Plotin, un mistic păgân

 

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021

Citiți introducerea acestei cărți.

***
Intro

Despre Plotin, exemplu de theios aner ("bărbat îndumnezeit"), se spune că a experimentat de patru ori extazul mistic în șase ani. După moarte el sălășluiește printre daimonii cei buni. Dar cel mai sugestiv lucru e prezența, printre acești daimoni buni, a încă doi "bărbați îndumnezeiți", Platon și Pitagora. Desprinzându-se de trup, sufletul lui Plotin pătrunde definitiv în comunitatea în care dorise cu ardoare, toată viața, să pătrundă. El împlinește astfel o triadă ce constituie, de fapt, triada sacră a neoplatonismului. (Cristian Bădiliță)

Fragment

Scena invocării daimonului

Din naștere, Plotin fusese, de bună seamă, înzestrat cu ceva mai presus decât ceilalți [oameni]. Odată a venit la Roma un preot egiptean, pe care îl cunoscu printr‑un prieten și care, vrând să facă o demonstrație a priceperii sale, îi ceru lui Plotin să fie de față când îi va chema daimonul însoțitor. Cum Plotin a acceptat supus, invocarea a avut loc în templul lui Isis - singurul loc curat din Roma, după spusele egipteanului. Chemat să se arate daimonul, veni un zeu, care nu era din neamul daimonilor. De aceea, a grăit egipteanul către Plotin: "Ferice de tine, care ai drept daimon un zeu, iar nu un însoțitor din tagma celor mai prejos!" Dar n‑a fost cu putință nici să pună vreo întrebare zeului, nici să‑l aibă prea multă vreme în fața ochilor, fiindcă prietenul, care privea împreună cu ei, sugrumă păsările încredințate să le păzească, fie din reavoință, fie năpădit de spaimă. Având, așadar, un însoțitor dintre daimonii cei mai dumnezeiești, Plotin își ridica spre el tot timpul ochiul său dumnezeiesc. De fapt, a și scris, din cauza aceasta, un tratat intitulat: Despre daimonul sortit fiecăruia, unde încearcă să explice din ce cauză [daimonii] însoțitori sunt atât de diferiți între dânșii.

Plotin și obiceiurile populare

Dându‑se în vânt după sacrificii, Amelios bântuia pe la temple ori de câte ori era lună nouă sau vreo sărbătoare. Odată, vrând să‑l ia și pe Plotin împreună cu el, acesta i‑a zis: "Aceia (zeii) trebuie să vină la mine, nu eu să mă duc la ei!" Cu ce gând a rostit vorba aceasta atât de trufașă, nici n‑am putut afla - cei care ne aflam de față - nici n‑am îndrăznit să‑l întrebăm.

Puterea de a citi în suflete

11. Avea o asemenea putere de a cunoaște caracterele, încât, odată, când un colier de mare preț a fost furat Chionei (care locuia, împreună cu pruncii ei, la dânsul, cu cinste purtându‑și văduvia), Plotin, după ce toți servitorii au fost aduși sub ochii lui, i‑a cercetat cu luare‑aminte și a zis, arătându‑l pe unul dintre ei: "Iată, acesta‑i hoțul!" Biciuit, acela a tăgăduit mai întâi cu înverșunare, dar pe urmă a mărturisit și a dat lucrul furat înapoi.

Plotin profețea adesea ce se va alege de fiecare dintre copiii aflați în preajma sa: de pildă, despre Polemon a spus că va fi iubăreț și sărac de zile, cum s‑a și întâmplat. Și pe mine, Porfir, m‑a simțit odată, pe când chibzuiam să‑mi pun capăt zilelor; brusc a apărut lângă mine, în casa unde mă aflam, și‑mi zise că dorința aceea nu vine din cugetul minții, ci dintr‑o boală melancolică. Apoi m‑a sfătuit să plec. Iară eu, dându‑i ascultare, am plecat în Sicilia, căci auzisem de un om preavrednic de laudă, pe nume Probus, ce locuia în apropiere de Lilybaeum. Astfel, am putut îndepărta de la mine dorința [sinuciderii], dar, pe de altă parte, peregrinarea m‑a împiedicat să fiu alături de Plotin până la moartea sa.

Platonopolis

12. Pe Plotin l‑au prețuit foarte mult și i‑au arătat mare cinstire împăratul Galienus și soția acestuia, Salonina. Iar el, folosindu‑se de prietenia cu dânșii, le‑a cerut să readucă la viață o cetate a filozofilor - care se spunea că ar fi existat odinioară în Campania, acum cu totul căzută în ruină - și să dăruiască cetății reîntemeiate câmpurile dimprejur; cei care se vor sălășlui acolo vor trăi după legile lui Platon, cetatea urmând să se numească Platonopolis; Plotin însuși făgădui să se retragă acolo împreună cu tovarășii săi. Dorința filozofului lesne s‑ar fi împlinit, dacă nu se puneau de‑a curmezișul unii din preajma împăratului, mânați fie de pizmă, fie de răzbunare, fie de vreo altă răutate.

Plotin profesor

13. Vorbea cu ușurință la cursuri și se pricepea de minune să cerceteze și să judece chestiunile, dar rostea greșit unele cuvinte. Așa, de pildă, nu zicea anamimnesketai, ci anamnemisketai, precum și altele de felul acesta, pe care le păstra și în scris. Când vorbea, lumina cugetului îi inunda fața. Era el de obicei plăcut la vedere, dar atunci se făcea încă și mai frumos; o sudoare fină îi brobona obrazul; blândețea lui strălumina dinlăuntru, iar față de cei care îi puneau întrebări se arăta plin de bunăvoință și în același timp hotărât. Odată eu, Porfir, l‑am sâcâit trei zile‑n șir cu întrebări despre cum se unește sufletul cu trupul, iar el n‑a contenit o clipă cu răspunsurile, așa încât, nimerindu‑se acolo și unul Thaumasios, care dorea să‑l asculte vorbind despre chestiuni generale și pe texte, nemaisuportând ca Porfir să pună întrebări și să răspundă, Plotin i‑a spus: "Dacă nu vom ieși din aporiile iscate de întrebările lui Porfir, nu vom putea spune absolut nimic despre text".

Cursurile lui Plotin

14. Când scria, [Plotin] era concis, dar cu gând îmbelșugat, dovedind mai curând prisos de idei decât de vorbe; căzut adesea pradă inspirației, scria cu pasiune. În scrierile lui se amestecă învățăturile ascunse ale stoicilor și cele peripateticiene. Și Metafizica lui Aristotel e folosită adesea. Nu i‑a scăpat nicio teoremă din geometrie, aritmetică, mecanică, optică sau muzică, deși nu se pregătise a se ocupa în amănunt de niciunul dintre aceste [domenii]. La cursuri punea să i se citească fie din comentariile lui Severus, ale lui Kronios ori Numenios, fie din cele întocmite de Gaius sau Atticus. Dintre peripateticieni, se folosea și de [comentariile] lui Aspasios, Alexandros, Adrastos, precum și de altele potrivite subiectului. Dar niciodată nu vorbea din ele, ci se dovedea original, cu o cugetare aparte, aducând în cercetările sale spiritul lui Ammonios. Termina repede și, după ce dădea, în puține cuvinte, sensul unei teoreme profunde, se ridica în picioare. Odată, când i s‑au citit Despre principii și Iubitorul de vechi ale lui Longinos, a zis: "O fi el Longinos filolog, dar filozof nu‑i deloc!" Într‑o zi, când Origen a venit la un curs, Plotin s‑a roșit tot în obraji și a vrut să se ridice; rugat totuși de Origen să continue, a spus că vorbitorului îi piere orice chef atunci când se vede cuvântând în fața unora care știu ce are el de gând să zică. Astfel, după un scurt dialog, se ridică și ieși.

Prețuirea pe care o avea Plotin pentru Porfir

15. Altă dată, la unul din ospețele închinate zilei de naștere a lui Platon, eu am citit un poem intitulat Nunta sacră (Hierogamia) și cineva a spus că Porfir a înnebunit, întrucât multe lucruri erau rostite în limbajul tainic al misteriilor, sub puterea inspirației; Plotin însă m‑a apărat, zicând de față cu toți: "Te‑ai arătat a fi laolaltă poet, filozof și hierofant!" Iar când retorul Diophanes a citit un discurs în apărarea lui Alcibiade, personajul din Banchetul platonician, susținând că, pentru a deprinde virtutea, un învățăcel trebuie să se dăruiască maestrului său îndrăgostit, dacă acesta dorește împreunarea trupească, Plotin s‑a ridicat de mai multe ori, nervos, cu gând să părăsească adunarea, dar până la urmă s‑a stăpânit și, după ce toți s‑au împrăștiat, m‑a însărcinat pe mine, Porfir, să scriu un discurs împotriva aceluia. Cum Diophanes nu se învoia să‑mi dea textul său, mi‑am scris răspunsul reluând din memorie argumentele [adversarului] și l‑am citit înaintea acelorași ascultători. Atât de tare l‑am încântat pe Plotin, încât nu mai contenea să zică la cursuri:

Astfel lovește și vei deveni lumină bărbaților!

Ori de câte ori Eubulos, diadohul lui Platon, scria din Atena și trimitea lucrări despre chestiuni platoniciene, el mi le încredința mie, Porfir, cerându‑mi să le studiez cu atenție și să‑i fac observațiile cuvenite.

Plotin și horoscoapele

Se interesa de mișcările aștrilor, dar nu din punct de vedere matematic; urmărea însă mai îndeaproape prezicerile celor ce alcătuiau horoscoape. Și, descoperind cât de slab întemeiate le erau făgăduielile, n‑a șovăit să spulbere multe din părerile cuprinse în scrierile lor.

Plotin și gnosticii

16. În vremea sa trăiau mulți creștini și, pe lângă ei, eretici ieșiți din vechea filozofie: Adelphios, Akylinos și cei din preajma lor, păstrători ai multor lucrări scrise de Alexandros Libianul, Philokomos, Demostratos și Lydos, răspândind apocalipsele lui Zoroastru, Zostrianos, Nikotheos, Allogenes și Messos și mulți alții de soiul acestora; ei rătăceau pe mulți fiind ei înșiși rătăciți, căci pretindeau că Platon n‑a pătruns în adâncul realității inteligibile.

Din pricina aceasta Plotin îi critica adesea în timpul cursurilor, ba a și scris o carte întreagă, pe care noi am numit‑o Împotriva gnosticilor. Pe altele însă le‑a lăsat în seama judecății noastre: Amelios a scris aproape patruzeci de cărți împotriva lucrării lui Zostrianos, iar eu, Porfir, fără istov am scris împotriva cărții lui Zoroastru, dovedind că este o lucrare neautentică și foarte recentă, ticluită de sectanți numai ca să dea impresia că învățăturile pe care au ales ei să le practice ar aparține cu adevărat "bătrânului" Zoroastru.

Plotin acuzat de plagiat. Scrisoarea lui Amelios către Porfir

17. Cum [filozofii] din Grecia au prins a murmura că [Plotin] dădea drept ale sale învățăturile lui Numenios, iar Tryphon stoicul și platonicianul a adus bârfele cu pricina la urechile lui Amelios, acesta s‑a apucat și a scris o carte pe care a intitulat‑o Prin ce se deosebesc învățăturile lui Plotin de cele ale lui Numenios, dedicată "Împăratului", adică mie. "Împăratul" era numele lui Porfir, adică al meu, întrucât eu mă numesc, în limba maternă, Malkos (nume purtat și de tata), iar traducerea lui Malkos în grecește este "Împărat" (dacă cineva ține să‑l traducă neapărat în greacă). Iată de ce Longinos, când ne‑a dedicat lucrarea sa Despre impuls, lui Kleodamos și mie, Porfir, a scris la precuvântare: "Kleodamos și Malkos!" În schimb, Amelios, tălmăcindu‑mi numele - cum a făcut și Numenios, care lui Maximus i‑a zis "Cel Mare" - l‑a înlocuit pe Malkos cu Împărat, scriind:

"Amelios îi trimite Împăratului binețe. Să știi că n‑aș fi rostit nicio vorbă de răspuns acelor bărbați vrednici de toată lauda care spui că te‑au asurzit, trâmbițând fără istov zvonuri potrivnice lui Plotin și trecând pe seama lui Numenios din Apameea învățăturile tovarășului nostru, și aceasta tocmai de dragul lor. Căci e limpede că numai vorbirea lor cea lesnicioasă și ușurința rostirii (cu care atâta se fălesc!) i‑au împins să‑l numească pe Plotin, când flecar de rând, când plagiator, ba încă unul care plagiază lucrurile cele mai neînsemnate. [Și iarăși e lesne de priceput că nu înșiră împotrivă‑i acestea] decât numai din dorința de a‑l lua în râs. Deoarece tu socotești că trebuie să ne folosim de prilejul acesta, pe de o parte, pentru a pune [învățăturile] noastre într‑o formă cât mai agreabilă, la îndemână, ușor de rememorat și, pe de altă parte, pentru a le răspândi pretutindeni (deși ele au fost demult vestite) sporind în felul acesta renumele unui tovarăș drag precum marele Plotin, eu ți‑am dat ascultare și îți trimit, iată, lucrarea făgăduită, la care am trudit - după cum însuți bine știi - vreme de trei zile. Întrucât acestea nu au fost orânduite și expuse plecând de la confruntarea scrierilor lor, ci sunt o simplă rememorare a unei întâlniri mai vechi și întrucât le‑am înșirat așa cum mi‑au venit mai întâi în minte, trebuie să capăt toată îngăduința ta. În plus, nici intenția celui pe care alții vor să‑l pună de acord cu [învățăturile] noastre nu e deloc ușor de priceput, fiindcă el spune când una, când alta despre același subiect, după cum îi cășunează. Cât despre învățăturile casei noastre, dacă există vreo răstălmăcire a lor, sunt încredințat că vei îndrepta totul cu bunăvoință. M‑am văzut silit, se pare, scrupulos cum sunt, datorită distanței între învățăturile maestrului nostru și [ale învățăturilor aceluia], "să cercetez și să resping", cum grăiește tragedia. Iată cât de mult am ținut să‑ți fac pe plac. Rămâi sănătos!"

