Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Viorica Horga

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
Intro

Cunoscută de mulți ca fiind "conștiința morală pierdută a Rusiei", Anna Politkovskaia a fost corespondent special pentru ziarul rus Novaia gazeta, fiind răsplătită cu multe premii pentru articolele ei. Este autoarea cărților Un război murdar, Rusia lui Putin și Jurnal rusesc (Editura Meteor Press, 2010), dar și a culegerii de texte Doar adevărul (Editura Meteor Press, 2011).

Până în octombrie 2006, când a fost asasinată, Anna Politkovskaia dobândise o faimă internațională pentru reportajele din războaiele cecene și pentru curajoasa demascare a corupției la nivel de stat din Rusia.

Pericolele pe care le-a înfruntat și amenințările la care a fost supusă în decursul activității sale au fost deseori omise sau minimalizate. Spiritul autoarei va dăinui prin forța sa inspiratoare, trezind la realitate conștiința civică pentru apărarea drepturilor sacre ale omului.

Fragment

Armata țării mele și mamele ei

În Rusia, armata este un sistem închis care nu diferă de o închisoare. Nimeni nu intră în armată sau în închisoare decât dacă autoritățile vor acest lucru. Odată ajuns acolo, trăiești o viață de sclav.

Sistemele militare de pretutindeni încearcă să păstreze tăcerea asupra acțiunilor lor. Probabil din acest motiv vorbim despre generali ca și cum ar face parte dintr-un trib internațional ai cărui membri au același profil de personalitate pe întreaga planetă, indiferent de președintele sau de statul pe care îl servesc.

Totuși, există anumite particularități ale armatei ruse, sau mai degrabă ale relațiilor dintre armată și populația civilă. Autoritățile civile nu au niciun fel de control asupra lucrurilor care se întâmplă în armată. Un soldat aparține celui mai de jos rang în ierarhia militară. Este un nimeni. Este un nimic. În interiorul zidurilor de beton ale cazărmii militare, un ofițer îi poate face unui soldat orice vrea. La fel, un ofițer superior poate face cu un coleg mai tânăr tot ce-i trece prin minte. Probabil vă spuneți că lucrurile nu au cum să stea chiar atât de rău. Ei bine, nu întotdeauna. Uneori este mai bine, dar numai pentru că un anumit individ cu trăsături umane și-a chemat la ordine subordonații. Este singura situație în care mai apare câte o rază de speranță.

V-ați putea întreba ce fac atunci conducătorii țării? Președintele este din oficiu comandantul-șef al armatei și prin urmare direct răspunzător de tot ce se întâmplă în interiorul ei, nu-i așa?

Din nefericire, odată ce ajung la Kremlin, conducătorii noștri nu fac nicio tentativă de a pune capăt ilegalităților din armată, ci sunt mai degrabă înclinați să acorde și mai multă putere ofițerilor superiori. În funcție de felul în care un lider tratează armata, fie este susținut la rândul lui, fie activitatea îi este subminată. Singurele încercări de a umaniza armata le-a făcut Elțin, în cadrul programului de promovare a libertăților democratice. Dar nu au fost schimbări de durată. În Rusia este mai important să te ții bine de putere decât să te preocupi de viața soldaților, așa că, după ce conducerea armatei s-a baricadat în spatele unui zid de indignare, Elțin a fluturat steagul alb și s-a predat generalilor.

Putin nici măcar nu a făcut o asemenea încercare. El însuși este ofițer. Punct. Când a apărut prima dată pe ecranul radarului politic al Rusiei, ca posibil șef de stat și nu ca director nepopular al Serviciului Federal de Securitate (FSB) detestat de toată lumea, el a început să facă afirmații conform cărora armata, al cărei rol fusese restrâns sub Elțin, trebuia să renască, iar pentru asta se pare că ar fi fost nevoie de un al doilea război cecen. Tot ce s-a întâmplat după aceea în Caucazul de Nord poate fi analizat pornind de la această premisă. Când a început cel de-al Doilea Război Cecen, armatei i s-a dat mână liberă, iar urmarea a fost că în alegerile prezidențiale din 2000 ea a votat in corpore în favoarea lui Putin. Armata a descoperit că războiul în curs este foarte profitabil, o sursă de promovări, de tot mai multe medalii și de consolidare rapidă a unor cariere. Generalii din serviciul activ care și-au început cariera în politică sunt catapultați direct în elita politicii. Pentru Putin, renașterea armatei este o realizare palpabilă, după umilința suferită în timpul lui Elțin și înfrângerea din Primul Război Cecen.

În relatările care urmează vom vedea care au fost modalitățile concrete prin care Putin a ajutat armata. Veți putea spune și dumneavoastră dacă v-ar plăcea să trăiți într-o țară în care taxele pe care le plătiți sunt destinate susținerii unei asemenea instituții. Sau cum v-ați simți atunci când băieții dumneavoastră ar fi încadrați la "resurse umane" de îndată ce au împlinit vârsta de 18 ani. Sau cât de satisfăcuți ați fi de o armată din care soldații dezertează în număr mare în fiecare săptămână, uneori și câte un detașament sau o companie odată. Ce părere ați avea despre o armată în care într-un singur an, 2002, un batalion de peste 500 de oameni a fost ucis, nu în vreo bătălie, ci în bătaie? În care ofițerii fură tot, de la bancnotele de 10 ruble, trimise soldaților de către părinți, până la o coloană întreagă de tancuri? În care pe ofițeri îi unește ura față de părinții soldaților din cauză că, atât de des, când lucrurile devin de nesuportat, mamele îndurerate protestează față de moartea fiilor lor și cer pedepsirea vinovaților.

Nr. U-729343, uitat pe câmpul de bătălie

18 noiembrie 2002. Nina Levurda, pensionată după 25 de ani de învățământ, este o femeie masivă, lentă în mișcări, bătrână și obosită, cu o serie de boli serioase. Ea a așteptat ore întregi, la fel cum o făcuse de multe ori și în anul precedent, în neprimitoarea sală a judecătoriei raionale Krasnaia Presnia din Moscova.

Nina nu mai are către cine să se îndrepte. Este o mamă care și-a pierdut fiul; ba chiar, mai rău, care nu știe adevărul despre fiul ei. Locotenentul Pavel Levurda s-a născut în 1975. Pentru armată, el era Nr. U-729343. A fost ucis în Cecenia la începutul celui de-al Doilea Război Cecen, adică al războiului care, potrivit lui Putin, a contribuit la renașterea armatei. Vom vedea modul în care aceasta a renăscut după cele povestite de Nr. U-729343 în ultimele sale luni de viață. Ceea ce o determinase pe Nina să facă turul instituțiilor judiciare în ultimele unsprezece luni nu era faptul că acesta murise, ci împrejurările în care avusese loc moartea lui. Ea nu mai avea decât o dorință: să capete un răspuns exact și oficial de la Stat referitor la motivul pentru care fiul ei fusese abandonat pe câmpul de luptă. Și mai voia să afle de ce, de la moartea lui, ea însăși fusese tratată atât de revoltător de către Ministerul Apărării.

De mic copil, Pavel visase la o carieră în armată. În zilele noastre, nu este un lucru prea des întâlnit. Copiii din familiile sărace fac cereri pentru a fi admiși la academii militare, dar scopul lor este să obțină grade și apoi să fie trecuți în rezervă. Nenumăratele rapoarte venite de la cabinetul președintelui, pe un ton atât de satisfăcut, despre intensificarea competiției la admiterea în institutele militare, sunt perfect adevărate. Dar nu au de a face cu vreo creștere a prestigiului armatei, ci mai degrabă cu sărăcia mizerabilă a celor care caută o asemenea educație. În același fel se explică și catastrofala lipsă de ofițeri inferiori tineri în unitățile militare. Când tinerii ofițeri absolvă studiile colegiului militar, pur și simplu nu se prezintă la garnizoanele în care au fost repartizați. Devin dintr-odată "grav bolnavi" și trimit certificate care atestă tot felul de incapacități neașteptate. Lucrurile acestea nu sunt deloc greu de aranjat într-o țară atât de coruptă ca Rusia.

Pavel era altfel. El își dorea cu adevărat să devină ofițer. Părinții încercaseră să-l determine să se răzgândească, pentru că știau ce viață grea l-ar fi așteptat. Piotr Levurda, tatăl lui, era el însuși ofițer și familia își petrecuse întreaga viață mutându-se dintr-o garnizoană în alta, la mari distanțe.

Pe de altă parte, la începutul anilor '90, după dizolvarea Uniunii Sovietice, totul era în dezmembrare. Părerea generală era că numai un absolvent de școală care nu era în toate mințile ar fi ales să meargă la o academie militară care nici măcar nu-și putea hrăni elevii.

Pavel a insistat asupra carierei lui de vis și a continuat să studieze la școala de ofițeri din Extremul Orient al Rusiei. În 1996 i s-a încredințat o funcție de ofițer lângă Sankt Petersburg. Apoi, în 1998, a fost aruncat în focul luptei: Armata 58.

Armata 58 are o reputație proastă în Rusia. Este sinonimă cu degenerarea forțelor armate. Bineînțeles, începuturile acestei situații sunt anterioare conducerii lui Putin. Totuși, el poartă o mare responsabilitate, în primul rând pentru faptul că totala anarhie din rândul ofițerilor rămâne necontrolată, iar în al doilea pentru că ofițerii se situează efectiv deasupra legii. Practic vorbind, ei nu sunt judecați niciodată, indiferent de fărădelegile pe care le comit.

În plus, Armata 58 era armata generalului Vladimir Șamanov. Erou al Rusiei, care a luptat în ambele războaie cecene, el a devenit faimos pentru extraordinara brutalitate manifestată față de populația civilă. Generalul Șamanov este astăzi în retragere. El a demisionat și a devenit guvernator al regiunii Ulianovsk, beneficiind de pe urma rolului jucat în cel de-al Doilea Război Cecen, când se afla aproape neîntrerupt pe ecranele televizoarelor. În fiecare zi el avea grijă să informeze națiunea că "cecenii sunt bandiți" care merită cu prisosință să fie eliminați. În acest sens s-a bucurat de un sprijin total din partea lui Putin.

Cartierul general al Armatei 58 se află la Vladikavkaz, capitala Republicii Osetia de Nord-Alania, care se învecinează cu Cecenia și Ingușetia. Trupele sale au luptat în Primul Război Cecen și încă mai luptă acolo. Corpul ofițerilor Armatei 58, urmând exemplul generalului lor, era de asemenea recunoscut pentru brutalitatea excesivă de care dădea dovadă prin comportamentul față de oamenii din Cecenia sau față de propriii soldați și ofițerii inferiori. Rostov pe Don este reședința comandamentului suprem al districtului militar Caucazul de Nord, căruia îi este subordonată Armata 58. Cea mai mare parte a arhivei Comitetului din Rostov al Mamelor Soldaților este compusă din dosare care relatează despre dezertarea soldaților ca urmare a bătăilor primite de la ofițerii Armatei 58, renumită și pentru furtul strigător la cer al proviziilor și armamentului și pentru trădarea generală. Ofițerii vând armele furate din propriile depozite comandanților militari ai rezistenței cecene. Adică, își "ajută" inamicul.

Eu cunosc personal mulți ofițeri tineri care au făcut eforturi extraordinare pentru a evita să servească în Armata 58. Levurda luase însă o altă hotărâre. El nu ieșea din front, trimitea scrisori lungi și plictisitoare, venea acasă în permisii, iar părinții lui observaseră că devenea din ce în ce mai mohorât. Oricât de des îl rugau să-și dea demisia, el avea o singură replică: "Ce-i de făcut trebuie făcut." Pavel Levurda era cu siguranță o persoană pe care autoritățile ar fi putut-o califica fără reținere drept un tânăr rus cu un sentiment deosebit al datoriei față de Țara Mamă și de un patriotism profund. De fapt, el spera la o reînviere autentică a armatei ruse, nu așa cum o concepea Putin.

În 2000, lui Pavel Levurda i se ivise încă o ocazie de a refuza să participe la războiul din nordul Caucazului. N-ar fi existat mulți care să-l condamne. Destui ofițeri tineri au găsit o cale de a obține o scutire imediată. Dar Pavel, așa cum le spunea el părinților, simțea că nu-și poate abandona soldații.

Pe 13 ianuarie 2000, Pavel a pornit la război, prezentându-se mai întâi la Regimentul 15 de infanterie motorizată al Diviziei 2 de gardă (Taman) (Unitatea militară nr. 73881), din regiunea Moscovei. Pe 14 ianuarie Nina a auzit pentru ultima dată vocea fiului ei la telefon. Acesta semnase un contract special pentru a merge în Cecenia și...

Era destul de clar ce prevestire teribilă era cuprinsă în acest "și".

"Am plâns. Am făcut tot ce am putut pentru a-l determina să se răzgândească", își aduce aminte Nina. "Dar Pavel spunea că nu mai putea da înapoi. Am rugat-o pe verișoara mea care locuia la Moscova să meargă direct la Divizia Taman, pentru a încerca să-l determine să revină asupra deciziei. Când a ajuns la unitate, a aflat că ratase întâlnirea cu el cu doar câteva ore. Urcase deja în avion pentru a ajunge la Mozdok." Acest orășel din Osetia de Nord este la granița cu Cecenia. Când a început războiul, acolo se afla principala bază a Comandamentului Unificat al Forțelor și Trupelor mobilizate pentru "operațiunea antiteroristă" a lui Putin.

Așa a ajuns Nr. U-729343, pe 18 ianuarie 2000, în Cecenia.

