Pescărușul de la geam

 

Veronica D. Niculescu
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib
Editura Polirom, 2021

Citiți o cronică a acestei cărți.

***** 
Intro

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de povestiri Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă "ScurTiuk"; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași); cărțile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul "Cercul Literar de la Sibiu" al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia (2016), reunite în volumul Simfonia animalieră (2021); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016, Premiul "Cartea anului" acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul "Cea mai îndrăgită carte a anului - alegerea liceenilor" la FILIT), Toți copiii librăresei (2020, Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural, Premiul pentru Proză al USR Sibiu, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile "Sofia Nădejde") și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna (2020). A scris și un roman pentru copii, O vară cu Isidor (2017), cu continuarea Iarna lui Isidor (2020, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor).

În colaborare cu Emil Brumaru a scris Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. Premiul "Antoaneta Ralian" pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

*

Grégoire nu e un pescăruș al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. An de an își face cuibul și își crește puii pe terasa aceleiași clădiri, la adăpost de oameni, dar nu și de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposește chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă și... o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca granița dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observației e completată de finețea notațiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoția, uimirea trăite în fața spectacolului mereu nou al naturii.

"Pescărușul de la geam îi urmărește pe pescărușul Grégoire și perechea sa, de la prima frunză așezată la cuib până când cresc puii și zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl țin în al șaselea an de observație. Alte personaje în povestea adevărată care se desfășoară în centrul Bucureștiului sunt ciorile grive, drepnelele și vântureii roșii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță - lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând." (Veronica D. Niculescu)

Fragment

17 iunie

O liniște extraordinară seara, noaptea, dimineața. Uneori sunt toți cinci aici, întreaga familie, alteori rămâne cel puțin un părinte alături de pui. Noaptea, văd unul dintre părinți luminând ca un far pe parapetul terasei, cuibărit acolo, pe graniță, în zona de plecare, alb fosforescent în lumina felinarului din curtea bisericii, păzind puii.

La 8 dimineața, un stol de pescăruși dă roată pe aici. Sunt cel puțin opt păsări, în afară de Grégoire și Fiona, adulți tineri, juvenili dantelați pe la coadă - familia extinsă. Zboară jos, salutând puii noi, așteptându-i să li se alăture. Puii sunt cumințenia întruchipată, cu mămica alături. Grégoire se avântă, rachetă cu însemne pe aripă, sparge stolul, alungă intrușii, gonește după câte-un păsăroi tânăr care chirăie nemulțumit. O escadrilă de drepnele se rotește în tot acest timp în sens invers, la același nivel. Puncte albe, puncte negre rotindu-se într-un spațiu unde fiecare-și găsește loc suficient. Se sparge și stolul de drepnele, două păsări țâșnesc ca săgeata și dispar înghițite de zidul bisericii - sub streșini, la cuib. Un maț de ierburi fine, uscate, cenușii, se revarsă dintr-un asemenea cuib altfel invizibil.

Ceva mai departe, în cuibul vânturelului roșu, puii își leapădă puful alburiu; sunt mai greu de văzut în întunericul nișei, dar li se distinge forma atunci când se mișcă - au crescut, în curând nu vor mai avea loc acolo, vor ieși în crăpăturile din fața geamlâcului, deja privesc pe acolo uimiți la lumea în care vor trebui să se lanseze cât de curând.


Puii taie diagonale de terasă în zbor. E un zbor în care de cele mai multe ori nu se înalță mai sus de jumătate de metru, totuși un zbor, fiindcă pământul nu e atins deloc cu picioarele. Jack face un salt remarcabil: de pe chepeng, zboară direct în vârful hornului. Nu e un zbor mai lung de doi metri, dar e de la o oarecare înălțime la și mai mare înălțime. Chirăie, uluit și el de ispravă, apoi, alunecând pe acoperișul țuguiat al hornului, se pune pe țipat: "Frate, cum te mai dai jos de aici?!". Străduindu-se să se țină cu tălpile de tabla în pantă, se uită în jos și țipă. Fiona vine în goană, la picior, până la baza turnului. Puiul îndrăznește și coboară. "Ați văzut ce-am făcut?!"


Doi porumbei gulerați, sălbatici, poposesc în dud. Mari, plumburii, cu penaj impecabil, cu "branhiile" albe și cu acele irizații verzui, roz, violacee la gât, stau în crengile de sus, la vedere. Reușesc să îi fotografiez, deschizând fereastra cu mișcări lente și executând apoi toate gesturile încet. Păsările reacționează înainte de toate la mișcare. Grégoire e singura pasăre din lume care mă cunoaște și care nu se sperie când apar. Dar dacă aș apărea din altă parte, la altă fereastră, atunci probabil că nu așmai fi eu - doar un om, un străin, un pericol.


O pasăre cântătoare, mică, pe care încă n-am reușit să o văd, a poposit de câteva zile aici. E în teiul bătrân, în dreapta. Cântă de cum se apropie seara, cât încă mai e lumină, uneori și dimineața. Un tril lung, ca un susur de apă, fără început diferit, fără final diferit. Nu e privighetoare, nu e sticlete, nu e pițigoi, nu e țiclean, nici pănțăruș nu e, nu e silvie. Cine ești?


Seara, când plapuma de nori plumburii e spartă la apus, deșirată în franjuri cu pene de flamingo, Grégoire stă pe turnul lui de pe blocul-potcoavă, de peste stradă. În casa lui de zi. E singur acolo. Îl fotografiez, o siluetă de pasăre, un profil neclintit. Aripa lui ciufulită, care nu se lipește bine de corp. O sută de metri între noi, valuri-valuri de aer. Iar eu știu cine e: e singura pasăre din lume care mă cunoaște și pe care-o cunosc. Cât de cât.

18 iunie

Părinții coboară tot mai puțin pe terasă. Stau sus, de jur-împrejur, pe hotel, pe bloc, însoțiți de alți pescăruși din familia extinsă. De jos, de pe terasă, puii țârâie, piuie la ei, după ei. Sunt lăsați mult timp așa. "Trebuie să urcați. Ușor, zilele astea, va trebui să urcați."

Exercițiile de zbor sunt tot mai complicate și precise. Zboară de-a lungul și de-a latul terasei, fără să se înalțe mult, dar învățând să aterizeze la punct fix. Știu să traseze o curbă, dacă e nevoie. De câteva ori, câte un pui s-a cocoțat pe parapet, pe marginea dinspre vița japoneză și hotel. A privit dincolo, a coborât la loc. Și iarăși s-a suit, fără grabă, fără poticneli. Aripile deschise, un mic salt. Și alt salt, înapoi pe terasă. Cu calm. Fără țipete.

În ziua asta își lua zborul cel dintâi pui, din prima serie de pui ai lui Grégoire (2017). Cu patru zile mai devreme, făcea primul zbor mai înalt, dincolo de terasă, chirăia uluit în aer și reușea să se întoarcă aici. Poate cam asta a făcut și Jack acum trei zile, numai că Jack a nimerit pe jos, în curtea bisericii.


Uneori se aude un stol întreg cântând, chirăind. Ca acum. Ascult, aud pescărușii venind de dincolo de bloc, din spate. Trec peste bloc, apar aici și se îndepărtează un timp, apoi cotesc și se duc undeva în dreapta, poate vor da o roată largă și vor reveni de unde au plecat. Sunt păsările din colonie, Colonia Enescu, însoțind gălăgios vreun pui care zboară pentru prima oară. E un cor pe care n-ai cum să-l confunzi.


Deodată, zboruri înalte. E incredibil progresul făcut nu de la o zi la alta, ci de la o repriză de mișcare la alta. Puii dorm ceasuri în șir, când se trezesc se întind - un picior, o aripă - și cască, iar se întind - cu tot trupul aplecat înainte, cu fundul în sus, cu aripile ușor depărtate de corp, ușurându-se, trimițând în spate un jet alb. Apoi încep să vâneze pietricele, brichete, să fugă cu ele în cioc, să și le fure unul altuia și, tot jucându-se așa, ajung să se ridice în zbor. Primele lor zboruri sunt ca firele întinse pe deasupra terasei, la o înălțime relativ constantă și mică - jumătate de metru. Treptat, uită de pietricele și de joacă. Isa trasează cinci asemenea fire consecutive, unul după altul, neobosită. Jack și Victor o urmează. Zboară toți trei, se intersectează, se reped la câte un porumbel care se aventurează să poposească pe terasă tocmai în timpul orei de zbor, iarăși țes trasee, atenți la marginea terasei.

Astăzi, la prânz, i-am văzut croind trasee mai complicate. Când își termină diagonala cotesc, ca să lungească drumul, își continuă zborul și se înalță la doi metri, poate chiar un pic mai mult. Zborurile care urmează nu mai sunt fire drepte, ci au formă de cocoașă. Cocoașă după cocoașă și strigăte entuziaste. Uneori, zăbovesc în punctul cel mai înalt, bătând din aripi, cu picioarele atârnând, verticale. Continuă cocoașa, coboară, aterizează, țipă și o iau de la capăt.

A plouat mult astăzi, ore în șir. Puii s-au retras pe latura de aici, dinspre bloc: unul în cuib - mare cât Fiona, ocupa integral cuibul -, altul alături, sub crengile dudului, unde a crescut iarbă cu fire late, proaspătă și tăioasă, și altul pe aleea cu dale, cuibărit pe un petic pătrat de cauciuc. Apa ploii nu le mai pătrunde la piele, ca atunci când erau boboci. Picături sclipesc pe spinările lor bine acoperite de pene. Rotunde, cu strălucire de sticlă, captând lumina zilei în ele, alunecă la mișcările din somn, se unesc și se sparg.

Un ciclon care ieri se afla deasupra Mării Negre a ajuns azi-noapte aici. O umezeală de peste nouăzeci la sută în aer. E de parcă norul, translucid, torsionat, ar fi coborât pe pământ și-am respira acum chiar în el. Ciclonul ăsta cuminte - nu bate vântul puternic, doar plouă întruna - a adus aici ceva din marea pe care ei n-o vor vedea niciodată.


Ploaia. E atâta liniște în jur: muncitorii au dispărut, schela de pe hotel a fost strânsă zilele trecute, turiști nu se văd.

Puii de pescăruș s-au bălăcit îndelung în băltoaca uriașă formată lângă stâlpișor. Vreo șase metri pătrați de apă adâncă de patru, cinci centimetri în zona centrală. Dansul tălpilor, repetat iar și iar, stârnind cercuri concentrice largi, vălurele intersectându-se la suprafața apei limpezi. Și, pentru prima oară de când îi observ, acest dans, executat într-o apă care le ajunge mai sus de primul tronson al picioarelor, mă duce cu gândul la o lopătare. Trebuie să fie dorința de-a lopăta pe sub ape, o mișcare atât de firească, în fond, pentru ei, cum e bătaia din aripi. Niciodată n-au dansat mai mult pe loc ca astăzi, toți trei deodată, în apa cea mai adâncă, adusă de ciclonul venit de la mare.


În casa vânturelului, puii se ivesc la "ferestre" - adică în crestăturile din zid. Sunt cel puțin trei. Se mișcă în cuib ca oamenii prin camerele de hotel. Fac câțiva pași către margine, în lumină, își arată trupurile acoperite de pene pestrițe, pătate pe alocuri de ultimele insule de puf alb. Se uită afară. Au silueta omului îmbrăcat în frac, cu mâinile la spate, care se apleacă din ușă, ieșind doar un pic, cu partea superioară a trupului, ca să verifice dacă afară mai plouă. Cât de curând, vor trebui să se arunce în gol. Primul lor zbor va fi un pas în gol, însoțit imediat de deschiderea aripilor, prima fâlfâire adevărată, totală, care va trebui să-i salveze. Unii vor reuși.

