea perioadă eram într-o continuă căutare. Eu am terminat Filologie la Colegiul Național "Nicu Gane" din Fălticeni. Mama (pe care o salut, că sigur o să citească asta; mamă, de ce zâmbești?) îmi sugera să devin jandarm. Știa de la cunoștințele ei că era un serviciu care ar fi oferit siguranță. În clasa a XI-a am început să merg pe stadion să îmi pun la punct condiția fizică, am început să fac pregătire și la gramatică (una dintre probe era legată și de asta). La un moment dat, când făceam antrenamentele pe teren, profesorul citise un articol din care reieșea că am participat la Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret "Gr. V. Birlic" și m-a întrebat dacă vreau sigur să devin jandarm. Eram în dubii atunci, dar s-a întâmplat ceva marcant în viața mea și am zis "DA" actoriei, iar părinții m-au susținut.

L.L.: Despre ce moment era vorba?
D.P.: S-a întâmplat prin octombrie când eram în ultimul an la liceu, iar la Mioveni era un festival de teatru destinat liceenilor. În juriu era și Adriana Trandafir. Împreună cu talentații mei colegi din trupa Birlic am mers cu spectacolul Harap-Alb regizat de Ovidiu Cuncea. Pe lângă faptul că am câștigat multe premii acolo pentru spectacol, am luat premiul și pentru Cel mai bun actor în rol secundar. Am rămas surprins pentru că nu mă așteptam. Am dat admitere la București. La ultima probă am picat. Atunci, l-am sunat pe părintele meu spiritual, Ovidiu Cuncea (pe care-l consider deschizător de drum, alături de coregrafa și conf. univ. dr. Lorette Enache - îi iubesc pe amândoi). Soluția a fost să iau legătura cu Adriana Trandafir, apoi am sunat-o pe decana Universității Ovidius din Constanța, Daniela Vitcu. Mi-a zis că în următoarea zi avea loc sesiunea de toamnă, iar eu la acel moment eram la Fălticeni. Trei ore mai târziu am luat microbuzul și îmi repetam textele sub privirile pensionarelor care mergeau cu programul "Litoralul pentru toți", probabil. Până la urmă, am ajuns la timp. Aveam aprobare telefonică și de la mama Liliana (Liliana Mocanu, celebra nevastă a lui Firicel din Las Fierbinți) în ceea ce privește interpretarea repertoriului și am intrat printre primii. Primul an de acolo a fost un ABC pentru mine în Arta Actorului. A fost o experiență faină. Timp de un an, admiram marea când ieșeam pe balcon. O vedeam în toate anotimpurile. Probabil de asta următorii patru ani nu am mai mers la mare în vacanță. Glumesc. Nu am mers pentru că începuse să devină străin termenul și conceptul de "vacanță". Anyway, am jucat la licența celor de acolo în spectacolul Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu care am participat la Festivalul Studio din Târgu Mureș, dar l-am jucat și prin Constanța. De asemenea, am mai fost și într-un musical, Cocoșatul de la Notre-Dame fiind o premieră pentru mine, am fost fericit.

L.L.: Încă de la începutul drumului tău artistic, ai jucat Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Miroiu din Steaua fără nume, Hamlet din Hamlet, Președintele din Hotelul celor două lumi, Gufi din Țara lui Gufi, ș.a.m.d. Dacă facem o scurtă analiză, observăm că ai avut doar roluri principale. Cum explici asta?
D.P.: Sunt mai obișnuit să joc "personaje secundare". Nu mi-am pus niciodată problema în direcția asta. Erau principale în cadrul unor spectacole de clasă de câteva minute și atunci nu le mai consideram așa.

 

Zelda was not from around here (foto: Ovidiu Ivan)

 
L.L.: În orice caz, personaje puternice.
D.P.: Da, la Hamlet, Hotelul celor două lumi sau la Țara lui Gufi. Important e ca spectacolul X să fie reușit, pentru că până la urmă, teatrul e un tot unitar. Se întâmplă ca unii actori care întruchipează anumite personaje să iasă în evidență, dar, acolo, cred că e vorba de altceva. Uite, de exemplu, la Teatru din Stejar, am avut un rol total opus față de cele din prezent. E vorba despre Zelda was not from around here, de Theo Herghelegiu, regizat de Ovidiu Ivan. Am adorat experiența asta. Acolo mă îndrept cu personajul spre o anumită fragilitate și naivitate. La atelierul organizat în cadrul UNAGE, profesorul Liviu Dospinescu mi-a zis că sunt asemenea unui "înger". Pe lângă cei menționați, am un respect și pentru Antonella Cornici cu care am colaborat la Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu pentru Teorema maimuțelor infinite. Sunt oamenii care mi-au arătat sincer anumite direcții profesionale.

 

Teorema maimuțelor infinite (foto: Cristina Huțu)

 
L.L.: Dacă cineva ar spune că îți place să domini scena, ce i-ai replica?
D.P.: L-aș întreba ce înseamnă pentru el să domini scena.

L.L.: I-ai răspunde cu altă întrebare...
D.P.: Da, pentru că, efectiv pot cel mult să conduc o scenă / un moment, nu neapărat să domin. Până la urmă, actoria nu o consider o meserie, ci o misiune. Eu nu am program de la 9:00 la 17:00, îmi iau banii și plec. De aici intervine libertatea lumii artistice. În momentul când rămâi într-un loc DOAR pentru bani, te poți considera pierdut. Ai șansa să descoperi constant oameni / experiențe. Mai întâi, în Trupa de Teatru Birlic înființată de preotul Liviu Mihăilă de la Fălticeni, eu am ajutat la sunet, nu am jucat, dar partea bună era că participam la multe festivaluri / workshop-uri. Cu unii participanți din diverse zone ale țării, țin și în prezent legătura.

 

Zelda was not from around here (foto Ovidiu Ivan)

 
L.L.: Când îți "developezi" rolurile, ce te face să zâmbești?
D.P.: Zâmbesc încă de la prima întâlnire cu textul (când sunt lecturile la masă), apoi, mă concentrez pe rol (indiferent de factorii din jur care m-ar putea disturba), apoi, încerc să-i caut povestea, background-ul personajului. Zâmbesc și când se termină repetițiile de peste zi care durează opt ore (Acolo îmi dau voie să greșesc. Timp de o lună, două îți dai seama ce poți / ce nu păstrezi). În final, aplauzele mă fac, în mod evident, să zâmbesc. Aplauzele pot fi și amare. La spectacolul pe care l-am jucat recent la Teatru din Stejar, la final nu-mi vine în nici un caz să zâmbesc. E o poveste tristă cu accente comice, un umor negru. Acolo joc un tip cu întârziere mintală. El crede cu ardoare și naivitate în ceva, în timp ce prietenul său, nu. E vorba să-ți asumi niște date și în acest spectacol, mi le-am asumat puțin mai mult.

L.L.: Cum ți-ai construit rolul? Te-ai uitat la filme care să te ajute?
D.P.: Da. Mai mult decât atât, am discutat vreo două ore și cu o studentă de la Psihologie din București, Cristina Trofin. Mi-a explicat prin ce gesturi s-ar putea diferenția un asemenea caz special. Fără să le conștientizez, mi-am dat seama că deja le dețin, era vorba și de un alt ritm al vorbirii, unul sacadat. Personajul avea vârsta mea, și anume 23 de ani, însă, cu întârzierea asta mintală, e un puști. Mi-am adus aminte, când aveam eu șapte ani, mama îmi dădea cămașa, sacoul și îmi punea papionul. El niciodată nu stătea drept. Atunci, am găsit o explicație: și anume că mă "mănâncă" sufletul. Revenind la personajul despre care povesteam, mi-am zis că și el e în aceeași situație: "îl mănâncă sufletul."

L.L.: Ai avut în plan să faci și o retrospectivă a copilăriei...
D.P.: Da. E important să-ți găsești în tine resursa. Dacă ai trăit ceva potrivit pentru rol, adu la tine. Efectiv, ce-ai trăit tu Atunci, adu Acum.

L.L.: Mi se pare un proces dificil...
D.P.: Prin exercițiu e posibil. Acum, sunt bucuros pentru că din decembrie până-n aprilie, am oficial în teatre trei proiecte, plus spectacolele-examen de la Regie.

L.L.: Așadar, ție îți aduc zâmbetul cunoașterea, entuziasmul și, în final, aplauzele care sunt apogeul?
D.P.: (se gândește) Apogeul, apogeul...

L.L.: Sau o chestie de confirmare?
D.P.: Da, dar și termenul ăsta are mai multe interpretări. Cine îți oferă confirmarea? Breasla? Spectatorul (Care poate vine o dată pe lună la teatru sau e pentru prima dată într-o sală de spectacol?), spectatorul care vine în fiecare zi la teatru? Teoria confirmării e vagă, dar poate asta e frumos. De ce trebuie fie ceva concret? Nu totul merită o explicație.

L.L.: Ai avut proiecte atât în spații instituționalizate (Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, Ateneul Național ieșean, Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu, etc.), dar și contact direct cu spațiul independent și anume - Teatrul din Stejar. Ai fost performer în spectacolul coregrafic Karnal, realizat de Radu Alexandru. La ce provocări te-a supus acea experiență?
D.P.: Vorbim de anul 2020 și începutul anului 2021. Țin bine minte că am avut premiera pe 30 ianuarie. Pentru mine, Karnal a fost un spectacol coregrafic, în urma căruia am simțit, artistic vorbind, maturizare și evoluție. Din acel moment, am simțit că nu mai pot să cad, doar dacă las eu să se întâmple asta și crede-mă, nu las. N-aș vrea să-mi tai craca de sub picioare, din contră, aș vrea în acest copac să crească și mai multe ramuri. Uite, când eram mic, îmi era teamă să mă cațăr în copaci, acum la 23 de ani, fac asta. Radu m-a contactat și mi-a zis că are un plan de a realiza un spectacol la Teatru din Stejar, care se bazează pe body shaming. Până la acest proiect, nu mai aveam colaborări aici și chiar îmi doream. Practic, au fost două premiere pentru mine. Pe lângă colaborarea cu un teatru independent (și implicit împrietenirea cu Theodor Ivan pe care îl consider unul din cei mai ambițioși oameni și unul din cei mai cerebrali actori cu care am avut ocazia să joc), am vrut să văd cum este într-un spectacol coregrafic. Acolo a fost miza pentru că eu am mai făcut parte dintr-un spectacol coregrafic numit Cântarea cântărilor, în regia și coregrafia conf. univ. dr. Lorette Enache. Mi-am dat seama că un spectacol coregrafic nu-l poți concepe în trei săptămâni sau într-o lună, cum se poate construi un spectacol de teatru. Atât la Karnal, cât și la spectacolul menționat anterior, am repetat peste trei luni, respectiv cinci. Producțiile coregrafice necesită mai ales un efort fizic. Sunt obișnuit cu el, pentru că sunt o persoană activă, dar efectiv e altă ligă. Trebuie să ai și o memorie a mișcărilor. A fost o experiență care m-a marcat atât de mult, încât voiam să-mi fac un tatuaj cu litera "K". Dar, mai mult decât un tatuaj clasic, spectacolul e impregnat în suflet, iar Radu știe asta. În urma acestor experiențe, am legat o prietenie artistică cu Radu Alexandru și cu Alice Veliche. E o mare satisfacție când vezi cum prietenii reușesc să iasă din carapace și își dau voie să "înflorească". Îi respect și le mulțumesc pentru răbdarea avută cu mine și pentru orele de încălzire care îmi prind atât de bine. Mi-am dat seama că sunt câteva spectacole în România în care sunt niște actori care zic doar un text, iar corporal se anulează și nu vreau să ajung așa.

L.L.: Apropo de mediul coregrafic, ai participat la mai multe ateliere în care accentul se punea pe mișcare, energie, flexibilitate, concentrare dintre gând și acțiune. Vorbim despre Teatrul. Instrument de intervenție și incluziune socială. Etape de creație a spectacolului de teatru social, atelier condus de Petro Ionescu și Doru Taloș de la REACTOR de creație și experiment Cluj, în parteneriat cu Facultatea de Teatru din Iași (2020), apoi despre Atelierul de mișcare Creation tool susținut de Daniel Dragomir (Contemporany Creative Dreamers din 2021), despre Atelierul de mișcare Echilibru în dezechilibru prezentat de Virginia Negru și, în final, despre Atelierul de mișcare Dans Creative condus de Attila Bordás, anul trecut, ultimele trei fiind coordonate de coregraf, conf. univ. dr. Lorette Enache în cadrul Facultății de Teatru ieșene. Ce strategii de lucru te-au surprins?
D.P.: M-au ajutat toate workshop-urile la care am participat. Mi-am tot notat niște tehnici și nu-mi venea să cred că realizam niște lucruri pe care credeam că le pot face doar cei de la Coregrafie. După o scurtă perioadă, a urmat Gala HOP, cu tema Caragiale - o lume în mișcare. Cu toate că nu am fost selectat mai departe, nu regret deloc pentru că a fost un episod din viața mea din care am învățat și profesional și emoțional niște aspecte. Publicului nu-i pasă că ai avut o zi grea, cât ai repetat într-o zi sau că ai venit la fix în loc să ajungi cu două ore mai repede la teatru, el vrea să vadă un spectacol, după ce plătește un bilet. Eu îmi mai induc și starea că am o zi bună; sunt conștient perfect că îmi impun asta. Îmi pot impune orice, practic, sunt planeta mea.

