miercuri, 4 mai 2022

Cred că voi greși toată viața mea cât voi lucra

 Alice Veliche e genul de om care e activ aproape tot timpul. Pare că deține un elixir al energiei pozitive. Atrage proiecte coregrafice, se odihnește destul de puțin, își simte și acceptă epuizarea, fie ea și psihică, se regenerează doar de sărbătorile mari sau când își ia concediu. Dansează, repetă și circulă. Îi vin tot felul de idei, își face planuri, e o fire artistică și pragmatică în același timp. Colaborează cu coregraful Radu Alexandru de cele mai multe ori. Se acceptă, se simt, se contrariază, dar, cel mai important, învață constant unul de la celălalt! Dar, mai multe, vă las să descoperiți pe parcursul interviului pe care l-am realizat într-o zi de februarie!

Alice Veliche (foto: Mălina Moncea)
Lavinia Lazăr: Alice, au trecut aproximativ doi ani de la ultimul nostru interviu. De atunci, linia ta profesională a decurs lin, cu multe proiecte artistice, cu toate că perioada pandemică a fost un impediment pentru mulți dintre artiști, și implicit, s-au amânat multe. Care este secretul tău? Atragi propunerile profesionale? Le cauți?
Alice Veliche (hotărâtă în voce și în atitudine): Cred că trebuie să le faci pe amândouă. Adică, mai întâi, trebuie să cauți proiecte, ca apoi să le poți atrage. Eu din 2019 am început să lucrez la câteva examene de regie, la câteva examene coregrafice, unde eram, cumva, singura dispusă să meargă și să lucreze în cinci părți în același timp sau să îl ajute și pe unul dintre colegi. Probabil, văzând și celelalte persoane că mă implic și că îmi doresc să ajut și să fac lucrul ăsta, s-a apelat la mine din ce în ce mai des. Le-am zis că de câte ori au nevoie de cineva care să-i ajute, eu sunt acolo și sunt dispusă să fac asta!

L.L.: Pe lângă disponibilitate, bănuiesc că e vorba și despre talent. Mă gândesc că degeaba ești implicat, dacă lipsește talentul. Ce zici despre capitolul ăsta? Poate ai cunoscut persoane care își doresc să participe la realizarea unor spectacole, dar parcă le lipsește sclipirea care îi diferențiază!
A.V. (atentă): În cazul meu, faptul că sunt implicată și mă dedic, îmi oferă și o creativitate, poate. Vin pe parcurs și îmi doresc să devin din ce în ce mai bună și să învăț din greșelile pe care le fac, să învăț de la oamenii cu care lucrez și să acumulez cât mai multe.


L.L. (surâd la răspunsul ei diplomatic): Se întâmplă să greșești, Alice?
A.V.: Mereu se întâmplă să greșesc (zâmbește). Cred că voi greși toată viața mea cât voi lucra. Iau greșeala ca pe o oportunitate de a învăța, iau greșeala ca pe un plus. Nu există un om care să nu greșească. Cel mai important e să înveți din ce ai greșit sau dacă nu, să încerci să modelezi greșeala, astfel încât să nu pară că ea există acolo.

L.L.: Te supără criticile, mai ales când simți că sunt adevărate?
A.V. (hotărâtă): Nu, nu. Atunci când există critici care sunt fondate pe ceva concret, sunt și eu conștientă de ele. Simt și îmi asum, și așa cum am zis și adineauri, e firesc să greșești și nu cred că ar trebui să fie un lucru rău. Mereu vor exista critici. Oriunde te-ai afla și orice ai face.

L.L.: Te-ai gândit vreodată la oamenii din breaslă care te invidiază, nu neapărat într-un sens bun? Ce facem cu ei?
A.V.: Nu am observat asta sau poate nu am vrut să observ / nu am dat o importanță anume, dar majoritatea colegilor se sfătuiesc cu noi, ne cer opinii în legătură cu examenele la care mergem. Bineînțeles că și eu în momentul în care lucrez cu un alt coleg, cer păreri, încerc să observ viziunea lui, să înțeleg cum vede din exterior ceea ce eu am creat. Nu ar trebui să existe concurență neapărat între noi, ci un ajutor reciproc. Atunci când cineva face ceva mai curajos, nu neapărat mai bun, ceilalți ar trebui să învețe, așa și eu, la rândul meu învăț de la alții, chiar și de la colegii mei mai mici.

L.L.: FEmale este unul dintre spectacolele concepute de tine. Acum îl citez pe criticul de teatru Călin Ciobotari, care era de părere că "Alice Veliche și al ei FEmale, o minuțioasă cercetare coregrafică asupra feminității dintr-un timp al obsesiei pentru egalitatea de gen și pentru abordarea unui «profile» tradițional considerat perimat. Concret, Alice părăsește discursul feminist. (...)" Părăsește Alice Veliche discursul feminist?
A.V.: Am încercat să evit acest subiect, deoarece mi se pare unul destul de controversat și conflictual. Bineînțeles că el există, chiar dacă eu încerc să mă îndepărtez cât de mult pot, nu cred că ai să faci un spectacol doar cu femei și despre femei, fără să integrezi măcar o nuanță subtilă de feminism. Fără să vrem sau nu, asta ne definește ca femei. Repet, am încercat să nu mă duc în zona aceea, dar sunt conștientă că nu am reușit, dar consider că nu am adus atât de mult în privirea spectatorului această idee. Nu a fost forțată.


L.L.: Mai vrei să regizezi spectacole coregrafice? Cum te responsabilizează?
A.V.: Fiind la început de drum, trebuie să facem orice pentru crearea unui spectacol. Trebuie să te gândești și la costume și la coregrafie și la regie, la toată povestea din spatele spectacolului pe care vrei să-l realizezi. La început de carieră trebuie să ne descurcăm pe propriile noastre forțe. "Regia" pe care tu o gândești pentru spectacol, cred că este un lucru care te responsabilizează mai mult decât ar putea face orice alt lucru. Nu ai de făcut doar mișcarea. Chiar vorbeam într-o zi cu colegul meu Radu Alexandru și am spus că nouă nu ne mai este frică să facem coregrafie, ci ne este frică în spectacol să ne gândim la toate celelalte lucruri, inclusiv la regie. E posibil ca din cauza unui story pe care nu-l faci corect, să se rupă absolut tot spectacolul. Degeaba ai o coregrafie curată, dacă nu ai regia din spate care să-ți fie foarte clară. Din punctul meu de vedere e un lucru destul de greu. Nu trebuie să ne "aruncăm" în lucruri mărețe, la început. Cred că e mai bine să faci un lucru simplu, curat, corect, decât să te "arunci" către lucruri greșite.

L.L.: O altă colaborare notabilă rămâne și Ivan, în regia Antonellei Cornici. Era o distribuție mixtă. Cum ai colaborat? Vârsta în artă e mereu un indiciu de credibilitate sau nu e o regulă?
A.V.: Coregrafia la spectacolul Ivan am făcut-o împreună cu Radu Alexandru și nu cred că vârsta contează așa mult. Există dansatori de dans contemporan care au o vârstă destul de înaintată și care au de un milion de ori cunoștințe mult mai vaste, decât cunoștințele noastre și care se mișcă mult mai bine decât noi, sunt persoane de vârste înaintate care își doresc să afle mai multe decât o persoană de vârsta noastră sau un student la început de drum, sunt persoane mature care au răbdarea necesară de a învăța și sunt alți interpreți tineri care sunt mereu agitați. Același lucru se poate inversa. Pot exista și studenți foarte răbdători care își doresc să învețe. Așadar, vârsta nu cred că este vreun impediment sau un factor atât de important.

L.L.: Prezența la "Romanian Creative Week" cu performance-ul de dans contemporan improvizat Body in light and motion din cadrul expoziției "New Media Alley" organizată în perioada 2-6 iunie 2021, a fost o altă experiență pentru tine alături de Radu Alexandru, cu care colaborezi în majoritatea proiectelor coregrafice de ceva timp încoace. Cum a fost trăirea ta în cadrul acelui eveniment?
A.V.: Acolo a fost diferit. Atunci când lucrezi cu Radu Alexandru sau improvizezi și faci diverse exerciții la facultate, este un spațiu neutru, un spațiu unde am mai fost, avem destul loc, suntem confortabili unul cu celălalt, sunt niște lucruri care îți dau o stabilitate. În cadrul acestui proiect, noi ne-am întâlnit pentru prima dată cu spațiul respectiv în acea seară. Nu știam exact ce distanță e între un led și celălalt, unde mă pot duce eu în spațiu, de unde poate intra Radu, cum să ne facem traseul, ceea ce și pentru noi a fost o provocare, dar una benefică, cu siguranță. O experiență pe care o vom repeta. Plus de asta, mai e vorba și de energia unui public pe care nu-l vezi la spectacole. E un public nou, un public fragil. Îți dă o altfel de energie acest tip de public. E ceva diferit.