19 iunie

Sâmbătă. A plouat toată noaptea. I-am văzut făcând exerciții de zbor și târziu, după miezul nopții. Fâlfâirile lor, largi, agitate, adunând în ele și luminile, și umbrele nopții, sunt însoțite de sunete - aș ști că zboară și dacă nu i-aș vedea. Dar îi văd.


Ce a adus ciclonul în dar, la 8 dimineața? Un curcubeu. Îl văd întreg, spre apus, cu un picior dincolo de podul alb de la gară, trecând peste "Vapor", peste casa lui Grégoire, peste turnul bisericii, și cu celălalt picior dispărând dincolo de blocuri. E senin deasupra noastră, un petic de albastru atât de improbabil zilele astea, și e nor cenușiu, dens, compact, acolo, departe, unde e curcubeul. Durează câteva minute; nori învolburați, joși, ca un fum de incendiu, se ivesc de după hotel, înaintează rapid și-l acoperă.

Pe terasă, puii țârâie după mama care stă sus, pe aripa din față a hotelului, apoi pleacă - pe drumul de plecare, spre curcubeu, spre apus. Jack și Vicky se dau jos de pe chepeng, privesc lung după ea, țipă (țipete roz, trupuri gri), apoi se pun pe zburat. Două diagonale remarcabile, cum n-au mai făcut. Una după alta, trase la indigo. Se înalță de la primele fâlfâiri, câștigă imediat înălțime, iar către finalul traseului urcă sus, la trei, patru metri. Cocoșați, uluiți, privind în jos, zăbovesc o clipă prelungă acolo, la apogeu, ca niște sfincși colibri, apoi se lasă să cadă în spațiul sigur al terasei. Isa picotește pe chepeng, cu capul strâns între umeri - blândă imitație de șoim.


O păsăruică maronie străbate terasa la orele amiezii, dinspre colțul dudului și al teiului, și poposește pe parapet, lângă vârful nucului. O săgeată. N-are cum să fie o vrabie. Binoclul îmi arată un codroș de munte. O femelă, fiindcă e maronie cu coada cărămizie. Cercetează zarea, neliniștită, și dispare în câteva clipe. Îmi amintesc, am mai văzut-o și-n alte veri. O apariție rară. Un fulger discret. Și mă întreb: oare ar putea fi cântecul bărbătușului ei, acel cântec pe care-l aud de câteva zile? Pe el nu l-am zărit niciodată. Nici anul ăsta, nici altădată.

N-am avut mult de așteptat. Peste trei ore, abia ce mă ridicasem în picioare și mă apropiasem de fereastră, că mi-a atras atenția zborul săgetat, frânt în fragmente orizontale - mai sus, mai jos -, al unei păsăruici întunecate. A poposit pe un brâu decorativ de pe turnul bisericii. Fără să-mi iau ochii de la pasăre, am întins mâna, am apucat binoclul. Și l-am văzut bine: codroșul, masculul. Fumuriu pe spinare, negru-cărbune pe la gușă, cu coada roșie-portocalie. A stat câteva clipe, a cercetat zarea, a pornit agitat mai departe, către copacii de peste drum.


Ciclonul încă își face de cap pe deasupra noastră. Nori joși trec în viteză, straturi, straturi, din când în când se ivește câte-un petic de senin, și iarăși nori, și iarăși ploaia fină, o burniță de vară.

Un pui pe chepeng, cu o brichetă verde în cioc. O lasă să-i scape, iarăși o apucă, iarăși o lasă să-i scape. Clinchete, clinchete. Alt pui e pe pietriș. Se înalță în zbor, parcurge o lungime de terasă, cotește și continuă pe lățime, cotește din nou și străbate iarăși lungimea. A parcurs un U lin, înalt, a aterizat cu precizie. Apoi se suie pe parapet, la copaci, și umblă pe acolo, în sus și în jos, fără grabă, fără țipete. Al treilea pui nu se vede. Nici părinții. E liniște. Doar poc, poc, sunetul brichetei lăsate să cadă pe tăblia chepengului.


Ce aduce, ce aduce Grégoire bun, când își strigă puii și ei ies, pe rând, toți trei, de sub dud? Ce aduce? Puii se strâng în jurul lui pe poteca din dale, și așteaptă, și cer, clătinând capetele, toți mari aproape cât tatăl și, prin urmare, flămânzi de trei ori cât el. "Ce ne-ai adus? Ce ne-ai adus?" Și, din nou: "Ce ne-ai adus?". Grégoire, cu gâtul alungit la maximum și încordat, cu gușa și ceafa umflate, se străduiește, se opintește și, în cele din urmă, prin ciocul larg căscat, revarsă pe jos nemaipomenita captură: capul imens al unui pește oceanic. Un cap perfect tăiat cu cuțitul de-o mână de om. Triunghiul de carne strălucește câteva clipe, alb-negru-argintiu, unul dintre pui îl înhață și fuge cu el în cioc, cu aripile deschise. Jack, tu ești? Da, însuși Jack. Și fuge, și fuge, cu ceilalți doi frați după el. Capul de pește e prea mare ca să fie înghițit din mers, dar până la urmă inevitabilul se petrece: acum Jack are o ceafă groasă, cu pene zburlite, și s-a retras lângă chepeng. Neclintit. O statuie. Frații piuie pe lângă tată. "Altceva mai ai?" Nu mai are. Căpățâna uriașă rezistă însă doar pentru scurt timp în gâtul lui Jack. Cine știe de ce, puiul decide să o ejecteze. Și-o varsă acolo unde se retrăsese, lângă chepeng. Începe o nouă bătălie. Trei pui și un tată se luptă, își trag prada unul altuia din cioc. Câștigă tatăl. Grégoire înghite iarăși capul. Mai stă un pic cu puii, surd la milogelile lor, apoi pleacă în zbor. Puii rămân piuind. Își plâng de milă o vreme. Și apoi, ce să facă, se apucă să zboare. E și asta ceva. Și-ncă cum!

Pe înserat, iarăși apare codroșul de munte, bărbătușul. Poposește pe marginea terasei, privind spre apus. Îi fac două fotografii, repede, prin geam. Ce frumusețe aparte, în douăzeci de grame de viață: sunt acolo și focul, și scrumul!

Povești misterioase cu femei și alte vietăți

 

Ioana Drăgan
Povești misterioase cu femei și alte vietăți
Editura Litera, 2022

Citiți prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.

***** 
Intro

Ioana Drăgan (n. 1969) scriitor și jurnalist, doctor în filologie, este o prozatoare apreciată și autoarea unor volume de portrete literare și studii despre romanul popular. A debutat cu volumul de proză Vietăți și femei (1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din România, urmat de Poveștile Monei (1999) și romanele Mafalda (2009), Premiul Asociației Scriitorilor din București, și Gripa. O poveste de Crăciun (2021).

Proză scurtă în registru realist, povestire și microroman, trei specii care poartă amprenta unei scriitoare valoroase și o viziune distinctă asupra societății românești de la începutul mileniului nostru.

"Realismul prozatoarei ține de naturalețea perceperii concretului vieții de toate zilele, cu oameni comuni, cărora li se întâmplă lucruri nu tocmai comune, și de un excepțional simț auditiv, amintind prin această însușire de Velea și Marin Preda, dintre precursorii apropiați." (Gabriel Dimisianu, România literară, nr. 29/1998)

Fragmente

Broasca
din "Vietăți și femei"

- Un' te duci, Crina? Crina! Crina! De când mi-au adus-o în vacanță, nu mai am pace!

Bătrâna se uită pe fereastră, apoi se așeză din nou la masă.
- Așa-s copiii, vecină. Și-ai mei sunt la fel. Aleargă, țipă, plâng, n-ar sta locului neam. N-ai ce le face.

Crina-i un copil cuminte. Nu mă supără deloc. Nu-i ca alți copii, da' nu știu eu ce face toată ziua. Nu vorbește cu mine, are secretele ei. Stă ce stă prin preajma mea, mutulică, și-apoi dispare de nu știu de unde s-o iau.
- Se joacă, vecină, se joacă și ea... Nu te mai agita, c-așa-i la anii ăștia.

Fetița grăbi pasul la auzul strigării. Ce-o vrea de la ea de nu-i dă pace? Mai ales acum. Porni hotărâtă prin iarba mare spre fundul grădinii. Se împiedică într-o movilă de cârtiță și scăpă din mână plasa. Se sperie mai mult de zgomotul făcut de căzătură.

Cât să fie ceasul? E douășpe. E bine. Bunica are o vizită acum, apoi o va striga din nou, Crina, Crina, îi va răspunde, da, va veni la masă imediat, dar mai stă puțin, culege flori, bunica se va liniști, nu va porni după ea, și când mirosul de mâncare va inunda toată curtea, o să termine și ea disecția. În genunchi, cu capul lipit de pământul încă jilav după ploaia de azi-noapte, tremurând toată de emoție, ridică încet bolovanul.
- Ești aici! Te-am prins, vrăjitoareo! Râde fericită! Aaa, crezi că scapi, că fugi? Nici nu știi ce te așteaptă, draga mea oakie... Pune la loc bolovanul și-l proptește cu o altă piatră.

Broasca stă nemișcată. E verde-maronie, cu striații negre pe spate. E umflată și grasă. Probabil că e bătrână sau, cine știe, o fi broscoi. Orăcăia înfiorător de multă vreme, până când a ajuns să se bage sub piatră, unde a imobilizat-o. O fugărise prin curte aproape o săptămână. Doamne, cum putea să sară și când ziceai că doarme, deodată deschidea larg ochii ăia bulbucați și, cât ai clipi, n-o mai găseai.

Desface punga și scoate "instrumentele": o furculiță-țepușă cu doi dinți pe care i-o luase bunicului din atelier, un cuțit de bucătărie, niște ace mari găsite mai demult în antica și foarte burdușita cutie de cusut a bunicii, o foarfecă de tăiat pielițele de la unghii și bisturiul lui taică-su din trusa de pedichiură, pe care-l căutase înnebunit peste tot în urmă cu câteva luni. O comoară!
- Cine-a zis că ești scârboasă, draga mea oakie? A apucat-o de lăbuță, a pipăit-o și acum o ține strâns în pumn. Pielea e rece, umedă, însă foarte mătăsoasă, subțire și fină.
- Un noroc, oakie-oakie. O să intre cuțitul așa ușor în tine, chiar ca-n brânză.

Broasca paralizase. Era acum eviscerată toată, etalată pe piatră, cu mățișoarele vâscoase lucind în soare. O decupă cu minuție, îi scoase intestinele și când ajunse la inimă, văzu cu surprindere că încă bătea.
- Ți-e foame? Hai la masă. Tare mă mai necăjești, Crina, fetițo! De ce nu-i spui lu' bunica ce-ai făcut tu toată dimineața...? Pfff! Ce lipicioasă ești pe mâini... Fuga și te spală! Așa vii tu la masă? Cine știe pe ce-ai pus mâna p-acolo prin grădină...

Zâmbi, amintindu-și cu plăcere de cicăleala bunicii. Murise nu demult, de o boală de inimă. O îngrijise ca pe niciun alt pacient de-al ei și constatase încă o dată cât era de inutilă medicina în fața morții.

Se trezi din amorțeala amintirilor la glasul unei infirmiere apărute dintr-odată în camera de gardă.
- O urgență, doamna doctor. Repede, la salonul trei.

Sări în picioare și, deși obosită, alergă febrilă ca-n transă, la etajul unu al spitalului.