"În prezent mă aflu la marginea de sud-vest a orașului Groznîi...", scria Pavel către părinți, în prima și singura lui scrisoare din timpul războiului. Era datată 24 ianuarie 2000. "Intrarea în oraș este blocată din toate direcțiile și se duc lupte serioase. Canonada de artilerie nu se oprește nici un minut. Orașul este în flăcări, cerul este complet negru. Câteodată chiar lângă tine cade o bucată mare de mortar sau un avion de luptă lansează o rachetă chiar pe lângă urechile tale. Artileria nu tace niciodată. Batalionul a suferit uluitor de multe pierderi omenești. Toți ofițerii din compania mea au fost scoși din luptă. Ofițerul care comanda unitatea înaintea mea a fost aruncat în aer de unul dintre propriile noastre obiecte-capcană cu bombă. Când am mers la comandantul companiei, acesta a înșfăcat fără grijă pușca, trimițând o salvă în pământ la numai câțiva centimetri de mine. Am avut un noroc chior că nu m-a atins. Toată lumea râdea. Ziceau: «Pașa, înaintea ta au fost cinci comandanți și tu n-ai rezistat nici cinci minute!» Oamenii de aici sunt în regulă, dar n-au prea multă tărie de caracter. Ofițerii sunt sub contract, iar soldații, cu puține excepții, deși foarte tineri, se descurcă destul de bine. Dormim cu toții împreună, într-un cort, pe pământ, într-o mare de păduchi. Ni se dă o mâncare scârboasă. Nu avem haine de schimb. Nu știm ce ne mai așteaptă. Ori o să atacăm cine știe unde, ori o să stăm pe aici ca niște idioți, ori o să ne trimită înapoi la Moscova. Sau Dumnezeu mai știe ce. Nu sunt bolnav, dar mă simt foarte abătut. Atât deocamdată. Vă iubesc și vă sărut, Pașa."

Nu prea seamănă cu o scrisoare făcută să-i liniștească pe părinți. În război îți pierzi capacitatea de a fi grijuliu cu ceilalți și nu mai ții seamă de lucrurile care i-ar putea șoca pe cei de departe, când tu însuți ești șocat de o sută de ori mai tare.

Totuși, mai târziu s-a dovedit că Pavel chiar avusese intenția să-și liniștească părinții. În timp ce le scria, nu stătea într-un cort întrebându-se ce avea să mai urmeze. Începând din 21 ianuarie, el fusese implicat direct în "luptele serioase", preluând mai întâi comanda unei grupe de mortiere și, imediat după aceea, a unei întregi companii. Ceilalți ofițeri erau într-adevăr "scoși din luptă" și nu mai exista nimeni altcineva care să preia comanda.

Nu era adevărat nici că se afla "la marginile" localității Groznîi. Pe 19 februarie, în timp ce dădea ajutor grupelor de cercetare ale batalionului pentru a ieși din încercuire și "acoperea retragerea camarazilor săi" (potrivit citării care-l nominaliza pentru acordarea Ordinului de Merit) din localitatea Ușkaloi, în raionul Itum-Kalin, locotenentul Levurda a fost rănit grav și a murit în urma "unei hemoragii masive provocate de multiple răni de glonț."

Așadar, a murit în Ușkaloi. În iarna anului 2000, luptele fuseseră crâncene în acea localitate - un război disperat al partizanilor pe cărările înguste din pădurile de pe înălțimi. Dar unde era corpul lui Pavel? Familia nu a primit niciun coșciug cu rămășițele pământești ale fiului Ninei Levurda, pentru a le înhuma. Ea a descoperit că acestea fuseseră pierdute chiar de Statul pe care el încercase să-l servească, cu atât de multă loialitate.

Preluând rolurile de procuror militar și ofițer de investigații, Nina a aflat că pe 19 februarie, data oficială a morții fiului ei, "camarazii" a căror retragere acesta o acoperise reușiseră într-adevăr să scape. Ei îl abandonaseră pur și simplu pe Pavel, împreună cu alți șase dintre soldații care-i salvaseră străpungând încercuirea, chiar pe locul crâncenelor lupte. Cei mai mulți dintre cei abandonați erau răniți, dar încă în viață. Ei au strigat după ajutor, rugându-se să nu fie lăsați de izbeliște, așa cum au depus mărturie mai târziu locuitorii din îndepărtata localitate de munte. Localnicii le bandajeseră chiar ei unele răni, dar mai mult nu le-a stat în putință să facă. În Ușkaloi nu există nici spital, nici doctor, nici măcar vreo asistentă medicală.

Pavel Levurda a fost părăsit pe câmpul de luptă. Supraviețuitorii au uitat că trupul lui zăcea acolo. Au uitat că avea o familie care îl aștepta probabil să se întoarcă. Pur și simplu nu s-au mai gândit la aceia care muriseră pentru a le salva lor viața. Ce s-a întâmplat cu Pavel Levurda după moartea sa este tipic pentru armata noastră. Episodul deosebit de neplăcut îi dezvăluie concepția. Pentru armată, ființa omenească nu reprezintă nimic. Nimeni nu ține evidența trupelor. Nu există niciun sentiment de responsabilitate față de familiile membrilor ei. Și-au amintit de Pavel Levurda abia pe 24 februarie, când, potrivit informațiilor venite de la marele cartier general din Cecenia, Ușkaloi a fost eliberat definitiv din mâinile luptătorilor ceceni și "a intrat sub controlul" forțelor federale. (Explicația aceasta a fost de fapt inventată mai târziu pentru a dovedi că "nu existase nicio posibilitate obiectivă" de a se descoperi cadavrul lui Pavel.)

De fapt, pe 24 februarie armata ridicase de la Ușkaloi numai șase dintre cele șapte corpuri ale ostașilor care spărseseră încercuirea. Pe Pavel Levurda nu-l găsiseră, așa că au uitat din nou de el. Acasă, mama lui Pavel era într-o stare de nedescris. Singura comunicare era scrisoarea oficială pe care o primise pe 7 februarie. "Linia directă" a Ministerului de Interne nu-i fusese de prea mare ajutor. A vorbi cu funcționarii de acolo era ca și cum ar fi vorbit cu un computer, plângându-se de suferința care o măcina fără încetare. "Locotenentul Pavel Petrovici Levurda nu se află pe lista celor morți sau dispăruți." Acesta era răspunsul invariabil.

Nina a ascultat vocea de la celălalt capăt al liniei directe de "informații complete" mai multe luni. Greu de crezut, dar chiar și după ce ea a găsit prin propriile-i eforturi rămășițele pământești ale lui Pavel, chiar și după ce a fost înștiințată oficial de moartea lui, ofițerii comandanți care aveau această responsabilitate nu reușiseră să actualizeze informația în baza lor de date.

Dar să revenim la povestea noastră... Pe 20 mai, la trei luni după luptele de la Ușkaloi, poliția locală a descoperit "un mormânt ce conținea trupul unui bărbat care prezenta urmele unei morți violente". Totuși, abia pe 6 iulie, după ce Nina telefonase zilnic încă o lună și jumătate la serviciul de informații și la comisariatul local al armatei, poliția a completat formularul relevant "Orientare/Misiune nr. 464", ca rezultat al anchetei privind o persoană dispărută.

Pe 19 iulie formularul a ajuns în sfârșit la Departamentul de Investigații Judiciare din Breansk, unde locuia familia lui Pavel. Nina, alergând pe la toate birourile posibile, înaintase o cerere la postul local de poliție pentru anchetarea dispariției unei persoane. Așa se face că pe 2 august detectivul Abramocikin, un polițist obișnuit, a venit să vorbească cu părinții lui Pavel.

Acasă nu era decât o altă Nina, nepoata de 14 ani a lui Pavel. Abramocikin i-a pus câteva întrebări despre Pavel, a aflat ce lucruri personale avea la el și a fost foarte surprins să descopere că vorbea cu familia unui ostaș. Așa se face că polițistul Abramocikin, căruia-i fusese atribuită această investigație de rutină, și nu o persoană oficială de la Ministerul Apărării, a fost cel care a informat-o pe mama unui erou că fiul ei fusese clasificat în mod oficial "dispărut fără urmă" și că, din data de 20 februarie, drepturile lui la orice formă de provizii și alocații fuseseră anulate. Poliția din Itum-Kalin îi ceruse lui Abramocikin să treacă pe la părinții lui Pavel, în Breansk, pentru a afla "adresa poștală a bazei permanente a Unității militare 73881, în care servea Levurda, P. P.", astfel încât să-l poată contacta pe comandantul unității pentru a stabili circumstanțele morții unei persoane care, potrivit descrierii mamei sale, părea să semene cu unul dintre ofițerii lor!

Extrasul face parte din corespondența oficială și ne poate spune o grămadă de lucruri despre realitățile din armată și despre natura războiului purtat de Putin în Caucaz. În armata lui, dreapta nu știa ce face stânga, așa că era mai ușor să se trimită o scrisoare părinților aflați la mare distanță decât să se dea un telefon la cartierul general din Hankala (baza militară de lângă Groznîi).

Polițistul Abramocikin, văzând starea în care se afla familia, a sfătuit-o insistent pe Nina Levurda să meargă la Rostov pe Don cât mai repede. El auzise că rămășițele pământești ale unui soldat necunoscut din Ușkaloi fuseseră duse la principala morgă militară de acolo pentru identificare de către colonelul Vladimir Șcerbakov, directorul Laboratorului Criminalistic Militar 124, un om bine cunoscut și respectat în Rusia. Este de remarcat că Șcerbakov îndeplinește această muncă nu la cererea superiorilor, generalilor sau a Comandamentului Suprem, ci pentru că inima lui îi spune că așa este corect.

Abramocikin a mai sfătuit-o pe Nina Levurda să nu-și facă prea multe nădejdi, pentru că, așa cum se spune, "totul e posibil în Rusia", unde se întâmplă destul de des să se încurce cadavrele. Între timp, Comitetul din Breansk al Mamelor Soldaților se mobilizase în legătură cu situația familiei Levurda și, prin serviciile lor optime și datorită eforturilor polițistului Abramocikin, Regimentul 15 de gardă, unitate de elită, și Divizia de gardă Taman, superioară acestuia, și-au dat seama în cele din urmă că cel de-al șaptelea trup, abandonat de "camarazi", ar fi putut fi al lui Pavel Levurda.

"Am ajuns la Rostov pe 20 august", îmi spune Nina. "Am mers direct la laborator. La poartă nu exista pază. Am intrat în prima cameră care mi-a ieșit în cale. Am văzut că legistul avea pe masa de examinare un cap separat de trup. Mai precis, era un craniu. Am știut imediat că era capul lui Pavel, deși lângă el mai erau și alte cranii." Există oare vreo modalitate prin care să se poată măsura sau compensa suferința provocată acestei mame? Nu, bineînțeles că nu poate exista. Oricum, cine ar avea motiv să obiecteze împotriva nevoii legiștilor de a ține craniile pe masă? Și totuși... cât de primitivi am început să fim, nesocotiți, grosolani și, din această cauză, amorali. Nina a avut nevoie de sedative după ce a dat cu ochii de craniul fiului ei, pe care îl identificase într-adevăr corect. Chiar atunci, un trimis de la unitatea lui Pavel a venit în grabă să o vadă. Abramocikin, aflând adresa unității de la părinții îndurerați, le expediase o telegramă, iar comandantul trimisese un reprezentant la Rostov pentru a se îngriji de formalități.

Trimisul i-a arătat Ninei o notă. Ea s-a uitat pe hârtie și a leșinat. În notă, locotenenți-coloneii de gardă A. Dragunov, comandantul în funcție al Unității militare 73881, și A. Poceatenko, șeful de stat-major din aceeași unitate, cereau ca "cetățenii Levurda" să fie informați că "fiul lor căzuse în luptă în timp ce se afla într-o misiune militară, credincios jurământului militar făcut, manifestând fermitate și curaj". Unitatea încerca să acopere urmele nefericitei "uitări".

Când Nina și-a revenit, a citit mai atentă nota. Nicăieri nu apărea data morții fiului ei.
- Bine, dar data?, l-a întrebat Nina pe trimis.
- O poți completa dumneata, cum vrei, a fost răspunsul.
- Ce vreți să spuneți, cum s-o completez eu?, a strigat Nina. Ziua în care Pașa s-a născut este data lui de naștere. Am cu siguranță dreptul să-i știu și data morții!

Trimisul a ridicat din umeri, spunând parcă: "Nu mă întreba pe mine", și i-a înmânat un alt extras dintr-un ordin către forțele operative de "a-l scoate pe locotenentul Levurda de pe lista membrilor regimentului". Nici acesta nu era datat și nu indica niciun motiv, dar în josul paginii avea numeroase ștampile și semnături. Din nou, cu o privire naivă de copil, reprezentantul a rugat-o pe Nina să completeze ea însăși locurile libere și să-l ducă, după ce ajunge acasă, la comisariatul local al armatei, astfel încât Pavel să fie scos din registru.

Nina nu a spus nimic. Ce rost ar fi avut să mai spună ceva unui om care nu avea nici inimă, nici creier, nici suflet?
- Este o cale mai simplă, nu-i așa, decât să merg eu tocmai până la Breansk, a continuat reprezentantul, cu o voce nesigură.

Sigur că era mai simplă. Nu se poate nega că este mai simplu să fii primitiv și grosolan. Uitați-vă la ministrul Apărării, Serghei Ivanov, un prieten bun de-al președintelui de pe timpul când Putin lucra pentru FSB în Sankt Petersburg. În fiecare săptămână Ivanov apare la televizor pentru a transmite buletinele de război ale președintelui. Cu inflexiunile lui Goebbels din cel de-al Doilea Război Mondial, el ne spune că nimeni nu ne va face "să îngenunchem în fața teroriștilor" și că are intenția să continue războiul în Cecenia până la presupusa "victorie finală". Nu am auzit niciodată un cuvânt de la ministrul Ivanov despre soarta soldaților și a ofițerilor care îi permit lui și președintelui să nu îngenuncheze în fața teroriștilor. Această linie politică este în totalitate neosovietică: ființa umană nu are o existență proprie, este doar o rotiță într-o mașinărie, a cărei funcție este să pună în aplicare fără întrebări orice gogoriță politică le trece prin cap celor de la putere. Rotițele nu au drepturi. Nici măcar să li se respecte demnitatea când mor.