Simplitatea lui Plotin. Porfir la școala lui Plotin

18. Mi s‑a părut potrivit să pun aici scrisoarea aceasta nu numai pentru a arăta că unii dintre contemporanii lui Plotin credeau că el se împăunează cu învățăturile, pe nedrept însușite, ale lui Numenios, dar îl socoteau, pe deasupra, și un mare guraliv, disprețuindu‑l, o dată pentru că nu pricepeau ce spunea și, a doua oară, pentru că se păzea de toate trucurile și umflăturile sofistice; dimpotrivă, la cursuri, părea că stă pur și simplu de vorbă și nu dezvăluia orișicui de îndată rigoarea logică a raționamentelor sale. Eu, Porfir, de pildă, așa am pățit când l‑am ascultat prima oară. Drept urmare, m‑am pus și am scris împotriva sa, căutând să demonstrez că inteligibilele se găsesc în afara Intelectului. Apoi, rugându‑l pe Amelios să‑mi citească scrierea, Plotin a ascultat până la capăt, a zâmbit și a zis: "Las pe seama ta, Amelios, să‑l scoți din fundătura în care a căzut datorită necunoașterii părerilor noastre!" Iar după ce Amelios a alcătuit un tratat (nu tocmai scurt), Împotriva aporiilor lui Porfir, eu iarăși m‑am apucat să scriu împotrivă‑i; Amelios mi‑a dat [un al doilea răspuns] și de‑abia a treia oară, cu mult greu, am priceput eu, Porfir, cele spuse acolo. Atunci m‑am răzgândit și am întocmit o palinodie pe care am citit‑o la curs. După aceea mi s‑au încredințat cărțile lui Plotin și chiar am căutat să‑l stârnesc pe maestrul însuși, spre a‑și orândui și scrie mai pe larg învățăturile. Ba încă și lui Amelios i‑am ațâțat dorința de a scrie cărți.

Scrisoarea lui Longinos

19. Care era părerea lui Longinos despre Plotin - întemeiată mai cu seamă pe cele ce‑i scriam eu - se va vădi îndată dintr‑un fragment al unei scrisori trimise mie în următoarele împrejurări: cerându‑mi să plec din Sicilia și să vin la dânsul, în Fenicia, precum și să iau cu mine scrierile lui Plotin, zice:

"Iar tu trimite‑mi‑le când vei găsi cu cale, însă mai degrabă vino însuți împreună cu ele, căci eu n‑am să ostenesc nicicând îndemnându‑te să pui călătoria către mine înaintea tuturor celorlalte treburi, nu pentru altceva - căci la noi ce înțelepciune ai putea afla? - dar măcar pentru vechea noastră prietenie și pentru aerul de aici, foarte priincios slăbiciunii trupești de care mi‑ai scris (ori pentru ce‑ți trece ție prin cap!). Dar să nu aștepți nimic de la mine: nici vreo lucrare proaspătă, nici vreuna veche, dintre cele despre care‑mi spui că le‑ai pierdut. Aici e o lipsă atât de mare de copiști, încât - mă jur pe zei! - cum doream, în vremea din urmă, să‑mi completez colecția tratatelor lui Plotin, abia am reușit, smulgându‑l pe secretarul meu de la treburile lui obișnuite și poruncindu‑i să se ocupe numai de aceasta. Acum, cel puțin așa cred, le am pe toate (și pe cele trimise de tine), dar numai pe jumătate: da, căci sunt înțesate cu greșeli; eu mă gândeam că prietenul Amelios va fi îndreptat, totuși, poticnelile copiștilor; se vede însă că el avea alte treburi, mai grabnice decât aceasta. Prin urmare, nu văd în ce fel să mă apropii de ele, cu toate că ard de nerăbdare să cercetez Despre suflet și Despre Ființă. Însă tocmai acestea sunt cele mai pline de greșeli! Tare mi‑aș dori să primesc de la tine niște copii scrise îngrijit, să le compar numai și apoi ți le trimit îndărăt. Dar din nou zic același lucru: nu le trimite [prin altul], ci vino tu însuți cu tratatele mai bune, ba poate și cu altele, în caz că îi va fi scăpat vreunul lui Amelios. Căci pe tot ce‑a adus el am pus mâna cu grăbire. Cum să nu caut a‑mi face rost de scrierile unui asemenea om vrednic de toată cinstirea și de tot respectul precum Plotin!? Mi s‑a întâmplat să‑ți spun [în mai multe rânduri] - și când te aflai aici, și când erai departe, și cât ai trăit la Tyr - că nu sunt de acord cu cele mai multe dintre ipotezele sale; dar privesc cu admirație și mă desfată felul cum scrie, rigoarea cugetării sale, precum și maniera filozofică în care își prezintă cercetările. Toți căutătorii «de adevăr», aș zice, trebuie să‑i considere cărțile printre cele mai vrednice de cinste".

Despre scrisoarea lui Longinos

20. Am citat aici pe larg textul acesta, al celui mai mare critic al vremii noastre, care a scrutat temeinic toate scrierile contemporanilor, ca să arăt ce gândea el despre Plotin; totuși, la început, influențat de nepriceperea altora, îi arăta dispreț. Se pare că a prețuit greșit lucrările cumpărate de la Amelios din pricină că nu a știut pătrunde felul specific de a se exprima [al lui Plotin]. Căci de se vor fi aflat vreodată copii exacte, apoi acelea erau tocmai ale lui Amelios, care fuseseră transcrise direct după originale.

Prefața la Despre scopul ultim

Trebuie să mai citez și ce a scris Longinos într‑o carte despre Plotin, Amelios și filozofii vremii sale, ca să se vădească deplin cum îi judecă acest bărbat preavrednic de laudă și neînduplecat critic. Cartea se intitulează Longinos contra lui Plotin și Amelios Gentiliannos. Despre scopul ultim. Iată prefața:

"Mulți filozofi, Marcellus, au trăit în vremea noastră, și mai cu seamă în primii ani ai vieții mele, dar acum e atâta lipsă de ei, că nu se poate cuprinde în cuvinte. Chiar pe când eram adolescent nu puțini străluceau prin discursuri filozofice; pe toți mi‑a fost dat să‑i văd, căci de mic copil am umblat împreună cu părinții - și am primit lecții de la cei care mai trăiau - amestecându‑mă printre felurite neamuri și cetăți. [Dintre acești filozofi], unii s‑au îngrijit să‑și aștearnă învățăturile în scris, dând urmașilor posibilitatea să se împărtășească din foloase; altora însă li s‑a părut îndeajuns să‑i călăuzească pe cei din preajmă către o cât mai deplină înțelegere a învățăturii lor.

Din tagma celor dintâi au fost, pe de o parte, platonicienii Euclid, Democrit și Proclinos (care a trăit în Troada) și cei care și‑au semănat până acum învățăturile la Roma, adică Plotin și partenerul său, Amelios Gentiliannos; pe de altă parte, stoicii Themistocles și Phoibion, precum și cei ce străluciră până de curând, Annios și Medios; dintre peripateticieni, Heliodor din Alexandria.

Din cel de‑al doilea soi au fost platonicienii Ammonios și Origen - în preajma cărora am petrecut cea mai multă vreme -, amândoi depășindu‑și de departe contemporanii prin inteligență; de asemenea, diadohii atenieni, Theodotos și Eubulos. (Chiar dacă unii dintre ei au mai scris câte ceva - de pildă, Origen, tratatul Despre daimoni, sau Eubulos, Despre Philebos și Despre Gorgias, precum și Despre obiecțiile lui Aristotel la adresa Republicii lui Platon, aceasta nu poate fi o justificare suficientă pentru a‑i socoti printre cei care și‑au pritocit discursurile, întrucât ei se dedau acestei îndeletniciri serioase doar pe fugă, nesocotind impulsul de a scrie ca pe un lucru important.)

Dintre stoici [se cuvine să‑i amintim pe] Herminos, pe Lysimachos, și pe cei care au trăit în Cetate, Athenaios și Musonios.

Dintre peripateticieni, pe Ammonios și Ptolemaios - în vremea lor, cei mai culți, mai cu seamă Ammonios - nimeni nu‑i ajungea în privința întinderii cunoștințelor; dar n‑au scris nicio lucrare tehnică, ci numai poeme și discursuri epidictice, care s‑au păstrat, cum îmi pare mie, în ciuda voinței autorilor, căci nu le‑ar fi plăcut deloc să devină mai târziu celebri prin asemenea scrieri, deși au neglijat să‑și adune gândirea în vistieria unor lucrări mai de soi.

Dintre cei care au scris, unii n‑au făcut altceva decât să strângă și să copieze textele alcătuite de către înaintașii lor; de pildă, Euclid, Democrit și Proclinos. Alții însă, stăruind asupra unor chestiuni fără importanță din opera înaintașilor, s‑au apucat să scrie tratate pe aceleași subiecte (este cazul lui Annios, Medios și Phoibion, ultimul urmărind să ajungă celebru mai degrabă prin șlefuirea cuvântului decât prin înlănțuirea gândirii). Ar putea fi adăugat lor și Heliodoros, întrucât nici el n‑a adus mare lucru în plus - în privința dreptei judecăți - față de ceea ce înaintașii spuseseră în lecțiile lor.

Cei care, dimpotrivă, se dovedesc adevărați scriitori prin mulțimea subiectelor tratate, cultivând și un mod propriu de gândire, sunt Plotin și Gentiliannos Amelios. Primul a oferit o interpretare a principiilor pitagoreice și platoniciene, pe cât se pare, mult mai clară decât a înaintașilor lui; într‑adevăr, nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte. Cât despre Amelios, el a ales să pășească pe urmele lui Plotin, păstrându‑i în mare învățătura. Dar e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin.

Noi socotim că tratatele lor și numai ale lor merită cercetate cu atenție. Și de ce ar socoti cineva operele celorlalți vrednice de studiat (neglijând cercetarea amănunțită a celor de la care ei s‑au inspirat) când [acești autori] n‑au scris nimic din capul lor, nu zic în ce privește punctele esențiale, dar nici măcar în ce privește argumentația, îngrijindu‑se doar să strângă laolaltă părerile cât mai multor «filozofi» și să le aleagă pe cele mai solide!?

Noi am făcut deja lucrul acesta în alte scrieri: de pildă, atunci când l‑am contrazis pe Gentiliannos în privința ideii de "dreptate" la Platon, sau când am analizat tratatul lui Plotin, Despre Idei. Apoi iarăși, când Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor el însuși a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin (pe care și l‑a ales drept maestru în detrimentul nostru), a încercat să arate într‑o lucrare a sa că acesta din urmă ar avea o părere mai solidă decât a noastră despre Idei, noi credem că am dovedit suficient de bine în răspunsul nostru că s‑a înșelat compunând o palinodie. Tot acolo am discutat destul de multe din părerile acestor filozofi, după cum la fel am făcut și în scrisoarea mea către Amelios, care, deși lungă cât un tratat, nu caută altceva decât să răspundă câtorva «observații» trimise de acesta de la Roma. El a intitulat scrisoarea lui Despre felul filozofiei lui Plotin; noi ne‑am mulțumit cu un titlu obișnuit unei asemenea scrieri și i‑am zis Răspuns la scrisoarea lui Amelios".

Porfir despre prefața lui Longinos

21. Așadar, Longinos recunoștea pe atunci că, între toți contemporanii, Plotin și Amelios s‑au dovedit scriitori adevărați, remarcându‑se "prin mulțimea subiectelor tratate", "cultivând un mod propriu de gândire"; că, departe de a‑l plagia și departe de a cultiva învățăturile lui Numenios, ei le urmează pe cele ale pitagoreicilor și pe ale lui Platon; și că "nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte". Apoi, după ce a spus despre Amelios că merge "pe urmele lui Plotin"; dar că "e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin", amintește și de mine, Porfir, care pe atunci eram abia la începutul relației cu Plotin, zicând: "Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor, el însuși, a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin". [Longinos] recunoaște, astfel, că eu m‑am ferit de ocolișurile atât de nefilozofice ale lui Amelios, luând drept model stilul lui Plotin. Cele scrise de un asemenea bărbat, cel mai mare critic al vremii noastre (recunoscut ca atare!), despre Plotin arată îndeajuns de limpede că, de s‑ar fi întâmplat ca eu, Porfir, să merg la dânsul atunci când m‑a chemat, n‑ar mai fi scris a doua oară ceea ce apucase să scrie mai înainte împotriva învățăturii plotiniene.

Oracolul lui Apollo

22. Dar, cum zice Hesiod, "ce rost mai are să‑nșir eu acum de stejar ori de steiuri?". Căci, de‑i nevoie de mărturiile înțelepților, cine poate fi mai înțelept decât un zeu, un zeu care a zis pe bună dreptate:
"Eu al nisipului număr îl știu și‑a mării măsură,
Eu pe cel mut înțeleg, pe cel ce‑a grăi nu‑i în stare".

Când Amelios a întrebat unde s‑a dus sufletul lui Plotin, Apollo, zeul care a spus atât despre Socrate:
"Din toți, Socrate‑n lume‑i cel mai înțelept",

ascultă ce‑a profețit în legătură cu Plotin:

"Nemuritoare cântare din liră acum prind a zice
Despre‑un prieten iubit, cu versuri întrețesând‑o
Dulci precum mierea, din glăsuitoarea mea harfă ivite.
Și pe muze le chem să‑nălțăm cântare‑ntr‑olaltă,
Cu chiot răsunător și avânt străbătut de‑armonie,
Hora să‑ncingă ca odinioară, când fură chemate
Pentru Ahil, în homerice stihuri de zei inspirate.
Hai, dar, ceată de muze, preasfântă, în cor glăsui‑vom,
Naia cântării‑ntr‑un suflu la țărmure‑ntreagă om duce‑o
Voi și cu mine în mijloc, Apollo cu plete bogate!
Duh ești acum, înainte‑ai fost om, ți‑i aproape ursita
Cea mult zeiască de daimon, scăpat de lanțul nevoii
Pur omenești; înotând din vâltoarea cea mult vuitoare
Trupul îl lași, țintind către țărmul bătut de talazuri,
Pleci de la neamul nost' păcătos, mânat de dorința
De a păși pe a neprihănitului suflet potecă,
Unde zeiască lucoare se varsă tutindenea; Legea‑i
În curăție: departe‑i păcatul cel fără de lege.
Încă de‑atunci când luptai cu‑amarul talaz al vieții
Veșnic de sânge setoasă și cu vârteju‑i scârbavnic
Și‑n al tumultului toi, și‑n învolburări fără veste,
țelul cel pururi aproape ades ți‑au vădit Fericiții.
Cugetul tău ce adesea pierdut pe cărări șerpuite
Rătăcitor bâjbâia, purtat de‑ale minții elanuri,
Către al cerului crug, pe calea cea fără de moarte,
Dusu‑l‑au Nemuritorii - un mănunchi răspândind de lumină
Ochii‑ți să poată străbate din bezna întunecimii.
Pleoapele‑ți somnul adânc nicicând cu totul cuprins‑a
Ci, sfărâmând de pe ele zăvorul cel trudnic al pâclei,
Pe‑aripi de volburi purtat, cu ochii zărit‑ai priveliști
Multe și desfătătoare, greu de văzut de vreunul
Din muritori, câți pornit‑au să caute înțelepciunea.
Slobod acum din prinsoare, lăsat‑ai în urmă‑ți mormântul
Daimonicul suflet și‑ndat‑ai venit l‑adunarea
Daimonică, încântată de desfătătoare‑adiere.
Dragoste‑aici vei găsi și dorul ce‑ncântă privirea,
Al bucuriei preaplin cea fără prihană; întruna
De la zei izvorăște pârâu nemurirea; de‑aicea‑s
Dulci adieri, neclintitul senin, ale dragostei lanțuri,
Ici au sălaș cei din stirpea‑aurit‑a măritului Zeus:
Minos și‑ai săi doi frățâni, Radamante și dreptul Aiakos,
Platon i‑aicea, preasfântul bărbat, și aicea mai este
Bunul Pitagora și cu aceia ce‑n hora iubirii pășit‑au
Fără de moarte, toți cei ce parte avură de soarta
Preafericiților daimoni; întruna‑s ospețe acolo,
Sufletul în bucurii se desfată. O, fericite,
Prin încercări fără număr trecând dobândit‑ai cununa
Vieții alese și între daimonii sfinți ți‑i sălașul.
Hai, dară, muzelor, să rotunjim iscusita cântare,
Hora să‑nchidem în cinstea preafericitului Plotin!
Harfa‑mi de aur atât a avut a grăi de norocu‑i!"