L.L.: Cum ai reușit să împarți spațiul cu partenerul tău de scenă? Vă simțiți? Vă completați?
A.V.: Cu Radu Alexandru am avut o chimie aparte pe scenă încă din primii ani de facultate. Ne înțelegem telepatic (râde puțin), deși e puțin ciudat. Ne dăm seama imediat de locul în care celălalt urmează să se deplaseze, suntem foarte atenți la detalii, astfel încât să nu ne ciocnim într-un spațiu sau să nu ne pornim către aceeași zonă și mereu colaborările cu el au fost plăcute și sigure. Atunci când îți cunoști foarte bine partenerul, nu îți mai este frică să faci nimic nou. Știi că are încredere în el și că este acolo să te ajute în cazul în care tu greșești sau invers și asta am învățat de la conf. univ. dr. Lorette Enache. Ea ne-a zis de la început că trebuie să existe o concurență, dar nu una care să provină din răutate sau gelozie. Mereu trebuie să existe o concurență benefică și mereu avem de învățat unul de la celălalt. Asta ne face să fim mereu aproape unul de celălalt, să învățăm în continuare, să ne ascultăm și să ne simțim.

L.L.: Ai participat la atelierul din cadrul festivalului D.A.M. (Dans, artă, multidisciplinaritate), organizat de conf. univ. dr., coregraf Lorette Enache în perioada 22-30 iunie 2021 și anume "Echilibru în Dezechilibru - improvizația în dans ca formă de practică performativă", coordonat de coregrafa și performerul Virginia Negru. Cum ai privit acel stil? Te-ai regăsit?
A.V.: Mi s-a părut un lucru uimitor faptul că cei doi (Virginia și cu partenerul său) aveau o conexiune pe care rar am întâlnit-o vreodată. Aveau o încredere extraordinară unul în celălalt, corpul se simțea cumva în neant, ca și cum ai pluti, nu avea o greutate, nu aveau încordare în mușchi. Totul era foarte relaxat și ei pluteau la propriu, în spațiu. După exercițiile pe care le-am făcut împreună cu ei, m-am gândit că ar trebui să avem mai multă încredere în partenerii noștri atunci când lucrăm, pentru că așa cum ei au lucrat în cadrul atelierului, eu nu am mai întâlnit persoane cu asemenea stil. Și am rămas un pic dezorientată, dar în sensul bun al cuvântului. Toate exercițiile pe care le-am realizat cu ei, bineînțeles că le-am folosit și în cadrul coregrafiilor pe care le-am făcut după, la spectacole. Nu există un workshop la care să particip și să nu extrag măcar un lucru de acolo pe care să-l folosesc mai târziu. A fost o experiență benefică pentru noi.
Atelier D.A.M.
L.L.: Rămânem deocamdată în jurul subiectului D.A.M - "Săptămâna dansului contemporan în Iași", pentru că acolo, spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă este o altă producție coregrafică care v-a pus în valoare și care vă reprezintă. Pe tine și pe Radu Alexandru. Îl simți ca un sprijin sau e o concurență pentru tine? Descrie puțin temele performance-ului.
A.V.: În momentul în care realizezi un spectacol alături de un alt partener, vă completați, vă expuneți ideile, le amestecați și formați o temă extraordinară, dacă s-ar putea, sau foarte bună. Nu cred că este vorba de concurență între noi. Avem momente în care ne contrazicem, dar e și potrivit, pentru că având idei diferite, le poți combina și poți realiza o altă idee pe care nu a mai făcut-o nimeni în Iași, la momentul respectiv. Așa că ideile și părerile diferite sunt binevenite în cadrul unui spectacol, atunci când vorbim de prezența a doi coregrafi. Legat de temele performance-ului, am plecat de la reîncarnare. Aveam o perioadă în care credeam că atunci când mori, e posibil să revii pe pământ sub o altă formă, în alt corp și noi credem în teoria sufletelor pereche care s-au întâlnit în viața lor anterioară. Și spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă a fost despre asta, despre două suflete care se întâlnesc mereu în alte vieți, în alte spații, uneori, poate trec fugitiv unul pe lângă celălalt, uneori, poate chiar interacționează. Sunt diverse contexte.
Spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă (foto: Răzvan Contu)

L.L. (curioasă): În ce ai vrea să te reîncarnezi?
A.V.: Aș vrea să fiu reîncarnată. În ce? Nici nu mai contează. Important e să fac lucruri și în acel context.

L.L.: Cine cedează când e vorba de un conflict de idei / conflict profesional?
A.V.: Depinde de la cine a început discuția. De obicei, cine stârnește conflictul, cam și repară la final. De cele mai multe ori, amândoi, în cazul în care greșim sau ne certăm. Ne cerem scuze la final. Știm că niciodată certurile astea nu sunt cu răutate, ci spre binele nostru.

L.L.: Performance-ul SKALSKI, a fost prezent în cadrul festivalului D.A.M. Ce te-a impresionat la acel spectacol?
A.V.: Gabriel Scalschi, colegul nostru este foarte talentat. E o persoană foarte expresivă, și aici nu mă refer doar la nivel facial, ci și corporal. Din păcate, nu am reușit să vedem repetiții, ci premiera pentru noi a fost chiar când a avut loc spectacolul. M-a surprins atât Scalschi, cât și Aurel Asanache, artistul vizual cu care a colaborat. Un artist, de altfel, foarte talentat. Am fost curioasă de la început până la final, ce ar putea picta pe pânză, încercam să-mi găsesc argumente, să caut o relație între Scalschi care dansa și el care picta. Îmi conturam o imagine finală și cred că ăsta e un lucru foarte bun pentru spectator că te pune să muncești puțin, chiar dacă privești. Tu ești mereu concentrat și cauți explicații, cauți validări pentru ceea ce vezi. Mi se pare foarte interesant. A fost o apariție.

L.L.: În interviul pe care mi l-ai acordat ultima oară, afirmai că vei încerca mai mult să te îndrepți spre zona de dans contemporan, pentru că tu ai practicat mai mult street-dance-ul. Colaborările de la Teatru "Tudor Vianu" din Giurgiu, mai precis, semnătura coregrafică pentru spectacolul Teoria maimuțelor infinite, regizat de Antonella Cornici și coregrafia spectacolului de la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași, regizat de Radu Afrim te-au ajutat în planul tău, de a te îndrepta spre dansul contemporan?
A.V.: Da. Din 2019 până acum cred că am reușit să mă apropii de zona dansului contemporan, dar nu l-am atins. Încă sunt în căutare. Eu mă duc către el și el se îndepărtează din ce în ce mai mult. Atunci când descoperi lucruri, îți dai seama că sunt și mai multe pe care trebuie să le descoperi și îți dai seama că nu ai să ajungi niciodată la un rezultat final, dar sunt mult mai departe de punctul în care am plecat și asta e un lucru bun. La Teatru "Tudor Vianu" din Giurgiu, am lucrat împreună cu Radu pe dans contemporan, dar, spre surprinderea mea, s-au regăsit foarte multe elemente din zona street-dance-ului despre care îți spuneam în 2019. A fost un show în care erau prezenți dansatori. Fiind vorba despre un spectacol dinamic, am încercat să îmbin câteva elemente de dans contemporan cu elemente de street-dance. A fost ceva foarte, foarte fain.
În spectacolul pe care-l regizează Radu Afrim acum, mă îndrept mai mult spre zona dansului contemporan, chiar foarte mult. Aici, nu prea se întâlnesc elemente de street-dance.

L.L.: Cum ai simțit repetițiile din cadrul celor două colaborări? Cu ce te-ai confruntat? Bănuiesc că mai sunt zile fără inspirație sau se întâmpla ca oamenii să nu te înțeleagă...
A.V.: Atu-ul meu e faptul că reușesc să mă integrez foarte bine în echipă prin energia pozitivă pe care o eman și prin felul meu sincer de a fi. Am avut noroc la Giurgiu, pentru că am lucrat împreună cu Radu. Practic, am fost doi coregrafi. În momentul în care sunt doi, e mult mai ușor să lucrezi. În cazul în care unul cedează, rămâne celălalt în picioare care "te trage" după el și așa ne putem susține unul pe altul. Dacă rămâi fără o idee, vine celălalt cu o idee și ne echilibrăm. Atunci când lucrezi singur, e puțin mai greu, dar nu am avut până acum niciun impediment. A fost foarte, foarte bine. Chiar neașteptat de bine. Am reușit să mă mobilizez, m-am mișcat destul de rapid. În cazul în care nu mai am vreo idee, încerc să gândesc dinainte, pentru că ăsta e modul meu de a construi, nu vin niciodată fără vreun plan. Am întotdeauna ceva schițat în minte. La repetiții îmi place să vin pregătită, ca actorii sau interpreții să nu stea după mine să mă gândesc la ce mișcări aș putea să le dau. Sunt momente în care te blochezi, ești obosit, simți că ai nevoie de o pauză, dar reușesc să o duc la capăt.
Spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă (foto: Răzvan Contu)

L.L.: Înțeleg că preferi să vii cu temele făcute de acasă la repetiții. Ce faci când planul tău nu se potrivește cu tipologiile interpreților? Poate că nu toți au o anumită elasticitate... Ești o adeptă a improvizației?
A.V.: În momentul în care vii cu o schiță, să presupunem că ai 70% pregătit. 30% sunt doar posibilități sau îți iei o marjă de eroare în cazul în care coregrafia pe care tu ai realizat-o nu se potrivește total cu tipologia corporală a actorului, se schimbă. Coregrafia nu se schimbă în totalitate, ci modul în care este realizată. Nuanțele ei. Așadar, ai o bază și în momentul în care lucrezi, adaugi ceea ce poate actorul să facă. E o strategie (râde). Ăsta este modul meu de a construi. Sunt persoane care nu pot face asta. Sunt persoane care sunt mai libere și în clipa în care vin în sală, creează pe moment sau poate nu sunt la fel de matematici. Eu mă consider o persoană care gândește matematic și fix. Îmi structurez totul și vin cu lecția învățată. Pur și simplu, aici e vorba de cum lucrează fiecare mai bine.