Este cu atât mai complicat să nu fii grosolan. Pentru mine, aceasta ar însemna să fii capabil să vezi dincolo de "linia generală a partidului și guvernului", până la detaliile modului în care este aplicată. În cazul de față, detaliile sunt acelea că, pe 31 august 2000, Nr. U-729343 a fost în cele din urmă înhumat în orașul Ivanovo, unde se mutaseră părinții lui Pavel pentru a scăpa de amintirile sumbre pe care li le trezea Breanskul. Inspectorii criminaliști din Rostov i-au dat Ninei înapoi capul lui Pavel. Din păcate, se pare că era singura rămășiță pământească pe care o aveau.

În Rusia mulți oameni au auzit de Nina Levurda pentru că aceasta, după ce a încredințat pământului ceea ce mai rămăsese din fiul ei, în a noua zi după funeralii, a plecat la sediul Regimentului 15 din regiunea Moscovei. A pornit din Ivanovo cu intenția de a-i privi în ochi pe comandanții lui Pavel și de a citi în ei, atunci când aceștia s-ar fi ațintit asupra mamei ofițerului lor, cel puțin o urmă de remușcare pentru toate lucrurile pe care "uitaseră" să le facă. "Desigur că nu mă așteptam să-și ceară scuze", spune Nina, "dar credeam că voi putea vedea pe figurile lor măcar puțină compasiune." Totuși, când a ajuns la Divizia Taman, nimeni nu a vrut să o vadă pe această mamă. Comandantul pur și simplu nu era de găsit. Nina a stat trei zile așteptând să-l întâlnească, fără să mănânce, fără să bea un ceai sau să doarmă și fără să reușească să rețină atenția cuiva. Ofițerii superiori treceau pe lângă ea încolo și-ncoace ca gândacii, prefăcându-se că nu o observă. Atunci Nina Levurda și-a jurat să dea în judecată Statul, să pornească o acțiune împotriva Ministerului Apărării și a ministrului Ivanov pentru suferința morală pe care i-o provocaseră. Nu legată de moartea fiului ei - până la urmă, acesta murise făcându-și datoria - ci pentru ceea ce se întâmplase după aceea. Pentru a ne exprima evitând complicatul limbaj juridic, ea voia să știe cine era responsabil.

Ce s-a întâmplat după aceea? Mai întâi, Ordinul de Merit decernat postum fiului Ninei a fost prezentat familiei în comisariatul militar din Ivanovo. În al doilea rând, armata și-a luat revanșa. Ministerul Apărării și Divizia Taman au pornit acțiuni de luptă împotriva mamei care a îndrăznit să-și exprime revolta pe care i-o provocase comportamentul lor.

Iată cum au procedat. Într-un interval ceva mai scurt de un an, au existat opt ședințe de judecată, prima pe 2 decembrie 2001, ultima pe 18 noiembrie 2002, niciuna dintre acestea neajungând la vreo concluzie. Instanța de judecată nici nu apucase să analizeze dosarul Ninei, pentru că, în condiții de impunitate, reprezentanții Ministerului Apărării au ignorat cu desăvârșire audierile. Și aveau dreptate să procedeze în acest fel. Cazul "Nina Levurda împotriva Statului" a fost prezentat prima dată înaintea judecătorului Tiulenev (de la judecătoria raionului Krasnaia Presnia, Moscova). El a hotărât că o mamă "nu are dreptul să fie informată" despre corpul propriului fiu și prin urmare Ministerul Apărării nu avea nicio obligație de a-i oferi asemenea informații. Nina s-a adresat tribunalului municipal al Moscovei, de unde, luându-se în considerare absurditatea verdictului precedent, cazul a fost retrimis la judecătoria raionului Krasnaia Presnia pentru o nouă audiere. Tehnica mașinăriei de stat pentru înfruntarea mamei îndurerate era o boicotare sistematică a ședințelor de judecată de către reprezentanții oficiali ai ministrului Ivanov și de către Comandamentul Forțelor Terestre, de care aparțineau Divizia Taman și Regimentul 15. Aceștia pur și simplu nu se prezentau, cu nerușinare și în mod sistematic. Așa că Nina Levurda trebuia să tot meargă de la Ivanovo la Moscova, unde era de fiecare dată singură, făcând drumul degeaba. O femeie simplă, trăind din pensia de la stat, care nu are altă menire decât să nu te lase să mori de foame, și având un soț care se apucase de băutură după înmormântarea lui Pavel, pentru a evada din starea de suferință permanentă.

Până la urmă, judecătoarea Bolonina de la judecătoria raională Krasnaia Presnia, căreia îi fusese trimis dosarul de la tribunalul municipal al Moscovei, a ajuns la exasperare. La a cincea ședință de judecată amânată din cauza pârâților, ea a amendat Ministerul Apărării cu 8.000 de ruble. Plătiți din taxele contribuabililor, bineînțeles. Este mare păcat că amenda nu i-a fost plătită Ninei Levurda de ministrul Ivanov. Nu există nicio prevedere legală de acest fel. Legislația rusă nu protejează interesele celor slabi, ci pe ale autorităților atotputernice.

Pe 18 noiembrie 2002, după primirea amenzii, au apărut în sfârșit în sala de judecată reprezentanții ministerului, dar ei erau niște persoane ciudate. Nu știau nimic despre caz și refuzau să se identifice, plângându-se că haosul din Ministerul Apărării era cauza tuturor problemelor. Consecința a fost că judecata s-a amânat din nou, acum pentru data de 2 decembrie.

Nina stătea plângând pe coridorul mohorât al judecătoriei. "De ce procedează așa?" întreba ea. "Ai crede că n-au făcut nimic rău."

Ce demn de invidiat este Serghei Ivanov, ministrul rus al Apărării, care se poartă atât de nemilos cu oamenii! Pentru el, viața este o linie dreaptă. Nu trebuie să-și bată capul cu detalii, cu mamele ale căror fii au murit în acel "război împotriva terorismului internațional", despre care perorează atât de exuberant. Nu este nevoit să le audă vocile sau să le perceapă durerea. Nu știe nimic despre viețile pe care le-a distrus, nimic despre miile de mame și tați abandonați de sistem după ce copiii lor și-au dat viața pentru el. "Putin nu le poate face pe toate!", protestează admiratorii președintelui.

Într-adevăr, nu poate. Ca președinte, are datoria să se gândească la metode, la modalitățile de abordare a lucrurilor. El este persoana care le elaborează. În Rusia, poporul îl imită pe omul aflat la vârf.

Ei bine, am descris deja modul în care abordează el problemele din armată. Poartă întreaga responsabilitate pentru brutalitatea și extremismul imprimate atât în armată, cât și în organismele de stat. Brutalitatea este un factor molipsitor, care se poate răspândi extrem de ușor, generând o adevărată pandemie. Introdusă mai întâi împotriva locuitorilor din Cecenia, acum ea este folosită împotriva "alor noștri", așa cum cei cu înclinații patriotice tind să-i numească pe cetățenii ruși. Inclusiv împotriva acelor ruși care au luptat cu patriotism contra celor care au suferit primii de pe urma ei. "Ei bine, a fost alegerea lui, și-a înfruntat propriul destin", spune Nina, ștergându-și lacrimile de pe față. Judecătoarea Bolonina stă dreaptă în roba ei, cu o figură impenetrabilă. "Dar, pentru numele lui Dumnezeu, sunt și ei oameni!" Oare sunt? Eu mă întreb uneori dacă Putin este cu adevărat om și nu o efigie metalică și înghețată. Dacă mai are ceva uman într-însul, o ascunde foarte bine.

Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)

 

Petre Opriș
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)
Editura Trei, 2021
 

Citiți nota introductivă a acestei cărți.

 ***
Intro

Petre Opriș este locotenent-colonel (în rezervă) și doctor în istorie (Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2008), cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece, în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt, inițiat de Institutul Cultural Român (București) și Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington DC, S.U.A. În 2007, a publicat Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), pentru care a primit Premiul General Radu R. Rosetti, acordat de Fundația Culturală Magazin istoric. A mai scris România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955-1991), apărută în 2008, Criza poloneză de la începutul anilor '80. Reacția conducerii Partidului Comunist Român, publicată în 2008 și Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989), apărută în 2018. Este coautor (împreună cu dr. Gavriil Preda) al cărții România în Organizația Tratatului de la Varșovia. Documente (1954-1968), publicată în 2008 (volumul I), respectiv 2009 (volumul II).

La Editura Trei a mai apărut, în 2019, Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991).

Petre Opriș, unul dintre cei mai citiți și apreciați autori de pe Contributors.ro, și-a menținut activitatea științifică în sfera istoriei economiei românești și ne propune volumul de față, în colecția Contributors de la Editura Trei. Deși se află departe de lumea politică de la București, Petre Opriș descrie clar și într-un mod original slăbiciunile regimului comunist din România. El ne demonstrează că își păstrează interesul științific și este la curent cu problemele generale care s-au perpetuat în România până în prezent.

"Acesta este poate cea mai spectaculoasă carte de până acum a istoricului Petre Opriș. Când începi să analizezi industria din perioada comunistă, inevitabil trebuie să intri în zona spionajului industrial și a proiectelor militare. Spionajul, mai ales pe vremea lui Ceaușescu, a fost un element esențial al dezvoltării industriei românești. Și astfel începi să înțelegi cum luau Ceaușescu sau diverși miniștri decizii. Inciziile adânci pe care le face autorul în corpul guvernelor comuniste scot la iveală slăbiciunile structurale ale economiei comuniste. În volumul de față, Petre Opriș a avut în vedere materiale cu tematică politico-militară și studii privind serviciile românești de informații, fenomenul emigrării românilor și economia românească - aflate în conexiune cu elementele militare care au contribuit treptat la edificarea unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece. O asemenea abordare complexă poate fi considerată de pionierat în istoriografie, deoarece, până în prezent, nu există o lucrare românească sau străină de sine stătătoare în care să fie tratate problemele numeroase cu care s-a confruntat regimul comunist de la București pe trei planuri paralele: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic." (Lucian Popescu, editor Contributors.ro)
 

Fragment
Două legende privind uzina
 Industria Aeronautică Română de la Brașov

 
 23 august 2019

Se împlinesc astăzi 75 de ani de la lovitura de stat de la 23 august 1944. Este un prilej foarte bun să le reamintim politicienilor din România anumite fapte și evenimente care au avut un impact militar, social și economic foarte puternic în acea perioadă deosebit de dificilă pentru națiunea română.

Atunci, ca și acum, se constata o predispoziție a cetățenilor din România de a răspândi zvonuri, frânturi de date și informații false și catastrofice. O asemenea atitudine putea proveni dintr-un complex de inferioritate care se întâlnea atât la cetățenii educați precar, cât și la politicienii iresponsabili care au ajuns la putere într-un complex de împrejurări obscur și controversat. Și unii, și alții se străduiau să-și impresioneze auditoriul prin propagarea unor falsuri istorice și a unor apeluri mai mult sau mai puțin directe la sentimentele umane comune (teamă, milă, compasiune etc.), iar autovictimizarea deținea de cele mai multe ori un loc central în expunerile lor publice.

În contextul respectiv, a apărut o legendă privind interzicerea de către cele Patru Mari Puteri învingătoare în cea de-a doua conflagrație mondială (SUA, URSS, Marea Britanie și Franța) a construirii de avioane militare în România.

De la bun început se cuvine să precizăm că prin legenda respectivă se propagă o informație neadevărată. În Tratatul de Pace de la Paris - semnat de reprezentanții României și de cei ai celor Patru Mari Puteri la 10 februarie 1947 - s-a stabilit (la articolul 11) că România nu avea dreptul să dețină mai mult de 100 avioane de luptă^[i], iar la articolul 16 s-a precizat că "România nu va dobândi sau fabrica nici un fel de material de război de proveniență sau concepție germană și nu va folosi sau instrui nici un tehnician, inclusiv personalul de aviație militar și civil, care este sau a fost cetățean german.

3. Materialul de război excedentar, menționat în paragrafele 1 și 2 ale acestui articol, va fi predat sau distrus, în termen de un an de la intrarea în vigoare a Tratatului de față (subl.n.)"^[ii].

Tratatul de Pace de la Paris a intrat în vigoare la 15 septembrie 1947, iar autoritățile române au renunțat după un an la asamblarea celor 48 de avioane de vânătoare germane Messerschmitt Bf 109 Ga-4 pe care le mai aveau în depozitele armatei (în stare demontată), respectându-se astfel articolele 11 și 16 din tratatul menționat.

Se cunosc originea aparatelor respective și scopurile pentru care au ajuns acestea în România. În octombrie 1943, Ministerul Aerului și Marinei a inițiat o comandă pentru livrarea de către compania germană Messerschmitt a 235 avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109 G, montarea acestora urmând să fie realizată la uzina IAR din Brașov. Din comanda respectivă au fost primite 49 de avioane Me-109 Ga-2 și 160 de aparate Me-109 Ga-4, neasamblate. În paralel, autoritățile militare române au solicitat licența de fabricație a motorului de avion Daimler Benz 605 (1475 CP), precum și licențele și documentațiile necesare upgradării modelului Me-109 Ga-4 la versiunea Ga-6. Partea germană a expediat în lăzi 60 de motoare DB 605, pentru a fi asamblate la Brașov, la fel ca avioanele comandate de Ministerul român al Aerului și Marinei.^[iii]

Prețul pe care autoritățile române trebuiau să-l achite pentru licența de fabricație a avionului Me-109 G era de 1,5 milioane de mărci germane, iar licența motorului Daimler Benz 605 a costat 1,75 milioane de mărci germane. Aceste sume erau valabile pentru realizarea la IAR Brașov a 500 de avioane și 500 de motoare.^[iv] Planurile de producție concepute inițial nu au fost însă îndeplinite din motive obiective (război) și subiective.

