Serenadă pentru Nadia

 

Zülfü Livaneli
Serenadă pentru Nadia
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din turcă de Luminița Munteanu

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Născut pe 20 iunie 1946 în provincia Konya (centrul Turciei), Zülfü Livaneli, una dintre cele mai importante personalități culturale ale Turciei de astăzi, s-a remarcat prin multiplele sale disponibilități artistice, în calitate de scriitor, compozitor, cantautor, regizor și scenarist, dar și prin militantismul și implicarea sa civică. Acestea din urmă i-au adus, după puciul din 1971 și, apoi, după cel din 1980, mai multe condamnări la închisoare, amenințări cu moartea, linșaje mediatice și un exil de unsprezece ani, petrecut la Stockholm, Paris, Atena și New York. A fost o vreme "ambasador al bunăvoinței" pentru ONU. În 2014 este decorat de statul francez cu Legiunea de Onoare.

Cărțile sale, care au fost răsplătite cu mai multe premii pe plan intern și internațional și sunt traduse în patruzeci de limbi, ilustrează interesul său susținut pentru actualitatea socială, dar și pentru singurătatea individului în fața istoriei. Printre titlurile sale de referință se numără romane precum Engereğin Gözü (Ochiul viperei, 1996), Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm (O pisică, un bărbat, o moarte, 2001), câștigător al Premiului literar Yunus Nadi, Mutluluk (Fericire, 2002), pentru care primește, în 2006, Barnes & Noble "Discovery of the Great New Writers Award", Leyla'nın Evi (Casa Leylei, 2006), Son Ada (Ultima insulă, 2008), Serenadă pentru Nadia (Serenad, 2011; Humanitas Fiction, 2021), Kardeșimin Hikâyesi (Povestea fratelui meu, 2013), Son Ada'nın Çocukları (Ultima insulă, 2014), câștigător al Premiului Orhan Kemal pentru roman, Konstantiniyye Oteli (Hotel Constantinopol, 2015), Huzursuzluk (Neliniște, 2017), Balıkçı ve Oğlu (Pescarul și fiul său, 2021), volume de proză scurtă precum Arafat'ta Bir Çocuk (Un copil pe Muntele Arafat, 1978) și lucrări cu caracter memorialistic ori eseistic precum Sevdalım Hayat (Dragostea mea, viața, 2007), Sanat Uzun Hayat Kısa (Ars longa, vita brevis, 2010), Edebiyat Mutluluktur (Literatura înseamnă fericire, 2012) și Elia ile Yolculuk (Călătorie cu Elia, 2017). Romanele lui Livaneli au stat la baza unor scenarii de film și a unor piese de teatru, precum și a unor librete de operă.

*

O carte despre dragoste și vinovăție, dar și despre geografie ca destin. Un roman despre ororile nesfârșite ale oamenilor, despre cruzime și necruțare, dar și despre compasiune și îndurare, care învăluie nu doar trecutul, ci și prezentul într-o nespusă și apăsătoare melancolie.

Istanbul, 2001. Maya Duran lucrează pentru universitate, e divorțată și își crește singură fiul adolescent. Monitorizează imaginea publică a rectorului și a instituției, întâmpină delegațiile ce vin și pleacă, le este ghid invitaților, totul petrecându-se într-un ritm alert și haotic, dictat de orașul pe care îl străbate fără oprire. Când îl așteaptă la aeroport pe enigmaticul Maximilian Wagner, un profesor de drept de la Harvard de origine germană, nimic nu anunță o vizită care să iasă din tiparul obișnuit. Dar ea se va dovedi a fi o întâlnire crucială, care o va marca pe tânăra Maya. Nu doar că va descoperi secretele propriei familii, și odată cu acestea istoria trecută sub tăcere, periculoasă, a Turciei bunicilor ei, dar va ajunge să pășească pe urmele profesorului Wagner pentru a-i afla tragica poveste de iubire și a-i aduce o alinare în ultimele luni de viață. Serenadă pentru Nadia este un exercițiu de iubire de o tulburătoare și dureroasă actualitate.

*

Pe 24 februarie 1942 nava Struma este torpilată și scufundată de un submarin sovietic. La bordul ei se îmbarcaseră aproape opt sute de refugiați evrei care se îndreptau spre Palestina, dar care și-au aflat sfârșitul în apele Mării Negre. Printre aceștia, o evreică care urma să debarce la Istanbul și să-și reia viața alături de soțul ei, germanul Maximilian Wagner. La cincizeci și nouă de ani de la această tragedie, în iarna anului 2001, profesorul Wagner se întoarce, la invitația Universității din Istanbul, pentru o conferință. Este întâmpinat și condus prin orașul aglomerat și rece de Maya Duran, o angajată a universității. Pe fundalul unui Istanbul în care viețile se consumă rapid și unde istoriile personale complicate sunt fie date uitării, fie îngropate adânc, ca un secret rușinos, Maya, urmându-l fascinată pe bătrânul profesor Maximilian - cel mai mare spion care a existat vreodată, cum i-a spus Kerem, fiul ei -, va descoperi povestea Nadiei și a lui Max și va înțelege cât de legați suntem de trecutul nostru personal. Pentru Maya și Max, simple nume fără chip, "închipuiri" ale autorului, adevărul trecutului este singurul care ajunge să dea un sens vieților prezente.

"Zülfü Livaneli este o forță fundamentală pentru scena muzicală, culturală și politică a Turciei." (Orhan Pamuk, Premiul Nobel pentru Literatură, 2006)

"Livaneli pendulează cu ușurință între 2001 și 1938-1942, scoțând la lumină puternicele tensiuni culturale, politice, etnice și religioase ale Turciei. Portretele pe care le face personajelor sale - un bărbat care încearcă să se împace cu propriul trecut și o femeie care încearcă să se împace cu moștenirea sa turcă - sunt o pledoarie puternică pentru deschidere și toleranță." (Publishers Weekly)

"Dureros de viu. Determinarea cu care Livaneli denunță vina Turciei și a Occidentului în masacrele istorice este eloc­ventă. Serenadă pentru Nadia este un roman greu de uitat." (Kirkus Reviews)

"Convingător, curajos și elocvent." (Wall Street Journal)

"Serenadă pentru Nadia este deopotrivă o poveste de război și de iubire (două povești de dragoste, de fapt: una romantică, cealaltă platonică), un mistery literar, o explorare interculturală și o meditație profundă cu privire la natura pierderii." (Washington Independent Review of Books)

Fragment

În timp ce reveneam la hotel, i-am întins cutia cu vioara, pe care o recuperasem de pe bancheta din față a mașinii:
- V-am găsit vioara.

La început s-a bucurat, dar apoi, când a pus mâna pe cutia aceea, care era mai mare și mai grosieră decât cea originală, a spus:
- Dar asta nu e vioara mea!
- Nu vă neliniștiți, cutia arată diferit, dar vioara a rămas aceeași, i-am spus eu.

Când a deschis cutia și a scos vioara, și-a dat seama că-i spuneam adevărul. A contemplat o vreme instrumentul, plin de nostalgie și afecțiune.

I-am povestit cum îl târâserăm de pe țărm și cum luaserăm vioara, uitând însă cutia pe plajă, în toiul acelui haos. Nu era cazul să-i vorbesc și despre blestemățiile lui Süleyman.

Și-a așezat vioara în poală, cu mare băgare de seamă.
- În ziua aceea v-am pus și pe dumneavoastră în pericol, mi-a spus el. Nici măcar nu reușesc să-mi aduc aminte întru totul ce s-a petrecut.
- Domnule profesor, aș vrea să vă întreb ceva: puteți să-mi spuneți cine este Nadia?
- Am să vă povestesc totul, dar cu o condiție!
- Care anume?
- Să încetați să-mi mai spuneți "domnule profesor"! Spuneți-mi Maximilian sau, pe scurt, Max!
- Și eu aș vrea să vă povestesc niște lucruri, Max! i-am spus eu.

Mi s-a părut ciudat să-l numesc așa. L-am privit drept în față: zâmbea ușor, într-un mod menit să-mi dea de înțeles că era satisfăcut. Odată ajunși la Pera Palas, i-am cerut lui Ilyas să nu mă aștepte. Misiunea mea acolo s-ar fi putut lungi și, oricum, la nevoie puteam să-i dau telefon.

Holul de la recepție și barul acelui hotel istoric erau aglomerate. La barul care mișuna cândva de spioni se aflau acum istanbulezi din categoria celor cu venituri medii ori superioare, care nu doreau să frecventeze hotelurile în stil american și care erau pasionați de atmosfera vetustă a locului, precum și străini care doreau să respire atmosfera Istanbulului de pe vremea Orient-Expressului.

Pe drum, Max îmi propusese să luăm cina împreună, însă știam oricum că așa urma să se întâmple.

Am luat cheia de la recepție. Eu aveam să-l aștept jos, iar el avea să urce în camera lui și apoi să revină. I-am întins pachetul cu darul pe care i-l pregătisem și i-am spus:
- O amintire de la Istanbul!

S-a fâstâcit, s-a înroșit, după care mi-a mulțumit și s-a îndreptat către ascensor.

M-am așezat, în așteptarea lui, la o măsuță rotundă din zona barului. I-am cerut chelnerului un Porto alb. De asemenea, l-am rugat să ne rezerve o masă liniștită la restaurant. În timp ce-mi sorbeam vinul, eram stăpânită de emoție la gândul poveștii pe care urma s-o ascult curând după aceea. În cele din urmă, taina aceea care dura de o săptămână urma să fie deslușită. Aveam să aflu cine e Max, cine e Nadia, de ce ne duseserăm la Șile, ce semnificație aveau ceremoniile acelea bizare, de ce erau atât de interesate de Max diverse misiuni străine, de ce fusese expulzat cândva din Turcia.

Tot cugetând la aceste lucruri, mi-am terminat rapid paharul de Porto. I-am cerut chelnerului încă unul. Până să apară profesorul, chiar ajunsesem să mă amețesc puțin de atâta Porto băut pe inima goală. Când a intrat Max în bar, mai mulți dintre mușteriii aflați acolo s-au întors ca să se uite la el. Era o prezență atât de plăcută, cu sacoul gri, cămașa albă și eșarfa liliachie înfășurată în jurul gâtului, încât părea greu de crezut că peste șase luni avea să devină țărână.
- Multe mulțumiri pentru darul dumneavoastră, Maya! mi-a spus el. E minunat! Am să-l port mereu la Boston și de fiecare dată am să-mi amintesc de dumneavoastră!

Cum venise vremea mesei, n-a vrut să bea nimic înainte, așa încât ne-am îndreptat spre restaurant. Ne-am așezat într-un colț, departe de ceilalți clienți, la o masă relativ izolată.

În meniul din seara aceea figurau și mâncăruri de inspirație otomană. Am optat pentru anghinare cu ulei de măsline, urmată mai apoi de sote de miel cu piure de vinete coapte. Am comandat tot vin de Porto.

Vedeam că Max era încordat. Avea aerul unui om copleșit, de parcă s-ar fi temut de ceea ce urma să-mi povestească. Nimic mai firesc, având în vedere că se pregătea să-mi împărtășească o poveste pe care n-o destăinuise nimănui de atâta amar de vreme.
- Săptămâna trecută pe vremea asta nu știam nimic nici de dumneavoastră, nici de prietenii dumneavoastră! i-am spus eu.
- Erați, desigur, mai liniștită! V-am adus multe probleme pe cap!
- Nu, sunt foarte fericită! Mi-ați deschis niște orizonturi absolut noi.

A făcut un gest de încuviințare, așa cum fac cei care nu te contrazic, chiar dacă nu sunt de acord cu tine. A înălțat ușor din sprâncene și și-a înclinat puțin capul într-o parte.