L.L.: Tot în cadrul interviului anterior, afirmai că doreai să mai extinzi spectacolul tău de licență Out of the blue. Ai mai lucrat la structura lui?
A.V.: Am abandonat planul ăsta din cauza pandemiei pentru că mi-am dat licența în ianuarie. Am luat o pauză foarte scurtă în februarie pentru a putea începe cu forțe proaspete. Aveam o altă idee de spectacol pe care am și început să o pun în practică în primele zile din luna martie. Teoretic, ar fi trebuit să încep spectacolul nou și să continui licența, dar pandemia mi-a oprit ambele proiecte.


L.L.: Celălalt proiect era numit Astă seară mixăm ouă?
A.V.: Da! Din cauza pandemiei, am fost nevoită să-l stopez.

L.L.: Abandonul celor două a venit cu alte idei...
A.V.: Da, dar nu am uitat aceste idei. Mi-au rămas undeva în subconștient și sunt convinsă că la un moment dat voi relua spectacolul deoarece cred că are potențial.

L.L.: De curând, în cadrul emisiunii Scena, împreună cu Radu Alexandru, spuneați că aveți ideea unui spectacol care să conțină toate greșelile voastre. Când o puneți în aplicare?
A.V.: Mai întâi, așteptăm să terminăm cu spectacolul de dizertație, Micul Prinț, o adaptare după Saint-Exupéry. Probabil, vom lua o scurtă pauză energetică. Probabil, va fi următorul proiect.

L.L.: De ce Micul Prinț? Ce v-a inspirat?
A.V.: E cartea mea preferată pe care am citit-o de foarte multe ori. Țin minte, prima oară când am citit-o, eram în clasele primare, m-am dus la bibliotecă și am văzut o carte foarte mică. Era varianta aceea, dreptunghiulară, foarte, foarte mică și mi s-a părut interesantă, doar așa ca mărime, ca aspect. Era colorată. Am citit-o. Nu am înțeles atunci mare lucru. Era doar o poveste drăguță cu un prinț, cu niște animăluțe, după care am recitit-o și mi-am dat seama că ea devine din ce în ce mai complicată. Cred că acum, dacă aș citi-o din nou, mi s-ar părea mai complicată decât acum o lună. Este un text care îți dă posibilitatea să te joci, atât din punct de vedere coregrafic, cât și regizoral. Este un text care poate fi vesel, poate fi și trist. Îl poți redirecționa așa cum ți-l dorești. Cred că ăsta e cel mai benefic lucru în momentul în care lucrezi cu textul Micul Prinț.

L.L.: E destinat tuturor spectatorilor?
A.V.: Da! Spectacolul pe care noi îl vom realiza, va fi la fel. Îl pot privi atât copiii cât și adulții. Fiecare va înțelege câte ceva.

L.L.: Cum arată o zi obișnuită din viața coregrafei Alice Veliche?
A.V.: În perioada aceasta, mă trezesc în jur de 7:00-7:30. Aproximativ, la ora 9:00-9:30 sunt la repetiții, deja. Am repetiții în prima parte a zilei până la 12:00. După care, plec în altă parte, la alte repetiții până la 14:30. Apoi, am o mică pauză cât stau în mașină și mă duc la sala la care lucrez sau, mai opresc să-mi iau un covrig sau ceva de mâncare. Apoi, la ora 16:00-16:30, încep deja munca pentru sală până la ora 20:30. Mai fac și repetiții pentru dizertație. Ajung acasă, mai și gătesc, mai spăl și niște haine pentru repetiții.

L.L. (o ascult admirativ și mă gândesc cât de activă poate fi într-o singură zi): Hainele le speli, tot așa, în pași de dans? (râd)
A.V. (râde și ea): Nu, stau și mă uit în gol. Apoi, mănânc, probabil fac un duș, mă pun în pat și adorm destul de târziu, după miezul nopții. Activitățile astea se cam repetă în ultima perioadă.

L.L.: Toate aceste activități te țin în "priză" sau simți că apare și epuizarea la un moment dat?
A.V.: Deja a apărut epuizarea. Cumva, corpul se învață, se adaptează. El știe deja că la ora 7:00 te trezești, el știe când ajungi acasă. Încearcă să-și distribuie resursele în mod egal, astfel încât să faci față. Am observat că avem niște corpuri extraordinar de inteligente. Mai inteligente decât noi sau decât am crede noi, dar la un moment dat apare epuizarea psihică și asta e mai grea puțin; nu neapărat că nu mai ai resurse în a crea, ci pur și simplu apar întrebările: cât o să mai poți fizic?, îți faci anumite probleme, cedezi, ești mult mai stresat.

L.L.: Cum ai descrie zilele fără dans sau fără antrenamente?
A.V.: În ultima perioadă nu am avut astfel de zile. De obicei, zilele în care sunt sărbătorile, Crăciunul / Paștele/ o săptămână în timpul verii, atunci când îmi iau concediu. Sunt odihnitoare, te încarci, nu te mai gândești neapărat la ce ai de făcut sau la ce ai făcut sau la ce urmează să vină, dar te simți un pic vinovat.

L.L.: Apare sentimentul de vinovăție...
A.V.: Da. Sau cel puțin la mine. Simt că nu am mai lucrat și am impresia că mușchii mei nu mai sunt în formă. Mă simt mai grea, nu mă mai simt atât de ușoară, parcă mă mișc cu dificultate. Apar tot felul de gânduri, chiar dacă, cel mai probabil nu e așa, dar apare sentimentul ăsta de vinovăție și nu ar trebui.

L.L.: Care sunt metodele prin care te încarci? Ai vreo modalitate de relaxare?
A.V.: În ultima perioadă nu am avut timp nici de plimbări. Singura metodă prin care mă încarc e somnul, deși nu e îndeajuns de mult, dar când mă trezesc dimineața deja mă gândesc că abia aștept să adorm, abia aștept să vină din nou seara să mă pun în pat. E puțin trist dacă stau să mă gândesc la ce spun acum, dar nu mă plâng neapărat. Au fost momente în care nu am avut nimic de făcut în pandemie și a fost mult mai rău. Prefer să fiu ocupată toată ziua, să nu am timp de mine, uneori, dar să nu stau. În rest, o simplă plecare, cum a fost acum, premiera de la Giurgiu. Chiar dacă am fost și am văzut un spectacol, am făcut o încălzire cu ei, pentru mine a fost o minivacanță de o zi. Am stat, am fost spectator, nu m-am implicat în mod direct.

L.L.: Cărțile, filmele, spectacolele care au inspirat-o pe Alice Veliche în ultima vreme?
A.V.: În ultima perioadă, cărțile pe care le-am citit au fost pentru dizertație, asta înseamnă că am citit mult despre Pina Bausch, despre tehnici de dans contemporan și despre dansatorul și coregraful Merce Cunningham (părintele dansului contemporan). Nu pot să spun că în ultima vreme am citit o carte care să mă facă extraordinar de mult să mă gândesc foarte mult la ea, în afară de Micul Prinț, despre care am vorbit. Nu am mai citit de mult cărți de plăcere, ci doar cărți necesare, de specialitate.
Am văzut un documentar despre viața de după moarte, fiindcă în cadrul dizertației avem și tema aceasta a morții și eu sunt pasionată de subiect. Am văzut, când am avut timp, toate filmele din seria Marvel și mi-a luat foarte mult timp, pentru că mă uit la un film destul de rar. Nu prea am timp, dar este o modalitate prin care te poți detașa puțin de lucrul pe care îl ai de făcut.
Am mai văzut un film - Platforma în regia lui Galder Gaztelu-Urrutia. Este vorba de niște persoane care intră într-un joc. Singurul lucru pe care îl aveau de făcut era să zică felul preferat de mâncare și apoi erau repartizați într-o celulă. Pentru fiecare etaj câte o altă celulă. Este o platformă plină de mâncare care coboară de la primul nivel și niciodată nu rămâne destulă mâncare pentru cei prezenți. Încep să se omoare, să existe conflicte, doar de la faptul că ei nu știu cum să managerieze toată acțiunea asta. Este un singur fel de mâncare pentru fiecare persoană, dar sunt prea lacomi și încep să mănânce unul de la altul.