Comentariu la oracol

23. În aceste [stihuri] se spune că Plotin era bun și blând, dar mai ales smerit. Noi înșine așa l‑am cunoscut! Se mai spune că avea un suflet curat și năzuia fără istov către dumnezeire, pe care o iubea din toată inima, precum și că făcea tot ce‑i stătea în putere ca să scape de‑"amarul talaz al vieții/ veșnic de sânge setoasă". Nu întâmplător, tocmai acestui [bărbat] daimonic - care se ridica adesea, prin meditațiile sale și urmând căile dezvăluite de Platon în Symposion, la Dumnezeul prim și transcendent - i s‑a arătat acel zeu fără formă și fără chip, care se află deasupra Intelectului și deasupra tuturor inteligibilelor. Și eu, Porfir, acum, la șaizeci și opt de ani, mărturisesc că m‑am apropiat și m‑am unit cu Acela o dată. În tot cazul, lui Plotin i s‑a arătat "punctul final cel pururi aproape", căci, pentru dânsul, "punctul final" și scopul [vieții filozofice] erau să se unească și să stea mereu aproape de Zeul cel mai presus de toate. De patru ori a atins el scopul acesta, când viețuiam alături de dânsul, într‑un chip de nespus.

Se mai spune încă [în oracol] că adesea, când rătăcea pe căi întortocheate, zeii i‑au îndreptat drumul, dându‑i "un mănunchi ce răspândea lumină", astfel încât și‑a scris lucrările sub privirea și oblăduirea lor.

Cea mai mică femeie din lume

 

Clarice Lispector
Cea mai mică femeie din lume (Proză scurtă 1940-1964)
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din portugheză de Anca Milu-Vaidesegan

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Clarice Lispector (10 decembrie 1920 - 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia.

În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea Triumful a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție.

Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H. (1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă pentru prima dată cititorilor români integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964.

La un secol de la moartea Claricei Lispector, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția Humanitas Fiction dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor.

Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată - de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

Un mare eveniment al secolului XXI este readucerea în prim-plan a hipnoticei Clarice Lispector." (The New York Times)

"Clarice Lispector este un geniu ascuns al secolului XX, din aceeași categorie cu Borges și Pessoa. Scrisul ei este cu totul original, strălucit, dramatic și tulburător." (Colm Tóibín)

"Să citești proza scurtă a Claricei Lispector este ca și cum ți s-ar da o lume în flăcări. Sau, mai degrabă, mai multe lumi arzânde, care în orice moment ar putea exploda, măturând totul în jur. Și totuși, ele sunt lumi pe care hotărăști să nu le lași din mână, fiindcă melancolia lor are o stranie profunzime a sensului." (NPR)

"Scriitura Claricei Lispector este una neconvențională, la confluența dintre diverse genuri literare. Avem de‑a face cu o creație care dezvoltă sau pre­zintă variații ale unor teme recurente, unde combinarea mai multor registre extinde paleta palimpsestică a unor potențiale intertextualități. Clarice Lispector a înțeles și a fost fascinată de conflictul permanent dintre experiența trăită și maniera în care aceasta este reprezentată, organizată prin intermediul limbajului, care nu este altceva decât un mijloc de comunicare mediată; incapabil de a reda veridicitatea, de a rămâne între granițele verosimilității, incapabil de a exprima în mod direct infinitele nuanțe ale gândirii omenești, își creează acele mecanisme subtile de exprimare figurativă, prin care construiește o cosmoramă încărcată de simboluri și metafore. După cum afirma însăși scriitoarea: «În spatele gândirii nu există cuvinte: ești pur și simplu»." (Anca Milu‑Vaidesegan)

"Clarice Lispector a fost deseori comparată cu Woolf, Joyce, Sartre [...]. Încercările criticii sunt de înțeles: cu cât un autor este mai surprinzător, cu atât se caută comparații pentru a-i capta esența. Dar citiți povestirile sale și veți înțelege că obișnuiește să evadeze dintre aceste borne; este și nu este o scriitoare feministă, postmodernă, absurdă, mistică." (The Guardian)
 

Fragment
 

Aniversare fericită

Membrii familiei soseau rând pe rând. Cei care veneau din Olaria erau foarte bine îmbrăcați, pentru că vizita presupunea și o plimbare la Copacabana. Nora din Olaria era îmbrăcată în bleumarin, într-o rochie împodobită cu paiete și mici cute care îi mascau talia. Bărbatul ei nu venise din motive evidente: nu voia să se vadă cu frații lui. Însă își trimisese soția, ca să nu se rupă de tot legăturile - iar aceasta venise gătită cu rochia cea mai bună, ca să le arate că nu are nevoie de nici unul dintre ei, și cu cei trei copii: două fete în prag de pubertate, infantilizate de volănașele de culoare roz și jupoanele apretate, și un băiat stânjenit de costumul nou și de cravată.

Cum Zilda - fiica împreună cu care locuia sărbătorita - aliniase scaunele unele lângă altele la perete, ca la o petrecere dansantă, nora din Olaria, după ce îi salută cu o figură serioasă pe cei ai casei, se așeză pe unul dintre scaune și amuți, bosumflată, arătându-se în continuare jignită. "Am venit ca să fac act de prezență", îi spusese ea Zildei, după care se așezase ofensată. Cele două domnișoare în roz și băiatul, blonzi și cu părul bine pieptănat, nu prea știau ce atitudine să adopte, rămânând în picioare lângă mama lor, impresionați de rochia ei bleumarin cu paiete.

Apoi a venit nora din Ipanema, cu doi nepoți și o bonă. Bărbatul ei avea să sosească mai târziu. Și cum Zilda - singura fată între șase frați și singura care, lucru hotărât deja de mulți ani, avea spațiu și timp suficient pentru a o găzdui pe sărbătorită - cum Zilda se afla în bucătărie să o ajute pe menajeră să termine ultimele sandviciuri și antreuri, în încăpere rămaseră: nora din Olaria, semeață, alături de copiii ei nedumeriți; nora din Ipanema la capătul opus al șirului de scaune, făcându-și de lucru cu bebelușul, ca să nu dea cu ochii de cumnata din Olaria; bona, relaxată și apatică, căscând gura.

Iar în capul mesei, sărbătorita care împlinea astăzi optzeci și nouă de ani.

Zilda, stăpâna casei, aranjase masa devreme, o umpluse de șervețele colorate din hârtie și pahare de carton pe care era scrisă data, împrăștiase baloane sus pe tavan, pe unele scria "Happy Birthday!", pe altele "La mulți ani!". În mijlocul mesei așezase uriașul tort din cale-afară de dulce. Ca să câștige timp, aranjase masa imediat după prânz, pusese scaunele la perete, îi trimisese pe copii să se joace prin vecini, ca să nu strice aranjamentul.

Și tot ca să câștige timp, o îmbrăcase pe sărbătorită imediat după masa de prânz. I-a pus și babețica în jurul gâtului și broșa, o stropise cu puțină colonie, ca să ascundă acel miros de stătut - și o așezase la masă. Și, de la ora două, sărbătorita ședea în capul mesei lungi și goale, țeapănă în sufrageria tăcută.

Din când în când, conștientă de șervețelele colorate. Uitându-se curioasă la câte un balon care se legăna când treceau mașini. Când și când, neliniștea aceea mută: când urmărea, fascinată și neputincioasă, cum zboară musca în jurul tortului.

Până la ora patru, când venise nora din Olaria, urmată de cea din Ipanema.

Când nora din Ipanema se gândea că nu mai suportă nici o secundă să stea în fața cumnatei sale din Olaria - aceasta, apăsată de ofensele din trecut, nu vedea nici un motiv pentru care să-și întoarcă privirile provocatoare de la nora din Ipanema -, își făcu în sfârșit apariția José împreună cu ai lui. Imediat ce au terminat cu îmbrățișările, sufrageria s-a umplut de oameni care se salutau zgomotos, ca și cum toți ar fi așteptat la parter momentul propice de a se năpusti pe scară, nu care cumva să întârzie, târându-și copiii uimiți, umplând încăperea - și pornind petrecerea.

Mușchii feței sărbătoritei nu o mai revelau în nici un fel, de aceea nimeni nu putea ști dacă se bucură. Stătea în capul mesei. Era o bătrână înaltă, slabă, impunătoare și brunetă. Părea seacă.
- Optzeci și nouă de ani, da, domnule! spuse José, fiul cel mai mare, acum că Jonga murise. Optzeci și nouă de ani, da, domnule! zise frecându-și mâinile în semn de admirație publică și dând tuturor un semnal imperceptibil.

Se opriră cu toții atenți și o priviră pe sărbătorită cu un aer mai oficial. Unii dădură din cap admirativ, ca în fața unui record. Fiecare an trăit de sărbătorită era o vagă etapă din viața întregii familii. Da, domnule! spuseră unii dintre ei, zâmbind timid.
- Optzeci și nouă de ani! repetă ca un ecou Manoel, care era asociat cu José la firmă. E o fetișcană! spuse el în glumă, emoționat, și toată lumea izbucni în râs, mai puțin nevasta lui.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Unii nu-i aduseseră nici un cadou. Alții, o savonieră, un set din jerseu, o broșă fantezie, un cactus în ghiveci - nimic, nimic care să-i fie de folos amfitrioanei sau copiilor ei, nimic care să-i fie cu adevărat de folos sărbătoritei, făcând astfel o economie: amfitrioana punea bine cadourile, amară, ironică.
- Optzeci și nouă de ani! repetă Manoel necăjit, uitându-se la nevastă.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Atunci, ca și cum toți ar fi avut dovada definitivă că n-are nici un rost să se străduiască, ridicând din umeri ca cineva care se află în fața unui surd, au continuat petrecerea singuri, mâncând primele sandviciuri cu șuncă, nu că le-ar fi stârnit apetitul, ci ca să pară plini de vervă, spunând în glumă că sunt toți morți de foame. S-a servit punciul, Zilda era toată transpirată, la drept vorbind, nici una din cumnate nu o ajutase, untura fierbinte a crochetelor răspândea un miros de picnic; și întorși cu spatele la sărbătorită, care nu putea mânca prăjeli, râdeau neliniștiți. Și Cordélia? Cordélia, nora cea mai mică, stătea pe scaun, zâmbind.
- Nu, domnule, răspunse José cu o falsă severitate, azi nu vorbim despre afaceri!
- Este în regulă, este în regulă! dădu repede înapoi Manoel, aruncându-i nevestei, care de departe își ascuțea atent auzul, o privire rapidă.
- Nu vorbim despre afaceri, strigă José, astăzi e ziua mamei!

În capul mesei deja murdare, paharele pline de pete, singur tortul întreg - era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Și când masa ajunsese de-a dreptul mizerabilă, mamele enervate de gălăgia copiilor, în timp ce bunicile se lăfăiau pe scaune, îngăduitoare, atunci au stins lumina inutilă din hol, ca să aprindă lumânarea de pe tort, o lumânare mare pe care era lipită o hârtie cu cifra 89. Dar nimeni nu o lăudă pe Zilda pentru ideea ei, de aceea se întreba neliniștită dacă nu cumva ei or fi crezând că a făcut economie de lumânări - fără să se observe că nimeni, că nici unul nu contribuise nici măcar cu o cutie de chibrituri la masa festivă, că ea, Zilda, îi servea ca o roabă, se clătina pe picioare de epuizare și cu sufletul arzând. Așadar, au aprins lumânarea. Atunci José, liderul, cântă cu glas puternic, îndemnându-i cu o privire autoritară pe cei care mai ezitau sau erau surprinși, "Haideți! Toată lumea odată!" - și deodată toți au început să cânte tare, militărește. Trezită de voci, Cordélia îi privea cu răsuflarea tăiată. Cum nu se înțeleseseră dinainte, unii cântau în portugheză, alții cântau în engleză. Au încercat apoi să se corecteze: cei care cântaseră în engleză au dat-o pe portugheză, iar cei care cântaseră în portugheză au dat-o încet pe engleză.

În timp ce cântau, sărbătorita, în lumina lumânării aprinse, medita ca și cum ar fi fost în fața unui șemineu.

L-au ales pe cel mai mic dintre strănepoți, care, aplecându-se în brațele mamei încurajatoare, stinse flacăra dintr-o singură suflare plină de salivă! Au aplaudat câteva clipe forța neașteptată a copilului care, mirat și fericit, îi privea pe toți încântat. Stăpâna casei aștepta cu degetul pregătit pe comutatorul din hol - și aprinse becul.
- Trăiască mama!
- Trăiască bunica!
- Trăiască dona Anita, spuse și vecina care-și făcuse apariția.
- Happy birthday!, strigară nepoții care studiau la colegiul Bennett.

S-au mai auzit câteva aplauze pe ici, pe colo.