Am continuat, zâmbind:
- În textele pe care le-am citit eu, un student turc din vremea dumneavoastră îi mulțumea lui Hitler.

M-a privit uluit:
- De ce?
- El afirma că, dacă n-ar fi existat Hitler, ar fi fost imposibil să aduci în Turcia atât de mulți profesori germani, iar el și alții ca el n-ar fi avut parte de un învățământ la asemenea nivel. Rezulta că ar fi fost studentul lui Erich Auerbach.
- În cazul acesta, a fost foarte norocos, căci Erich Auerbach a fost, cu adevărat, un savant excepțional. Ați citit, desigur, lucrarea sa, Mimesis, pe care a conceput-o în perioada petrecută la Istanbul.
- Din păcate, nu, domnule profesor! Pardon, Max!
- Dar ați studiat literatura tot la Universitatea din Istanbul! Cum de v-a scăpat o asemenea capodoperă?!
- În cursul lecturilor din ultimele zile, am dat și peste titlul acestei cărți. Din păcate, n-a fost încă tradusă în limba turcă. Îmi dau seama însă de ciudățenia acestei situații abia acum, când vă ascult pe dumneavoastră.
- Mimesis este una dintre cele câteva lucrări esențiale din domeniul criticii literare și, după cum vă spuneam, a fost concepută aici, la Istanbul, la universitatea dumneavoastră. De îndată ce am să mă întorc la Boston, am să vă trimit versiunea în limba engleză.
- Cartea a fost tradusă în engleză?
- Bineînțeles! S-au scris chiar și alte cărți despre ea. După perioada petrecută la Istanbul, Erich a primit diverse invitații de la universități americane. La vremea când a murit, preda la Yale. Lucrarea sa a fost tipărită în anul 1953, la Princeton^[i].
- Așadar, americanii au băgat de seamă cum stăteau lucrurile și v-au luat pe toți de aici...
- Plecarea mea s-a produs în alte condiții. Acum însă dumneavoastră vă revine o misiune foarte importantă...
- Ce fel de misiune?
- Să traduceți Mimesis în limba turcă, pentru ca lucrarea să revină pe meleagurile pe care a fost scrisă!

Trebuie să mărturisesc că această idee m-a emoționat profund. Ar fi fost, într-adevăr, ceva minunat! Max continua să mă emoționeze cu fiecare frază pe care o rostea, continua să-mi presare viața anostă cu tot soiul de pete de culoare și spirit de aventură.
- Da, am spus eu. Ar fi minunat!
- Vă veți da seama cât de importantă este această misiune după ce veți citi cartea. Iată o șansă de a aduce un serviciu de răsunet țării dumneavoastră! Îmi promiteți s-o faceți?
- Promit! Dar, Max, de ce este atât de importantă această carte?
- Mi-e imposibil să vă explic pe scurt.
- Atunci, faceți-o în detaliu!

Pe chip i s-a ivit un zâmbet simpatic:
- Dragă doamnă atât de tânără, ce facem noi aici, mâncăm sau ținem cursuri?!
- Dragul meu domn, pentru a face ca masa să decurgă într-un mod mai plăcut, îl rog pe stimatul profesor care va pleca mâine să-mi ofere o discuție de factură intelectuală!
- Bine, am să mă străduiesc să vă explic pe scurt, și aceasta doar pentru a vă spori pofta de a traduce cartea! Erich Auerbach a încercat să sistematizeze, alături de un alt confrate de-al său, Leo Spitzer, conceptul de Weltliteratur, "literatură a lumii". De fapt, noțiunea aceasta fusese lansată mai înainte vreme de Goethe. Goethe, care era, în același timp, și filozof, încerca să înțeleagă nu atât literatura creată de diverse civilizații, cât literatura creată la nivel mondial. Din acest motiv, a învățat persana la o vârstă înaintată. I-a citit pe marii poeți ai Iranului, pe Hafez^[ii], pe Sa'di^[iii], și, apropo, pe Mevlana Jalal ad-Din Rumi^[iv], care face parte din patrimoniul comun al turcilor și iranienilor. A scris, totodată, celebrul Westöstlicher Divan^[v].
- Adică "Divanul occidentalo-oriental"?
- Da, aceasta este traducerea exactă!
- Max, de ce ați afirmat că Mevlana face parte din patrimoniul nostru comun?
- Pentru că, deși a locuit la Konya^[vi], a scris în limba persană. Dacă ar fi scris în limba turcă, regret s-o spun, lumea ar fi auzit infinit mai puțin de el. Iată, Yunus Emre^[vii] ori Șeyh Galip^[viii], marii dumneavoastră poeți, sunt necunoscuți pe plan mondial, în ciuda faptului că nu sunt mai puțin valoroși decât Omar Khayyam^[ix], Sa'di, Hafez ori Rumi, pe care lumea îi citește cu sârg. La faptul acesta contribuie limba persană și, desigur, Goethe.
- Probabil că aveți dreptate. N-am privit niciodată lucrurile din acest unghi.
- Când privești lucrurile de foarte aproape, nu vezi mare lucru. Oricum, Leo și Erich au încercat să sistematizeze conceptul de Weltliteratur. Mimesis realizează o analiză amplă, pornind de la Tora și de la Homer, adică de la cele două surse fundamentale ale literaturii occidentale, și ajungând până la Proust, la Virginia Woolf... Cu toate acestea, se poate afirma că lucrarea a rămas axată pe literatura occidentală. Titlul ei complet este, de fapt, Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală.
- Stați o clipă, căci mă simt derutată! i-am spus eu. Cartea privește literatura lumii, a fost scrisă într-un oraș precum Istanbulul dar, pe de altă parte, exclude literatura orientală?
- Ca să nu comitem o nedreptate, ar trebui să spunem că volumul privește literatura occidentală. Erich se plângea mereu de faptul că sursele de care dispunea la Istanbul erau insuficiente, că nu reușea să găsească aici cărțile pe care și le dorea.
- Atunci să vă spun o poveste despre cărți, împrumutată din literatura orientală, Max! Poveștile de felul acesta sunt numite "pilde". Ați auzit de imamul Ghazali^[x]?
- Sigur!
- După ce-și încheie studiile la Bagdad, Ghazali se întoarce cu o caravană în orașul Tus. Pe drum, caravana este jefuită de tâlhari, care le confiscă tuturor aurul și argintul pe care-l posedă. Ghazali nu are asupra sa decât o traistă. Traista este luată și ea. Toată lumea se împacă cu propria soartă, însă Ghazali pornește în căutarea tâlharilor. După ce-i caută luni de zile, găsește peștera în care se adăpostesc aceștia și le cere să-i înapoieze traista. Cei care fac de strajă se pregătesc să-l ucidă pe flăcăul acela bezmetic, numai că starostele lor aude zarva iscată și îi întreabă ce anume se petrece. Oamenii îi spun că s-au pomenit cu un smintit de flăcău care o ține una și bună că el își vrea traista înapoi. Starostele le zice: "Trimiteți-mi-l mie!" Apoi îl întreabă pe tânăr: "Fiule, le-am luat tuturor avuțiile și n-a avut nimeni nimic de zis. Ce poate fi atât de prețios în traista ta ca să-ți pui viața în primejdie și să vii până aici după ea?!" Ghazali îi răspunde: "Povara mea e mai prețioasă decât averile lor, căci în ea se află notițele pe care le-am luat la lecțiile cu profesorii mei de la Bagdad." Starostele tâlharilor le poruncește atunci oamenilor săi: "Dați-i băiatului traista înapoi! Apoi dați-i să mănânce și trimiteți-l pe drumul lui!" După aceea se întoarce către Ghazali: "Îți dau notițele înapoi, băiete, dar dacă vrei să ajungi un învățat, nu care cumva să uiți ceva!" îi spune el. "Ce anume?" îl întreabă Ghazali. Starostele îi răspunde: "Cunoașterea care-ți poate fi furată de altul nu e cunoașterea ta!"

Max a râs:
- O pildă foarte frumoasă! De fapt, Occidentul înseamnă cărți, iar Orientul, pilde. Așadar, este vorba de o revoltă venită din Orient împotriva celui care a scris Mimesis?

Am râs și eu.
- Se poate! Dacă ar fi examinat bogatele surse orientale aflate la Istanbul, ar fi putut ajunge și el la o Weltliteratur, ca Goethe, dar din câte am înțeles eu n-a lucrat decât asupra asupra așa-zisei Westliteratur, a literaturii occidentale. Cu toate acestea, am să aștept să-mi trimiteți cartea și am s-o traduc în turcă.
- Poate că o să vă referiți la aceste idei în prefață.
- Desigur!
- Apropo de asta, sunt convins că și scrisorile lui Auerbach vor constitui un document foarte prețios pentru dumneavoastră, căci în ele se referă la această țară, la primii ani ai Republicii, la Atatürk.
- Vă amintiți ce spune cu privire la Atatürk? La ora actuală se discută foarte mult dacă acesta s-a numărat sau nu printre dictatorii acelor vremuri.
- Auerbach îl distinge fără echivoc de dictatorii vremii sale. Îl descrie ca pe un om inteligent, spiritual și vesel, însă în scrisorile pe care i le trimite lui Walter Benjamin precizează că nu-i place graba cu care tânăra republică se debarasează de islam și de vechea cultură și cu care-și schimbă scrierea și limba. În aceste scrisori se referă la "pâinea sărată a altora", făcând aluzie la un pasaj din Divina Comedia de Dante: "Vedea-vei tu cerșită pe cărări / ce pâine-aduni, și cât de-amară cale / să urci și să cobori străine scări!"^[xi]
- Pâinea sărată?
- Da, trimite la pâinea sărată pe care o mânca profetul Iosua alături de poporul său în timpul captivității babiloniene și, în felul acesta, își descrie propria viață în exil. Chiar și acest exemplu mărunt pune în evidență modul profund în care înțelegea lumea Auerbach, de la Vechiul Testament la Dante, iar de acolo la exilul său istanbulez.
- Da, Max, așa cum pune în evidență și cultura dumneavoastră temeinică! Aș putea să vă ascult zile, săptămâni în șir!

La aceste vorbe s-a îmbujorat, a tușit ușor și a încercat să schimbe subiectul.

A propus ca, de data aceasta, să ciocnim paharul în cinstea lui Auerbach și a traducerii lucrării Mimesis în limba turcă.
- Max, studentul acela avea, oare, dreptate? Chiar așa, dacă n-ar fi existat Hitler n-ar fi venit aici nici o personalitate aparte?!
- Dacă ar fi să spunem adevărul, da, avea dreptate, căci cultura Turciei ne era foarte străină. Cunoșteam foarte puține lucruri despre ea. Nu știam altceva decât că Imperiul Otoman se prăbușise și că locul său fusese luat de o republică care propunea reforme în stil occidental. Nu aveam nici o idee cu privire la limba locului. Cei care au venit aici erau însă niște savanți de calibru mondial, care alcătuiau coloana vertebrală a lumii academice germane.

A râs.
- Cu excepția mea, desigur! Gândiți-vă că, la vremea aceea, în ditamai Turcia nu exista decât o singură facultate de medicină, care era și ea cât se poate de anacronică. Mai gândiți-vă și la celelalte domenii. Atatürk dorea să occidentalizeze țara rapid. Această misiune a fost asumată de profesorii germani. Ei au format elitele țării și au pus bazele unei tradiții care urma să se perpetueze din generație în generație. De exemplu, sistemul dumneavoastră muzical a fost creat de un compozitor de renume mondial precum Paul Hindemith^[xii]!
- Când ați venit dumneavoastră aici, cum arăta Turcia?
- Față de cei care au imigrat în 1933, eu am venit târziu. La începutul lui 1939... Chiar și atunci, Turcia continua să fie o țară agrară, cu o populație de șaptesprezece milioane de locuitori. Acum câți locuitori aveți?
- Șaptezeci de milioane. Max, din câte am citit eu, profesorii evrei au fost înlăturați din universitățile germane în 1933. Au fost boicotați, și-așa mai departe... Până în 1939 s-au petrecut, după toate probabilitățile, evenimente cât se poate de tragice. Dumneavoastră de ce ați ajuns aici atât de târziu?