L.L.: Pentru ce fel de mâncare te-ai lupta?
A.V.: În 2019 ți-am spus că în top sunt cartofii prăjiți. S-au mai schimbat planurile. Îmi plac în continuare cartofii prăjiți, dar am găsit o pasiune pentru salata de vinete cu maioneză și ceapă. Dacă mai sunt și roșii, e superbă. Cu toate că nu ar trebui să zic, în ultima perioadă beau destul de multă Cola.

L.L.: Ce mai mănâncă un coregraf, Alice?
A.V.: Depinde. Eu pot să zic că mănânc cam tot ce îmi doresc. Fac destul de mult efort ca să nu se depună absolut nimic și nici nu am timp să mănânc foarte mult. Mănânc foarte mult o dată-n zi și e ca și cum aș fi mâncat pentru absolut toată ziua și am ars caloriile respective.

L.L.: Acum, să revenim și la spectacolele pe care le-ai văzut recent. (Pot fi și online)
A.V.: Teorema maimuțelor infinite de la Teatrul "Tudor Vianu" din Giurgiu. În pandemie am văzut foarte multe spectacole online: Xenos, cu dansatorul Akram Khan. De asemenea, am revăzut spectacolele de la Dimitris Papaioannou, care din punctul meu de vedere este unul dintre cei mai buni coregrafi din lume. Pe lista spectacolelor online, mai adaug și Play de Alexander Ekman.
Mai sunt spectacolele pe care le-am văzut în Iași. Spectacolele regizate de Radu Afrim. Avem nevoie și de spectacole de teatru, nu neapărat coregrafice. Când s-a ivit ocazia, am fost și la București. Am văzut spectacolul regizat de Andreea Gavriliu, M de la Murphy și probabil sunt mult mai multe, dar nu îmi aduc acum aminte. Când prind ocazia și am timp liber și văd un spectacol, indiferent ce spectacol e sau unde e, încerc să-l vizionez.

Nota bene: Menționez faptul că interviul a avut loc video, pe Facebook și nu în scris, tocmai pentru a crea senzația de dinamism între întrebări și răspunsuri! Pentru reclamații sau sugestii, nu ezitați să mă căutați!

Poeticitatea din spectacolele regizate de Radu Afrim ajunge să te macine și în organe

 Pe Diana Raluca Amitroaie am remarcat-o încă de când a fost admisă la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte "George Enescu" din Iași. De ce? Vă veți lămuri pe parcursul acestui interviu! Vă spun doar atât: a câștigat Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual de la Gala HOP 2021, a avut deja două colaborări importante cu Radu Afrim, s-a implicat în rezidențe de creație și mai nou, tatonează și zona de canto! V-am convins? Vă fac cunoștință și mai bine cu tânăra actriță!

Diana Amitroaie (foto: Adi Bulboacă)

Lavinia Lazăr: Diana, te-ai născut în Botoșani. Sunt foarte mulți actori / artiști remarcabili care provin din acea zonă. Cum explici acest fenomen?
Diana Raluca Amitroaie (zâmbește): Totul a început de la Atelierul de Teatru, care e format dintr-o trupă de liceeni din Botoșani de la Colegiul Național "Mihai Eminescu". Lenuș-Teodora Moraru și Gelu Rîșca au fost cei care au conceput această trupă și sunt cei care ne-au inspirat foarte mult și ne-au încurajat să facem teatru în continuare. Au crezut în noi, iar asta a contat enorm pentru mine. Am avut norocul de a trăi într-un oraș unde au fost trupe de teatru de liceeni. Pe lângă Atelier, mai era și DramaClub de la Colegiul Național "A.T. Laurian".

L.L.: Activitățile din acel cadru au pregătit / premeditat drumul tău să optezi pentru programul de studii de teatru?
D.A.: Știam că vreau să dau la Facultatea de Teatru, dar nu știam exact de ce. Simțeam foarte tare că asta vreau să fac și atunci am apelat la Lenuș-Teodora Moraru să mă ajute în direcția asta. Am lucrat împreună la pregătirea pentru admiterea la facultate. După ce am fost admisă, mi-am dat seama că asta vreau să fac.
Diana Amitroaie (foto: Adi Bulboacă)

L.L.: În interviul de pe LiterNet spuneai că ești o persoană care pune multă pasiune și suflet în actorie și ești descurajată când nu simți la fel din partea celorlalți. Cine ești de fapt? Ai mai învățat despre asta?
D.A.: Eu sunt o persoană foarte, foarte empatică. De cele mai multe ori mă implic mult și, mai ales în poveștile oamenilor. Poate fi ceva rău sau poate fi ceva bun. Eu încerc să iau cea mai bună parte din empatie. Sincer, acum, când stau și mă gândesc nu mai sunt atât de revoltată în situațiile în care oamenii nu sunt atât de implicați. Încerc să-i înțeleg, dar, într-adevăr, îmi place foarte mult să văd când e implicare și energie la repetiții. La asta mă refer. Sunt și zile în care lumea e mai low și atunci avem nevoie să ne adaptăm unul după celălalt.

L.L.: De ce crezi că nu mai există aceeași determinare, poate ca în alte generații? Ce s-a întâmplat?
D.A. (pusă pe gânduri): Am observat oricum că de când a început pandemia (atunci eram în anul al II-lea de facultate), ne-am demoralizat și sunt unii colegi care au renunțat / care au luat pauză. Nu pot să îi judec și nici nu am de ce, pentru că e nevoie și de asta; eu nu am simțit. Cred că ne-a afectat pe unii dintre noi pandemia, deși eu am încercat cumva să rămân, să mă prind de orice pot. În același timp, avem foarte multe informații, dar cred că suntem și o generație care așteaptă să fie împinsă de la spate și asta ne dezavantajează.
Gala HOP (foto: Andrei Gîndac)

L.L.: Ai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la secțiunea individual la Gala Tânărului Actor HOP 2021, ediția a 24-a. Ai prezentat momentul Andrisantul necunoscut, după Cum se înțeleg țăranii și O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale. În interviul pe care l-ai acordat pentru Adevărul afirmai faptul că participarea la concurs a fost un pariu cu tine, că ți-a plăcut libertatea de acolo și că nu vi s-a impus un text anume. Ce ai mai învățat din acea experiență? Cum s-a modificat dimensiunea ta umană și profesională?
D.A. (surâde): Pregătirea pentru Gala HOP a fost oricum mai intensă pentru că nu eram foarte familiarizată cu teatru-dans și în clipa în care am ajuns acolo și am lucrat la moment, m-am simțit foarte, foarte împlinită. În viața personală am prins mai multă încredere în mine și în corpul meu și în ceea ce fac, nu doar în teatru. M-am schimbat destul de mult, organic, vorbind. Pe partea profesională, nu a influențat ceva anume. Cumva, lucrurile au continuat să fie așa cum au fost și până acum. Adică, nu am fost căutată de regizori care să lucreze cu mine, dar nu cred că e o chestie rea, pentru că eu în continuare caut și mă înscriu la castinguri.

L.L.: De ce crezi că se întâmplă asta?
D.A.: Ediția de anul trecut a fost oricum mai complicată pentru că nici nu a venit multă lume să ne vadă live. Poate, mai multă online. Spun asta, pentru că înainte de pandemie, la Gala HOP veneau participanți numeroși.
Gala HOP (foto: Andrei Gîndac)

L.L.: Tot din mărturisirile tale, am aflat că repetai pentru momentul de la Hop de dimineață până seară în Sala Studio a UNAGE. "Munca însăși devine un fel de vacanță activă, ai zis." Ce înseamnă asta?
D.A.: Am realizat un lucru despre mine când lucram pentru momentul de la Gala HOP. Atunci când vreau să lucrez la ceva și vreau să fac din toată inima mea, și e destul de intens, îmi dau seama că era vară, deci, normal era vacanță, dar pentru mine, nu se simțea ca un stres, se simțea ca ceva plin de adrenalină. Îmi plăcea să îmi petrec timpul la repetiții. Asta simt mereu când sunt într-un proiect și acum, la fel, lucrez și în weekend și în timpul săptămânii și nu simt oboseala. Sunt și zile în care ajung foarte obosită, dar a doua zi îmi încarc bateriile și o iau de la capăt.

L.L.: Cine a fost sprijinul tău în acele momente? Ai avut vreun mentor?
D.A.: Da. Beatrice Volbea a fost cea care a fost lumina mea (zâmbește) în lucrul pentru Gala HOP și nu a fost singura dată când am lucrat cu ea. Am mai lucrat și la un alt proiect care se numește OCD (Organic Creative Dance), dar poate vorbim mai încolo.