Bărbatul era întins gol pe masa de operație, duhnind greu și horcăind. Îl palpă și constată un număr mare de plăgi infectate. Era, fără îndoială, victima unei răfuieli, cine știe ce bătaie! Cercetă rapid radiografiile și-i văzu organele atinse de loviturile de cuțit. Trebuia operat de îndată. Îi privi chipul umflat și tumefiat. Părea că nu este conștient de nimic din ce i se întâmplă. Ceru să i se pregătească instrumentele și se bucură o dată în plus de faptul că avea să opereze. Chirurgia, marea ei pasiune! "O mână sigură, ca de bărbat. Nu greșește niciodată. O doctoriță excelentă, perfect stăpână pe bisturiu", îi răsunară în urechi recomandările profesorilor ei din facultate. Își puse meticulos mănușile transparente, recunoscând cu plăcere pocnetul cunoscut al cauciucului. Se legă la gură și, în fine, începu treaba, fără să se grăbească. Știa că anestezia nu prinde în cazul infecțiilor grave cu puroi fierbând, așa încât mai mult se enervă auzind lamentațiile surorii, o fată tânără, neexperimentată și impresionabilă.
- Ce nu știi însă tu, prostănacule, și nimeni pe lume, e că mie tare-mi place să tai în carne vie, mormăi printre dinți, în căldura senzuală a bandajului încins de la gură.

Taie cu putere, curăță conștiincioasă toate rănile, dezinfectează și apoi coase. Corect. Eficient. Profesionist. Bolnavul este undeva departe, la mii de metri distanță. Îi înregistrează cu plăcere însă durerea din pulsația cărnii și din tremurul necontenit al mușchilor.

Zâmbește transfigurată sub bandaj. Ce noroc în noaptea asta să aibă așa un pacient!

Pentru cei ca ăsta se făcuse ea doctoriță și alesese chirurgia dintre toate specializările, abandonând până și medicina legală pentru bolboroseala asta a țesuturilor vii în contact cu bisturiul și pentru senzația unică de fericire ce-o inundă simțind prin toți porii durerile omenești.

Mai are puțin și e gata. Schimbă bisturiul și alege unul cu lama foarte fină pentru o ultimă incizie facială. Se întoarce și o frapează culoarea verzuie a tenului. Abia acum se uită la ochii bărbatului. Bulbucați și ieșiți din orbite, sunt ficși, ca la broască.
- Cred c-a murit, doamna doctor. Acum a murit. Uitați-vă aici, intră în panică infirmiera.
- Nu i-a rezistat suficient inima, îi spune surorii, privind cadavrul de pe masă, în timp ce se spală tacticos pe mâini.

Animalu', gândește dezamăgită și de data asta, m-a făcut să ratez ultima incizie!

Istanbul, mon amour

jurnal de călătorie

din"Poveștile Monei - Istanbul, mon amour"

După ce ai văzut totul, și Moscheea Albastră care nu e așa de-albastră cum te așteptai, și Sfânta Sofia, care, uriașă și impunătoare, nu e chiar așa de frumoasă cum ți-a fost lăudată, și palatul Topkapi cu Haremul lui cu tot, unde nu-i urmă de cadână și sultan, și Marele Bazar unde ți-ai cheltuit toți banii și ai fost înșelată cumpărând aur prost cu prețul celui bun, du-te, străino, du-te singură la Edicule. Vizitează închisoarea, ruinele Imperiului de-odinioară, și găsește-ți timp pentru a privi de aici și numai de-aici Bosforul...

Măreață și înfricoșătoare, fosta închisoare e și ea o parte însemnată din Turcia asta de care te-ai îndrăgostit. Adieu, la vie en rose, aici a curs sânge, nu ți-e puțin rușine, hei, călătorule, trezește-te, lasă deoparte afacerile, amorurile și dulcea lenevie în așternuturile imaculate ale hotelurilor. O să vizitezi închisoarea și pentru câteva minute o să ți se facă frig. Întâi o să binecuvântezi răcoarea neașteptată a zidurilor groase. După atâta soare, un pic de umbră e mană dumnezeiască, da, Alah, Alah, gândește bine, o să ți se facă brusc frig și ceva acolo din suferința de-altădată, blestemata asta de istorie care nu te lasă niciodată să fii prea fericit, o să ți se ghemuiască în suflet...

Străino, fugi de aici, întoarce-te acasă, turcii sunt cruzi, neiertători și cinici, o să suferi, stai departe, lasă-ți iluziile despre iubirea pe pământ turcesc, abandonează-ți condiția de turist și ascultă poveștile moralizatoare și plictisitoare despre timpurile de-altădată, când fiii erau tăiați sub ochii tatălui, din ordinul Semilunii tutelare.

O să simți și tu durerea aia mistuitoare, aici, la Edicule, pe malul Bosforului, și-abia atunci, cu nările cotropite de mirosul sângelui, o să simți dorul de casă, hulitul dor de-acasă...

Se trezise zgâlțâită de tanti Lili. Un coșmar! Îi văzuse, aruncată deodată cu brutalitate din visele cele mai frumoase drept în cerul negru al gurii femeii, toată dantura și colții din față, mândria lui tanti Lili, dinții de aur, douășpatru dă karate, spunea cu satisfacția specialistului care se laudă cu cunoștințele sale avizate în domeniu.
- Hai, Mona, scoală-te, fato! Avem treabă azi, nu glumă. Tanti Lili era gata echipată, îmbrăcată mult mai sumar decât o văzuse și la București, în curtea sa de pe strada Galați, își pusese o beretă croșetată în cap, ce mai, era o splendoare.

Acum realizase că era obosită, o dureau oasele în continuare, nu ca în ajun, însă suficient pentru a-și reaminti că nu se afla acasă, ci undeva pe o pătură într-o încăpere necunoscută, pustie la ora aia.
- Unde sunt toți, tanti Lili? o întrebase șocată de liniștea din jur.

Plecaseră toți. Tanti Lili așteptase să se lumineze, afacerile se fac întotdeauna la prânz și cele mai bune dup-amiaza, la prima oră se reped ageamiii care cred că dacă se scoală dimineață, ajung departe, râdea disprețuitor și se scobea cu furie în ureche, grăbind-o și ghidând-o unde să se ducă să se spele puțin. Mona își trăsese rapid o fustă lungă înflorată, foarte viu colorată, și un tricou alb de bumbac, îngrămădise totul în rucsac și, când terminase tanti Lili să se rujeze gros cu un roșu de buze violent, părăsiseră și ele locul unde în urma lor rămăseseră doar mirosurile grele de trupuri transpirate.

Ieșiseră în stradă, tanti Lili turuia întruna, îi explica cu lux de amănunte ce trebuie să facă, calcule și previziuni despre prețul mărfii, am oamenii mei care mă servește de când fac Istanbulu' săptămânal, io iau marfa numa' de la ei și ei mai lasă din preț, învață, fato, nu numai tu trebuie să câștigi, tre' să-i lași și celuilalt câte ceva în plus față de ce-și trage singur, sunt sigură că azi voi face bisnis bun, hai, nu mai căsca gura aiurea, am venit la muncă, nu la distracție.
- Eu ce fac, tanti Lili? se trezise c-o întreabă în mijlocul străzii.
- N-ai grijă. Azi mă ajuți la cumpărături, te-nveți cu Bazaru', iar de mâine încolo mai vedem, ți-om găsi noi ceva de făcut, un ban trebuie să câștigi și tu, că doar nu te-am adus aici numa' la plimbare...

O privise dintr-odată cu atenție, noi, adică cine noi, ea cu porcu' ăla de Nelu?! Se speriase puțin, prin fața ochilor i se perindau mama și nenea Costi, o curvă, te duci să faci trotuarul la Istanbul, sămânță de curvă, cu cine-o semăna fata asta, e ceva de speriat!

Bazarul o amețise, după o oră deja nu mai putuse să privească decât în jos, de atâta zgomot, amestec de culori și lume gălăgioasă, îmbrânceli pe aleile ticsite de mărfuri, muzici și glasuri într-un vacarm fără sfârșit, simțise că o părăsesc puterile, i se făcuse tare sete, tanti Lili cumpărase o sticlă de suc dulce, i se făcuse greață de la gustul leșinător al lichidului, căra de mai multe ore doi saci cu șosete și bikini, iar tanti Lili nu înceta să îndese în ei alte și alte mărfuri. La un moment dat se pierduse, colega, colega, ce vrei?, numai asta auzea din toate părțile, era incredibil cât de mulți turci învățaseră bine româna, trecea pe lângă ei și discuțiile se opreau, o mirosiseră că nu știa încotro s-o apuce, le luceau ochii în cap, o apucau de mâini și de fustă, vino încoace, fata, Romania, Romania, ce faci?, tu cumperi, cum te chiama, colega?, madam, madam, fata frumoasa, stai, uite, aici, nu vrei?, Romania, tu Romania, noi iubește Romania, Hagi, Filipescu, Popescu, buna, buna, buna Romania!

Fragment din"Mafalda"

- Și cum e să îți dai seama cum moare cineva, tanti Adina? o întrebase în urmă cu niște ani buni Cristina.

Se întorseseră triste de la un parastas după înmormântarea uneia dintre prietenele ei bune, Cecilia, tanti Cici cum îi spunea asta mică, și Cristina o văzuse plângând. Era tot mică și moartea cuiva nu însemna mare lucru, mai cu seamă că nu înțelegea ce-i aia să intri în pământ într-o cutie de lemn închisă, peste care aruncă toată lumea bulgări de țărână, și să nu te mai întorci niciodată.
- Tanti Cici o să viseze frumos acolo, nu-i așa, tanti Adina, spune-mi și mie, ce-o să facă acolo tot timpul?
- Nu știu, iubito, îi răspunsese cu glasul frânt de durere și neputință.
- Cum așa, tanti Adina, doar tu le știi pe toate și ai știut și că tanti Cici se duce la spital și că acolo o să doarmă și n-o să se mai trezească, dar nu i-ai spus și ei, sau i-ai spus, tanti Adina?

Nu, nu putuse să-i spună că n-o să se mai trezească din operație și că inima ei bună n-o să mai aibă putere să bată.

Se cunoscuseră la piață, în cartier. Cecilia era o femeie solidă, înaltă, machiată cam agresiv și îmbrăcată întotdeauna în culori țipătoare. Avea un râs în cascadă care atrăgea și o gură cât o șură, când se punea pe vorbit nu se mai oprea, așa cum nu se putea stăpâni să mănânce cât pentru trei. O poftă de mâncare și de viață cum rar îi fusese dat să vadă!

Se împrieteniseră dintr-odată și se ajutau una pe alta. Cecilia o mai ținea pe asta mică la ea când ieșea din tură. Era asistentă medicală la Polizu, la maternitate, topită după bebelușii cu care Ăl de Sus nu vrusese să o binecuvânteze, copiii ăștia pe care îi așez precum franzelele în pătuțurile lor sunt toată viața mea și, știi tu, Adina, fiecare îngeraș este al meu înainte ca mamă-sa să și-l ia acasă, astea sunt zdrobite după naștere, văitându-se de fund și de țâțele ferfeniță, iar micuții nu mă au decât pe mine să le cânt, să le vorbesc, să le dau nițel lapte, să-i spăl și să-i iau în brațe... doctorii nici nu pune mâna pe ei, iar mie mi se frânge inima când le fac bagajul!

O aude și acum, după ani de zile, pe Cecilia, cu râsul ei fenomenal și cu poveștile ei eroice din maternitate, cum se ia ea de țigănci că nu se spală, cum le învață pe proastele de la țară să pună picături în ochi bebelușilor, cum se repede ca o harpie în nesimțitele astea care după ce-și leapădă pruncul se dreg pe-ascuns cu o bere și fumează ca tâmpitele în veceu, crezând că nu le simte nimeni.
- Paznică trebuia tu să te faci, măi Cici, măi, nu asistentă, râdea cu ea în fiecare săptămână, ia zi în ce tură ești mâine, că a trimis dobitoaca asta de Violeta niște bani și trebuie să mă-ntâlnesc cu unu' prin centru, pe la Lipscani, să mi-i dea...

