Plotin, un mistic păgân

 

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021

Citiți introducerea acestei cărți.

***
Intro

Despre Plotin, exemplu de theios aner ("bărbat îndumnezeit"), se spune că a experimentat de patru ori extazul mistic în șase ani. După moarte el sălășluiește printre daimonii cei buni. Dar cel mai sugestiv lucru e prezența, printre acești daimoni buni, a încă doi "bărbați îndumnezeiți", Platon și Pitagora. Desprinzându-se de trup, sufletul lui Plotin pătrunde definitiv în comunitatea în care dorise cu ardoare, toată viața, să pătrundă. El împlinește astfel o triadă ce constituie, de fapt, triada sacră a neoplatonismului. (Cristian Bădiliță)

Fragment

Scena invocării daimonului

Din naștere, Plotin fusese, de bună seamă, înzestrat cu ceva mai presus decât ceilalți [oameni]. Odată a venit la Roma un preot egiptean, pe care îl cunoscu printr‑un prieten și care, vrând să facă o demonstrație a priceperii sale, îi ceru lui Plotin să fie de față când îi va chema daimonul însoțitor. Cum Plotin a acceptat supus, invocarea a avut loc în templul lui Isis - singurul loc curat din Roma, după spusele egipteanului. Chemat să se arate daimonul, veni un zeu, care nu era din neamul daimonilor. De aceea, a grăit egipteanul către Plotin: "Ferice de tine, care ai drept daimon un zeu, iar nu un însoțitor din tagma celor mai prejos!" Dar n‑a fost cu putință nici să pună vreo întrebare zeului, nici să‑l aibă prea multă vreme în fața ochilor, fiindcă prietenul, care privea împreună cu ei, sugrumă păsările încredințate să le păzească, fie din reavoință, fie năpădit de spaimă. Având, așadar, un însoțitor dintre daimonii cei mai dumnezeiești, Plotin își ridica spre el tot timpul ochiul său dumnezeiesc. De fapt, a și scris, din cauza aceasta, un tratat intitulat: Despre daimonul sortit fiecăruia, unde încearcă să explice din ce cauză [daimonii] însoțitori sunt atât de diferiți între dânșii.

Plotin și obiceiurile populare

Dându‑se în vânt după sacrificii, Amelios bântuia pe la temple ori de câte ori era lună nouă sau vreo sărbătoare. Odată, vrând să‑l ia și pe Plotin împreună cu el, acesta i‑a zis: "Aceia (zeii) trebuie să vină la mine, nu eu să mă duc la ei!" Cu ce gând a rostit vorba aceasta atât de trufașă, nici n‑am putut afla - cei care ne aflam de față - nici n‑am îndrăznit să‑l întrebăm.

Puterea de a citi în suflete

11. Avea o asemenea putere de a cunoaște caracterele, încât, odată, când un colier de mare preț a fost furat Chionei (care locuia, împreună cu pruncii ei, la dânsul, cu cinste purtându‑și văduvia), Plotin, după ce toți servitorii au fost aduși sub ochii lui, i‑a cercetat cu luare‑aminte și a zis, arătându‑l pe unul dintre ei: "Iată, acesta‑i hoțul!" Biciuit, acela a tăgăduit mai întâi cu înverșunare, dar pe urmă a mărturisit și a dat lucrul furat înapoi.

Plotin profețea adesea ce se va alege de fiecare dintre copiii aflați în preajma sa: de pildă, despre Polemon a spus că va fi iubăreț și sărac de zile, cum s‑a și întâmplat. Și pe mine, Porfir, m‑a simțit odată, pe când chibzuiam să‑mi pun capăt zilelor; brusc a apărut lângă mine, în casa unde mă aflam, și‑mi zise că dorința aceea nu vine din cugetul minții, ci dintr‑o boală melancolică. Apoi m‑a sfătuit să plec. Iară eu, dându‑i ascultare, am plecat în Sicilia, căci auzisem de un om preavrednic de laudă, pe nume Probus, ce locuia în apropiere de Lilybaeum. Astfel, am putut îndepărta de la mine dorința [sinuciderii], dar, pe de altă parte, peregrinarea m‑a împiedicat să fiu alături de Plotin până la moartea sa.

Platonopolis

12. Pe Plotin l‑au prețuit foarte mult și i‑au arătat mare cinstire împăratul Galienus și soția acestuia, Salonina. Iar el, folosindu‑se de prietenia cu dânșii, le‑a cerut să readucă la viață o cetate a filozofilor - care se spunea că ar fi existat odinioară în Campania, acum cu totul căzută în ruină - și să dăruiască cetății reîntemeiate câmpurile dimprejur; cei care se vor sălășlui acolo vor trăi după legile lui Platon, cetatea urmând să se numească Platonopolis; Plotin însuși făgădui să se retragă acolo împreună cu tovarășii săi. Dorința filozofului lesne s‑ar fi împlinit, dacă nu se puneau de‑a curmezișul unii din preajma împăratului, mânați fie de pizmă, fie de răzbunare, fie de vreo altă răutate.

Plotin profesor

13. Vorbea cu ușurință la cursuri și se pricepea de minune să cerceteze și să judece chestiunile, dar rostea greșit unele cuvinte. Așa, de pildă, nu zicea anamimnesketai, ci anamnemisketai, precum și altele de felul acesta, pe care le păstra și în scris. Când vorbea, lumina cugetului îi inunda fața. Era el de obicei plăcut la vedere, dar atunci se făcea încă și mai frumos; o sudoare fină îi brobona obrazul; blândețea lui strălumina dinlăuntru, iar față de cei care îi puneau întrebări se arăta plin de bunăvoință și în același timp hotărât. Odată eu, Porfir, l‑am sâcâit trei zile‑n șir cu întrebări despre cum se unește sufletul cu trupul, iar el n‑a contenit o clipă cu răspunsurile, așa încât, nimerindu‑se acolo și unul Thaumasios, care dorea să‑l asculte vorbind despre chestiuni generale și pe texte, nemaisuportând ca Porfir să pună întrebări și să răspundă, Plotin i‑a spus: "Dacă nu vom ieși din aporiile iscate de întrebările lui Porfir, nu vom putea spune absolut nimic despre text".

Cursurile lui Plotin

14. Când scria, [Plotin] era concis, dar cu gând îmbelșugat, dovedind mai curând prisos de idei decât de vorbe; căzut adesea pradă inspirației, scria cu pasiune. În scrierile lui se amestecă învățăturile ascunse ale stoicilor și cele peripateticiene. Și Metafizica lui Aristotel e folosită adesea. Nu i‑a scăpat nicio teoremă din geometrie, aritmetică, mecanică, optică sau muzică, deși nu se pregătise a se ocupa în amănunt de niciunul dintre aceste [domenii]. La cursuri punea să i se citească fie din comentariile lui Severus, ale lui Kronios ori Numenios, fie din cele întocmite de Gaius sau Atticus. Dintre peripateticieni, se folosea și de [comentariile] lui Aspasios, Alexandros, Adrastos, precum și de altele potrivite subiectului. Dar niciodată nu vorbea din ele, ci se dovedea original, cu o cugetare aparte, aducând în cercetările sale spiritul lui Ammonios. Termina repede și, după ce dădea, în puține cuvinte, sensul unei teoreme profunde, se ridica în picioare. Odată, când i s‑au citit Despre principii și Iubitorul de vechi ale lui Longinos, a zis: "O fi el Longinos filolog, dar filozof nu‑i deloc!" Într‑o zi, când Origen a venit la un curs, Plotin s‑a roșit tot în obraji și a vrut să se ridice; rugat totuși de Origen să continue, a spus că vorbitorului îi piere orice chef atunci când se vede cuvântând în fața unora care știu ce are el de gând să zică. Astfel, după un scurt dialog, se ridică și ieși.

Prețuirea pe care o avea Plotin pentru Porfir

15. Altă dată, la unul din ospețele închinate zilei de naștere a lui Platon, eu am citit un poem intitulat Nunta sacră (Hierogamia) și cineva a spus că Porfir a înnebunit, întrucât multe lucruri erau rostite în limbajul tainic al misteriilor, sub puterea inspirației; Plotin însă m‑a apărat, zicând de față cu toți: "Te‑ai arătat a fi laolaltă poet, filozof și hierofant!" Iar când retorul Diophanes a citit un discurs în apărarea lui Alcibiade, personajul din Banchetul platonician, susținând că, pentru a deprinde virtutea, un învățăcel trebuie să se dăruiască maestrului său îndrăgostit, dacă acesta dorește împreunarea trupească, Plotin s‑a ridicat de mai multe ori, nervos, cu gând să părăsească adunarea, dar până la urmă s‑a stăpânit și, după ce toți s‑au împrăștiat, m‑a însărcinat pe mine, Porfir, să scriu un discurs împotriva aceluia. Cum Diophanes nu se învoia să‑mi dea textul său, mi‑am scris răspunsul reluând din memorie argumentele [adversarului] și l‑am citit înaintea acelorași ascultători. Atât de tare l‑am încântat pe Plotin, încât nu mai contenea să zică la cursuri:

Astfel lovește și vei deveni lumină bărbaților!

Ori de câte ori Eubulos, diadohul lui Platon, scria din Atena și trimitea lucrări despre chestiuni platoniciene, el mi le încredința mie, Porfir, cerându‑mi să le studiez cu atenție și să‑i fac observațiile cuvenite.

Plotin și horoscoapele

Se interesa de mișcările aștrilor, dar nu din punct de vedere matematic; urmărea însă mai îndeaproape prezicerile celor ce alcătuiau horoscoape. Și, descoperind cât de slab întemeiate le erau făgăduielile, n‑a șovăit să spulbere multe din părerile cuprinse în scrierile lor.

Plotin și gnosticii

16. În vremea sa trăiau mulți creștini și, pe lângă ei, eretici ieșiți din vechea filozofie: Adelphios, Akylinos și cei din preajma lor, păstrători ai multor lucrări scrise de Alexandros Libianul, Philokomos, Demostratos și Lydos, răspândind apocalipsele lui Zoroastru, Zostrianos, Nikotheos, Allogenes și Messos și mulți alții de soiul acestora; ei rătăceau pe mulți fiind ei înșiși rătăciți, căci pretindeau că Platon n‑a pătruns în adâncul realității inteligibile.

Din pricina aceasta Plotin îi critica adesea în timpul cursurilor, ba a și scris o carte întreagă, pe care noi am numit‑o Împotriva gnosticilor. Pe altele însă le‑a lăsat în seama judecății noastre: Amelios a scris aproape patruzeci de cărți împotriva lucrării lui Zostrianos, iar eu, Porfir, fără istov am scris împotriva cărții lui Zoroastru, dovedind că este o lucrare neautentică și foarte recentă, ticluită de sectanți numai ca să dea impresia că învățăturile pe care au ales ei să le practice ar aparține cu adevărat "bătrânului" Zoroastru.

Plotin acuzat de plagiat. Scrisoarea lui Amelios către Porfir

17. Cum [filozofii] din Grecia au prins a murmura că [Plotin] dădea drept ale sale învățăturile lui Numenios, iar Tryphon stoicul și platonicianul a adus bârfele cu pricina la urechile lui Amelios, acesta s‑a apucat și a scris o carte pe care a intitulat‑o Prin ce se deosebesc învățăturile lui Plotin de cele ale lui Numenios, dedicată "Împăratului", adică mie. "Împăratul" era numele lui Porfir, adică al meu, întrucât eu mă numesc, în limba maternă, Malkos (nume purtat și de tata), iar traducerea lui Malkos în grecește este "Împărat" (dacă cineva ține să‑l traducă neapărat în greacă). Iată de ce Longinos, când ne‑a dedicat lucrarea sa Despre impuls, lui Kleodamos și mie, Porfir, a scris la precuvântare: "Kleodamos și Malkos!" În schimb, Amelios, tălmăcindu‑mi numele - cum a făcut și Numenios, care lui Maximus i‑a zis "Cel Mare" - l‑a înlocuit pe Malkos cu Împărat, scriind:

"Amelios îi trimite Împăratului binețe. Să știi că n‑aș fi rostit nicio vorbă de răspuns acelor bărbați vrednici de toată lauda care spui că te‑au asurzit, trâmbițând fără istov zvonuri potrivnice lui Plotin și trecând pe seama lui Numenios din Apameea învățăturile tovarășului nostru, și aceasta tocmai de dragul lor. Căci e limpede că numai vorbirea lor cea lesnicioasă și ușurința rostirii (cu care atâta se fălesc!) i‑au împins să‑l numească pe Plotin, când flecar de rând, când plagiator, ba încă unul care plagiază lucrurile cele mai neînsemnate. [Și iarăși e lesne de priceput că nu înșiră împotrivă‑i acestea] decât numai din dorința de a‑l lua în râs. Deoarece tu socotești că trebuie să ne folosim de prilejul acesta, pe de o parte, pentru a pune [învățăturile] noastre într‑o formă cât mai agreabilă, la îndemână, ușor de rememorat și, pe de altă parte, pentru a le răspândi pretutindeni (deși ele au fost demult vestite) sporind în felul acesta renumele unui tovarăș drag precum marele Plotin, eu ți‑am dat ascultare și îți trimit, iată, lucrarea făgăduită, la care am trudit - după cum însuți bine știi - vreme de trei zile. Întrucât acestea nu au fost orânduite și expuse plecând de la confruntarea scrierilor lor, ci sunt o simplă rememorare a unei întâlniri mai vechi și întrucât le‑am înșirat așa cum mi‑au venit mai întâi în minte, trebuie să capăt toată îngăduința ta. În plus, nici intenția celui pe care alții vor să‑l pună de acord cu [învățăturile] noastre nu e deloc ușor de priceput, fiindcă el spune când una, când alta despre același subiect, după cum îi cășunează. Cât despre învățăturile casei noastre, dacă există vreo răstălmăcire a lor, sunt încredințat că vei îndrepta totul cu bunăvoință. M‑am văzut silit, se pare, scrupulos cum sunt, datorită distanței între învățăturile maestrului nostru și [ale învățăturilor aceluia], "să cercetez și să resping", cum grăiește tragedia. Iată cât de mult am ținut să‑ți fac pe plac. Rămâi sănătos!"

Simplitatea lui Plotin. Porfir la școala lui Plotin

18. Mi s‑a părut potrivit să pun aici scrisoarea aceasta nu numai pentru a arăta că unii dintre contemporanii lui Plotin credeau că el se împăunează cu învățăturile, pe nedrept însușite, ale lui Numenios, dar îl socoteau, pe deasupra, și un mare guraliv, disprețuindu‑l, o dată pentru că nu pricepeau ce spunea și, a doua oară, pentru că se păzea de toate trucurile și umflăturile sofistice; dimpotrivă, la cursuri, părea că stă pur și simplu de vorbă și nu dezvăluia orișicui de îndată rigoarea logică a raționamentelor sale. Eu, Porfir, de pildă, așa am pățit când l‑am ascultat prima oară. Drept urmare, m‑am pus și am scris împotriva sa, căutând să demonstrez că inteligibilele se găsesc în afara Intelectului. Apoi, rugându‑l pe Amelios să‑mi citească scrierea, Plotin a ascultat până la capăt, a zâmbit și a zis: "Las pe seama ta, Amelios, să‑l scoți din fundătura în care a căzut datorită necunoașterii părerilor noastre!" Iar după ce Amelios a alcătuit un tratat (nu tocmai scurt), Împotriva aporiilor lui Porfir, eu iarăși m‑am apucat să scriu împotrivă‑i; Amelios mi‑a dat [un al doilea răspuns] și de‑abia a treia oară, cu mult greu, am priceput eu, Porfir, cele spuse acolo. Atunci m‑am răzgândit și am întocmit o palinodie pe care am citit‑o la curs. După aceea mi s‑au încredințat cărțile lui Plotin și chiar am căutat să‑l stârnesc pe maestrul însuși, spre a‑și orândui și scrie mai pe larg învățăturile. Ba încă și lui Amelios i‑am ațâțat dorința de a scrie cărți.