L.L.: Vom vorbi și despre acel proiect.
D.A.: Îi sunt foarte recunoscătoare că mi-a fost alături în timpul repetițiilor și în timpul Galei și după. M-a luminat complet în legătură cu teatru-dans. Eu știam teoretic, dar foarte puțin practic. Dacă nu era ea, nu știu cum ieșea, dar am construit împreună. Nu a venit cu un scenariu fix.

L.L.: De ce te sperie mediul pe care l-ai ales? Ai spus asta în urmă cu ceva timp în cadrul unui material. Este în continuare așa? Și de ce apare frica?
D.A.: Sincer, nu mai simt atât de multă frică. Cred că frica e oricum ceva organic. Uneori e bine să știm de sentimentul ăsta, dar nu să-l lăsăm să ne conducă. Simt că am mai multă încredere în mine și că sunt puțin mai sigură pe ceea ce fac, pentru că totul e step by step. Oricum, cred că mai am foarte multe de învățat, dar acum simt că am mai crescut puțin.

După acest răspuns, Diana m-a rugat să o scuz câteva clipe, pentru că mieuna pisica ei gri, sprintenă și curioasă. Revenim...

L.L.: În materialul video marca Timpul, afirmai că experiența ta cu Radu Afrim te-a făcut să-ți depășești limitele și că ai avut curajul de a te lăsa cu totul într-un spectacol. Cu toate că ai pășit cu frică în primul tău proiect de la teatrul național ieșean, ai reușit să-ți descoperi nebunia. Să vorbim puțin despre această formă de nebunie! Te naști cu ea, o procuri, se transformă? Cum e?
D.A.: E clar că nebunia despre care vorbeam era în mine, doar că nu eram conștientă de ea, până să-l cunosc pe Radu Afrim. Am mai experimentat la facultate, dar cred că e total altceva. La Trei piese triste, mi-am dat seama mai tare de nebunie pentru că de fiecare dată când joc, simt că mă transpun în alt corp și simt că ceva animalic este în mine și simt că mă transform. Experiența asta nu am mai avut-o nicăieri și cred că de asta, spuneam și atunci că am reușit să descopăr asta cu el. E ceva magic ce se întâmplă la repetiții și la spectacolele lui. Nu știu exact cum să explic, dar se simte aici, în dreptul inimii. Uneori, când joc, simt că îmi amorțește tot corpul. E total altceva, parcă de pe altă lume.
Trei piese triste (foto: arhivă)

L.L.: Colaborarea cu regizorul Radu Afrim la spectacolul Trei piese triste, ai spus că te-a scos din anxietatea pe care ai acumulat-o la începutul pandemiei. În ce fel te-a mai modificat experiența asta profesională?
D.A.: Față de primul an în care am lucrat, am simțit că sunt mai relaxată pentru că am trecut și prin alte experiențe care m-au învățat să nu mai fiu atât de stresată la fiecare lucru care se întâmplă. Am simțit că e o gură de aer pe care am luat-o. Până atunci, parcă îmi ținusem respirația și nu mai știam unde să merg și ce să fac. Proiectul Trei piese triste a însemnat foarte mult pentru mine și am simțit că fac ceva cu mine, pentru că stagnasem de ceva timp și pe lângă asta am început să privesc și altfel oamenii din jurul meu, și nu că înainte îi priveam într-un sens rău, dar simțeam că lumea pe care o privesc are și mai multe culori. M-a făcut să fiu și mai deschisă către această nebunie și să merg și mai departe cu ea. Nu neapărat să mă controleze, dar descopăr multe lucruri la mine fără să mă gândesc "vai, cum va fi? / cum arată"?
Trei piese triste (foto: Radu Afrim)

L.L.: Cum ai perceput nuditatea în această reprezentație?
D.A.: În principal, nu am o problemă cu nuditatea, cât timp este justificată. Nu prea sunt de acord cu nuditatea în teatru care e pusă doar să arate frumos, dar în Trei piese triste și în Orașul cu fete sărace era foarte justificată și Radu Afrim are o tehnică de a pune nuditatea nu chiar în fața spectatorului direct, și mai ales că nu o face oricum, ci într-un mod vizual plăcut și misterios.

L.L.: Ai văzut spectacolul Orașul cu fete sărace o continuare a producției Trei piese triste? Cum a fost rolul tău?
D.A.: Nu, iar personajul pe care l-am avut în spectacolul Orașul cu fete sărace e total diferit de cel din Trei piese triste și îmi place lucrul ăsta pentru că am descoperit lucruri noi. Iubesc ambele personaje la fel de mult.
Orașul cu fete sărace (foto: Radu Afrim)

L.L.: E riscantă iubirea asta față de un personaj? Există riscul de a lua câteva trăsături din acel rol și să le transpui inconștient în viață?
D.A.: Cred că noi transpunem lucruri din viața noastră în personaj. Mie nu mi se pare ceva neapărat rău și nici nu sunt genul care să trăiască cu personajul de dimineață până seară. Poate încă nu am descoperit asta, dar nu cred că e sănătos. Plec foarte des de la repetiții cu gândul la personaj pentru că îmi place să mă gândesc, să descopăr și eu găsesc multe lucruri care mă ajută în viața mea pentru că privesc oamenii din jur. Și o simplă conversație din casă sau autobuz mă poate inspira pentru ceea ce fac pe scenă. E important pentru mine să iau câte ceva din lumea în care trăiesc.

L.L.: Poeticitatea din ambele spectacole te-a schimbat? Te-a ajutat?
D.A.: La început, la Orașul cu fete sărace, nu prea înțelegeam, pentru că nici nu am descoperit în facultate poeticitate, adică nu am fost îndrumați spre zona asta de teatru. Știu că eram la casting și mi-a dat un text care era scris tot așa, în zona poeticului, iar eu nu știam deloc să-l citesc. Mi-am dat seama că nu înțeleg nimic din ce se întâmplă. Apoi, când am intrat în spectacol, m-am îndrăgostit de genul ăsta de teatru pentru că e nevoie de foarte multă atenție și dăruire când vine vorba de un astfel joc. Iar, bineînțeles, Radu Afrim știe foarte bine cum să conducă un actor către acest univers. În Trei piese triste, trecând deja de o experiență afrimiană, clar am înțeles mai mult. Încercând să-l cunosc mai bine pe regizor și pe ce își dorește de la un actor, mi-am dat seama că poeticitatea asta e așa importantă, încât ajunge să te macine și în organe.

L.L.: Cum explici disponibilitatea lui Radu Afrim de a colabora de cele mai multe ori cu studenții Facultăților de Teatru?
D.A.: Cred că e un exercițiu foarte bun pentru o trupă de teatru. În fiecare an se întâmplă să aleagă tineri diferiți și atunci, actorii angajați descoperă viitori actori. Eu apreciez foarte mult că alege tineri pentru spectacole. Sincer vorbind, dacă nu ne-ar selecta el, nu știu dacă am avea vreun contact cu un teatru de stat. Cred că el e foarte conștient de lucrul ăsta și în luna ianuarie sau februarie, toți studenții de la Teatru din Iași știu că e casting. Suntem toți foarte entuziasmați, ne dăm mesaje și cred că asta înseamnă enorm de mult. E ca o sărbătoare în care studenții așteaptă să afle ziua și ora la care e castingul. Anul ăsta a fost la fel. E minunat sentimentul ăla când știi sigur că vine un regizor. Indiferent dacă mergi la casting și nu ești ales, tot ești fericit. E chestia aia că cineva chiar vrea să te cunoască.

L.L.: Întrebată fiind cu ce personalitate dorești să te întâlnești, ai răspuns că Aglaja Veteranyi ar fi una dintre persoanele cu care ai avea ce discuta. Ce te aseamănă cu ea? Întâmplător și pe mine mă fascinează. A avut o viață tristă și un final tragic. A fost crescută în lumea circului. Te-ar tenta zona asta?
D.A.: Da, clar sunt deschisă la colaborări. Știu că sunt niște cursuri de circ la București. Mi-ar plăcea să fac acrobații, poate să învăț să scuip foc. Mi-aș dori în viața asta de artist să învăț cât mai multe lucruri, indiferent dacă țin sau nu de actorie. Cred că sunt atrasă de Aglaja Veteranyi pentru că o parte din viața ei se aseamănă cu o întâmplare a unei persoane foarte dragi mie. Mi-o imaginam ca pe o persoană foarte blândă.

L.L.: În emisiunea Scena, în care ai fost invitată ai spus printre altele că "Aici (adică în UNAGE) nu e la fel ca la teatru"! Ce lucruri separă aceste două spații de creație?
D.A. (râde): Sunt total diferite spațiile. Oricât de mult ai încerca să-ți imaginezi când ești în facultate, ce o să faci dacă ai să fii angajat într-un teatru, nu cred că poți să prezici exact. Mai bine mergi fără așteptări. Ce mi se pare dificil când ești student și ajungi să colaborezi într-un teatru, rămâne efortul de a ține pasul cu actorii. Ei au răbdare foarte multă cu noi, studenții, mai ales dacă e primul proiect, dar e frica aia să nu superi pe nimeni, să încerci să fii acolo și mai ales dacă joci cu actori cu foarte multă experiență (care știm cu toții că sunt foarte buni). De exemplu, țin minte când am început colaborarea la Trei piese triste și știam că va juca și Emil Coșeru, mereu mă întrebam ce înseamnă să joci cu el. A fost foarte răbdător cu noi, ne dădea și sfaturi. Mi-a plăcut foarte mult experiența și repet, sunt mari diferențele dintre Facultate și Teatru. Cred că e important ca atunci când ești student și lucrezi într-un teatru să nu uiți că e diferit. Sunt unii care zic: "gata, am jucat în Teatru, sunt actor. De acum, voi învățați mai mult de la mine". Nu mi se pare în regulă.