Intram, puțin câte puțin, în subiect.
- Motivul e foarte simplu: eu nu sunt evreu. Provin dintr-o familie catolică, cu rădăcini burgheze.
- Bine, dar atunci de ce ați părăsit Germania în 1939?
- Tocmai despre acest lucru urmează să vă vorbesc. Nu știu însă de unde să încep!
- Începeți, vă rog, de cât mai departe! De la copilăria, de la tinerețea dumneavoastră...
- Bine! Pregătiți-vă însă pentru o poveste lungă!
- Sunt deja pregătită! i-am spus eu. Am însă o rugăminte: pot să vă înregistrez, ca să-mi rămână o amintire de la dumneavoastră?

A încruntat ușor din sprâncene. Am observat că ezita puțin.
- N-am nici un scop ascuns, i-am spus eu. Simt însă că, după ce veți pleca, mă voi prăbuși într-un vid teribil. Nu l-aș putea umple decât ascultându-vă vocea și citind diverse cărți despre pe­rioada respectivă.

Am adăugat apoi, râzând:
- Și, desigur, traducând Mimesis în limba turcă!

A râs și el și a spus:
- Bine! Puteți să mă înregistrați!

Am scos din geantă micul reportofon digital pe care-l pregătisem încă de acasă. L-am împins pe fața de masă albă, către el. Ledul roșu al aparatului, care clipea necontenit, părea să sublinieze însemnătatea lucrurilor pe care urma să le aflu.

În seara aceea de sâmbătă, restaurantul era aglomerat. Chelnerii experimentați, înveșmântați în straie negre, treceau printre mese cu mișcări agile.

Profesorul Wagner s-a pornit să povestească:
- După cum spuneam, m-am născut într-o familie înstărită, care avea chiar pretenții de noblețe. Am avut parte de o educație foarte bună. Tatăl meu era un judecător cunoscut. Mama era o bună pianistă. Mi-am petrecut copilăria și tinerețea învățând latină, greacă veche, filozofie, literatură, istorie, muzică. Am devenit mai apoi asistent la universitate, la o vârstă care ar putea fi socotită neobișnuită. Duceam o viață fericită. Nu mă confruntam cu nici un fel de probleme. Profesorii, colegii de serviciu, studenții și cvartetul amator de coarde cu care mă vedeam o dată pe săptămână, interpretând piese muzicale care ne făceau tuturor plăcere, erau, cu toții, minunați. Lumea ni se părea frumoasă. Din când în când se vorbea despre un fost caporal pe nume Adolf, care provoca tulburări prin berăriile din München și care intra în conflict cu poliția dar, în general, se făcea haz pe seama lui. Nu-l lua nimeni în seamă.

După o vreme, am cunoscut-o pe Nadia. Era studentă la istorie. Îmi aduc aminte că, la început, m-am gândit că era o fată tare drăguță. La câteva zile după aceea, am început să-mi spun că era o fată nespus de frumoasă. După o săptămână, am început să mă gândesc că avea niște ochi nemaipomeniți. Apoi, după o vreme, am început să-mi spun că ochii, chipul, trupul ei erau capodopera unui pictor. Îmi dădeam seama că începusem să mă gândesc la ea și în afara orelor de școală. Momentele în care mă îmbrăcam dimineața și mă duceam la facultate se preschimbau treptat într-o dulce nerăbdare, căci urma s-o văd pe ea. Când mă întindeam, seara, în pat, mă gândeam la Nadia, iar când făceam muzică, la sfârșit de săptămână, gândul îmi era tot la ea. Avea niște buze minunate, fremătânde, care o făceau să aducă uneori, când palpitau ușor, cu un copil îmbufnat, iar acestea nu-mi piereau niciodată dinaintea ochilor. În răstimp de aproximativ o lună, mă îndrăgostisem de ea lulea, numai că ea habar nu avea de toate aceste lucruri. Eram în 1934. Se împlinea un an de când venise Hitler la putere și legea aceea celebră...
- "Legea pentru restaurarea serviciului public profesional", am spus eu.

Maximilian a părut uimit.
- De unde știți?!
- Păi, v-am spus că am citit! Oricum, continuați!
-... reprezenta o lovitură îngrozitoare, neașteptată. Profesorii de origine evreiască de la universitate s-au văzut nevoiți să renunțe la serviciu. Între timp, au început presiunile și asupra studenților evrei. Și lor le-a devenit imposibil să-și mai continue studiile. Studenții cu vederi naziste semănau teroare. Nadia insista să vină la școală, dar, într-una din zile, i-am văzut pe naziști legându-se și de ea, în curte. Am intervenit imediat.
- Da, l-am întrerupt eu, în jurul dumneavoastră nu se petreceau niște lucruri prea plăcute pe vremea aceea. De exemplu, "Ziua boicotului evreiesc"^[xiii]...

Făceam pe grozava, dar adevăratul meu scop era ca profesorul să mai amâne puțin depănarea acelei povești care-mi trezea curiozitatea. Eram atât de curioasă, așteptam cu atâta emoție s-o aud, încât atunci când se apucase s-o istorisească îl determinam cu bună știință să mai zăbovească puțin, pentru a fi ceva mai pregătită pentru ea.
- Da, a spus el, aveți dreptate. "Ziua boicotului evreiesc" a fost prima barbarie care le-a dat curaj naziștilor. Aceștia s-au dus și la atelierul de croitorie al tatălui Nadiei și l-au bătut amarnic pe sărmanul om.
- Bine, dar poporul german nu putea cere încetarea acestor brutalități?

Maximilian a surâs.
- Ați citit cartea lui Hirsch, a spus el. Hirsch n-a iertat niciodată poporul german pentru că nu a reacționat în ziua aceea, dar, din punctul meu de vedere, nu prea avea dreptate.
- De ce?
- Pentru că poporul nu poate fi eficient decât atunci când e organizat. Când vine vorba de oameni izolați, aceștia se fac mici în fața tiraniei. Aceasta e regula generală. În ceea ce privește poporul german, el n-avea nici o putere. Partidele și celelalte formațiuni politice erau însă vinovate, desigur!
- Tot nu înțeleg! i-am spus eu. De ce să rămână pasiv un popor când vecinii săi sunt asupriți?!

Maximilian m-a privit în adâncul ochilor:
- Amintiți-vă ce s-a petrecut aici în 6-7 septembrie 1955, a spus el. Chiar în acest cartier, în Pera! N-au fost jefuite toate ma­gazinele grecilor, pentru ca mai apoi unele grupuri de barbari să pornească la vânătoare împotriva celor care nu erau turci și musulmani? N-a fost și aceea o zi a linșajului?!
- Ba da! am spus eu.
- Ei bine a crâcnit, oare, vreun om de rând?
- Din câte știu eu, nu. Doar că unii turci i-au salvat pe vecinii lor greci ori armeni.
- Adică este vorba despre eforturile individuale ale unor oameni înzestrați cu conștiință!
- Da.
- Să nu mă înțelegeți greșit! Nu afirm aceste lucruri pentru a învinovăți poporul turc sau pentru a compara cele petrecute atunci cu ferocitatea naziștilor. Astfel de evenimente există în istoria oricărei țări, însă oamenii obișnuiți nu au cum să reacționeze față de ele. Ce v-am spus eu ceva mai devreme: orice putere ucide! Unele dintre ele mai mult, altele mai puțin...
- Am înțeles, domnule profesor, să revenim la povestea dum­neavoastră!
- Parcă era vorba să nu-mi mai spuneți "profesor"!

M-am întins către el și l-am atins pe braț:
- Mi-a scăpat! Bine, Max, v-aș ruga să continuați!

A ridicat un deget și m-a prevenit, cu un gest care arăta că era vorba de o glumă:
- Hmmm, să nu se mai întâmple!

Am râs. Acum mă relaxasem și eram pregătită cum se cuvenea.
- Da, Max... Rămăseserăm la ziua în care naziștii s-au legat de Nadia în curtea universității. Apoi?

Și-a fixat ochii asupra unui punct nevăzut de pe fața de masă albă, fără să-mi răspundă. A stat o vreme așa, nemișcat. Apoi s-a pornit să-mi depene povestea fără întreruperi, pe un ton monoton, de parcă mi-ar fi transmis ceea ce vedea în acel punct.

Ledul roșu al reportofonului clipea necontenit.

Chelnerii se tot învârteau pe lângă noi, turnau vin în pahare, făceau ordine pe masă. Profesorul continua să vorbească, fără a lua uneori seama la nimic din ceea ce se petrecea în jur. Alteori aștepta ca personalul să termine ce avea de făcut, sorbea puțin vin sau chiar rostea câteva cuvinte pe o altă temă. Apoi își fixa din nou ochii asupra acelui punct nevăzut de pe fața de masă albă și relua povestea din locul în care rămăsese.

În ceea ce mă privea, nu puteam să ascult anumite lucruri. Uneori îmi venea să-mi acopăr fața cu mâinile și să plâng, alteori să sar în picioare și să urlu, să-mi exprim revolta cu voce tare. Mă străduiam însă, pe cât posibil, să stau liniștită. Aveam grijă să nu fac gesturi prea ample și să nu-i abat atenția în nici un fel.

În unele momente ale povestirii, când simțeam că nu mai puteam îndura, mă străduiam să las impresia că-l ascultam și să-mi ocup mintea cu alte gânduri. Socoteam că era suficient să mă port în așa fel încât să nu-l împiedic să-și ducă povestea mai departe, și asta deoarece, chiar de-ar fi fost să nu-l ascult, aparatul de pe masă înregistra totul. Aveam să-l pot asculta apoi în ritmul pe care mi-l doream eu, întrerupându-mă de câteva ori.

Cu toate acestea, la un moment dat n-am mai rezistat și m-am ridicat repede în picioare. Aveam ochii plini de lacrimi și mi se strângea inima. M-am dus la toaletă, fără să rostesc o vorbă. În clipa aceea nu mai aveam puterea să spun nimic. Când m-am întors, locul era pustiu. M-a năpădit un soi de teamă. M-am uitat, panicată, către mijlocul mesei. Reportofonul se afla acolo; ledul lui roșu clipea de zor.

La puțin timp după aceea, profesorul s-a întors. Avea, deodată, aerul unui om odihnit. Chipul îi surâdea. Poate că, istorisindu-și povestea, se simțea oarecum despovărat.
- Îmi cer scuze că v-am fragmentat povestea, Max! i-am spus eu.

Mi-a răspuns, pe tonul matur al celui care a cunoscut toată durerea lumii:
- Nu este nici o problemă! Ba chiar ne-a picat bine întreruperea aceasta!

Am mai lungit puțin momentul acela de acalmie. Ne-am sorbit vinul. Le-am cerut chelnerilor să strângă masa și să ne aducă niște fructe. Apoi și-a pironit din nou privirile asupra acelui punct nevăzut de pe masă și s-a pornit să povestească la fel ca mai înainte. Uneori mijea ochii, iar pe chip i se ivea o expresie de suferință, pentru ca alteori privirile să-i lucească, pline de speranță, și să arate aidoma luminilor nedeslușite care se întrevedeau prin Pera Palas. Era limpede că imaginile pe care le zărea în punctul acela alb îi provocau mai întâi suferință, după care îi reîmprospătau speranța, pentru ca apoi să-i stârnească decepție. Tonul monoton al vocii sale nu se modifica însă deloc.