Scrisoarea lui Longinos

19. Care era părerea lui Longinos despre Plotin - întemeiată mai cu seamă pe cele ce‑i scriam eu - se va vădi îndată dintr‑un fragment al unei scrisori trimise mie în următoarele împrejurări: cerându‑mi să plec din Sicilia și să vin la dânsul, în Fenicia, precum și să iau cu mine scrierile lui Plotin, zice:

"Iar tu trimite‑mi‑le când vei găsi cu cale, însă mai degrabă vino însuți împreună cu ele, căci eu n‑am să ostenesc nicicând îndemnându‑te să pui călătoria către mine înaintea tuturor celorlalte treburi, nu pentru altceva - căci la noi ce înțelepciune ai putea afla? - dar măcar pentru vechea noastră prietenie și pentru aerul de aici, foarte priincios slăbiciunii trupești de care mi‑ai scris (ori pentru ce‑ți trece ție prin cap!). Dar să nu aștepți nimic de la mine: nici vreo lucrare proaspătă, nici vreuna veche, dintre cele despre care‑mi spui că le‑ai pierdut. Aici e o lipsă atât de mare de copiști, încât - mă jur pe zei! - cum doream, în vremea din urmă, să‑mi completez colecția tratatelor lui Plotin, abia am reușit, smulgându‑l pe secretarul meu de la treburile lui obișnuite și poruncindu‑i să se ocupe numai de aceasta. Acum, cel puțin așa cred, le am pe toate (și pe cele trimise de tine), dar numai pe jumătate: da, căci sunt înțesate cu greșeli; eu mă gândeam că prietenul Amelios va fi îndreptat, totuși, poticnelile copiștilor; se vede însă că el avea alte treburi, mai grabnice decât aceasta. Prin urmare, nu văd în ce fel să mă apropii de ele, cu toate că ard de nerăbdare să cercetez Despre suflet și Despre Ființă. Însă tocmai acestea sunt cele mai pline de greșeli! Tare mi‑aș dori să primesc de la tine niște copii scrise îngrijit, să le compar numai și apoi ți le trimit îndărăt. Dar din nou zic același lucru: nu le trimite [prin altul], ci vino tu însuți cu tratatele mai bune, ba poate și cu altele, în caz că îi va fi scăpat vreunul lui Amelios. Căci pe tot ce‑a adus el am pus mâna cu grăbire. Cum să nu caut a‑mi face rost de scrierile unui asemenea om vrednic de toată cinstirea și de tot respectul precum Plotin!? Mi s‑a întâmplat să‑ți spun [în mai multe rânduri] - și când te aflai aici, și când erai departe, și cât ai trăit la Tyr - că nu sunt de acord cu cele mai multe dintre ipotezele sale; dar privesc cu admirație și mă desfată felul cum scrie, rigoarea cugetării sale, precum și maniera filozofică în care își prezintă cercetările. Toți căutătorii «de adevăr», aș zice, trebuie să‑i considere cărțile printre cele mai vrednice de cinste".

Despre scrisoarea lui Longinos

20. Am citat aici pe larg textul acesta, al celui mai mare critic al vremii noastre, care a scrutat temeinic toate scrierile contemporanilor, ca să arăt ce gândea el despre Plotin; totuși, la început, influențat de nepriceperea altora, îi arăta dispreț. Se pare că a prețuit greșit lucrările cumpărate de la Amelios din pricină că nu a știut pătrunde felul specific de a se exprima [al lui Plotin]. Căci de se vor fi aflat vreodată copii exacte, apoi acelea erau tocmai ale lui Amelios, care fuseseră transcrise direct după originale.

Prefața la Despre scopul ultim

Trebuie să mai citez și ce a scris Longinos într‑o carte despre Plotin, Amelios și filozofii vremii sale, ca să se vădească deplin cum îi judecă acest bărbat preavrednic de laudă și neînduplecat critic. Cartea se intitulează Longinos contra lui Plotin și Amelios Gentiliannos. Despre scopul ultim. Iată prefața:

"Mulți filozofi, Marcellus, au trăit în vremea noastră, și mai cu seamă în primii ani ai vieții mele, dar acum e atâta lipsă de ei, că nu se poate cuprinde în cuvinte. Chiar pe când eram adolescent nu puțini străluceau prin discursuri filozofice; pe toți mi‑a fost dat să‑i văd, căci de mic copil am umblat împreună cu părinții - și am primit lecții de la cei care mai trăiau - amestecându‑mă printre felurite neamuri și cetăți. [Dintre acești filozofi], unii s‑au îngrijit să‑și aștearnă învățăturile în scris, dând urmașilor posibilitatea să se împărtășească din foloase; altora însă li s‑a părut îndeajuns să‑i călăuzească pe cei din preajmă către o cât mai deplină înțelegere a învățăturii lor.

Din tagma celor dintâi au fost, pe de o parte, platonicienii Euclid, Democrit și Proclinos (care a trăit în Troada) și cei care și‑au semănat până acum învățăturile la Roma, adică Plotin și partenerul său, Amelios Gentiliannos; pe de altă parte, stoicii Themistocles și Phoibion, precum și cei ce străluciră până de curând, Annios și Medios; dintre peripateticieni, Heliodor din Alexandria.

Din cel de‑al doilea soi au fost platonicienii Ammonios și Origen - în preajma cărora am petrecut cea mai multă vreme -, amândoi depășindu‑și de departe contemporanii prin inteligență; de asemenea, diadohii atenieni, Theodotos și Eubulos. (Chiar dacă unii dintre ei au mai scris câte ceva - de pildă, Origen, tratatul Despre daimoni, sau Eubulos, Despre Philebos și Despre Gorgias, precum și Despre obiecțiile lui Aristotel la adresa Republicii lui Platon, aceasta nu poate fi o justificare suficientă pentru a‑i socoti printre cei care și‑au pritocit discursurile, întrucât ei se dedau acestei îndeletniciri serioase doar pe fugă, nesocotind impulsul de a scrie ca pe un lucru important.)

Dintre stoici [se cuvine să‑i amintim pe] Herminos, pe Lysimachos, și pe cei care au trăit în Cetate, Athenaios și Musonios.

Dintre peripateticieni, pe Ammonios și Ptolemaios - în vremea lor, cei mai culți, mai cu seamă Ammonios - nimeni nu‑i ajungea în privința întinderii cunoștințelor; dar n‑au scris nicio lucrare tehnică, ci numai poeme și discursuri epidictice, care s‑au păstrat, cum îmi pare mie, în ciuda voinței autorilor, căci nu le‑ar fi plăcut deloc să devină mai târziu celebri prin asemenea scrieri, deși au neglijat să‑și adune gândirea în vistieria unor lucrări mai de soi.

Dintre cei care au scris, unii n‑au făcut altceva decât să strângă și să copieze textele alcătuite de către înaintașii lor; de pildă, Euclid, Democrit și Proclinos. Alții însă, stăruind asupra unor chestiuni fără importanță din opera înaintașilor, s‑au apucat să scrie tratate pe aceleași subiecte (este cazul lui Annios, Medios și Phoibion, ultimul urmărind să ajungă celebru mai degrabă prin șlefuirea cuvântului decât prin înlănțuirea gândirii). Ar putea fi adăugat lor și Heliodoros, întrucât nici el n‑a adus mare lucru în plus - în privința dreptei judecăți - față de ceea ce înaintașii spuseseră în lecțiile lor.

Cei care, dimpotrivă, se dovedesc adevărați scriitori prin mulțimea subiectelor tratate, cultivând și un mod propriu de gândire, sunt Plotin și Gentiliannos Amelios. Primul a oferit o interpretare a principiilor pitagoreice și platoniciene, pe cât se pare, mult mai clară decât a înaintașilor lui; într‑adevăr, nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte. Cât despre Amelios, el a ales să pășească pe urmele lui Plotin, păstrându‑i în mare învățătura. Dar e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin.

Noi socotim că tratatele lor și numai ale lor merită cercetate cu atenție. Și de ce ar socoti cineva operele celorlalți vrednice de studiat (neglijând cercetarea amănunțită a celor de la care ei s‑au inspirat) când [acești autori] n‑au scris nimic din capul lor, nu zic în ce privește punctele esențiale, dar nici măcar în ce privește argumentația, îngrijindu‑se doar să strângă laolaltă părerile cât mai multor «filozofi» și să le aleagă pe cele mai solide!?

Noi am făcut deja lucrul acesta în alte scrieri: de pildă, atunci când l‑am contrazis pe Gentiliannos în privința ideii de "dreptate" la Platon, sau când am analizat tratatul lui Plotin, Despre Idei. Apoi iarăși, când Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor el însuși a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin (pe care și l‑a ales drept maestru în detrimentul nostru), a încercat să arate într‑o lucrare a sa că acesta din urmă ar avea o părere mai solidă decât a noastră despre Idei, noi credem că am dovedit suficient de bine în răspunsul nostru că s‑a înșelat compunând o palinodie. Tot acolo am discutat destul de multe din părerile acestor filozofi, după cum la fel am făcut și în scrisoarea mea către Amelios, care, deși lungă cât un tratat, nu caută altceva decât să răspundă câtorva «observații» trimise de acesta de la Roma. El a intitulat scrisoarea lui Despre felul filozofiei lui Plotin; noi ne‑am mulțumit cu un titlu obișnuit unei asemenea scrieri și i‑am zis Răspuns la scrisoarea lui Amelios".

Porfir despre prefața lui Longinos

21. Așadar, Longinos recunoștea pe atunci că, între toți contemporanii, Plotin și Amelios s‑au dovedit scriitori adevărați, remarcându‑se "prin mulțimea subiectelor tratate", "cultivând un mod propriu de gândire"; că, departe de a‑l plagia și departe de a cultiva învățăturile lui Numenios, ei le urmează pe cele ale pitagoreicilor și pe ale lui Platon; și că "nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte". Apoi, după ce a spus despre Amelios că merge "pe urmele lui Plotin"; dar că "e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin", amintește și de mine, Porfir, care pe atunci eram abia la începutul relației cu Plotin, zicând: "Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor, el însuși, a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin". [Longinos] recunoaște, astfel, că eu m‑am ferit de ocolișurile atât de nefilozofice ale lui Amelios, luând drept model stilul lui Plotin. Cele scrise de un asemenea bărbat, cel mai mare critic al vremii noastre (recunoscut ca atare!), despre Plotin arată îndeajuns de limpede că, de s‑ar fi întâmplat ca eu, Porfir, să merg la dânsul atunci când m‑a chemat, n‑ar mai fi scris a doua oară ceea ce apucase să scrie mai înainte împotriva învățăturii plotiniene.

Oracolul lui Apollo

22. Dar, cum zice Hesiod, "ce rost mai are să‑nșir eu acum de stejar ori de steiuri?". Căci, de‑i nevoie de mărturiile înțelepților, cine poate fi mai înțelept decât un zeu, un zeu care a zis pe bună dreptate:
"Eu al nisipului număr îl știu și‑a mării măsură,
Eu pe cel mut înțeleg, pe cel ce‑a grăi nu‑i în stare".

Când Amelios a întrebat unde s‑a dus sufletul lui Plotin, Apollo, zeul care a spus atât despre Socrate:
"Din toți, Socrate‑n lume‑i cel mai înțelept",

ascultă ce‑a profețit în legătură cu Plotin:

"Nemuritoare cântare din liră acum prind a zice
Despre‑un prieten iubit, cu versuri întrețesând‑o
Dulci precum mierea, din glăsuitoarea mea harfă ivite.
Și pe muze le chem să‑nălțăm cântare‑ntr‑olaltă,
Cu chiot răsunător și avânt străbătut de‑armonie,
Hora să‑ncingă ca odinioară, când fură chemate
Pentru Ahil, în homerice stihuri de zei inspirate.
Hai, dar, ceată de muze, preasfântă, în cor glăsui‑vom,
Naia cântării‑ntr‑un suflu la țărmure‑ntreagă om duce‑o
Voi și cu mine în mijloc, Apollo cu plete bogate!
Duh ești acum, înainte‑ai fost om, ți‑i aproape ursita
Cea mult zeiască de daimon, scăpat de lanțul nevoii
Pur omenești; înotând din vâltoarea cea mult vuitoare
Trupul îl lași, țintind către țărmul bătut de talazuri,
Pleci de la neamul nost' păcătos, mânat de dorința
De a păși pe a neprihănitului suflet potecă,
Unde zeiască lucoare se varsă tutindenea; Legea‑i
În curăție: departe‑i păcatul cel fără de lege.
Încă de‑atunci când luptai cu‑amarul talaz al vieții
Veșnic de sânge setoasă și cu vârteju‑i scârbavnic
Și‑n al tumultului toi, și‑n învolburări fără veste,
țelul cel pururi aproape ades ți‑au vădit Fericiții.
Cugetul tău ce adesea pierdut pe cărări șerpuite
Rătăcitor bâjbâia, purtat de‑ale minții elanuri,
Către al cerului crug, pe calea cea fără de moarte,
Dusu‑l‑au Nemuritorii - un mănunchi răspândind de lumină
Ochii‑ți să poată străbate din bezna întunecimii.
Pleoapele‑ți somnul adânc nicicând cu totul cuprins‑a
Ci, sfărâmând de pe ele zăvorul cel trudnic al pâclei,
Pe‑aripi de volburi purtat, cu ochii zărit‑ai priveliști
Multe și desfătătoare, greu de văzut de vreunul
Din muritori, câți pornit‑au să caute înțelepciunea.
Slobod acum din prinsoare, lăsat‑ai în urmă‑ți mormântul
Daimonicul suflet și‑ndat‑ai venit l‑adunarea
Daimonică, încântată de desfătătoare‑adiere.
Dragoste‑aici vei găsi și dorul ce‑ncântă privirea,
Al bucuriei preaplin cea fără prihană; întruna
De la zei izvorăște pârâu nemurirea; de‑aicea‑s
Dulci adieri, neclintitul senin, ale dragostei lanțuri,
Ici au sălaș cei din stirpea‑aurit‑a măritului Zeus:
Minos și‑ai săi doi frățâni, Radamante și dreptul Aiakos,
Platon i‑aicea, preasfântul bărbat, și aicea mai este
Bunul Pitagora și cu aceia ce‑n hora iubirii pășit‑au
Fără de moarte, toți cei ce parte avură de soarta
Preafericiților daimoni; întruna‑s ospețe acolo,
Sufletul în bucurii se desfată. O, fericite,
Prin încercări fără număr trecând dobândit‑ai cununa
Vieții alese și între daimonii sfinți ți‑i sălașul.
Hai, dară, muzelor, să rotunjim iscusita cântare,
Hora să‑nchidem în cinstea preafericitului Plotin!
Harfa‑mi de aur atât a avut a grăi de norocu‑i!"

Comentariu la oracol

23. În aceste [stihuri] se spune că Plotin era bun și blând, dar mai ales smerit. Noi înșine așa l‑am cunoscut! Se mai spune că avea un suflet curat și năzuia fără istov către dumnezeire, pe care o iubea din toată inima, precum și că făcea tot ce‑i stătea în putere ca să scape de‑"amarul talaz al vieții/ veșnic de sânge setoasă". Nu întâmplător, tocmai acestui [bărbat] daimonic - care se ridica adesea, prin meditațiile sale și urmând căile dezvăluite de Platon în Symposion, la Dumnezeul prim și transcendent - i s‑a arătat acel zeu fără formă și fără chip, care se află deasupra Intelectului și deasupra tuturor inteligibilelor. Și eu, Porfir, acum, la șaizeci și opt de ani, mărturisesc că m‑am apropiat și m‑am unit cu Acela o dată. În tot cazul, lui Plotin i s‑a arătat "punctul final cel pururi aproape", căci, pentru dânsul, "punctul final" și scopul [vieții filozofice] erau să se unească și să stea mereu aproape de Zeul cel mai presus de toate. De patru ori a atins el scopul acesta, când viețuiam alături de dânsul, într‑un chip de nespus.

Se mai spune încă [în oracol] că adesea, când rătăcea pe căi întortocheate, zeii i‑au îndreptat drumul, dându‑i "un mănunchi ce răspândea lumină", astfel încât și‑a scris lucrările sub privirea și oblăduirea lor.