În perioada noiembrie 1943 - octombrie 1944, au fost montate în România 49 de avioane de vânătoare Me-109 Ga-2.^[v] Condițiile de muncă de la Brașov s-au înrăutățit în primăvara anului 1944, când uzina IAR a devenit o țintă pentru avioanele americane care bombardau România, atât înainte de a ajunge pe aerodromurile din jurul Poltavei (URSS), cât și pe drumul de întoarcere spre aerodromurile proprii din Italia. Astfel, în cursul raidului efectuat de aviația americană la 6 mai 1944 asupra uzinei IAR, au fost distruse 37 de avioane Me-109 Ga-4, aflate încă în lăzile de transport germane în care au ajuns la Brașov.^[vi]

Pentru a evita pierderile de personal și distrugerea completă a utilajelor, a mașinilor-unelte și a materialului aeronautic, autoritățile române au ordonat dispersarea angajaților și a utilajelor și materialelor aflate în uzină. În consecință, în perioada iunie - octombrie 1944 s-au montat în secțiile IAR de la Caransebeș și Arpașu de Jos doar 13 aparate Me-109 Ga-4.^[vii]

Prin ordinul circular nr. 18540, emis de Subsecretariatul de Stat al Aerului la 9 martie 1945, s-a anunțat că lucrările pentru asamblarea de avioane Me-109 Ga-4, modificate în versiunea Ga-6 (lucrări reîncepute în luna ianuarie 1945 și la care se foloseau atât celulele importate până la 23 august 1944, cât și piesele și subansamblele provenite de la alte aparate - capturate sau abandonate), se desfășurau în continuare la Caransebeș.^[viii] Ulterior, secția respectivă a revenit la Brașov și, până în decembrie 1947, s-au montat 34 aparate Me-109 Ga-6, care au fost trimise Grupurilor 7 și 9 Vânătoare (organizate pe două escadrile, fiecare cu câte nouă avioane), iar până în octombrie 1948 s-au mai livrat 28 de aparate Me-109 Ga-6.^[ix]

Legenda privind interzicerea de către alte state, începând din anul 1947, a fabricării de avioane militare în România s-a propagat împreună cu o altă legendă falsă: distrugerea în mod premeditat de către sovietici a uzinei Industria Aeronautică Română.^[x] În realitate, autoritățile politice de la București au fost nevoite să accepte, începând cu luna septembrie 1944, repararea de autovehicule pentru armata sovietică la Brașov și în unitățile de producție ale uzinei care fuseseră dispersate la Ucea de Jos (Fabrica de Motoare - tinichigerie, uzinaj și tratament termic), Satulung (atelierele de sculărie; ulterior, numele localității a fost schimbat în Săcele), Caransebeș (Fabrica de Celule - piese, organe, montaj general), Topleț (Fabrica de Celule - ateliere uzinaj), CâmpulungMuscel (Fabrica de Armament și accesorii) și Colibași (Fabrica de Motoare Daimler Benz 605 - turnătorie, montaj de motoare și bancuri de probă; Fabrica de Elici; Fabrica de Celule).^[xi] Sovieticii aveau nevoie de vehiculele respective, iar guvernul României era obligat să găsească rapid soluții pentru repararea lor, în conformitate cu articolul 10 din Convenția de Armistițiu semnată la Moscova (12 septembrie 1944).

După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale în Europa, guvernul de la București a anunțat trecerea economiei românești de la producția de război la cea de pace (19 iunie 1945). Conversia respectivă a afectat uzina Industria Aeronautică Română, pe fondul revenirii în mod treptat la Brașov a unor fabrici din compunerea sa. În contractul privind asamblarea de avioane germane Messerschmitt Bf 109 pentru armata română se prevedea realizarea unui număr mic de unități, reparațiile de avioane și motoare de avion depindeau de fondurile din ce în ce mai mici alocate de stat, iar comenzile privind repararea a 269 autovehicule sovietice și realizarea a 30 de camioane cinematografice și șase poduri rulante pentru Uniunea Sovietică nu au fost suficiente pentru a obține profit.^[xii] Concomitent, exista o nemulțumire socială, deoarece o parte din personalul aflat în fabricile dispersate dorea să se întoarcă la Brașov, la familiile și rudele lăsate în oraș.^[xiii] Revenirea muncitorilor presupunea continuarea lucrului în uzină. Lucrătorii bine pregătiți profesional și serioși erau interesați de acest aspect, deoarece salariile pe care le primeau erau relativ bune și, în plus, ei apreciau siguranța unui loc de muncă într-o fabrică deținută de statul român. La aceste elemente s-ar putea adăuga speranța de a obține o locuință în cartierul muncitoresc al IAR Brașov, înființat în 1940 cu numele Regele Carol al II-lea și redenumit un an mai târziu Regele Mihai I.^[xiv]

În aceeași ordine de idei, după 23 august 1944 au fost concediați salariați din mai multe fabrici ale IAR, din cauza lipsei comenzilor de avioane și motoare noi, a faptului că Uniunea Sovietică nu achitase reparațiile făcute la autovehiculele sovietice și, nu în ultimul rând, pentru absențe nemotivate de la locul de muncă. Personalul uzinei a scăzut rapid, de la 7.058 angajați în mai 1944 la 4.797 angajați în 1945, iar în anul următor descreșterea a continuat în rândurile muncitorilor necalificați (-311 persoane) și ale personalului administrativ (-296 persoane, față de anul 1945).^[xv]

Pentru a înțelege contextul general în care a avut loc reprofilarea uzinei Industria Aeronautică Română de la fabricarea de avioane la cea de tractoare este necesar să analizăm și situația economică a României din perioada respectivă. De exemplu, membrii guvernului condus de dr. Petru Groza au constatat chiar în a doua lor ședință că țăranii din România nu erau pregătiți pentru începerea lucrărilor agricole de primăvară și, în același timp, sperau să primească pământ prin legea agrară promisă de dr. Petru Groza și de liderii Partidului Comunist Român. La ședința Consiliului de Miniștri din 7 martie 1945, ministrul Anton Alexandrescu a precizat că Institutul Național al Cooperației (care i se subordona) nu mai avea la dispoziție creditele pe termen lung oferite în mod obișnuit de Banca Națională a României în anii anteriori, deoarece nu își achitase obligațiile față de BNR.^[xvi] În consecință, băncile populare care colaborau cu institutul respectiv nu dădeau credite țăranilor pentru finanțarea lucrărilor agricole. Totodată, ministrul Cooperației a menționat că "satele noastre sunt în imposibilitate de a avea la îndemână, în condițiuni lesnicioase, inventarul agricol necesar pentru efectuarea muncilor de primăvară"^[xvii].

Drept urmare, după mai multe întâlniri la Subsecretariatul de Stat al Aerului (care au avut ca scop stabilirea noului domeniu de activitate al IAR Brașov), la biroul de studii al uzinei s-a analizat situația existentă și, la 6 aprilie 1945, s-a ajuns la două concluzii: tractorul german Lanz-Bulldog (echipat cu un motor de 45 CP) era potrivit pentru terenurile agricole din România, iar achiziționarea de către statul român a licenței de fabricare a acestuia era oportună și relativ ușor de valorificat prin asamblarea unei serii de tractoare Lanz-Bulldog la IAR Brașov.^[xviii]

Câteva zile mai târziu, Constantin Agiu a emis o decizie radicală și controversată din punct de vedere economic, utilizând ca pretext legea din 13 martie 1943 pentru mobilizarea agricolă în condițiile unui război care se prelungea. În calitatea sa de ministru secretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor, tâmplarul comunist Constantin Agiu a hotărât la 17 aprilie 1945 rechiziționarea imediată de la persoanele particulare a tuturor tractoarelor și mașinilor agricole "care nu au trecut în patrimoniul Statului prin efectul legii de reformă agrară {...}. Odată cu rechiziționarea tractoarelor și mașinilor agricole, se consideră rechiziționat și personalul de conducere. Termenul pentru efectuarea acestor rechiziții este de 48 ore de la publicarea prezentei deciziuni prin presă și radio"^[xix]. În acest mod, politicienii comuniști au trecut sub controlul lor mijloacele de producție eficiente din agricultură care se mai aflau încă în proprietate particulară după publicarea Legii nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare (prin care au fost distruse marile proprietăți funciare din România, unde se utilizau tractoarele și mașinile agricole).^[xx]

O altă problemă cu care se confruntau autoritățile de la București era cea a autovehiculelor și tractoarelor capturate de armata română pe teritoriul URSS în prima parte a războiului și repartizate unor instituții din țară, precum și a celor capturate de la armata germană după 23 august 1944. Guvernul României avea obligația să restituie toate acele vehicule până la data de 1 aprilie 1945, urmând ca delegații Armatei Roșii să le preia în stare de funcționare. Deoarece existau probleme deosebite în agricultură, dr. Petru Groza a solicitat - și a obținut - acordul reprezentanților sovietici din Comisia Aliată de Control pentru ca 200 de tractoare sovietice, reparate în România, să fie utilizate în campania agricolă din primăvara acelui an și să fie restituite mai târziu. Prim-ministrul român a menționat și 500 de tractoare sovietice pe care autoritățile de la Moscova intenționau să le pună la dispoziția României pentru campania de primăvară, însă ulterior a constatat că oferta respectivă s-a materializat într-un alt mod.^[xxi]

Deși sovieticii aveau la rândul lor probleme în agricultură din cauza pierderilor umane și materiale suferite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a numărului foarte mic de tractoare și utilaje agricole deținute, autoritățile de la București au primit totuși un ajutor nesperat din URSS. Astfel, o delegație economică română condusă de ministrul de Finanțe Mircea Durma a efectuat o vizită la Moscova în perioada 25 aprilie - 8 mai 1945 și a convins autoritățile sovietice să includă într-un protocol confidențial propunerea românească privind cedarea temporară, în favoarea guvernului de la București, a 2000 de tractoare sovietice aflate deja în România și reparate înainte de expedierea lor în URSS. Acele tractoare fuseseră capturate de armata română în campania militară susținută pe teritoriul Uniunii Sovietice și, după cum am menționat, termenul-limită de preluare a lor de către Armata Roșie, în stare de funcționare, era 1 aprilie 1945. "Deși n-aveam mandat pentru aceasta - a menționat Mircea Durma în ședința din 17 mai 1945 a Consiliului de Miniștri -, căci eu mă dusesem pentru alte lucruri, totuși asupra acestui punct, pentru că nu s-a putut satisface cererea de a căpăta tractoare din Uniunea Sovietică, am căpătat recunoașterea pentru nevoile agriculturii noastre a necesității de a ni se da cele 2.000 tractoare, rămânând ca, într-o lună, să se hotărască dacă aceste tractoare se vor da sub formă de împrumut sau în proprietate, în care caz se vor plăti în timp de 5-6 ani"^[xxii].

Prim-ministrul dr. Petru Groza nu a știut în acel moment ce fel de hotărâre să adopte și i-a rugat pe membrii guvernului să găsească în locul său o soluție rapidă pentru a cumpăra acele tractoare, precum și fondurile necesare pentru derularea operațiunii respective.

În opinia noastră, autoritățile sovietice au cunoscut din timp ce anume doresc membrii delegației române și toate limitele de negociere ale acestora, însă membrii guvernului de la București nu au ținut cont de acest aspect în momentul în care au evaluat rezultatele obținute la Moscova - chiar păreau fericiți că nu s-a discutat în contradictoriu cu delegații sovietici. "Trebuie observat - preciza Mircea Durma în ședința din 17 mai 1945 - faptul că textele, atât pentru Acordul comercial {româno-sovietic}, cât și pentru Convenția de colaborare {româno-sovietică} au fost întocmite aici, la noi. Proiectul prezentat de delegația română a suferit foarte puține modificări, în urma discuțiunilor cari (sic!) s-au dus {la Moscova} și aceste modificări au fost făcute în deplin acord. Mai mult decât atât: proiectul acordului de colaborare prezentat de noi a fost primit fără modificări de delegații sovietici, acordul fiind aproape identic cu cel elaborat de serviciile Ministerului de Industrie și Comerț și ale Ministerului de Externe, sub supravegherea dlui Vicepreședinte al Consiliului {de Miniștri, Gheorghe Tătărescu} și aprobat de dl. Președinte al Consiliului de Miniștri {dr. Petru Groza}.

---

[i] România - Viața politică în documente - 1947, Arhivele Statului din România, coord. Ioan Scurtu, București, 1994, p. 95.

[ii] Ibidem, p. 96; România în anticamera Conferinței de la Paris. Documente, Arhivele Naționale ale României, coord. Marin Radu Mocanu, București, 1996, p. 417.

[iii] Dan Antoniu, Illustrated History of Romanian Aeronautics, 1909-1948, Bucharest, 2014, p. 234.

[iv] Ion Dumitrașcu, Industria Aeronautică Română Brașov (1925-1945), Editura DO MINOR, București, 2008, p. 83.

[v] Litera "a" provenea de la cuvântul german ausländ (străin) și indica faptul că avionul respectiv a fost fabricat sau asamblat în afara Germaniei.

[vi] Dan Antoniu, op. cit., p. 234. Primele 15 avioane Me-109 Ga-4 cumpărate de I.A.R. Brașov au avut un preț de vânzare de 131.000 de mărci germane (fiecare) la 25 august 1942. Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 234.

[vii] Dan Antoniu, op. cit., p. 234

[viii] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 72. Din 1944 până în octombrie 1945 au fost asamblate în România 36 de avioane Me-109 G. Presupunem că autorul informației s-a referit la varianta Ga-4, modificată în Ga-6, iar în numărul indicat a inclus cele 13 aparate montate în secțiile I.A.R. de la Caransebeș și Arpașu în perioada iunie-octombrie 1944. Ibidem, p. 90.

[ix] Dan Antoniu, op. cit., p. 234.

[x] Documente importante privind înființarea în anul 1925, organizarea și evoluția Societății anonime pe acțiuni Industria Aeronautică Română pot fi studiate la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București, unde se află un inventar dedicat special acestui subiect: Serviciul Arhive Economice, fond Industria Aeronautică Română, 1925-1948 (2,30 metri liniari de fond arhivistic).

[xi] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 60; 270.

[xii] Ibidem, p. 90; 276-277; 281.