L.L.: Când ai simțit în viața profesională prima oară că are sens ceea ce faci?
D.P.: (pus pe gânduri) În al doilea an, când aveam examenul Tragedian fără voie după Cehov, coordonat de Emil Coșeru și am jucat personajul Ivan Ivanovici Tolkaciov, iar asta a însemnat foarte mult pentru mine. Un personaj tăcea. Adică punea o întrebare la început, apoi era liniște. În acele momente, aveam eu un monolog de aproximativ 20 de minute. A rămas să-l păstrez și în repertoriul meu, la castingurile la care particip. Îi cunosc atât de bine intențiile și coloratura, încât, dacă un membru din juriu mi-ar cere să-l schimb astfel încât să aibă trei minute, îl pot face așa. Apoi, a fost și spectacolul de licență, Tango de Mrozek. E foarte important ca student să primești încredere din partea profesorilor tăi. În spectacolul Povestea Unirii, am avut șansa să fiu coleg pe scenă cu Emil Coșeru. O plăcere. E magic. Doresc tuturor studenților sau absolvenților de la Arte să aibă o asemenea experiență, să joace alături de profesorii lor.

 

În Baltagul, împreună cu Maia Morgenstern (foto: Luca Iuriciuc)

 
L.L.: Tot magică a fost și întâlnirea cu Maia Morgenstern, când ai jucat în Baltagul?
D.P.: La prima întâlnire cu Maia Morgenstern am întârziat, deși nu-mi stă în fire. Atunci, am apărut stânjenit. Este într-adevăr un Om. Nu am vrut să fiu timorat sau să mă simt inferior. Respectul era acolo, dar eram relaxat și dornic de muncă. La fiecare repetiție ne aducea prăjituri, pricomigdale, iar de 1 Decembrie ne-a adus preparate specifice tradiței românești. În orice caz, studiam metodele ei de lucru, la cum își menține emoțiile și la cum le dă frâu liber. Am "furat" meserie. Văd un munte sacru de actorie și eu, în cele cinci minute de glorie ale mele, nu pot dezamăgi.

L.L.: Ce te-a ajutat să menții echilibrul dintre perioada pandemiei și perioada plină de spectacole de după?
D.P.: Perioada în care trebuia să stăm în casă mi-a prins foarte bine. Am avut timp să scriu licența. M-a ajutat și alergatul. Când făceam asta, îmi mai veneau idei. Apoi, am fost la castingul de angajare de la Ateneu. Aici, am avut multe spectacole și în timpul verii.

L.L.: Vorbim puțin și despre conexiunea care se produce la repetiții în interiorul echipei artistice. Ce simți că adună la un loc oamenii pentru realizarea unui spectacol?
D.P.: Îți voi da exemplu penultimul proiect din care am făcut parte. E vorba despre spectacolul Teorema maimuțelor infinite, după un text de Lucian Dan Teodorovici, regizat de Antonella Cornici la Teatru Tudor Vianu din Giurgiu. Fiind o echipă mixtă de 15 actori (din Iași, Cluj și București), nu au mai contat școlile de unde veneam, pentru că regizoarea, timp de două luni, ne-a arătat școala ei. De acolo a ieșit căldură, plăcere și soare. După cum zicea și Antonella Cornici, acest spectacol nu-l poți juca sub o temperatură de 90 de grade Celsius. Trebuie să păstrezi constanta de o sută de grade, altfel, stagnează sau pică, dar aici nu e cazul, pentru că plăcerea s-a transformat în extaz și în acest proiect de la Giurgiu există bucuria de a juca. Nu mai zic și de faptul că, pe lângă întreaga echipă de acolo, managera Oana Dragne e foarte mișto. E tânără, ține mult la actori și e un adevărat lider. Ce mai zici că în căști îmi rulează zilnic și piesele ei de pe Spotify?

L.L.: Ce surprize artistice ai în derulare?
D.P.: Am marcat cele trei zone ale teatrului. Și aici mă refer la: teatru instituționalizat (Ateneul ieșean - unde ai deja planificate pe luni reprezentațiile), la teatru de proiect (Teatru Tudor Vianu din Giurgiu - joci când ești disponibil) și la teatru independent (unde ajuți cu orice e nevoie). Un actor ar trebui să treacă prin toate aceste etape. Începând cu 21 mai voi juca în spectacolul Depozitul Zero (după Cloaca) la Teatru Tudor Vianu din Giurgiu. Se anunță a fi ceva foarte fresh. Din septembrie, în același loc, există posibilitatea să se organizeze un workshop coordonat de Alexander Hausvater care se va finaliza cu un spectacol de teatru sport. Că tot vorbeam de recunoaștere în cadrul acestui interviu, nu țintesc spre confirmare, dar nu aș refuza un premiu UNITER (și nu pentru întreaga activitate).

L.L.: Fălticeni / Iași?
D.P.: Iași.

L.L.: Un lucru pe care nu-l cunoaște multă lume despre tine și ai vrea să fie descoperit?
D.P.: Mă afectează ignoranța celor din jur / A început să îmi placă fisticul.

L.L.: Dacă ai avea posibilitatea să joci alături de doi actori internaționali de teatru / film, care ar fi numele lor?
D.P.: Joaquin Phoenix, Benedict Cumberbatch. Ca actrițe ar fi Luisa Ranieri și Margot Robbie.

L.L.: Alexander Hausvater / Claudiu Goga?
D.P.: (râde) Alexander Goga.

L.L.: Ultima carte citită?
D.P.: ABC-ul psihopatului de succes scrisă de Andy McNab și Kevin Dutton.

L.L.: Cel mai recent spectacol de teatru vizionat?
D.P.: Pădurea Spânzuraților (pentru a doua oară) regizat de Radu Afrim.

L.L.: Când ai timp liber preferi să mergi la fotbal / Stand-Up comedy?
D.P.: (râde) La fotbal.

L.L.: O zi fără repetiții e una...
D.P.: (râde cu poftă) E una în care am spectacol.
L.L.: Dacă vei lua premiul UNITER, ce ar conține discursul tău?
D.P.: Aș avea o listă lungă de mulțumiri și, în final, mi-aș mulțumi mie, chiar dacă ar suna arogant, ar fi asumat.

KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022
traducere din franceză de Mădălina Constantin

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

Uneori istoricilor le lipsește talentul de a sintetiza un fenomen de șapte decenii și de a extrage cazurile exemplare pentru a produce o istorie concisă, dar exactă, scrisă alert, ca un roman de spionaj. Însă nu și jurnaliștilor pricepuți precum Bernard Lecomte, căruia îi reușește una dintre cele mai bune istorii a KGB-ului. Ziarist de investigație, având simțul subiectelor fierbinți și atracția pentru personaje puternice, el reține momentele-cheie ale existenței acestui serviciu de spionaj intern și extern, realizează portretele înfricoșătoare ale șefilor poliției politice sovietice - fanaticul Dzerjinski, alunecosul Iagoda, slugarnicul Ejov, abilul Beria, tăcutul Andropov - și creionează destinele unor ofițeri de informații sau agenți secreți care au întors lumea pe dos: Münzenberg, Mercader, Philby, Trepper, Kravcenko, Fuchs, Rosenberg și, nu tocmai întâmplător... Vladimir Putin.

Teroare, asasinate, execuții sumare, procese-spectacol, spionaj, influență, manipulare, propagandă, disimulare, subversiune, lovituri de stat și lovituri de palat, toate acestea sunt specialitatea unei diabolice poliții politice care, din 1917 până în 1991, a sprijinit puterea regimului sovietic, dacă nu cumva chiar a substituit-o. Iar în prezent, în Rusia, fie și cu inițialele schimbate din KGB în FSB, pare să fie în continuare însăși puterea.

Fragment

1. Cum a luat naștere Ceka

"Nu poți să tai lemne fără să sară așchii!" (Proverb rus)

"Cetățeni ai Rusiei! Guvernul provizoriu a fost demis. Autoritatea guvernamentală a trecut în mâinile Comitetului Militar Revoluționar, organ al Sovietului de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților din Petrograd, aflat în fruntea proletariatului și a militarilor din garnizoană..."

În dimineața zilei de 25 octombrie 1917, când au descoperit acest afiș, lipit în tot orașul, locuitorilor Petrogradului nu le-a venit a crede. Unii dintre ei luaseră cina cu o seară în urmă într-unul din restaurantele șic de pe bulevardul Neva, fără să știe că la doi pași, în urma unui puci aproape militar, un grupuscul extremist a demis guvernul provizoriu, care conducea Rusia de la abdicarea țarului, din luna februarie. Miniștrii fuseseră arestați; prim-ministrul, avocatul Aleksandr Kerenski, fugise. O atmosferă ciudată, grea, nesigură pusese stăpânire pe capitala rusă.

Pe 25 octombrie, șeful puciștilor, un anume Vladimir Ilici Ulianov, zis și Lenin, un fost exilat în vârstă de patruzeci și șapte de ani, anunță crearea unui nou guvern "provizoriu", numit "Consiliul Comisarilor Poporului" (Sovnarkom), care a primit misiunea de a conduce țara în numele "sovietelor muncitorilor și soldaților", până la convocarea unei adunări constituante, ea însăși prevăzută cu mult timp în urmă.

Cei care au pretenția ca de-acum înainte să conducă statul rus aparțin unui mic partid extremist: bolșevicii. Aceștia vorbesc de un socialism maximalist, proclamă "lupta de clasă" și susțin că "apără revoluția" împotriva tuturor dușmanilor - făcând uz de violență dacă e necesar. Astfel, noul guvern, la foarte scurt timp după ce a emis un decret istoric prin care "pământul este împărțit țăranilor", mai dă un decret prin care sunt interzise manifestele contrarevoluționare, impunând controlul comunicațiilor prin radio și prin telegraf și ordonând să fie desființate șapte dintre principalele ziare din țară.

Aceste măsuri brutale au provocat proteste vehemente din partea deputaților Dumei municipale și din partea partidelor tradiționale, inclusiv de stânga, cum erau socialist-revoluționarii (eserii), bine implantați în zona rurală, și din partea menșevicilor, principalii rivali ai bolșevicilor. Aceste critici îl conving pe Lenin că "dușmanii revoluției" nu sunt doar foștii aristocrați, proprietarii latifundiari, burghezii, ofițerii, preoții și țăranii înstăriți, ci, în general, toți adversarii noii puteri, inclusiv socialiștii moderați, și că va trebui, fără întârziere, să treacă la eliminarea tuturor acestor persoane.

Eliminarea "dușmanilor poporului"

În săptămânile care au urmat cuceririi Palatului de Iarnă, bolșevicii se străduiesc să întărească proaspăta și noua "putere a sovietelor". Nu fără dificultăți: cu excepția câtorva intelectuali îmbătați de victorie, cum erau Lenin și Troțki, nu au în rândurile lor nicio personalitate capabilă să conducă o țară, să gestioneze o economie, să organizeze noua societate. Bolșevicii, pe lângă faptul că sunt incompetenți și foarte minoritari, se lovesc și de opoziția funcționarilor, singurii care mai reprezentau ce rămăsese din stat: aceștia nu dau doi bani pe Lenin și pe Sovnarkom, guvernul, care părea să conducă într-o stare de panică, de la caz la caz, în contra tuturor regulilor politice și administrative; sau pe misteriosul Comitet Central Executiv (CCE), ales în grabă de către recentul congres al "sovietelor"; la fel și pe Comitetul Militar Revoluționar (CMR) de la Petrograd, această miliție muncitorească, "brațul său armat", constituită cu ocazia cuceririi Palatului de Iarnă, în seara de 24 octombrie.

Trebuie precizat că scopul lui Lenin nu era atât să stăpânească mașinăria guvernamentală rusă, cât s-o orienteze către singurul scop care merita efortul: revoluția mondială. În mintea sa, insurecția proletariatului din Franța, Anglia și Germania avea să întărească și să salveze revoluția rusă, care nu era decât un prim pas! De aceea avea nevoie să câștige timp și, de exemplu, să pretindă că începe negocierile pentru armistițiul cu germanii, chiar dacă avea să aibă de-a face cu rezistența ofițerilor fostei armate imperiale, care se opuneau, bineînțeles, oricărei capitulări. Tot din această cauză, trebuia să înăbușe prima grevă a funcționarilor, care sunt caracterizați în mod brutal de către CMR, într-o proclamație de la 29 octombrie, drept "dușmanii poporului".

Lenin crede oare cu adevărat în revolta iminentă a maselor revoluționare din Europa? Nu are prea mult timp la dispoziție. Pe 12 noiembrie 1917, în cele patru colțuri ale țării, urmau să înceapă alegerile pentru Adunarea Constituantă - amânate de mai multe ori din februarie, de la abdicarea țarului -, și nimic nu garanta că aveau să fie favorabile bolșevicilor, dimpotrivă! Vom afla mai târziu, din memoriile lui Troțki, că, imediat după Revoluția din Octombrie, Lenin chiar avea intenția să amâne și apoi să anuleze aceste alegeri generale pe care n-avea nicio șansă să le câștige. Chiar înainte de începerea scrutinului, anunță în Pravda, organul partidului său, că nicio putere nu va ști cum să se substituie guvernării sovietelor, care este exercitată de acum înainte de partidul bolșevic...

După cum era de așteptat, nu e loc de nicio surpriză. Primele rezultate parțiale confirmă că bolșevicii aleși în Constituantă sunt net minoritari. Prezența la vot este estimată la 60%, ceea ce este enorm mai ales că femeile, după revoluția din februarie, au și ele drept la vot.