Cea mai mică femeie din lume

 

Clarice Lispector
Cea mai mică femeie din lume (Proză scurtă 1940-1964)
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din portugheză de Anca Milu-Vaidesegan

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Clarice Lispector (10 decembrie 1920 - 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia.

În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea Triumful a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție.

Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H. (1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă pentru prima dată cititorilor români integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964.

La un secol de la moartea Claricei Lispector, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția Humanitas Fiction dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor.

Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată - de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

Un mare eveniment al secolului XXI este readucerea în prim-plan a hipnoticei Clarice Lispector." (The New York Times)

"Clarice Lispector este un geniu ascuns al secolului XX, din aceeași categorie cu Borges și Pessoa. Scrisul ei este cu totul original, strălucit, dramatic și tulburător." (Colm Tóibín)

"Să citești proza scurtă a Claricei Lispector este ca și cum ți s-ar da o lume în flăcări. Sau, mai degrabă, mai multe lumi arzânde, care în orice moment ar putea exploda, măturând totul în jur. Și totuși, ele sunt lumi pe care hotărăști să nu le lași din mână, fiindcă melancolia lor are o stranie profunzime a sensului." (NPR)

"Scriitura Claricei Lispector este una neconvențională, la confluența dintre diverse genuri literare. Avem de‑a face cu o creație care dezvoltă sau pre­zintă variații ale unor teme recurente, unde combinarea mai multor registre extinde paleta palimpsestică a unor potențiale intertextualități. Clarice Lispector a înțeles și a fost fascinată de conflictul permanent dintre experiența trăită și maniera în care aceasta este reprezentată, organizată prin intermediul limbajului, care nu este altceva decât un mijloc de comunicare mediată; incapabil de a reda veridicitatea, de a rămâne între granițele verosimilității, incapabil de a exprima în mod direct infinitele nuanțe ale gândirii omenești, își creează acele mecanisme subtile de exprimare figurativă, prin care construiește o cosmoramă încărcată de simboluri și metafore. După cum afirma însăși scriitoarea: «În spatele gândirii nu există cuvinte: ești pur și simplu»." (Anca Milu‑Vaidesegan)

"Clarice Lispector a fost deseori comparată cu Woolf, Joyce, Sartre [...]. Încercările criticii sunt de înțeles: cu cât un autor este mai surprinzător, cu atât se caută comparații pentru a-i capta esența. Dar citiți povestirile sale și veți înțelege că obișnuiește să evadeze dintre aceste borne; este și nu este o scriitoare feministă, postmodernă, absurdă, mistică." (The Guardian)
 

Fragment
 

Aniversare fericită

Membrii familiei soseau rând pe rând. Cei care veneau din Olaria erau foarte bine îmbrăcați, pentru că vizita presupunea și o plimbare la Copacabana. Nora din Olaria era îmbrăcată în bleumarin, într-o rochie împodobită cu paiete și mici cute care îi mascau talia. Bărbatul ei nu venise din motive evidente: nu voia să se vadă cu frații lui. Însă își trimisese soția, ca să nu se rupă de tot legăturile - iar aceasta venise gătită cu rochia cea mai bună, ca să le arate că nu are nevoie de nici unul dintre ei, și cu cei trei copii: două fete în prag de pubertate, infantilizate de volănașele de culoare roz și jupoanele apretate, și un băiat stânjenit de costumul nou și de cravată.

Cum Zilda - fiica împreună cu care locuia sărbătorita - aliniase scaunele unele lângă altele la perete, ca la o petrecere dansantă, nora din Olaria, după ce îi salută cu o figură serioasă pe cei ai casei, se așeză pe unul dintre scaune și amuți, bosumflată, arătându-se în continuare jignită. "Am venit ca să fac act de prezență", îi spusese ea Zildei, după care se așezase ofensată. Cele două domnișoare în roz și băiatul, blonzi și cu părul bine pieptănat, nu prea știau ce atitudine să adopte, rămânând în picioare lângă mama lor, impresionați de rochia ei bleumarin cu paiete.

Apoi a venit nora din Ipanema, cu doi nepoți și o bonă. Bărbatul ei avea să sosească mai târziu. Și cum Zilda - singura fată între șase frați și singura care, lucru hotărât deja de mulți ani, avea spațiu și timp suficient pentru a o găzdui pe sărbătorită - cum Zilda se afla în bucătărie să o ajute pe menajeră să termine ultimele sandviciuri și antreuri, în încăpere rămaseră: nora din Olaria, semeață, alături de copiii ei nedumeriți; nora din Ipanema la capătul opus al șirului de scaune, făcându-și de lucru cu bebelușul, ca să nu dea cu ochii de cumnata din Olaria; bona, relaxată și apatică, căscând gura.

Iar în capul mesei, sărbătorita care împlinea astăzi optzeci și nouă de ani.

Zilda, stăpâna casei, aranjase masa devreme, o umpluse de șervețele colorate din hârtie și pahare de carton pe care era scrisă data, împrăștiase baloane sus pe tavan, pe unele scria "Happy Birthday!", pe altele "La mulți ani!". În mijlocul mesei așezase uriașul tort din cale-afară de dulce. Ca să câștige timp, aranjase masa imediat după prânz, pusese scaunele la perete, îi trimisese pe copii să se joace prin vecini, ca să nu strice aranjamentul.

Și tot ca să câștige timp, o îmbrăcase pe sărbătorită imediat după masa de prânz. I-a pus și babețica în jurul gâtului și broșa, o stropise cu puțină colonie, ca să ascundă acel miros de stătut - și o așezase la masă. Și, de la ora două, sărbătorita ședea în capul mesei lungi și goale, țeapănă în sufrageria tăcută.

Din când în când, conștientă de șervețelele colorate. Uitându-se curioasă la câte un balon care se legăna când treceau mașini. Când și când, neliniștea aceea mută: când urmărea, fascinată și neputincioasă, cum zboară musca în jurul tortului.

Până la ora patru, când venise nora din Olaria, urmată de cea din Ipanema.

Când nora din Ipanema se gândea că nu mai suportă nici o secundă să stea în fața cumnatei sale din Olaria - aceasta, apăsată de ofensele din trecut, nu vedea nici un motiv pentru care să-și întoarcă privirile provocatoare de la nora din Ipanema -, își făcu în sfârșit apariția José împreună cu ai lui. Imediat ce au terminat cu îmbrățișările, sufrageria s-a umplut de oameni care se salutau zgomotos, ca și cum toți ar fi așteptat la parter momentul propice de a se năpusti pe scară, nu care cumva să întârzie, târându-și copiii uimiți, umplând încăperea - și pornind petrecerea.

Mușchii feței sărbătoritei nu o mai revelau în nici un fel, de aceea nimeni nu putea ști dacă se bucură. Stătea în capul mesei. Era o bătrână înaltă, slabă, impunătoare și brunetă. Părea seacă.
- Optzeci și nouă de ani, da, domnule! spuse José, fiul cel mai mare, acum că Jonga murise. Optzeci și nouă de ani, da, domnule! zise frecându-și mâinile în semn de admirație publică și dând tuturor un semnal imperceptibil.

Se opriră cu toții atenți și o priviră pe sărbătorită cu un aer mai oficial. Unii dădură din cap admirativ, ca în fața unui record. Fiecare an trăit de sărbătorită era o vagă etapă din viața întregii familii. Da, domnule! spuseră unii dintre ei, zâmbind timid.
- Optzeci și nouă de ani! repetă ca un ecou Manoel, care era asociat cu José la firmă. E o fetișcană! spuse el în glumă, emoționat, și toată lumea izbucni în râs, mai puțin nevasta lui.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Unii nu-i aduseseră nici un cadou. Alții, o savonieră, un set din jerseu, o broșă fantezie, un cactus în ghiveci - nimic, nimic care să-i fie de folos amfitrioanei sau copiilor ei, nimic care să-i fie cu adevărat de folos sărbătoritei, făcând astfel o economie: amfitrioana punea bine cadourile, amară, ironică.
- Optzeci și nouă de ani! repetă Manoel necăjit, uitându-se la nevastă.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Atunci, ca și cum toți ar fi avut dovada definitivă că n-are nici un rost să se străduiască, ridicând din umeri ca cineva care se află în fața unui surd, au continuat petrecerea singuri, mâncând primele sandviciuri cu șuncă, nu că le-ar fi stârnit apetitul, ci ca să pară plini de vervă, spunând în glumă că sunt toți morți de foame. S-a servit punciul, Zilda era toată transpirată, la drept vorbind, nici una din cumnate nu o ajutase, untura fierbinte a crochetelor răspândea un miros de picnic; și întorși cu spatele la sărbătorită, care nu putea mânca prăjeli, râdeau neliniștiți. Și Cordélia? Cordélia, nora cea mai mică, stătea pe scaun, zâmbind.
- Nu, domnule, răspunse José cu o falsă severitate, azi nu vorbim despre afaceri!
- Este în regulă, este în regulă! dădu repede înapoi Manoel, aruncându-i nevestei, care de departe își ascuțea atent auzul, o privire rapidă.
- Nu vorbim despre afaceri, strigă José, astăzi e ziua mamei!

În capul mesei deja murdare, paharele pline de pete, singur tortul întreg - era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Și când masa ajunsese de-a dreptul mizerabilă, mamele enervate de gălăgia copiilor, în timp ce bunicile se lăfăiau pe scaune, îngăduitoare, atunci au stins lumina inutilă din hol, ca să aprindă lumânarea de pe tort, o lumânare mare pe care era lipită o hârtie cu cifra 89. Dar nimeni nu o lăudă pe Zilda pentru ideea ei, de aceea se întreba neliniștită dacă nu cumva ei or fi crezând că a făcut economie de lumânări - fără să se observe că nimeni, că nici unul nu contribuise nici măcar cu o cutie de chibrituri la masa festivă, că ea, Zilda, îi servea ca o roabă, se clătina pe picioare de epuizare și cu sufletul arzând. Așadar, au aprins lumânarea. Atunci José, liderul, cântă cu glas puternic, îndemnându-i cu o privire autoritară pe cei care mai ezitau sau erau surprinși, "Haideți! Toată lumea odată!" - și deodată toți au început să cânte tare, militărește. Trezită de voci, Cordélia îi privea cu răsuflarea tăiată. Cum nu se înțeleseseră dinainte, unii cântau în portugheză, alții cântau în engleză. Au încercat apoi să se corecteze: cei care cântaseră în engleză au dat-o pe portugheză, iar cei care cântaseră în portugheză au dat-o încet pe engleză.

În timp ce cântau, sărbătorita, în lumina lumânării aprinse, medita ca și cum ar fi fost în fața unui șemineu.

L-au ales pe cel mai mic dintre strănepoți, care, aplecându-se în brațele mamei încurajatoare, stinse flacăra dintr-o singură suflare plină de salivă! Au aplaudat câteva clipe forța neașteptată a copilului care, mirat și fericit, îi privea pe toți încântat. Stăpâna casei aștepta cu degetul pregătit pe comutatorul din hol - și aprinse becul.
- Trăiască mama!
- Trăiască bunica!
- Trăiască dona Anita, spuse și vecina care-și făcuse apariția.
- Happy birthday!, strigară nepoții care studiau la colegiul Bennett.

S-au mai auzit câteva aplauze pe ici, pe colo.

Sărbătorita se uita la tortul stins, mare și uscat.
- Taie tortul, bunico, spuse mama cu patru copii, ea trebuie să-l taie! le repetă tuturor cu un soi de convingere oarecum incertă, cu un aer misterios și nedumerit. Și, cum toți au fost de acord, satisfăcuți și curioși, ea deveni dintr-o dată impetuoasă: Taie tortul, bunico!

Și, pe neașteptate, bătrâna puse mâna pe cuțit. Și fără nici o ezitare, ca și cum, dacă ar fi ezitat o clipă, s-ar fi prăvălit peste masă, tăie prima felie cu o lovitură de asasin.
- Câtă putere, comentă cu glas scăzut nora din Ipanema, și nu se știe dacă era scandalizată sau plăcut surprinsă. Era poate puțin îngrozită.
- Acum un an, încă putea urca scările mai repede ca mine, spuse Zilda cu amărăciune.

După prima felie tăiată, ca și cum ar fi fost aruncată prima lopată de pământ, s-au apropiat toți, cu farfuria în mână, făcându-și loc, prefăcându-se că dau veseli din coate, fiecare la lopețica lui.

Rapid, feliile de tort au fost distribuite pe farfurioare, într-o tăcere care stătea să dea în clocot. Copiii mici, cu gura ascunsă de masă și cu ochii la nivelul acesteia, urmăreau împărțeala cu multă intensitate. Stafidele picau din tort printre firimiturile uscate. Copiii neliniștiți vedeau cum se risipesc stafidele și le urmăreau atenți cum cad.

Dar când s-au uitat mai bine, ce să vezi, sărbătorita înfulecase deja ultima bucățică!

Drept pentru care se putea decreta că petrecerea s-a terminat.

Cordélia se uita absentă la toți, zâmbind.
- Ți-am spus deja: astăzi nu vorbim despre afaceri! zise José radios.
- În regulă, în regulă! dădu înapoi Manoel împăciuitor, fără să se uite la nevastă, care nu-și lua ochii de la el. În regulă, încercă el să zâmbească, și mușchii feței i se contractară ușor.
- Astăzi e ziua mamei! spuse José.

În capul mesei, fața de masă pătată de coca-cola, tortul morfolit, și ea, ea era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Ei umblau de colo-colo, agitați, râzând, familia ei. Iar ea era mama tuturor. Și chiar dacă nu s-a ridicat dintr-odată, asemenea unui mort care se scoală încet, amuțindu-i și îngrozindu-i pe cei vii, sărbătorita a rămas pe scaun mai dură, mai semeață. Ea era mama tuturor. Și cum o mai sufoca babețica, dar ea era mama tuturor și, țintuită neputincioasă pe scaun, îi disprețuia. Și îi privea clipind din ochi. Toți copiii ei și nepoții și strănepoții nu-i ajungeau nici la călcâi, se gândi ea deodată cu scârbă. Rodrigo, nepoțelul de șapte ani, era singurul pe care-l avea la inimă, Rodrigo, cu fețișoara lui dură, virilă și ciufulită. Unde-i Rodrigo? Rodrigo cu ochii somnoroși și dilatați în căpșorul acela arzând, confuz. Acela va fi bărbat. Dar, clipind, sărbătorita se uita la ceilalți. Ah, disprețul pentru viața care se duce. Cum?! Cum de a putut, fiind atât de puternică, să dea naștere acelor ființe opace, cu brațe moi și figuri anxioase? Ea, cea puternică, care se căsătorise la timpul potrivit cu un bărbat bun, pe care, ascultătoare și nedepinzând de nimic, l-a respectat; ea l-a respectat, iar el i-a făcut copii și i-a plătit nașterile și i-a respectat lăuziile. Trunchiul a fost bun. Dar dăduse acele roade amare și nefericite, fără să fie măcar în stare să se bucure cu adevărat. Cum de a putut ea aduce pe lume acele ființe hlizite, slabe, mărginite? Ranchiuna rodea în inima-i pustiită. Niște comuniști, asta erau; niște comuniști. Îi privi cu o mânie de femeie bătrână. Păreau șobolani care-și dădeau ghionturi; familia ei. Hotărâtă, își întoarse capul și cu o putere de nebănuit scuipă pe jos.
- Mamă! strigă îngrozită stăpâna casei. Ce înseamnă asta, mamă? strigă ea rușinată, neîndrăznind să se uite la ceilalți, știa că nemernicii își aruncau ocheade unii altora victorioși, ca și cum ar fi fost de datoria ei s-o educe pe bătrână, și nu mai lipsea mult până să spună că nici baie nu-i mai face mamei, nu vor înțelege niciodată sacrificiul ei. Ce înseamnă asta, mamă? spuse cu glas scăzut, neliniștită. Dumneata n-ai făcut niciodată una ca asta! adăugă cu voce tare, ca s-o audă toți, voia să se agațe de mirarea celorlalți, când va cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mama ta. Dar marea ei supărare s-a mai atenuat când și-a dat seama că ei înclinau din cap aprobator, în semn că bătrâna dăduse în mintea copiilor.
- În ultima vreme a început să scuipe, le mărturisi ea stânjenită tuturor.