Sărbătorita se uita la tortul stins, mare și uscat.
- Taie tortul, bunico, spuse mama cu patru copii, ea trebuie să-l taie! le repetă tuturor cu un soi de convingere oarecum incertă, cu un aer misterios și nedumerit. Și, cum toți au fost de acord, satisfăcuți și curioși, ea deveni dintr-o dată impetuoasă: Taie tortul, bunico!

Și, pe neașteptate, bătrâna puse mâna pe cuțit. Și fără nici o ezitare, ca și cum, dacă ar fi ezitat o clipă, s-ar fi prăvălit peste masă, tăie prima felie cu o lovitură de asasin.
- Câtă putere, comentă cu glas scăzut nora din Ipanema, și nu se știe dacă era scandalizată sau plăcut surprinsă. Era poate puțin îngrozită.
- Acum un an, încă putea urca scările mai repede ca mine, spuse Zilda cu amărăciune.

După prima felie tăiată, ca și cum ar fi fost aruncată prima lopată de pământ, s-au apropiat toți, cu farfuria în mână, făcându-și loc, prefăcându-se că dau veseli din coate, fiecare la lopețica lui.

Rapid, feliile de tort au fost distribuite pe farfurioare, într-o tăcere care stătea să dea în clocot. Copiii mici, cu gura ascunsă de masă și cu ochii la nivelul acesteia, urmăreau împărțeala cu multă intensitate. Stafidele picau din tort printre firimiturile uscate. Copiii neliniștiți vedeau cum se risipesc stafidele și le urmăreau atenți cum cad.

Dar când s-au uitat mai bine, ce să vezi, sărbătorita înfulecase deja ultima bucățică!

Drept pentru care se putea decreta că petrecerea s-a terminat.

Cordélia se uita absentă la toți, zâmbind.
- Ți-am spus deja: astăzi nu vorbim despre afaceri! zise José radios.
- În regulă, în regulă! dădu înapoi Manoel împăciuitor, fără să se uite la nevastă, care nu-și lua ochii de la el. În regulă, încercă el să zâmbească, și mușchii feței i se contractară ușor.
- Astăzi e ziua mamei! spuse José.

În capul mesei, fața de masă pătată de coca-cola, tortul morfolit, și ea, ea era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Ei umblau de colo-colo, agitați, râzând, familia ei. Iar ea era mama tuturor. Și chiar dacă nu s-a ridicat dintr-odată, asemenea unui mort care se scoală încet, amuțindu-i și îngrozindu-i pe cei vii, sărbătorita a rămas pe scaun mai dură, mai semeață. Ea era mama tuturor. Și cum o mai sufoca babețica, dar ea era mama tuturor și, țintuită neputincioasă pe scaun, îi disprețuia. Și îi privea clipind din ochi. Toți copiii ei și nepoții și strănepoții nu-i ajungeau nici la călcâi, se gândi ea deodată cu scârbă. Rodrigo, nepoțelul de șapte ani, era singurul pe care-l avea la inimă, Rodrigo, cu fețișoara lui dură, virilă și ciufulită. Unde-i Rodrigo? Rodrigo cu ochii somnoroși și dilatați în căpșorul acela arzând, confuz. Acela va fi bărbat. Dar, clipind, sărbătorita se uita la ceilalți. Ah, disprețul pentru viața care se duce. Cum?! Cum de a putut, fiind atât de puternică, să dea naștere acelor ființe opace, cu brațe moi și figuri anxioase? Ea, cea puternică, care se căsătorise la timpul potrivit cu un bărbat bun, pe care, ascultătoare și nedepinzând de nimic, l-a respectat; ea l-a respectat, iar el i-a făcut copii și i-a plătit nașterile și i-a respectat lăuziile. Trunchiul a fost bun. Dar dăduse acele roade amare și nefericite, fără să fie măcar în stare să se bucure cu adevărat. Cum de a putut ea aduce pe lume acele ființe hlizite, slabe, mărginite? Ranchiuna rodea în inima-i pustiită. Niște comuniști, asta erau; niște comuniști. Îi privi cu o mânie de femeie bătrână. Păreau șobolani care-și dădeau ghionturi; familia ei. Hotărâtă, își întoarse capul și cu o putere de nebănuit scuipă pe jos.
- Mamă! strigă îngrozită stăpâna casei. Ce înseamnă asta, mamă? strigă ea rușinată, neîndrăznind să se uite la ceilalți, știa că nemernicii își aruncau ocheade unii altora victorioși, ca și cum ar fi fost de datoria ei s-o educe pe bătrână, și nu mai lipsea mult până să spună că nici baie nu-i mai face mamei, nu vor înțelege niciodată sacrificiul ei. Ce înseamnă asta, mamă? spuse cu glas scăzut, neliniștită. Dumneata n-ai făcut niciodată una ca asta! adăugă cu voce tare, ca s-o audă toți, voia să se agațe de mirarea celorlalți, când va cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mama ta. Dar marea ei supărare s-a mai atenuat când și-a dat seama că ei înclinau din cap aprobator, în semn că bătrâna dăduse în mintea copiilor.
- În ultima vreme a început să scuipe, le mărturisi ea stânjenită tuturor.

Niște șobolani care-și dădeau ghionturi, familia ei. Băieții, deși mari - probabil săriți de cincizeci de ani, habar n-am! -, băieții încă mai aveau trăsături frumoase. Dar ce neveste au putut să-și aleagă! Și nepoții, ce neveste - încă mai slabi și mai acriți - își aleseseră. Mândre foc, cu picioare subțiri, cu coliere false, ca femeile alea care nu știu să îndure la greu, femeiuștile alea care nu li se potriveau băieților ei, care nu erau în stare să pună o servitoare la punct, și toate cu cercei în urechi - dar nici unul, nici unul de aur! Mânia o sufoca.
- Dați-mi un pahar de vin! spuse ea.

Se făcu brusc liniște, fiecare dintre ei cu paharul înțepenit în mână.
- Buni, nu cumva o să-ți facă rău? o întrebă cu precauție nepoata dolofană și scundă.
- Nici o buni! explodă înfuriată sărbătorita. Să vă ia naiba, adunătură de fătălăi, de încornorați și de vagaboande! Dorothy, adu-mi un pahar de vin! ordonă ea.

Dorothy nu știa ce să facă, se uită la toți cu o privire comică ce implora ajutor. Dar, ca măștile neutre și indefinite, brusc, toate chipurile deveniseră lipsite de expresie. Petrecerea întreruptă, cu sandviciurile începute în mână, câte o îmbucătură rămasă uscată în gură, umflând falca în cel mai nepotrivit moment. Toți orbiseră, surziseră și amuțiseră cu gustările în mână. Și se uitau impasibili.

Încurcată, amuzată, Dorothy îi dădu vinul: isteață, doar două degete în pahar. Inexpresivi, pregătiți, toți așteptau dezlănțuirea furtunii.

Dar nu numai că sărbătorita nu a explodat văzând prăpădenia de vin pe care i-a dat-o Dorothy, dar nici nu s-a atins de pahar.

Privirea ei era fixă, liniștită. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Toți se uitau unii la alții politicoși, zâmbind ca orbeții, absenți, de parcă un cățeluș ar fi făcut pipi în sufragerie. Stoice, au început din nou să se audă vocile și râsetele. Nora din Olaria, care fusese pentru prima dată la unison cu ceilalți, când tragedia părea victorioasă, gata să se declanșeze, a trebuit să revină singură la aerul ei grav, fără măcar sprijinul celor trei copii care acum se amestecau ca niște trădători printre ceilalți. De pe scaunul ei izolat, analiza cu un ochi critic rochiile alea fără nici un fason, fără falduri, ce manie aveau să poarte rochii negre cu un colier din perle, nici măcar nu era la modă, o făceau din economie. Examina distantă sandviciurile care abia dacă văzuseră untul. Ea nu a mâncat nimic, nimic! A luat doar câte o bucățică din fiecare, de gust.

Și, ca să spunem așa, din nou petrecerea se terminase.

Stăteau toți jos, plini de bunăvoință. Unii, cu atenția îndreptată către sine, așteptând să se spună ceva. Alții, goi și în așteptare, cu un zâmbet amabil, cu stomacul plin de porcăriile alea care nu hrăneau, în schimb, țineau de foame. Copiii, deja scăpați de sub control, țipau cât îi ținea gura. Unii deja arătau dezgustător; cei mai mici, uzi leoarcă; seara se lăsa vertiginos. Iar Cordélia, Cordélia privea absentă, cu un zâmbet tâmp, îndurându-și singură secretul. Ce se întâmplă cu ea? aruncă cineva cu o curiozitate neglijentă, arătând-o de departe cu o mișcare a capului, dar nu i-a răspuns nimeni. Aprinseră și celelalte lumini ca să grăbească liniștea nopții, copiii începeau să se certe. Dar luminile erau mai șterse chiar decât tensiunea palidă a serii. Iar apusul de la Copacabana, fără să dea înapoi, se întindea tot mai mult, pătrunzând bolovănos prin ferestre.
- Trebuie să plec, spuse tulburată una dintre nurori, ridicându-se și scuturându-și firimiturile de pe fustă. Mai mulți se ridicară deodată, zâmbind.

Sărbătorita primi o sărutare precaută de la fiecare, ca și cum pielea ei atât de străină ar fi fost o cursă. Și, impasibilă, clipind, primi cuvintele voit bălmăjite pe care i le adresau, încercând să dea un ultim imbold de efuziune a ceva ce nu era de-acum decât trecut: se înnoptase de-a binelea. Lumina din sufragerie părea mai galbenă și mai intensă, oamenii îmbătrâniți. Copiii o luaseră razna deja.
"Oare ea crede că tortul ține loc de cină?" se întreba bătrâna în sinea ei.

Însă nimeni nu putea ghici la ce se gândea ea. Iar pentru cei care i-au mai aruncat vreo privire din ușă, sărbătorita nu era decât ceea ce părea: așezată în capul mesei mizerabile, cu mâna strângând fața de masă, ca și cum ar fi ținut un sceptru, și cu acea muțenie care era ultimul ei cuvânt. Cu pumnul strâns pe masă, niciodată nu va mai fi doar ceea ce credea ea. Aparența o depășise până la urmă și, întrecând-o, devenea, senină, tot mai uriașă. Cordélia o privea uimită. Pumnul mut și sever ținut pe masă îi spunea nefericitei nurori că fără rost iubea poate pentru ultimă oară: trebuie să se știe. Trebuie să se știe. Că viața e scurtă. Că viața e scurtă.

Fuga

Începuse să se întunece și îi era frică. Ploaia cădea necontenit și pavajul umed lucea în lumina felinarelor. Oameni cu umbrele, impermeabile, mergeau grăbiți, cu chipuri obosite. Mașinile derapau pe asfaltul ud și din când în când se auzea câte un claxon timid.

A vrut să se așeze pe o bancă din parc, pentru că, în realitate, nu simțea ploaia și nici nu se sinchisea de frig. Doar puțină teamă, fiindcă nu se hotărâse încă pe ce drum s-o apuce. Banca era un loc de odihnă. Însă trecătorii o priveau nedumeriți, și atunci s-a ridicat și a mers mai departe.

Era obosită. Se gândea tot timpul: "Dar ce se va întâmpla acum?" Dacă ar fi continuat să meargă înainte? Nu era o soluție. Să se întoarcă acasă? Nu. Se temea ca vreo forță să n-o împingă înapoi, în punctul de plecare. Amețită cum era, închise ochii și își imagină un vârtej mare ieșind dinspre "Casa Elvira", aspirând-o cu violență și așezând-o din nou la fereastră, cu cartea în mână, reconstituind scena de zi cu zi. S-a speriat. A așteptat un moment, să nu mai treacă nimeni, ca să strige din rărunchi: "Nu te mai întorci." S-a liniștit.

Acum, odată ce a decis că va pleca, totul renăștea. Dacă nu ar fi fost atât de confuză, i-ar fi plăcut gândul ce-i venise în minte după două ore: "Ei bine, lucrurile există încă." Da, o descoperire pur și simplu extraordinară. Era căsătorită de doisprezece ani, și trei ore de libertate o restituiau sieși aproape în întregime: în primul rând, trebuia să vadă dacă lucrurile încă există. Dacă ar fi jucat pe o scenă chiar această tragedie, s-ar fi pipăit, s-ar fi ciupit, să se asigure că e trează. Dar să joace teatru era ultimul lucru pe care și-l dorea.

Însă nu simțea înlăuntrul său numai bucurie și ușurare. Și un pic de teamă, și doisprezece ani.

Traversă trotuarul și se sprijini de parapet, ca să privească oceanul. Ploua în continuare. Luase autobuzul la Tijuca și coborâse la Glória. Mergând pe jos, ajunsese deja dincolo de Morro da Viúva.

Oceanul era foarte agitat, și când valurile se spărgeau de stânci stropii de spumă sărată o stropeau din cap până-n picioare. S-a gândit o clipă dacă e adânc în locul acela, dat fiind că era imposibil să-și dea seama: apa închisă la culoare, întunecată, putea foarte bine să fie la câțiva centimetri de nisip sau să ascundă infinitul. S-a hotărât să încerce din nou acel joc, acum că era liberă. Era de ajuns să privească mult timp în adâncul apei și să creadă că lumea aceea nu are sfârșit. Ca și cum s-ar fi înecat, fără să atingă vreodată cu picioarele fundul oceanului. O angoasă apăsătoare. Și atunci pentru ce o căuta?

Povestea de a nu găsi fundul oceanului era una veche, din vremea copilăriei. La capitolul despre forța gravitației, în școala primară, inventase un om cu o boală ciudată. La el nu funcționa forța gravitației... Așadar, el cădea în afara pământului, și tot cădea pentru că ea nu era în stare să-i dea o direcție. Unde cădea? Apoi, se hotărâse: va continua să cadă, să cadă și se obișnuia cu asta, avea să mănânce căzând, să doarmă căzând, trăia căzând, până ce avea să moară. Și va continua să cadă? Dar în acel moment amintirea bărbatului nu o neliniștea, ci, dimpotrivă, îi aducea un iz de libertate pe care nu-l mai simțise de doisprezece ani. Deoarece soțul său avea o trăsătură aparte: era suficientă prezența lui ca cele mai mici mișcări ale gândurilor ei să înceteze. La început, asta îi conferise oarecare liniște, apoi obosise să tot cugete la lucruri inutile, deși amuzante.