[xiii] Peste 200 persoane care au lucrat la Fabrica de Celule de la Caransebeș au revenit la Brașov după 20 septembrie 1945. Ibidem, p. 272.

[xiv] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: A NIC), fond Industria Aeronautică Română, 1925-1948, dosar nr. 94/1940, passim; dosar nr. 96/1940, passim; dosar nr. 109/1941, passim.

[xv] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 278. Situația personalului care lucra la IAR în perioada 1945-1946 a fost următoarea: personal tehnic - 259 (1945) și 280 persoane (1946); muncitori calificați - 2.226 (1945) și 2.366 persoane (1946); muncitori necalificați - 1619 (1945) și 1.308 persoane (1946); personal administrativ - 693 (1945) și 397 persoane (1946). În total: 4.797 (1945) și 4.351 angajați (1946). Aproape 10% din personal a părăsit uzina I.A.R. într-un an de zile. Ibidem, p. 155.

[xvi] Cenzorul Băncii Naționale a României a comunicat conducerii Institutului Național al Cooperației că la nivelul institutului s-au făcut deturnări de fonduri. Acea informație a fost menționată de ministrul Anton Alexandrescu în ședința din 30 martie 1945 a Consiliului de Miniștri. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea dr. Petru Groza. Instaurarea regimului pro-comunist, vol. I (7 martie - 27 iulie 1945), ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura ORDESSOS, Muzeul Județean Argeș, Pitești, 2014, p. 169.

[xvii] Ibidem, p. 44.

[xviii] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 281.

[xix] Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 91, joi, 19 aprilie 1945, partea I, p. 3279.

[xx] La ședința din 4 aprilie 1945 a Consiliului de Miniștri, Constantin Agiu a oferit următoarea explicație pentru decizia pe care urma să o adopte și să o anunțe la 17 aprilie 1945: "Potrivit legii, inventarul agricol trebuie să fie concentrat, în vederea muncilor agricole. Noi am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să realizăm muncile de primăvară și ca acest inventar să fie distribuit la timp și peste tot.
Am întâmpinat multe rezistențe din partea moșierilor, care au mers până acolo încât au îngropat tractoarele și mașinile agricole, le-au ascuns la regimente (pentru a nu fi rechiziționate de către militarii Armatei Roșii sau furate din sate de comuniștii care nu aveau nici o avere - nota P. Opriș). Am găsit vreo 15 tractoare la unele regimente, fără identitate, fără proprietate. Unii proprietari au încercat să spună (pe bună dreptate, în opinia noastră - nota P. Opriș) că tractorul nu este tractor, că el reprezintă forța motrice care mișcă o moară, sau au adus fel de fel de justificări.
Când au văzut legea (reformei agrare - nota P. Opriș), mulți ne-au cerut ca inventarul agricol să-l ducă în Moldova, ca fiind evacuat de acolo. (Dl. Gh. Vântu: Inventarul agricol din Moldova trebuie să se ducă acolo.) Mi-au cerut să-l ducă în Moldova, probabil, ca pe drum să se volatilizeze, să nu mai ajungă la destinație. Am socotit însă că ar fi o greșeală dacă, în plină campanie agricolă, cu mijloacele de comunicație (slabe - nota P. Opriș) pe care le avem acum, să admit această deplasare de inventar dintr-o parte într-alta. {...} Este adevărat, întâmpinăm rezistențe, dar pe care trebuie să le înfrângem. De la Vatra Luminoasă și până la noi, la minister, de la unele mașini au fost luate unele piese, au ajuns fără angrenaje, și împotriva acestor saboteuri (sic!) trebuie să luăm cele mai aspre măsuri. (Dl. Dr. P. Groza: O mașină cu radiator, s-a prezentat fără radiator, trasă de șase cai.) {...} Din nenorocire, elemente din Armată păstrează mașini, sabotează această acțiune, bazându-se pe prestigiul pe care îl au, pe pozițiile pe care le dețin. Aceste elemente ne fac foarte multe greutăți. Am găsit toată bunăvoința la dl. ministru de Război, dar se constată această stare de lucruri". Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea dr. Petru Groza. Instaurarea regimului pro-comunist, op. cit., p. 200-201.

[xxi] Ibidem, p. 71-72; 196.

[xxii] Ibidem, p. 284.

Patrula djinnilor

 

Deepa Anappara
Patrula djinnilor
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Daniela Rogobete
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

Citiți postfața acestei cărți.

 ***
Intro

Deepa Anappara a crescut la Kerala, în partea de sud a Indiei și a lucrat ca jurnalistă în metropole precum Mumbai și Delhi. Un fragment din Patrula djinnilor i-a adus Lucy Cavendish Fiction Prize, Deborah Rogers Foundation Writers Award și Bridport/Peggy Chapman-Andrews Award. Deține un masterat în creative writing de la University of East Anglia, Norwich, unde urmează în prezent studiile doctorale.

*

Jai, un băiețel de nouă ani care urmărește toate serialele polițiste pe care le prinde (în special Patrula de poliție), pornește, alături de cei doi prieteni ai lui, Faiz și Pari, în aventura unei anchete iscate de dispariția unui copil pe care-l cunosc. Acțiunea îi poartă prin cele mai periculoase locuri ale metropolei indiene în care trăiesc: bazarul pe timp de noapte și chiar capătul Liniei Purpurii de tren. Însă în jurul lor copiii dispar în continuare, unul după altul, iar trioul de detectivi trebuie să înfrunte părinți îngroziți, polițiști indiferenți și chiar legenda unor djinni înspăimântători pentru a descoperi adevărul. Ceea ce a început ca o joacă se transformă într-o realitate sinistră.

"O carte uimitoare, minunată." (Elif Shafak)

"Un debut genial!" (Ian McEwan)

"Nu e greu de înțeles de ce Patrula djinnilor a fost cel mai așteptat debut al anului 2020. Lectura lui pare un fel de dezvăluire a Indiei moderne și a multiplelor și complexelor ei probleme... Anappara trece cu inteligență o poveste de groază indiană prin filtrul unei narațiuni detectivistice și prin vocea unui erou isteț și prietenos." (The Times)

"Patrula djinnilor este literatură la cel mai înalt nivel. Proza aceasta nu e doar plină de viață și de detalii splendide, ci e și condusă cu mână sigură, fără stângacii. Ne atașăm de aceste personaje de la prima pagină, iar grija noastră este pe deplin răsplătită." (Anne Enright)

"Avertisment: dacă începeți să citiți cartea asta de dimineață, nu vă așteptați să mai faceți altceva în ziua respectivă." (The New York Times Book Review)

Fragment
 

E ultima zi a anului...

... și e întuneric acum, dar tata și mama nu au ajuns încă acasă. Stau în fața ușii, iar ochii mei urmăresc un balon în formă de urs pe care un băiat îl face să zboare prin smog. Probabil că l-a șterpelit de la decorațiunile pentru Anul Nou din Bhoot Bazaar.

Mama întârzie pentru că doamna ei fițoasă dă o petrecere care va începe noaptea și va continua până dimineața. Noi nu facem niciodată petreceri în basti, deși unii mai dau cu petarde. Nu cred că va mai face cineva așa ceva anul acesta, însă întregul nostru basti e prost dispus, pentru că s-au întâmplat prea multe lucruri rele. Cei dispăruți sunt încă dispăruți, Tariq-Bhai este în închisoare și Faiz vinde trandafiri lângă șosea pentru niște bani în plus.

Runu-Didi scoate afară o oală cu orez fiert ca să scurgă apa, cu una din cămășile vechi ale tatei înfășurată la gura oalei așa încât căldura să nu-i ardă degetele. Mă ridic, ca apa să nu mă ude pe picioare. Didi e cea care gătește și face cumpărăturile în perioada asta, uneori împreună cu prietenele ei din basti, alteori cu vecinele chachi. Trebuie să meargă de colo-colo pe aceleași alei de zece-douăzeci de ori pe zi, să strângă apă, să meargă la complexul de toalete, să cumpere legume, să cumpere orez. Spune că n-o ajut deloc, dar o ajut.

Shanti-Chachi iese din casă.
- Rămâneți pe loc, voi doi, spune ea.

Didi duce oala înăuntru, dar se întoarce lângă mine, ținând încă în mână cămașa veche a tatei. O învârte strâns în jurul degetelor. Bărbații vorbesc cu femeile de pe alee, care-și iau copiii în brațe și intră fugind în case. Ferestrele sunt trase, ușile sunt închise. Shanti-Chachi ascultă ce zic bărbații, cu mâinile așezate pe amândoi obrajii. Balonul în formă de urs, acum abandonat, se freacă de marginea unui acoperiș de tablă și se sparge. Sună ca o împușcătură de la televizor.

Shanti-Chachi duce mâna la inimă.
- Ce-a fost asta? întreabă ea.

Vede ursul care moare, dar nu pare să se liniștească. Vine până la mine și la Didi, își așază mâna pe umerii noștri și ne conduce înăuntru. Închide ușa, chiar dacă fumul de la bucătărie încă n-a ieșit din casă.
- Ce-ai gătit pentru cină, Runu? întreabă ea.
- Doar orez. O să-l mâncăm cu dal.
- Ce voiau bărbații ăia? întreb eu.
- O să aștept cu voi până se întoarce mama voastră acasă, spune Shanti-Chachi. A trecut de vremea cinei și doamna ei fițoasă încă o pune să muncească. Ce femeie lipsită de inimă!

Runu-Didi dă drumul la televizor. Prezentatorii de știri sunt triști că oamenii nu pot sărbători Anul Nou afară pentru că smogul iernii are alte planuri.

Soțul lui Shanti-Chachi bate la ușă ca să-i dea lui chachi mobilul.
- Sună întruna, spune el.

Dă din cap înspre noi și pleacă. Chachi se plimbă în jurul casei cu telefonul lipit de ureche, fără să spună nimic altceva în afară de haan-haan și wohi toh. Deschide cutii și verifică ce e înăuntru. Inspectează până și tubul de Parachute. Dacă mama i-a spus că tubul conține fondul nostru pentru orice eventualitate, chachi o să ghicească că lipsesc niște bănuți, pentru că e deșteaptă de felul ei.
- A dispărut cineva? întreabă Runu-Didi atunci când chachi termină o convorbire.
- Ar trebui să-i spuneți mamei voastre să pună un cuișor sau două în cutia cu pudră de ardei iute, spune chachi. Asta va împiedica pudra să se strice.

Se deschide ușa. E tata. A venit acasă devreme și miroase puțin ca Bețivanul Laloo. Tata nu miroase niciodată așa; poate o dată sau de două ori pe an. Dând din cap către Shanti-Chachi, spune:
- Am venit acasă imediat ce am auzit. Soțul dumitale a făcut bine că ne-a sunat pe mine și pe Madhu să ne spună că amândoi - se uită la mine și la Didi - sunt bine.
- Șocant, spune chachi, ce se întâmplă. Nu știu cum puteți suporta.
- Să suportăm ce? întreb eu.
- Încă doi copii au dispărut, spune tata. Copii musulmani. Frate și soră. Au ieșit să cumpere lapte ceva mai devreme în seara asta și nu s-au întors încă. Aproape de aceeași vârstă cu voi doi.

Farzana-Baji e mult mai mare decât Faiz, așa că nu el a fost răpit.
- Jai, asta înseamnă că răpitorul e încă în libertate, spune tata. Știi de ce-ți spun asta?

Mă enervează la culme când adulții îmi vorbesc așa.
- Oare Tariq-Bhai să fie eliberat acum? întreb eu. Nu ar fi putut răpi pe nimeni din închisoare.
- Cine știe? spune Shanti-Chachi.
- Copiii musulmani au dispărut cumva în apropierea transformatorului? întreb eu. Acolo e și un templu și e aproape de casa lui Chandni.
- De unde știi unde e casa ei? întreabă tata.
- Am văzut transformatorul când am fost la măreața pujă a lui Ghiont-Baba. Locul ăla e ca un canal în care tot cad copii, poc, poc, poc. Djinni Shaitan trăiesc acolo. Noi îi zicem Shaitani Adda.
- Care noi? întreabă Runu-Didi.
- Eu, Pari și Faiz.
- Jai, spune tata, ăsta nu e un joc. Când o să înțelegi asta?

*

În noaptea aceea visez picioare de copil și mâini de copil care atârnă din guri însângerate și apoi aud voci care se ceartă. Mă gândesc că fac parte din visul meu urât, dar când deschid ochii e dimineață și mama și tata se ceartă afară pentru cine ar trebui să stea acasă să aibă grijă de noi.

Runu-Didi stă pe pat, sprijinindu-și bărbia cu mâinile, cu fața curată. Probabil că ea și mama au adus deja apă.
- Uite cum sunt crescuți, spune tata. O fată care aleargă de colo-colo ca un băiat și un băiat care rătăcește prin Bazaar ca un cerșetor. E o minune că nu au fost încă răpiți.
- Ce vrei să spui? țipă mama. Asta-ți dorești tu să li se întâmple copiilor noștri?
- Nu asta am vrut să spun, spune tata.

Auzim zgomote de pași și mă întind repede și-mi trag pătura peste cap.
- Știu că ești treaz, Jai, spune mama. Ridică-te, hai cu mine. Astăzi te duc la complexul de toalete. Runu, strânge salteaua, fierbe apa de băut, taie niște ceapă.

Didi mă privește furioasă, de parcă eu aș fi cel care o forțează să facă treabă.

Mama nu mă lasă nici măcar să mă spăl pe dinți ca lumea. La cozile de la toaletă o văd pe Pari cu mama ei și pe Faiz cu Wajid-Bhai. Mama mă trage înspre mama lui Pari; vrea să verifice dacă plănuiește să stea azi acasă.
- Încercați să-i strecurați la coadă? întreabă femeia din spatele lui Pari, agitându-și degetul în fața noastră.
- Nu avem nevoie de locul dumitale, spun eu.
- Poliția i-a arestat degeaba pe Tariq-Bhai și pe chacha care repară televizoare, îmi spune Pari.
- În musulmani nu poți avea încredere, spune femeia cea băgăcioasă.
- Nu știți că au dispărut și copii musulmani? întreabă Pari, cu mâna dreaptă sprijinită pe șoldul drept.