Niște șobolani care-și dădeau ghionturi, familia ei. Băieții, deși mari - probabil săriți de cincizeci de ani, habar n-am! -, băieții încă mai aveau trăsături frumoase. Dar ce neveste au putut să-și aleagă! Și nepoții, ce neveste - încă mai slabi și mai acriți - își aleseseră. Mândre foc, cu picioare subțiri, cu coliere false, ca femeile alea care nu știu să îndure la greu, femeiuștile alea care nu li se potriveau băieților ei, care nu erau în stare să pună o servitoare la punct, și toate cu cercei în urechi - dar nici unul, nici unul de aur! Mânia o sufoca.
- Dați-mi un pahar de vin! spuse ea.

Se făcu brusc liniște, fiecare dintre ei cu paharul înțepenit în mână.
- Buni, nu cumva o să-ți facă rău? o întrebă cu precauție nepoata dolofană și scundă.
- Nici o buni! explodă înfuriată sărbătorita. Să vă ia naiba, adunătură de fătălăi, de încornorați și de vagaboande! Dorothy, adu-mi un pahar de vin! ordonă ea.

Dorothy nu știa ce să facă, se uită la toți cu o privire comică ce implora ajutor. Dar, ca măștile neutre și indefinite, brusc, toate chipurile deveniseră lipsite de expresie. Petrecerea întreruptă, cu sandviciurile începute în mână, câte o îmbucătură rămasă uscată în gură, umflând falca în cel mai nepotrivit moment. Toți orbiseră, surziseră și amuțiseră cu gustările în mână. Și se uitau impasibili.

Încurcată, amuzată, Dorothy îi dădu vinul: isteață, doar două degete în pahar. Inexpresivi, pregătiți, toți așteptau dezlănțuirea furtunii.

Dar nu numai că sărbătorita nu a explodat văzând prăpădenia de vin pe care i-a dat-o Dorothy, dar nici nu s-a atins de pahar.

Privirea ei era fixă, liniștită. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Toți se uitau unii la alții politicoși, zâmbind ca orbeții, absenți, de parcă un cățeluș ar fi făcut pipi în sufragerie. Stoice, au început din nou să se audă vocile și râsetele. Nora din Olaria, care fusese pentru prima dată la unison cu ceilalți, când tragedia părea victorioasă, gata să se declanșeze, a trebuit să revină singură la aerul ei grav, fără măcar sprijinul celor trei copii care acum se amestecau ca niște trădători printre ceilalți. De pe scaunul ei izolat, analiza cu un ochi critic rochiile alea fără nici un fason, fără falduri, ce manie aveau să poarte rochii negre cu un colier din perle, nici măcar nu era la modă, o făceau din economie. Examina distantă sandviciurile care abia dacă văzuseră untul. Ea nu a mâncat nimic, nimic! A luat doar câte o bucățică din fiecare, de gust.

Și, ca să spunem așa, din nou petrecerea se terminase.

Stăteau toți jos, plini de bunăvoință. Unii, cu atenția îndreptată către sine, așteptând să se spună ceva. Alții, goi și în așteptare, cu un zâmbet amabil, cu stomacul plin de porcăriile alea care nu hrăneau, în schimb, țineau de foame. Copiii, deja scăpați de sub control, țipau cât îi ținea gura. Unii deja arătau dezgustător; cei mai mici, uzi leoarcă; seara se lăsa vertiginos. Iar Cordélia, Cordélia privea absentă, cu un zâmbet tâmp, îndurându-și singură secretul. Ce se întâmplă cu ea? aruncă cineva cu o curiozitate neglijentă, arătând-o de departe cu o mișcare a capului, dar nu i-a răspuns nimeni. Aprinseră și celelalte lumini ca să grăbească liniștea nopții, copiii începeau să se certe. Dar luminile erau mai șterse chiar decât tensiunea palidă a serii. Iar apusul de la Copacabana, fără să dea înapoi, se întindea tot mai mult, pătrunzând bolovănos prin ferestre.
- Trebuie să plec, spuse tulburată una dintre nurori, ridicându-se și scuturându-și firimiturile de pe fustă. Mai mulți se ridicară deodată, zâmbind.

Sărbătorita primi o sărutare precaută de la fiecare, ca și cum pielea ei atât de străină ar fi fost o cursă. Și, impasibilă, clipind, primi cuvintele voit bălmăjite pe care i le adresau, încercând să dea un ultim imbold de efuziune a ceva ce nu era de-acum decât trecut: se înnoptase de-a binelea. Lumina din sufragerie părea mai galbenă și mai intensă, oamenii îmbătrâniți. Copiii o luaseră razna deja.
"Oare ea crede că tortul ține loc de cină?" se întreba bătrâna în sinea ei.

Însă nimeni nu putea ghici la ce se gândea ea. Iar pentru cei care i-au mai aruncat vreo privire din ușă, sărbătorita nu era decât ceea ce părea: așezată în capul mesei mizerabile, cu mâna strângând fața de masă, ca și cum ar fi ținut un sceptru, și cu acea muțenie care era ultimul ei cuvânt. Cu pumnul strâns pe masă, niciodată nu va mai fi doar ceea ce credea ea. Aparența o depășise până la urmă și, întrecând-o, devenea, senină, tot mai uriașă. Cordélia o privea uimită. Pumnul mut și sever ținut pe masă îi spunea nefericitei nurori că fără rost iubea poate pentru ultimă oară: trebuie să se știe. Trebuie să se știe. Că viața e scurtă. Că viața e scurtă.

Fuga

Începuse să se întunece și îi era frică. Ploaia cădea necontenit și pavajul umed lucea în lumina felinarelor. Oameni cu umbrele, impermeabile, mergeau grăbiți, cu chipuri obosite. Mașinile derapau pe asfaltul ud și din când în când se auzea câte un claxon timid.

A vrut să se așeze pe o bancă din parc, pentru că, în realitate, nu simțea ploaia și nici nu se sinchisea de frig. Doar puțină teamă, fiindcă nu se hotărâse încă pe ce drum s-o apuce. Banca era un loc de odihnă. Însă trecătorii o priveau nedumeriți, și atunci s-a ridicat și a mers mai departe.

Era obosită. Se gândea tot timpul: "Dar ce se va întâmpla acum?" Dacă ar fi continuat să meargă înainte? Nu era o soluție. Să se întoarcă acasă? Nu. Se temea ca vreo forță să n-o împingă înapoi, în punctul de plecare. Amețită cum era, închise ochii și își imagină un vârtej mare ieșind dinspre "Casa Elvira", aspirând-o cu violență și așezând-o din nou la fereastră, cu cartea în mână, reconstituind scena de zi cu zi. S-a speriat. A așteptat un moment, să nu mai treacă nimeni, ca să strige din rărunchi: "Nu te mai întorci." S-a liniștit.

Acum, odată ce a decis că va pleca, totul renăștea. Dacă nu ar fi fost atât de confuză, i-ar fi plăcut gândul ce-i venise în minte după două ore: "Ei bine, lucrurile există încă." Da, o descoperire pur și simplu extraordinară. Era căsătorită de doisprezece ani, și trei ore de libertate o restituiau sieși aproape în întregime: în primul rând, trebuia să vadă dacă lucrurile încă există. Dacă ar fi jucat pe o scenă chiar această tragedie, s-ar fi pipăit, s-ar fi ciupit, să se asigure că e trează. Dar să joace teatru era ultimul lucru pe care și-l dorea.

Însă nu simțea înlăuntrul său numai bucurie și ușurare. Și un pic de teamă, și doisprezece ani.

Traversă trotuarul și se sprijini de parapet, ca să privească oceanul. Ploua în continuare. Luase autobuzul la Tijuca și coborâse la Glória. Mergând pe jos, ajunsese deja dincolo de Morro da Viúva.

Oceanul era foarte agitat, și când valurile se spărgeau de stânci stropii de spumă sărată o stropeau din cap până-n picioare. S-a gândit o clipă dacă e adânc în locul acela, dat fiind că era imposibil să-și dea seama: apa închisă la culoare, întunecată, putea foarte bine să fie la câțiva centimetri de nisip sau să ascundă infinitul. S-a hotărât să încerce din nou acel joc, acum că era liberă. Era de ajuns să privească mult timp în adâncul apei și să creadă că lumea aceea nu are sfârșit. Ca și cum s-ar fi înecat, fără să atingă vreodată cu picioarele fundul oceanului. O angoasă apăsătoare. Și atunci pentru ce o căuta?

Povestea de a nu găsi fundul oceanului era una veche, din vremea copilăriei. La capitolul despre forța gravitației, în școala primară, inventase un om cu o boală ciudată. La el nu funcționa forța gravitației... Așadar, el cădea în afara pământului, și tot cădea pentru că ea nu era în stare să-i dea o direcție. Unde cădea? Apoi, se hotărâse: va continua să cadă, să cadă și se obișnuia cu asta, avea să mănânce căzând, să doarmă căzând, trăia căzând, până ce avea să moară. Și va continua să cadă? Dar în acel moment amintirea bărbatului nu o neliniștea, ci, dimpotrivă, îi aducea un iz de libertate pe care nu-l mai simțise de doisprezece ani. Deoarece soțul său avea o trăsătură aparte: era suficientă prezența lui ca cele mai mici mișcări ale gândurilor ei să înceteze. La început, asta îi conferise oarecare liniște, apoi obosise să tot cugete la lucruri inutile, deși amuzante.

Acum, ploaia a încetat. Este frig, dar e foarte bine. Nu mă voi întoarce acasă. Ah, da, asta este o consolare infinită. Oare el va fi surprins? Da, doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb. Zilele se topesc, se amestecă, formând un tot, o ancoră mare. Iar ființa se simte pierdută. Privirea ajunge să-i arate ca o fântână adâncă. Apă întunecată și tăcută. Gesturile ei devin albe și nu se teme decât de un singur lucru în viață: să nu apară ceva care s-o schimbe. Trăiește în spatele unei ferestre, privind pe geam cum anotimpul ploilor îl acoperă pe cel cu soare, după care se face din nou vară și apoi vin din nou ploile. Dorințele sunt fantasme care se spulberă imediat ce se aprinde lumina bunului-simț. De ce soții reprezintă bunul-simț? Al lor este deosebit de solid, bun și nu dă greș niciodată. Al celor care folosesc o singură marcă de creion și știu pe de rost ce scrie pe talpa pantofilor. Îi poți întreba fără grijă despre orarul trenurilor, ziarul cu cel mai mare tiraj, ba chiar în ce regiune a globului se reproduc cel mai repede maimuțele.

Ea râde. Acum poate râde... Mâncam prăbușindu-mă, dormeam prăbușindu-mă, trăiam prăbușindu-mă. Am să caut un loc unde să pot pune picioarele pe pământ...

I se păru atât de amuzant acest gând, încât se aplecă peste parapet și izbucni iar în râs. Un bărbat corpolent se opri la o oarecare distanță, uitându-se la ea. Ce mă fac? Ce-ar fi să mă apropii de el și să-i spun: "Dragul meu, plouă." Nu. "Dragul meu, eu am fost o femeie măritată și acum sunt o femeie." Merse mai departe, lăsându-l în urmă pe bărbatul corpolent.

Deschide gura și simte cum o pătrunde aerul proaspăt. De ce a așteptat atât de mult înnoirea asta? Abia astăzi, după douăsprezece secole. A ieșit de sub dușul rece, s-a îmbrăcat cu ceva subțire, a luat o carte. Dar astăzi era altfel decât în toate după-amiezile din zilele din toți anii. Era cald și simțea că se sufocă. A deschis toate ușile și ferestrele. Dar nu: aerul era încremenit acolo, imobil, grav, apăsător. Nici o adiere, și cerul jos, norii întunecați, denși.

Cum s-a întâmplat totul? La început, doar indispoziția și căldura. Apoi, simți cum crește ceva înlăuntrul ei. Deodată, cu mișcări greoaie, minuțioase, și-a smuls rochia de pe ea, sfâșiind-o furioasă în fâșii lungi. Aerul devenea tot mai închis în jurul ei, strângând-o ca într-un corset. Atunci, un bubuit puternic a zguduit casa. Aproape simultan, au început să cadă picături mari de ploaie, calde și sacadate.

A rămas nemișcată în mijlocul camerei, gâfâind. Ploaia se întețea. Auzea cum se izbește cu zgomot de copertina zincată din grădină și pe menajeră adunând rufele. Ai fi zis că a venit potopul. O briză răcoroasă adia prin camere, îi mângâia obrazul fierbinte. Atunci s-a liniștit. S-a îmbrăcat, a luat toți banii din casă și a plecat.

Acum îi e foame. De doisprezece ani nu i-a mai fost foame. Va intra într-un restaurant. Pâinea e proaspătă, supa fierbinte. Va comanda o cafea, o cafea tare și aromată. Ah, cât de frumos și minunat e totul! Camera de hotel are un aer ciudat, perna e moale, parfumată, așternutul curat. Și, când întunericul va pune stăpânire pe cameră, o lună uriașă va răsări după ploaia asta, o lună proaspătă și senină. Iar ea va dormi învăluită în lumina lunii...

Se va lumina de ziuă. Va avea la dispoziție toată dimineața ca să cumpere tot ce-i trebuie pentru călătorie, deoarece vaporul pleacă la două după-amiaza. Oceanul este calm, aproape fără valuri. Cerul, de un albastru violent, țipător. Vaporul se îndepărtează rapid... Și, în curând, tăcere. Apele cântă izbindu-se de corpul navei, sacadat, suav... De jur împrejur, zboară pescărușii, spumă albă ieșită din mare. Da, toate astea!

*

Însă ea nu are destui bani să călătorească. Biletele sunt atât de scumpe. Și ploaia care a udat-o până la piele o face să se simtă pătrunsă de un frig înțepător. Bine că poate sta la hotel. Adevărat. Dar hotelurile din Rio nu sunt potrivite pentru o doamnă singură, cu excepția celor de categoria întâi. Și în acelea poate da peste vreun cunoscut de-al bărbatului ei, ceea ce în mod sigur îi va afecta afacerile.

Ah, asta-i o minciună. Care este adevărul? Doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb și zilele ți se înfășoară în jurul trupului, strângându-te tot mai mult. Mă întorc acasă. Nu pot să fiu furioasă pe mine, pentru că am obosit. Și toate astea chiar se întâmplă, eu nu provoc nimic. Sunt doisprezece ani.

Intră în casă. E după-amiază și bărbatul ei citește întins pe pat. Îi spune că Rosinha e bolnavă. Nu a primit mesajul ei în care-l anunța că se va întoarce abia pe seară? Nu, îi răspunde el.

Bea un pahar cu lapte fierbinte, pentru că nu îi e foame. Îmbracă o pijama din flanelă, de culoare albastră, cu buline albe, foarte moale. Îl roagă să stingă lumina. El o sărută pe obraz, spunându-i să-l trezească la șapte fix. Ea îi promite, el răsucește comutatorul.

Dintre arbori, se ridică o lumină mare și pură.

Un timp, rămâne cu ochii deschiși. Apoi își șterge lacrimile cu cearșaful, închide ochii și își caută o poziție comodă în pat. Simte cum lumina lunii o învăluie încetișor.

În liniștea nopții, vaporul se îndepărtează tot mai mult.

H(A)PPY

 

Nicola Barker
H(A)PPY
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din engleză de Oana Zamfirache
 

***
Intro

Nicola Barker (n. 1966) este o scriitoare din Marea Britanie. La vârsta de nouă ani a emigrat împreună cu părinții și sora ei în Africa de Sud. S-a întors în Anglia în 1981 împreună cu mama sa. A publicat primul volum de proză în 1993, Love Your Enemies, pentru care a primit Premiul PEN/Macmillan Silver Pen și Premiul pentru Ficțiune David Higham. Până în prezent i-au apărut 13 romane și trei volume de povestiri. În general, scrie despre oameni neobișnuiți - inadaptați, excentrici etc. - aflați în situații obișnuite.