Din zecile de milioane de alegători, nici măcar 20% nu se pronunță în favoarea bolșevicilor, care vor fi în cele din urmă 168 într-o adunare care numără 703 aleși. Chiar și cu ajutorul noilor lor aliați, socialist-revoluționarii de stânga, care aveau 39 de deputați, era limpede că bolșevicii aveau să fie rugați să cedeze hățurile statului adevăraților reprezentanți ai poporului!

Prima întrunire a acestei Adunări, atât de așteptată, este stabilită la început pe data de 28 noiembrie. În săptămâna precedentă, Lenin pregătește în mod deschis nerecunoașterea Adunării. Cere Sovnarkomului să amâne ședința inaugurală; înmulțește numărul acuzațiilor publice față de aceasta; face să fie sechestrați membrii comisiei electorale panruse, care supraveghează desfășurarea scrutinului; interzice brutal partidul liberal KD, foarte activ, pe care îl acuză că ar fi la rândul său un "dușman al poporului". Situația devine tensionată. Foștii lideri ai revoluției din februarie, sau ce a mai rămas din ei, încep să înțeleagă că Lenin și zbirii lui sunt gata de orice pentru a păstra puterea. Manifestații izbucnesc în mai multe orașe pentru a susține viitoarea Adunare, în timp ce greva funcționarilor, puternic susținută, amenință să se răspândească în toată țara...

Pe 5 decembrie, în cadrul unei întruniri a Sovnarkomului, Lenin propune să transforme discret Comitetul Militar Revoluționar (CMR) al sovietului din Petrograd, care se autodefinește drept "brațul armat al dictaturii proletariatului", într-o "comisie" special însărcinată cu lupta împotriva "contrarevoluționarilor" și a "sabotorilor" de toate felurile. Această instanță, întrerupând orice altă activitate, avea două obiective prioritare: să oprească greva generală, care se profila în urma celei a funcționarilor, și să împiedice întrunirea Adunării Constituante.

Lenin îi împărtășește șefului său de cabinet, Vladimir Bonci-Bruevici, dorința de a găsi "un Fouquier-Tinville al nostru, care să potolească toată drojdia contrarevoluționară". Referirea la Revoluția Franceză, frecventă în discursul lui Lenin și Troțki, aduce de cele mai multe ori aminte de întorsătura pe care au luat-o lucrurile în 1793, de Robespierre, de Comitetul Salvării Publice, de Teroare...

Lenin are la îndemână un astfel de procuror public, capabil să trimită mii de oameni la "ghilotină [sic]": Felix Dzerjinski, care prezidează CMR, corespunde perfect profilului. El este acest "solid iacobin proletar", nemilos, crud și manipulator, care va organiza, fără niciun fel de emoție, instrumentul capabil să facă să domnească "teroarea revoluționară". De altfel, subliniază Lenin, "nu și-a petrecut Dzerjinski cel mai mult timp în pușcăriile țariste și nu a fost el cel mai mult în contact cu Ohrana? Știe ce are de făcut!"

Un model: Ohrana

Ohrana era poliția politică a țarului, știută bine de toți revoluționarii, anarhiștii, populiștii și alți teroriști ai tuturor Rusiilor. Noua "comisie" era o creație ex nihilo, sau aproape ex nihilo, așa că era firesc ca Lenin, Dzerjinski și acoliții lor să ia exemplu de la această poliție de stat, pe care țarul Alexandru al II-lea o inventase în august 1880 - chiar înainte de atentatul care avea să-l coste viața, în august 1881. Sub fiul său Alexandru al III-lea, ceea ce nu era încă decât "Secția a III-a" a ministerului de interne, a devenit o veritabilă administrație - cu prelungiri în fiecare provincie - specializată în supravegherea, infiltrarea, investigarea, provocarea, răsturnarea, șantajul, arestarea, încarcerarea sau înlăturarea persoanelor suspecte de a pune la cale atentate teroriste.

După revoluția eșuată din 1905, Ohrana țaristă se profesionalizase mai ales în operațiunile de recrutare de agenți dubli, care aveau sarcina de a infiltra mișcările anarhiste, socialist-revoluționare sau bolșevice.

Așadar, având în minte acest model, Dzerjinski vrea să-și formeze echipa. Cu o singură deosebire: revoluția proletară nu va avea pudibonderia burgheză a poliției imperiale, nu va fi limitată de nicio regulă morală! Puterile noii comisii vor fi nelimitate. Sub regimul țarist, Ohrana trebuia să-și predea victimele ministerului justiției: fleacuri! Noua instanță, în ceea ce o privea, avea să se ocupe ea însăși de judecarea și de condamnarea "vinovaților", apoi de executarea pedepselor necesare.

Pe 7 decembrie 1917, totul e pus la punct. Împins de Lenin, Felix Dzerjinski cere oficial Sovietului Comisarilor Poporului să aprobe crearea unui "organ care să se ocupe, într-un mod revoluționar și autentic bolșevic, de contrarevoluționari". Obiectivul este limpede: "Suprimarea și lichidarea oricărei tentative sau a oricărui act contrarevoluționar sau de sabotaj, de oriunde ar proveni, pe întreg teritoriul Rusiei." Sunt numite mijloacele de constrângere: "Confiscarea, expulzarea, retragerea cartelelor alimentare, publicarea listelor dușmanilor poporului etc." Pentru a merge să lupte pe "acest front interior", explică Dzerjinski, această nouă mașină de război îi va reuni "pe camarazii hotărâți, duri, solizi, fără emoții, gata să se sacrifice pentru salvarea Revoluției". Instituția avea să poarte numele "Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției, Speculei, Sabotajului și a Abuzului în Serviciu". În rusă i se va spune Veceka, apoi, în versiune prescurtată, Ceka.

Va fi nevoie să vină data de 10 decembrie 1917 pentru ca înființarea "comisiei extraordinare" să fie anunțată într-un comunicat publicat de ziarul guvernamental Izvestia. Ceka va avea sediul pe strada Gorohovaia numărul 2, în spatele Comandamentului Marinei Militare, la doi pași de Palatul de Iarnă. Ziarul precizează: "Birourile sunt deschise în fiecare zi, între orele 12 și 17." Pentru observatori este încă o administrație, într-un peisaj statal și birocratic dat peste cap, în care populația debusolată nu știe să se mai orienteze. În ziua cu pricina, cititorii ziarului Izvestia sunt interesați mai mult de anunțul creării "Colegiului Panrus pentru Organizarea Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor". Apărarea teritoriului li se pare mult mai importantă decât încurcăturile poliției bolșevice cu speculatorii și sabotorii. Din nefericire.

Trăiască Adunarea Constituantă!

Pe 26 decembrie, Lenin publică în Pravda cele nouăsprezece Teze despre Adunarea Constituantă. În esență: această adunare nu mai are niciun motiv să existe pentru că revoluția "sovietică" a permis depășirea stadiului parlamentar clasic; și, cum această Constituantă promite să fie dominată de partidele burgheze, însetate de răzbunare, este considerată de-aici înainte un organ contrarevoluționar, care trebuie să fie reprimat ca atare! Pe 5 ianuarie 1918, când Adunarea Constituantă este convocată oficial la palatul Taurida, unde deja își avusese cândva sediul Duma țaristă, unul dintre apropiații lui Lenin, Grigori Zinoviev, avertizează că trebuie mai întâi să recunoască legitimitatea guvernului, adică a bolșevicilor, dacă nu vrea să fie dizolvată. Cine are urechi de auzit...

Lenin și Troțki s-ar fi grăbit și mai tare, dar, de pe 12 decembrie încheiaseră o alianță cu fracțiunea de stânga a socialist-revoluționarilor, care era gata să joace jocul bolșevicilor, dar care le reproșa brutalitatea. Printre acești noi aliați figurează tânărul avocat Isaac Steinberg, un evreu leton, care tocmai fusese numit comisar pentru justiție. Când își exprimă dorința - de altfel, legitimă - să atașeze Ceka ministerului său, Lenin îl apostrofează sec și confirmă că această "comisie" nu dă socoteală în fața lui. Steinberg se va plânge în curând de violența cu care Ceka își rezolvă treburile: "Atunci de ce ne mai pierdem timpul cu un Comisariat al Justiției? Să-i spunem pur și simplu Comisariatul pentru Exterminare Socială și să terminăm!" Răspunsul ironic al lui Lenin: "O idee excelentă! Păcat că nu-i putem spune așa!"

Fără să mai stea pe gânduri, Dzerjinski se pune pe treabă. Încă de pe 15 decembrie, el somează sovietele locale să creeze "Ceka" municipale. La Petrograd, șeful acestei miliții improvizate este un evreu ucrainean numit Moisei Urițki. Pe 4 ianuarie, cu o seară înainte de deschiderea Constituantei, el este cel care proclamă starea de asediu și care ordonă ca orașul să fie patrulat de 30.000 de soldați letoni, detașați de pe frontul de nord, în timp ce forțele navale încercuiesc, la ordinul său, palatul Taurida.

A doua zi, încurajați de sute de manifestanți veniți să apere noua Adunare Constituantă, deputații pătrund în palat, în ciuda presiunilor fizice ale forțelor navale. În învălmășeală, îl aleg în fruntea lor pe Viktor Cernov, un socialist-revoluționar cunoscut, care este pe față împotriva bolșevicilor. Aceștia urlă, lovesc în pupitre, dau din picioare, propun în van ca Adunarea să ratifice toate decretele date de Sovnarkom, apoi, la indicațiile lui de Lenin și ale lui Sverdlov, părăsesc furtunos ședința.

După o zi agitată plină de proclamații, vociferări și diverse intruziuni, noaptea, majoritatea deputaților părăsesc palatul Taurida. Urmând ordinul dat de Ceka, forțele navale blochează atunci intrările în clădire, apoi afișează la ușa principală textul unui decret guvernamental care dizolvă Adunarea. A doua zi, la Petrograd izbucnesc conflicte de stradă. Doi deputați liberali pier în confruntări. Edițiile ziarelor în care au fost publicate dezbaterile din ziua precedentă sunt confiscate și distruse. Speranța de a vedea în sfârșit poporul rus reprezentat într-o adunare democratică este pierdută pentru totdeauna.

Soldații, grupați în jurul palatului, nu vor pleca până pe 10 ianuarie, când îi vor lăsa să intre, într-o dezordine de nedescris, pe cei 2.000 de participanți la Congresul al III-lea al Sovietelor - delegați cu reprezentativitate îndoielnică, fără niciun control democratic. Această masă de oameni necunoscuți, prost îmbrăcați, adesea analfabeți, e gata să voteze ca un singur om pentru toate propunerile lui Lenin și ale lui Troțki. Mai ales pentru alegerea unui nou Comitet Central Executiv (CCE), dominat bineînțeles de bolșevici. Și, cum era și de așteptat, pentru suprimarea definitivă a Adunării Constituante.

Ceka și-a făcut datoria. A devenit, după cum fusese prevăzut, "brațul înarmat" al lui Lenin și al șefilor bolșevici. N-avea să dea înapoi de la niciun act de violență. Astfel, pe 14 ianuarie 1918, într-o reuniune consacrată problemei aprovizionării, Lenin a recomandat să se formeze detașamente de câte zece până la cincisprezece "soldați și muncitori" armați, care să îi oblige pe țărani să aprovizioneze orașele, iar Ceka avea sarcina să se ocupe de "sabotorii" care nu ascultau de ordinele lor.

Regula era simplă: pentru a-și atinge obiectivele, Ceka putea să-și permită orice, spre deosebire de comisarii justiției (NKIu) și ai afacerilor interne (NKVD). Lenin și Troțki se adăposteau, încă o dată, în spatele exemplului Revoluției Franceze: ei își doreau să "distrugă vechea ordine" în stilul lui Robespierre și al lui Saint-Just, adică prin teroare. Și, la fel ca la Paris în 1793, toți cei care s-au opus acestui principiu radical și-au asumat riscul să fie, la rândul lor, victime.

Astfel, lui Dzerjinski puțin îi pasă că pedeapsa cu moartea a fost interzisă oficial a doua zi după cucerirea Palatului de Iarnă, pe 27 octombrie, de către Congresul al II-lea al Sovietelor! "Cum poți să faci revoluție fără să împuști?" s-a revoltat atunci Lenin. Pedeapsa cu moartea avea de altfel să fie restabilită oficial în iunie 1918 pentru a da o notă legală miilor, apoi zecilor de mii de execuții făcute de Ceka încă din primul său an de existență. Această nebunie criminală va face repede uitate cele 6.321 de execuții politice comandate de Ohrana țaristă în toată istoria ei!

Unul dintre adjuncții lui Dzerjinski, bolșevicul leton Martin Lațis, va justifica astfel aceste derapaje: "Ceka nu e nici comisie de anchetă, nici tribunal. Este un organ de luptă, a cărui acțiune se derulează pe frontul intern al războiului civil. Nu judecă dușmanul: îl lovește. Noi nu facem război împotriva unor persoane în particular. Noi exterminăm burghezia ca clasă. Nu căutați, într-o anchetă, documente și dovezi despre ceea ce a făcut acuzatul cu fapta sau cu vorbele împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să v-o puneți este cărei clase aparține acesta, ce origine are, ce educație a primit, ce profesie are: toate astea îi vor decide soarta!"