Pe măsură ce povestea, chipul i se însuflețea. Simțeam că îi făcea bine să împartă cu altcineva povara pe care-o adunase în suflet. Având în vedere faptul că urma să moară înainte de a se-mplini anul, cineva trebuia să fie martor la povestea sa!

În vremea aceasta, restaurantul se golise treptat. Pe măsură ce în jur se așternea liniștea, vocea profesorului se auzea tot mai tare. Chelnerii stăteau pe margine, somnoroși, și era limpede că își doreau ca ultimii clienți să plece cât mai repede.

Mi-am așezat mâna cu blândețe peste a lui. A continuat să vorbească, fără să mă bage în seamă. Când a terminat ce avea de spus cu privire la partea pe care tocmai o relata, a ridicat capul și m-a privit drept în față.
- Nu vreau să fiu nepoliticoasă, Max, dar probabil că trebuie să plecăm. N-a mai rămas nimeni în afară de noi.

A privit în jur, dus pe gânduri.
- Desigur, desigur! a spus el.

A cerut nota, făcându-i un semn chelnerului. Acesta o avea, de fapt, deja în mână. A adus-o repede și a pus-o pe masă. Max și-a trecut pe ea numărul camerei și s-a semnat. Când ne-am ridicat, am lăsat și eu un mic bacșiș. Am urcat în holul de la recepție.
- Trebuie neapărat să ascult sfârșitul poveștii, Max! i-am spus eu. În curând se va închide și barul. Vreți să mergem la altul, undeva în afara hotelului?
- Nu! a spus el. Să nu mai ieșim la ora asta! Poftiți în camera mea! În minibar am și niște băuturi cu care aș putea să vă servesc.

Probabil că aceea era formula cea mai rațională. Oricum, Kerem urma să înnopteze la tatăl lui. Nu eram obligată să mă întorc acasă la o anumită oră. Eram cu adevărat curioasă să aflu sfârșitul poveștii. Nu exista nici un impediment să petrec o oră-două în camera lui, dar nu se cuvenea să-l mai solicit pe Ilyas de la ora aceea încolo. N-avea însă importanță, căci aș fi putut să iau unul dintre taxiurile acelea care așteptau în fața hotelului.

Am urcat cu Max în celebrul ascensor al hotelului și ne-am dus împreună sus, sub privirile funcționarului care era de serviciu în tura de noapte la recepție. Odată ajunși în cameră, ne-am instalat în fotoliile comode aflate acolo. Max a scos niște coniac din minibar.

După ce a turnat coniacul în pahare, a continuat:
- Aș putea să vă istorisesc mai mult detalii despre viața la Istanbul, despre profesorii din epoca aceea și despre universitate, dar simt că în clipa de față nu le-a venit încă vremea.
- Aveți dreptate, i-am răspuns eu. V-aș ruga să-mi povestiți despre Nadia. Ați izbutit s-o găsiți?

A clătinat din cap:
- Bine.

Am păstrat amândoi tăcerea o vreme. Apoi am prins să ne sorbim băutura din pahare.

În ceea ce privea amintirile profesorului, ajunseserăm către finalul anilor 1930. În vreme ce Max se pregătea să-și reia povestea, m-am gândit la biata mea bunică dinspre mamă. Prin urmare, nenorocirea care se abătuse asupra ei începuse după vremurile despre care vorbea profesorul!

Profesorul lăsa impresia că se străduia să-și adune forțele pentru a putea relata povestea fără pauze, așa cum făcuse la restaurant. Aidoma oamenilor care se pregătesc să pornească la un drum lung, anevoios, stătea așezat într-o poziție cât mai relaxată și vorbea despre tot soiul de subiecte menite să-i ridice moralul.

În timp ce ne umpleam din nou paharele, coniacul s-a isprăvit. S-a ridicat zâmbind, oarecum satisfăcut de faptul că găsise prilejul de a se abate de la subiect și de a mai trage puțin de timp. S-a dus la telefon și a comandat o sticlă de coniac Martell. Am așteptat comanda fără să ne vorbim. Pe măsură ce se prelungea tăcerea, în încăpere se instala un soi de încordare greu de suportat. În cele din urmă, Max a luat sticla de Martell de la chelnerul care tocmai bătuse la ușă și a turnat băutura în pahare. Și-a continuat apoi amintirile din punctul în care rămăsese la restaurant, vorbind pe același ton monoton ca mai înainte.

Am apăsat repede pe butonul reportofonului, aflat pe o măsuță. Ledul roșu a început din nou să pâlpâie.

După ce am stat o vreme să ascult fără să mă clintesc din loc, m-am ridicat, simțind nevoia să fac ceva, să mă insinuez în șirul evenimentelor care se petrecuseră cândva, și am început să patrulez prin încăpere. Nu aveam cum să schimb, desigur, ceea ce se întâmplase cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, numai că mi-era cu neputință să accept acest lucru.

Nu mă temeam că aș fi putut rata ceea ce spunea profesorul, deoarece urma să-i ascult oricum relatarea la reportofon. Mai mult, îmi convenea să mă gândesc uneori la lucruri oarecum diferite de cele evocate de el.

M-am gândit la epoca mea, la oamenii care mă înconjurau. Noi nu ne mai confruntam cu masacre atât de înspăimântătoare, cu suferințe atât de atroce. Oamenii continuau însă să se gândească zi și noapte cum să facă viața mai dificilă, cum s-o facă de nesuportat pentru alții și depuneau necontenit strădanii în acest sens. Era bine, totuși, că nu mai puteau beneficia de ocaziile care existau pe vremea tinereții profesorului!

Am băgat de seamă că vocea lui Max se frângea. Apoi s-a oprit cu totul. Vedeam că era foarte obosit și că se albise la față ca varul. Mâinile sale pline de zbârcituri tremurau. Nu era vorba doar de extenuare fizică, ci și de secătuire sufletească. Oricum însă, ne apropiam de sfârșitul poveștii. Urma să-mi mai istorisească puțin, după care aveam să-l ajut să se culce și să plec acasă.
- Ați obosit foarte tare, Max, dar probabil că n-a mai rămas decât puțin de istorisit! i-am spus eu. Apoi am să vă las să vă odihniți!

Mi-a dat un răspuns care m-a uimit:
- Nu! N-a mai rămas puțin. Adevărata poveste abia acum începe!

La auzul acestor vorbe, i-am spus:
- În cazul acesta, vă rog să vă întindeți în pat, domnule profesor! Dacă n-o să adormiți, o să-mi povestiți mai departe! Dacă însă o să adormiți, o să-mi istorisiți mâine, pe scurt, sfârșitul poveștii.

La început a dat să se împotrivească puțin, dar apoi, pentru că, într-adevăr, nu-l mai țineau puterile, m-a ascultat. L-am ajutat să-și scoată hainele de zi și să-și pună pijamaua, după care l-am așezat în pat.

Zăcea lungit pe o parte, iar eu stăteam așezată în fotoliul de lângă pat. Continua să vorbească pe un ton sleit, rănit. Mă tot plimba prin țări și orașe precum România, Germania, Istanbul, Ankara. Percepeam tot soiul de amărăciuni și emoții. Apoi, imaginile care prinseseră să se înfiripe înaintea ochilor mei au început să-și reducă intensitatea, să se risipească, iar vocea lui Max a amuțit. Adormise, respirând ușor, dar regulat.

M-am ridicat din fotoliu, fără să fac zgomot, și am contemplat o vreme, uitându-mă pe fereastră, Cornul de Aur și Bulevardul Tarlabașı, sufocate de aglomerația specifică zilei de sâmbătă. Mă întrebam dacă s-ar fi cuvenit să plec, trăgând ușa după mine, sau dacă nu cumva avea să se trezească și să dorească să-și continue povestea. Apoi, mânată de o hotărâre subită, mi-am scos jacheta și m-am lungit și eu în pat. M-am lipit de el, cuprinzându-l în brațe pe la spate, la fel cum făcusem la Black Sea Motel. Și eu eram extrem de obosită. Mai întâi am crezut că nu-și dădea seama de prezența mea, dar apoi l-am auzit spunând, fără să-și schimbe poziția:
- Mulțumesc!

---

^[i]. Traducerea în engleză, semnată de Willard R. Trask, a apărut la circa șapte ani de la apariția lucrării originale, în germană (Berna, 1946).

^[ii]. Hafez (1325?-1389?) a fost un celebru poet persan, originar din Șiraz. Adept fervent al misticii islamice, s‑a afirmat o vreme și ca poet de curte. Poemele sale elogiază agapele bahice, partidele de vânătoare și dragostea, reflectând, aparent, stilul de viață al curții imperiale iraniene, dar trădează și înclinația sa către stilul de viață contemplativ.

^[iii]. Sa\'di a fost pseudonimul lui Muslih al‑Din (1213?‑1292?), poet persan, originar din Șiraz. Sa\'di a studiat la Bagdad și a călătorit mult, în Africa de Nord, în Irak și, poate, în India; a făcut totodată mai multe pele­rinaje la Mecca. Revenit la Șiraz, în jurul anului 1250, poetul s‑a dedicat elaborării celor mai celebre dintre operele sale, Livada (Bustan, 1257) - o culegere de fabule, maxime și scurte istorii în versuri, care reflectă morala islamică - și Grădina cu trandafiri (Golestan, 1258) - istorii și anec­dote în proză, care alternează cu scurte poeme și maxime.

^[iv]. Misticul și poetul persanofon Mawlana Jalal ad‑Din Rumi (pentru turci, Mevlâna Celâleddin Rumi), mort în anul 1273, la Konya.

^[v]. Antologie lirică inspirată de opera legendarului poet persan Hafez; poemele incluse în volum datează din perioada 1814-1819.

^[vi]. Oraș situat în centrul Turciei, punct nodal al ordinului mistic Mevlevi (Mawlawi), cunoscut în Occident ca "ordinul dervișilor rotitori". Numele acestuia provenea de la patronul său spiritual, poetul mistic Mevlana (Mawlana) Jalal al‑Din Rumi (m. 1273). Aici se afla lăcașul principal al ordinului mai sus amintit, care cuprindea, printre altele, mausoleul fondatorului și care a devenit, de‑a lungul timpului, un important centru de pelerinaj.

^[vii]. Yunus Emre (m. 1321 sau 1328) a fost un poet mistic de factură populară, care a trăit în Anatolia selgiukidă și, ulterior, în cea otomană timpurie și care a influențat de o manieră durabilă literatura similară din Turcia, fiind perceput ca un veritabil poet național. Existența sa, oarecum învăluită în mister, își găsește reflectarea în poemele care‑i sunt atribuite, parte originale, parte apocrife.

^[viii]. Șeyh Galip (1757-1798) a fost unul dintre cei mai celebri poeți mistici din perioada otomană târzie, fiind membru al ordinului sufit Mevlevi. A fost un apropiat al sultanului Selim al III‑lea, care era membru inițiat al ordinului, și, o vreme, șeyh al lăcașului Mevlevi din cartierul istanbulez Galata.

^[ix]. Omar Khayyam (m. 1131), poet, filozof, matematician și astronom persan care a trăit în perioada selgiukidă și care și‑a dobândit faima literară
mai cu seamă datorită catrenelor sale, cunoscute în limba română ca "rubaiate". Deși a rămas în istorie mai ales ca poet, era celebru în vremea sa înde­osebi ca astronom, astrolog și matematician.