Apoi se întoarce către mine și șoptește:
- Ai auzit, fratele și sora care au dispărut locuiau și ei aproape de Shaitani Adda.
- Faiz are dreptate. E opera unui djinn rău, spun eu.
- Aiurea, spune Pari.

Faiz ne privește de la rândul său. Abia dacă ne mai întâlnim acum, pentru că muncește tot timpul ca s-o ajute pe ammi să plătească facturile pe care obișnuia să le plătească Tariq-Bhai. Îl împușc cu degetul.
- Da, chiar ar trebui împușcați, spune femeia din spatele nostru. Toate astea sunt din vina lor.

Arată înspre ammi a lui Faiz, care e undeva mai în față la rândul pentru femei împreună cu Farzana-Baji. Amândouă poartă abaya negre.
- Bastiul nostru a devenit un bârlog de criminali. Statul o să ne dea afară dintr-un moment în altul.
- E vina voastră, îi strigă cineva. Doi dintre ai noștri au dispărut. Crezi că fratele meu a făcut asta din pușcărie? E Wajid-Bhai.
- Cine știe de ce mai sunteți în stare? spune femeia.

Pe acoperișul toaletei pălăvrăgesc niște maimuțe.
- Poate că i-ați răpit pe ai voștri ca să nu mai dăm vina pe voi. Telefonul mamei sună.
- Haan, doamnă, spune ea. Haan, aveți dreptate. Nu, doamnă. Da, doamnă. Doar de data asta...
- De ce nu le spune fratele tău polițiștilor unde i-a ascuns pe copiii noștri? se răstește un bărbat la Wajid-Bhai.
- Nu vorbi cu musulmanii ăștia, zice femeia care începuse cearta, trăgându-și pallu mai aproape de gât.

Pot să-i văd buricul. E întors în jos ca o gură tristă.
- Strigă Allah-Allah la megafoane zi și noapte și niciunul dintre noi nu mai poate să doarmă.
- În numele lui Krishna, vă rog, terminați! Speriați copiii, îi zice mama femeii.
- Dacă dispare copilul dumitale, o să schimbi placa, spune femeia, îndreptând o unghie neagră lungă spre fața lui Pari, făcând-o pe Pari să-și tragă capul înapoi.
- Pot să găsesc o sută de oameni care să facă ce faci tu, uite-așa, uite-așa, țipă doamna cea fițoasă a mamei în telefon, atât de strident încât o auzim cu toții.

Doamna a dat-o pe engleză, lucru despre care mama spune că-l face atunci când se mânie foarte tare.

Maimuțele de pe acoperișul toaletei mârâie. Ammi a lui Faiz o strânge pe Farzana-Baji de umăr ca și când picioarele i s-ar fi transformat în cauciuc și ar fi gata să leșine.
- Ammi, Ammi, strigă Farzana cu ochii rotunjiți de panică, iar faldurile desprinse ale abayei i se întorc și se rotesc de fiecare dată când se mișcă.
- Îmi aduc aminte că vă datorez niște bani, îi zice mama doamnei fițoase. Ați fost foarte drăguță că nu mi i-ați reținut din salariul de luna asta.

Bărbații cu eșarfe legate în jurul feței se năpustesc asupra lui Faiz și a fraților săi. Cănile și gălețile zdrăngănesc și se ciocnesc. Faiz țipă și închide ochii și își pune mâinile la urechi.
- Madhu, chalo, hai să plecăm de aici! spune mama lui Pari.

Furia doamnei fițoase continuă să se reverse din telefonul mamei. Pari fuge la Faiz, iar Wajid-Bhai lovește un bărbat care-l batjocorea. Se iscă o încăierare, iar Faiz se lipește de Pari. Cineva strigă că-i vor face una cu pământul pe toți musulmanii, ca pe gândaci. Ammi a lui Faiz și Farzana-Baji merg clătinându-se înspre Wajid-Bhai și Faiz.
- Sunt niște copii, le spune ammi a lui Faiz bărbaților furioși. Lăsați-i în pace!
- Opriți-vă! se răstește mama lui Pari. Nu vrem să se iște o revoltă la noi în basti.

Bărbații isteți se folosesc de încăierare ca să le-o ia înainte altora și să intre la toaletă fără să plătească taxa. Îngrijitorul fuge după ei. Femeia din spatele nostru zâmbește și fața i se luminează ca și când ar fi reușit să facă un mare caca după o lungă perioadă. Faiz și ammi și frații și sora lui fug din complexul de toalete, Pari ținându-l de mână pe Faiz și mama lui Pari strigând Pari, așteaptă, așteaptă.
- Dacă așa începe Anul Nou, imaginează-ți cum se va sfârși, spune cineva.

Am și uitat că e Anul Nou.

*

Mama hotărăște că trebuie să meargă la lucru după telefonul primit de la doamna cea fițoasă.
- Toate orele astea de uitat la televizor, îmi spune ea, nu sunt gratis.

E speriată de doamna ei cea fițoasă; nu poate s-o recunoască, așa că încearcă să mă facă pe mine să mă simt vinovat.

După ce pleacă, Runu-Didi începe să spele rufe. Eu o ajut arătându-i petele de mizerie pe care le ratează.
- Gata, de-ajuns, spune ea, stropindu-mă cu apa cu săpun.

Didi agață rufele spălate la uscat, apoi ignoră celelalte treburi ca să bârfească cu prietenele ei din basti. Azi nu are antrenament pentru că e Anul Nou, când până și antrenorul ei cel sever își lasă atleții în pace.

Calculez câte duminici mai trebuie să muncesc ca să pun la loc cele 200 de rupii pe care le-am luat din tubul de Parachute al mamei:
am trudit la ceainărie șapte duminici;
Duttaram mi-a plătit jumătate din ce-a promis în cinci duminici și de două ori salariul meu adevărat de patruzeci de rupii;
cât mai am până să-mi ating ținta?

E greu de calculat, seamănă cu o problemă de matematică adevărată. Adun și înmulțesc și scad și apoi aflu rezultatul. Duminica viitoare, chiar dacă Duttaram mă plătește cu doar douăzeci de rupii, o să am cele 200 de rupii în total.

Aud zgomote furioase și ridic privirea. Pe alee, o femeie hindusă cu un sindoor pe frunte agită un polonic găurit înspre un vânzător musulman care poartă fes.
- Ce ți se pare că e casa mea? Garaj?

Bărbatul își împinge zorit căruciorul, strălucitor și frumos de la portocalele pe care le duce, dincolo de ușa ei.
- Ucigaș de copii! strigă un băiat în timp ce căruciorul vânzătorului de portocale scârțâie pe alee.

Runu-Didi îmi face semn că ar trebui să intru în casă.
- O să se întâmple ceva groaznic, simt asta, spune ea.

Nu pare speriată; niciodată nu pare. Chiar și acum vorbește calm, ca și când doar m-ar avertiza că s-ar putea să plouă și eu ar trebui să-mi iau umbrela.

Nu am chef să adun indicii despre copiii musulmani dispăruți. O să aflu totul despre ei și tot n-am să-i găsesc. Știu asta.

Mă prefac că învăț, mă gândesc la Pari și la Faiz, mă întreb dacă ammi a lui Faiz este la secția de poliție ca să ceară ca Tariq-Bhai să fie eliberat. Apoi vine vremea prânzului. Didi mă lasă să mă uit la programele de după-amiază. Joc crichet pe aleea noastră cu câțiva băieți din vecini care sunt mai mari decât mine. Moțăi un pic și în curând se face seară, iar mama și tata se întorc acasă. Eu și tata ne uităm la un meci de 20/20, pe care tata îl preferă celor de tip One Day sau Test, pentru că e scurt.

Azi e o zi așa cum erau toate înainte ca Bahadur și ceilalți să dispară, când nu eram detectiv sau băiat de ceainărie. E o zi bună, cea mai bună. Să fii detectiv e prea greu. Poate că, la urma urmei, nu vreau să fiu detectiv. Poate că Jasoos Jai se poate retrage nevătămat, bine-pa-pa-la revedere. Nu știu ce-o să mă fac când o să cresc mare. Uneori, când mama îmi vede notele, spune că Pari o să fie ofițer al Serviciului Administrativ India, un administrator regional sau ceva de felul ăsta, iar eu voi fi lacheul ei. -

*

Târziu în noaptea aceea mă trezesc auzind bătăi în ușă și plânsete și urlete. Tata se ridică din pat și bâjbâie în întuneric până când găsește întrerupătorul. Becul galben e furios că l-am trezit și fâsâie și trosnește.
- Au venit JCB-urile? întreb eu.
- E cutremur? întreabă Runu-Didi.
- Afară, strigă tata.

Mama ia tubul de Parachute. Îl leagă de pallu. Se apleacă și privește bocceaua noastră cu lucruri de valoare de lângă ușă. Așteaptă de aproape două luni exact momentul de față, dar mama nu o ia.

Dăm buzna pe alee. Vecinii noștri dau și ei năvală din case, unii ducând torțe. Luminile surprind ochii speriați ai caprelor și ai câinilor.
- Așteptați aici, spune mama, împingându-mă aproape de Runu-Didi.
- Poate că djinnul tău a mai răpit pe cineva, spune Didi.

Mă uit într-o parte și alta a aleii, imaginându-mi un djinn care trece șuierând prin aer către noi, și pe undeva sper, pentru că stau lângă Runu-Didi și pentru că Didi e mai mare și mai înaltă decât mine, s-o ia pe ea în locul meu. Te rog, te rog, te rog.

Plotin, un mistic păgân

 

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021

Citiți introducerea acestei cărți.

***
Intro

Despre Plotin, exemplu de theios aner ("bărbat îndumnezeit"), se spune că a experimentat de patru ori extazul mistic în șase ani. După moarte el sălășluiește printre daimonii cei buni. Dar cel mai sugestiv lucru e prezența, printre acești daimoni buni, a încă doi "bărbați îndumnezeiți", Platon și Pitagora. Desprinzându-se de trup, sufletul lui Plotin pătrunde definitiv în comunitatea în care dorise cu ardoare, toată viața, să pătrundă. El împlinește astfel o triadă ce constituie, de fapt, triada sacră a neoplatonismului. (Cristian Bădiliță)

Fragment

Scena invocării daimonului

Din naștere, Plotin fusese, de bună seamă, înzestrat cu ceva mai presus decât ceilalți [oameni]. Odată a venit la Roma un preot egiptean, pe care îl cunoscu printr‑un prieten și care, vrând să facă o demonstrație a priceperii sale, îi ceru lui Plotin să fie de față când îi va chema daimonul însoțitor. Cum Plotin a acceptat supus, invocarea a avut loc în templul lui Isis - singurul loc curat din Roma, după spusele egipteanului. Chemat să se arate daimonul, veni un zeu, care nu era din neamul daimonilor. De aceea, a grăit egipteanul către Plotin: "Ferice de tine, care ai drept daimon un zeu, iar nu un însoțitor din tagma celor mai prejos!" Dar n‑a fost cu putință nici să pună vreo întrebare zeului, nici să‑l aibă prea multă vreme în fața ochilor, fiindcă prietenul, care privea împreună cu ei, sugrumă păsările încredințate să le păzească, fie din reavoință, fie năpădit de spaimă. Având, așadar, un însoțitor dintre daimonii cei mai dumnezeiești, Plotin își ridica spre el tot timpul ochiul său dumnezeiesc. De fapt, a și scris, din cauza aceasta, un tratat intitulat: Despre daimonul sortit fiecăruia, unde încearcă să explice din ce cauză [daimonii] însoțitori sunt atât de diferiți între dânșii.

Plotin și obiceiurile populare

Dându‑se în vânt după sacrificii, Amelios bântuia pe la temple ori de câte ori era lună nouă sau vreo sărbătoare. Odată, vrând să‑l ia și pe Plotin împreună cu el, acesta i‑a zis: "Aceia (zeii) trebuie să vină la mine, nu eu să mă duc la ei!" Cu ce gând a rostit vorba aceasta atât de trufașă, nici n‑am putut afla - cei care ne aflam de față - nici n‑am îndrăznit să‑l întrebăm.

Puterea de a citi în suflete

11. Avea o asemenea putere de a cunoaște caracterele, încât, odată, când un colier de mare preț a fost furat Chionei (care locuia, împreună cu pruncii ei, la dânsul, cu cinste purtându‑și văduvia), Plotin, după ce toți servitorii au fost aduși sub ochii lui, i‑a cercetat cu luare‑aminte și a zis, arătându‑l pe unul dintre ei: "Iată, acesta‑i hoțul!" Biciuit, acela a tăgăduit mai întâi cu înverșunare, dar pe urmă a mărturisit și a dat lucrul furat înapoi.

Plotin profețea adesea ce se va alege de fiecare dintre copiii aflați în preajma sa: de pildă, despre Polemon a spus că va fi iubăreț și sărac de zile, cum s‑a și întâmplat. Și pe mine, Porfir, m‑a simțit odată, pe când chibzuiam să‑mi pun capăt zilelor; brusc a apărut lângă mine, în casa unde mă aflam, și‑mi zise că dorința aceea nu vine din cugetul minții, ci dintr‑o boală melancolică. Apoi m‑a sfătuit să plec. Iară eu, dându‑i ascultare, am plecat în Sicilia, căci auzisem de un om preavrednic de laudă, pe nume Probus, ce locuia în apropiere de Lilybaeum. Astfel, am putut îndepărta de la mine dorința [sinuciderii], dar, pe de altă parte, peregrinarea m‑a împiedicat să fiu alături de Plotin până la moartea sa.