Cecilia n-o refuzase niciodată, schimba tura dacă nu se potrivea, se aranja în așa fel încât s-o ajute de fiecare dată. Era săritoare, binedispusă mereu, cu toate că viața nu o răsfățase prea mult și nici moartea nu avea să o ocolească până spre bătrânețe, așa cum ar trebui să-i fie fiecărui om dat să ajungă. Îi era groază și frică de bătrânețe, o frică paralizantă care-o făcea să se schimbe la față.
- Nu mă văd, Adina, acasă, nici în ruptul capului! Să nu mai merg la serviciu, să depind de-o amărâtă de pensie, să ajung, ferească-mă Dumnezeu, neputincioasă și să am timp liber de să nu am ce face cu el, așteptând-o pe doamna cu coasa să vină să mă ia la ea..., ei bine, de asta mă tem cel mai tare! De ce te uiți așa la mine, ce, n-am dreptate?

O privise atunci cu durerea înscrisă pesemne în ochi și nu putuse decât să-i spună că să nu-i mai fie frică de bătrânețe, dar nu și că boala asta a tuturor oamenilor pe ea n-o s-o mai ajungă.
- Și tu ce-o să te faci, tanti, când...?
- Când... ce vrei să spui, Cristinica? și se oprise Adina, pentru că văzuse în ochii ăsteia mici la ce se gândea în tăcere, în timp ce fața ei de copil se întrista deodată.
- E tare greu, fetiță dragă, să le știi, cum zici tu, pe toate, și mai cu seamă morțile astea năprasnice și nemiloase.


Părinții ei nu putuseră să înțeleagă și nici ea pe sine nu se înțelesese, nu putuse să priceapă cum a rezistat ani de zile în așteptarea deznodământului, dar eu, tanti Adina, parcă te și văd, de veghe noapte de noapte, cu ochii larg deschiși, țintuind tavanul și dansul umbrelor, cu toate simțurile ascuțite, la pândă, acum, acum sună blestematul de telefon și aflu nenorocirea, acum, acum o să mă anunțe cu vocea aia inconfundabilă, care nu își găsește cuvintele, care tremură, care nu poate să înceapă cu bună seara și nici să termine cu noapte bună... de unde ai avut matale tăria să aștepți și cum de nu ai înnebunit, cum de nu ți-ai legat bărbatul în casă, să nu mai plece niciodată și să nu mai moară cum a fost să se întâmple în noaptea aia fără de noroc?!

Cristina o observase de mult și parcă îi citea gândurile, hai, scumpa mea, dacă știi și tu, de ce nu-mi spui și mie, spune-i lui tanti Adina și o să vezi și tu că nu le știe tanti chiar pe toate, mie ce mi-a pus deoparte soarta asta care ne rânduiește fiecare mișcare?

Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

 

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022
Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu
 

Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro

Un proiect literar The New York Times Magazine, 29 de povestiri originale semnate de nume importante ale literaturii universale de astăzi, un omagiu de importanță istorică, adus unui timp și spațiu cum nu am mai trăit vreodată.

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.

*

În 1353, Giovanni Boccaccio a scris Decameronul: o sută de povestiri spuse de un grup de tineri și tinere care-și omorau timpul într-o vilă din afara Florenței, așteptând să treacă înspăimântătoarea Moarte Neagră, o molimă ce a ucis mai bine de 25 de milioane de oameni. Unele povestiri sunt caraghioase, unele, obscene, iar altele se aseamănă cu niște fabule.

În martie 2020, editorii The New York Times Magazine au inițiat Proiectul Decameronul cu scopul limpede și bine delimitat temporal de a alcătui o antologie de povestiri scrise în perioada în care pandemia prin care trecem a devastat pentru prima dată lumea. Cum ne-ar putea ajuta prozele originale ale unora dintre cei mai buni scriitori de azi să păstrăm în amintire și să înțelegem inimaginabilul? Și ce am putea să învățăm din felul în care criza aceasta va afecta arta literaturii?

Fragment

Povești de la râul Los Angeles

de Colm Tóibín

Pe timpul carantinei, am ținut un jurnal. Am început prin a nota data propriei mele deconectări - 11 martie 2020 - și locul, Highland Park, Los Angeles. În ziua întâi, am copiat o inscripție de pe o autorulotă pe care o văzusem în dimineața aceea: "Zâmbește. Ești filmat".

După acea primă însemnare, nu mi-a mai venit nimic în minte. Nu s-a mai întâmplat mare lucru.

Aș vrea să pot spune că m-am trezit în fiecare dimineață și-am scris câte un capitol nou, dar de fapt am lenevit în pat. Mai târziu, pe măsură ce se scurgea ziua, îmi făceam de lucru deplângând gusturile muzicale ale iubitului meu, care sunau și mai crâncen în noile boxe cumpărate de H., din care răsuna cât se poate de clar ceea ce odinioară abia se distingea.

Omenirea se împarte în cei care s-au apucat să asculte Bach și Beethoven înainte de treizeci de ani și cei care nu s-au apucat. H. nu s-a apucat; în schimb, avea o colecție uriașă de viniluri, în care cu greu se găsea vreun disc cu muzică clasică și mai nimic pe gustul meu.

Și-apoi, H. și cu mine n-am citit deloc aceleași cărți. Limba lui maternă era franceza, iar gândirea lui, speculativă. Prin urmare, el își făcea de lucru cu Jacques și cu Gilles într-o cameră, pe când eu citeam Jane și Emily în alta.

El citea Harry Dodge; eu citeam David Lodge.


Într-un orășel din Vestul mijlociu locuia un scriitor. Îi devorasem cele două cărți și-mi plăcea cum se expune emoțional în ficțiunea lui. Chiar dacă nu-l întâlnisem niciodată, îi doream din tot sufletul să fie fericit. M-am bucurat enorm să aflu de pe internet că are un iubit și să citesc câteva postări despre viața conjugală fericită pe care o trăia. H. îl întâlnise în carne și oase și era la fel de bucuros că scriitorul se așezase la casa lui, cu persoana iubită.

În scurt timp, am început să căutăm postările scriitorului. Iubitul l-a așteptat cu flori când s-a întors acasă. Ne-am uitat la o fotografie cu florile.

Și romancierul a făcut fursecuri, sau cel puțin așa scria în postarea lui, și în fiecare seară se uita cu iubitul lui la filme care erau o adevărată revelație pentru amândoi.


Fiecare dintre noi are oameni-umbre, locuri-umbre, episoade-umbre. Câteodată ocupă mai mult loc decât paloarea întâmplărilor reale.

Paloarea aceea îmi dă fiori, dar umbrele mă pun pe gânduri.

Tare mi-a plăcut să mă gândesc la romancierul-umbră și la iubitul lui.

Și am încercat să-mi imaginez un scenariu al extazului conjugal, în care împărțim spațiul, muzica, romanele și filmele și postăm online despre iubirea noastră.

Dar, orice-aș visa eu, în realitate n-am putea să cădem de-acord asupra filmului pe care să-l vedem diseară. În Săptămâna Unu, după ce ne-am hotărât să ne uităm la filme a căror acțiune se petrece în Los Angeles, am inclus pe listă Mulholland Drive și Body Double, primul prea lent pentru mine, iar al doilea înfricoșător într-un stil prea retoric. Nu doar că lui H. îi plăceau la nebunie ambele filme, dar, pentru că se pricepea la cinematografie, își dorea să și discute despre felul cum se pot contopi imagini din filme diferite, despre câte referiri ascunse și gesturi secrete conține un film.

Eu nu mersesem niciodată la cinema decât ca să mă distrez. Ora de dinainte de culcare devenea tensionată când H. mă urmărea prin toată casa cu informații despre ce însemnau de fapt filmele alea.

Atunci l-am iubit cel mai mult: era atât de serios și de surescitat de film, de ideile și de imaginile generate pe ecran, atât de dornic să păstreze conversația la un nivel profund!

Dar în serile dificile nu eram în stare să mă stăpânesc. Tot ce puteam să-i spun era: "Filmul ăsta e o porcărie! Îmi insultă inteligența!" - ca răspuns la citatele sale detaliate și pertinente din Godard, Godot și Guy Debord.


Am trecut în revistă numele marilor cupluri gay din istorie - Benjamin Britten și Peter Pears, Gertrude Stein și Alice B. Toklas, Christopher Isherwood și Don Bachardy. Cum de găteau mereu împreună, sau se desenau reciproc, sau unul compunea cântece pe care să le cânte celălalt?

Cum de numai noi eram așa cum eram?

Poate-ar fi fost un moment bun pentru mine și H. să ne purtăm ca niște oameni mari măcar o dată-n viață și să începem, într-un târziu și cu bucurie, să citim, fiecare, cărțile preferate ale celuilalt.

În realitate, noi citeam mai mult ca oricând propriile preferințe. Când venea vorba de cultură, eram ca-n poezioară: el era Jack Sprat, care nu bea pe-nserat, / eu eram a lui soție, care bea doar la chindie.


Ce-mi place mie cel mai mult e când un om pe care eu îl iau în serios e luat în râs de altcineva, sau când ceva ce mie mi se pare ridicol e luat în serios de toți ceilalți.

Când a început izolarea în masă, mi-am spus că Râul Los Angeles și toți afluenții lui sunt de tot hazul. La scurt timp aveam să aflu cum stau lucrurile cu adevărat. Iar când perioada de distanțare socială ajunsese pe la jumătate, am sperat că n-am să mai aud niciodată nici măcar o notă, dacă "notă" e cuvântul potrivit, din cântecul care se cheamă Little Raver, al lui Superpitcher, pe care H. îl adoră și-l dă foarte tare.

Eu nu știu să șofez și nici să gătesc. Nu mă pricep să dansez. Nu-s în stare să scanez o pagină sau să trimit o poză pe e-mail. N-am pus mâna niciodată de bunăvoie pe aspirator, nici nu m-am apucat în cunoștință de cauză să fac patul.

E greu să justifici toate astea față de cineva în casa căruia locuiești. Am lăsat să se înțeleagă că toate rateurile mi se trag dintr-o copilărie mutilată, dar, pentru că n-am avut succes cu justificarea asta, am sugerat, fără să am vreo dovadă, că neorânduiala le e proprie gânditorilor profunzi, oamenilor dornici să schimbe lumea. Marx era dezordonat; Henry James era un puturos; nu există nicio dovadă că James Joyce a strâns vreodată după el; Rosa Luxemburg era teribil de neglijentă, ca să nu mai vorbim de Troțki.

Am încercat sincer să mă port cum trebuie. Spre exemplu, în fiecare zi goleam mașina de spălat vase. Și de câteva ori pe zi făceam cafea pentru H.

Într-o zi însă, când H. a spus că e momentul să dăm cu aspiratorul prin casă, i-am răspuns că ar fi mai bine ca treaba asta să aștepte până plec eu undeva să țin vreo prelegere sau vreun curs.
- Citește ziarele, a zis H. Plecatul undeva ține de trecut.

Pe moment, a sunat ca o acuzație, iar apoi, în timp ce H. se uita la mine cu o indignare de cocoș galic, a ajuns să sune a amenințare.

La scurt timp după aceea, aspiratorul duduia prin casă.


Tare îmi plăceau zilele în care niciunul dintre noi n-avea nimic de făcut, când în față ni se așterneau atâtea alte zile identice și eram ca un cuplu de bătrânei care s-au îmblânzit cu vârsta, au devenit înțelepți și pot să-și termine unul altuia paragrafele. Singura noastră problemă era că nu prea existau lucruri asupra cărora să ne putem pune de acord.

Eram fericiți în izolare, fericiți cum nu mai fuseserăm de mult. Dar îmi doream ca fericirea noastră să aibă și acea dezinvoltură și mulțumire pe care le exhiba fericirea romancierului și-a iubitului său, precum și-a altor cupluri de gay.

Mi-am găsit în grădină un loc în care să stau și să citesc. De multe ori, preferam să rămân afară când dinăuntru răcnea muzica. Muzică house, i s-ar putea spune; dar și asurzitoare.