La "Lubianka", martie 1918

Sâmbătă, 9 martie 1918, toate comisariatele poporului și înalții funcționari care aparțin de guvern primesc o telegramă de la Bonci-Bruevici, care le ordonă să părăsească "provizoriu" Petrogradul și să meargă la Moscova a doua zi la ora zece fix. Un tren special avea să-i ducă, împreună cu bagajele lor, în noua capitală a țării. Motivul acestei mutări neașteptate nu este precizat, dar nimeni nu se lasă păcălit: pe 3 martie fusese semnat umilitorul tratat cu germanii, de la Brest-Litovsk, un adevărat dezastru diplomatic care lăsa Petrogradul, palatele și uzinele sale în bătaia tunurilor armatei lui Wilhelm al II-lea!

Rusia lui Lenin este, prin urmare, salvată de faptul că armata germană, scăpată astfel de pericolul rus de pe frontul de est, se regrupează în întregime pe frontul de vest, unde întâmpină dificultăți majore. Nu improbabila revoluție proletară va fi cea care va slăbi Germania și le va da un pic de răgaz bolșevicilor dezarmați, ci înfrângerea militară germană - grăbită de intrarea în război a Statelor Unite - și de capitularea Reichului din noiembrie 1918!

După câteva zile petrecute la hotelul Național, Lenin se instalează la Kremlin împreună cu guvernul. Ceka ocupă, la rândul său, un mare imobil situat la câteva sute de metri distanță, pe strada Marea Lubianka (Bolșaia Lubianka). Clădirea, pe care o vom numi "Lubianka", era ocupată înainte de o companie de asigurări, Yakor, și de o sucursală a firmei Lloyds, cu sediul central la Londra. Este una dintre cele mai mari clădiri din centrul Moscovei. Epoca în care Dzerjinski se înconjura în grabă de o sută de colaboratori, dintre care mulți militari letoni sau polonezi pe care-i întâlnise la CMR, e de mult apusă: Ceka numără deja 2.000 de funcționari, adică un număr mai mare decât orice minister. Și continuă să recruteze: efectivele sale vor ajunge la 12.000 de persoane în iunie, odată cu prima conferință panrusă a Ceka, apoi la 30.000, în decembrie, și va culmina cu 280.000, la începutul lui 1921.

Mutarea guvernului la Moscova nu a fost bine pregătită. A contribuit la dezorganizarea accelerată a ce mai rămăsese din statul rus. La începutul primăverii lui 1918, soarta Rusiei era cum nu se poate mai precară, și nu doar din cauză că, în partea apuseană, i se redusese drastic teritoriul după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk. Administrația nu mai asculta de nimeni, haosul era general, șomajul creștea, foametea devenise o amenințare, criminalitatea explodase, în regiunile periferice ale țării se formau armate "albe". Dar, de asemenea, după cum era de așteptat, populația era nemulțumită, iar opoziția se regrupa...

Arestările masive erau fără număr, la fel și luările de ostateci colective și execuțiile fără proces, făcute de "detașamentele armate", de "gărzile roșii" sau de "elementele bolșevice". La Moscova și la Petrograd au loc răscoale. În noaptea dinspre 11 spre 12 aprilie 1918, Ceka desfă șoară o operațiune de represiune împotriva anarhiștilor de la Moscova - este prima sa operațiune de anvergură după mutare - care se soldează cu cinci sute de arestări și douăzeci și cinci de execuții sumare. Pe 31 mai, Dzerjinski amintește public că "Ceka execută pe loc orice bandit, hoț, speculator, contrarevoluționar care complotează împotriva puterii sovietice". Și le recomandă adjuncților săi să "recruteze persoane hotărâte, care știu că, dacă vrei să faci pe cineva să tacă, nimic nu e mai eficient decât un glonț!"

De cealaltă parte, socialist-revoluționarii de stânga, care au rupt alianța cu bolșevicii, sunt foarte activi. Pe 6 iulie îl asasinează pe noul ambasador german, contele von Mirbach, de-abia mutat la Moscova. Cer guvernului, printre altele, să fie desființată Ceka. Moisei Urițki, șeful de la Petrograd al Ceka, vinovat de a fi comandat execuția în șase luni a mii de oponenți reali sau presupuși, este și el asasinat pe 30 august. Rusia se cufundă cu totul în anarhie, în care fiecare își apără pielea cu arma în mână. Pe 19 septembrie, Grigori Zinoviev, șef al partidului bolșevic de la Petrograd, scrie: "Din cei 100 de milioane de locuitori ai Rusiei, trebuie să câștigăm pentru cauza noastră 90. Celorlalți n-avem nimic să le spunem, trebuie să-i exterminăm!"

Adevăratul stăpân al Ceka

În notele sale personale din 27 decembrie 1917, Lenin explica deja că "rezistența burgheziei" trebuia zdrobită "printr-o violență sistematică, îndreptată împotriva ei și a complicilor ei, ceea ce poartă numele, în limbaj științific, de dictatură a proletariatului". El însuși, ca și Troțki, n-are niciun dubiu în legătură cu necesitatea folosirii terorii împotriva dușmanilor: "[Nicio milă] pentru bogați, hoți, paraziți și ticăloși [...], aceste resturi ale blestematei societăți capitaliste, aceste deșeuri ale umanității, acești membri putrezi și gangrenați, această infecție, această ciumă moștenită din capitalism. [...] Nicio milă pentru acești dușmani ai poporului, acești dușmani ai socialismului, acești dușmani ai muncitorilor! Război de moarte bogaților și profitorilor de pe urma acestora, intelectualii burghezi! [...] O să-i trimitem să spele latrinele. O să le dăm, când ies din pușcărie, o cartelă galbenă, astfel încât poporul să poată să-i supravegheze pe acești răufăcători. O să împușcăm un individ din zece care se fac vinovați de parazitism..."

Lenin a explicat, de asemenea, în aceeași săptămână, într-o broșură intitulată Cum trebuie organizată întrecerea?, metoda prin care trebuie să instaurezi o teroare generalizată, atât la oraș, cât și la țară. El este cel care, în august 1918, declară război țărănimii: "Război fără milă culacilor! La moarte!" O formulă pe care Stalin se va grăbi să o preia, mai târziu, pe cont propriu.

Din momentul în care Ceka nu trebuie doar să-i suprime pe dușmanii politici ai puterii, ci și imensa masă a țărănimii, deja ostilă lui Lenin și sovietelor, misiunea sa capătă o nouă dimensiune. Să trimiți în cele patru colțuri ale acestui imens teritoriu detașamente de redutabili cekiști - numiți "agitatori", "comisari" sau "instructori" - cu misiunea de a rechiziționa cu forța recoltele, înseamnă să dai foc zonelor rurale și să provoci un război "de clasă" de proporții nemaiîntâlnite. Același Lenin nu șovăie să dea cele mai nebunești instrucțiuni: nu e suficient să rechiziționezi, repeta el, trebuie să "împuști", trebuie "să prinzi" câți mai mulți culaci!

Istoricii care au cercetat arhivele partidului și documentele personale ale lui Lenin au descoperit, scrise de mâna lui, liste nominale de suspecți "de expulzat" sau "de împușcat", mai ales intelectuali care emiseseră opinii diferite de ale sale. Ordinele șefului revoluției, cel mai adesea, sunt exprimate într-un limbaj cinic și brutal, adesea odios, ba chiar vulgar. Astfel, pe 10 august 1918, le telegrafiază responsabililor de la Penza, unde are loc o răscoală țărănească: "Tovarăși! Răscoala culacilor trebuie să fie înăbușită fără milă. Trebuie să dăm un exemplu. 1) Spânzurați (în așa fel încât oamenii să vadă) minim o sută de culaci, bogătani, băutori de sânge notorii. 2) Faceți-le numele publice. 3) Confiscați-le toate cerealele. [...] Telegrafiați că ați primit aceste instrucțiuni. Al vostru, Lenin."

Imaginea pe care istoricii sovietici i-o vor crea mai târziu lui Lenin - un înțelept care studiază presa, care îndrumă mulțimile, care le vorbește copiilor - este la antipodul a ceea ce mărturii cenzurate multă vreme vor dezvălui despre acest om: un caracter acrit și răzbunător, gata să-i elimine fizic pe toți cei care-l contrazic. Și minuțios în răzbunare, după cum reiese din nota trimisă în 1922 lui Jozef Unschlicht, numărul doi din Ceka: "Fii amabil și trimite-mi înapoi toate documentele alăturate, cu adnotări: cine a fost expulzat, cine este în închisoare, cine (și de ce) a fost scutit de expulzare? Fă adnotări scurte pe această pagină..."

În aceeași perioadă, îi trimite lui Stalin, secretar al partidului, aceste cuvinte, scrise cu creionul: "În ceea ce privește expulzarea menșevicilor, a socialiștilor populari, a cadeților etc., ținând cont de faptul că această operațiune a început înainte de a pleca eu în vacanță, au fost dezrădăcinați într-adevăr toți socialiștii populari? Peșehonov, Miakotin, Gornfeld, Petrișcev și ceilalți? Toți trebuie să fie expulzați. Socialist-revoluționarii sunt mai periculoși pentru că sunt cei mai inteligenți. De asemenea... [urmează liste de nume, adesea însoțite de numele membrilor familiilor] trebuie să fie expulzați în străinătate, fără nicio milă. O să curățăm Rusia pentru multă vreme!"

Țarul și întreaga familie...

Pe 17 iulie 1918, Ceka devine celebră în urma unui episod îngrozitor, cel al masacrării familiei imperiale de la Ekaterinburg, în inima Uralului. Lenin este cel care a hotărât să elimine țarul și întreaga sa familie - revoluționarii francezi nu l-au ghilotinat și ei pe Ludovic al XVI-lea și pe Maria Antoaneta? Iakov Sverdlov, președintele Comitetului Central Executiv al partidului, este cel care dă ordin comisarului Haia Goloșcekin, șeful sovietului local, care l-a transmis spre executare lui Iakov Iurovski, șeful Ceka din zonă.

Cekiștii locali, în general grosieri, cruzi și nu foarte pricepuți, sunt cei care îl vor asasina cu sânge-rece pe fostul țar Nicolae al II-lea, pe soția acestuia, Alexandra Feodorovna, pe cele patru fiice ale lor, Olga, Tatiana, Maria și Anastasia, precum și pe țareviciul Alexei, de treisprezece ani, și pe mai mulți servitori devotați. Cekiștii vor organiza împușcarea, transportul corpurilor într-un amplasament inițial, descoperit repede, transferul într-o pădure mai îndepărtată, imposibila incendiere a cadavrelor și toate aceste manevre prost executate, care, mai târziu, vor complica serios anchetele care aveau ca scop reconstituirea acestui masacru îngrozitor.

Pe 30 august 1918, Lenin este el însuși victima unui atentat când ieșea de la adunarea care a avut loc la uzina Michelson, din partea veche a Moscovei. Este atins de două gloanțe de revolver, dar scapă. Evenimentul rămâne până astăzi destul de confuz. Presupusa teroristă, Feiga Roitman, alias Fania Kaplan, nu prea a avut timp să-și justifice acțiunea sau să-i denunțe pe cei care i-au comandat fapta: a fost omorâtă fără drept de apel de comandantul Kremlinului, într-un garaj din apropiere. Era cu adevărat o militantă extremistă, ascultând de ordinele socialist-revoluționarilor? Sau a fost manipulată pentru a le oferi bolșevicilor pretextul să le declare un război deschis foștilor lor aliați?

A doua zi, drept represalii, Ceka de la Nijni Novgorod - sub comanda viitorului președinte al URSS, Nikolai Bulganin - împușcă opt sute de ostatici. Dzerjinski și ministrul de resort Grigori Petrovski sporesc avertismentele asasine în presa oficială. Fabricat sau nu, evenimentul justifică de ce Ceka, în mod oficial, trece la viteza superioară. Dar Ceka are nevoie de un pretext pentru a urmări, aresta și împușca mii de presupuși opozanți? Doar în toamna anului 1918, se estimează la 15.000 numărul de persoane executate de agenții acesteia, în general trăgându-li-se un glonț în cap.

În Izvestia din 23 august, Martin Lațis, mâna dreaptă a lui Dzerjinski, expune astfel filosofia acțiunilor sale: "Războiul capitalist are legile sale scrise, dar războiul civil are propriile sale legi [...]. Trebuie nu numai să distrugem forțele active ale dușmanului, ci și să demonstrăm că oricine va ridica sabia împotriva ordinii de clasă care există, de sabie va pieri. [...] În războiul civil nu există tribunale pentru dușmani. Este o luptă pe viață și pe moarte. Dacă nu omori, vei fi omorât. Așa că omoară, dacă nu vrei să fii omorât."

Primele lagăre de concentrare

Pe 5 septembrie 1918, în același stil, un decret instituie așa-zisa "teroare roșie", numită astfel în raport cu "teroarea albă", pe care o mențineau "albii", detașamentele improvizate care se organizau atunci, de bine sau de rău, pentru a lua puterea din mâinile bolșevicilor. Purtătorul de cuvânt al acestei "terori roșii" este Ceka, care își vede rolul mai clar formulat și mai lărgit: "Să protejeze republica sovietică împotriva dușmanilor de clasă, izolându-i pe aceștia în lagăre de concentrare; să împuște pe loc orice individ implicat în organizații ale gărzilor albe, în comploturi, insurecții, răscoale...".