L.L.: Ai remarcat cazuri?
D.A.: Printre colegii mei, care au mai avut proiecte în teatru, nu am sesizat asta. Iar lucrul acesta mă bucură.

L.L.: Cu ce regizori ți-ar mai plăcea să colaborezi?
D.A.: Hmm. Tocmai am aplicat la un casting de la Răzvan Mazilu și mi-ar plăcea foarte tare să colaborez cu el. Am menționat numele lui, pentru că aș dori să experimentez partea de musical. În general, mi-ar plăcea să experimentez cât mai multe colaborări. Dacă ar fi să aleg pe cineva din teatru, da, ar fi Eugen Jebeleanu. Îmi place mult ce subiecte abordează în spectacolele lui. Important e să joc, să am proiecte și să mă implic în ceea ce fac. Dacă ar veni acum un student de la regie, să-mi zică: "hey, vrei să joci la mine?". Aș zice: "da!" De curând, m-am apucat și de canto. Am experimentat zona asta de cântat, clar la Radu Afrim în cadrul celor două spectacole în care am jucat. Vocea mea nu sună atât de rău, dar mai trebuie conturată puțin.
OCD (foto: Mălina Moncea)

L.L.: În 2021, ai făcut parte din proiectul de rezidență de creație, inițiat de Teatru FIX din Iași, numit Placebo* OCD (Organic Creative Dance), coordonat de coregrafa Beatrice Volbea. Un produs de tip work in progres care propunea poate altceva decât producțiile unui spațiu instituționalizat. Cum a fost rezultatul acestui proces? Cum ai simțit publicul?
D.A.: Mi-a plăcut mult, mult de tot. Noi nu l-am numit spectacol, l-am numit rezultat și încă e work in progres, chiar dacă nu ne vedem face to face, mai vorbim despre. A fost foarte intens pentru că la început au fost patru/șase săptămâni de casting, adică ne întâlneam mai multe persoane care au venit la această rezidență, iar Beatrice ne-a spus că după această perioadă, va alege câțiva oameni dintre noi, dar asta nu însemna că în viitorul spectacol vor fi excluși. În decursul acestor săptămâni abordam subiectul de Tulburare Obsesiv Compulsivă la un nivel atât de serios, încât ne-am dat seama că nu e o simplă glumă, sau joacă. În final, fiecare dintre noi a făcut un moment de improvizație pe tema OCD și în tot acel timp, coregrafa ne-a tot analizat, apoi, cu lacrimi în ochi ne-a ales pentru că ea voia să fim toți, dar nu se putea și atunci am rămas doar șase. Eu, Sebastian Munteanu, Alexandra Cantemir, Robert Agape, Flavia Sandu, Ioana Aciobăniței, dar în final în locul Alexandrei (care s-a lovit la picior), a jucat Diana Apopei. Stanca Jabenițan a avut un moment la început și la final. Ne-am întâlnit din ce în ce mai des să lucrăm și așa am reușit să ne cunoaștem mai bine. Apoi, au mai urmat cam trei săptămâni de lucru. Cred că e important ca în mediul independent să cunoști partenerii de scenă. Publicul mi s-a părut deschis, deși, unii dintre ei nefamiliarizați cu teatru-dans, nu înțelegeau neapărat conceptul. "Mi-a plăcut mult, dar de ce trebuia să dansați?" mi-a zis un prieten. Asta a fost un caz unic.

L.L.: Au fost două reprezentații pe 4 și 5 decembrie 2021?
D.A.: Da, la HAISUS, unde a fost foarte frig, iar fetele din echipă au jucat în bustiere și pantaloni scurți și băieții aproape la bustul gol și tot așa, în pantaloni scurți, dar ne-am întâlnit cu adrenalina. Culmea, nu a fost atât de rău, ne-am încălzit și nu am răcit! Am experimentat și zona asta de teatru independent, puțin de sacrificiu.
OCD (foto: Mălina Moncea)

L.L.: Ai avut un îndemn pentru toți oamenii. El sună așa: "Oamenii să nu-și piardă joaca din suflet și copilul care e mereu în sufletul lor. Lăsați-l să plângă când simte să plângă, să râdă cu gura până la urechi, să danseze până nu mai are suflu, să viseze (...). Nu-i pedepsiți cu lumea oamenilor mari". Cum arată lumea oamenilor mari?
D.A. (se gândește): Mereu spun de lumea oamenilor mari pentru că Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry e cartea mea preferată. Acolo se vorbește foarte mult de oameni mari și îi văd peste tot. Îmi pare rău când îi văd așa întunecați, de parcă ar avea un nor negru deasupra lor, plin de fulgere. Mi-aș dori să am puterea să mai șterg din negreala aia. Pentru mine e chiar fundamental să mă uit la cer și să zic "ce frumos e cerul azi!" Oamenii mari nu prea mai fac asta, ei se uită la cifre zilnic, se uită la știri foarte mult și sunt din ce în ce mai triști și îmi pare rău că văd din ce în ce mai mulți oameni așa. Nu știu dacă sunt influențați și de perioada pe care o traversăm, dar mai trebuie să privim și partea plină a paharului.

L.L.: Reprimarea sentimentelor crezi că a devenit din ce în ce mai întâlnită mai ales în urma perioadei pandemice?
D.A.: Cred că cel mai trist mi se pare că oamenii care au sau care trec prin Covid-19, sunt priviți ca ceva foarte, foarte, foarte rău și ne îndepărtăm de ei. Azi suntem prieteni cu ei și mâine își aduc aminte că s-au văzut cu tine. Am trecut prin asta în ianuarie și aveam impresia că oamenii de lângă mine gândeau ca și cum aș fi luat o boală incurabilă. S-a creat o frică în noi, de care, nu știu dacă vom scăpa prea curând. Cred că ar fi bine în timpul acesta să fim alături de cei dragi și să-i ajutăm și cu un video call de 10 minute în care să-i facem să zâmbească. Contează enorm. Eu încerc să nu mă atașez de ea, nu-mi place starea asta de panică.

L.L.: Schimbând puțin registrul... Ce ne mai pregătești, profesional?
D.A.: Abia am început repetițiile la Micul Prinț, spectacolul de disertație realizat de Alice Veliche și de Radu Alexandru. Nu stau mai mult de o oră jumătate. Vin cu temele făcute și se adaptează după fiecare. Au grijă ca fiecare să înțeleagă și dacă tu nu poți să faci ceva, adaptează după tine. Îmi place că nu e un scenariu fix. Cred că va fi o producție foarte bună.
Voi mai fi și în distribuția lui Gabriel Scalschi, tot într-un spectacol de disertație. Montează Hamlet, iar rolul meu este Ofelia. Și voi juca cu cinci băieți (Gabriel Scalschi, Andrei Tcaciuc, Juan Cruz Luque, Flavius Ștefan Grușcă, Sebastian Munteanu), iar asta va fi foarte interesant pentru că voi fi singura fată. Mereu mi s-a zis că nu voi juca Ofelia pentru că sunt înaltă, dar uite, că acum a venit momentul să am acest rol.

L.L.: În final, recomandă, te rog, trei spectacole, trei cărți și trei filme în care te-ai regăsit / Care ți-au atras atenția!
D.A.: Spectacole: Pădurea spânzuraților regizat de Radu Afrim, Humans | Bodies | Images în regia Ioanei Marchidan, Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, realizat de Eugen Jebeleanu.
Cărți: Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, Un cal într-o mare de lebede de Raluca Nagy, Parohia de Dan Coman.
Filme: Cast Away / Naufragiatul regizat de Robert Zemeckis, Soul (animație Disney) regia Pete Docter, La strada în regia Federico Fellini.

P.S.: Menționez faptul că interviul a avut loc video, pe Facebook și nu în scris, tocmai pentru a crea senzația de dinamism între întrebări și răspunsuri. Pentru reclamații sau sugestii, nu ezitați să mă căutați.