Platonopolis

12. Pe Plotin l‑au prețuit foarte mult și i‑au arătat mare cinstire împăratul Galienus și soția acestuia, Salonina. Iar el, folosindu‑se de prietenia cu dânșii, le‑a cerut să readucă la viață o cetate a filozofilor - care se spunea că ar fi existat odinioară în Campania, acum cu totul căzută în ruină - și să dăruiască cetății reîntemeiate câmpurile dimprejur; cei care se vor sălășlui acolo vor trăi după legile lui Platon, cetatea urmând să se numească Platonopolis; Plotin însuși făgădui să se retragă acolo împreună cu tovarășii săi. Dorința filozofului lesne s‑ar fi împlinit, dacă nu se puneau de‑a curmezișul unii din preajma împăratului, mânați fie de pizmă, fie de răzbunare, fie de vreo altă răutate.

Plotin profesor

13. Vorbea cu ușurință la cursuri și se pricepea de minune să cerceteze și să judece chestiunile, dar rostea greșit unele cuvinte. Așa, de pildă, nu zicea anamimnesketai, ci anamnemisketai, precum și altele de felul acesta, pe care le păstra și în scris. Când vorbea, lumina cugetului îi inunda fața. Era el de obicei plăcut la vedere, dar atunci se făcea încă și mai frumos; o sudoare fină îi brobona obrazul; blândețea lui strălumina dinlăuntru, iar față de cei care îi puneau întrebări se arăta plin de bunăvoință și în același timp hotărât. Odată eu, Porfir, l‑am sâcâit trei zile‑n șir cu întrebări despre cum se unește sufletul cu trupul, iar el n‑a contenit o clipă cu răspunsurile, așa încât, nimerindu‑se acolo și unul Thaumasios, care dorea să‑l asculte vorbind despre chestiuni generale și pe texte, nemaisuportând ca Porfir să pună întrebări și să răspundă, Plotin i‑a spus: "Dacă nu vom ieși din aporiile iscate de întrebările lui Porfir, nu vom putea spune absolut nimic despre text".

Cursurile lui Plotin

14. Când scria, [Plotin] era concis, dar cu gând îmbelșugat, dovedind mai curând prisos de idei decât de vorbe; căzut adesea pradă inspirației, scria cu pasiune. În scrierile lui se amestecă învățăturile ascunse ale stoicilor și cele peripateticiene. Și Metafizica lui Aristotel e folosită adesea. Nu i‑a scăpat nicio teoremă din geometrie, aritmetică, mecanică, optică sau muzică, deși nu se pregătise a se ocupa în amănunt de niciunul dintre aceste [domenii]. La cursuri punea să i se citească fie din comentariile lui Severus, ale lui Kronios ori Numenios, fie din cele întocmite de Gaius sau Atticus. Dintre peripateticieni, se folosea și de [comentariile] lui Aspasios, Alexandros, Adrastos, precum și de altele potrivite subiectului. Dar niciodată nu vorbea din ele, ci se dovedea original, cu o cugetare aparte, aducând în cercetările sale spiritul lui Ammonios. Termina repede și, după ce dădea, în puține cuvinte, sensul unei teoreme profunde, se ridica în picioare. Odată, când i s‑au citit Despre principii și Iubitorul de vechi ale lui Longinos, a zis: "O fi el Longinos filolog, dar filozof nu‑i deloc!" Într‑o zi, când Origen a venit la un curs, Plotin s‑a roșit tot în obraji și a vrut să se ridice; rugat totuși de Origen să continue, a spus că vorbitorului îi piere orice chef atunci când se vede cuvântând în fața unora care știu ce are el de gând să zică. Astfel, după un scurt dialog, se ridică și ieși.

Prețuirea pe care o avea Plotin pentru Porfir

15. Altă dată, la unul din ospețele închinate zilei de naștere a lui Platon, eu am citit un poem intitulat Nunta sacră (Hierogamia) și cineva a spus că Porfir a înnebunit, întrucât multe lucruri erau rostite în limbajul tainic al misteriilor, sub puterea inspirației; Plotin însă m‑a apărat, zicând de față cu toți: "Te‑ai arătat a fi laolaltă poet, filozof și hierofant!" Iar când retorul Diophanes a citit un discurs în apărarea lui Alcibiade, personajul din Banchetul platonician, susținând că, pentru a deprinde virtutea, un învățăcel trebuie să se dăruiască maestrului său îndrăgostit, dacă acesta dorește împreunarea trupească, Plotin s‑a ridicat de mai multe ori, nervos, cu gând să părăsească adunarea, dar până la urmă s‑a stăpânit și, după ce toți s‑au împrăștiat, m‑a însărcinat pe mine, Porfir, să scriu un discurs împotriva aceluia. Cum Diophanes nu se învoia să‑mi dea textul său, mi‑am scris răspunsul reluând din memorie argumentele [adversarului] și l‑am citit înaintea acelorași ascultători. Atât de tare l‑am încântat pe Plotin, încât nu mai contenea să zică la cursuri:

Astfel lovește și vei deveni lumină bărbaților!

Ori de câte ori Eubulos, diadohul lui Platon, scria din Atena și trimitea lucrări despre chestiuni platoniciene, el mi le încredința mie, Porfir, cerându‑mi să le studiez cu atenție și să‑i fac observațiile cuvenite.

Plotin și horoscoapele

Se interesa de mișcările aștrilor, dar nu din punct de vedere matematic; urmărea însă mai îndeaproape prezicerile celor ce alcătuiau horoscoape. Și, descoperind cât de slab întemeiate le erau făgăduielile, n‑a șovăit să spulbere multe din părerile cuprinse în scrierile lor.

Plotin și gnosticii

16. În vremea sa trăiau mulți creștini și, pe lângă ei, eretici ieșiți din vechea filozofie: Adelphios, Akylinos și cei din preajma lor, păstrători ai multor lucrări scrise de Alexandros Libianul, Philokomos, Demostratos și Lydos, răspândind apocalipsele lui Zoroastru, Zostrianos, Nikotheos, Allogenes și Messos și mulți alții de soiul acestora; ei rătăceau pe mulți fiind ei înșiși rătăciți, căci pretindeau că Platon n‑a pătruns în adâncul realității inteligibile.

Din pricina aceasta Plotin îi critica adesea în timpul cursurilor, ba a și scris o carte întreagă, pe care noi am numit‑o Împotriva gnosticilor. Pe altele însă le‑a lăsat în seama judecății noastre: Amelios a scris aproape patruzeci de cărți împotriva lucrării lui Zostrianos, iar eu, Porfir, fără istov am scris împotriva cărții lui Zoroastru, dovedind că este o lucrare neautentică și foarte recentă, ticluită de sectanți numai ca să dea impresia că învățăturile pe care au ales ei să le practice ar aparține cu adevărat "bătrânului" Zoroastru.

Plotin acuzat de plagiat. Scrisoarea lui Amelios către Porfir

17. Cum [filozofii] din Grecia au prins a murmura că [Plotin] dădea drept ale sale învățăturile lui Numenios, iar Tryphon stoicul și platonicianul a adus bârfele cu pricina la urechile lui Amelios, acesta s‑a apucat și a scris o carte pe care a intitulat‑o Prin ce se deosebesc învățăturile lui Plotin de cele ale lui Numenios, dedicată "Împăratului", adică mie. "Împăratul" era numele lui Porfir, adică al meu, întrucât eu mă numesc, în limba maternă, Malkos (nume purtat și de tata), iar traducerea lui Malkos în grecește este "Împărat" (dacă cineva ține să‑l traducă neapărat în greacă). Iată de ce Longinos, când ne‑a dedicat lucrarea sa Despre impuls, lui Kleodamos și mie, Porfir, a scris la precuvântare: "Kleodamos și Malkos!" În schimb, Amelios, tălmăcindu‑mi numele - cum a făcut și Numenios, care lui Maximus i‑a zis "Cel Mare" - l‑a înlocuit pe Malkos cu Împărat, scriind:

"Amelios îi trimite Împăratului binețe. Să știi că n‑aș fi rostit nicio vorbă de răspuns acelor bărbați vrednici de toată lauda care spui că te‑au asurzit, trâmbițând fără istov zvonuri potrivnice lui Plotin și trecând pe seama lui Numenios din Apameea învățăturile tovarășului nostru, și aceasta tocmai de dragul lor. Căci e limpede că numai vorbirea lor cea lesnicioasă și ușurința rostirii (cu care atâta se fălesc!) i‑au împins să‑l numească pe Plotin, când flecar de rând, când plagiator, ba încă unul care plagiază lucrurile cele mai neînsemnate. [Și iarăși e lesne de priceput că nu înșiră împotrivă‑i acestea] decât numai din dorința de a‑l lua în râs. Deoarece tu socotești că trebuie să ne folosim de prilejul acesta, pe de o parte, pentru a pune [învățăturile] noastre într‑o formă cât mai agreabilă, la îndemână, ușor de rememorat și, pe de altă parte, pentru a le răspândi pretutindeni (deși ele au fost demult vestite) sporind în felul acesta renumele unui tovarăș drag precum marele Plotin, eu ți‑am dat ascultare și îți trimit, iată, lucrarea făgăduită, la care am trudit - după cum însuți bine știi - vreme de trei zile. Întrucât acestea nu au fost orânduite și expuse plecând de la confruntarea scrierilor lor, ci sunt o simplă rememorare a unei întâlniri mai vechi și întrucât le‑am înșirat așa cum mi‑au venit mai întâi în minte, trebuie să capăt toată îngăduința ta. În plus, nici intenția celui pe care alții vor să‑l pună de acord cu [învățăturile] noastre nu e deloc ușor de priceput, fiindcă el spune când una, când alta despre același subiect, după cum îi cășunează. Cât despre învățăturile casei noastre, dacă există vreo răstălmăcire a lor, sunt încredințat că vei îndrepta totul cu bunăvoință. M‑am văzut silit, se pare, scrupulos cum sunt, datorită distanței între învățăturile maestrului nostru și [ale învățăturilor aceluia], "să cercetez și să resping", cum grăiește tragedia. Iată cât de mult am ținut să‑ți fac pe plac. Rămâi sănătos!"

Simplitatea lui Plotin. Porfir la școala lui Plotin

18. Mi s‑a părut potrivit să pun aici scrisoarea aceasta nu numai pentru a arăta că unii dintre contemporanii lui Plotin credeau că el se împăunează cu învățăturile, pe nedrept însușite, ale lui Numenios, dar îl socoteau, pe deasupra, și un mare guraliv, disprețuindu‑l, o dată pentru că nu pricepeau ce spunea și, a doua oară, pentru că se păzea de toate trucurile și umflăturile sofistice; dimpotrivă, la cursuri, părea că stă pur și simplu de vorbă și nu dezvăluia orișicui de îndată rigoarea logică a raționamentelor sale. Eu, Porfir, de pildă, așa am pățit când l‑am ascultat prima oară. Drept urmare, m‑am pus și am scris împotriva sa, căutând să demonstrez că inteligibilele se găsesc în afara Intelectului. Apoi, rugându‑l pe Amelios să‑mi citească scrierea, Plotin a ascultat până la capăt, a zâmbit și a zis: "Las pe seama ta, Amelios, să‑l scoți din fundătura în care a căzut datorită necunoașterii părerilor noastre!" Iar după ce Amelios a alcătuit un tratat (nu tocmai scurt), Împotriva aporiilor lui Porfir, eu iarăși m‑am apucat să scriu împotrivă‑i; Amelios mi‑a dat [un al doilea răspuns] și de‑abia a treia oară, cu mult greu, am priceput eu, Porfir, cele spuse acolo. Atunci m‑am răzgândit și am întocmit o palinodie pe care am citit‑o la curs. După aceea mi s‑au încredințat cărțile lui Plotin și chiar am căutat să‑l stârnesc pe maestrul însuși, spre a‑și orândui și scrie mai pe larg învățăturile. Ba încă și lui Amelios i‑am ațâțat dorința de a scrie cărți.

Scrisoarea lui Longinos

19. Care era părerea lui Longinos despre Plotin - întemeiată mai cu seamă pe cele ce‑i scriam eu - se va vădi îndată dintr‑un fragment al unei scrisori trimise mie în următoarele împrejurări: cerându‑mi să plec din Sicilia și să vin la dânsul, în Fenicia, precum și să iau cu mine scrierile lui Plotin, zice:

"Iar tu trimite‑mi‑le când vei găsi cu cale, însă mai degrabă vino însuți împreună cu ele, căci eu n‑am să ostenesc nicicând îndemnându‑te să pui călătoria către mine înaintea tuturor celorlalte treburi, nu pentru altceva - căci la noi ce înțelepciune ai putea afla? - dar măcar pentru vechea noastră prietenie și pentru aerul de aici, foarte priincios slăbiciunii trupești de care mi‑ai scris (ori pentru ce‑ți trece ție prin cap!). Dar să nu aștepți nimic de la mine: nici vreo lucrare proaspătă, nici vreuna veche, dintre cele despre care‑mi spui că le‑ai pierdut. Aici e o lipsă atât de mare de copiști, încât - mă jur pe zei! - cum doream, în vremea din urmă, să‑mi completez colecția tratatelor lui Plotin, abia am reușit, smulgându‑l pe secretarul meu de la treburile lui obișnuite și poruncindu‑i să se ocupe numai de aceasta. Acum, cel puțin așa cred, le am pe toate (și pe cele trimise de tine), dar numai pe jumătate: da, căci sunt înțesate cu greșeli; eu mă gândeam că prietenul Amelios va fi îndreptat, totuși, poticnelile copiștilor; se vede însă că el avea alte treburi, mai grabnice decât aceasta. Prin urmare, nu văd în ce fel să mă apropii de ele, cu toate că ard de nerăbdare să cercetez Despre suflet și Despre Ființă. Însă tocmai acestea sunt cele mai pline de greșeli! Tare mi‑aș dori să primesc de la tine niște copii scrise îngrijit, să le compar numai și apoi ți le trimit îndărăt. Dar din nou zic același lucru: nu le trimite [prin altul], ci vino tu însuți cu tratatele mai bune, ba poate și cu altele, în caz că îi va fi scăpat vreunul lui Amelios. Căci pe tot ce‑a adus el am pus mâna cu grăbire. Cum să nu caut a‑mi face rost de scrierile unui asemenea om vrednic de toată cinstirea și de tot respectul precum Plotin!? Mi s‑a întâmplat să‑ți spun [în mai multe rânduri] - și când te aflai aici, și când erai departe, și cât ai trăit la Tyr - că nu sunt de acord cu cele mai multe dintre ipotezele sale; dar privesc cu admirație și mă desfată felul cum scrie, rigoarea cugetării sale, precum și maniera filozofică în care își prezintă cercetările. Toți căutătorii «de adevăr», aș zice, trebuie să‑i considere cărțile printre cele mai vrednice de cinste".