Acum, ploaia a încetat. Este frig, dar e foarte bine. Nu mă voi întoarce acasă. Ah, da, asta este o consolare infinită. Oare el va fi surprins? Da, doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb. Zilele se topesc, se amestecă, formând un tot, o ancoră mare. Iar ființa se simte pierdută. Privirea ajunge să-i arate ca o fântână adâncă. Apă întunecată și tăcută. Gesturile ei devin albe și nu se teme decât de un singur lucru în viață: să nu apară ceva care s-o schimbe. Trăiește în spatele unei ferestre, privind pe geam cum anotimpul ploilor îl acoperă pe cel cu soare, după care se face din nou vară și apoi vin din nou ploile. Dorințele sunt fantasme care se spulberă imediat ce se aprinde lumina bunului-simț. De ce soții reprezintă bunul-simț? Al lor este deosebit de solid, bun și nu dă greș niciodată. Al celor care folosesc o singură marcă de creion și știu pe de rost ce scrie pe talpa pantofilor. Îi poți întreba fără grijă despre orarul trenurilor, ziarul cu cel mai mare tiraj, ba chiar în ce regiune a globului se reproduc cel mai repede maimuțele.

Ea râde. Acum poate râde... Mâncam prăbușindu-mă, dormeam prăbușindu-mă, trăiam prăbușindu-mă. Am să caut un loc unde să pot pune picioarele pe pământ...

I se păru atât de amuzant acest gând, încât se aplecă peste parapet și izbucni iar în râs. Un bărbat corpolent se opri la o oarecare distanță, uitându-se la ea. Ce mă fac? Ce-ar fi să mă apropii de el și să-i spun: "Dragul meu, plouă." Nu. "Dragul meu, eu am fost o femeie măritată și acum sunt o femeie." Merse mai departe, lăsându-l în urmă pe bărbatul corpolent.

Deschide gura și simte cum o pătrunde aerul proaspăt. De ce a așteptat atât de mult înnoirea asta? Abia astăzi, după douăsprezece secole. A ieșit de sub dușul rece, s-a îmbrăcat cu ceva subțire, a luat o carte. Dar astăzi era altfel decât în toate după-amiezile din zilele din toți anii. Era cald și simțea că se sufocă. A deschis toate ușile și ferestrele. Dar nu: aerul era încremenit acolo, imobil, grav, apăsător. Nici o adiere, și cerul jos, norii întunecați, denși.

Cum s-a întâmplat totul? La început, doar indispoziția și căldura. Apoi, simți cum crește ceva înlăuntrul ei. Deodată, cu mișcări greoaie, minuțioase, și-a smuls rochia de pe ea, sfâșiind-o furioasă în fâșii lungi. Aerul devenea tot mai închis în jurul ei, strângând-o ca într-un corset. Atunci, un bubuit puternic a zguduit casa. Aproape simultan, au început să cadă picături mari de ploaie, calde și sacadate.

A rămas nemișcată în mijlocul camerei, gâfâind. Ploaia se întețea. Auzea cum se izbește cu zgomot de copertina zincată din grădină și pe menajeră adunând rufele. Ai fi zis că a venit potopul. O briză răcoroasă adia prin camere, îi mângâia obrazul fierbinte. Atunci s-a liniștit. S-a îmbrăcat, a luat toți banii din casă și a plecat.

Acum îi e foame. De doisprezece ani nu i-a mai fost foame. Va intra într-un restaurant. Pâinea e proaspătă, supa fierbinte. Va comanda o cafea, o cafea tare și aromată. Ah, cât de frumos și minunat e totul! Camera de hotel are un aer ciudat, perna e moale, parfumată, așternutul curat. Și, când întunericul va pune stăpânire pe cameră, o lună uriașă va răsări după ploaia asta, o lună proaspătă și senină. Iar ea va dormi învăluită în lumina lunii...

Se va lumina de ziuă. Va avea la dispoziție toată dimineața ca să cumpere tot ce-i trebuie pentru călătorie, deoarece vaporul pleacă la două după-amiaza. Oceanul este calm, aproape fără valuri. Cerul, de un albastru violent, țipător. Vaporul se îndepărtează rapid... Și, în curând, tăcere. Apele cântă izbindu-se de corpul navei, sacadat, suav... De jur împrejur, zboară pescărușii, spumă albă ieșită din mare. Da, toate astea!

*

Însă ea nu are destui bani să călătorească. Biletele sunt atât de scumpe. Și ploaia care a udat-o până la piele o face să se simtă pătrunsă de un frig înțepător. Bine că poate sta la hotel. Adevărat. Dar hotelurile din Rio nu sunt potrivite pentru o doamnă singură, cu excepția celor de categoria întâi. Și în acelea poate da peste vreun cunoscut de-al bărbatului ei, ceea ce în mod sigur îi va afecta afacerile.

Ah, asta-i o minciună. Care este adevărul? Doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb și zilele ți se înfășoară în jurul trupului, strângându-te tot mai mult. Mă întorc acasă. Nu pot să fiu furioasă pe mine, pentru că am obosit. Și toate astea chiar se întâmplă, eu nu provoc nimic. Sunt doisprezece ani.

Intră în casă. E după-amiază și bărbatul ei citește întins pe pat. Îi spune că Rosinha e bolnavă. Nu a primit mesajul ei în care-l anunța că se va întoarce abia pe seară? Nu, îi răspunde el.

Bea un pahar cu lapte fierbinte, pentru că nu îi e foame. Îmbracă o pijama din flanelă, de culoare albastră, cu buline albe, foarte moale. Îl roagă să stingă lumina. El o sărută pe obraz, spunându-i să-l trezească la șapte fix. Ea îi promite, el răsucește comutatorul.

Dintre arbori, se ridică o lumină mare și pură.

Un timp, rămâne cu ochii deschiși. Apoi își șterge lacrimile cu cearșaful, închide ochii și își caută o poziție comodă în pat. Simte cum lumina lunii o învăluie încetișor.

În liniștea nopții, vaporul se îndepărtează tot mai mult.

Cea mai mică femeie din lume

 

Clarice Lispector
Cea mai mică femeie din lume (Proză scurtă 1940-1964)
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din portugheză de Anca Milu-Vaidesegan

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Clarice Lispector (10 decembrie 1920 - 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia.

În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea Triumful a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție.

Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H. (1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă pentru prima dată cititorilor români integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964.

La un secol de la moartea Claricei Lispector, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția Humanitas Fiction dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor.

Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată - de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

Un mare eveniment al secolului XXI este readucerea în prim-plan a hipnoticei Clarice Lispector." (The New York Times)

"Clarice Lispector este un geniu ascuns al secolului XX, din aceeași categorie cu Borges și Pessoa. Scrisul ei este cu totul original, strălucit, dramatic și tulburător." (Colm Tóibín)

"Să citești proza scurtă a Claricei Lispector este ca și cum ți s-ar da o lume în flăcări. Sau, mai degrabă, mai multe lumi arzânde, care în orice moment ar putea exploda, măturând totul în jur. Și totuși, ele sunt lumi pe care hotărăști să nu le lași din mână, fiindcă melancolia lor are o stranie profunzime a sensului." (NPR)

"Scriitura Claricei Lispector este una neconvențională, la confluența dintre diverse genuri literare. Avem de‑a face cu o creație care dezvoltă sau pre­zintă variații ale unor teme recurente, unde combinarea mai multor registre extinde paleta palimpsestică a unor potențiale intertextualități. Clarice Lispector a înțeles și a fost fascinată de conflictul permanent dintre experiența trăită și maniera în care aceasta este reprezentată, organizată prin intermediul limbajului, care nu este altceva decât un mijloc de comunicare mediată; incapabil de a reda veridicitatea, de a rămâne între granițele verosimilității, incapabil de a exprima în mod direct infinitele nuanțe ale gândirii omenești, își creează acele mecanisme subtile de exprimare figurativă, prin care construiește o cosmoramă încărcată de simboluri și metafore. După cum afirma însăși scriitoarea: «În spatele gândirii nu există cuvinte: ești pur și simplu»." (Anca Milu‑Vaidesegan)

"Clarice Lispector a fost deseori comparată cu Woolf, Joyce, Sartre [...]. Încercările criticii sunt de înțeles: cu cât un autor este mai surprinzător, cu atât se caută comparații pentru a-i capta esența. Dar citiți povestirile sale și veți înțelege că obișnuiește să evadeze dintre aceste borne; este și nu este o scriitoare feministă, postmodernă, absurdă, mistică." (The Guardian)
 

Fragment
 

Aniversare fericită

Membrii familiei soseau rând pe rând. Cei care veneau din Olaria erau foarte bine îmbrăcați, pentru că vizita presupunea și o plimbare la Copacabana. Nora din Olaria era îmbrăcată în bleumarin, într-o rochie împodobită cu paiete și mici cute care îi mascau talia. Bărbatul ei nu venise din motive evidente: nu voia să se vadă cu frații lui. Însă își trimisese soția, ca să nu se rupă de tot legăturile - iar aceasta venise gătită cu rochia cea mai bună, ca să le arate că nu are nevoie de nici unul dintre ei, și cu cei trei copii: două fete în prag de pubertate, infantilizate de volănașele de culoare roz și jupoanele apretate, și un băiat stânjenit de costumul nou și de cravată.

Cum Zilda - fiica împreună cu care locuia sărbătorita - aliniase scaunele unele lângă altele la perete, ca la o petrecere dansantă, nora din Olaria, după ce îi salută cu o figură serioasă pe cei ai casei, se așeză pe unul dintre scaune și amuți, bosumflată, arătându-se în continuare jignită. "Am venit ca să fac act de prezență", îi spusese ea Zildei, după care se așezase ofensată. Cele două domnișoare în roz și băiatul, blonzi și cu părul bine pieptănat, nu prea știau ce atitudine să adopte, rămânând în picioare lângă mama lor, impresionați de rochia ei bleumarin cu paiete.

Apoi a venit nora din Ipanema, cu doi nepoți și o bonă. Bărbatul ei avea să sosească mai târziu. Și cum Zilda - singura fată între șase frați și singura care, lucru hotărât deja de mulți ani, avea spațiu și timp suficient pentru a o găzdui pe sărbătorită - cum Zilda se afla în bucătărie să o ajute pe menajeră să termine ultimele sandviciuri și antreuri, în încăpere rămaseră: nora din Olaria, semeață, alături de copiii ei nedumeriți; nora din Ipanema la capătul opus al șirului de scaune, făcându-și de lucru cu bebelușul, ca să nu dea cu ochii de cumnata din Olaria; bona, relaxată și apatică, căscând gura.

Iar în capul mesei, sărbătorita care împlinea astăzi optzeci și nouă de ani.

Zilda, stăpâna casei, aranjase masa devreme, o umpluse de șervețele colorate din hârtie și pahare de carton pe care era scrisă data, împrăștiase baloane sus pe tavan, pe unele scria "Happy Birthday!", pe altele "La mulți ani!". În mijlocul mesei așezase uriașul tort din cale-afară de dulce. Ca să câștige timp, aranjase masa imediat după prânz, pusese scaunele la perete, îi trimisese pe copii să se joace prin vecini, ca să nu strice aranjamentul.

Și tot ca să câștige timp, o îmbrăcase pe sărbătorită imediat după masa de prânz. I-a pus și babețica în jurul gâtului și broșa, o stropise cu puțină colonie, ca să ascundă acel miros de stătut - și o așezase la masă. Și, de la ora două, sărbătorita ședea în capul mesei lungi și goale, țeapănă în sufrageria tăcută.

Din când în când, conștientă de șervețelele colorate. Uitându-se curioasă la câte un balon care se legăna când treceau mașini. Când și când, neliniștea aceea mută: când urmărea, fascinată și neputincioasă, cum zboară musca în jurul tortului.

Până la ora patru, când venise nora din Olaria, urmată de cea din Ipanema.

Când nora din Ipanema se gândea că nu mai suportă nici o secundă să stea în fața cumnatei sale din Olaria - aceasta, apăsată de ofensele din trecut, nu vedea nici un motiv pentru care să-și întoarcă privirile provocatoare de la nora din Ipanema -, își făcu în sfârșit apariția José împreună cu ai lui. Imediat ce au terminat cu îmbrățișările, sufrageria s-a umplut de oameni care se salutau zgomotos, ca și cum toți ar fi așteptat la parter momentul propice de a se năpusti pe scară, nu care cumva să întârzie, târându-și copiii uimiți, umplând încăperea - și pornind petrecerea.

Mușchii feței sărbătoritei nu o mai revelau în nici un fel, de aceea nimeni nu putea ști dacă se bucură. Stătea în capul mesei. Era o bătrână înaltă, slabă, impunătoare și brunetă. Părea seacă.
- Optzeci și nouă de ani, da, domnule! spuse José, fiul cel mai mare, acum că Jonga murise. Optzeci și nouă de ani, da, domnule! zise frecându-și mâinile în semn de admirație publică și dând tuturor un semnal imperceptibil.

Se opriră cu toții atenți și o priviră pe sărbătorită cu un aer mai oficial. Unii dădură din cap admirativ, ca în fața unui record. Fiecare an trăit de sărbătorită era o vagă etapă din viața întregii familii. Da, domnule! spuseră unii dintre ei, zâmbind timid.
- Optzeci și nouă de ani! repetă ca un ecou Manoel, care era asociat cu José la firmă. E o fetișcană! spuse el în glumă, emoționat, și toată lumea izbucni în râs, mai puțin nevasta lui.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Unii nu-i aduseseră nici un cadou. Alții, o savonieră, un set din jerseu, o broșă fantezie, un cactus în ghiveci - nimic, nimic care să-i fie de folos amfitrioanei sau copiilor ei, nimic care să-i fie cu adevărat de folos sărbătoritei, făcând astfel o economie: amfitrioana punea bine cadourile, amară, ironică.
- Optzeci și nouă de ani! repetă Manoel necăjit, uitându-se la nevastă.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Atunci, ca și cum toți ar fi avut dovada definitivă că n-are nici un rost să se străduiască, ridicând din umeri ca cineva care se află în fața unui surd, au continuat petrecerea singuri, mâncând primele sandviciuri cu șuncă, nu că le-ar fi stârnit apetitul, ci ca să pară plini de vervă, spunând în glumă că sunt toți morți de foame. S-a servit punciul, Zilda era toată transpirată, la drept vorbind, nici una din cumnate nu o ajutase, untura fierbinte a crochetelor răspândea un miros de picnic; și întorși cu spatele la sărbătorită, care nu putea mânca prăjeli, râdeau neliniștiți. Și Cordélia? Cordélia, nora cea mai mică, stătea pe scaun, zâmbind.
- Nu, domnule, răspunse José cu o falsă severitate, azi nu vorbim despre afaceri!
- Este în regulă, este în regulă! dădu repede înapoi Manoel, aruncându-i nevestei, care de departe își ascuțea atent auzul, o privire rapidă.
- Nu vorbim despre afaceri, strigă José, astăzi e ziua mamei!