Într-o zi, când am intrat, l-am găsit pe H. săltând acul de pe o placă de vinil. Mi-a spus că face asta pentru că nu vrea să mă calce pe nervi cu muzica lui. Copleșit de regret, am încercat să mă prefac că, de fapt, muzica nu mă enervează câtuși de puțin.
- Mai bine lasă acul la loc, i-am zis.

Preț de o secundă, apoi două, muzica mi s-a părut incitantă. Adolescentul din mine s-a trezit pentru scurt timp. Era o piesă de Kraftwerk. M-am oprit și am ascultat. Am zâmbit aprobator spre H. Aproape că-mi plăcea, dar apoi am făcut greșeala de-a încerca să dansez pe ritmul ei.

Singurul lucru pe care îl știu despre dans provine din filmul Saturday Night Fever, pe care am fost forțat să-l văd în 1978, când aveam în grijă un grup de studenți spanioli veniți la Dublin. Am detestat filmul, iar aversiunea față de el mi-a sporit când un coleg, criptosemiotician, s-a apucat să-mi explice mecanismele lui interne, vorbindu-mi rar și pe-nțeles.

Dar tot ce știam despre dans din filmul acela știam. De-a lungul anilor, mai umblasem și eu prin discoteci, e adevărat, dar fusesem interesat mai degrabă de camere dosnice, de ocheade furișate și de un contact direct și nerestricționat cu alcoolul decât de rafinamentele dansului.

Cu toate astea, am încercat, sub privirea lui H. Mi-am mișcat picioarele pe ritmul muzicii și mi-am unduit brațele.

H. a încercat să nu se înfioare.

M-am furișat de-acolo pe tăcute, ca o făptură împovărată de vinovăție. Mă simțeam ca domnul Jones din piesa lui Bob Dylan: "Something is happening here but you don't know what it is, do you, Mr. Jones?" (Se-ntâmplă ceva, dar nu știi ce anume, nu-i așa, domnule Jones? - n.tr.)

Înțelegeam că nu ridiculizez eu Kraftwerk, cum făcusem până atunci, ci mai degrabă Kraftwerk mă ridiculiza pe mine.
"Nu ești destul de cool ca să ne-asculți pe noi", șoptea Kraftwerk.

Afară, în grădină, într-un hamac atârnat de rodiu, m-am adâncit în lectura lui Henry James.


Ne-am comandat bicicletele online. Visam să parcurgem vâjâind străzile din suburbie, prin dreptul caselor fără etaj înfricoșate, cu oameni pitiți înăuntru, care zapează prin lista de posturi TV, sperând la izbăvire în timp ce se spală pe mâini cu zel evlavios.

Mi-i închipuiam zărindu-ne pe geam cum coborâm panta cu picioarele ridicate de pe pedale, ca imaginea de pe coperta vreunui vinil uitat.

Cele două biciclete au ajuns cu câteva zile mai devreme decât le așteptam. Singura problemă era că trebuiau asamblate.

Pe când H. s-a pus pe studiat manualul, eu am încercat să scap pe șest. Când s-a apucat de gigantica lucrare și mi-a spus cât se poate de clar că are nevoie de mine în preajmă, am tot repetat că am niște e-mailuri de trimis urgent. Dar fără folos. A insistat să stau acolo și să mi se citească preocuparea pe față, în vreme ce el, întins pe jos, asuda și înjura, cerându-i Domnului din Ceruri să-i spună de ce-i expediaseră producătorii buloanele și piulițele greșite și-un număr insuficient de șuruburi.

Mi l-am imaginat pe romancierul de pe internet, cel fericit, împărțind corvoada asta cu iubitul lui, un tandem armonios care găsește șuruburile potrivite și care își dă seama, cum și eu îmi dădeam seama, însă nu și H., că vergelele metalice subțiri despre care H. spunea că fuseseră incluse din greșeală aveau, de fapt, rolul de-a stabiliza roțile din față. M-am gândit la Benjamin Britten, la Gertrude Stein, la Christopher Isherwood și la partenerii lor. Ei ar fi știut cum să pară implicați.

Din moment ce H. era așa furios, nu doar pe biciclete în sine, ci și pe fabrica din care ieșiseră, dar și pe mine, care fusesem cu ideea, am hotărât că-i mai bine să invoc o variantă a personalității mele pe care o folosisem ultima dată când eram la școală și nu înțelegeam de ce x este egal cu y.

Mi-am luat un aer tâmp, dar în același timp trist și umil, vag placid, dar profund preocupat.

În scurt timp, după multe cazne și oftaturi, bicicletele au devenit funcționale și, cu căștile pe cap și măștile pe față, am pornit la drum, zburând în jos pe panta dealului, cuprinși de veselie și încântare, sub imperiul unei lipse de control controlate, ca doi inși din reclama la un săpun de fițe.

De ani de zile nu mă mai urcasem pe bicicletă. Se întâmpla ceva cu spiritul meu încordat ca un arc pe măsură ce lăsam vehiculul să alunece pe Adelante către minunat botezata Stradă Ușoară, apoi către York și mai departe către Marmion Way, apoi parcul Arroyo Seco. Unde nu erau pante, aveam teren neted. Nu era trafic, iar pe trotuare treceau doar câțiva pietoni, cu măști pe față și cu un aer confuz.

Nu știam că prin parc curge un afluent al Râului Los Angeles și că pe unul dintre malurile lui se desfășoară o pistă de ciclism. Îți venea greu să folosești cuvinte uzuale ca să descrii acest așa-zis râu. Se numește Arroyo Seco, ceea ce înseamnă "curs secat", și chiar e secat, sau cel puțin are o albie destul de uscată, și nici n-are propriu-zis maluri, din moment ce nu-i un râu veritabil.

Când îl vor termina, orașul Los Angeles o să fie minunat.

Deși plouase de curând, în canalul ăsta de scurgere îngrădit care își aștepta curând unirea cu râul purtător de nume măreț tot nu apăruse apă. Râul Los Angeles și micul lui afluent sufereau - întotdeauna fusesem de părerea asta - și strigau cerând îndurare.

Dar acum, îmboldindu-mi bicicleta pe alee, am simțit că descoperisem un element citadin care-mi fusese ascuns până atunci. Nicio mașină nu putea ajunge aici. Nicio imagine din acest spectacol straniu și trist nu va fi trimisă vreodată în lume. Nu va exista niciun: "Veniți la L.A.! Vă puteți plimba cu bicicleta pe malul unui râu!". Nimeni sănătos la cap n-ar veni aici.

Dar aproape că era frumos. N-ar fi trebuit să râd de Râul Los Angeles.

Pe când eu nutream asemenea gânduri profunde și eliberatoare, H. dădea tot mai repede din pedale. Uitându-mă înapoi, i-am văzut pe romancier și pe partenerul lui, cei fericiți, cei de pe internet, sub forma unor fantome, în urma cărora veneau toate cuplurile de homosexuali fericite din istorie, dând la pedale cum putea fiecare. Am schimbat vitezele și am mărit distanța dintre mine și ei, avântându-mă după H., încercând din răsputeri să-l prind din urmă.

KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022
traducere din franceză de Mădălina Constantin

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

Uneori istoricilor le lipsește talentul de a sintetiza un fenomen de șapte decenii și de a extrage cazurile exemplare pentru a produce o istorie concisă, dar exactă, scrisă alert, ca un roman de spionaj. Însă nu și jurnaliștilor pricepuți precum Bernard Lecomte, căruia îi reușește una dintre cele mai bune istorii a KGB-ului. Ziarist de investigație, având simțul subiectelor fierbinți și atracția pentru personaje puternice, el reține momentele-cheie ale existenței acestui serviciu de spionaj intern și extern, realizează portretele înfricoșătoare ale șefilor poliției politice sovietice - fanaticul Dzerjinski, alunecosul Iagoda, slugarnicul Ejov, abilul Beria, tăcutul Andropov - și creionează destinele unor ofițeri de informații sau agenți secreți care au întors lumea pe dos: Münzenberg, Mercader, Philby, Trepper, Kravcenko, Fuchs, Rosenberg și, nu tocmai întâmplător... Vladimir Putin.

Teroare, asasinate, execuții sumare, procese-spectacol, spionaj, influență, manipulare, propagandă, disimulare, subversiune, lovituri de stat și lovituri de palat, toate acestea sunt specialitatea unei diabolice poliții politice care, din 1917 până în 1991, a sprijinit puterea regimului sovietic, dacă nu cumva chiar a substituit-o. Iar în prezent, în Rusia, fie și cu inițialele schimbate din KGB în FSB, pare să fie în continuare însăși puterea.

Fragment

1. Cum a luat naștere Ceka

"Nu poți să tai lemne fără să sară așchii!" (Proverb rus)

"Cetățeni ai Rusiei! Guvernul provizoriu a fost demis. Autoritatea guvernamentală a trecut în mâinile Comitetului Militar Revoluționar, organ al Sovietului de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților din Petrograd, aflat în fruntea proletariatului și a militarilor din garnizoană..."

În dimineața zilei de 25 octombrie 1917, când au descoperit acest afiș, lipit în tot orașul, locuitorilor Petrogradului nu le-a venit a crede. Unii dintre ei luaseră cina cu o seară în urmă într-unul din restaurantele șic de pe bulevardul Neva, fără să știe că la doi pași, în urma unui puci aproape militar, un grupuscul extremist a demis guvernul provizoriu, care conducea Rusia de la abdicarea țarului, din luna februarie. Miniștrii fuseseră arestați; prim-ministrul, avocatul Aleksandr Kerenski, fugise. O atmosferă ciudată, grea, nesigură pusese stăpânire pe capitala rusă.

Pe 25 octombrie, șeful puciștilor, un anume Vladimir Ilici Ulianov, zis și Lenin, un fost exilat în vârstă de patruzeci și șapte de ani, anunță crearea unui nou guvern "provizoriu", numit "Consiliul Comisarilor Poporului" (Sovnarkom), care a primit misiunea de a conduce țara în numele "sovietelor muncitorilor și soldaților", până la convocarea unei adunări constituante, ea însăși prevăzută cu mult timp în urmă.

Cei care au pretenția ca de-acum înainte să conducă statul rus aparțin unui mic partid extremist: bolșevicii. Aceștia vorbesc de un socialism maximalist, proclamă "lupta de clasă" și susțin că "apără revoluția" împotriva tuturor dușmanilor - făcând uz de violență dacă e necesar. Astfel, noul guvern, la foarte scurt timp după ce a emis un decret istoric prin care "pământul este împărțit țăranilor", mai dă un decret prin care sunt interzise manifestele contrarevoluționare, impunând controlul comunicațiilor prin radio și prin telegraf și ordonând să fie desființate șapte dintre principalele ziare din țară.

Aceste măsuri brutale au provocat proteste vehemente din partea deputaților Dumei municipale și din partea partidelor tradiționale, inclusiv de stânga, cum erau socialist-revoluționarii (eserii), bine implantați în zona rurală, și din partea menșevicilor, principalii rivali ai bolșevicilor. Aceste critici îl conving pe Lenin că "dușmanii revoluției" nu sunt doar foștii aristocrați, proprietarii latifundiari, burghezii, ofițerii, preoții și țăranii înstăriți, ci, în general, toți adversarii noii puteri, inclusiv socialiștii moderați, și că va trebui, fără întârziere, să treacă la eliminarea tuturor acestor persoane.