^[x]. Abu‑Hamid ibn Muhammad al‑Ghazali (1058-1111), teolog și mistic islamic, originar din orașul Tus, situat în provincia Horasan din Iran. A fost, o vreme, profesor la vestita școală coranică al‑Nizamiyya din Bagdad, unde și‑a scris o mare parte din opere. Și‑a petrecut apoi circa unsprezece ani în călătorii prin zone celebre ale lumii islamice, revenind către sfârșitul vieții la Nișapur și, ulterior, la Tus. Printre lucrările sale figurează numeroase tratate de teologie și mistică islamică.

^[xi]. Dante, Divina Comedie (trad. George Coșbuc), Iași, Polirom, 2000, Paradisul, XVII, 58-60, p. 621.

^[xii]. Paul Hindemith (1895-1963) a fost unul dintre cei mai străluciți muzicieni germani din prima jumătate a secolului XX; s‑a remarcat în calitate de compozitor, violonist, dirijor și teoretician muzical. Începând cu anul 1935 a fost invitat de mai multe ori în Turcia pentru a pune bazele în­vă­țământului muzical din această țară. După ascensiunea naziștilor, și‑a desfășurat o parte din activitatea profesională în Elveția, apoi în Statele Unite ale Americii. În perioada postbelică a revenit în Elveția, dar a petrecut lungi perioade și în Germania.

^[xiii]. În germană, Judenboykott; boicotul nazist la adresa afacerilor evreiești a început la 1 aprilie 1933.

Cum merge lumea

 

Noam Chomsky, interviuri de David Barsamian
 editor: Arthur Naimian
Cum merge lumea
Curtea Veche Publishing, 2020
Traducere din engleză de Paul Gabriel Sandu
 

Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro 
 

Avram Noam Chomsky s-a născut la 7 decembrie 1928 în Philadelphia. Tatăl său, William, era un renumit cărturar evreu, iar în jurul vârstei de 20 de ani, Noam a petrecut mai mult timp într-un kibbutz. Tată a trei copii, Chomsky și-a pierdut soția, Carol, în 2008, după aproape 60 de ani de căsătorie. Din 1955 a predat filozofie și lingvistică - revoluționând acest domeniu prin contribuțiile sale - la MIT, unde a devenit profesor titular de la vârsta de 32 de ani. În afara teoriilor sale lingvistice care au determinat o schimbare de paradigmă în acest domeniu, a scris multe cărți despre probleme politice și a primit numeroase premii (inclusiv treizeci și șapte de titluri academice onorifice). Un activist de cursă lungă, cu un program de cursuri neobosit, Chomsky este la fel de activ cât trei oameni la un loc, dar simte că nu face niciodată suficient. Este un orator electrizant, lucru care se datorează exclusiv subiectelor abordate, căci alege să vorbească într-un stil nepretențios și direct, evitând în mod voit volutele retorice. Extrem de abil în dezbatere, dar cald și amabil în conversație, Chomsky este persoana cu cele mai înalte standarde morale și intelectuale pe care am cunoscut-o.


Îmi doresc foarte mult să ajungă la 100 de ani. Ar trebui să vă doriți și voi același lucru. Lumea va fi un loc mai gol, mai pustiu și mai puțin drept fără el. (Arthur Naimian)

*
Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de al doilea - de revoltă. Însă dacă vrem să știm "cum merge lumea", adică să discernem ce se întâmplă în spatele ușilor închise, ceea ce trebuie să facem nu este să ne acoperim ochii, ci să ne îndreptăm atenția, pentru început, către deciziile militare, politice și economice luate în ultimele decenii de guvernele Statelor Unite ale Americii. Sigur că sunt lucruri despre care am prefera să nu vorbim sau să nu știm, dar trecerea lor sub tăcere nu este doar o ofensă la adresa celor care au avut de suferit de pe urma lor, ci și o modalitate de a îngădui barbariei să își facă loc, încetul cu încetul, în sânul societății și al comunității noastre.

"Dacă ținem seama de forța lui, de capacitatea intelectuală, de noutatea și de influența gândirii sale, Noam Chomsky este, indiscutabil, cel mai important intelectual în viață din zilele noastre." (The New York Times)

"În ciuda controverselor, Chomsky rămâne, chiar și după vârsta de 80 de ani, unul dintre cei mai importanți intelectuali publici ai lumii, un susținător neobosit al păcii, un apărător al drepturilor omului, al echității economice și al justiției climatice prin intermediul discursurilor publice și aparițiilor constante în mass-media." (Deutsche Welle)

"Noam Chomsky este o voce foarte sonoră și importantă în peisajul dezolant al vieții intelectuale din SUA. Într-un moment în care mulți intelectuali au considerat că este mai confortabil să rămână tăcuți și să nu meargă împotriva curentului, este îmbucurător să găsești, din când în când, persoane care au curajul să vorbească despre problemele importante ale timpului nostru." (Bernie Sanders)

Fragmente

Ce vrea, de fapt, Unchiul Sam?^[i]

Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere

Termenii discursului politic au de obicei două semnificații. Una este semnificația clasică, de dicționar, iar cealaltă este cea care servește puterii - sensul doctrinar.

Să luăm, drept exemplu, conceptul de democrație. În mod normal, se spune despre o societate că este democratică în măsura în care oamenii pot participa semnificativ la gestionarea problemelor care țin de societatea lor. Dar sensul doctrinar al democrației este diferit - se referă la un sistem în care deciziile sunt luate de sectoare ale mediului de afaceri și de elite. Publicul trebuie să fie doar "spectator", nu "participant" la acțiune, așa cum au explicat teoreticieni de frunte ai democrației (în acest caz, Walter Lippmann^[ii]). Publicul are voie să ratifice deciziile celor mai buni și să‑i sprijine pe unii sau pe alții dintre ei, dar nu are voie să intervină în chestiuni legate de politici publice, de exemplu.

Dacă segmente ale publicului renunță la apatia lor și încep să se organizeze și să intre în arena politică, aceasta nu este democrație. Mai degrabă, este o criză a democrației în utilizarea tehnică adecvată a termenului, o amenințare care trebuie depășită într‑un fel sau altul: în El Salvador, prin comandourile morții; în SUA, prin mijloace mai subtile și mai indirecte.

Să luăm și exemplul conceptului de liberă inițiativă, un termen care se referă, în practică, la un sistem de subvenționare publică și profit privat, cu o intervenție masivă a guvernului în economie, pentru a menține statul bunăstării pentru cei bogați. De fapt orice expresie care conține cuvântul "liber" înseamnă, cel mai probabil, contrariul.

Sau să ne gândim la ideea de apărare împotriva agresiunii, o frază care este folosită - previzibil - pentru a face referire la agresiune. Când SUA au atacat Vietnamul de Sud la începutul anilor '60, eroul liberal Adlai Stevenson^[iii] a explicat, alături de mulți alții, că apăram Vietnamul de Sud împotriva "agresiunii interne". Prin această sintagmă, se făcea de fapt trimitere la agresiunea țăranilor din Vietnamul de Sud împotriva forțelor aeriene americane și a armatei de mercenari a SUA care îi scoteau din casele lor și îi duceau în lagăre de concentrare unde puteau fi "protejați" de gherilele din sud. De fapt, acești țărani au sprijinit de bunăvoie gherilele, în timp ce regimul aflat la putere, care era vasal americanilor, era doar o cochilie goală, după cum au convenit de fapt toate părțile.

Sistemul doctrinar s‑a achitat atât de bine de sarcina sa, încât, până astăzi, la 30 de ani de la acel conflict, ideea că SUA au atacat Vietnamul de Sud este de neconceput în mainstream. Circumstanțele esențiale ale acelui război sunt, prin urmare, imposibil de analizat. Gardienii corectitudinii politice (ai adevăratei corectitudini politice) pot fi destul de mândri de o realizare care ar fi greu de atins într‑un stat totalitar bine condus.

Să ne gândim și la sintagma proces de pace. Naivii ar putea crede că se referă la eforturile de reconciliere a celor două tabere aflate în conflict. În acest sens, am putea spune că procesul de pace din Orientul Mijlociu include, de exemplu, un tratat de pace cuprinzător care a fost propus Israelului de către președintele Sadat al Egiptului în 1971, tratat care era în acord cu pozițiile susținute de aproape întreaga lume în această privință, inclusiv cu poziția oficială a SUA. Astfel conceput, procesul de pace ar trebui să includă și Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU din ianuarie 1976, introdusă de statele arabe importante din zonă cu sprijinul Organizației de Eliberare a Palestinei (OEP), care a cerut rezolvarea conflictului arabo‑israelian prin recunoașterea ambelor state, în termenii unei convenții internațional cvasi‑consensuale. Procesul de pace ar mai trebui să includă și oferta făcută de OEP Israelului prin anii '80 să negocieze recunoașterea reciprocă; și voturi anuale la Adunarea Generală a ONU, cel mai recent în decembrie 1990 (când rezultatul a fost 144 la 2), prin care se solicită o conferință internațională cu privire la problema israelo‑arabă etc.

Dar cei versați înțeleg că aceste eforturi nu fac parte din procesul de pace. Motivul este că, în sensul corectitudinii politice, termenul în chestiune se referă la ceea ce face efectiv guvernul american - în cazurile menționate, blochează, de fapt, eforturile internaționale de a obține pacea în regiune. Tratativele menționate anterior nu se încadrează în procesul de pace, deoarece SUA au sprijinit respingerea de către Israel a ofertei lui Sadat, au respins decizia Consiliului de Securitate, s‑au opus negocierilor și recunoașterii reciproce dintre OEP și Israel și se poziționează de fiecare dată de partea Israelului atunci când această chestiune este dezbătută la ONU, folosindu‑se de dreptul lor de veto de fiecare dată când se încearcă o soluționare diplomatică pașnică.

Procesul de pace se limitează la inițiativele SUA, care solicită o soluționare unilaterală a conflictului, determinată exclusiv de SUA, fără recunoașterea drepturilor națiunii palestiniene. Așa funcționează procesul de pace. Cei care nu pot înțelege aceste lucruri trebuie să își caute o altă profesie.

Există multe alte exemple. Luați termenul de interes special. Sistemele republicane de relații publice din anii '80 au acuzat în mod repetat democrații că sunt parte a unor interese speciale: femeile, forța de muncă, persoanele în vârstă, tinerii, fermierii - pe scurt, întreaga populație. Exista însă un singur sector al populației despre care nu s‑a spus că reprezintă "un interes special": corporațiile (și afacerile în general). Nu e greu de înțeles de ce. În discursul corectitudinii politice, interesele lor (speciale) sunt "interesul național", care are mereu întâietate.

Democrații au răspuns imediat dezvinovățindu‑se și spunând că nu au fost partidul intereselor speciale, ci că au servit și interesului național. Afirmația era corectă, dar problema lor a fost că le lipsește conștiința de clasă neclintită a adversarilor lor republicani. Aceștia din urmă nu au nicio îndoială asupra rolului lor de reprezentanți ai proprietarilor și conducătorilor societății, care duc un crâncen război de clasă împotriva populației generale - adoptând adesea retorica și conceptele marxiste vulgare, recurgând la isterie, frică și teroare, cultivând în rândul populației admirația față de marii ei lideri și apelând la toate celelalte metode standard de control. Democrații nu înțeleg la fel de clar care este rolul lor, fiind, prin urmare, mai puțin eficienți în războaiele de propagandă.