Pentru romanul H(A)PPY a primit prestigiosul premiu Goldsmiths în 2017 și a fost nominalizată la Premiul Gordon Burn în 2018 și la Women's Prize for Fiction în același an. Romanul a fost considerat cartea anului de către publicațiile The Guardian, The Telegraph și The Independent.

*

H(A)PPY este o poveste postapocaliptică situată într-un viitor foarte îndepărtat. Un viitor în care marile dileme ale umanității par a fi în sfârșit rezolvate pentru totdeauna. În care oamenii, așa cum o arată titlul, sunt fericiți. Sau cel puțin așa par.

La un prim nivel, romanul poate fi citit ca o distopie zen: în acest univers în care comunitatea e tot ce contează și tehnologia aparține Sistemului, există obligativitatea de a fi calm, moderat, detașat și... fericit. La un alt nivel, este povestea oricărui individ incapabil să se adapteze cerințelor comunității, care își simte individualitatea amenințată de norme care îi sunt străine și are de ales între a se supune Sistemului sau a porni pe o nouă cale, cu riscul de a găsi la capătul ei propria-i anihilare. Nu în ultimul rând, este un antiroman despre forța cuvintelor, care nu e întotdeauna în slujba Binelui.

"O remarcabilă explorare a puterii coercitive și distructive a narațiunii." (The Times Literary Supplement)

"Este un mic miracol faptul că acest exigent antiroman despre colapsul narațiunii funcționează perfect. Barker e mai excentrică și inovatoare ca niciodată." (The Sunday Times)

"Barker a fost întotdeauna o scriitoare vizionară, mai ales în stilul ei. Trecutul și prezentul se întrepătrund ca în vis și halucinație. Iar cartea sa e mai mult un poem și o operă de artă decât un roman." (Literary Review)

"Nicio descriere nu poate să redea frenezia și sinceritatea romanului H(A)PPY. Este superb, iar autoarea lui, o experimentatoare autentică și dedicată. În mâinile lui Barker, narațiunea, oricât de fragilă, nu doar supraviețuiește, ci și crește plină de vigoare." (The Observer)

"H(A)PPY nu prezintă o versiune optimistă a viitorului umanității, dar datorită lui Barker, acel timp îndepărtat devine convingător într-un fel de-a dreptul obsedant." (The Observer)

"Barker e mai magnifică și mai bogată în aforisme ca niciodată în această viziune a unui viitor distopic, viziune ce sfidează convențiile narative și tipografice." (The Guardian)

"H(A)PPY este o Alice în Țara Minunilor post-postapocaliptică, o poveste care se narează singură și apoi se autodevorează." (Goodreads)

Fragment

După ce s-au aliat și ne-au salvat de Potopuri și de Focuri și de Ciume și de Cultele Morții, Puterile Altruiste le-au abătut Tinerilor gândurile de la Dumnezeu. Am pornit pe un alt drum. I se spunea Calea Cea Nouă. I se spunea Calea Luminii. Tinerii au fost învățați metode variate și simple de a-și găsi liniștea. Am trecut Dincolo de Dumnezeu. Am fost învățați să celebrăm Momentul Prezent. Eram echilibrați la nivel chimic.

Eram perfecționați. Ni se dădea posibilitatea de a alege atât cât să ne simțim ca și cum am fi liberi, dar nu într-atât încât mințile noastre (intelectul nostru, încă fragil) să fie suprasolicitate. Îndoiala a luat sfârșit. Fluxul Informațional a fost purificat. Înainte, exista mizerie, iar aceasta ne altera. Apoi, totul a devenit proaspăt. Mirosea a iarbă abia tăiată. Totul strălucea. Ne-au făcut să ne simțim din nou inocenți. Nu, nu. Ne-au făcut din nou Inocenți.

Suntem Inocenți. Suntem Curați și Neîmpovărați. În fiecare zi, cu fiecare nou răsărit, în fiecare nouă oră, în fiecare nou minut, suntem încă o dată eliberați din legăturile strânse ale Istoriei (din Cătușele Trecutului). O luăm mereu de la capăt. Chiar aici! Chiar acum! Un nou început. O Lume Nouă. Totul este posibil. Am renăscut.

Mi se spune că (pe când exista timp consemnat - ceea ce, după cât se pare, e un concept religios greșit) totul a funcționat până s-a atins un anumit număr și apoi totul a încetat să mai funcționeze pentru că nimic nu putea face față mărimii Numărului. Era un număr finit. Pe atunci, toate numerele erau finite. Resursele vitale se epuizau treptat și oamenii sufereau. Din cauza numerelor. Doar a numerelor. Dar acum numerele sunt infinite, totul a fost cartografiat și nimic nu este necunoscut. Nimic nu se poate epuiza - nici măcar viața. Suntem eterni. Și avem întotdeauna suficient. Doar suficient. Nu jinduim după mai mult. Suntem mulțumiți. Suntem Echilibrați. Și ne străduim - dar niciodată prea mult - să rămânem Echilibrați. Acesta este scopul care ne însuflețește, care ne călăuzește. Nu suntem încurajați să întrebăm cum sau de ce - deși nici nu suntem împiedicați să o facem. Pur și simplu acceptăm că trecutul a fost Trecut. Trăim Acum. Trăim În Lumină. Iar dacă suntem amenințați de întuneric (întuneric? Oare mai există cu adevărat întuneric?), ei numaidecât ne ajustează la nivel chimic. Ei pur și simplu... știu.

Chimicalele ajung în noi printr-o multitudine de căi. Mediile noastre sunt sensibile. Mediile noastre sunt cooperante. Totul este Întreg. Suntem totali, universali, integrați. Suntem Echilibrați. Ne străduim (dar nu ne luptăm) să rămânem Echilibrați. Și totul funcționează perfect. Așa că nu avem de ce să ne mai facem griji.

Uneori - când dormim, în timp ce visăm dulce - ni se aduce aminte cum era înainte, ca să apreciem cât de bine e acum. Acum, că ne-am Eliberat de Dorință. Și suntem F(E)RICIȚI să ni se reamintească pentru că ni se confirmă senzația de pace, de calm, de armonie, de echilibru. Ni se vorbește despre minciunile Trecutului. Despre cum Tinerilor li se spunea că trebuie să se împotrivească normei pentru a se simți Întregi. Li se spunea că puterea creativă este dependentă de luptă și de suferință. Că adevărata fericire poate fi atinsă numai dacă îți abandonezi sinele lui Dumnezeu sau, la cealaltă extremă (Trecutul era plin de astfel de contradicții), că adevărata fericire presupune întotdeauna suferința și durerea altor persoane sau a altor creaturi. Că fericirea se definește oarecum comparativ sau prin competiție.

Minciuni. Toate erau niște minciuni.

Când zic "ni se spune", de fapt vreau să zic "ne spunem singuri". Pentru că nimic nu este deasupra noastră. Nimic nu este dedesubtul nostru. Suntem Echilibrați. Așa a fost creat Sistemul. Ne străduim să rămânem Echilibrați. Fiecare dintre noi contribuie în felul său special la atingerea acestui scop. Eu sunt în primul rând o muziciană. Acesta este talentul meu. Dar nu mă dedic exclusiv muzicii. Aici nimic nu este exclusiv. A fi exclusiv presupune a exclude. Și nimic nu este exclus. Îmi dedic timpul, atenția și energia mai multor cauze, mai multor ocupații. Sunt deschisă. Sunt umilă. Sunt recunoscătoare. Sunt stabilă.

Există un graf - îi spunem Graful - și acesta ne arată cât de Echilibrați suntem: ca persoane (în ce privește sănătatea fizică și mintală), ca obște mică (obște bazată pe aptitudini, pe prietenie, pe consum, pe felul de a gândi) și ca societate în ansamblu - ca rasă, ca planetă, ca galaxie. Mai multe grafuri, dar un singur Graf.

Avem satisfacția - o satisfacție profundă - de a rămâne în parametrii diferitelor noastre grafuri. De a păstra lucrurile în echilibru. Și cu toții ne străduim (dar nu prea mult) întru acest scop. Pentru că ne face F(E)RICIȚI: să contribuim la ceva, să fim pe deplin conștienți, să fim pe deplin informați și profund sensibili. Să fim pe deplin deschiși la orice.

Ne face F(E)RICIȚI...

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Dar de ce se întâmplă asta?

F(E)RICIȚI
De ce? De ce litera "E" se încapățânează să oscileze? Să fie în paranteză?

Și de ce vorbesc? Ce fac? De ce repet toate astea?

De unde această nevoie?

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Ce ciudat...
Ce consternant!
Un defect?
Un bip?
Un nod?
Dar unde?...

Ah. Melodia aceea dulce, ca un clinchet de clopoței. Îți aduci aminte?
Și copilul.

Dacă această chestie, pe care nu pot s-o descriu, n-o pot înțelege, o pot doar simți, doar presimți (imaginează-ți broboanele de pe piele de care nu ești conștient până când o adiere îți atinge ușor obrazul), dacă această chestie a avut un început - această ciudată clarificare, această ușoară perturbare, acest bip -, atunci asta s-a întâmplat când a apărut copilul - o fetiță -, da, acum că mă gândesc în urmă- dacă îmi aduc aminte corect - și nu pot s-o... se tot furișează în mintea mea. E însoțită de o melodie ciudată. Un vals dulce, ca un clinchet de clopoței. Cântat la chitară. Doar că sunt corzi de metal. Reverberează straniu. Fata este mică și negricioasă, cu ochi arzători și un zâmbet precaut; Senzorul meu îmi spune că are nouă ani și că a trăit - cu mulți ani în urmă, pe vremea când se ținea evidența anilor - pe fostul continent sud-american. Am descoperit-o în Fluxul Informațional, într-un articol despre un lutier din Paraguay care era specializat în instrumente scobite (în ultima vreme mă gândeam la avantajele unor astfel de instrumente). Întâmplător, acesta avea și o chitară prețioasă, dar nu una scobită. Am accesat linkul fară mare chef.

Era ciudat (da, ciudat) că citeam un articol despre o chitară prețioasă (deși sunt chitaristă și cânt la ele și le construiesc), pentru că, după cât se pare, acum toate chitarele sunt prețioase (în egală măsură lipsite de valoare și identice și perfecționate și la îndemâna oricui ar avea nevoie de ele). Așa că era ciudat că scotoceam prin Trecut ca să găsesc informații despre orice alt fel de chitară decât cea pe care o am, care este o chitară de-a dreptul minunată, o chitară care mă face să fiu complet și absolut mulțu... mulțu... F(E)RICITĂ.

F(E)RICITĂ

Or, acea chitară prețioasă era departe de a fi perfectă. Era de-a dreptul imperfectă! Era o chitară clasică, de lemn, în formă de pară. Am mărit fotografia atât de mult, încât imaginea a devenit granulată (era din perioada când imaginile deveneau granulate, acela fiind un timp al discordiei, al neajunsurilor, al fracturilor și al pixelării. Un timp lipsit de Adevărata Claritate. Un timp al limitelor neclare).

Acea chitară - ah, acea chitară - era prețioasă nu datorită vreunei calități intrinseci, ci pentru că aparținuse la un moment dat unui chitarist faimos. Avea corzi de metal, nu elastice. Și niște bile minuscule, dintr-un fel de cauciuc vulcanizat, prin care corzile înalte fuseseră trecute cu migală și apoi poziționate în așa fel încât să fie aliniate cu prăgușul. Acestea erau amortizoare. Da, amortizoare. Ca să reducă zgomotul metalic. Vibrația. Un compromis ingenios, straniu. Această chitară- un instrument care era în mod evident obiectul unui compromis - n-avea niciun sens pentru mine. Ca persoană care cânta la lăută. Ca muziciană. N-avea niciun sens să ai o chitară acustică cu corzi urâte, de metal, într-o perioadă a Istoriei - da, Senzorul îmi confirma prompt acest lucru - când corzile elastice erau singurele cu adevărat acceptabile. Se întâmpla înainte de apariția chitarei electrice. Era înaintea Epocii Sunetelor Stridente, a Oah-oah-ului, a Rockului. Chitara "prețioasă" era o anomalie bizară. O enigmă. Avea o poziție instabilă (1920? 1925?) - se clătina - între Trecutul pe ducă și Viitorul abia conturat (care va deveni și el tot un fel de trecut). A existat într-un moment critic. Când se năștea Disonanța. Când pierea Armonia. Era un instrument imperfect. Un anacronism. O curiozitate. O enigmă. Da, repet: o enigmă. Fiindcă sunt la rândul meu lutier, mă preocupă adesea asemenea enigme, mă confrunt cu ele (deși nu sunt în război cu ele și nici nu mă lupt cu ele, dar nici nu le îndrăgesc, nici nu le caut înadins, căci ce nevoie aș avea, dat fiind că soluțiile sunt la îndemână, când fiecare mister a fost în cele din urmă și în mod definitiv elucidat?). Dar m-am trezit holbându-mă la imperfecțiunile acestei chitare și mirându-mă. Nu mi-e clar ce mă miră așa. Era doar un spațiu gol, o absență a cuvintelor, o aspirație.

Da, o aspirație.

Presupun că ceea ce mă nedumerea era cine ar fi putut să dețină un astfel de obiect imperfect care - chiar și în istoria chitarelor, a confecționării lor - nu avea niciun sens. Cine ar fi putut să dețină un asemenea instrument haotic? Un instrument grosolan, prostesc, zadarnic?

Și apoi, dintr-odată, am zărit fata, copila cu ochi căprui, stând acolo, într-un colț. În marginea unui decupaj dintr-un ziar. Ținea în brațe o păpușă, învelită într-o pătură. Iat-o! Doar o fată.

Dar de ce mi-ar păsa? Noi - Tinerii - respingem total (limbajul mi-e acum prea aspru, dar imaginează-ți dacă vrei o versiune mai calmă a acestei fraze, o versiune mai lipsită de pasiune), dezavuam ideea de faimă și tot ce presupune această "podoabă" a Trecutului. Chiar și cuvântul. Respingem chiar și cuvântul faimă - un cuvânt fierbinte. Un cuvânt care clocotește. Un cuvânt care condensează și apoi putrezește. Un cuvânt periculos. Detestam "personalitatea". Evitam diferența. Iar Senzorul - pentru că i-o cerem, pentru că avem nevoie s-o facă - refuză să-i recunoască (și, ca atare, să-i onoreze) pe indivizii remarcabili - "faimoși" - de pe Sângerosul Raft al Istoriei. Indivizii din acel Atunci haotic. Din timpul acela întunecat, umed și cețos, de dinainte să se instaureze Prezentul pur și senin.

Căci Acum toate creaturile sunt egale. Aceasta este Filozofia noastră. Nimeni nu se poate ridica deasupra. Așa ca Senzorul - pentru că ne-o dorim, pentru că este necesar, pentru că i-o cerem - îi dezmembrează în părțile lor componente pe acești indivizi ridicați în slavi. Îi deconstruiește. Li se desemnează niște simple numere. Nu li se dau nume, pentru că numele generează o minusculă implozie psihică, o conexiune, o sinergie periculoasă care țâșnește printre litere și informații și imagine și înțeles. Acest chitarist era din Paraguay, iar numărul lui este 91.51.9.81.81.1.2.

Scuze.

Da... apăruse ea, copila, fata care mă bântuie, și pentru că era la marginea paginii - a paginii despre chitara prețioasă -, nu am putut accesa povestea în întregime (nu am fost în stare să-mi ghidez cum trebuie Senzorul - înspre ce aș fi putut să-l direcționez? Cum? Când nu existau alte indicii?), deși am încercat. Am încercat din răsputeri. Am încercat de mai multe ori. Aproape am simțit... nu știu... aproape că am simțit frustrare.

Respiră. Respiră.

Mira A, alungă-l. Acest moment. Acest sentiment. Această frustrare. Frustrarea nu e nimic altceva decât inflația nesănătoasă a Egoului agresiv. Frustrarea presupune că te simți îndreptățit. Frustrarea înseamnă aroganță. Verifică Graful. Se face roz? Se face?