Eliminarea "dușmanilor poporului"

În săptămânile care au urmat cuceririi Palatului de Iarnă, bolșevicii se străduiesc să întărească proaspăta și noua "putere a sovietelor". Nu fără dificultăți: cu excepția câtorva intelectuali îmbătați de victorie, cum erau Lenin și Troțki, nu au în rândurile lor nicio personalitate capabilă să conducă o țară, să gestioneze o economie, să organizeze noua societate. Bolșevicii, pe lângă faptul că sunt incompetenți și foarte minoritari, se lovesc și de opoziția funcționarilor, singurii care mai reprezentau ce rămăsese din stat: aceștia nu dau doi bani pe Lenin și pe Sovnarkom, guvernul, care părea să conducă într-o stare de panică, de la caz la caz, în contra tuturor regulilor politice și administrative; sau pe misteriosul Comitet Central Executiv (CCE), ales în grabă de către recentul congres al "sovietelor"; la fel și pe Comitetul Militar Revoluționar (CMR) de la Petrograd, această miliție muncitorească, "brațul său armat", constituită cu ocazia cuceririi Palatului de Iarnă, în seara de 24 octombrie.

Trebuie precizat că scopul lui Lenin nu era atât să stăpânească mașinăria guvernamentală rusă, cât s-o orienteze către singurul scop care merita efortul: revoluția mondială. În mintea sa, insurecția proletariatului din Franța, Anglia și Germania avea să întărească și să salveze revoluția rusă, care nu era decât un prim pas! De aceea avea nevoie să câștige timp și, de exemplu, să pretindă că începe negocierile pentru armistițiul cu germanii, chiar dacă avea să aibă de-a face cu rezistența ofițerilor fostei armate imperiale, care se opuneau, bineînțeles, oricărei capitulări. Tot din această cauză, trebuia să înăbușe prima grevă a funcționarilor, care sunt caracterizați în mod brutal de către CMR, într-o proclamație de la 29 octombrie, drept "dușmanii poporului".

Lenin crede oare cu adevărat în revolta iminentă a maselor revoluționare din Europa? Nu are prea mult timp la dispoziție. Pe 12 noiembrie 1917, în cele patru colțuri ale țării, urmau să înceapă alegerile pentru Adunarea Constituantă - amânate de mai multe ori din februarie, de la abdicarea țarului -, și nimic nu garanta că aveau să fie favorabile bolșevicilor, dimpotrivă! Vom afla mai târziu, din memoriile lui Troțki, că, imediat după Revoluția din Octombrie, Lenin chiar avea intenția să amâne și apoi să anuleze aceste alegeri generale pe care n-avea nicio șansă să le câștige. Chiar înainte de începerea scrutinului, anunță în Pravda, organul partidului său, că nicio putere nu va ști cum să se substituie guvernării sovietelor, care este exercitată de acum înainte de partidul bolșevic...

După cum era de așteptat, nu e loc de nicio surpriză. Primele rezultate parțiale confirmă că bolșevicii aleși în Constituantă sunt net minoritari. Prezența la vot este estimată la 60%, ceea ce este enorm mai ales că femeile, după revoluția din februarie, au și ele drept la vot.

Din zecile de milioane de alegători, nici măcar 20% nu se pronunță în favoarea bolșevicilor, care vor fi în cele din urmă 168 într-o adunare care numără 703 aleși. Chiar și cu ajutorul noilor lor aliați, socialist-revoluționarii de stânga, care aveau 39 de deputați, era limpede că bolșevicii aveau să fie rugați să cedeze hățurile statului adevăraților reprezentanți ai poporului!

Prima întrunire a acestei Adunări, atât de așteptată, este stabilită la început pe data de 28 noiembrie. În săptămâna precedentă, Lenin pregătește în mod deschis nerecunoașterea Adunării. Cere Sovnarkomului să amâne ședința inaugurală; înmulțește numărul acuzațiilor publice față de aceasta; face să fie sechestrați membrii comisiei electorale panruse, care supraveghează desfășurarea scrutinului; interzice brutal partidul liberal KD, foarte activ, pe care îl acuză că ar fi la rândul său un "dușman al poporului". Situația devine tensionată. Foștii lideri ai revoluției din februarie, sau ce a mai rămas din ei, încep să înțeleagă că Lenin și zbirii lui sunt gata de orice pentru a păstra puterea. Manifestații izbucnesc în mai multe orașe pentru a susține viitoarea Adunare, în timp ce greva funcționarilor, puternic susținută, amenință să se răspândească în toată țara...

Pe 5 decembrie, în cadrul unei întruniri a Sovnarkomului, Lenin propune să transforme discret Comitetul Militar Revoluționar (CMR) al sovietului din Petrograd, care se autodefinește drept "brațul armat al dictaturii proletariatului", într-o "comisie" special însărcinată cu lupta împotriva "contrarevoluționarilor" și a "sabotorilor" de toate felurile. Această instanță, întrerupând orice altă activitate, avea două obiective prioritare: să oprească greva generală, care se profila în urma celei a funcționarilor, și să împiedice întrunirea Adunării Constituante.

Lenin îi împărtășește șefului său de cabinet, Vladimir Bonci-Bruevici, dorința de a găsi "un Fouquier-Tinville al nostru, care să potolească toată drojdia contrarevoluționară". Referirea la Revoluția Franceză, frecventă în discursul lui Lenin și Troțki, aduce de cele mai multe ori aminte de întorsătura pe care au luat-o lucrurile în 1793, de Robespierre, de Comitetul Salvării Publice, de Teroare...

Lenin are la îndemână un astfel de procuror public, capabil să trimită mii de oameni la "ghilotină [sic]": Felix Dzerjinski, care prezidează CMR, corespunde perfect profilului. El este acest "solid iacobin proletar", nemilos, crud și manipulator, care va organiza, fără niciun fel de emoție, instrumentul capabil să facă să domnească "teroarea revoluționară". De altfel, subliniază Lenin, "nu și-a petrecut Dzerjinski cel mai mult timp în pușcăriile țariste și nu a fost el cel mai mult în contact cu Ohrana? Știe ce are de făcut!"

Un model: Ohrana

Ohrana era poliția politică a țarului, știută bine de toți revoluționarii, anarhiștii, populiștii și alți teroriști ai tuturor Rusiilor. Noua "comisie" era o creație ex nihilo, sau aproape ex nihilo, așa că era firesc ca Lenin, Dzerjinski și acoliții lor să ia exemplu de la această poliție de stat, pe care țarul Alexandru al II-lea o inventase în august 1880 - chiar înainte de atentatul care avea să-l coste viața, în august 1881. Sub fiul său Alexandru al III-lea, ceea ce nu era încă decât "Secția a III-a" a ministerului de interne, a devenit o veritabilă administrație - cu prelungiri în fiecare provincie - specializată în supravegherea, infiltrarea, investigarea, provocarea, răsturnarea, șantajul, arestarea, încarcerarea sau înlăturarea persoanelor suspecte de a pune la cale atentate teroriste.

După revoluția eșuată din 1905, Ohrana țaristă se profesionalizase mai ales în operațiunile de recrutare de agenți dubli, care aveau sarcina de a infiltra mișcările anarhiste, socialist-revoluționare sau bolșevice.

Așadar, având în minte acest model, Dzerjinski vrea să-și formeze echipa. Cu o singură deosebire: revoluția proletară nu va avea pudibonderia burgheză a poliției imperiale, nu va fi limitată de nicio regulă morală! Puterile noii comisii vor fi nelimitate. Sub regimul țarist, Ohrana trebuia să-și predea victimele ministerului justiției: fleacuri! Noua instanță, în ceea ce o privea, avea să se ocupe ea însăși de judecarea și de condamnarea "vinovaților", apoi de executarea pedepselor necesare.

Pe 7 decembrie 1917, totul e pus la punct. Împins de Lenin, Felix Dzerjinski cere oficial Sovietului Comisarilor Poporului să aprobe crearea unui "organ care să se ocupe, într-un mod revoluționar și autentic bolșevic, de contrarevoluționari". Obiectivul este limpede: "Suprimarea și lichidarea oricărei tentative sau a oricărui act contrarevoluționar sau de sabotaj, de oriunde ar proveni, pe întreg teritoriul Rusiei." Sunt numite mijloacele de constrângere: "Confiscarea, expulzarea, retragerea cartelelor alimentare, publicarea listelor dușmanilor poporului etc." Pentru a merge să lupte pe "acest front interior", explică Dzerjinski, această nouă mașină de război îi va reuni "pe camarazii hotărâți, duri, solizi, fără emoții, gata să se sacrifice pentru salvarea Revoluției". Instituția avea să poarte numele "Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției, Speculei, Sabotajului și a Abuzului în Serviciu". În rusă i se va spune Veceka, apoi, în versiune prescurtată, Ceka.

Va fi nevoie să vină data de 10 decembrie 1917 pentru ca înființarea "comisiei extraordinare" să fie anunțată într-un comunicat publicat de ziarul guvernamental Izvestia. Ceka va avea sediul pe strada Gorohovaia numărul 2, în spatele Comandamentului Marinei Militare, la doi pași de Palatul de Iarnă. Ziarul precizează: "Birourile sunt deschise în fiecare zi, între orele 12 și 17." Pentru observatori este încă o administrație, într-un peisaj statal și birocratic dat peste cap, în care populația debusolată nu știe să se mai orienteze. În ziua cu pricina, cititorii ziarului Izvestia sunt interesați mai mult de anunțul creării "Colegiului Panrus pentru Organizarea Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor". Apărarea teritoriului li se pare mult mai importantă decât încurcăturile poliției bolșevice cu speculatorii și sabotorii. Din nefericire.

Trăiască Adunarea Constituantă!

Pe 26 decembrie, Lenin publică în Pravda cele nouăsprezece Teze despre Adunarea Constituantă. În esență: această adunare nu mai are niciun motiv să existe pentru că revoluția "sovietică" a permis depășirea stadiului parlamentar clasic; și, cum această Constituantă promite să fie dominată de partidele burgheze, însetate de răzbunare, este considerată de-aici înainte un organ contrarevoluționar, care trebuie să fie reprimat ca atare! Pe 5 ianuarie 1918, când Adunarea Constituantă este convocată oficial la palatul Taurida, unde deja își avusese cândva sediul Duma țaristă, unul dintre apropiații lui Lenin, Grigori Zinoviev, avertizează că trebuie mai întâi să recunoască legitimitatea guvernului, adică a bolșevicilor, dacă nu vrea să fie dizolvată. Cine are urechi de auzit...

Lenin și Troțki s-ar fi grăbit și mai tare, dar, de pe 12 decembrie încheiaseră o alianță cu fracțiunea de stânga a socialist-revoluționarilor, care era gata să joace jocul bolșevicilor, dar care le reproșa brutalitatea. Printre acești noi aliați figurează tânărul avocat Isaac Steinberg, un evreu leton, care tocmai fusese numit comisar pentru justiție. Când își exprimă dorința - de altfel, legitimă - să atașeze Ceka ministerului său, Lenin îl apostrofează sec și confirmă că această "comisie" nu dă socoteală în fața lui. Steinberg se va plânge în curând de violența cu care Ceka își rezolvă treburile: "Atunci de ce ne mai pierdem timpul cu un Comisariat al Justiției? Să-i spunem pur și simplu Comisariatul pentru Exterminare Socială și să terminăm!" Răspunsul ironic al lui Lenin: "O idee excelentă! Păcat că nu-i putem spune așa!"

Fără să mai stea pe gânduri, Dzerjinski se pune pe treabă. Încă de pe 15 decembrie, el somează sovietele locale să creeze "Ceka" municipale. La Petrograd, șeful acestei miliții improvizate este un evreu ucrainean numit Moisei Urițki. Pe 4 ianuarie, cu o seară înainte de deschiderea Constituantei, el este cel care proclamă starea de asediu și care ordonă ca orașul să fie patrulat de 30.000 de soldați letoni, detașați de pe frontul de nord, în timp ce forțele navale încercuiesc, la ordinul său, palatul Taurida.