Lagărele de concentrare, iată un lucru nou. Până atunci Lenin nu ordonase decât "muncă forțată". Pe 8 august, Troțki, șeful Armatei Roșii, aprobase crearea de noi lagăre de prizonieri - la Murom, Arzamas și Sviask -, dar într-un cadru militar. Lectura telegramelor trimise de Lenin în cursul lunii august confirmă că avea în vedere deschiderea "lagărelor de concentrare" pentru "culaci, preoți, gărzile albe și alte elemente îndoielnice", adică, în mod clar, pentru civili. Această sarcină îi revine Cekăi, pe 5 septembrie, pentru că aceasta prezintă avantajul, în ochii lui Lenin, de a nu depinde de nicio instanță judiciară!

Cu o seară înainte de emiterea acestui ordin, un decret al Sovnarkomului confirmă oficial crearea lagărelor în care vor trebui închiși toți "dușmanii revoluției", adică opozanții, contestatarii și refractarii de tot felul. Aceste locuri de detenție sunt plasate sub respon sabilitatea Cekăi - lagărele de prizonieri de război erau gestionate, din primăvară, de un "colegiu central al problemelor prizonierilor și fugarilor", iar închisorile clasice, din oraș, de către o direcție specială a Comisariatului Poporului pentru Justiție.

Pe 3 aprilie 1919, Ceka înființează o "Direcțiea lagărelor de muncă forțată". Dzerjinski obține de la Sovnarkom dreptul de a face distincția dintre "lagărele de muncă corecțională", unde aveau să încerce să "reeduce" vinovații, și "lagărele de concentrare", unde se vor înghesui "elementele social periculoase". În principiu, doar primele vor depinde direct de Ceka centrală, iar celelalte vor fi plasate sub responsabilitatea liderilor locali.

Dar aceste distincții birocratice sunt imediat bulversate pe teren, în dezordinea și graba momentului. Se deschide primul lagăr: fosta mănăstire din insulele Solovki, în extremitatea nordică a țării. Foarte repede, apar două, trei, zece, treizeci de alte lagăre. În 1921, există șapte sute de lagăre de concentrare numite "lager", în stil german - de unde acronimul Gulag (Administrația Principală a Lagărelor), care intră în istorie. Specialiștii estimează că, la acea dată, în lagăre erau deja aproape 50.000 de deținuți.

Kronstadt, punctul de unde nu mai există întoarcere

La câteva luni după lovitura de stat din octombrie, revoluția bolșevică adoptă un stil de care nu se va mai putea dezbăra: violența politică, în curând ridicată la rangul de adevărat sistem de guvernare. Consecința inevitabilă: recursul la forță brută, mai ales la țară, îi obligă pe conducători să se bazeze pe ajutorul unor brute, al unor delincvenți și al unor criminali fără scrupule.

"Un bun comunist este de asemenea un bun cekist", declara Lenin pe 19 decembrie 1918. Sloganul a avut succes. Căuta să facă uitat faptul că Ceka nu avea doar reputația de a fi o uriașă mașină care zdrobește nevinovați, ci și imaginea unei adunături de criminali și de psihopați. Un inspector trimis de Dzerjinski la Iaroslav descrie astfel Ceka locală: "Cekiștii pradă și arestează pe oricine. Știind că nu vor fi pedepsiți, au transformat sediul Cekăi locale într-un bordel extraordinar unde convoacă «burgheze». Beția este generală. Cocaina e folosită pe scară largă de șefii cei mărunți...".

La fel în raportul din 16 octombrie 1918 despre Ceka din Astrahan, în sudul Rusiei: "Personalul este compus în mare parte din elemente dubioase, chiar criminale. [...] Bețiile și orgiile sunt cotidiene. Aproape toți cekiștii consumă cocaină. Aceasta le permite, spun ei, să suporte mai ușor vederea sângelui. Beți de violență și de sânge, cekiștii [...] sunt indubitabil elemente incontrolabile, care ar trebui supravegheate îndeaproape...".

Înțelegem cum lucra Ceka dacă citim romanul extraordinar al tânărului scriitor siberian Vladimir Zazubrin (pe numele său adevărat, Vladimir Zubțov) care descrie în 1923 felul în care o Ceka "regională" (Gubceka) din Siberia organizează cu meticulozitate strângerea informațiilor, arestarea și, mai ales, cu o precizie care dă fiori, executarea tuturor presupușilor "dușmani ai revoluției". Înțelegem astfel, citind acest text bulversant, de ce autorul nu a găsit unde să-și publice cartea...

Prădăciunile, ororile și masacrele pe care Ceka le face la orice hachiță a lui Lenin sau a vreunui adjunct sunt fără număr. Astfel, când celebra Maria Spiridonova, personaj de vază al socialist-revoluționarilor de stânga, este ovaționată în cadrul unei reuniuni la uzinele Putilov, pe 10 martie 1919, Lenin și Troțki se grăbesc să-i răspundă, dar sunt huiduiți de mulțime și nu pot să ia cuvântul: începând cu 16 martie, drept represalii, Ceka înconjoară uzina, care e luată cu asalt, arestează nouă sute de muncitori și împușcă două sute!

Dar evenimentul tipic pentru această îngrozitoare derivă este înăbușirea revoltei forțelor maritime de la Kronstadt, în martie 1921. Acești bărbați curajoși, până atunci considerați eroi, fuseseră, cu patru ani în urmă, vârful de lance al Revoluției din Octombrie. Imediat după arestarea delegațiilor de muncitori greviști și a altor militanți sindicali veniți să-și exprime furia împotriva regimului bolșevic, Ceka e la manete. Dacă Armata Roșie, comandată de viitorul mareșal Tuhacevski, este în prima linie în teribila luare cu asalt a celebrei fortărețe înconjurate de ghețuri, Ceka arestează, judecă și condamnă cu sutele pe cei care au scăpat de baionetelor soldaților. La cererea expresă a lui Dzerjinski, prizonierii de la Kronstadt vor fi expediați în lagărul de la Ukra, în Marele Nord, și într-o nouă colonie penitenciară creată pentru ei la Kolmogori, lângă Arhanghelsk. Incontrolabila și nesătulă "mâncătoare de oameni", Revoluția a început, din acel moment, să-și devoreze propriii copii.

Serenadă pentru Nadia

 

Zülfü Livaneli
Serenadă pentru Nadia
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din turcă de Luminița Munteanu

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Născut pe 20 iunie 1946 în provincia Konya (centrul Turciei), Zülfü Livaneli, una dintre cele mai importante personalități culturale ale Turciei de astăzi, s-a remarcat prin multiplele sale disponibilități artistice, în calitate de scriitor, compozitor, cantautor, regizor și scenarist, dar și prin militantismul și implicarea sa civică. Acestea din urmă i-au adus, după puciul din 1971 și, apoi, după cel din 1980, mai multe condamnări la închisoare, amenințări cu moartea, linșaje mediatice și un exil de unsprezece ani, petrecut la Stockholm, Paris, Atena și New York. A fost o vreme "ambasador al bunăvoinței" pentru ONU. În 2014 este decorat de statul francez cu Legiunea de Onoare.

Cărțile sale, care au fost răsplătite cu mai multe premii pe plan intern și internațional și sunt traduse în patruzeci de limbi, ilustrează interesul său susținut pentru actualitatea socială, dar și pentru singurătatea individului în fața istoriei. Printre titlurile sale de referință se numără romane precum Engereğin Gözü (Ochiul viperei, 1996), Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm (O pisică, un bărbat, o moarte, 2001), câștigător al Premiului literar Yunus Nadi, Mutluluk (Fericire, 2002), pentru care primește, în 2006, Barnes & Noble "Discovery of the Great New Writers Award", Leyla'nın Evi (Casa Leylei, 2006), Son Ada (Ultima insulă, 2008), Serenadă pentru Nadia (Serenad, 2011; Humanitas Fiction, 2021), Kardeșimin Hikâyesi (Povestea fratelui meu, 2013), Son Ada'nın Çocukları (Ultima insulă, 2014), câștigător al Premiului Orhan Kemal pentru roman, Konstantiniyye Oteli (Hotel Constantinopol, 2015), Huzursuzluk (Neliniște, 2017), Balıkçı ve Oğlu (Pescarul și fiul său, 2021), volume de proză scurtă precum Arafat'ta Bir Çocuk (Un copil pe Muntele Arafat, 1978) și lucrări cu caracter memorialistic ori eseistic precum Sevdalım Hayat (Dragostea mea, viața, 2007), Sanat Uzun Hayat Kısa (Ars longa, vita brevis, 2010), Edebiyat Mutluluktur (Literatura înseamnă fericire, 2012) și Elia ile Yolculuk (Călătorie cu Elia, 2017). Romanele lui Livaneli au stat la baza unor scenarii de film și a unor piese de teatru, precum și a unor librete de operă.

*

O carte despre dragoste și vinovăție, dar și despre geografie ca destin. Un roman despre ororile nesfârșite ale oamenilor, despre cruzime și necruțare, dar și despre compasiune și îndurare, care învăluie nu doar trecutul, ci și prezentul într-o nespusă și apăsătoare melancolie.

Istanbul, 2001. Maya Duran lucrează pentru universitate, e divorțată și își crește singură fiul adolescent. Monitorizează imaginea publică a rectorului și a instituției, întâmpină delegațiile ce vin și pleacă, le este ghid invitaților, totul petrecându-se într-un ritm alert și haotic, dictat de orașul pe care îl străbate fără oprire. Când îl așteaptă la aeroport pe enigmaticul Maximilian Wagner, un profesor de drept de la Harvard de origine germană, nimic nu anunță o vizită care să iasă din tiparul obișnuit. Dar ea se va dovedi a fi o întâlnire crucială, care o va marca pe tânăra Maya. Nu doar că va descoperi secretele propriei familii, și odată cu acestea istoria trecută sub tăcere, periculoasă, a Turciei bunicilor ei, dar va ajunge să pășească pe urmele profesorului Wagner pentru a-i afla tragica poveste de iubire și a-i aduce o alinare în ultimele luni de viață. Serenadă pentru Nadia este un exercițiu de iubire de o tulburătoare și dureroasă actualitate.

*

Pe 24 februarie 1942 nava Struma este torpilată și scufundată de un submarin sovietic. La bordul ei se îmbarcaseră aproape opt sute de refugiați evrei care se îndreptau spre Palestina, dar care și-au aflat sfârșitul în apele Mării Negre. Printre aceștia, o evreică care urma să debarce la Istanbul și să-și reia viața alături de soțul ei, germanul Maximilian Wagner. La cincizeci și nouă de ani de la această tragedie, în iarna anului 2001, profesorul Wagner se întoarce, la invitația Universității din Istanbul, pentru o conferință. Este întâmpinat și condus prin orașul aglomerat și rece de Maya Duran, o angajată a universității. Pe fundalul unui Istanbul în care viețile se consumă rapid și unde istoriile personale complicate sunt fie date uitării, fie îngropate adânc, ca un secret rușinos, Maya, urmându-l fascinată pe bătrânul profesor Maximilian - cel mai mare spion care a existat vreodată, cum i-a spus Kerem, fiul ei -, va descoperi povestea Nadiei și a lui Max și va înțelege cât de legați suntem de trecutul nostru personal. Pentru Maya și Max, simple nume fără chip, "închipuiri" ale autorului, adevărul trecutului este singurul care ajunge să dea un sens vieților prezente.

"Zülfü Livaneli este o forță fundamentală pentru scena muzicală, culturală și politică a Turciei." (Orhan Pamuk, Premiul Nobel pentru Literatură, 2006)

"Livaneli pendulează cu ușurință între 2001 și 1938-1942, scoțând la lumină puternicele tensiuni culturale, politice, etnice și religioase ale Turciei. Portretele pe care le face personajelor sale - un bărbat care încearcă să se împace cu propriul trecut și o femeie care încearcă să se împace cu moștenirea sa turcă - sunt o pledoarie puternică pentru deschidere și toleranță." (Publishers Weekly)

"Dureros de viu. Determinarea cu care Livaneli denunță vina Turciei și a Occidentului în masacrele istorice este eloc­ventă. Serenadă pentru Nadia este un roman greu de uitat." (Kirkus Reviews)

"Convingător, curajos și elocvent." (Wall Street Journal)

"Serenadă pentru Nadia este deopotrivă o poveste de război și de iubire (două povești de dragoste, de fapt: una romantică, cealaltă platonică), un mistery literar, o explorare interculturală și o meditație profundă cu privire la natura pierderii." (Washington Independent Review of Books)

Fragment

În timp ce reveneam la hotel, i-am întins cutia cu vioara, pe care o recuperasem de pe bancheta din față a mașinii:
- V-am găsit vioara.

La început s-a bucurat, dar apoi, când a pus mâna pe cutia aceea, care era mai mare și mai grosieră decât cea originală, a spus:
- Dar asta nu e vioara mea!
- Nu vă neliniștiți, cutia arată diferit, dar vioara a rămas aceeași, i-am spus eu.

Când a deschis cutia și a scos vioara, și-a dat seama că-i spuneam adevărul. A contemplat o vreme instrumentul, plin de nostalgie și afecțiune.

I-am povestit cum îl târâserăm de pe țărm și cum luaserăm vioara, uitând însă cutia pe plajă, în toiul acelui haos. Nu era cazul să-i vorbesc și despre blestemățiile lui Süleyman.

Și-a așezat vioara în poală, cu mare băgare de seamă.
- În ziua aceea v-am pus și pe dumneavoastră în pericol, mi-a spus el. Nici măcar nu reușesc să-mi aduc aminte întru totul ce s-a petrecut.
- Domnule profesor, aș vrea să vă întreb ceva: puteți să-mi spuneți cine este Nadia?
- Am să vă povestesc totul, dar cu o condiție!
- Care anume?
- Să încetați să-mi mai spuneți "domnule profesor"! Spuneți-mi Maximilian sau, pe scurt, Max!
- Și eu aș vrea să vă povestesc niște lucruri, Max! i-am spus eu.