Actoria e să aprinzi o lumină în încăperi din minte și din suflet în care s-a așternut întunericul - 10 ani după 10+2 pentru Film la TIFF (2012-2022)

 În București de câteva ore, căutam un loc de cafea și de sesiune foto cu Mădălina. Într-o primăvară friguroasă, în vremuri tensionate, după o perioadă extinsă de interacțiuni minore între oameni, simțeam că posibil să fie greu să mă conectez cu cineva cu care nu mă mai întâlnisem față în față. Mai ales cu cineva obișnuit cu scena, cu camerele, cunoscut din filme și din spectacole de teatru. Simțeam o anumită timiditate și încercam să mi-o ascund. Nu aveam încă un spațiu de sesiune foto, veniserăm pe grabă, într-un moment în care lumea era din nou dată peste cap. Și totuși: Mădălina răspunde rapid, are ea o idee de spațiu pentru foto și deja avem o direcție - la Eden. Și Eden a fost, într-o întâlnire caldă și umană, cu un om deschis și integru, responsabil și conștient, cu o aură maternă și fermă, în jurul unui talent evident. Găsind conexiunea umană și primind-o cu bucurie și empatie, Mădălina era ea însăși, nu cea din De ce eu? de Tudor Giurgiu, Gardenia lui Zoltán Balázs sau din Delirium-ul lui Vlad Massaci. Vorbind despre a fi uman, a fi mamă și actriță, despre dorința de a ajuta alte femei și despre absurdul războiului, Mădălina are o privire intensă, de om viu. În plus, știe să dea.

 

Manu Anghelescu: Cum ești tu, ca persoană, cea de acum față de cea de acum zece ani?
Mădălina Ciotea: Cred că Mădălina de acum e mai responsabilă, mai curajoasă și mai liberă. E drept că îmi place și de Mădălina de acum zece ani, naivă, copilăroasă, încrezătoare în viitor și cu mult timp înainte.

M.A.: Ce a făcut actrița Mădălina Ciotea în acești zece ani?
M.C.: În acești zece ani am crescut mult și ca vârstă, ca experiență și ca om. Am făcut teatru, nu la fel de mult film pe cât mi-am dorit, am trecut printr-o schimbare majoră de convingeri, am picat și m-am adunat de mai multe ori, am depășit unele frici, am călătorit, am mai lăsat în urmă niște oameni, am cunoscut alții, dar cel mai important: am devenit mamă.

  

M.A.: Cum au fost ultimii doi ani pentru tine?
M.C.: Cu multe încercări și pe plan personal și profesional. Am trecut printr-o pandemie... ceva străin pentru mine, dar am reușit să găsesc echilibru într-un haos. Mi-am dat seama că frica face mai multe victime decât orice, inclusiv un virus. Așa că m-am dus la polul opus ei și am încercat să o înlocuiesc cu iubire. Rezultatul a fost peste așteptări. Încă este.

 

M.A.: Cum te-a afectat perioada pandemică? (personal / profesional)
M.C.: Perioada pandemică a coincis cu "un concediu de maternitate" pe care nu mi l-am luat, dar l-am primit bonus, se pare, de la Univers. Știu că pentru mulți a fost o încercare grea și poate dureroasă, dar pentru mine a fost o perioadă în care am renăscut, am reînvățat să trăiesc și să mă bucur și toate astea pentru că am fost pusă în situația minunată, dar și foarte dificilă, de a crește un pui de om. Poate pentru restul lumii nu am fost cineva important, dar pentru el sunt un întreg Univers, așa că ăsta da job. Pe plan profesional am încercat să-mi aduc aportul cât am putut de bine și cât mai profi în contextul dat. Mi-a lipsit mult să fiu pe scenă, publicul, colegii, oamenii, să lucrez așa cum eram obișnuită. Inițial am vrut să scriu "cum era normal", dar cred că acest cuvânt "normal" nu mai e potrivit. Până la urmă, ce înseamnă "normal"? Trebuie să te adaptezi vremurilor în care trăiești, să fii capabil să reacționezi și să refaci acest "normal", nu să te lași mereu influențat de trecut. E trecut, nu mai revine, a dispărut deja. Prezentul e tot ce ai! Așa că fă din el cel mai bun prezent pentru tine.

 

M.A.: Ce înseamnă pentru tine actoria, teatrul, filmul?
M.C.: Probabil că până acum doi ani aș fi spus că actoria înseamnă totul. Acum spun că e o parte din mine. Am avut momente în viață când am zis: gata renunț, nimic nu se leagă, mai mult sufăr și sunt mai mult decepționată decât împlinită. Dar nu am putut. Pur și simplu nu mă vedeam făcând altceva și nici astăzi nu mă văd făcând altceva, la nivel de chemare.
La un moment dat am crezut că actoria mă va ajuta în rolul de mamă, dar e fix invers. Am descoperit emoții de care nu știam că există, orizonturi care erau puse sub cheie și un mod de a privi viața cu mai mult umor. Eram prea mult serioasă și încrâncenată, prea voiam să corespund, uitând cine sunt eu, prea puneam orice altceva în prim plan și mai puțin pe mine. Poate și de asta am și avut așa mult de pierdut. Eu credeam că sunt liberă, dar de fapt mă băgăm singură în cușcă. Dar indiferent de ce și cum, actoria pentru mine este un mod constant de a mă reinventa, de a trăi mereu și mereu în alte vieți, alte povești. E ca o călătorie în Universuri paralele pe care altfel nu le pot accesa. Teatrul e Fundația, dar tare îmi doresc să decorez lumea asta a mea cu roluri în filme. Filmul e ca o iubire din aia care stă acolo în inimă și te doare când te respinge sau trece pe lângă tine și nu te bagă în seamă, iar tu faci tot felul de trucuri că poate poate o să faci un eye-contact mai mult de 2 minute :)

 

M.A.: Ce roluri ți se potrivesc cel mai bine?
M.C.: Toate. Eu vreau să mi se potrivească toate!

M.A.: În ce roluri simți că trebuie să faci un efort pentru a putea juca?
M.C.: Nu am simțit niciodată că fac un efort să joc, mai degrabă fac un efort să nu joc, atunci când sunt obligată să stau pe tușă.

M.A.: Care a fost frustrarea ta cea mai mare în ultima perioadă? Dar cea mai mare bucurie?
M.C.: Frustrarea este așteptarea. Așteptarea să-mi vină rândul să joc, să fiu într-o distribuție nouă, să nu fiu cea mai bună variantă a mea în ceea ce privește rolul de mamă.
Bucuria cea mai mare este să lucrez și să fiu conștientă de ce lucruri minunate mi se întâmplă zi de zi.

 

M.A.: Ce înseamnă pentru tine sens?
M.C.: Să trăiești în prezent și să realizezi că ești exact acolo unde trebuie să fii, în fiecare moment.

M.A.: Când ai simțit în viața profesională prima oară că are sens ceea ce faci și că acest lucru poate da sens și altora?
M.C.: Probabil acest gând m-a traversat chiar de când m-am apucat de actorie. Pentru mine această meserie nu înseamnă să ies pe scenă și să spun un text, înseamnă să îi faci pe ceilalți să vadă ceva ce singuri nu reușesc, să le aprinzi o lumină în încăperi din minte și din suflet în care s-a așternut întunericul. Unii vor vedea ceva, alții vor rămâne cu ochii închiși, dar menirea mea ca actor este să continui mereu să aduc lumină.


M.A.: Povestește-ne puțin când te-ai simțit "regină" la cârma unui regat?
M.A.: Eu "regină" mă simt când am reușit să adorm copilul în 20 minute sau când am reușit să nu o scot pe Lady Macbeth din mine când îi repet de o mie de ori un lucru și el face fix invers. Profesional nu știu, nu prea reușesc să mă mulțumesc eu pe mine... așa că nu am un răspuns concret. Dar sigur au fost momente când m-am surprins eu pe mine într-un mod foarte plăcut. Rar, dar s-a întâmplat.

M.A.: Care sunt perspectivele tale de viitor?
M.A.: Mă văd jucând mult, mai ales în filme, călătorind.
Și mai văd un vis devenit realitate, acela de a pune bazele unei asociații care să ajute copiii din medii defavorizate, fete sau femei, care nu au acces la educație (în toate formele ei). Între timp m-am implicat în tot felul de campanii care atrag atenția asupra abuzurilor asupra copiilor, femeilor. Dar simt că nu e suficient. Am în minte ceva și vreau să fac acest lucru posibil. Aș vrea să pot să ajut fără ca cei în cauză să fie stresați financiar. Vreau ca eu să-mi fac meseria, să fiu plătită și din asta să îi pot ajuta pe ceilalți. Asta e cea mai mare bucurie a mea, când văd că am putut să îi fac cuiva o bucurie, că i-am adus un zâmbet, un moment de liniște, o sclipire de speranță.

 

M.A.: Ce a însemnat 10 pentru Film pentru tine?
M.C.: A fost un vis devenit realitate. Un moment în timp în care am crezut că totul poate fi posibil.

M.A.: Cum te raportezi la acel moment acum?
M.C.: Mă face să zâmbesc. Am învățat multe atunci și de atunci. A fost o lecție necesară și a venit la momentul potrivit. Sunt recunoscătoare pentru tot.

M.A.: Ce sfat ai da unui actor la început de cariera?/ Ce sfat ai da unei femei / actrițe / mame, în general?
M.C.: Să nu uite cine e și motivul pentru care a ales să facă asta.