În cele din urmă, să ne gândim la conceptul de conservator, care descrie susținătorii unui stat puternic, unul care intervine masiv în economie și în viața socială. Conservatorii susțin cheltuielile uriașe ale statului și un maximum de măsuri protecționiste, dar și asigurarea împotriva riscului de piață, restrângerea libertăților individuale prin legislație, protejând Sfântul Stat de ingerințele nejustificate ale cetățenilor irelevanți - pe scurt, tot ceea ce este exact opusul conservatorismului tradițional. Ei sunt loiali celor care "dețin țara" și, prin urmare, "ar trebui să o guverneze", pentru a face apel la cuvintele lui John Jay, unul dintre Părinții Fondatori ai SUA.

Nu este chiar atât de greu să traducem acest jargon, odată ce regulile după care funcționează sunt clare.

Pentru a înțelege discursul politic, este necesar să facem o traducere în limba engleză, care să decodeze limbajul dublu al presei, al oamenilor de știință socialiști și al preoției seculare în general. Funcția sa nu este deloc obscură: efectul acestui dublu limbaj este acela de a face imposibilă găsirea unor cuvinte pentru a vorbi într‑un mod coerent despre chestiuni importante pentru majoritatea oamenilor. De aceea, putem fi siguri că puțini sunt cei care înțeleg modul în care funcționează societatea noastră sau evenimentele care se întâmplă în lume - o contribuție majoră la "democrație", în sensul corect politic al cuvântului.

Socialismul - realitate și farsă

Se poate dezbate semnificația termenului de socialism, dar dacă el înseamnă ceva, atunci înseamnă controlul producției de către lucrătorii înșiși, nu de către proprietarii și managerii care îi conduc și controlează toate deciziile, indiferent că vorbim despre întreprinderi capitaliste sau despre întreprinderi din state totalitare.

A numi Uniunea Sovietică un stat "socialist" este un caz interesant de dublu limbaj doctrinar. Revoluția Bolșevică din octombrie 1917 a plasat puterea de stat în mâinile lui Lenin și Troțki, care au făcut imediat tot ce le‑a stat în putință pentru a dezmembra instituțiile socialiste incipiente ce s‑au dezvoltat în timpul revoluției populare din lunile precedente - consiliile fabricilor, sovietele [consiliul local al muncitorilor ales prin vot popular] și, de fapt, toate organele de control popular - pentru a transforma întreaga forță de muncă în ceea ce ei au numit o "armată a muncitorilor" aflată sub comanda liderului. Dacă avem în vedere sensul firesc al termenului de socialism, atunci ar trebui să spunem că bolșevicii au făcut imediat tot ce au putut pentru a distruge toate elementele socialiste existente. Nicio deviație socialistă nu a fost permisă de atunci.

Aceste evoluții nu au fost o surpriză pentru gânditorii marxiști de frunte, care au criticat ani de‑a rândul doctrinele lui Lenin (așa cum a făcut și Troțki), considerând că implementarea lor ar conduce la concentrarea puterii în mâinile partidului revoluționar și ale liderilor săi. De fapt, cu decenii înainte, gânditorul anarhist Bakunin a prezis că elita intelectuală emergentă avea să urmeze una dintre cele două căi: fie va încerca să exploateze luptele populare pentru a acapara puterea de stat, devenind o birocrație roșie brutală și opresivă, fie va deveni managerul și ideologul societăților capitaliste de stat, dacă revoluția populară va eșua. A fost o predicție extrem de corectă în ambele cazuri.

Cele două sisteme majore de propagandă ale lumii nu au fost de acord în aproape nicio privință, dar au convenit asupra folosirii termenului de socialism pentru a face referire la distrugerea imediată a tuturor elementelor socialismului de către bolșevici. Acest lucru n‑ar trebui totuși să ne surprindă. Bolșevicii au numit sistemul lor "socialist" pentru a se bucura de prestigiul moral al socialismului. Occidentul a adoptat aceeași utilizare a termenului dintr‑un cu totul alt motiv: pentru defăimarea idealurilor liberale incomode prin asocierea lor cu temnița bolșevică și pentru subminarea convingerii populare că ar putea exista, într‑adevăr, un progres către o societate mai dreaptă, în care să existe un control democratic asupra instituțiilor de bază ale statului și o preocupare sinceră pentru nevoile și drepturile omului.

Dacă socialismul este tirania lui Lenin și a lui Stalin, atunci oamenii sănătoși la minte vor spune: asta nu e pentru mine. Și dacă aceasta este singura alternativă la capitalismul de stat al corporațiilor, atunci mulți se vor supune structurilor autoritare, considerând că aceasta este singura opțiune rezonabilă.

Odată cu prăbușirea sistemului sovietic, există o bună oportunitate de a revigora gândirea libertariană socialistă, care nu a fost capabilă să reziste atacurilor doctrinare și represive ale principalelor sisteme de putere. Cât de întemeiată este această speranță, nu putem ști. Dar cel puțin un obstacol a fost eliminat. În acest sens, dispariția Uniunii Sovietice este o mică victorie a socialismului, la fel cum a fost și înfrângerea puterilor fasciste.

Mass‑media

Indiferent dacă sunt considerate "liberale" sau "conservatoare", agențiile majore de știri sunt mari corporații, deținute de și interconectate cu conglomerate și mai mari de companii. La fel ca alte corporații, agențiile de presă vând un produs pe o piață. Doar că în acest caz este o piață a agențiilor de publicitate - adică alte companii. Produsul este publicul. Pentru mediile de elită care stabilesc agenda la care se adaptează și ceilalți, produsul este, de asemenea, un public relativ privilegiat.

Prin urmare, în acest domeniu avem de a face cu mari corporații care vând audiențe destul de bogate și privilegiate altor companii. Nu este surprinzător faptul că imaginea lumii prezentate acestei audiențe reflectă interesele și valorile înguste și părtinitoare ale vânzătorilor, cumpărătorilor și ale produsului.

Există apoi o serie întreagă de factori care contribuie la această imagine denaturată. Managerii culturali (editori, cronicari de prestigiu etc.) împărtășesc interese de clasă sau se află în diferite asocieri cu managerii de stat și de afaceri, dar și cu alte sectoare privilegiate. Există, de fapt, un flux regulat de persoane de nivel înalt între corporații, guvern și mass‑media. Accesul la autoritățile statului este important pentru menținerea unei poziții competitive. "Scurgerile" de informații, de exemplu, sunt adesea fabricații și înșelătorii produse de autorități în cooperare cu mass‑media, care pretinde că este străină de astfel de mașinațiuni. Autoritățile statului cer în schimb cooperare și supunere. Aceste centre de putere dispun, de asemenea, de mijloace eficiente pentru a‑i pedepsi pe cei care se abat de la calea cea dreaptă, pornind de la influențarea bursei de valori și ajungând până la punerea în funcțiune a unui întreg aparat de defăimare și demonizare.

Rezultatul nu este, desigur, uniform. Pentru a servi interesele celor puternici, mass‑media trebuie să prezinte o imagine cât de cât realistă a lumii. Iar integritatea și onestitatea profesionale interferează uneori cu misiunea imperativă. Cei mai buni jurnaliști sunt, de obicei, destul de conștienți de factorii care modelează produsul media și încearcă să se folosească de fiecare portiță care le stă la dispoziție. Prin urmare, poți înțelege multe lucruri prin lectura critică și sceptică a ceea ce produce mass‑media.

Mass‑media este doar o parte a unui sistem doctrinar mai mare. Ei i se adaugă revistele de opinie, școlile și universitățile, fundațiile academice și așa mai departe. Suntem mult mai conștienți de influența presei, în special a mass‑mediei de prestigiu, întrucât cei care analizează critic ideologia s‑au concentrat asupra ei. Sistemul doctrinar mai amplu nu a fost studiat la fel de mult, pentru că este mai greu să fie investigat sistematic. Dar există motive întemeiate să credem că acest sistem reprezintă aceleași interese ca mass‑media, așa cum este de așteptat.

Sistemul doctrinar, care produce ceea ce noi numim "propagandă" atunci când discutăm despre inamici, are două ținte distincte. Una dintre ținte este numită uneori "clasa politică", adică populația relativ educată, care înseamnă aproximativ 20% din întregul populației, care are o perspectivă mai mult sau mai puțin articulată asupra lucrurilor, jucând un rol în luarea deciziilor. Este crucial ca oamenii să accepte doctrina de bază, pentru că ei sunt în măsură să elaboreze și să pună în aplicare politicile care decurg din ea.

Apoi sunt ceilalți 80% din populație. Aceștia sunt "spectatorii acțiunii politice" sau, pentru a apela iarăși la expresia lui Lippmann, "turma confuză". Se presupune că trebuie să urmeze ordinele și să nu stea în calea oamenilor importanți. Acești "spectatori" sunt adevărata țintă a mass‑mediei: a tabloidelor, sitcomurilor, a Super Bowl^[iv]‑ului și așa mai departe.

Aceste sectoare ale sistemului doctrinar servesc la distragerea atenției maselor de săraci și la întărirea valorilor sociale fundamentale: pasivitatea, supunerea față de autoritate, dobândirea virtuții lăcomiei, goana după câștigul personal, lipsa îngrijorării față de ceilalți, frica de dușmani reali sau imaginari etc. Scopul este acela de a păstra turma confuză într‑o perpetuă stare de dezorientare. Nu este deloc necesar ca ea să se întrebe ce se întâmplă în lume. De fapt, ar fi preferabil să nu își pună deloc întrebări, căci dacă va înțelege prea mult din ceea ce se întâmplă, poate ajunge la concluzia că trebuie să facă ceva pentru a schimba lucrurile.

Asta nu înseamnă că mass‑media nu poate fi influențată de populația generală. Instituțiile dominante - indiferent dacă sunt politice, economice sau doctrinare - nu sunt imune la presiunile publice. Publicațiile independente (alternative) pot juca, de asemenea, un rol important. Deși prin definiție nu dispun de resurse, ele pot dobândi importanță în același mod în care o fac și organizațiile populare: aducând laolaltă oameni cu resurse limitate, care își pot multiplica astfel eficiența și propria înțelegere prin interacțiunile lor, dând astfel naștere acelei amenințări atât de temute de elitele dominante, și anume democrația.

---

[i] What Uncle Sam Really Wants, lucrare publicată inițial în 1992, retipărită de 15 ori în SUA și publicată în alte 11 țări. A fost tipărită, în total, în 244 000 de exemplare.

[ii] Walter Lippmann (23 septembrie 1889 - 14 decembrie 1974) a fost un scriitor, reporter și comentator politic american, unul dintre primii jurnaliști care au folosit termenul de Război Rece. A criticat mass‑media și democrația americană în rubrica ziarului său și în mai multe cărți, mai ales în volumul din 1922, Opinia publică. Lippmann a jucat, de asemenea, un rol important în Consiliul de Cercetare al lui Woodrow Wilson, înființat după încheierea Primului Război Mondial, în calitate de director al acestuia. Lippmann a câștigat două premii Pulitzer, unul pentru rubrica din ziarul Today and Tomorrow și unul pentru interviul lui cu Nikita Hrușciov din 1961. Este considerat de mulți cel mai influent jurnalist al secolului al XX‑lea, fiind supranumit "părintele jurnalismului modern". (N. trad.)

[iii] Adlai Ewing Stevenson (5 februarie 1900 - 14 iulie 1965) a fost avocat, politician și diplomat american. A fost învins în alegerile prezidențiale din 1952 și 1956 de către republicanul Dwight D. Eisenhower. La Convenția Națională Democrată din 1960, a încercat să obțină o nouă nominalizare la președinție din partea partidului democrat, dar a fost învins de senatorul John F. Kennedy din Massachusetts. După alegerea sa, președintele Kennedy l‑a desemnat pe Stevenson ambasadorul Statelor Unite la Națiunile Unite. Stevenson a ocupat această funcție din 1961 până la moartea sa. (N. trad.)