În capul mesei deja murdare, paharele pline de pete, singur tortul întreg - era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Și când masa ajunsese de-a dreptul mizerabilă, mamele enervate de gălăgia copiilor, în timp ce bunicile se lăfăiau pe scaune, îngăduitoare, atunci au stins lumina inutilă din hol, ca să aprindă lumânarea de pe tort, o lumânare mare pe care era lipită o hârtie cu cifra 89. Dar nimeni nu o lăudă pe Zilda pentru ideea ei, de aceea se întreba neliniștită dacă nu cumva ei or fi crezând că a făcut economie de lumânări - fără să se observe că nimeni, că nici unul nu contribuise nici măcar cu o cutie de chibrituri la masa festivă, că ea, Zilda, îi servea ca o roabă, se clătina pe picioare de epuizare și cu sufletul arzând. Așadar, au aprins lumânarea. Atunci José, liderul, cântă cu glas puternic, îndemnându-i cu o privire autoritară pe cei care mai ezitau sau erau surprinși, "Haideți! Toată lumea odată!" - și deodată toți au început să cânte tare, militărește. Trezită de voci, Cordélia îi privea cu răsuflarea tăiată. Cum nu se înțeleseseră dinainte, unii cântau în portugheză, alții cântau în engleză. Au încercat apoi să se corecteze: cei care cântaseră în engleză au dat-o pe portugheză, iar cei care cântaseră în portugheză au dat-o încet pe engleză.

În timp ce cântau, sărbătorita, în lumina lumânării aprinse, medita ca și cum ar fi fost în fața unui șemineu.

L-au ales pe cel mai mic dintre strănepoți, care, aplecându-se în brațele mamei încurajatoare, stinse flacăra dintr-o singură suflare plină de salivă! Au aplaudat câteva clipe forța neașteptată a copilului care, mirat și fericit, îi privea pe toți încântat. Stăpâna casei aștepta cu degetul pregătit pe comutatorul din hol - și aprinse becul.
- Trăiască mama!
- Trăiască bunica!
- Trăiască dona Anita, spuse și vecina care-și făcuse apariția.
- Happy birthday!, strigară nepoții care studiau la colegiul Bennett.

S-au mai auzit câteva aplauze pe ici, pe colo.

Sărbătorita se uita la tortul stins, mare și uscat.
- Taie tortul, bunico, spuse mama cu patru copii, ea trebuie să-l taie! le repetă tuturor cu un soi de convingere oarecum incertă, cu un aer misterios și nedumerit. Și, cum toți au fost de acord, satisfăcuți și curioși, ea deveni dintr-o dată impetuoasă: Taie tortul, bunico!

Și, pe neașteptate, bătrâna puse mâna pe cuțit. Și fără nici o ezitare, ca și cum, dacă ar fi ezitat o clipă, s-ar fi prăvălit peste masă, tăie prima felie cu o lovitură de asasin.
- Câtă putere, comentă cu glas scăzut nora din Ipanema, și nu se știe dacă era scandalizată sau plăcut surprinsă. Era poate puțin îngrozită.
- Acum un an, încă putea urca scările mai repede ca mine, spuse Zilda cu amărăciune.

După prima felie tăiată, ca și cum ar fi fost aruncată prima lopată de pământ, s-au apropiat toți, cu farfuria în mână, făcându-și loc, prefăcându-se că dau veseli din coate, fiecare la lopețica lui.

Rapid, feliile de tort au fost distribuite pe farfurioare, într-o tăcere care stătea să dea în clocot. Copiii mici, cu gura ascunsă de masă și cu ochii la nivelul acesteia, urmăreau împărțeala cu multă intensitate. Stafidele picau din tort printre firimiturile uscate. Copiii neliniștiți vedeau cum se risipesc stafidele și le urmăreau atenți cum cad.

Dar când s-au uitat mai bine, ce să vezi, sărbătorita înfulecase deja ultima bucățică!

Drept pentru care se putea decreta că petrecerea s-a terminat.

Cordélia se uita absentă la toți, zâmbind.
- Ți-am spus deja: astăzi nu vorbim despre afaceri! zise José radios.
- În regulă, în regulă! dădu înapoi Manoel împăciuitor, fără să se uite la nevastă, care nu-și lua ochii de la el. În regulă, încercă el să zâmbească, și mușchii feței i se contractară ușor.
- Astăzi e ziua mamei! spuse José.

În capul mesei, fața de masă pătată de coca-cola, tortul morfolit, și ea, ea era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Ei umblau de colo-colo, agitați, râzând, familia ei. Iar ea era mama tuturor. Și chiar dacă nu s-a ridicat dintr-odată, asemenea unui mort care se scoală încet, amuțindu-i și îngrozindu-i pe cei vii, sărbătorita a rămas pe scaun mai dură, mai semeață. Ea era mama tuturor. Și cum o mai sufoca babețica, dar ea era mama tuturor și, țintuită neputincioasă pe scaun, îi disprețuia. Și îi privea clipind din ochi. Toți copiii ei și nepoții și strănepoții nu-i ajungeau nici la călcâi, se gândi ea deodată cu scârbă. Rodrigo, nepoțelul de șapte ani, era singurul pe care-l avea la inimă, Rodrigo, cu fețișoara lui dură, virilă și ciufulită. Unde-i Rodrigo? Rodrigo cu ochii somnoroși și dilatați în căpșorul acela arzând, confuz. Acela va fi bărbat. Dar, clipind, sărbătorita se uita la ceilalți. Ah, disprețul pentru viața care se duce. Cum?! Cum de a putut, fiind atât de puternică, să dea naștere acelor ființe opace, cu brațe moi și figuri anxioase? Ea, cea puternică, care se căsătorise la timpul potrivit cu un bărbat bun, pe care, ascultătoare și nedepinzând de nimic, l-a respectat; ea l-a respectat, iar el i-a făcut copii și i-a plătit nașterile și i-a respectat lăuziile. Trunchiul a fost bun. Dar dăduse acele roade amare și nefericite, fără să fie măcar în stare să se bucure cu adevărat. Cum de a putut ea aduce pe lume acele ființe hlizite, slabe, mărginite? Ranchiuna rodea în inima-i pustiită. Niște comuniști, asta erau; niște comuniști. Îi privi cu o mânie de femeie bătrână. Păreau șobolani care-și dădeau ghionturi; familia ei. Hotărâtă, își întoarse capul și cu o putere de nebănuit scuipă pe jos.
- Mamă! strigă îngrozită stăpâna casei. Ce înseamnă asta, mamă? strigă ea rușinată, neîndrăznind să se uite la ceilalți, știa că nemernicii își aruncau ocheade unii altora victorioși, ca și cum ar fi fost de datoria ei s-o educe pe bătrână, și nu mai lipsea mult până să spună că nici baie nu-i mai face mamei, nu vor înțelege niciodată sacrificiul ei. Ce înseamnă asta, mamă? spuse cu glas scăzut, neliniștită. Dumneata n-ai făcut niciodată una ca asta! adăugă cu voce tare, ca s-o audă toți, voia să se agațe de mirarea celorlalți, când va cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mama ta. Dar marea ei supărare s-a mai atenuat când și-a dat seama că ei înclinau din cap aprobator, în semn că bătrâna dăduse în mintea copiilor.
- În ultima vreme a început să scuipe, le mărturisi ea stânjenită tuturor.

Niște șobolani care-și dădeau ghionturi, familia ei. Băieții, deși mari - probabil săriți de cincizeci de ani, habar n-am! -, băieții încă mai aveau trăsături frumoase. Dar ce neveste au putut să-și aleagă! Și nepoții, ce neveste - încă mai slabi și mai acriți - își aleseseră. Mândre foc, cu picioare subțiri, cu coliere false, ca femeile alea care nu știu să îndure la greu, femeiuștile alea care nu li se potriveau băieților ei, care nu erau în stare să pună o servitoare la punct, și toate cu cercei în urechi - dar nici unul, nici unul de aur! Mânia o sufoca.
- Dați-mi un pahar de vin! spuse ea.

Se făcu brusc liniște, fiecare dintre ei cu paharul înțepenit în mână.
- Buni, nu cumva o să-ți facă rău? o întrebă cu precauție nepoata dolofană și scundă.
- Nici o buni! explodă înfuriată sărbătorita. Să vă ia naiba, adunătură de fătălăi, de încornorați și de vagaboande! Dorothy, adu-mi un pahar de vin! ordonă ea.

Dorothy nu știa ce să facă, se uită la toți cu o privire comică ce implora ajutor. Dar, ca măștile neutre și indefinite, brusc, toate chipurile deveniseră lipsite de expresie. Petrecerea întreruptă, cu sandviciurile începute în mână, câte o îmbucătură rămasă uscată în gură, umflând falca în cel mai nepotrivit moment. Toți orbiseră, surziseră și amuțiseră cu gustările în mână. Și se uitau impasibili.

Încurcată, amuzată, Dorothy îi dădu vinul: isteață, doar două degete în pahar. Inexpresivi, pregătiți, toți așteptau dezlănțuirea furtunii.

Dar nu numai că sărbătorita nu a explodat văzând prăpădenia de vin pe care i-a dat-o Dorothy, dar nici nu s-a atins de pahar.

Privirea ei era fixă, liniștită. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Toți se uitau unii la alții politicoși, zâmbind ca orbeții, absenți, de parcă un cățeluș ar fi făcut pipi în sufragerie. Stoice, au început din nou să se audă vocile și râsetele. Nora din Olaria, care fusese pentru prima dată la unison cu ceilalți, când tragedia părea victorioasă, gata să se declanșeze, a trebuit să revină singură la aerul ei grav, fără măcar sprijinul celor trei copii care acum se amestecau ca niște trădători printre ceilalți. De pe scaunul ei izolat, analiza cu un ochi critic rochiile alea fără nici un fason, fără falduri, ce manie aveau să poarte rochii negre cu un colier din perle, nici măcar nu era la modă, o făceau din economie. Examina distantă sandviciurile care abia dacă văzuseră untul. Ea nu a mâncat nimic, nimic! A luat doar câte o bucățică din fiecare, de gust.

Și, ca să spunem așa, din nou petrecerea se terminase.

Stăteau toți jos, plini de bunăvoință. Unii, cu atenția îndreptată către sine, așteptând să se spună ceva. Alții, goi și în așteptare, cu un zâmbet amabil, cu stomacul plin de porcăriile alea care nu hrăneau, în schimb, țineau de foame. Copiii, deja scăpați de sub control, țipau cât îi ținea gura. Unii deja arătau dezgustător; cei mai mici, uzi leoarcă; seara se lăsa vertiginos. Iar Cordélia, Cordélia privea absentă, cu un zâmbet tâmp, îndurându-și singură secretul. Ce se întâmplă cu ea? aruncă cineva cu o curiozitate neglijentă, arătând-o de departe cu o mișcare a capului, dar nu i-a răspuns nimeni. Aprinseră și celelalte lumini ca să grăbească liniștea nopții, copiii începeau să se certe. Dar luminile erau mai șterse chiar decât tensiunea palidă a serii. Iar apusul de la Copacabana, fără să dea înapoi, se întindea tot mai mult, pătrunzând bolovănos prin ferestre.
- Trebuie să plec, spuse tulburată una dintre nurori, ridicându-se și scuturându-și firimiturile de pe fustă. Mai mulți se ridicară deodată, zâmbind.

Sărbătorita primi o sărutare precaută de la fiecare, ca și cum pielea ei atât de străină ar fi fost o cursă. Și, impasibilă, clipind, primi cuvintele voit bălmăjite pe care i le adresau, încercând să dea un ultim imbold de efuziune a ceva ce nu era de-acum decât trecut: se înnoptase de-a binelea. Lumina din sufragerie părea mai galbenă și mai intensă, oamenii îmbătrâniți. Copiii o luaseră razna deja.
"Oare ea crede că tortul ține loc de cină?" se întreba bătrâna în sinea ei.

Însă nimeni nu putea ghici la ce se gândea ea. Iar pentru cei care i-au mai aruncat vreo privire din ușă, sărbătorita nu era decât ceea ce părea: așezată în capul mesei mizerabile, cu mâna strângând fața de masă, ca și cum ar fi ținut un sceptru, și cu acea muțenie care era ultimul ei cuvânt. Cu pumnul strâns pe masă, niciodată nu va mai fi doar ceea ce credea ea. Aparența o depășise până la urmă și, întrecând-o, devenea, senină, tot mai uriașă. Cordélia o privea uimită. Pumnul mut și sever ținut pe masă îi spunea nefericitei nurori că fără rost iubea poate pentru ultimă oară: trebuie să se știe. Trebuie să se știe. Că viața e scurtă. Că viața e scurtă.

Fuga

Începuse să se întunece și îi era frică. Ploaia cădea necontenit și pavajul umed lucea în lumina felinarelor. Oameni cu umbrele, impermeabile, mergeau grăbiți, cu chipuri obosite. Mașinile derapau pe asfaltul ud și din când în când se auzea câte un claxon timid.

A vrut să se așeze pe o bancă din parc, pentru că, în realitate, nu simțea ploaia și nici nu se sinchisea de frig. Doar puțină teamă, fiindcă nu se hotărâse încă pe ce drum s-o apuce. Banca era un loc de odihnă. Însă trecătorii o priveau nedumeriți, și atunci s-a ridicat și a mers mai departe.

Era obosită. Se gândea tot timpul: "Dar ce se va întâmpla acum?" Dacă ar fi continuat să meargă înainte? Nu era o soluție. Să se întoarcă acasă? Nu. Se temea ca vreo forță să n-o împingă înapoi, în punctul de plecare. Amețită cum era, închise ochii și își imagină un vârtej mare ieșind dinspre "Casa Elvira", aspirând-o cu violență și așezând-o din nou la fereastră, cu cartea în mână, reconstituind scena de zi cu zi. S-a speriat. A așteptat un moment, să nu mai treacă nimeni, ca să strige din rărunchi: "Nu te mai întorci." S-a liniștit.

Acum, odată ce a decis că va pleca, totul renăștea. Dacă nu ar fi fost atât de confuză, i-ar fi plăcut gândul ce-i venise în minte după două ore: "Ei bine, lucrurile există încă." Da, o descoperire pur și simplu extraordinară. Era căsătorită de doisprezece ani, și trei ore de libertate o restituiau sieși aproape în întregime: în primul rând, trebuia să vadă dacă lucrurile încă există. Dacă ar fi jucat pe o scenă chiar această tragedie, s-ar fi pipăit, s-ar fi ciupit, să se asigure că e trează. Dar să joace teatru era ultimul lucru pe care și-l dorea.