Mi s-a părut ciudat să-l numesc așa. L-am privit drept în față: zâmbea ușor, într-un mod menit să-mi dea de înțeles că era satisfăcut. Odată ajunși la Pera Palas, i-am cerut lui Ilyas să nu mă aștepte. Misiunea mea acolo s-ar fi putut lungi și, oricum, la nevoie puteam să-i dau telefon.

Holul de la recepție și barul acelui hotel istoric erau aglomerate. La barul care mișuna cândva de spioni se aflau acum istanbulezi din categoria celor cu venituri medii ori superioare, care nu doreau să frecventeze hotelurile în stil american și care erau pasionați de atmosfera vetustă a locului, precum și străini care doreau să respire atmosfera Istanbulului de pe vremea Orient-Expressului.

Pe drum, Max îmi propusese să luăm cina împreună, însă știam oricum că așa urma să se întâmple.

Am luat cheia de la recepție. Eu aveam să-l aștept jos, iar el avea să urce în camera lui și apoi să revină. I-am întins pachetul cu darul pe care i-l pregătisem și i-am spus:
- O amintire de la Istanbul!

S-a fâstâcit, s-a înroșit, după care mi-a mulțumit și s-a îndreptat către ascensor.

M-am așezat, în așteptarea lui, la o măsuță rotundă din zona barului. I-am cerut chelnerului un Porto alb. De asemenea, l-am rugat să ne rezerve o masă liniștită la restaurant. În timp ce-mi sorbeam vinul, eram stăpânită de emoție la gândul poveștii pe care urma s-o ascult curând după aceea. În cele din urmă, taina aceea care dura de o săptămână urma să fie deslușită. Aveam să aflu cine e Max, cine e Nadia, de ce ne duseserăm la Șile, ce semnificație aveau ceremoniile acelea bizare, de ce erau atât de interesate de Max diverse misiuni străine, de ce fusese expulzat cândva din Turcia.

Tot cugetând la aceste lucruri, mi-am terminat rapid paharul de Porto. I-am cerut chelnerului încă unul. Până să apară profesorul, chiar ajunsesem să mă amețesc puțin de atâta Porto băut pe inima goală. Când a intrat Max în bar, mai mulți dintre mușteriii aflați acolo s-au întors ca să se uite la el. Era o prezență atât de plăcută, cu sacoul gri, cămașa albă și eșarfa liliachie înfășurată în jurul gâtului, încât părea greu de crezut că peste șase luni avea să devină țărână.
- Multe mulțumiri pentru darul dumneavoastră, Maya! mi-a spus el. E minunat! Am să-l port mereu la Boston și de fiecare dată am să-mi amintesc de dumneavoastră!

Cum venise vremea mesei, n-a vrut să bea nimic înainte, așa încât ne-am îndreptat spre restaurant. Ne-am așezat într-un colț, departe de ceilalți clienți, la o masă relativ izolată.

În meniul din seara aceea figurau și mâncăruri de inspirație otomană. Am optat pentru anghinare cu ulei de măsline, urmată mai apoi de sote de miel cu piure de vinete coapte. Am comandat tot vin de Porto.

Vedeam că Max era încordat. Avea aerul unui om copleșit, de parcă s-ar fi temut de ceea ce urma să-mi povestească. Nimic mai firesc, având în vedere că se pregătea să-mi împărtășească o poveste pe care n-o destăinuise nimănui de atâta amar de vreme.
- Săptămâna trecută pe vremea asta nu știam nimic nici de dumneavoastră, nici de prietenii dumneavoastră! i-am spus eu.
- Erați, desigur, mai liniștită! V-am adus multe probleme pe cap!
- Nu, sunt foarte fericită! Mi-ați deschis niște orizonturi absolut noi.

A făcut un gest de încuviințare, așa cum fac cei care nu te contrazic, chiar dacă nu sunt de acord cu tine. A înălțat ușor din sprâncene și și-a înclinat puțin capul într-o parte.

Am continuat, zâmbind:
- În textele pe care le-am citit eu, un student turc din vremea dumneavoastră îi mulțumea lui Hitler.

M-a privit uluit:
- De ce?
- El afirma că, dacă n-ar fi existat Hitler, ar fi fost imposibil să aduci în Turcia atât de mulți profesori germani, iar el și alții ca el n-ar fi avut parte de un învățământ la asemenea nivel. Rezulta că ar fi fost studentul lui Erich Auerbach.
- În cazul acesta, a fost foarte norocos, căci Erich Auerbach a fost, cu adevărat, un savant excepțional. Ați citit, desigur, lucrarea sa, Mimesis, pe care a conceput-o în perioada petrecută la Istanbul.
- Din păcate, nu, domnule profesor! Pardon, Max!
- Dar ați studiat literatura tot la Universitatea din Istanbul! Cum de v-a scăpat o asemenea capodoperă?!
- În cursul lecturilor din ultimele zile, am dat și peste titlul acestei cărți. Din păcate, n-a fost încă tradusă în limba turcă. Îmi dau seama însă de ciudățenia acestei situații abia acum, când vă ascult pe dumneavoastră.
- Mimesis este una dintre cele câteva lucrări esențiale din domeniul criticii literare și, după cum vă spuneam, a fost concepută aici, la Istanbul, la universitatea dumneavoastră. De îndată ce am să mă întorc la Boston, am să vă trimit versiunea în limba engleză.
- Cartea a fost tradusă în engleză?
- Bineînțeles! S-au scris chiar și alte cărți despre ea. După perioada petrecută la Istanbul, Erich a primit diverse invitații de la universități americane. La vremea când a murit, preda la Yale. Lucrarea sa a fost tipărită în anul 1953, la Princeton^[i].
- Așadar, americanii au băgat de seamă cum stăteau lucrurile și v-au luat pe toți de aici...
- Plecarea mea s-a produs în alte condiții. Acum însă dumneavoastră vă revine o misiune foarte importantă...
- Ce fel de misiune?
- Să traduceți Mimesis în limba turcă, pentru ca lucrarea să revină pe meleagurile pe care a fost scrisă!

Trebuie să mărturisesc că această idee m-a emoționat profund. Ar fi fost, într-adevăr, ceva minunat! Max continua să mă emoționeze cu fiecare frază pe care o rostea, continua să-mi presare viața anostă cu tot soiul de pete de culoare și spirit de aventură.
- Da, am spus eu. Ar fi minunat!
- Vă veți da seama cât de importantă este această misiune după ce veți citi cartea. Iată o șansă de a aduce un serviciu de răsunet țării dumneavoastră! Îmi promiteți s-o faceți?
- Promit! Dar, Max, de ce este atât de importantă această carte?
- Mi-e imposibil să vă explic pe scurt.
- Atunci, faceți-o în detaliu!

Pe chip i s-a ivit un zâmbet simpatic:
- Dragă doamnă atât de tânără, ce facem noi aici, mâncăm sau ținem cursuri?!
- Dragul meu domn, pentru a face ca masa să decurgă într-un mod mai plăcut, îl rog pe stimatul profesor care va pleca mâine să-mi ofere o discuție de factură intelectuală!
- Bine, am să mă străduiesc să vă explic pe scurt, și aceasta doar pentru a vă spori pofta de a traduce cartea! Erich Auerbach a încercat să sistematizeze, alături de un alt confrate de-al său, Leo Spitzer, conceptul de Weltliteratur, "literatură a lumii". De fapt, noțiunea aceasta fusese lansată mai înainte vreme de Goethe. Goethe, care era, în același timp, și filozof, încerca să înțeleagă nu atât literatura creată de diverse civilizații, cât literatura creată la nivel mondial. Din acest motiv, a învățat persana la o vârstă înaintată. I-a citit pe marii poeți ai Iranului, pe Hafez^[ii], pe Sa'di^[iii], și, apropo, pe Mevlana Jalal ad-Din Rumi^[iv], care face parte din patrimoniul comun al turcilor și iranienilor. A scris, totodată, celebrul Westöstlicher Divan^[v].
- Adică "Divanul occidentalo-oriental"?
- Da, aceasta este traducerea exactă!
- Max, de ce ați afirmat că Mevlana face parte din patrimoniul nostru comun?
- Pentru că, deși a locuit la Konya^[vi], a scris în limba persană. Dacă ar fi scris în limba turcă, regret s-o spun, lumea ar fi auzit infinit mai puțin de el. Iată, Yunus Emre^[vii] ori Șeyh Galip^[viii], marii dumneavoastră poeți, sunt necunoscuți pe plan mondial, în ciuda faptului că nu sunt mai puțin valoroși decât Omar Khayyam^[ix], Sa'di, Hafez ori Rumi, pe care lumea îi citește cu sârg. La faptul acesta contribuie limba persană și, desigur, Goethe.
- Probabil că aveți dreptate. N-am privit niciodată lucrurile din acest unghi.
- Când privești lucrurile de foarte aproape, nu vezi mare lucru. Oricum, Leo și Erich au încercat să sistematizeze conceptul de Weltliteratur. Mimesis realizează o analiză amplă, pornind de la Tora și de la Homer, adică de la cele două surse fundamentale ale literaturii occidentale, și ajungând până la Proust, la Virginia Woolf... Cu toate acestea, se poate afirma că lucrarea a rămas axată pe literatura occidentală. Titlul ei complet este, de fapt, Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală.
- Stați o clipă, căci mă simt derutată! i-am spus eu. Cartea privește literatura lumii, a fost scrisă într-un oraș precum Istanbulul dar, pe de altă parte, exclude literatura orientală?
- Ca să nu comitem o nedreptate, ar trebui să spunem că volumul privește literatura occidentală. Erich se plângea mereu de faptul că sursele de care dispunea la Istanbul erau insuficiente, că nu reușea să găsească aici cărțile pe care și le dorea.
- Atunci să vă spun o poveste despre cărți, împrumutată din literatura orientală, Max! Poveștile de felul acesta sunt numite "pilde". Ați auzit de imamul Ghazali^[x]?
- Sigur!
- După ce-și încheie studiile la Bagdad, Ghazali se întoarce cu o caravană în orașul Tus. Pe drum, caravana este jefuită de tâlhari, care le confiscă tuturor aurul și argintul pe care-l posedă. Ghazali nu are asupra sa decât o traistă. Traista este luată și ea. Toată lumea se împacă cu propria soartă, însă Ghazali pornește în căutarea tâlharilor. După ce-i caută luni de zile, găsește peștera în care se adăpostesc aceștia și le cere să-i înapoieze traista. Cei care fac de strajă se pregătesc să-l ucidă pe flăcăul acela bezmetic, numai că starostele lor aude zarva iscată și îi întreabă ce anume se petrece. Oamenii îi spun că s-au pomenit cu un smintit de flăcău care o ține una și bună că el își vrea traista înapoi. Starostele le zice: "Trimiteți-mi-l mie!" Apoi îl întreabă pe tânăr: "Fiule, le-am luat tuturor avuțiile și n-a avut nimeni nimic de zis. Ce poate fi atât de prețios în traista ta ca să-ți pui viața în primejdie și să vii până aici după ea?!" Ghazali îi răspunde: "Povara mea e mai prețioasă decât averile lor, căci în ea se află notițele pe care le-am luat la lecțiile cu profesorii mei de la Bagdad." Starostele tâlharilor le poruncește atunci oamenilor săi: "Dați-i băiatului traista înapoi! Apoi dați-i să mănânce și trimiteți-l pe drumul lui!" După aceea se întoarce către Ghazali: "Îți dau notițele înapoi, băiete, dar dacă vrei să ajungi un învățat, nu care cumva să uiți ceva!" îi spune el. "Ce anume?" îl întreabă Ghazali. Starostele îi răspunde: "Cunoașterea care-ți poate fi furată de altul nu e cunoașterea ta!"

Max a râs:
- O pildă foarte frumoasă! De fapt, Occidentul înseamnă cărți, iar Orientul, pilde. Așadar, este vorba de o revoltă venită din Orient împotriva celui care a scris Mimesis?

Am râs și eu.
- Se poate! Dacă ar fi examinat bogatele surse orientale aflate la Istanbul, ar fi putut ajunge și el la o Weltliteratur, ca Goethe, dar din câte am înțeles eu n-a lucrat decât asupra asupra așa-zisei Westliteratur, a literaturii occidentale. Cu toate acestea, am să aștept să-mi trimiteți cartea și am s-o traduc în turcă.
- Poate că o să vă referiți la aceste idei în prefață.
- Desigur!
- Apropo de asta, sunt convins că și scrisorile lui Auerbach vor constitui un document foarte prețios pentru dumneavoastră, căci în ele se referă la această țară, la primii ani ai Republicii, la Atatürk.
- Vă amintiți ce spune cu privire la Atatürk? La ora actuală se discută foarte mult dacă acesta s-a numărat sau nu printre dictatorii acelor vremuri.
- Auerbach îl distinge fără echivoc de dictatorii vremii sale. Îl descrie ca pe un om inteligent, spiritual și vesel, însă în scrisorile pe care i le trimite lui Walter Benjamin precizează că nu-i place graba cu care tânăra republică se debarasează de islam și de vechea cultură și cu care-și schimbă scrierea și limba. În aceste scrisori se referă la "pâinea sărată a altora", făcând aluzie la un pasaj din Divina Comedia de Dante: "Vedea-vei tu cerșită pe cărări / ce pâine-aduni, și cât de-amară cale / să urci și să cobori străine scări!"^[xi]
- Pâinea sărată?
- Da, trimite la pâinea sărată pe care o mânca profetul Iosua alături de poporul său în timpul captivității babiloniene și, în felul acesta, își descrie propria viață în exil. Chiar și acest exemplu mărunt pune în evidență modul profund în care înțelegea lumea Auerbach, de la Vechiul Testament la Dante, iar de acolo la exilul său istanbulez.
- Da, Max, așa cum pune în evidență și cultura dumneavoastră temeinică! Aș putea să vă ascult zile, săptămâni în șir!