Of, lasă-l să treacă, Mira A. Inspiră. Expiră. Iartă-te. Uită de tine.
Așa. Da. Acum e mai bine.
Bravo.
Bine.
Uuf!

Și totuși, era ceva atât de... arhaic, de... de... tulburător în legătură cu ochii întunecați ai fetiței... Mă obsedau. Am încercat, firește, să primesc informația - atâta câtă era - și apoi să nu mă mai gândesc la ea. Așa cum am fost învățați să facem. Dar n-am reușit. Nu înțeleg de ce. Poate că a fost vorba de un bip, de un nod. Cred că m-am dezechilibrat la nivel chimic. E foarte ciudat. O să cer ajutor. Of. Cineva a observat deja. Pe Graf. Ce drăguț! Ajutorul a venit deja.

După-amiaza unui faun

 

Adolfo Bioy Casares
După-amiaza unui faun
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți
 

***
Intro

Adolfo Bioy Casares (1914 - 1999) a fost un strălucit reprezentant al literaturii fantastice argentiniene, caracterizată prin erudiție perfect asimilată și rafinament. Cel mai cunoscut roman al său este Invenția lui Morel (1940), pentru care a primit, în 1941, Premiul orașului Buenos Aires și după care Alain Resnais a turnat filmul Anul trecut la Marienbad - premiat cu Leul de Aur la Veneția, în 1961. Alte romane: Plan de evadare (1945); Visul eroilor (1954); Jurnal din "Războiul porcului" (1969); Dormind la soare (1973); Aventura unui fotograf în La Plata (1985); Un campion fără seamăn (1993); Dintr‑o lume în alta (1998). Volume de povestiri: Trama celestă (1948); Poveste prodigioasă (1956); Ghirlanda cu iubiri (1959); Latura umbrei (1962); Marele Serafim (1967); Povestiri de dragoste (1972); Povestiri fantastice (1972); Eroul femeilor (1978); Povestiri uimitoare (1986); O păpușă rusească (1991); O magie modestă (1997).

În 1932, îl cunoaște pe Jorge Luis Borges, de care l‑a legat o exemplară și statornică prietenie. Împreună cu acesta, a semnat volumele Povestiri scurte și extraordinare (1955), Cartea cerului și a infernului (1960), precum și câteva antologii: Cele mai bune povestiri polițiste (1943 și 1944), Poezie gauchescă (1955). Sub pseudonimul Honorio Bustos Domecq, cei doi publică Șase probleme pentru don Isidro Parodi (1942) și Două fantezii memorabile (1946), urmate, sub semnătura autorilor, de Cronicile lui Bustos Domecq (1967) și Noi povestiri de Bustos Domecq (1977).

În 1940, se căsătorește cu pictorița și scriitoarea Silvina Ocampo, împreună cu care va semna romanul polițist Cei care iubesc urăsc (1946). De asemenea, în colaborare cu aceasta și cu Borges, semnează două culegeri remarcabile: Antologia literaturii fantastice (1940) și Antologie poetică argentiniană (1941). Pe lângă opera de ficțiune, Bioy Casares a scris critică literară (Cealaltă aventură, 1968) și eseu (Relatare despre pampa și gauchos, 1970).

Printre medaliile și premiile câștigate se numără Legiunea de Onoare franceză (1981), Premiul internațional Alfonso Reyes (1991) și Premiul Cervantes (1990).

*

Originalitatea lui Adolfo Bioy Casares izvorăște din arta inconfundabilă de a structura, într-un demers narativ unitar, de un echilibru desăvârșit, cele două coordonate esențiale ale creației sale: cea fantastică și cea omenească, proiectând în oglinzi infinite fascinantul joc de lumini și umbre ale incidenței irealului în cotidian.

"Fantasticul este una dintre marile chei ale literaturii mele", spune autorul, convins că "realitatea poate fi fantastică în orice clipă, fiindcă uneori viața ne oferă o viziune momentană a ceva ce alterează ordinea realului". Îmbinând subtil elemente ale literaturii de sorginte fantastică - misterul, straniul, ambiguitatea, indeterminarea, suspansul, atracția exercitată de zona absconsă, întunecată a existenței - cu dezvăluirea dimensiunii lăuntrice a ființei umane aflate aproape întotdeauna sub semnul atotstăpânitor al iubirii, povestirile adunate în volum reflectă, în varii ipostaze, tema efemerității ființei, simțită ca o incertitudine față de identitatea unei alte ființe, întrucât cunoașterea umană este imperfectă. (Tudora Șandru-Mehedinți)

"Uneori, când nu pot să fac altceva decât să încep o poveste, mi-aș dori să fiu Adolfo Bioy Casares." (Julio Cortázar)

"Cel mai bun dintre prozatorii fantastici din Argentina și, poate, din America." (Luis Alberto Sánchez)

"Adolfo Bioy Casares va rămâne în galeria giganților literaturii pe care i-a dat Argentina în ultimul secol." (The Independent)

Fragment

Măști venețiene

Când vorbesc unii despre biologia umană ca despre un proces real și inevitabil, îmi spun cu amărăciune că viața e mai complexă decât cred ei. Nu încerc să‑i conving, dar nici nu‑mi uit experiența. Ani în șir am trecut fără rost dintr‑o iubire într‑alta; puține, pentru atâta amar de vreme, neîmpărtășite și triste. Apoi am întâlnit‑o pe Daniela și am știut că nu mai trebuia să caut, că mi se dăruise totul. Chiar atunci începuseră accesele de febră.

Mi‑amintesc de prima vizită a doctorului.
- Febra asta ți se trage de la ganglioni, decretă. O să‑ți prescriu ceva ca să ți‑o scadă.

Am luat vorbele astea drept o veste bună, dar, în vreme ce doctorul scria rețeta, m‑am întrebat dacă faptul că‑mi dădea ceva pentru febră nu însemna că nu‑mi dădea nimic pentru boală, fiindcă era incurabilă. M‑am gândit că, dacă nu voi pune capăt acestor îndoieli, voi avea parte de un viitor zbuciumat, și, dacă‑l întrebam, riscam să primesc drept răspuns o certitudine capabilă să‑mi facă viața de neîndurat. Oricum, ideea unei îndoieli nesfârșite mi se părea îngrozitoare, așa că m‑am încumetat să‑l întreb. Mi‑a răspuns:
- Incurabilă? Nu obligatoriu. Sunt cazuri, pot afirma că se cunosc destule cazuri, de revenire deplină.
- De vindecare deplină?
- Tu ai spus‑o. Pun cărțile pe masă. În situații precum cea de față, medicul va face uz de toată energia ca să dea încredere bolnavului. Fii atent la ce‑ți spun, fiindcă‑i important: n‑am nicio îndoială că există cazuri de vindecare. Îndoielile apar dacă vrei să analizezi cum și de ce se produce vindecarea.
- Asta înseamnă că nu există tratament?
- Bineînțeles că există. Tratament paliativ.
- Care uneori poate și vindeca?
Nu mi‑a spus "nu" și în această speranță firavă mi‑am pus toată voința de a mă însănătoși.

Părea cert că examenul clinic îmi ieșise destul de prost, dar când am plecat din cabinetul de consultație nu știam ce să cred, încă nu eram în stare să încerc să fac un bilanț, de parcă aș fi primit niște vești pe care, din lipsă de timp, nu le‑aș fi citit cu atenție. Eram mai curând descumpănit decât trist.

În două sau trei zile medicamentul mă scăpă de febră. Am rămas cam slăbit sau istovit și poate de asta am acceptat cuvânt cu cuvânt diagnosticul medicului. Apoi m‑am simțit bine, chiar mai bine decât înainte de a mă îmbolnăvi, și‑am început să spun că doctorii n‑o nimeresc chiar totdeauna cu diagnosticele lor; că se prea poate să nu mai am alte accese. Era de înțeles. "Dac‑ar fi să mai am, s‑ar ivi vreo senzație neplăcută care să mă prevină, dar adevărul e că mă simt mai bine ca oricând."

Recunosc că simțeam o dorință stăruitoare de a nu crede în boală. Probabil că astfel mă apăram de gândurile care mă munceau de obicei, de consecințele lor posibile în viitorul meu împreună cu Daniela. Mă deprinsesem să fiu fericit și nu‑mi puteam închipui viața fără ea. Îi spuneam că nu mi‑ar fi de-ajuns un veac ca s‑o privesc, să fim alături. Exagerarea exprima întocmai ceea ce simțeam.

Îmi plăcea să‑mi vorbească despre experimente. Eu îmi imaginam spontan biologia, materia ei de studiu, ca pe un fluviu uriaș ce înainta printre revelații uimitoare. Grație unei burse, Daniela studiase în Franța cu Jean Rostand și cu Leclerc, colaboratorul lui nu mai puțin celebru. Descriindu‑mi proiectul la care lucra Leclerc pe vremea aceea, Daniela folosi cuvântul "carbonic". Rostand, la rândul lui, cerceta posibilitățile de accelerare a anabolismului. Mi‑amintesc că i‑am spus:
- Eu nici măcar nu știu ce înseamnă anabolism.
- Toate ființele trec prin trei perioade, explică Daniela. Cea anabolică, de creștere, urmată de o linie constantă mai lungă sau mai scurtă, etapa când suntem adulți, și, în sfârșit, cea catabolică sau decăderea. Rostand s‑a gândit că, dacă am pierde mai puțin timp cu crescutul, am câștiga ani foarte folositori pentru viață.
- Ce vârstă are?
- Aproape optzeci. Dar să nu crezi că‑i bătrân. Toate studentele lui se îndrăgostesc de el.

Daniela zâmbi. Fără s‑o privesc, i‑am răspuns:
- Eu, în locul lui Rostand, m‑aș strădui să amân ori chiar să suprim catabolismul. Să fie clar că n‑o spun fiindcă l‑aș considera bătrân.
- Rostand gândește ca tine, dar susține că, pentru a înțelege mecanismul decadenței, e neapărat necesar să‑l cunoști pe cel al creșterii.

La câteva săptămâni după primul meu acces de febră, Daniela primi o scrisoare de la maestrul ei. Când mi‑a citit‑o, am simțit o adevărată satisfacție. A fost extrem de plăcut pentru mine să constat că un om faimos pentru inteligența lui o prețuia și o îndrăgea atât de mult pe Daniela. Motivul scrisorii era s‑o roage să participe la viitoarele Zile ale Biologiei de la Montevideo, unde avea să‑l întâlnească pe unul dintre cercetătorii din echipa sa, doctorul Proux, sau Prioux, care ar putea s‑o pună la curent cu stadiul actual al lucrărilor.

Daniela mă întrebă:
- Cum să‑i spun că nu vreau să merg?

Totdeauna a considerat că aceste congrese și zile internaționale sunt inutile. Nu mai știu pe nimeni atât de pornit împotriva ideii de a face ceva doar de formă.
- Ți se pare o ingratitudine să‑l refuzi pe Rostand?
- Lui îi datorez tot ce știu.
- Atunci nu‑l refuza. Te însoțesc.

Mi‑aduc aminte scena de parc‑aș vedea‑o. Daniela mi se aruncă în brațe, șoptind o poreclă (o trec sub tăcere pentru că orice poreclă străină pare caraghioasă), și exclamă, sărind în sus de bucurie:
- O săptămână în Uruguay cu tine! Nemaipomenit!

Făcu o pauză și adăugă:
- Mai ales dacă n‑ar fi zilele alea.

Se lăsă convinsă. În ziua plecării, m‑am sculat cu temperatură și, în cursul dimineții, m‑am simțit groaznic. Dacă nu voiam să fiu o povară pentru Daniela, trebuia să renunț la călătorie. Mărturisesc c‑am tot sperat într‑o minune și că numai în ultimul ceas am anunțat‑o că n‑o mai însoțesc. Îmi acceptă hotărârea, dar se plânse:
- O săptămână departe unul de altul numai ca eu să nu pierd plictiseala aia! De ce nu l‑oi fi refuzat pe Rostand?

Deodată, se făcu târziu. Despărțirea în mare zor îmi lăsă un sentiment de neînțelegere amestecat cu tristețe. De neînțelegere și părăsire. M‑am gândit, ca să mă consolez, că a fost un noroc că n‑am avut timp să‑i explic cât de rău mă simțeam. Credeam că, cine știe, dacă n‑o să‑i vorbesc despre accesele de febră n‑o să le mai dau importanță. Iluzia nu ținu mult. M‑am pomenit atât de bolnav că m‑am simțit profund descurajat și am înțeles că aveam ceva grav și incurabil. Temperatura cedă în urma tratamentului mai serios decât prima dată și mă lăsă nervos și istovit. Când Daniela se întoarse, am fost fericit, dar se pare că n‑arătam prea bine, deoarece mă întrebă destul de stăruitor cum mă simțeam.

Îmi propusesem să nu vorbesc de boală, dar când am auzit nu știu ce cuvinte în care am observat, sau am crezut că observ, un reproș ascuns că n‑o însoțisem la Montevideo, i‑am mărturisit diagnosticul. I‑am spus esențialul, făcând abstracție de cazurile de însănătoșire, care n‑au fost poate decât un mijloc al doctorului de a atenua cumplitul adevăr adus la cunoștință. Daniela întrebă:
- Și ce propui? Să nu ne mai vedem?

Am asigurat‑o:
- N‑am putere s‑o spun, dar nu pot uita că în ziua când ne‑am cunoscut eu eram un bărbat sănătos și acum nu mai sunt.
- Nu înțeleg, răspunse.

M‑am străduit să‑i explic că n‑aveam dreptul s‑o împovărez pentru totdeauna cu infirmitatea mea. Ea interpretă ca pe o hotărâre aceste cuvinte care exprimau de fapt îngrijorare și scrupule.

Șopti:
- Mă rog.

N‑am mai discutat, fiindcă Daniela avea toată considerația pentru dorința altuia, și mai ales pentru că era supărată. Din ziua aceea n‑am mai văzut‑o. Mă gândeam cu tristețe: "E soluția cea mai bună." Oricât de îngrozitoare mi se părea absența Danielei, ar fi fost și mai rău să mă prefac sau s‑o plictisesc, să‑i văd oboseala și dorința de a mă părăsi. Pe deasupra, boala m‑ar fi putut obliga să renunț la ziar; atunci Daniela ar fi trebuit nu numai să mă suporte, ci să mă și întrețină.

Mi‑aduc aminte de un comentariu al ei, care odinioară mi se păruse nostim. Daniela spusese: "Ce plicticoase mai sunt perechile puse pe ceartă și apoi pe împăcare!" N‑am îndrăznit așadar să caut o cale de împăcare. Nu m‑am dus s‑o văd, nici nu i‑am telefonat. Am încercat s‑o întâlnesc întâmplător. Nicicând n‑am mers atâta prin Buenos Aires. Când ieșeam de la ziar, nu mă resemnam să mă întorc acasă și să las pe a doua zi posibilitatea de a o întâlni. Dormeam prost și mă trezeam mai obosit, ca și cum n‑aș fi închis ochii, dar încredințat că aveam s‑o întâlnesc pe undeva, din simplul motiv că nu mai aveam puterea să trăiesc fără ea. În toiul acestei așteptări înfrigurate n‑am avut cum să aflu că Daniela plecase în Franța.

I‑am povestit lui Hector Massey, un prieten vechi, ce mi se întâmplase. Reflectă cu voce tare:
- Ca să vezi cum dispar oamenii. Te desparți de cineva și nu‑l mai vezi niciodată. Tot timpul se întâmplă așa.
- Buenos Aires fără Daniela pare alt oraș.
- Dacă‑i așa, poate o să‑ți dea curaj ceva ce‑am citit într‑o revistă: "În alte orașe poate exista câte un dublu al ființelor cunoscute."

Poate că spusese asta ca să‑mi abată gândurile. Mi‑a ghicit pesemne iritarea, căci și‑a cerut scuze:
- Înțeleg ce înseamnă să renunți la Daniela. N‑o să mai dai în veci de o femeie ca ea.