A doua zi, încurajați de sute de manifestanți veniți să apere noua Adunare Constituantă, deputații pătrund în palat, în ciuda presiunilor fizice ale forțelor navale. În învălmășeală, îl aleg în fruntea lor pe Viktor Cernov, un socialist-revoluționar cunoscut, care este pe față împotriva bolșevicilor. Aceștia urlă, lovesc în pupitre, dau din picioare, propun în van ca Adunarea să ratifice toate decretele date de Sovnarkom, apoi, la indicațiile lui de Lenin și ale lui Sverdlov, părăsesc furtunos ședința.

După o zi agitată plină de proclamații, vociferări și diverse intruziuni, noaptea, majoritatea deputaților părăsesc palatul Taurida. Urmând ordinul dat de Ceka, forțele navale blochează atunci intrările în clădire, apoi afișează la ușa principală textul unui decret guvernamental care dizolvă Adunarea. A doua zi, la Petrograd izbucnesc conflicte de stradă. Doi deputați liberali pier în confruntări. Edițiile ziarelor în care au fost publicate dezbaterile din ziua precedentă sunt confiscate și distruse. Speranța de a vedea în sfârșit poporul rus reprezentat într-o adunare democratică este pierdută pentru totdeauna.

Soldații, grupați în jurul palatului, nu vor pleca până pe 10 ianuarie, când îi vor lăsa să intre, într-o dezordine de nedescris, pe cei 2.000 de participanți la Congresul al III-lea al Sovietelor - delegați cu reprezentativitate îndoielnică, fără niciun control democratic. Această masă de oameni necunoscuți, prost îmbrăcați, adesea analfabeți, e gata să voteze ca un singur om pentru toate propunerile lui Lenin și ale lui Troțki. Mai ales pentru alegerea unui nou Comitet Central Executiv (CCE), dominat bineînțeles de bolșevici. Și, cum era și de așteptat, pentru suprimarea definitivă a Adunării Constituante.

Ceka și-a făcut datoria. A devenit, după cum fusese prevăzut, "brațul înarmat" al lui Lenin și al șefilor bolșevici. N-avea să dea înapoi de la niciun act de violență. Astfel, pe 14 ianuarie 1918, într-o reuniune consacrată problemei aprovizionării, Lenin a recomandat să se formeze detașamente de câte zece până la cincisprezece "soldați și muncitori" armați, care să îi oblige pe țărani să aprovizioneze orașele, iar Ceka avea sarcina să se ocupe de "sabotorii" care nu ascultau de ordinele lor.

Regula era simplă: pentru a-și atinge obiectivele, Ceka putea să-și permită orice, spre deosebire de comisarii justiției (NKIu) și ai afacerilor interne (NKVD). Lenin și Troțki se adăposteau, încă o dată, în spatele exemplului Revoluției Franceze: ei își doreau să "distrugă vechea ordine" în stilul lui Robespierre și al lui Saint-Just, adică prin teroare. Și, la fel ca la Paris în 1793, toți cei care s-au opus acestui principiu radical și-au asumat riscul să fie, la rândul lor, victime.

Astfel, lui Dzerjinski puțin îi pasă că pedeapsa cu moartea a fost interzisă oficial a doua zi după cucerirea Palatului de Iarnă, pe 27 octombrie, de către Congresul al II-lea al Sovietelor! "Cum poți să faci revoluție fără să împuști?" s-a revoltat atunci Lenin. Pedeapsa cu moartea avea de altfel să fie restabilită oficial în iunie 1918 pentru a da o notă legală miilor, apoi zecilor de mii de execuții făcute de Ceka încă din primul său an de existență. Această nebunie criminală va face repede uitate cele 6.321 de execuții politice comandate de Ohrana țaristă în toată istoria ei!

Unul dintre adjuncții lui Dzerjinski, bolșevicul leton Martin Lațis, va justifica astfel aceste derapaje: "Ceka nu e nici comisie de anchetă, nici tribunal. Este un organ de luptă, a cărui acțiune se derulează pe frontul intern al războiului civil. Nu judecă dușmanul: îl lovește. Noi nu facem război împotriva unor persoane în particular. Noi exterminăm burghezia ca clasă. Nu căutați, într-o anchetă, documente și dovezi despre ceea ce a făcut acuzatul cu fapta sau cu vorbele împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să v-o puneți este cărei clase aparține acesta, ce origine are, ce educație a primit, ce profesie are: toate astea îi vor decide soarta!"

La "Lubianka", martie 1918

Sâmbătă, 9 martie 1918, toate comisariatele poporului și înalții funcționari care aparțin de guvern primesc o telegramă de la Bonci-Bruevici, care le ordonă să părăsească "provizoriu" Petrogradul și să meargă la Moscova a doua zi la ora zece fix. Un tren special avea să-i ducă, împreună cu bagajele lor, în noua capitală a țării. Motivul acestei mutări neașteptate nu este precizat, dar nimeni nu se lasă păcălit: pe 3 martie fusese semnat umilitorul tratat cu germanii, de la Brest-Litovsk, un adevărat dezastru diplomatic care lăsa Petrogradul, palatele și uzinele sale în bătaia tunurilor armatei lui Wilhelm al II-lea!

Rusia lui Lenin este, prin urmare, salvată de faptul că armata germană, scăpată astfel de pericolul rus de pe frontul de est, se regrupează în întregime pe frontul de vest, unde întâmpină dificultăți majore. Nu improbabila revoluție proletară va fi cea care va slăbi Germania și le va da un pic de răgaz bolșevicilor dezarmați, ci înfrângerea militară germană - grăbită de intrarea în război a Statelor Unite - și de capitularea Reichului din noiembrie 1918!

După câteva zile petrecute la hotelul Național, Lenin se instalează la Kremlin împreună cu guvernul. Ceka ocupă, la rândul său, un mare imobil situat la câteva sute de metri distanță, pe strada Marea Lubianka (Bolșaia Lubianka). Clădirea, pe care o vom numi "Lubianka", era ocupată înainte de o companie de asigurări, Yakor, și de o sucursală a firmei Lloyds, cu sediul central la Londra. Este una dintre cele mai mari clădiri din centrul Moscovei. Epoca în care Dzerjinski se înconjura în grabă de o sută de colaboratori, dintre care mulți militari letoni sau polonezi pe care-i întâlnise la CMR, e de mult apusă: Ceka numără deja 2.000 de funcționari, adică un număr mai mare decât orice minister. Și continuă să recruteze: efectivele sale vor ajunge la 12.000 de persoane în iunie, odată cu prima conferință panrusă a Ceka, apoi la 30.000, în decembrie, și va culmina cu 280.000, la începutul lui 1921.

Mutarea guvernului la Moscova nu a fost bine pregătită. A contribuit la dezorganizarea accelerată a ce mai rămăsese din statul rus. La începutul primăverii lui 1918, soarta Rusiei era cum nu se poate mai precară, și nu doar din cauză că, în partea apuseană, i se redusese drastic teritoriul după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk. Administrația nu mai asculta de nimeni, haosul era general, șomajul creștea, foametea devenise o amenințare, criminalitatea explodase, în regiunile periferice ale țării se formau armate "albe". Dar, de asemenea, după cum era de așteptat, populația era nemulțumită, iar opoziția se regrupa...

Arestările masive erau fără număr, la fel și luările de ostateci colective și execuțiile fără proces, făcute de "detașamentele armate", de "gărzile roșii" sau de "elementele bolșevice". La Moscova și la Petrograd au loc răscoale. În noaptea dinspre 11 spre 12 aprilie 1918, Ceka desfă șoară o operațiune de represiune împotriva anarhiștilor de la Moscova - este prima sa operațiune de anvergură după mutare - care se soldează cu cinci sute de arestări și douăzeci și cinci de execuții sumare. Pe 31 mai, Dzerjinski amintește public că "Ceka execută pe loc orice bandit, hoț, speculator, contrarevoluționar care complotează împotriva puterii sovietice". Și le recomandă adjuncților săi să "recruteze persoane hotărâte, care știu că, dacă vrei să faci pe cineva să tacă, nimic nu e mai eficient decât un glonț!"

De cealaltă parte, socialist-revoluționarii de stânga, care au rupt alianța cu bolșevicii, sunt foarte activi. Pe 6 iulie îl asasinează pe noul ambasador german, contele von Mirbach, de-abia mutat la Moscova. Cer guvernului, printre altele, să fie desființată Ceka. Moisei Urițki, șeful de la Petrograd al Ceka, vinovat de a fi comandat execuția în șase luni a mii de oponenți reali sau presupuși, este și el asasinat pe 30 august. Rusia se cufundă cu totul în anarhie, în care fiecare își apără pielea cu arma în mână. Pe 19 septembrie, Grigori Zinoviev, șef al partidului bolșevic de la Petrograd, scrie: "Din cei 100 de milioane de locuitori ai Rusiei, trebuie să câștigăm pentru cauza noastră 90. Celorlalți n-avem nimic să le spunem, trebuie să-i exterminăm!"

Adevăratul stăpân al Ceka

În notele sale personale din 27 decembrie 1917, Lenin explica deja că "rezistența burgheziei" trebuia zdrobită "printr-o violență sistematică, îndreptată împotriva ei și a complicilor ei, ceea ce poartă numele, în limbaj științific, de dictatură a proletariatului". El însuși, ca și Troțki, n-are niciun dubiu în legătură cu necesitatea folosirii terorii împotriva dușmanilor: "[Nicio milă] pentru bogați, hoți, paraziți și ticăloși [...], aceste resturi ale blestematei societăți capitaliste, aceste deșeuri ale umanității, acești membri putrezi și gangrenați, această infecție, această ciumă moștenită din capitalism. [...] Nicio milă pentru acești dușmani ai poporului, acești dușmani ai socialismului, acești dușmani ai muncitorilor! Război de moarte bogaților și profitorilor de pe urma acestora, intelectualii burghezi! [...] O să-i trimitem să spele latrinele. O să le dăm, când ies din pușcărie, o cartelă galbenă, astfel încât poporul să poată să-i supravegheze pe acești răufăcători. O să împușcăm un individ din zece care se fac vinovați de parazitism..."

Lenin a explicat, de asemenea, în aceeași săptămână, într-o broșură intitulată Cum trebuie organizată întrecerea?, metoda prin care trebuie să instaurezi o teroare generalizată, atât la oraș, cât și la țară. El este cel care, în august 1918, declară război țărănimii: "Război fără milă culacilor! La moarte!" O formulă pe care Stalin se va grăbi să o preia, mai târziu, pe cont propriu.

Din momentul în care Ceka nu trebuie doar să-i suprime pe dușmanii politici ai puterii, ci și imensa masă a țărănimii, deja ostilă lui Lenin și sovietelor, misiunea sa capătă o nouă dimensiune. Să trimiți în cele patru colțuri ale acestui imens teritoriu detașamente de redutabili cekiști - numiți "agitatori", "comisari" sau "instructori" - cu misiunea de a rechiziționa cu forța recoltele, înseamnă să dai foc zonelor rurale și să provoci un război "de clasă" de proporții nemaiîntâlnite. Același Lenin nu șovăie să dea cele mai nebunești instrucțiuni: nu e suficient să rechiziționezi, repeta el, trebuie să "împuști", trebuie "să prinzi" câți mai mulți culaci!

Istoricii care au cercetat arhivele partidului și documentele personale ale lui Lenin au descoperit, scrise de mâna lui, liste nominale de suspecți "de expulzat" sau "de împușcat", mai ales intelectuali care emiseseră opinii diferite de ale sale. Ordinele șefului revoluției, cel mai adesea, sunt exprimate într-un limbaj cinic și brutal, adesea odios, ba chiar vulgar. Astfel, pe 10 august 1918, le telegrafiază responsabililor de la Penza, unde are loc o răscoală țărănească: "Tovarăși! Răscoala culacilor trebuie să fie înăbușită fără milă. Trebuie să dăm un exemplu. 1) Spânzurați (în așa fel încât oamenii să vadă) minim o sută de culaci, bogătani, băutori de sânge notorii. 2) Faceți-le numele publice. 3) Confiscați-le toate cerealele. [...] Telegrafiați că ați primit aceste instrucțiuni. Al vostru, Lenin."