La aceste vorbe s-a îmbujorat, a tușit ușor și a încercat să schimbe subiectul.

A propus ca, de data aceasta, să ciocnim paharul în cinstea lui Auerbach și a traducerii lucrării Mimesis în limba turcă.
- Max, studentul acela avea, oare, dreptate? Chiar așa, dacă n-ar fi existat Hitler n-ar fi venit aici nici o personalitate aparte?!
- Dacă ar fi să spunem adevărul, da, avea dreptate, căci cultura Turciei ne era foarte străină. Cunoșteam foarte puține lucruri despre ea. Nu știam altceva decât că Imperiul Otoman se prăbușise și că locul său fusese luat de o republică care propunea reforme în stil occidental. Nu aveam nici o idee cu privire la limba locului. Cei care au venit aici erau însă niște savanți de calibru mondial, care alcătuiau coloana vertebrală a lumii academice germane.

A râs.
- Cu excepția mea, desigur! Gândiți-vă că, la vremea aceea, în ditamai Turcia nu exista decât o singură facultate de medicină, care era și ea cât se poate de anacronică. Mai gândiți-vă și la celelalte domenii. Atatürk dorea să occidentalizeze țara rapid. Această misiune a fost asumată de profesorii germani. Ei au format elitele țării și au pus bazele unei tradiții care urma să se perpetueze din generație în generație. De exemplu, sistemul dumneavoastră muzical a fost creat de un compozitor de renume mondial precum Paul Hindemith^[xii]!
- Când ați venit dumneavoastră aici, cum arăta Turcia?
- Față de cei care au imigrat în 1933, eu am venit târziu. La începutul lui 1939... Chiar și atunci, Turcia continua să fie o țară agrară, cu o populație de șaptesprezece milioane de locuitori. Acum câți locuitori aveți?
- Șaptezeci de milioane. Max, din câte am citit eu, profesorii evrei au fost înlăturați din universitățile germane în 1933. Au fost boicotați, și-așa mai departe... Până în 1939 s-au petrecut, după toate probabilitățile, evenimente cât se poate de tragice. Dumneavoastră de ce ați ajuns aici atât de târziu?

Intram, puțin câte puțin, în subiect.
- Motivul e foarte simplu: eu nu sunt evreu. Provin dintr-o familie catolică, cu rădăcini burgheze.
- Bine, dar atunci de ce ați părăsit Germania în 1939?
- Tocmai despre acest lucru urmează să vă vorbesc. Nu știu însă de unde să încep!
- Începeți, vă rog, de cât mai departe! De la copilăria, de la tinerețea dumneavoastră...
- Bine! Pregătiți-vă însă pentru o poveste lungă!
- Sunt deja pregătită! i-am spus eu. Am însă o rugăminte: pot să vă înregistrez, ca să-mi rămână o amintire de la dumneavoastră?

A încruntat ușor din sprâncene. Am observat că ezita puțin.
- N-am nici un scop ascuns, i-am spus eu. Simt însă că, după ce veți pleca, mă voi prăbuși într-un vid teribil. Nu l-aș putea umple decât ascultându-vă vocea și citind diverse cărți despre pe­rioada respectivă.

Am adăugat apoi, râzând:
- Și, desigur, traducând Mimesis în limba turcă!

A râs și el și a spus:
- Bine! Puteți să mă înregistrați!

Am scos din geantă micul reportofon digital pe care-l pregătisem încă de acasă. L-am împins pe fața de masă albă, către el. Ledul roșu al aparatului, care clipea necontenit, părea să sublinieze însemnătatea lucrurilor pe care urma să le aflu.

În seara aceea de sâmbătă, restaurantul era aglomerat. Chelnerii experimentați, înveșmântați în straie negre, treceau printre mese cu mișcări agile.

Profesorul Wagner s-a pornit să povestească:
- După cum spuneam, m-am născut într-o familie înstărită, care avea chiar pretenții de noblețe. Am avut parte de o educație foarte bună. Tatăl meu era un judecător cunoscut. Mama era o bună pianistă. Mi-am petrecut copilăria și tinerețea învățând latină, greacă veche, filozofie, literatură, istorie, muzică. Am devenit mai apoi asistent la universitate, la o vârstă care ar putea fi socotită neobișnuită. Duceam o viață fericită. Nu mă confruntam cu nici un fel de probleme. Profesorii, colegii de serviciu, studenții și cvartetul amator de coarde cu care mă vedeam o dată pe săptămână, interpretând piese muzicale care ne făceau tuturor plăcere, erau, cu toții, minunați. Lumea ni se părea frumoasă. Din când în când se vorbea despre un fost caporal pe nume Adolf, care provoca tulburări prin berăriile din München și care intra în conflict cu poliția dar, în general, se făcea haz pe seama lui. Nu-l lua nimeni în seamă.

După o vreme, am cunoscut-o pe Nadia. Era studentă la istorie. Îmi aduc aminte că, la început, m-am gândit că era o fată tare drăguță. La câteva zile după aceea, am început să-mi spun că era o fată nespus de frumoasă. După o săptămână, am început să mă gândesc că avea niște ochi nemaipomeniți. Apoi, după o vreme, am început să-mi spun că ochii, chipul, trupul ei erau capodopera unui pictor. Îmi dădeam seama că începusem să mă gândesc la ea și în afara orelor de școală. Momentele în care mă îmbrăcam dimineața și mă duceam la facultate se preschimbau treptat într-o dulce nerăbdare, căci urma s-o văd pe ea. Când mă întindeam, seara, în pat, mă gândeam la Nadia, iar când făceam muzică, la sfârșit de săptămână, gândul îmi era tot la ea. Avea niște buze minunate, fremătânde, care o făceau să aducă uneori, când palpitau ușor, cu un copil îmbufnat, iar acestea nu-mi piereau niciodată dinaintea ochilor. În răstimp de aproximativ o lună, mă îndrăgostisem de ea lulea, numai că ea habar nu avea de toate aceste lucruri. Eram în 1934. Se împlinea un an de când venise Hitler la putere și legea aceea celebră...
- "Legea pentru restaurarea serviciului public profesional", am spus eu.

Maximilian a părut uimit.
- De unde știți?!
- Păi, v-am spus că am citit! Oricum, continuați!
-... reprezenta o lovitură îngrozitoare, neașteptată. Profesorii de origine evreiască de la universitate s-au văzut nevoiți să renunțe la serviciu. Între timp, au început presiunile și asupra studenților evrei. Și lor le-a devenit imposibil să-și mai continue studiile. Studenții cu vederi naziste semănau teroare. Nadia insista să vină la școală, dar, într-una din zile, i-am văzut pe naziști legându-se și de ea, în curte. Am intervenit imediat.
- Da, l-am întrerupt eu, în jurul dumneavoastră nu se petreceau niște lucruri prea plăcute pe vremea aceea. De exemplu, "Ziua boicotului evreiesc"^[xiii]...

Făceam pe grozava, dar adevăratul meu scop era ca profesorul să mai amâne puțin depănarea acelei povești care-mi trezea curiozitatea. Eram atât de curioasă, așteptam cu atâta emoție s-o aud, încât atunci când se apucase s-o istorisească îl determinam cu bună știință să mai zăbovească puțin, pentru a fi ceva mai pregătită pentru ea.
- Da, a spus el, aveți dreptate. "Ziua boicotului evreiesc" a fost prima barbarie care le-a dat curaj naziștilor. Aceștia s-au dus și la atelierul de croitorie al tatălui Nadiei și l-au bătut amarnic pe sărmanul om.
- Bine, dar poporul german nu putea cere încetarea acestor brutalități?

Maximilian a surâs.
- Ați citit cartea lui Hirsch, a spus el. Hirsch n-a iertat niciodată poporul german pentru că nu a reacționat în ziua aceea, dar, din punctul meu de vedere, nu prea avea dreptate.
- De ce?
- Pentru că poporul nu poate fi eficient decât atunci când e organizat. Când vine vorba de oameni izolați, aceștia se fac mici în fața tiraniei. Aceasta e regula generală. În ceea ce privește poporul german, el n-avea nici o putere. Partidele și celelalte formațiuni politice erau însă vinovate, desigur!
- Tot nu înțeleg! i-am spus eu. De ce să rămână pasiv un popor când vecinii săi sunt asupriți?!

Maximilian m-a privit în adâncul ochilor:
- Amintiți-vă ce s-a petrecut aici în 6-7 septembrie 1955, a spus el. Chiar în acest cartier, în Pera! N-au fost jefuite toate ma­gazinele grecilor, pentru ca mai apoi unele grupuri de barbari să pornească la vânătoare împotriva celor care nu erau turci și musulmani? N-a fost și aceea o zi a linșajului?!
- Ba da! am spus eu.
- Ei bine a crâcnit, oare, vreun om de rând?
- Din câte știu eu, nu. Doar că unii turci i-au salvat pe vecinii lor greci ori armeni.
- Adică este vorba despre eforturile individuale ale unor oameni înzestrați cu conștiință!
- Da.
- Să nu mă înțelegeți greșit! Nu afirm aceste lucruri pentru a învinovăți poporul turc sau pentru a compara cele petrecute atunci cu ferocitatea naziștilor. Astfel de evenimente există în istoria oricărei țări, însă oamenii obișnuiți nu au cum să reacționeze față de ele. Ce v-am spus eu ceva mai devreme: orice putere ucide! Unele dintre ele mai mult, altele mai puțin...
- Am înțeles, domnule profesor, să revenim la povestea dum­neavoastră!
- Parcă era vorba să nu-mi mai spuneți "profesor"!

M-am întins către el și l-am atins pe braț:
- Mi-a scăpat! Bine, Max, v-aș ruga să continuați!

A ridicat un deget și m-a prevenit, cu un gest care arăta că era vorba de o glumă:
- Hmmm, să nu se mai întâmple!

Am râs. Acum mă relaxasem și eram pregătită cum se cuvenea.
- Da, Max... Rămăseserăm la ziua în care naziștii s-au legat de Nadia în curtea universității. Apoi?

Și-a fixat ochii asupra unui punct nevăzut de pe fața de masă albă, fără să-mi răspundă. A stat o vreme așa, nemișcat. Apoi s-a pornit să-mi depene povestea fără întreruperi, pe un ton monoton, de parcă mi-ar fi transmis ceea ce vedea în acel punct.

Ledul roșu al reportofonului clipea necontenit.

Chelnerii se tot învârteau pe lângă noi, turnau vin în pahare, făceau ordine pe masă. Profesorul continua să vorbească, fără a lua uneori seama la nimic din ceea ce se petrecea în jur. Alteori aștepta ca personalul să termine ce avea de făcut, sorbea puțin vin sau chiar rostea câteva cuvinte pe o altă temă. Apoi își fixa din nou ochii asupra acelui punct nevăzut de pe fața de masă albă și relua povestea din locul în care rămăsese.

În ceea ce mă privea, nu puteam să ascult anumite lucruri. Uneori îmi venea să-mi acopăr fața cu mâinile și să plâng, alteori să sar în picioare și să urlu, să-mi exprim revolta cu voce tare. Mă străduiam însă, pe cât posibil, să stau liniștită. Aveam grijă să nu fac gesturi prea ample și să nu-i abat atenția în nici un fel.

În unele momente ale povestirii, când simțeam că nu mai puteam îndura, mă străduiam să las impresia că-l ascultam și să-mi ocup mintea cu alte gânduri. Socoteam că era suficient să mă port în așa fel încât să nu-l împiedic să-și ducă povestea mai departe, și asta deoarece, chiar de-ar fi fost să nu-l ascult, aparatul de pe masă înregistra totul. Aveam să-l pot asculta apoi în ritmul pe care mi-l doream eu, întrerupându-mă de câteva ori.

Cu toate acestea, la un moment dat n-am mai rezistat și m-am ridicat repede în picioare. Aveam ochii plini de lacrimi și mi se strângea inima. M-am dus la toaletă, fără să rostesc o vorbă. În clipa aceea nu mai aveam puterea să spun nimic. Când m-am întors, locul era pustiu. M-a năpădit un soi de teamă. M-am uitat, panicată, către mijlocul mesei. Reportofonul se afla acolo; ledul lui roșu clipea de zor.

La puțin timp după aceea, profesorul s-a întors. Avea, deodată, aerul unui om odihnit. Chipul îi surâdea. Poate că, istorisindu-și povestea, se simțea oarecum despovărat.
- Îmi cer scuze că v-am fragmentat povestea, Max! i-am spus eu.

Mi-a răspuns, pe tonul matur al celui care a cunoscut toată durerea lumii:
- Nu este nici o problemă! Ba chiar ne-a picat bine întreruperea aceasta!