Despre scrisoarea lui Longinos

20. Am citat aici pe larg textul acesta, al celui mai mare critic al vremii noastre, care a scrutat temeinic toate scrierile contemporanilor, ca să arăt ce gândea el despre Plotin; totuși, la început, influențat de nepriceperea altora, îi arăta dispreț. Se pare că a prețuit greșit lucrările cumpărate de la Amelios din pricină că nu a știut pătrunde felul specific de a se exprima [al lui Plotin]. Căci de se vor fi aflat vreodată copii exacte, apoi acelea erau tocmai ale lui Amelios, care fuseseră transcrise direct după originale.

Prefața la Despre scopul ultim

Trebuie să mai citez și ce a scris Longinos într‑o carte despre Plotin, Amelios și filozofii vremii sale, ca să se vădească deplin cum îi judecă acest bărbat preavrednic de laudă și neînduplecat critic. Cartea se intitulează Longinos contra lui Plotin și Amelios Gentiliannos. Despre scopul ultim. Iată prefața:

"Mulți filozofi, Marcellus, au trăit în vremea noastră, și mai cu seamă în primii ani ai vieții mele, dar acum e atâta lipsă de ei, că nu se poate cuprinde în cuvinte. Chiar pe când eram adolescent nu puțini străluceau prin discursuri filozofice; pe toți mi‑a fost dat să‑i văd, căci de mic copil am umblat împreună cu părinții - și am primit lecții de la cei care mai trăiau - amestecându‑mă printre felurite neamuri și cetăți. [Dintre acești filozofi], unii s‑au îngrijit să‑și aștearnă învățăturile în scris, dând urmașilor posibilitatea să se împărtășească din foloase; altora însă li s‑a părut îndeajuns să‑i călăuzească pe cei din preajmă către o cât mai deplină înțelegere a învățăturii lor.

Din tagma celor dintâi au fost, pe de o parte, platonicienii Euclid, Democrit și Proclinos (care a trăit în Troada) și cei care și‑au semănat până acum învățăturile la Roma, adică Plotin și partenerul său, Amelios Gentiliannos; pe de altă parte, stoicii Themistocles și Phoibion, precum și cei ce străluciră până de curând, Annios și Medios; dintre peripateticieni, Heliodor din Alexandria.

Din cel de‑al doilea soi au fost platonicienii Ammonios și Origen - în preajma cărora am petrecut cea mai multă vreme -, amândoi depășindu‑și de departe contemporanii prin inteligență; de asemenea, diadohii atenieni, Theodotos și Eubulos. (Chiar dacă unii dintre ei au mai scris câte ceva - de pildă, Origen, tratatul Despre daimoni, sau Eubulos, Despre Philebos și Despre Gorgias, precum și Despre obiecțiile lui Aristotel la adresa Republicii lui Platon, aceasta nu poate fi o justificare suficientă pentru a‑i socoti printre cei care și‑au pritocit discursurile, întrucât ei se dedau acestei îndeletniciri serioase doar pe fugă, nesocotind impulsul de a scrie ca pe un lucru important.)

Dintre stoici [se cuvine să‑i amintim pe] Herminos, pe Lysimachos, și pe cei care au trăit în Cetate, Athenaios și Musonios.

Dintre peripateticieni, pe Ammonios și Ptolemaios - în vremea lor, cei mai culți, mai cu seamă Ammonios - nimeni nu‑i ajungea în privința întinderii cunoștințelor; dar n‑au scris nicio lucrare tehnică, ci numai poeme și discursuri epidictice, care s‑au păstrat, cum îmi pare mie, în ciuda voinței autorilor, căci nu le‑ar fi plăcut deloc să devină mai târziu celebri prin asemenea scrieri, deși au neglijat să‑și adune gândirea în vistieria unor lucrări mai de soi.

Dintre cei care au scris, unii n‑au făcut altceva decât să strângă și să copieze textele alcătuite de către înaintașii lor; de pildă, Euclid, Democrit și Proclinos. Alții însă, stăruind asupra unor chestiuni fără importanță din opera înaintașilor, s‑au apucat să scrie tratate pe aceleași subiecte (este cazul lui Annios, Medios și Phoibion, ultimul urmărind să ajungă celebru mai degrabă prin șlefuirea cuvântului decât prin înlănțuirea gândirii). Ar putea fi adăugat lor și Heliodoros, întrucât nici el n‑a adus mare lucru în plus - în privința dreptei judecăți - față de ceea ce înaintașii spuseseră în lecțiile lor.

Cei care, dimpotrivă, se dovedesc adevărați scriitori prin mulțimea subiectelor tratate, cultivând și un mod propriu de gândire, sunt Plotin și Gentiliannos Amelios. Primul a oferit o interpretare a principiilor pitagoreice și platoniciene, pe cât se pare, mult mai clară decât a înaintașilor lui; într‑adevăr, nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte. Cât despre Amelios, el a ales să pășească pe urmele lui Plotin, păstrându‑i în mare învățătura. Dar e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin.

Noi socotim că tratatele lor și numai ale lor merită cercetate cu atenție. Și de ce ar socoti cineva operele celorlalți vrednice de studiat (neglijând cercetarea amănunțită a celor de la care ei s‑au inspirat) când [acești autori] n‑au scris nimic din capul lor, nu zic în ce privește punctele esențiale, dar nici măcar în ce privește argumentația, îngrijindu‑se doar să strângă laolaltă părerile cât mai multor «filozofi» și să le aleagă pe cele mai solide!?

Noi am făcut deja lucrul acesta în alte scrieri: de pildă, atunci când l‑am contrazis pe Gentiliannos în privința ideii de "dreptate" la Platon, sau când am analizat tratatul lui Plotin, Despre Idei. Apoi iarăși, când Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor el însuși a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin (pe care și l‑a ales drept maestru în detrimentul nostru), a încercat să arate într‑o lucrare a sa că acesta din urmă ar avea o părere mai solidă decât a noastră despre Idei, noi credem că am dovedit suficient de bine în răspunsul nostru că s‑a înșelat compunând o palinodie. Tot acolo am discutat destul de multe din părerile acestor filozofi, după cum la fel am făcut și în scrisoarea mea către Amelios, care, deși lungă cât un tratat, nu caută altceva decât să răspundă câtorva «observații» trimise de acesta de la Roma. El a intitulat scrisoarea lui Despre felul filozofiei lui Plotin; noi ne‑am mulțumit cu un titlu obișnuit unei asemenea scrieri și i‑am zis Răspuns la scrisoarea lui Amelios".

Porfir despre prefața lui Longinos

21. Așadar, Longinos recunoștea pe atunci că, între toți contemporanii, Plotin și Amelios s‑au dovedit scriitori adevărați, remarcându‑se "prin mulțimea subiectelor tratate", "cultivând un mod propriu de gândire"; că, departe de a‑l plagia și departe de a cultiva învățăturile lui Numenios, ei le urmează pe cele ale pitagoreicilor și pe ale lui Platon; și că "nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte". Apoi, după ce a spus despre Amelios că merge "pe urmele lui Plotin"; dar că "e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin", amintește și de mine, Porfir, care pe atunci eram abia la începutul relației cu Plotin, zicând: "Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor, el însuși, a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin". [Longinos] recunoaște, astfel, că eu m‑am ferit de ocolișurile atât de nefilozofice ale lui Amelios, luând drept model stilul lui Plotin. Cele scrise de un asemenea bărbat, cel mai mare critic al vremii noastre (recunoscut ca atare!), despre Plotin arată îndeajuns de limpede că, de s‑ar fi întâmplat ca eu, Porfir, să merg la dânsul atunci când m‑a chemat, n‑ar mai fi scris a doua oară ceea ce apucase să scrie mai înainte împotriva învățăturii plotiniene.

Oracolul lui Apollo

22. Dar, cum zice Hesiod, "ce rost mai are să‑nșir eu acum de stejar ori de steiuri?". Căci, de‑i nevoie de mărturiile înțelepților, cine poate fi mai înțelept decât un zeu, un zeu care a zis pe bună dreptate:
"Eu al nisipului număr îl știu și‑a mării măsură,
Eu pe cel mut înțeleg, pe cel ce‑a grăi nu‑i în stare".

Când Amelios a întrebat unde s‑a dus sufletul lui Plotin, Apollo, zeul care a spus atât despre Socrate:
"Din toți, Socrate‑n lume‑i cel mai înțelept",

ascultă ce‑a profețit în legătură cu Plotin:

"Nemuritoare cântare din liră acum prind a zice
Despre‑un prieten iubit, cu versuri întrețesând‑o
Dulci precum mierea, din glăsuitoarea mea harfă ivite.
Și pe muze le chem să‑nălțăm cântare‑ntr‑olaltă,
Cu chiot răsunător și avânt străbătut de‑armonie,
Hora să‑ncingă ca odinioară, când fură chemate
Pentru Ahil, în homerice stihuri de zei inspirate.
Hai, dar, ceată de muze, preasfântă, în cor glăsui‑vom,
Naia cântării‑ntr‑un suflu la țărmure‑ntreagă om duce‑o
Voi și cu mine în mijloc, Apollo cu plete bogate!
Duh ești acum, înainte‑ai fost om, ți‑i aproape ursita
Cea mult zeiască de daimon, scăpat de lanțul nevoii
Pur omenești; înotând din vâltoarea cea mult vuitoare
Trupul îl lași, țintind către țărmul bătut de talazuri,
Pleci de la neamul nost' păcătos, mânat de dorința
De a păși pe a neprihănitului suflet potecă,
Unde zeiască lucoare se varsă tutindenea; Legea‑i
În curăție: departe‑i păcatul cel fără de lege.
Încă de‑atunci când luptai cu‑amarul talaz al vieții
Veșnic de sânge setoasă și cu vârteju‑i scârbavnic
Și‑n al tumultului toi, și‑n învolburări fără veste,
țelul cel pururi aproape ades ți‑au vădit Fericiții.
Cugetul tău ce adesea pierdut pe cărări șerpuite
Rătăcitor bâjbâia, purtat de‑ale minții elanuri,
Către al cerului crug, pe calea cea fără de moarte,
Dusu‑l‑au Nemuritorii - un mănunchi răspândind de lumină
Ochii‑ți să poată străbate din bezna întunecimii.
Pleoapele‑ți somnul adânc nicicând cu totul cuprins‑a
Ci, sfărâmând de pe ele zăvorul cel trudnic al pâclei,
Pe‑aripi de volburi purtat, cu ochii zărit‑ai priveliști
Multe și desfătătoare, greu de văzut de vreunul
Din muritori, câți pornit‑au să caute înțelepciunea.
Slobod acum din prinsoare, lăsat‑ai în urmă‑ți mormântul
Daimonicul suflet și‑ndat‑ai venit l‑adunarea
Daimonică, încântată de desfătătoare‑adiere.
Dragoste‑aici vei găsi și dorul ce‑ncântă privirea,
Al bucuriei preaplin cea fără prihană; întruna
De la zei izvorăște pârâu nemurirea; de‑aicea‑s
Dulci adieri, neclintitul senin, ale dragostei lanțuri,
Ici au sălaș cei din stirpea‑aurit‑a măritului Zeus:
Minos și‑ai săi doi frățâni, Radamante și dreptul Aiakos,
Platon i‑aicea, preasfântul bărbat, și aicea mai este
Bunul Pitagora și cu aceia ce‑n hora iubirii pășit‑au
Fără de moarte, toți cei ce parte avură de soarta
Preafericiților daimoni; întruna‑s ospețe acolo,
Sufletul în bucurii se desfată. O, fericite,
Prin încercări fără număr trecând dobândit‑ai cununa
Vieții alese și între daimonii sfinți ți‑i sălașul.
Hai, dară, muzelor, să rotunjim iscusita cântare,
Hora să‑nchidem în cinstea preafericitului Plotin!
Harfa‑mi de aur atât a avut a grăi de norocu‑i!"

Comentariu la oracol

23. În aceste [stihuri] se spune că Plotin era bun și blând, dar mai ales smerit. Noi înșine așa l‑am cunoscut! Se mai spune că avea un suflet curat și năzuia fără istov către dumnezeire, pe care o iubea din toată inima, precum și că făcea tot ce‑i stătea în putere ca să scape de‑"amarul talaz al vieții/ veșnic de sânge setoasă". Nu întâmplător, tocmai acestui [bărbat] daimonic - care se ridica adesea, prin meditațiile sale și urmând căile dezvăluite de Platon în Symposion, la Dumnezeul prim și transcendent - i s‑a arătat acel zeu fără formă și fără chip, care se află deasupra Intelectului și deasupra tuturor inteligibilelor. Și eu, Porfir, acum, la șaizeci și opt de ani, mărturisesc că m‑am apropiat și m‑am unit cu Acela o dată. În tot cazul, lui Plotin i s‑a arătat "punctul final cel pururi aproape", căci, pentru dânsul, "punctul final" și scopul [vieții filozofice] erau să se unească și să stea mereu aproape de Zeul cel mai presus de toate. De patru ori a atins el scopul acesta, când viețuiam alături de dânsul, într‑un chip de nespus.

Se mai spune încă [în oracol] că adesea, când rătăcea pe căi întortocheate, zeii i‑au îndreptat drumul, dându‑i "un mănunchi ce răspândea lumină", astfel încât și‑a scris lucrările sub privirea și oblăduirea lor.