Însă nu simțea înlăuntrul său numai bucurie și ușurare. Și un pic de teamă, și doisprezece ani.

Traversă trotuarul și se sprijini de parapet, ca să privească oceanul. Ploua în continuare. Luase autobuzul la Tijuca și coborâse la Glória. Mergând pe jos, ajunsese deja dincolo de Morro da Viúva.

Oceanul era foarte agitat, și când valurile se spărgeau de stânci stropii de spumă sărată o stropeau din cap până-n picioare. S-a gândit o clipă dacă e adânc în locul acela, dat fiind că era imposibil să-și dea seama: apa închisă la culoare, întunecată, putea foarte bine să fie la câțiva centimetri de nisip sau să ascundă infinitul. S-a hotărât să încerce din nou acel joc, acum că era liberă. Era de ajuns să privească mult timp în adâncul apei și să creadă că lumea aceea nu are sfârșit. Ca și cum s-ar fi înecat, fără să atingă vreodată cu picioarele fundul oceanului. O angoasă apăsătoare. Și atunci pentru ce o căuta?

Povestea de a nu găsi fundul oceanului era una veche, din vremea copilăriei. La capitolul despre forța gravitației, în școala primară, inventase un om cu o boală ciudată. La el nu funcționa forța gravitației... Așadar, el cădea în afara pământului, și tot cădea pentru că ea nu era în stare să-i dea o direcție. Unde cădea? Apoi, se hotărâse: va continua să cadă, să cadă și se obișnuia cu asta, avea să mănânce căzând, să doarmă căzând, trăia căzând, până ce avea să moară. Și va continua să cadă? Dar în acel moment amintirea bărbatului nu o neliniștea, ci, dimpotrivă, îi aducea un iz de libertate pe care nu-l mai simțise de doisprezece ani. Deoarece soțul său avea o trăsătură aparte: era suficientă prezența lui ca cele mai mici mișcări ale gândurilor ei să înceteze. La început, asta îi conferise oarecare liniște, apoi obosise să tot cugete la lucruri inutile, deși amuzante.

Acum, ploaia a încetat. Este frig, dar e foarte bine. Nu mă voi întoarce acasă. Ah, da, asta este o consolare infinită. Oare el va fi surprins? Da, doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb. Zilele se topesc, se amestecă, formând un tot, o ancoră mare. Iar ființa se simte pierdută. Privirea ajunge să-i arate ca o fântână adâncă. Apă întunecată și tăcută. Gesturile ei devin albe și nu se teme decât de un singur lucru în viață: să nu apară ceva care s-o schimbe. Trăiește în spatele unei ferestre, privind pe geam cum anotimpul ploilor îl acoperă pe cel cu soare, după care se face din nou vară și apoi vin din nou ploile. Dorințele sunt fantasme care se spulberă imediat ce se aprinde lumina bunului-simț. De ce soții reprezintă bunul-simț? Al lor este deosebit de solid, bun și nu dă greș niciodată. Al celor care folosesc o singură marcă de creion și știu pe de rost ce scrie pe talpa pantofilor. Îi poți întreba fără grijă despre orarul trenurilor, ziarul cu cel mai mare tiraj, ba chiar în ce regiune a globului se reproduc cel mai repede maimuțele.

Ea râde. Acum poate râde... Mâncam prăbușindu-mă, dormeam prăbușindu-mă, trăiam prăbușindu-mă. Am să caut un loc unde să pot pune picioarele pe pământ...

I se păru atât de amuzant acest gând, încât se aplecă peste parapet și izbucni iar în râs. Un bărbat corpolent se opri la o oarecare distanță, uitându-se la ea. Ce mă fac? Ce-ar fi să mă apropii de el și să-i spun: "Dragul meu, plouă." Nu. "Dragul meu, eu am fost o femeie măritată și acum sunt o femeie." Merse mai departe, lăsându-l în urmă pe bărbatul corpolent.

Deschide gura și simte cum o pătrunde aerul proaspăt. De ce a așteptat atât de mult înnoirea asta? Abia astăzi, după douăsprezece secole. A ieșit de sub dușul rece, s-a îmbrăcat cu ceva subțire, a luat o carte. Dar astăzi era altfel decât în toate după-amiezile din zilele din toți anii. Era cald și simțea că se sufocă. A deschis toate ușile și ferestrele. Dar nu: aerul era încremenit acolo, imobil, grav, apăsător. Nici o adiere, și cerul jos, norii întunecați, denși.

Cum s-a întâmplat totul? La început, doar indispoziția și căldura. Apoi, simți cum crește ceva înlăuntrul ei. Deodată, cu mișcări greoaie, minuțioase, și-a smuls rochia de pe ea, sfâșiind-o furioasă în fâșii lungi. Aerul devenea tot mai închis în jurul ei, strângând-o ca într-un corset. Atunci, un bubuit puternic a zguduit casa. Aproape simultan, au început să cadă picături mari de ploaie, calde și sacadate.

A rămas nemișcată în mijlocul camerei, gâfâind. Ploaia se întețea. Auzea cum se izbește cu zgomot de copertina zincată din grădină și pe menajeră adunând rufele. Ai fi zis că a venit potopul. O briză răcoroasă adia prin camere, îi mângâia obrazul fierbinte. Atunci s-a liniștit. S-a îmbrăcat, a luat toți banii din casă și a plecat.

Acum îi e foame. De doisprezece ani nu i-a mai fost foame. Va intra într-un restaurant. Pâinea e proaspătă, supa fierbinte. Va comanda o cafea, o cafea tare și aromată. Ah, cât de frumos și minunat e totul! Camera de hotel are un aer ciudat, perna e moale, parfumată, așternutul curat. Și, când întunericul va pune stăpânire pe cameră, o lună uriașă va răsări după ploaia asta, o lună proaspătă și senină. Iar ea va dormi învăluită în lumina lunii...

Se va lumina de ziuă. Va avea la dispoziție toată dimineața ca să cumpere tot ce-i trebuie pentru călătorie, deoarece vaporul pleacă la două după-amiaza. Oceanul este calm, aproape fără valuri. Cerul, de un albastru violent, țipător. Vaporul se îndepărtează rapid... Și, în curând, tăcere. Apele cântă izbindu-se de corpul navei, sacadat, suav... De jur împrejur, zboară pescărușii, spumă albă ieșită din mare. Da, toate astea!

*

Însă ea nu are destui bani să călătorească. Biletele sunt atât de scumpe. Și ploaia care a udat-o până la piele o face să se simtă pătrunsă de un frig înțepător. Bine că poate sta la hotel. Adevărat. Dar hotelurile din Rio nu sunt potrivite pentru o doamnă singură, cu excepția celor de categoria întâi. Și în acelea poate da peste vreun cunoscut de-al bărbatului ei, ceea ce în mod sigur îi va afecta afacerile.

Ah, asta-i o minciună. Care este adevărul? Doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb și zilele ți se înfășoară în jurul trupului, strângându-te tot mai mult. Mă întorc acasă. Nu pot să fiu furioasă pe mine, pentru că am obosit. Și toate astea chiar se întâmplă, eu nu provoc nimic. Sunt doisprezece ani.

Intră în casă. E după-amiază și bărbatul ei citește întins pe pat. Îi spune că Rosinha e bolnavă. Nu a primit mesajul ei în care-l anunța că se va întoarce abia pe seară? Nu, îi răspunde el.

Bea un pahar cu lapte fierbinte, pentru că nu îi e foame. Îmbracă o pijama din flanelă, de culoare albastră, cu buline albe, foarte moale. Îl roagă să stingă lumina. El o sărută pe obraz, spunându-i să-l trezească la șapte fix. Ea îi promite, el răsucește comutatorul.

Dintre arbori, se ridică o lumină mare și pură.

Un timp, rămâne cu ochii deschiși. Apoi își șterge lacrimile cu cearșaful, închide ochii și își caută o poziție comodă în pat. Simte cum lumina lunii o învăluie încetișor.

În liniștea nopții, vaporul se îndepărtează tot mai mult.

Scriitorul e un animal însingurat, o ființă monologală, pe când în teatru nu ești singur, ai nevoie de ceilalți

 Mult timp cunoscută ca una dintre principalele exponente ale noi dramaturgii românești în țară și în străinătate, în ultimii ani Alina Nelega a început să se impună ca o voce puternică și foarte personală în literatura autohtonă. După ce romanul lansat în 2019 la Editura Polirom, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a beneficiat de cronici entuziaste și de un feedback pozitiv din partea cititorilor, la jumătatea anului 2021 scriitoarea a publicat un nou roman, un nor în formă de cămilă, la aceeași editură.

Alina Nelega este autoare dramatică, regizoare și scriitoare. Piesele sale de teatru sunt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, "Autor european" la Heidelberger Theatrestueckemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Târgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural și în 2021 premiul "Sofia Nădejde" pentru literatură scrisă de femei.

 

 
Andrei Vornicu: un nor în formă de cămilă e o rescriere în proză (subiectivă și deplin asumată) a piesei Hamlet. În carte se ridică la un moment dat problema unor texte clasice care s-ar adresa din ce în ce mai puțin publicului de azi. Intră și Hamlet în această categorie?
Alina Nelega: Îmi place să denumesc aceste texte la care te referi, "antologice" mai degrabă decât "clasice". În primul rând, ca să evităm suprapunerea de termeni, căci clasicismul, după cum se știe, e un curent artistic specific periodizat. Cred că vorbești despre piesele care au trecut prin filtrul și receptarea publicurilor de nenumărate ori și pe care toată lumea (sau aproape) crede că le cunoaște, chiar dacă nu le-a citit, pentru că povestea (story-ul) e simplă și ușor de rezumat, așa cum trebuie să fie la toate piesele care au devenit literatură dramatică. Adică: "un băiat iubea o fată și ura familiilor i-a ucis" sau "o femeie își dă seama că e subminată de mecanismele paternaliste și renunță la familie, pentru a se descoperi pe sine" sau "artiștii nu au resurse ca să se înalțe, măcinați din interior de propria ratare, alimentată de cei din jur". Ai recunoscut desigur piese ca Romeo și Julieta, Nora, Pescărușul... Sau "iubirea adevărată nu poate fi șovină" (Take, Ianche și Cadâr) sau "libertatea interioară poate fi ucisă, dar nu poate fi cumpărată" (Piticul din grădina de vară) sau "viața e un carusel de circ, validată de întâmplare" (Angajare de clovn).
Revenind la întrebarea ta, în cartea mea se pune într-adevăr problema acestor piese cu o mare încărcătură culturală și a actualității lor. Dar, după cum se știe, teatrul postdramatic și-a luat libertatea de a le rescrie - scenic și nu numai, făcând ca problematica atât de ilustru expusă în ele să se apropie de spectator printr-o legătură mai directă cu viața noastră. Respectiv, transformând contextul, odată cu textul. Este ceea ce încerc să fac în romanul meu, un nor în formă de cămilă, într-un joc impertinent, dar, așa cum spui, pe deplin asumat, cu textul lui Shakespeare. Până la urmă, rescrierea este o specie absolut legitimă a literaturii dramatice, ea a fost practicată pe marile texte (Medeea, Hippolyt, Hora iubirilor etc.) de către mulți dramaturgi importanți - de la Racine la Sarah Kane. Există o tentație a dialogului peste vremuri cu marii maeștri la care ne e greu de rezistat, iar pariul este tocmai acesta: oare mai rezistă problematica lor și astăzi? Așadar, după cum nu există un răspuns în roman, nici eu nu pot să ți-l dau, rămâne ca spectatorii sau cititorii să decidă, gândind singuri.

"(un nor în formă de cămilă) este un roman al căutării de sine și al acceptării sacrificiului, ca parte a sinelui feminin"

A.V.: Dacă, în Hamlet, viziunea de ansamblu îi aparținea tânărului prinț al Danemarcei, în romanul tău, punctul de vedere principal îi aparține mamei lui Hamlet. Cum filtrează această viziune feminină lumea în care trăim?
A.N.: Într-adevăr, în textul lui Shakespeare povestea care se spune e tragedia prințului, iar în romanul meu, e a mamei. La Shakespeare e o tragedie a nebuniei, la mine e o tragedie a martorei care se contaminează și, încercând să intre în lumea delirantă a fiului, să-l înțeleagă, la început cu resorturile logice ale rațiunii și acțiunii, iar apoi cu singura resursă emoțională, irațională, care îi leagă: dragostea maternă. În toate interpretările scenice pe care le-am văzut, marea majoritate făcute de bărbați, personajul Gertrude, regina Danemarcei, este marginalizat și tributar clișeelor paternaliste: femeia adulteră, mama crudă și aservită puterii, scorpia. Mi-am propus să interpretez povestea din perspectiva acesteia, citind atent piesa lui Shakespeare, unde există multe informații care vorbesc despre dragostea și îngrijorarea mamei pentru fiul ei. Informații care nu au fost valorificate scenic în interpretarea personajului sau în montările de până acum. Pe de altă parte, am încercat să ofer o perspectivă asupra raporturilor cu puterea pe care și le asumă o femeie, prinsă în jocul ierarhiei ca o muscă într-o pânză de păianjen. Amona nu este o feministă, ea face parte din clubul "big boyz", a renunțat la maternitate pentru a se dedica propriei cariere, iar acum, când fiul este în pericol, el pare să nu mai aibă nevoie de ea, dragostea lui s-a transformat în ură. Tot drumul ei este de a recupera această afecțiune, de a și-o revendica, de a-și convinge fiul că între ei este o legătură profundă, care nu poate fi anulată de psihoză. Ultima scenă, în roman ca și în piesa lui Shakespeare, este gestul, suprem matern, al sacrificiului: ea bea cupa de otravă în locul fiului, încercând să-i salveze viața. Ceea ce nu ajută, nici în piesă, nici în roman, căci jocurile au fost deja făcute. Dar în textul meu se ajunge, totuși, la momentul în care fiul îi spune mamei "Bine-ai venit în lumea mea. Te iert." Cred că spre această imposibilă împăcare - și iertare în moarte - merge romanul meu. În lectura textului shakespearian mi-a lipsit acest moment și mi l-am imaginat - era, cred, necesar. Iar perspectiva feminină este dată de însăși dragostea maternă care iese biruitoare, căci, oricât de luptătoare și radicale, oricât de feministe și îndreptățite am fi în a ne reclama dreptul de a fi văzute, nu poți lupta cu instinctul de a apăra viața copilului tău, cu orice preț, chiar al vieții tale. Cred că este un roman al căutării de sine și al acceptării sacrificiului, ca parte a sinelui feminin. Practic, de umbra ta nu poți scăpa.