Nu‑mi plăcea să vorbesc despre viața mea particulară. Totuși, am descoperit că, mai devreme sau mai târziu, am început să‑i împărtășesc lui Massey toate greutățile și îndoielile. Îi căutam probabil încuviințarea, pentru că‑l consider cinstit și dintr‑o bucată și pentru că nu lasă ca sentimentele să‑i umbrească judecata. Când i‑am povestit de ultima discuție cu Daniela, vru să se încredințeze că boala era într‑adevăr așa cum i‑o descrisesem eu și apoi îmi dădu dreptate. Adăugă:
- N‑ai să mai întâlnești alta ca Daniela.
- Știu prea bine, i‑am zis.

M‑am gândit adesea că nevinovata lipsă de sensibilitate a prietenului meu era o virtute, căci îi îngăduia să‑și dea cu părerea într‑o deplină sinceritate. Persoanele care‑l consultă în probleme profesionale (e avocat) îl laudă fiindcă spune ce gândește și are o viziune clară și simplă asupra faptelor.

Am petrecut ani întregi însingurat în coșmarul meu. Ascundeam boala ca pe ceva rușinos și credeam, poate cu temei, că, dacă n‑o vedeam pe Daniela, n‑avea rost să mai văd pe nimeni. L‑am evitat chiar și pe Massey; într‑o bună zi am aflat că era prin Statele Unite ori prin Europa. În orele de lucru, la ziar, încercam să mă izolez de colegii din jur. Mi‑am păstrat totuși o speranță pe care nu mi‑am formulat‑o explicit, dar care mi‑a fost de folos să‑mi birui deznădejdea și să‑mi adaptez actele la țelul invariabil de a reclădi micul castel de nisip al sănătății mele care se năruise: speranța disperată de a mă vindeca (nu mă întrebați când) și de a o regăsi pe Daniela. Nu mi‑a fost de-ajuns să sper: am început și să‑mi imaginez. Visam clipa întâlnirii. Ca un regizor de film cum nu se poate mai exigent, repetam scena până la istovire, ca să fie mai victorioasă și mai mișcătoare. Mulți consideră că inteligența e o piedică în calea fericirii. Adevărata piedică e imaginația.

De la Paris sosi vestea că Daniela se dăruise cu totul lucrărilor și experimentelor sale biologice. Am socotit că‑i o veste bună. N‑am fost niciodată gelos pe Rostand, nici pe Leclerc.

Mi se pare că am început să mă simt mai bine. (Bolnavul trăiește într‑o continuă succesiune de iluzii și dezamăgiri.) În timpul zilei nu mă mai gândeam atât la viitorul acces de febră: nopțile erau mai puțin chinuitoare. Într‑o dimineață, foarte devreme, mă trezi soneria de la ușă. Când am deschis, m‑am pomenit cu Massey care, după câte am înțeles, sosise din Franța chiar atunci și venise direct la mine, fără să mai treacă pe acasă. L‑am întrebat dacă o văzuse. Răspunse afirmativ. Urmă o tăcere ce se prelungi atât de mult, că m‑am întrebat dacă faptul că Massey stătea în fața mea n‑avea vreo legătură cu Daniela. Mi‑a spus atunci că a făcut călătoria numai ca să mă anunțe că se căsătoriseră.

Surpriza, tulburarea mă împiedicau să vorbesc. În cele din urmă, i‑am spus că aveam programare la doctor. Mi‑era atât de rău, că pesemne m‑a crezut.

Nu m‑am îndoit vreodată că Massey fusese de bună‑credință. Își închipuise probabil că nu mă nedreptățea cu nimic, căci eu mă îndepărtasem de Daniela. Când mi‑a spus că faptul de a se fi căsătorit nu era o piedică să ne vedem toți trei, ca înainte, am fost nevoit să‑i explic c‑ar fi mai bine să treacă o vreme. Nu i‑am spus că această căsnicie n‑avea să dureze. Am ajuns la convingerea asta nu din ciudă, ci fiindcă îi cunosc bine pe amândoi. E clar că eram invidios.

După numai câteva luni am aflat că se despărțiseră. Nici el, nici ea nu s‑au mai întors la Buenos Aires. În ceea ce mă privește, perioada în care m‑am simțit mai bine (una dintre atâtea altele)
s‑a dovedit iluzorie, așa încât mi‑am dus mai departe, anevoie, viața amărâtă, în care accesele de febră alternau cu perioade de însănătoșire dătătoare de speranță.

Anii au trecut în zbor. Ar trebui poate să spun: pe nesimțite. Au fost nu mai puțin de zece, înghițiți de vâltoarea șirului de săptămâni aproape la fel. Două fapte îmi dovedeau totuși realitatea
timpului. O nouă îmbunătățire a stării mele (am înțeles că aceasta era vindecarea) și o nouă încercare de împăcare din partea lui Massey și a Danielei. Petrecusem atâtea săptămâni fără febră, încât m‑am întrebat dacă nu mă însănătoșisem pe deplin. Massey și Daniela stătuseră despărțiți atâția ani, că vestea împăcării lor m‑a surprins.

Pentru a‑mi consolida vindecarea, m‑am gândit că trebuia să termin cu rutina, s‑o rup cu trecutul. Poate că o călătorie în Europa ar fi fost soluția cea mai bună.

M‑am dus la doctor. Am chibzuit îndelung asupra cuvintelor pe care aveam să le folosesc pentru a‑i aduce la cunoștință planurile mele. Nu voiam să‑i dau ocazia de a‑mi face vreo posibilă obiecție. De fapt, mi‑era teamă să nu mă convingă să renunț, cu argumente îndreptățite sau cu de‑a sila.

Fără să‑și ridice ochii de pe fișa medicală murmură:
- Mi se pare o idee excelentă.

Mă privi de parc‑ar fi vrut să‑mi spună ceva, dar soneria telefonului îi abătu atenția. Stătu îndelung de vorbă. În vremea asta mi‑am amintit, cam uimit, că la prima vizită văzusem cabinetul acela ca și cum ar fi făcut parte dintr‑un vis urât, iar pe doctor (ceea ce acum părea de neconceput), ca pe un dușman. Amintindu‑mi de toate astea, mă simțeam foarte sigur pe mine, dar, pe neașteptate, mi se năzăriră niște întrebări neliniștitoare: Ce‑o fi vrut să‑mi spună? Aș putea jura că vorbele lui au fost "o idee excelentă"? Iar dacă au fost într‑adevăr, nu le‑o fi spus cu intenție ironică? Zbuciumul meu luă sfârșit când închise telefonul și explică:
- Partea sufletească își are importanța ei. În momentul acesta, o călătorie în Europa o să‑ți prindă mai bine decât toate medicamentele pe care ți le‑aș putea prescrie.

Felurite împrejurări, principala fiind o întărire trecătoare a monedei noastre naționale, mi‑au permis să fac călătoria. Se părea că destinul mi‑era favorabil.

Am socotit că plăcerea de a zăbovi la nesfârșit în mai toate locurile mă va împiedica să cad în greșeala turismului clasic practicat de agenții: două zile la Paris, o noapte la Nisa, prânzul la Genova etc.; dar o neliniște ca cea a omului care se străduiește să caute ceva sau care fuge (ca să nu‑l ajungă din urmă boala?) mă obliga să‑mi reiau călătoria îndată ce soseam în locurile cele mai plăcute. Am continuat cu zorul acesta absurd până când, într‑o zi, la sfârșitul lui decembrie, am intrat în Veneția pe un canal, într‑o gondolă (acum mă întreb dacă n‑a fost o șalupă înțesată de turiști și bagaje, dar ce mai contează!) și m‑am simțit pătruns de o stare sufletească în care se îmbina, în desăvârșită armonie, exaltarea și pacea. Am exclamat:
- Aici o să rămân! Asta era ce căutam.

Am coborât din gondolă în dreptul hotelului Mocenigo, unde îmi rezervasem o cameră. Mi‑aduc aminte că am dormit bine, dornic să se facă ziuă, să mă scol și să mă plimb prin Veneția. Pe neașteptate, mi s‑a părut că o geană de lumină se ivi în fereastră. Am dat fuga și m‑am uitat afară. "Zorii străluceau în Canal Grande și reliefau din umbră Rialto." Un frig umed mă sili să închid și să mă refugiez sub pătură.

Când mi s‑a părut că m‑am încălzit, am sărit din pat. După un mic dejun frugal am făcut o baie fierbinte și, fără să mai zăbovesc, am ieșit să hoinăresc prin oraș. Am crezut pentru o clipă că visez. Nu, a fost și mai straniu. Știam că nu visez, dar nu găseam o explicație pentru ceea ce vedeam. "La timpul cuvenit totul se va lămuri", mi‑am zis fără prea multă convingere, căci eram mai departe descumpănit. Pe când doi sau trei gondolieri îmi atrăgeau atenția cu strigăte și gesturi, într‑o șalupă se îndepărta un arlechin. Hotărât, nu știu prea bine de ce, să nu las să mi se vadă pe chip uimirea, am întrebat pe un ton indiferent pe unul dintre gondolieri cât cerea să mă ducă la Rialto și m‑am urcat cu pași șovăielnici în gondolă. Plecarăm în direcție inversă celei spre care se îndreptase persoana travestită. Privind palatele de pe ambele maluri ale canalului, mi‑am zis: "S‑ar părea că Veneția a fost clădită ca un nesfârșit șir de scene, de ce însă primul lucru de care dau cu ochii la ieșirea din hotel e un arlechin? Poate ca să mă convingă că mă aflu într‑un teatru și să mă subjuge și mai tare. E clar că, dacă m‑aș întâlni din senin cu Massey, l‑aș auzi spunând că totul pe lume e cenușiu și mediocru și că Veneția mă fascinează pentru că eu am venit cu gândul să mă las fascinat."

A trebuit să‑mi iasă în față nu doar un singur domino și un al doilea arlechin ca să‑mi amintesc că ne aflam în carnaval. I‑am spus gondolierului că mă surprindea mulțimea de oameni în travesti la ora aceea.

Dacă am înțeles bine (dialectul vorbit de el era destul de neclar), mi‑a răspuns că se duceau cu toții în piața San Marco, unde la ora douăsprezece se ținea un concurs de măști pe care nu trebuia să‑l pierd cu niciun chip, fiindcă aveau să se adune acolo cele mai mândre venețiene, faimoase în toată lumea pentru frumusețea lor. I‑am părut probabil foarte ignorant, căci înșira, silabisind ca să fie mai limpede, costumele pe care le vedea: Po‑li‑și‑nel, Co‑lom‑bi‑na, Do‑mi‑no.

Trecură câteva pe care într‑adevăr nu le‑aș fi recunoscut: Il dottore, cu ochelari și nas lung; Meneghino, cu o cravată în dungi albe și altul de‑a dreptul respingător: la peste (sau la malattia) și, în sfârșit, unul de care nu‑mi mai aduc bine aminte, pe nume Brighella sau cam așa ceva.

Am coborât aproape de podul Rialto. La poștă am expediat o vedere doctorului (Iubite dottore: Călătoria splendidă. Eu sunt foarte bine. Salutări) și, luând‑o pe strada Merceria, m‑am îndreptat spre piața San Marco, uitându‑mă din când în când la măști de parcă‑aș fi căutat una anume. Pe bună dreptate se spune că, dacă ne amintim de cineva, ne iese îndată în cale. Pe un pod, lângă o biserică, San Giuliano sau Salvatore, aproape că m‑am ciocnit cu Massey. Cu efuziune spontană, i‑am strigat:
- Tu aici!
- Locuim de mai multă vreme la Veneția. Când ai sosit?

Nu i‑am răspuns imediat, fiindcă verbul pus la plural mi‑a căzut prost. A fost de-ajuns aluzia la Daniela ca să mă cufund în tristețe. Credeam că vechile răni se cicatrizează. Într‑un târziu am mormăit:
- Aseară.
- De ce nu vii la noi? Avem o mulțime de camere.
- Mi‑ar fi făcut plăcere, dar mâine plec la Paris - am mințit ca să nu mă expun la o întâlnire care nu știam cum avea să mă afecteze.
- Dacă nevastă‑mea află c‑ai fost la Veneția și pleci fără s‑o vezi, n‑o să mi‑o ierte. Diseară e Lorelei de Catalani la La Fenice.
- Nu‑mi place opera.
- Ce contează opera? Nu contează decât că putem petrece câteva momente împreună. Vino în loja noastră. O să te distrezi. E reprezentația de gală, cu ocazia carnavalului, și lumea vine deghizată.
- Mie nu‑mi place să mă deghizez.
- Foarte puțini bărbați o fac. Femeile sunt cele care se deghizează.

M‑am gândit probabil că făcusem tot ce aș fi putut face în ceea ce mă privește și că, dacă Massey stăruia, n‑aș mai fi putut refuza. Cred că în clipa aceea am descoperit că imboldul tainic de a face călătoria a fost speranța s‑o întâlnesc pe Daniela și că, știind‑o la Veneția, ideea de a pleca fără s‑o văd mi se părea o renunțare cu mult peste puterile mele.
- Venim să te luăm de la hotel, zise.
- Nu, vin singur. Lasă‑mi biletul la casă.

Insistă să fiu punctual, căci dacă soseam după primul acord nu mai puteam intra decât la sfârșitul actului. Am fost tentat să întreb de Daniela, dar mi‑a fost teamă ca Massey să‑i rostească numele. Ne despărțirăm.

Bineînțeles că nu mi‑am mai amintit de concursul de măști. Singura mea preocupare a fost să mă gândesc la Daniela și la emoția de a o vedea. La răstimpuri, deveneam conștient, în chip dureros, de ceea ce însemna întâlnirea aceea. După câte pătimisem, aveam să‑mi trezesc iar o suferință care, chiar dacă nu dispăruse de tot, măcar se mai domolise. Îmi făceam oare vreo iluzie c‑aș ghici cum s‑o recâștig pe Daniela într‑o clipă, acolo în lojă, la un spectacol de operă? I‑aș putea face așa ceva lui Massey? La ce bun să mă gândesc la o posibilitate care nu există?... E clar că mi‑era de ajuns perspectiva de a o vedea pe Daniela pentru ca zarurile să fie aruncate.

Când am ajuns, spectacolul începuse. Un plasator mă conduse până la lojă, care era la balcon. Cum am întredeschis ușa am și văzut‑o pe Daniela, îmbrăcată în costum de domino, mâncând bomboane de ciocolată. Lângă ea stătea Massey. Daniela îmi zâmbea și, în spatele măștii pe care nu și‑o scosese, cum aș fi dorit eu, ochii îi străluceau. Îmi șopti:
- Trage‑ți un scaun mai aproape.
- Stau bine aici, i‑am răspuns.

Ca să nu fac zgomot, m‑am așezat pe primul scaun de care am dat.
- N‑o să vezi nimic, zise Massey.

 

Adolfo Bioy Casares
După-amiaza unui faun
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți
 

***

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Eram tulburat. Treceam de la bucurie la o iritare surdă din cauza prezenței lui Massey în lojă. O soprană începu să cânte: Vieni, deh, vieni și Daniela, ca fascinată, se uită spre scenă și‑mi întoarse spatele. Pe nedrept, desigur, m‑am gândit că femeia vieții mele, după o despărțire interminabilă, îmi acordase (probabil, cuvântul potrivit era îmi împrumutase) atenția preț de mai puțin de un minut. Lucrul cel mai extraordinar și poate cel mai trist era că eu reacționam cu indiferență. Mă simțeam atât de distant, încât am putut urmări atent iubirea nefericită a Anei, a lui Walter și Lorelei, care, din disperare și ca să capete puteri miraculoase, se căsătorește cu un fluviu (dacă‑mi amintesc bine, Rhinul). Într‑un prim moment, singura asemănare de care mi‑am dat seama între povestea de pe scenă și a mea a fost că erau implicate trei persoane; nici n‑aveam nevoie de altceva ca s‑o urmăresc cu interes deosebit. Din când în când, e drept, mă adânceam în starea mea de descumpănire... Mă aflam într‑o situație neprevăzută, care mă scandaliza: Daniela și eu ne priveam ca niște străini. Ba mai rău, voiam să plec. Când veni pauza, Daniela întrebă:
- Cine‑i atât de drăguț să‑mi aducă bomboane din astea de ciocolată? Se vând la barul din piață, chiar peste drum.
- Eu, m‑am grăbit să‑i răspund.