[iv] În fotbalul american profesionist, Super Bowl‑ul este meciul pentru campionat al Ligii Naționale de Fotbal American (NFL). Meciul și festivitățile care îl însoțesc alcătuiesc "Duminica Super Bowl". De‑a lungul anilor, acest meci a devenit cel mai urmărit program de televiziune din Statele Unite ale Americii și a dobândit statutul unei sărbători naționale. (N. trad.)

Încotro ne îndreptăm

 

Pavel Nedelcu
Încotro ne îndreptăm
Editura Litera, 2022

Citiți prefața acestei cărți.

***** 
Intro

Pavel Nedelcu (n. 1993), traducător, critic literar și prozator din grupul LiterNautica, multipremiat pentru povestirile sale la diferite concursuri literare (organizate de PEN România, revista Tribuna, revista Apostrof etc.). Cele mai cunoscute au fost publicate în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021). Încotro ne îndreptăm a primit Premiul al II-lea la concursul "Primul roman" organizat de Editura Litera.

*

Într-o zi labirintică, viața domnului Franz se transformă în coșmar, iar pe urmele sale se află un narator ironic și hotărât să mărească necruțător toate detaliile. Un roman matur, cu o compoziție ingenioasă și final bun.

Fragment

Domnul Franz stătea, așadar, la marginea patului fixând cu privirea un punct de pe perete. Era o pată ciudată, care parcă se extindea și se restrângea în același timp, semănând când cu un semn de întrebare, când cu un punct exclamativ. Ce crezi tu despre asta, își întrebă domnul Franz peretele, iar peretele îi răspunse cu înțelepciunea celor care, înaintați în vârstă, au avut suficientă vreme pentru a cugeta: Nimic! Ei, nu se poate, răspunse domnul Franz, știu că pereții îi alină mereu pe oamenii singuri, confuzi sau neînțeleși, Eu nu sunt genul acela de perete, încercați la colegii din bucătărie, mai răspunse sec cel întrebat. Uimit de o asemenea bădărănie, domnul Franz interogă tavanul. Tavanul îi spuse că trebuia să se întindă pe spate și să își încrucișeze mâinile sub ceafă, Aceasta e poziția protocolară, nu pot să vă dau sfaturi dacă vă așezați altfel, De unde, mă rog, cunoști tu protocolul, Așa scrie la Manualul de Etică Internațională a Tavanelor, Auzi, ia mai scutește-mă, i-o tăie domnul Franz enervat, Îmi pare rău, dar aveți o atitudine nepotrivită, Bine, gata, mă întind, se resemnă domnul Franz cu o grimasă.

Spuneți-mi vă rog, ce vă apasă, Păi, credeam că știi deja, Ce știu eu e mai puțin important, Uite cum stă treaba, se oțărî domnul Franz, nu am chef și nici timp să mă destăinui, ori ești suficient de inteligent să te prinzi imediat, ori lasă-mă să mă lămuresc de unul singur, V-aș fi lăsat, spuse tavanul fără să-și schimbe expresia, însă dumneavoastră v-ați ridicat ochii spre mine și mi-ați cerut explicit ajutorul, este de datoria tavanelor să-și ajute stăpânii, dacă aceștia le-o solicită, Asta tot din Manual ai luat-o, Bineînțeles, Manualul este biblia și abecedarul nostru, Aș fi curios să-l cunosc pe ăla de-a scris manualul ăsta, Pfff, nu-l cunoaște nimeni, identitatea sa e secretă, însă a rămas în memoria noastră drept Marele Portughez, Aha, se entuziasmă domnul Franz, deci era portughez, Într-adevăr, portughez, dar nimeni nu știe mai multe despre el, naționalitatea nu înseamnă nimic, putea la fel de bine să fie polonez sau norvegian, francez sau grec, japonez sau american..., În fine, nu e nevoie să-mi faci lista naționalităților acum, de asta prea puțin îmi pasă. Deși, continuă domnul Franz după un moment de tăcere, dacă e să mă gândesc bine, în ciuda materialelor din care suntem făcuți, noi doi nu suntem atât de diferiți, Cum așa, Păi, vezi tu, amândoi ne ghidăm după niște reguli scrise într-un manual, Deci și dumneavoastră..., Da, și eu, oricât aș încerca să mă îndepărtez de el, tot am nevoie de Manual pentru a ști ce trebuie să fac, încotro să mă îndrept, Nu cred că aveți dreptate, De ce spui asta, Pentru că Manualul îl aplicăm doar la locul de muncă, pe când în timpul liber..., Care timp liber, protestă domnul Franz, te referi la ziua de duminică, Și la seri, Dacă ăla se poate numi timp liber..., Dar este, E un timp mort în care nu prea știu ce să mai fac, îl petrec, cum știi, atunci când nu citesc, gătesc sau mă plimb pe afară, gândindu-mă tot la muncă, ca și acum... Uite, timpul mă presează și nu reușesc să înțeleg cine e acest Steinway și care îmi vor fi sarcinile începând cu ziua de mâine, Asta e o întrebare destul de dificilă, Dacă ar fi fost simplă, mi-aș fi răspuns de unul singur, V-ați gândit deja la toți colegii de muncă, Sigur, îi cunosc pe toți foarte bine, iar cel nou, Soldatul, nu poate fi Steinway, Nu poate fi, sau nu ați vrea să fie, Ce diferență e, Păi, e, dacă încercați să vă convingeți că nu e el, puteți reuși foarte repede, din moment ce nu vă place ideea, însă prin asta nu veți putea schimba realitatea, Filosofic mai ești, bine, atunci care e realitatea, tavanule, Nu știu, Cum nu știi, Nu le știu pe toate, în fond sunt doar o proiecție a imaginației dumneavoastră, la ce vă puteți aștepta din partea mea decât la alte dubii? V-ați creat un interlocutor în interiorul minții, care însă gândește și simte la fel ca dumneavoastră, E adevărat, recunoscu domnul Franz, însă odată ce o parte a gândurilor mele s-au mutat în interiorul creierului tău de fier-beton, ar trebui să se opună măcar celor care au rămas la mine, Ar fi prea ușor ca gândurile să se separe așa, ca grâul de neghină: de obicei însă, ele izvorăsc unele din altele și se completează - sau se luptă. Oricum, nu se poate face o împărțire exactă (și cu atât mai puțin una egală) în două tabere: nu există doar gânduri rele și gânduri bune, fiecare gând conține dramul său de răutate și de bunătate, astfel că, atunci când o decizie este luată, nu putem niciodată fi siguri că e și cea mai corectă. În același mod, putem face doar presupuneri dacă ne lipsesc elementele necesare pentru a ne clarifica o incertitudine. Iar câteodată, continuă tavanul, atunci când credem că nu poate fi altfel, când toate indiciile ne arată aceeași rezolvare, cu toate astea, ne înșelăm. În egală măsură se pot înșela, deci, și tavanele, sau ele în primul rând! Ai grăit cu înțelepciune, spuse domnul Franz aplaudând ironic. Era mulțumit de tavanul său. Și totuși, încă nu mi-ai răspuns la întrebare: Dacă Steinway nu e Soldatul, și nu poate fi niciunul dintre ceilalți colegi ai mei, atunci cine e și unde îl pot găsi? Cum voi reuși să interacționez cu el și să-i câștig încrederea, așa cum vrea Șeful, începând cu ziua de mâine? Ani la rând am știut întocmai ce voi face a doua zi: puține au fost surprizele și, întru câtva, previzibile. Am fost pregătit pentru situații critice. Amenințări cu bombă false, patrulare, cineva fura dintr-un magazin, patrulare, o doamnă și câinele ei leșinau, patrulare, un geam se desprindea din înaltul tavanului și ucidea un grup de turiști, iar patrulare, vreun călător rătăcit mă întreba cum se iese din gară sau în ce direcție se află stația de autobuz sau taxiurile, patrulare, ah, și să nu uităm de atentat, când teroristul ăla gol a pătruns în Gară cu o mitralieră, și de alte câteva evenimente similare: aceasta era rutina mea de până ieri, iar eu mă identificam deja complet cu ea, ne completam ca doi iubiți la începutul unei relații. Tavanul încuviință grav și oftă în semn de solidaritate. Promovarea asta are și laturi negative, spuse aproape șoptit, Întocmai, confirmă domnul Franz, eram atât de fericit adineaori, mă simțeam atât de important în biroul Șefului, ca cineva a cărui voce, după o lungă perioadă de muțenie, se aude iarăși, în mod miraculos, Ce v-a venit de tot faceți comparații din două în două secunde, Habar n-am, vorbesc ca și cum aș scrie, scriu ca și cum aș gândi, Încă două, Of, nici nu-mi dau seama, nu contează asta acum! Ce vreau să spun e că îmi dau seama că rutina mea era și singura care dădea un sens vieții mele. Un într-acolo. Acea parte a existenței petrecută la locul de muncă, organizată strict după regulile din Manual care, fie vorba-ntre noi, mă plictisesc îngrozitor, deși le știu pe dinafară, cu locurile și oamenii din gară era - este - și singura pe care o cunosc. Elimină sau schimbă câțiva termeni ai ecuației pentru ca eu să devin un altul, Vă exprimați foarte bine, spuse tavanul, Probabil că mintea mea e în stare să formuleze gânduri destul de interesante, dar între gândit și exprimat e cale lungă, Sunt nevoit să vă dau dreptate, dacă aș putea vorbi, probabil că nici eu nu aș fi în stare să spun mai mult de câteva fraze banale. Dar să lăsăm asta acum, De acord, Să vorbim despre ce ne interesează cel mai mult, Steinway, Steinway nu e Soldatul, Nu poate fi, răspunse tavanul, Asta am spus și eu, atunci cine e, Mai corect ar fi să ne întrebăm cine poate fi, Sigur, putem doar să presupunem, dar era deja subînțeles, nu mă mai întrerupe dacă nu ai ceva important de spus, mă faci să pierd șirul, Cred că, dacă v-ați fi gândit la asta de unul singur, l-ați fi pierdut oricum, deci nu poate fi vina mea, nu uitați că, în fond, sunt doar un biet pretext pentru realizarea unui dialog, nu un adevărat interlocutor, Atunci spune-mi, o dată pentru totdeauna, cine e Steinway, strigă deodată domnul Franz lovind în pat cu palma deschisă. Mi se pare mie, sau îmi dați ordine, spuse tavanul cu o voce sfidătoare, nu sunt un câine și nici un servitor, sau un copil pe care trebuie să-l învățați bunele maniere!

Fragment 2

Însă ușa apartamentului se deschise în cele din urmă, după lungi încercări de a introduce cheia în broască. Orăcăia mecanismul de metal sub povara cheii de metal, iar clanța de metal, apăsată în sfârșit, revelă o umbră de bărbat rezemată de tocul ușii, cu capul într-o parte, mâinile atârnându-i fără vlagă, picioarele strâmbându-i-se ciudat, unul într-o direcție, celălalt în cea opusă. Pe scurt, apăru în prag domnul Robert beat praștie, criță, turtă, clește, cui, clei, cocă, cleampă, mangă, rangă, mort, copt. Îmbătat, matolit, turmentat, șumenit, afumat, aghesmuit, tămâiat, chitrofonit. Nu aprinde lumina, spuse el cu o voce neobișnuit de răgușită soției, apoi căzu lat în mijlocul holului și începu, pe loc, să sforăie.