A.V.: Una dintre temele de dezbatere din roman o reprezintă opoziția vechi-nou, respectiv teatrul "tradițional", de artă, vs teatrul contemporan, militant, cu o puternică încărcătură socială. Din punctul tău de vedere, există o cale de mijloc, un punct de confluență între aceste două viziuni aparent incongruente?
A.N.: Dimpotrivă, aceste două fețe ale monezii sunt, aș spune, complementare. Instituția subvenționată, care se ferește de riscuri, are nevoie de provocările teatrului independent. Fără zona aceasta de pericol, scena privilegiată pierde mai mult decât dacă și-ar asuma posibilele eșecuri care, în scena independentă, deschid căi noi de explorare, de provocare a canoanelor așa-zisului teatru "de artă". Până și această calificare este desuetă, în teatru ca și în film - căci cine mai poate spune azi ce e artă și ce nu e? Militantismul despre care vorbești și care are, desigur, o motivație revendicativă, de protest, de opoziție, este cel care duce înainte mijloacele de expresie. Deși, nici în teatrul independent, nu tot ce zboară se mănâncă, trebuie luat cu un grăunte de sare. Dar avem nevoie de ambele ipostaze ale teatrului, ele se alimentează reciproc și prin resursa comună a independenților, ca și a teatrului public: actorii și actrițele care joacă egal și în teatrul subvenționat, pe un salar fix, dar și în teatrul independent, adesea pe o bere-două. Nu directorii, nici regizorii, nicidecum dramaturgii nu alimentează energia acestui tip de teatru. Iar înclinarea vizibilă a teatrului independent spre textul nou se datorează tot actorilor, nesătui și mereu dornici de alte experiențe, căci doar actorii, seductibili și seducători, sunt cei care se aruncă în gol și pun în mișcare lumea noastră, a teatrului de orice fel ar fi el. Ei sunt placa turnantă a jocului, în teatru și cu teatrul. Din punctul acesta de vedere, o mare răspundere cade în sarcina școlilor care ar trebui să asigure contextul în care ei să se exerseze, să gândească (scenic) și să se racordeze la prezent, fără să minimalizeze experiența trecută. Nu întâmplător, cele mai importante fenomene în teatru au fost generate de actori, fie că au stat în prim plan, fie că au susținut din răsputeri ideile care i-au sedus. În spatele lui Peter Brook stă Yoshi Oida, Grotowski a fost actor, Robert Wilson la fel. Și exemplele pot continua, și la noi - uite: cel mai important festival de teatru din România, cu mare deschidere spre noutate, a fost un proiect izvorât tot din nevoile unui actor.

A.V.: Acțiunea romanului gravitează în jurul teatrului, locul care ți-a marcat biografia și activitatea profesională. Ai simțit nevoia, totodată, scriind despre lumea teatrului, să o faci mai familiară publicului larg, dintr-o perspectivă de interior? Dincolo de imaginea de suprafață, este o lume despre care nu s-a prea scris la noi.
A.N.: Nu m-am gândit deloc să scriu despre ceva ce nu s-a mai scris sau să arăt lumea teatrului fiindcă e, în culisele ei, mai puțin familiară publicului. Practic, reinterpretând povestea lui Hamlet din perspectiva mamei sale, am căutat un mediu concret unde s-o plasez. Ea ar putea foarte bine să existe într-o corporație sau într-o primărie sau într-un restaurant chinezesc, doar că aceste lumi îmi sunt total necunoscute, nu aș ști care sunt relațiile zilnice și nici substanța conflictelor dintre oameni. Așa că soluția s-a impus de la sine, iar scriind au ieșit la iveală, desigur, detalii de care potențialul cititor nu are habar, dacă nu a călcat în culisele teatrului, sau care oamenilor de teatru le prilejuiesc recunoașterea unor mecanisme familiare. Poate că nu mulți și-au dat seama cât de puternic piramidală e structura unui teatru subvenționat, cât de extenuantă este rutina pentru artiști, cât de mortal poate fi teatrul, de dezamăgitor și totuși, cât de hipnotic. Teatrul te ademenește, te înșală și te răsplătește neașteptat, dinafară e greu să-ți dai seama cât de mult e dragoste și cât e dependență pentru cei care-l iubesc, sau cât de crud, frustrant și umilitor devine totul când și el te iubește pe tine. E un partener dificil de viață, nu recomand.

"Scena este, totuși, mai deschisă dialogului decât cartea, ți se dau mai multe șanse"

A.V.: Deși primele tale incursiuni în lumea literară românească sunt vechi, după o pauză foarte lungă, ai revenit odată cu lansarea în 2019 a romanului ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cum te-ai simțit primită de cititori și de critica de specialitate?
A.N.: Am fost, în primul rând, foarte bucuroasă că editura Polirom mi-a acceptat cartea, fiindcă ei sunt foarte exigenți cu ceea ce publică și m-am simțit onorată că m-au girat cu acest roman pe care l-au promovat foarte frumos, foarte profesionist. Știam că el nu pleacă la drum sub un stindard prea promițător, căci încă o carte despre comunism, după toată literatura spațiilor concentraționare, după memorialele durerii și sfinții închisorilor... Și, pe urmă, nume ilustre s-au ocupat de tragedia declanșată de fisurile din această utopie care "ne-a sucit mințile", cum spune undeva un filosof... dar, pe de altă parte, sunt și eu de părerea lui Lucian Dan Teodorovici care afirma într-un interviu că, oricâte cărți s-ar scrie despre comunism, tot nu sunt destule.
După bucuria de a fi publicată, au urmat emoțiile receptării, fiindcă sunt acolo două provocări care vizează ceea ce e considerat, în general, a fi o problematică de nișă, minoritară: o poveste de dragoste între două fete și spațiul cultural, populat de români, al istoriei și culturii maghiare din Ardeal. Am avut cronici bune și foarte bune, cu o singură excepție, care m-a cam dezgustat, căci era un atac la persoană, prost disimulat. Dar, cum spunea o prietenă, critic literar, important e ca oamenii să te citească - și de acest lucru chiar nu mă pot plânge: mi s-a întâmplat. Romanul s-a vândut foarte bine, a ajuns deja la al treilea tiraj, ultimul fiind în colecția Top 10+. Traducerea recentă în limba franceză, de către Florica Courriol, a fost iarăși bine primită în Franța, a avut câteva cronici importante și sper să aibă loc o lansare la Târgul de carte de la Paris, în 2022, unde sunt deja invitată. La noi, chiar dacă au trecut peste doi ani de la publicare, anul acesta la FILIT am avut reacții directe, de mare afecțiune, din partea cititoarelor și cititorilor tineri. Aceasta este de altfel cea mai mare încântare, nescontată. După ce am terminat de scris romanul m-am gândit că, și dacă va fi publicat, o să aibă cititori de vârsta părinților mei sau cel mult a mea, care o să nostalgizeze pe el și o să critice lucruri pe care și le aduc aminte altfel. Dar n-am anticipat marea curiozitate și apetitul pentru povești al tinerilor, deși cartea a pornit tocmai din nevoia de a răspunde unei tinere la o întrebare incomodă: a fost sau nu mai bine în comunism? Îți dai seama că e o provocare extrem de personală, la care nu se poate răspunde decât printr-o altă provocare, tot personală: a lecturii.

A.V.: Ai simțit, scriind cele două romane, nevoia de a aduce în textele tale ceva care lipsește literaturii de la noi?
A.N.: Nu-mi permit să am o privire critică asupra literaturii române de azi; sunt o amatoare, frustrată de faptul că nu are destul timp să citească atât cât ar vrea. După cum probabil îți imaginezi, nu numai că vizionez mult teatru, dar și citesc multe piese și texte noi, românești și străine. De asemenea, am lecturi și în alte zone: memorialistică, psihologie, estetică și filosofie, cărți de teorie teatrală, de istoria teatrului, biografii. Este o necesitate a profesiei mele. Așa că, zău, nu prea știu ce-i lipsește literaturii de la noi. Poate mai multă vizibilitate, o mai bună conectare cu piața internațională. Ceea ce pot spune din experiența personală, ca cititoare, este că în ultima vreme au apărut cărți foarte bune, multe scrise de autoare care aduc un alt suflu, o altă perspectivă asupra realității. Sunt nume de la care ai ce învăța și pe care le respect, le citesc și mă abandonez cu totul discursului lor, inteligent și proaspăt. Dacă am contribuit și eu într-o oarecare măsură la acest curent feminin, mă bucur și îmi ajunge.

A.V.: Îmi spuneai de curând că lumea teatrului a fost mereu mult mai puțin misogină decât cea literară și că ți-a oferit o libertate de exprimare mult mai mare. Simți că lucrurile s-au mai ameliorat în ultima vreme din acest punct de vedere?
A.N.: Da, spuneam asta, când mă refeream la motivele pentru care am preferat, la începutul anilor '90, să mă apropii de scenă. În teatru, lucrurile se întâmplau mult mai repede, iar nivelul relaționării era mult mai deschis, mai fair play. E normal de altfel: scriitorul e un animal însingurat, o ființă monologală, pe când în teatru nu ești singur, ai nevoie de ceilalți - o numim "echipă", dar de fapt e o comunitate care lucrează, cot la cot, pentru fiecare proiect. M-a derutat întotdeauna discriminarea ironică, sarcasmul subtil misogin din lumea literară, pe când relațiile dintre oameni erau, în teatru, mai puțin suspicioase, mai puțin intelectualiste, orgoliile mai vizibile și mai ușor de contracarat, provocările, mai sportive. Scena este, totuși, mai deschisă dialogului decât cartea, ți se dau mai multe șanse. Drumul în literatură era mult mai anevoios atunci pentru o femeie, mai ales pentru o prozatoare. Cu poetele, lucrurile arătau ceva mai bine. Dar era și un timp când se citea mai puțină ficțiune, piața și interesul public se îndrepta spre literatura concentraționară, cel mult spre o proză analitică și speculativă, care valorifica textualismul sau onirismul. Mai existau și scriitori importanți, consacrați, care simțeau că în sfârșit își pot întinde aripile și care, și prin prezență publică, acaparau vizibilitatea într-o piață literară liberă, în formare. Se traducea mult, se restituiau texte importante din literatura, psihologia, filosofia lumii, până atunci necunoscute sau interzise. Aș fi însă extrem de ingrată dacă n-aș recunoaște că un rol important în faptul că am continuat să scriu și literatură se datorează susținerii entuziaste a lui George Crăciun și revistei Interval. George mi-a și făcut o prefață minunată, sensibilă și generoasă la primul roman, apărut în 2001: ultima@vrăjitoare. Tot atunci, a mai existat încă un moment de întorsătură și mare importanță pentru mine: apariția revistei Observator Cultural, la începutul anilor 2000. E o publicație longevivă și puternică, pe care o admir și o respect, și azi, iar ei/ele m-au primit și m-au susținut de la început.
Nu vreau să par generaționistă, dar cumva eu pierdusem trenul prin anii '80, iar mai târziu nu scriam așa cum "se cerea", după cum mi-a spus, prin 1991, redactoarea-șefă de atunci a editurii Cartea Românească, unde m-am înființat, naivă, cu un volum de povestiri scoase din sertar, din care câteva fuseseră cenzurate din revistele literare ale anilor '80 - conțineau referiri la zone până atunci interzise: femei singure care refuză maternitatea, bătrânețe, biserică, unguri. Dar am talent, mi-a spus femeia, condescendentă, să scriu cum "se cere" și să revin. Deci, era clar: nu mă încadram. Și da, m-am simțit marginalizată și agresată nu numai de misoginismul masculin, dar și de cel internalizat, feminin. Voiam să aparțin unei bresle cu care mă identificam, în naivitatea mea, dar nu mă lăsam înrolată nici de prejudecățile care apărau grupurile literare formate în jurul revistelor și nici nu puteam să scriu așa cum "se cerea". Cu timpul, am renunțat la literatură, dar, după cum știi, organul s-a reactivat miraculos, la distanță de peste douăzeci de ani. În alt context, fără o miză de apartenență, de data aceasta, ca acum câteva decenii, când scriam, și atunci, despre ce scriu și azi - prea mult nu mi s-a modificat nici stilul, nici abordarea narativă. Poate e și datorită felului în care am fost formată, pe linia anglo-americană a literaturii pe care am studiat-o și iubit-o în facultate. N-am agreat niciodată discursul masculinist, îndrăgostit de sine, cred că sunt prea puțin narcisistă și mă plictisesc repede.
Dar mă simt datoare să adaug, totuși, că "mult mai puțin misogină" nu înseamnă că lumea teatrului nu este deloc misogină - sau că lucrurile s-au schimbat fundamental. Fără îndoială, nici vocile feminine în teatrul românesc și nici cele din literatura română de azi nu mai pot fi ignorate. În al doilea caz, în mod specific, există, în sfârșit, și o alternativă, independentă de uniunile de breaslă, exemplar generată de curajosul gest al Elenei Vlădăreanu de a înființa "Premiile Sofia Nădejde". E drept, încă tot nu există la noi suficiente premii sau rezidențe, nici pentru scriitori, nici pentru scriitoare, nici în teatru, nici în literatură. Comparativ cu alte țări europene, suntem la un nivel penibil. Cu atât mai mult e valoroasă existența acestor premii care creează o platformă de vizibilitate și un context pentru femeile care scriu și, în același timp, coagulează o comunitate de autoare din care sunt mândră că fac parte în mod legitim. Căci ambele romane care au apărut în ultimii doi ani au fost nominalizate, iar al doilea, un nor în formă de cămilă, a fost și premiat, la ediția de anul acesta. Cred că e foarte important că nu suntem singure, luptând cu morile de vânt și că ne putem regăsi ca problematică, privire și discurs printre cele care vorbesc aceeași limbă cu noi.

A.V.: Ai scris cu succes piese de teatru, povestiri pentru copii, proză și romane. Din partea poeziei simți vreo chemare? Dar a scenaristicii?
A.N.: Am scris la un moment dat poezii, în adolescență, dar le-am abandonat repede. Cred însă că m-au ajutat să înțeleg rolul lapidarității, al expresiei eliptice, al economiei în folosirea cuvântului pentru a exprima ceea ce te frământă. Dar, pe de altă parte, am scris și regizat scenarii radiofonice. Film nu. Însă n-aș refuza o experiență a scenariului de film, mai ales că seamănă întrucâtva, din câte îmi spune instinctul de autor dramatic, cu scrisul pentru scenă.