Enervat, am auzit glasul lui Massey care spuse:
- Te însoțesc.

Înconjurați de domni în ținută de gală, coborârăm încet scara de marmură. Când ieșirăm din teatru o luarăm la fugă, fiindcă în piațetă era foarte frig. La bar, Massey alese o masă lângă ușă. Intrară o fată îmbrăcată ca o doamnă de pe vremuri, cu malacov, un "nobil" și un "turc"; prinși de conversație zăboveau în ușa întredeschisă.
- Curentul ăsta nu‑mi place, am zis. Să schimbăm masa.

Ne mutarăm la o masă din fund. Ne‑au luat comanda imediat: pentru mine, o stregga, pentru Massey, o cafea și bomboanele de ciocolată. Aproape n‑am vorbit, ca și cum n‑ar fi existat decât un subiect și acela ar fi fost interzis. Când să facem plata, nu mai era nicio masă liberă; oricât i‑am tot chemat, chelnerii treceau pe lângă noi fără să se oprească. Frigul atrăsese lumea. Deodată, în rumoarea conversațiilor, se auzi limpede o voce de neconfundat și amândoi ne uitarăm spre ușa de la intrare. Nu știu de ce mi se păru că avurăm o clipă de șovăială, de parcă fiecare ar simți că celălalt îl luase prin surprindere. La masa la care ne așezaserăm la început (puseseră altele în prelungirea ei) am văzut arlechini, colombine și două sau trei dominouri. Mi‑am dat pe loc seama care era Daniela. Strălucirea ochilor ei, care priveau prin masca ce‑i acoperea fața, alunga orice îndoială.

Pradă unei surescitări vădite, Massey se uită la ceas și anunță:
- E gata să înceapă.

M‑am rugat în gând să nu înceapă iar cu povestea că dacă întârziem n‑o să mai putem intra. Ceea ce spuse mă supără și mai tare:
- Așteaptă‑mă în lojă.

"Ce‑o fi crezând, că scapă de mine fiindcă a venit Daniela?", mi‑am spus indignat. După o clipă, am cumpănit: fiecare vedea lucrurile în felul său și se prea poate ca Massey să considere că avea toate drepturile, deoarece se însurase cu ea, pe când eu o lăsasem să plece. I‑am spus:
- Îi duc eu bomboanele de ciocolată.

Mi le dădu, ezitând, de parcă spusele mele l‑ar fi descumpănit.

Când m‑am apropiat de masa ei, Daniela mă privi în ochi și șopti:
- Mâine, la aceeași oră, chiar aici.

Mai adăugă un cuvânt: o poreclă pe care o știa numai ea. Învăluit într‑un nimb de fericire, am ieșit din bar. M‑am întrebat, ca și când mi s‑ar fi dat la o parte un văl de pe ochi, de ce am înțeles atât de târziu că Daniela se arătase distantă în lojă ca să se ascundă. Am descoperit brusc că nu‑i dădusem bomboanele și eram gata să mă întorc, dar mi‑a trecut prin cap că a mă înfățișa iar cu ele ar adăuga poate o nuanță ridicolă unei clipe minunate. Un lucru e sigur: n‑am zăbovit în piață pentru că era frig, și odată intrat în La Fenice m‑am dus direct în loja noastră.

De aceea m‑am mirat s‑o văd acolo pe Daniela, stând așa cum o lăsasem cu puțin înainte, sprijinită cu coatele de balustrada de catifea roșie. S‑ar fi crezut că în tot acest timp nu‑și schimbase poziția. Am reușit să‑i întind bomboanele de ciocolată, dar adevărul e că eram uluit de‑a binelea. O bănuială, o presimțire fără rost (mi‑am amintit că de dimineață Massey nu spusese "Daniela", ci "nevastă‑mea") mă îmboldi pe neașteptate s‑o rog să‑și scoată masca. Pentru a mă liniști, m‑am uitat cu luare-aminte la mișcările mâinilor sale, care mai întâi traseră pe spate gluga pelerinei de domino și imediat începură să netezească părul ușor ciufulit. Ce dor mi s‑a făcut de timpurile de odinioară! Nu era nevoie, mi‑am zis, să‑și scoată masca, fiindcă numai ea avea atâta grație: eram gata s‑o fac să se răzgândească, dar își descoperise deja chipul. Deși totdeauna îmi amintisem de ea ca fiind neasemuită, unică, perfecțiunea frumuseții ei mă fascină. I‑am șoptit numele.

Foarte curând am regretat. Se petrecuse ceva straniu: numele atât de îndrăgit, acolo, în clipa aceea, mă făcu să mă întristez. Lumea mi s‑a părut de neînțeles. În toiul zăpăcelii m‑a încercat altă presimțire, care‑mi stârni o nemulțumire adâncă: "Gemene?" Atunci, ca și cum aș fi fost cuprins de o bănuială pe care aș fi vrut s‑o lămuresc neîntârziat, m‑am ridicat cu grijă, să nu fiu auzit, și m‑am strecurat pe coridor, dar când am trecut pragul, m‑am întrebat dacă nu făceam oare o greșeală, dacă nu mă purtam urât cu Daniela. M‑am întors și i‑am șoptit:
- Vin imediat!

Am luat‑o la fugă prin galeria în formă de potcoavă ce înconjura lojile. Chiar în momentul în care m‑am repezit pe scări în jos, l‑am văzut pe Massey urcând alene și m‑am ascuns în spatele unui grup de măști. Dacă cineva mă întreba: "Ce faceți aici?", n‑aș fi găsit un răspuns acceptabil. Poate că nu mă văzu nimeni. Înainte ca Massey să ajungă la intrarea în lojă, mi‑am croit drum printre măști și am coborât în fugă. Întocmai ca cineva care se aruncă într‑o apă rece ca gheața, am ieșit în piață. Cum am ajuns la bar, am observat că era mai puțină lume și că scaunul Danielei era gol. Am vorbit cu o fată travestită în domino.
- A plecat chiar acum, cu Massey, îmi spuse, și văzu pesemne cât eram de descumpănit, căci adăugă cu solicitudine: Nu poate fi prea departe... Poate o ajungeți din urmă pe strada Delle Veste.

Am pornit în căutarea ei cu hotărârea nestrămutată să înving toate greutățile și s‑o găsesc. Deoarece eram sănătos, puteam să‑mi concentrez toată voința în acest unic țel. Probabil că îmi dădea putere dorința imperioasă de a o regăsi pe Daniela, pe adevărata Daniela, și de a‑i dovedi că o iubeam, că nu din lipsă de dragoste mă despărțisem atunci de ea. Voiam să i‑o dovedesc Danielei și întregii lumi. Pe a doua stradă am făcut la dreapta; mi s‑a părut că pe acolo o luau toți. Am simțit o durere, o lovitură care‑mi tăie răsuflarea: era frigul. Am descoperit că, dacă‑mi amintesc de boală, mă îmbolnăvesc și, ca să mă gândesc la altceva, mi‑am spus că noi nu eram atât de curajoși ca venețienii: într‑o asemenea noapte, noi, cei din Buenos Aires, nu ieșim pe stradă. Încercam să împac nevoia de a grăbi pasul cu cea de a privi cu luare‑aminte, în măsura posibilului, femeile în negru și, bineînțeles, pe cele îmbrăcate în domino. În fața unei biserici am fost sigur că o recunosc.

Când m‑am apropiat, mi‑am dat seama că nu era ea. Dezamăgirea m‑a făcut să mă simt rău. "Nu trebuie să‑mi pierd capul", mi‑am zis. Ca să nu mă las copleșit, desigur, m‑am gândit că era nostim cum reușeam, fără să vreau, să exprim exact ce simțeam; într‑adevăr, mi‑am păstrat capul pe umeri cu greu.

Nu voiam să atrag atenția, nici să mă sprijin de brațul nimănui, de teamă să nu dau de cineva prea săritor, care să mă facă să zăbovesc. Cum m‑am simțit în stare, am mers mai departe. Mă străduiam s‑o iau înaintea puhoiului nesfârșit al celor care mergeau în aceeași direcție cu mine și să nu mă ciocnesc de cei care veneau în sens invers. Mă chinuiam să prind privirea tuturor femeilor în costum de domino și să le cercetez trăsăturile care se puteau vedea din mască. Deși mă străduiam din răsputeri, erau atât de multe că mi‑au scăpat probabil câteva. Imposibilitatea de a le privi pe toate însemna un risc cu care nu mă puteam împăca. Mi‑am croit drum printre oameni. Un arlechin se dădu la o parte, izbucni în râs și‑mi strigă ceva, imitând poate gondolierii. Adevărul este că mă vedeam pe mine însumi ca pe o barcă ce‑și făcea drum cu prova. În această imagine de vis capul meu și prova se confundau. Mi‑am dus mâna la frunte: ardea. Am început să‑mi explic că, oricât de straniu părea, acea fierbințeală venea de la valurile care se spărgeau și mi‑am pierdut cunoștința.

Au urmat zile confuze, în care visam și când dormeam și când mă trezeam. În fiecare clipă credeam că m‑am deșteptat de‑a binelea și speram să se spulbere visele acelea atât de supărătoare, căci stăruiau cu îndărătnicie. Foarte curând rămâneam dezamăgit, poate pentru că fapte reale, greu de admis, și care mă tot frământau, îmi provocau (ca și febra, care era și ea tot reală) noi stări de delir.

Pentru ca totul să fie cumplit de incoerent, n‑am recunoscut camera unde mă aflam. O femeie pe care n‑o mai văzusem niciodată și care mă îngrijea cu o eficiență maternă mi‑a spus că eram în hotelul La Fenice. Femeia se numea Eufemia; eu îi spuneam Sfânta Eufemia.

Cred că în două rânduri veni să mă vadă un anume doctor Kurtz. Prima oară mi‑a explicat că "locuia chiar acolo, în centrul Veneției", la nu știu ce număr pe strada Fiubera și că, dacă aveam nevoie de el, să‑l chem la orice oră, chiar și noaptea. A doua oară mi‑a spus că mă făcusem bine. Când a plecat, mi‑am dat seama că nu‑l întrebasem de onorariu, ceea ce mi‑a stârnit o nouă îngrijorare, fiindcă mi‑era teamă că nu reținusem bine adresa lui, că o să uit să‑i dau banii ori că n‑o să‑l găsesc, de parc‑ar fi fost vorba de un personaj dintr‑un vis. În realitate, era tipul obișnuit de medic de familie, din aceia cum întâlneai pe vremuri. Părea poate puțin ireal în zilele noastre, dar există oare ceva în Veneția care să nu fie astfel?

Într‑o seară am întrebat‑o pe Eufemia cum ajunsesem la hotelul La Fenice. Mi‑a răspuns evaziv și mi‑a repetat stăruitor că în timpul bolii domnul și doamna Massey veniseră să mă vadă chiar și de două ori pe zi. Mi‑am amintit imediat de vizitele lor sau, mai bine zis, i‑am văzut ca într‑un vis foarte limpede pe Massey și pe Daniela. Partea cea mai rea cu febra (și în privința asta nu se schimbase nimic) era autonomia imaginilor mintale. Mă îngrozea faptul că voința nu avea putere asupra lor, ca și cum era un început de nebunie. În seara aceea am reușit să‑mi amintesc de una dintre vizitele soților Massey, să‑i văd de parc‑ar fi stat lângă patul meu de bolnav, să o revăd pe Daniela mâncând bomboane de ciocolată în lojă, iar apoi am zărit o femeie travestită, cu masca pe față, aplecată asupra‑mi, care‑mi vorbea și pe care am identificat‑o cu ușurință. Faptul de a retrăi sau visa scena m‑a tulburat într‑atât, încât la început n‑am auzit cuvintele femeii cu mască. Dar chiar în clipa în care eu o rugam să le mai spună o dată, se făcu nevăzută. Massey intrase în cameră. Dispariția femeii mă făcea să fiu neconsolat, pentru că preferam s‑o am aproape pe Daniela în vis, nu să mă pomenesc fără ea; însă prezența lui Massey mă trezi de tot: poate era o ușurare, fiindcă am început să nu mă mai simt atât de pierdut. Prietenul îmi vorbi cu franchețea‑i obișnuită, ca și când aș fi fost sănătos și aș fi putut ține piept adevărului. Am încercat să răspund acestei dovezi de încredere. Mi‑a spus ceva ce știam, de bună seamă: că, după ce mă îndepărtasem de ea, Daniela n‑a mai fost aceeași. Am lămurit:
- N‑am mințit‑o niciodată.
- Sigur. Și ea recunoaște că n‑a crezut cu adevărat că erai bolnav până nu te‑a întâlnit aici, pe aproape, zăcând în stradă.

M‑am supărat pe neașteptate și i‑am spus:
- Încearcă să‑și ispășească vina cu o infirmieră pricepută și un doctor bun.
- Nu‑i cere ceea ce nu‑ți poate da.
- Știi ce se întâmplă? Nu înțelege că o iubesc.

Mi‑a răspuns că nu puteam avea nicio pretenție, întrucât și ea mă iubea când am părăsit‑o. Am protestat:
- Eu eram bolnav.

Spuse că dragostea cerea imposibilul. Adăugă:
- Așa cum tocmai o dovedești acum, cu insistența asta ca ea să se întoarcă. N‑o să se întoarcă.

L‑am întrebat de ce era așa sigur și mi‑a spus că din proprie experiență. Am exclamat, neputând să‑mi înfrânez iritarea:
- Nu‑i același lucru!

Răspunse:
- Bineînțeles. Eu n‑am părăsit‑o.

L‑am privit uluit, pentru că preț de o secundă am crezut că i se frânge glasul. Mă asigură că Daniela a suferit mult, că după cele întâmplate cu mine nu se mai putea îndrăgosti, cel puțin nu ca înainte.
- Pentru tot restul vieții, înțelegi?

Nu m‑am putut stăpâni. I‑am spus:
- Poate că mă mai iubește.
- Sigur că te iubește. Ca pe un prieten, ca pe cel mai bun prieten. Și i‑ai putea cere să facă pentru tine ceea ce a făcut pentru mine.

Massey își recâștigase siguranța. Pe tonul cel mai liniștit, începu să dea niște explicații oribile, pe care nu voiam să le ascult și pe care abia le‑am înțeles, așa slăbit cum eram, în convalescență. Vorbi de așa‑numiții copii identici, sau clone, sau dubli. Spuse că Daniela, în colaborare cu Leclerc, făcuse să se dezvolte dintr‑o celulă a sa (cred că a folosit cuvântul celulă, dar nu pot jura) fiice identice cu ea. Acum mă gândesc că o fi fost poate una singură (era de ajuns una pentru coșmarul pe care mi‑l povestea Massey) și că izbuti să‑i accelereze creșterea atât de intens, încât în mai puțin de zece ani aceasta deveni o superbă tânără de șaptesprezece-optsprezece ani.
- Daniela a ta? l‑am întrebat, simțindu‑mă brusc ușurat.
- Pare de necrezut, dar este într‑adevăr femeia făcută pentru mine. Identică mamei, dar, cum să‑ți spun?, cu atât mai potrivită pentru un bărbat ca mine. Să‑ți mărturisesc ceva care o să ți se pară un sacrilegiu: n‑aș schimba‑o cu cea originală pentru nimic în lume. E identică, dar alături de ea trăiesc în pace, cu o seninătate neobișnuită. Dac‑ai ști cum stau lucrurile cu adevărat, m‑ai invidia.

Ca să nu‑i tot dea zor cu ce anume trebuia să‑i cer Danielei, am declarat:
- Nu mă interesează o femeie identică. Pe ea o iubesc.

Mi‑a replicat cu tristețe, dar hotărât:
- Atunci n‑ai să te alegi cu nimic. Daniela mi‑a spus că, văzându‑te la bar, a înțeles după chipul tău că o mai iubești încă. Ea crede că n‑are rost să reia o dragoste trecută. Ca să evite orice discuție inutilă, când a aflat că nu mai ești în pericol, a plecat cu primul avion.