*

În timp ce în locuința doamnei Nadia cei doi vecini stăteau, atât de absorbiți de propriile povești, la taclale, pe când afară ploaia iarăși se oprise, norii râzându-și în barba de vapori de apă de noua festă jucată speciei umane, sufletele muncitorești ale acestui Stat democrat pe care l-am tot menționat în povestea noastră drept o entitate ambiguă și distantă, aflându-se la cină în confortul bucătăriei de acasă, dădeau televizoarele mai tare pentru a auzi mai bine ultima știre a momentului. Tații impuneau liniște privindu-i crâncen pe fii, pe când mamele se foloseau de cuvinte la prima vedere mai împăciuitoare, Mark, închide-ți pliscul, că ți-l cos! Câinii sau pisicile care se milogeau după resturi de la cina stăpânilor erau împinși, respectiv împinse de sub mese cu vârfurile picioarelor, trebuind în mod regretabil să miaune ori să schelălăie în altă parte. Cine nu înțelegea imediat ordinul era bruscat fulgerător, încât trebuia să se retragă într-un colț cu lacrimile șiroindu-i de-a lungul obrajilor.

Să ne înțelegem, personajele episodice care vor apărea în acest capitol, nu pot fi decât arțăgoase, situația nu e deloc îmbucurătoare, au muncit toată ziua și s-au întors fără vlagă, abia dacă mai sunt în stare să întindă masa și să mestece, se pot considera norocoase că nu cad late pe holuri sau nu confundă casele de oboseală. Abia ajunse, trebuie să gătească cina și prânzul pentru ziua următoare de muncă, să facă un duș rapid, curățenie prin casă, du gunoiul, spală vasele, televizorul merge pe fundal încontinuu, apare animalul de companie în bucătărie gudurându-se, vocea prezentatoarei telejurnalului de seară urmează un ritm sacadat și deranjant, apare copilul, Mama, tata, azi la grădiniță am desenat asta și cu asta, familia noastră ținându-se de mână, mirosul creioanelor cerate intră în nări și amintește de copilărie, reportajul de la telejurnal arată protestatari cu bannere albe pe care scrie cu litere mari JOS GUVERNUL, JOS PREMIERUL, copilul întreabă, Mama, tata, de ce oamenii n-au coadă? E un copil curios, dacă nu i se răspunde acum, cine știe când va mai avea ocazia să întrebe și pe cine? În fond, răspunsul face parte din educația lui.

Un moment însă! Un răspuns la această întrebare are nevoie de o explicație mai amplă, care ar aduce în ecuație religia și știința, Dumnezeu, Darwin și evoluția, pe când la televizor se vede acum un banner enorm pe care e scris JOS LABELE DE PE ART. 801. Explicația pentru copil e amânată, telecomanda apucată, protestatarii avansează, sunt doi bărbați și o femeie ținând un copil în brațe, unul dintre bărbați are o geacă pe umăr și, cu mâna în buzunarul salopetei de lucru, privește direct spre obiectivul camerei de filmat, pe când celălalt se uită undeva spre dreapta, cu mâna circumspect sub cămașă, de parcă ar ține ascuns acolo un pistol. Copilul nu se lasă cu una, cu două, nu cel de la televizor, care doarme liniștit, ci insistentul cu întrebările, Și de ce, repetă el, de ce, mama, n-ai coadă, Mark, strigă mama lui dintr-odată, închide-ți pliscul, că ți-l cos! Câinele abandonează bucătăria fără să fie nevoie de șutul înciudat al tatălui, așa că un picior de bărbat se retrage bonom dintr-o misiune agresivă. Copilul a început să plângă luând urma câinelui, din care cauză a luat-o prost și a dat cu fruntea de un dulap din hol, a căzut în fund și a început să plângă și mai tare.

Traumatizanta scenă se petrece în casa unor necunoscuți ale căror nume necunoscute nu vor apărea în această povestire. Cu toate acestea, putem să le dezvăluim măcar poziția socială, sunt soț și soție și lucrează ambii într-o fabrică de biciclete. El ridică bicicletele deja asamblate și le așază în cutiile de carton în care vor fi transportate către depozitul de unde se face distribuția, ea lipește etichete pe cadrele acelorași biciclete, înainte ca acestea să ajungă la el. Meseriile muncitorilor noștri le asigură traiul zilnic, plătirea chiriei, a întreținerii, a grădiniței fiului, costurile de îngrijire a câinelui, rata la mașină, asigurarea și benzina, rata la televizorul 4K, frigider, cuptor cu microunde, cuptor simplu. Iar dacă unii au început să fie îngrijorați de soarta lor, de spatele tot mai încovoiat de poveri apăsătoare (în ciuda golirii tot mai substanțiale a portofelelor), ei bine, să afle că au tot dreptul să o facă, pentru că, deși prețul alimentelor și aparaturii și facturilor este în creștere, salariile lor nu sunt, și ar mai fi nevoie de o sumă minusculă cheltuită lunar (de exemplu, ne cerem scuze pentru pesimism, un membru al familiei care se îmbolnăvește) pentru a depăși limita dintre un trai decent și probleme economice.

Dar să nu ne fie milă de ei înainte de vreme, de aceste personaje care au doar rolul, în acest punct al povestirii, de a ilustra reacția cetățeanului de rând la noua modificare a legilor introdusă (noaptea, ca hoții, spun unii) din vrerea și ambiția Excelenței Sale, domnul prim-ministru. Acesta din urmă, după consultări îndelungate cu cercul de consilieri ai partidului din care face parte, cu economiști și chiar (surprinzător de-a dreptul!) sindicaliști, a decis să schimbe nițel textul unui articol din Codul Muncii. O modificare, a tot explicat el de câteva săptămâni încoace, de când, odată cu ultima ploaie torențială ce s-a abătut peste capitala acestui Stat, l-a trăsnit excelenta idee, o modificare introdusă în folosul cetățeanului.

Gurile rele însă (mereu pregătite să afirme ce altceva decât răutăți?) spuneau, ba chiar (oroare!) dădeau publicității, că pe la sediul guvernului au fost văzuți trecând, în zilele premergătoare introducerii reformei, bancheri, deținători ai unor companii cu greutate pe piața internațională, directori mass-media, interlopi, reprezentanți ai bisericii, o ghicitoare și un stol de vulturi (care, totuși, nu intrase în cabinetul prim-ministrului, ci se oprise pe acoperiș tronând deasupra clădirii). Apoi, continuau gurile rele, care sunt de-a dreptul josnice atunci când le este permis să se exprime, dacă modificarea era în folosul cetățeanului, de ce acesta din urmă nu fusese întrebat? Oare nu știe cetățeanul ce e mai bine pentru el? Și de ce schimbarea avusese loc peste noapte? Cu alte cuvinte, profitând de puținele ore în care își odihnesc oasele epuizate de muncă, mușchii îndurerați, pleoapele lipite de oboseală, ministrul muncii și prim-ministrul, mișelește, în cârdășie cu băncile și industriașii, cu preoții și șmenarii, aplicând la literă proverbul celui care-și face parte împărțind, îi ușurează de drepturi pe bieții, turmentații cetățeni. După o noapte în care guvernarea nu a dormit, sfidător și cu mare nesimțire (am citat aici cuvintele unuia dintre protestatari, rostite pe un ton deloc împăciuitor), domnul ministru al muncii afirma că s-a făcut voia poporului! Întrebat de reporterii care îi luau interviu la care popor se referă, același ministru a răspuns imediat că la al său, Dar ce ne puteți spune despre zecile de mii de protestatari, au întrebat ei, Ah, la aceia vă referiți, spusese ministrul cu un gest de lehamite, niște destabilizatori sociali, probabil plătiți de opoziție ori de străini cu interese, care nu înțeleg cum funcționează politica în țara noastră!

Pentru că nu avem pregătirea juridică necesară și nici prieteni experți care să ne ajute la nevoie, ceea ce înseamnă că e posibil ca explicația să nu fie la înălțimea subiectului, ne vom limita la descrierea efectelor imediate ale acestei modificări asupra populației lucrătoare a Statului nostru, plecând de la cea mai importantă dintre ele, anume pierderea oricărei certitudini cu privire la durata contractului de muncă. Unde până mai ieri (noapte) un contract pe o perioadă nedeterminată asigura, cel puțin în principiu, continuitatea la locul de muncă, din dimineața intrării în vigoare a modificării, orice angajat putea fi concediat oricând, fără să mai existe vreo obligație de justificare a demiterii din partea angajatorului, ce să mai vorbim de preaviz? Obținută prin modificarea articolului 801 din Codul Muncii, această alegere fusese motivată în fața opiniei publice de către Excelența Sa, domnul prim-ministru, prin accelerarea competitivității între angajați și, deci, mai multă seriozitate la locul de muncă, rezultând într-un sistem de producție cu standarde mai ridicate și, deci, calitativ mai bun, așa cum, de altfel, se făcea în toate statele civilizate. În plus, s-ar fi creat în acest fel noi locuri de muncă pentru cei cu adevărat doritori și, deci, gata să dea totul pentru a-și menține poziția. Concurență egal excelență, adăugase prim-ministrul la sfârșitul discursului. După cum s-a observat, premierul nostru avea un tic verbal, motiv pentru care era deja luat peste picior de către subtilii protestatari. Pe pancartele și bannerele lor se puteau citi deseori lozinci aluzive, ȘI, DECI, DEMISIA, sau, ȘI, DECI, CINE DECIDE?, acesta din urmă fiind un dubiu existențial pe care, deseori, mulți dintre noi îl formulează cu aceeași perplexitate și în alte contexte.

Cât despre angajatori și puterile lor acum fără limite, nu s-a făcut nicio mențiune, deși, peste noapte, aceștia deveniseră noii stăpâni ai societății. Fără a mai fi obligați să-și justifice acțiunile, însă temându-se de posibilitatea unei răzgândiri a prim-ministrului, în baza proverbului, Ce-i în mână, nu-i minciună și a expresiei, Bate fierul cât e cald, aceștia au început încă din prima zi a intrării în vigoare a modificării, adică tocmai cea în care ne-am început și noi povestea, să-și concedieze angajații în masă. Nu este exclus (coincidențele sunt punctul forte al poveștilor) ca însuși autorul acestor rânduri să fie doar un alt angajat concediat, nevoit să recurgă la slova literară pentru a nu muri de foame. În cazul acesta, se vede treaba că a făcut o alegere proastă, din moment ce literatura nu mai oferă astăzi decât un mod spiritual de a muri, oricum, de foame. Să-i ținem, deci, pumnii autorului nostru, în speranța că povestea lui va reuși să treacă bariera insurmontabilă a vandabilității, aproape unicul criteriu de departajare în vederea publicării cărților astăzi.

Iar angajatorii, în acea zi neîncheiată încă, și care începuse cu anunțul prim-ministrului Șideci al modificării articolului 801, de importanță majoră în Codul Muncii, în care domnul Franz și doamna Nadia, vecini de bloc de pe strada Nabucodonosor al II-lea, se întâlniseră și, după începuturi timide, se angajaseră într-o lungă discuție despre viața lor și a partenerilor lor, la acea oră târzie a nopții în care orașul vuia de lozinci strigate cu disperare în megafoane, angajatorii, spuneam, modificaseră deja contractul sau concediaseră peste zece mii de muncitori. Locurile de muncă anunțate de premier fuseseră, într-adevăr, create. Însă din acea zi se pierdu în Statul nostru orice umbră de certitudine.

Nesiguri dacă ploaia va începe iarăși sau nu, cu umbrelele în mâini și o foaie (desprinsă din caietul de desen al fiului lor) pe care scriseseră gros cu o cariocă DEMISIA, cuplul de muncitori necunoscuți, după ce a adormit copilul și a mângâiat câinele încredințându-i-l (în animale pare că încă te mai puteai încrede), a ieșit din apartament închizând ușa pe nesimțite.

În acea noapte, oboseala nu avea să-i mai doboare.