Am mai lungit puțin momentul acela de acalmie. Ne-am sorbit vinul. Le-am cerut chelnerilor să strângă masa și să ne aducă niște fructe. Apoi și-a pironit din nou privirile asupra acelui punct nevăzut de pe masă și s-a pornit să povestească la fel ca mai înainte. Uneori mijea ochii, iar pe chip i se ivea o expresie de suferință, pentru ca alteori privirile să-i lucească, pline de speranță, și să arate aidoma luminilor nedeslușite care se întrevedeau prin Pera Palas. Era limpede că imaginile pe care le zărea în punctul acela alb îi provocau mai întâi suferință, după care îi reîmprospătau speranța, pentru ca apoi să-i stârnească decepție. Tonul monoton al vocii sale nu se modifica însă deloc.

Pe măsură ce povestea, chipul i se însuflețea. Simțeam că îi făcea bine să împartă cu altcineva povara pe care-o adunase în suflet. Având în vedere faptul că urma să moară înainte de a se-mplini anul, cineva trebuia să fie martor la povestea sa!

În vremea aceasta, restaurantul se golise treptat. Pe măsură ce în jur se așternea liniștea, vocea profesorului se auzea tot mai tare. Chelnerii stăteau pe margine, somnoroși, și era limpede că își doreau ca ultimii clienți să plece cât mai repede.

Mi-am așezat mâna cu blândețe peste a lui. A continuat să vorbească, fără să mă bage în seamă. Când a terminat ce avea de spus cu privire la partea pe care tocmai o relata, a ridicat capul și m-a privit drept în față.
- Nu vreau să fiu nepoliticoasă, Max, dar probabil că trebuie să plecăm. N-a mai rămas nimeni în afară de noi.

A privit în jur, dus pe gânduri.
- Desigur, desigur! a spus el.

A cerut nota, făcându-i un semn chelnerului. Acesta o avea, de fapt, deja în mână. A adus-o repede și a pus-o pe masă. Max și-a trecut pe ea numărul camerei și s-a semnat. Când ne-am ridicat, am lăsat și eu un mic bacșiș. Am urcat în holul de la recepție.
- Trebuie neapărat să ascult sfârșitul poveștii, Max! i-am spus eu. În curând se va închide și barul. Vreți să mergem la altul, undeva în afara hotelului?
- Nu! a spus el. Să nu mai ieșim la ora asta! Poftiți în camera mea! În minibar am și niște băuturi cu care aș putea să vă servesc.

Probabil că aceea era formula cea mai rațională. Oricum, Kerem urma să înnopteze la tatăl lui. Nu eram obligată să mă întorc acasă la o anumită oră. Eram cu adevărat curioasă să aflu sfârșitul poveștii. Nu exista nici un impediment să petrec o oră-două în camera lui, dar nu se cuvenea să-l mai solicit pe Ilyas de la ora aceea încolo. N-avea însă importanță, căci aș fi putut să iau unul dintre taxiurile acelea care așteptau în fața hotelului.

Am urcat cu Max în celebrul ascensor al hotelului și ne-am dus împreună sus, sub privirile funcționarului care era de serviciu în tura de noapte la recepție. Odată ajunși în cameră, ne-am instalat în fotoliile comode aflate acolo. Max a scos niște coniac din minibar.

După ce a turnat coniacul în pahare, a continuat:
- Aș putea să vă istorisesc mai mult detalii despre viața la Istanbul, despre profesorii din epoca aceea și despre universitate, dar simt că în clipa de față nu le-a venit încă vremea.
- Aveți dreptate, i-am răspuns eu. V-aș ruga să-mi povestiți despre Nadia. Ați izbutit s-o găsiți?

A clătinat din cap:
- Bine.

Am păstrat amândoi tăcerea o vreme. Apoi am prins să ne sorbim băutura din pahare.

În ceea ce privea amintirile profesorului, ajunseserăm către finalul anilor 1930. În vreme ce Max se pregătea să-și reia povestea, m-am gândit la biata mea bunică dinspre mamă. Prin urmare, nenorocirea care se abătuse asupra ei începuse după vremurile despre care vorbea profesorul!

Profesorul lăsa impresia că se străduia să-și adune forțele pentru a putea relata povestea fără pauze, așa cum făcuse la restaurant. Aidoma oamenilor care se pregătesc să pornească la un drum lung, anevoios, stătea așezat într-o poziție cât mai relaxată și vorbea despre tot soiul de subiecte menite să-i ridice moralul.

În timp ce ne umpleam din nou paharele, coniacul s-a isprăvit. S-a ridicat zâmbind, oarecum satisfăcut de faptul că găsise prilejul de a se abate de la subiect și de a mai trage puțin de timp. S-a dus la telefon și a comandat o sticlă de coniac Martell. Am așteptat comanda fără să ne vorbim. Pe măsură ce se prelungea tăcerea, în încăpere se instala un soi de încordare greu de suportat. În cele din urmă, Max a luat sticla de Martell de la chelnerul care tocmai bătuse la ușă și a turnat băutura în pahare. Și-a continuat apoi amintirile din punctul în care rămăsese la restaurant, vorbind pe același ton monoton ca mai înainte.

Am apăsat repede pe butonul reportofonului, aflat pe o măsuță. Ledul roșu a început din nou să pâlpâie.

După ce am stat o vreme să ascult fără să mă clintesc din loc, m-am ridicat, simțind nevoia să fac ceva, să mă insinuez în șirul evenimentelor care se petrecuseră cândva, și am început să patrulez prin încăpere. Nu aveam cum să schimb, desigur, ceea ce se întâmplase cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, numai că mi-era cu neputință să accept acest lucru.

Nu mă temeam că aș fi putut rata ceea ce spunea profesorul, deoarece urma să-i ascult oricum relatarea la reportofon. Mai mult, îmi convenea să mă gândesc uneori la lucruri oarecum diferite de cele evocate de el.

M-am gândit la epoca mea, la oamenii care mă înconjurau. Noi nu ne mai confruntam cu masacre atât de înspăimântătoare, cu suferințe atât de atroce. Oamenii continuau însă să se gândească zi și noapte cum să facă viața mai dificilă, cum s-o facă de nesuportat pentru alții și depuneau necontenit strădanii în acest sens. Era bine, totuși, că nu mai puteau beneficia de ocaziile care existau pe vremea tinereții profesorului!

Am băgat de seamă că vocea lui Max se frângea. Apoi s-a oprit cu totul. Vedeam că era foarte obosit și că se albise la față ca varul. Mâinile sale pline de zbârcituri tremurau. Nu era vorba doar de extenuare fizică, ci și de secătuire sufletească. Oricum însă, ne apropiam de sfârșitul poveștii. Urma să-mi mai istorisească puțin, după care aveam să-l ajut să se culce și să plec acasă.
- Ați obosit foarte tare, Max, dar probabil că n-a mai rămas decât puțin de istorisit! i-am spus eu. Apoi am să vă las să vă odihniți!

Mi-a dat un răspuns care m-a uimit:
- Nu! N-a mai rămas puțin. Adevărata poveste abia acum începe!

La auzul acestor vorbe, i-am spus:
- În cazul acesta, vă rog să vă întindeți în pat, domnule profesor! Dacă n-o să adormiți, o să-mi povestiți mai departe! Dacă însă o să adormiți, o să-mi istorisiți mâine, pe scurt, sfârșitul poveștii.

La început a dat să se împotrivească puțin, dar apoi, pentru că, într-adevăr, nu-l mai țineau puterile, m-a ascultat. L-am ajutat să-și scoată hainele de zi și să-și pună pijamaua, după care l-am așezat în pat.

Zăcea lungit pe o parte, iar eu stăteam așezată în fotoliul de lângă pat. Continua să vorbească pe un ton sleit, rănit. Mă tot plimba prin țări și orașe precum România, Germania, Istanbul, Ankara. Percepeam tot soiul de amărăciuni și emoții. Apoi, imaginile care prinseseră să se înfiripe înaintea ochilor mei au început să-și reducă intensitatea, să se risipească, iar vocea lui Max a amuțit. Adormise, respirând ușor, dar regulat.

M-am ridicat din fotoliu, fără să fac zgomot, și am contemplat o vreme, uitându-mă pe fereastră, Cornul de Aur și Bulevardul Tarlabașı, sufocate de aglomerația specifică zilei de sâmbătă. Mă întrebam dacă s-ar fi cuvenit să plec, trăgând ușa după mine, sau dacă nu cumva avea să se trezească și să dorească să-și continue povestea. Apoi, mânată de o hotărâre subită, mi-am scos jacheta și m-am lungit și eu în pat. M-am lipit de el, cuprinzându-l în brațe pe la spate, la fel cum făcusem la Black Sea Motel. Și eu eram extrem de obosită. Mai întâi am crezut că nu-și dădea seama de prezența mea, dar apoi l-am auzit spunând, fără să-și schimbe poziția:
- Mulțumesc!

---

^[i]. Traducerea în engleză, semnată de Willard R. Trask, a apărut la circa șapte ani de la apariția lucrării originale, în germană (Berna, 1946).

^[ii]. Hafez (1325?-1389?) a fost un celebru poet persan, originar din Șiraz. Adept fervent al misticii islamice, s‑a afirmat o vreme și ca poet de curte. Poemele sale elogiază agapele bahice, partidele de vânătoare și dragostea, reflectând, aparent, stilul de viață al curții imperiale iraniene, dar trădează și înclinația sa către stilul de viață contemplativ.

^[iii]. Sa\'di a fost pseudonimul lui Muslih al‑Din (1213?‑1292?), poet persan, originar din Șiraz. Sa\'di a studiat la Bagdad și a călătorit mult, în Africa de Nord, în Irak și, poate, în India; a făcut totodată mai multe pele­rinaje la Mecca. Revenit la Șiraz, în jurul anului 1250, poetul s‑a dedicat elaborării celor mai celebre dintre operele sale, Livada (Bustan, 1257) - o culegere de fabule, maxime și scurte istorii în versuri, care reflectă morala islamică - și Grădina cu trandafiri (Golestan, 1258) - istorii și anec­dote în proză, care alternează cu scurte poeme și maxime.

^[iv]. Misticul și poetul persanofon Mawlana Jalal ad‑Din Rumi (pentru turci, Mevlâna Celâleddin Rumi), mort în anul 1273, la Konya.

^[v]. Antologie lirică inspirată de opera legendarului poet persan Hafez; poemele incluse în volum datează din perioada 1814-1819.

^[vi]. Oraș situat în centrul Turciei, punct nodal al ordinului mistic Mevlevi (Mawlawi), cunoscut în Occident ca "ordinul dervișilor rotitori". Numele acestuia provenea de la patronul său spiritual, poetul mistic Mevlana (Mawlana) Jalal al‑Din Rumi (m. 1273). Aici se afla lăcașul principal al ordinului mai sus amintit, care cuprindea, printre altele, mausoleul fondatorului și care a devenit, de‑a lungul timpului, un important centru de pelerinaj.

^[vii]. Yunus Emre (m. 1321 sau 1328) a fost un poet mistic de factură populară, care a trăit în Anatolia selgiukidă și, ulterior, în cea otomană timpurie și care a influențat de o manieră durabilă literatura similară din Turcia, fiind perceput ca un veritabil poet național. Existența sa, oarecum învăluită în mister, își găsește reflectarea în poemele care‑i sunt atribuite, parte originale, parte apocrife.

^[viii]. Șeyh Galip (1757-1798) a fost unul dintre cei mai celebri poeți mistici din perioada otomană târzie, fiind membru al ordinului sufit Mevlevi. A fost un apropiat al sultanului Selim al III‑lea, care era membru inițiat al ordinului, și, o vreme, șeyh al lăcașului Mevlevi din cartierul istanbulez Galata.

^[ix]. Omar Khayyam (m. 1131), poet, filozof, matematician și astronom persan care a trăit în perioada selgiukidă și care și‑a dobândit faima literară
mai cu seamă datorită catrenelor sale, cunoscute în limba română ca "rubaiate". Deși a rămas în istorie mai ales ca poet, era celebru în vremea sa înde­osebi ca astronom, astrolog și matematician.

^[x]. Abu‑Hamid ibn Muhammad al‑Ghazali (1058-1111), teolog și mistic islamic, originar din orașul Tus, situat în provincia Horasan din Iran. A fost, o vreme, profesor la vestita școală coranică al‑Nizamiyya din Bagdad, unde și‑a scris o mare parte din opere. Și‑a petrecut apoi circa unsprezece ani în călătorii prin zone celebre ale lumii islamice, revenind către sfârșitul vieții la Nișapur și, ulterior, la Tus. Printre lucrările sale figurează numeroase tratate de teologie și mistică islamică.

^[xi]. Dante, Divina Comedie (trad. George Coșbuc), Iași, Polirom, 2000, Paradisul, XVII, 58-60, p. 621.

^[xii]. Paul Hindemith (1895-1963) a fost unul dintre cei mai străluciți muzicieni germani din prima jumătate a secolului XX; s‑a remarcat în calitate de compozitor, violonist, dirijor și teoretician muzical. Începând cu anul 1935 a fost invitat de mai multe ori în Turcia pentru a pune bazele în­vă­țământului muzical din această țară. După ascensiunea naziștilor, și‑a desfășurat o parte din activitatea profesională în Elveția, apoi în Statele Unite ale Americii. În perioada postbelică a revenit în Elveția, dar a petrecut lungi perioade și în Germania.

^[xiii]. În germană, Judenboykott; boicotul nazist la adresa afacerilor evreiești a început la 1 aprilie 1933.