Imaginea pe care istoricii sovietici i-o vor crea mai târziu lui Lenin - un înțelept care studiază presa, care îndrumă mulțimile, care le vorbește copiilor - este la antipodul a ceea ce mărturii cenzurate multă vreme vor dezvălui despre acest om: un caracter acrit și răzbunător, gata să-i elimine fizic pe toți cei care-l contrazic. Și minuțios în răzbunare, după cum reiese din nota trimisă în 1922 lui Jozef Unschlicht, numărul doi din Ceka: "Fii amabil și trimite-mi înapoi toate documentele alăturate, cu adnotări: cine a fost expulzat, cine este în închisoare, cine (și de ce) a fost scutit de expulzare? Fă adnotări scurte pe această pagină..."

În aceeași perioadă, îi trimite lui Stalin, secretar al partidului, aceste cuvinte, scrise cu creionul: "În ceea ce privește expulzarea menșevicilor, a socialiștilor populari, a cadeților etc., ținând cont de faptul că această operațiune a început înainte de a pleca eu în vacanță, au fost dezrădăcinați într-adevăr toți socialiștii populari? Peșehonov, Miakotin, Gornfeld, Petrișcev și ceilalți? Toți trebuie să fie expulzați. Socialist-revoluționarii sunt mai periculoși pentru că sunt cei mai inteligenți. De asemenea... [urmează liste de nume, adesea însoțite de numele membrilor familiilor] trebuie să fie expulzați în străinătate, fără nicio milă. O să curățăm Rusia pentru multă vreme!"

Țarul și întreaga familie...

Pe 17 iulie 1918, Ceka devine celebră în urma unui episod îngrozitor, cel al masacrării familiei imperiale de la Ekaterinburg, în inima Uralului. Lenin este cel care a hotărât să elimine țarul și întreaga sa familie - revoluționarii francezi nu l-au ghilotinat și ei pe Ludovic al XVI-lea și pe Maria Antoaneta? Iakov Sverdlov, președintele Comitetului Central Executiv al partidului, este cel care dă ordin comisarului Haia Goloșcekin, șeful sovietului local, care l-a transmis spre executare lui Iakov Iurovski, șeful Ceka din zonă.

Cekiștii locali, în general grosieri, cruzi și nu foarte pricepuți, sunt cei care îl vor asasina cu sânge-rece pe fostul țar Nicolae al II-lea, pe soția acestuia, Alexandra Feodorovna, pe cele patru fiice ale lor, Olga, Tatiana, Maria și Anastasia, precum și pe țareviciul Alexei, de treisprezece ani, și pe mai mulți servitori devotați. Cekiștii vor organiza împușcarea, transportul corpurilor într-un amplasament inițial, descoperit repede, transferul într-o pădure mai îndepărtată, imposibila incendiere a cadavrelor și toate aceste manevre prost executate, care, mai târziu, vor complica serios anchetele care aveau ca scop reconstituirea acestui masacru îngrozitor.

Pe 30 august 1918, Lenin este el însuși victima unui atentat când ieșea de la adunarea care a avut loc la uzina Michelson, din partea veche a Moscovei. Este atins de două gloanțe de revolver, dar scapă. Evenimentul rămâne până astăzi destul de confuz. Presupusa teroristă, Feiga Roitman, alias Fania Kaplan, nu prea a avut timp să-și justifice acțiunea sau să-i denunțe pe cei care i-au comandat fapta: a fost omorâtă fără drept de apel de comandantul Kremlinului, într-un garaj din apropiere. Era cu adevărat o militantă extremistă, ascultând de ordinele socialist-revoluționarilor? Sau a fost manipulată pentru a le oferi bolșevicilor pretextul să le declare un război deschis foștilor lor aliați?

A doua zi, drept represalii, Ceka de la Nijni Novgorod - sub comanda viitorului președinte al URSS, Nikolai Bulganin - împușcă opt sute de ostatici. Dzerjinski și ministrul de resort Grigori Petrovski sporesc avertismentele asasine în presa oficială. Fabricat sau nu, evenimentul justifică de ce Ceka, în mod oficial, trece la viteza superioară. Dar Ceka are nevoie de un pretext pentru a urmări, aresta și împușca mii de presupuși opozanți? Doar în toamna anului 1918, se estimează la 15.000 numărul de persoane executate de agenții acesteia, în general trăgându-li-se un glonț în cap.

În Izvestia din 23 august, Martin Lațis, mâna dreaptă a lui Dzerjinski, expune astfel filosofia acțiunilor sale: "Războiul capitalist are legile sale scrise, dar războiul civil are propriile sale legi [...]. Trebuie nu numai să distrugem forțele active ale dușmanului, ci și să demonstrăm că oricine va ridica sabia împotriva ordinii de clasă care există, de sabie va pieri. [...] În războiul civil nu există tribunale pentru dușmani. Este o luptă pe viață și pe moarte. Dacă nu omori, vei fi omorât. Așa că omoară, dacă nu vrei să fii omorât."

Primele lagăre de concentrare

Pe 5 septembrie 1918, în același stil, un decret instituie așa-zisa "teroare roșie", numită astfel în raport cu "teroarea albă", pe care o mențineau "albii", detașamentele improvizate care se organizau atunci, de bine sau de rău, pentru a lua puterea din mâinile bolșevicilor. Purtătorul de cuvânt al acestei "terori roșii" este Ceka, care își vede rolul mai clar formulat și mai lărgit: "Să protejeze republica sovietică împotriva dușmanilor de clasă, izolându-i pe aceștia în lagăre de concentrare; să împuște pe loc orice individ implicat în organizații ale gărzilor albe, în comploturi, insurecții, răscoale...".

Lagărele de concentrare, iată un lucru nou. Până atunci Lenin nu ordonase decât "muncă forțată". Pe 8 august, Troțki, șeful Armatei Roșii, aprobase crearea de noi lagăre de prizonieri - la Murom, Arzamas și Sviask -, dar într-un cadru militar. Lectura telegramelor trimise de Lenin în cursul lunii august confirmă că avea în vedere deschiderea "lagărelor de concentrare" pentru "culaci, preoți, gărzile albe și alte elemente îndoielnice", adică, în mod clar, pentru civili. Această sarcină îi revine Cekăi, pe 5 septembrie, pentru că aceasta prezintă avantajul, în ochii lui Lenin, de a nu depinde de nicio instanță judiciară!

Cu o seară înainte de emiterea acestui ordin, un decret al Sovnarkomului confirmă oficial crearea lagărelor în care vor trebui închiși toți "dușmanii revoluției", adică opozanții, contestatarii și refractarii de tot felul. Aceste locuri de detenție sunt plasate sub respon sabilitatea Cekăi - lagărele de prizonieri de război erau gestionate, din primăvară, de un "colegiu central al problemelor prizonierilor și fugarilor", iar închisorile clasice, din oraș, de către o direcție specială a Comisariatului Poporului pentru Justiție.

Pe 3 aprilie 1919, Ceka înființează o "Direcțiea lagărelor de muncă forțată". Dzerjinski obține de la Sovnarkom dreptul de a face distincția dintre "lagărele de muncă corecțională", unde aveau să încerce să "reeduce" vinovații, și "lagărele de concentrare", unde se vor înghesui "elementele social periculoase". În principiu, doar primele vor depinde direct de Ceka centrală, iar celelalte vor fi plasate sub responsabilitatea liderilor locali.

Dar aceste distincții birocratice sunt imediat bulversate pe teren, în dezordinea și graba momentului. Se deschide primul lagăr: fosta mănăstire din insulele Solovki, în extremitatea nordică a țării. Foarte repede, apar două, trei, zece, treizeci de alte lagăre. În 1921, există șapte sute de lagăre de concentrare numite "lager", în stil german - de unde acronimul Gulag (Administrația Principală a Lagărelor), care intră în istorie. Specialiștii estimează că, la acea dată, în lagăre erau deja aproape 50.000 de deținuți.

Kronstadt, punctul de unde nu mai există întoarcere

La câteva luni după lovitura de stat din octombrie, revoluția bolșevică adoptă un stil de care nu se va mai putea dezbăra: violența politică, în curând ridicată la rangul de adevărat sistem de guvernare. Consecința inevitabilă: recursul la forță brută, mai ales la țară, îi obligă pe conducători să se bazeze pe ajutorul unor brute, al unor delincvenți și al unor criminali fără scrupule.

"Un bun comunist este de asemenea un bun cekist", declara Lenin pe 19 decembrie 1918. Sloganul a avut succes. Căuta să facă uitat faptul că Ceka nu avea doar reputația de a fi o uriașă mașină care zdrobește nevinovați, ci și imaginea unei adunături de criminali și de psihopați. Un inspector trimis de Dzerjinski la Iaroslav descrie astfel Ceka locală: "Cekiștii pradă și arestează pe oricine. Știind că nu vor fi pedepsiți, au transformat sediul Cekăi locale într-un bordel extraordinar unde convoacă «burgheze». Beția este generală. Cocaina e folosită pe scară largă de șefii cei mărunți...".

La fel în raportul din 16 octombrie 1918 despre Ceka din Astrahan, în sudul Rusiei: "Personalul este compus în mare parte din elemente dubioase, chiar criminale. [...] Bețiile și orgiile sunt cotidiene. Aproape toți cekiștii consumă cocaină. Aceasta le permite, spun ei, să suporte mai ușor vederea sângelui. Beți de violență și de sânge, cekiștii [...] sunt indubitabil elemente incontrolabile, care ar trebui supravegheate îndeaproape...".

Înțelegem cum lucra Ceka dacă citim romanul extraordinar al tânărului scriitor siberian Vladimir Zazubrin (pe numele său adevărat, Vladimir Zubțov) care descrie în 1923 felul în care o Ceka "regională" (Gubceka) din Siberia organizează cu meticulozitate strângerea informațiilor, arestarea și, mai ales, cu o precizie care dă fiori, executarea tuturor presupușilor "dușmani ai revoluției". Înțelegem astfel, citind acest text bulversant, de ce autorul nu a găsit unde să-și publice cartea...

Prădăciunile, ororile și masacrele pe care Ceka le face la orice hachiță a lui Lenin sau a vreunui adjunct sunt fără număr. Astfel, când celebra Maria Spiridonova, personaj de vază al socialist-revoluționarilor de stânga, este ovaționată în cadrul unei reuniuni la uzinele Putilov, pe 10 martie 1919, Lenin și Troțki se grăbesc să-i răspundă, dar sunt huiduiți de mulțime și nu pot să ia cuvântul: începând cu 16 martie, drept represalii, Ceka înconjoară uzina, care e luată cu asalt, arestează nouă sute de muncitori și împușcă două sute!

Dar evenimentul tipic pentru această îngrozitoare derivă este înăbușirea revoltei forțelor maritime de la Kronstadt, în martie 1921. Acești bărbați curajoși, până atunci considerați eroi, fuseseră, cu patru ani în urmă, vârful de lance al Revoluției din Octombrie. Imediat după arestarea delegațiilor de muncitori greviști și a altor militanți sindicali veniți să-și exprime furia împotriva regimului bolșevic, Ceka e la manete. Dacă Armata Roșie, comandată de viitorul mareșal Tuhacevski, este în prima linie în teribila luare cu asalt a celebrei fortărețe înconjurate de ghețuri, Ceka arestează, judecă și condamnă cu sutele pe cei care au scăpat de baionetelor soldaților. La cererea expresă a lui Dzerjinski, prizonierii de la Kronstadt vor fi expediați în lagărul de la Ukra, în Marele Nord, și într-o nouă colonie penitenciară creată pentru ei la Kolmogori, lângă Arhanghelsk. Incontrolabila și nesătulă "mâncătoare de oameni", Revoluția a început, din acel moment, să-și devoreze propriii copii.