Prin Mădălina, în acea după-masă de Eden, mi-am reamintit de Heroes: "And you, you will be queen / Though nothing will drive them away / We can beat them, just for one day..." Putem să-i învingem și putem fi eroi și eroine, fiecare pe scena sa, luptând pe mai multe fronturi: pe scena teatrului și pe scena vieții. Asta când nu bate viața filmul. Mulțumim, Mădălina. Și pe curând...


Foto: Adrian Danciu (site)

Patrula djinnilor

 

Deepa Anappara
Patrula djinnilor
Editura Pandora M, 2021

traducere din engleză de Daniela Rogobete
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



Citiți postfața acestei cărți.

 ***
Intro

Deepa Anappara a crescut la Kerala, în partea de sud a Indiei și a lucrat ca jurnalistă în metropole precum Mumbai și Delhi. Un fragment din Patrula djinnilor i-a adus Lucy Cavendish Fiction Prize, Deborah Rogers Foundation Writers Award și Bridport/Peggy Chapman-Andrews Award. Deține un masterat în creative writing de la University of East Anglia, Norwich, unde urmează în prezent studiile doctorale.
*
Jai, un băiețel de nouă ani care urmărește toate serialele polițiste pe care le prinde (în special Patrula de poliție), pornește, alături de cei doi prieteni ai lui, Faiz și Pari, în aventura unei anchete iscate de dispariția unui copil pe care-l cunosc. Acțiunea îi poartă prin cele mai periculoase locuri ale metropolei indiene în care trăiesc: bazarul pe timp de noapte și chiar capătul Liniei Purpurii de tren. Însă în jurul lor copiii dispar în continuare, unul după altul, iar trioul de detectivi trebuie să înfrunte părinți îngroziți, polițiști indiferenți și chiar legenda unor djinni înspăimântători pentru a descoperi adevărul. Ceea ce a început ca o joacă se transformă într-o realitate sinistră.

"O carte uimitoare, minunată." (Elif Shafak)

"Un debut genial!" (Ian McEwan)

"Nu e greu de înțeles de ce Patrula djinnilor a fost cel mai așteptat debut al anului 2020. Lectura lui pare un fel de dezvăluire a Indiei moderne și a multiplelor și complexelor ei probleme... Anappara trece cu inteligență o poveste de groază indiană prin filtrul unei narațiuni detectivistice și prin vocea unui erou isteț și prietenos." (The Times)

"Patrula djinnilor este literatură la cel mai înalt nivel. Proza aceasta nu e doar plină de viață și de detalii splendide, ci e și condusă cu mână sigură, fără stângacii. Ne atașăm de aceste personaje de la prima pagină, iar grija noastră este pe deplin răsplătită." (Anne Enright)

"Avertisment: dacă începeți să citiți cartea asta de dimineață, nu vă așteptați să mai faceți altceva în ziua respectivă." (The New York Times Book Review)

Fragment
E ultima zi a anului...

... și e întuneric acum, dar tata și mama nu au ajuns încă acasă. Stau în fața ușii, iar ochii mei urmăresc un balon în formă de urs pe care un băiat îl face să zboare prin smog. Probabil că l-a șterpelit de la decorațiunile pentru Anul Nou din Bhoot Bazaar.

Mama întârzie pentru că doamna ei fițoasă dă o petrecere care va începe noaptea și va continua până dimineața. Noi nu facem niciodată petreceri în basti, deși unii mai dau cu petarde. Nu cred că va mai face cineva așa ceva anul acesta, însă întregul nostru basti e prost dispus, pentru că s-au întâmplat prea multe lucruri rele. Cei dispăruți sunt încă dispăruți, Tariq-Bhai este în închisoare și Faiz vinde trandafiri lângă șosea pentru niște bani în plus.

Runu-Didi scoate afară o oală cu orez fiert ca să scurgă apa, cu una din cămășile vechi ale tatei înfășurată la gura oalei așa încât căldura să nu-i ardă degetele. Mă ridic, ca apa să nu mă ude pe picioare. Didi e cea care gătește și face cumpărăturile în perioada asta, uneori împreună cu prietenele ei din basti, alteori cu vecinele chachi. Trebuie să meargă de colo-colo pe aceleași alei de zece-douăzeci de ori pe zi, să strângă apă, să meargă la complexul de toalete, să cumpere legume, să cumpere orez. Spune că n-o ajut deloc, dar o ajut.

Shanti-Chachi iese din casă.
- Rămâneți pe loc, voi doi, spune ea.

Didi duce oala înăuntru, dar se întoarce lângă mine, ținând încă în mână cămașa veche a tatei. O învârte strâns în jurul degetelor. Bărbații vorbesc cu femeile de pe alee, care-și iau copiii în brațe și intră fugind în case. Ferestrele sunt trase, ușile sunt închise. Shanti-Chachi ascultă ce zic bărbații, cu mâinile așezate pe amândoi obrajii. Balonul în formă de urs, acum abandonat, se freacă de marginea unui acoperiș de tablă și se sparge. Sună ca o împușcătură de la televizor.

Shanti-Chachi duce mâna la inimă.
- Ce-a fost asta? întreabă ea.

Vede ursul care moare, dar nu pare să se liniștească. Vine până la mine și la Didi, își așază mâna pe umerii noștri și ne conduce înăuntru. Închide ușa, chiar dacă fumul de la bucătărie încă n-a ieșit din casă.
- Ce-ai gătit pentru cină, Runu? întreabă ea.
- Doar orez. O să-l mâncăm cu dal.
- Ce voiau bărbații ăia? întreb eu.
- O să aștept cu voi până se întoarce mama voastră acasă, spune Shanti-Chachi. A trecut de vremea cinei și doamna ei fițoasă încă o pune să muncească. Ce femeie lipsită de inimă!

Runu-Didi dă drumul la televizor. Prezentatorii de știri sunt triști că oamenii nu pot sărbători Anul Nou afară pentru că smogul iernii are alte planuri.

Soțul lui Shanti-Chachi bate la ușă ca să-i dea lui chachi mobilul.
- Sună întruna, spune el.

Dă din cap înspre noi și pleacă. Chachi se plimbă în jurul casei cu telefonul lipit de ureche, fără să spună nimic altceva în afară de haan-haan și wohi toh. Deschide cutii și verifică ce e înăuntru. Inspectează până și tubul de Parachute. Dacă mama i-a spus că tubul conține fondul nostru pentru orice eventualitate, chachi o să ghicească că lipsesc niște bănuți, pentru că e deșteaptă de felul ei.
- A dispărut cineva? întreabă Runu-Didi atunci când chachi termină o convorbire.
- Ar trebui să-i spuneți mamei voastre să pună un cuișor sau două în cutia cu pudră de ardei iute, spune chachi. Asta va împiedica pudra să se strice.

Se deschide ușa. E tata. A venit acasă devreme și miroase puțin ca Bețivanul Laloo. Tata nu miroase niciodată așa; poate o dată sau de două ori pe an. Dând din cap către Shanti-Chachi, spune:
- Am venit acasă imediat ce am auzit. Soțul dumitale a făcut bine că ne-a sunat pe mine și pe Madhu să ne spună că amândoi - se uită la mine și la Didi - sunt bine.
- Șocant, spune chachi, ce se întâmplă. Nu știu cum puteți suporta.
- Să suportăm ce? întreb eu.
- Încă doi copii au dispărut, spune tata. Copii musulmani. Frate și soră. Au ieșit să cumpere lapte ceva mai devreme în seara asta și nu s-au întors încă. Aproape de aceeași vârstă cu voi doi.

Farzana-Baji e mult mai mare decât Faiz, așa că nu el a fost răpit.
- Jai, asta înseamnă că răpitorul e încă în libertate, spune tata. Știi de ce-ți spun asta?

Mă enervează la culme când adulții îmi vorbesc așa.
- Oare Tariq-Bhai să fie eliberat acum? întreb eu. Nu ar fi putut răpi pe nimeni din închisoare.
- Cine știe? spune Shanti-Chachi.
- Copiii musulmani au dispărut cumva în apropierea transformatorului? întreb eu. Acolo e și un templu și e aproape de casa lui Chandni.
- De unde știi unde e casa ei? întreabă tata.
- Am văzut transformatorul când am fost la măreața pujă a lui Ghiont-Baba. Locul ăla e ca un canal în care tot cad copii, poc, poc, poc. Djinni Shaitan trăiesc acolo. Noi îi zicem Shaitani Adda.
- Care noi? întreabă Runu-Didi.
- Eu, Pari și Faiz.
- Jai, spune tata, ăsta nu e un joc. Când o să înțelegi asta?

*
În noaptea aceea visez picioare de copil și mâini de copil care atârnă din guri însângerate și apoi aud voci care se ceartă. Mă gândesc că fac parte din visul meu urât, dar când deschid ochii e dimineață și mama și tata se ceartă afară pentru cine ar trebui să stea acasă să aibă grijă de noi.

Runu-Didi stă pe pat, sprijinindu-și bărbia cu mâinile, cu fața curată. Probabil că ea și mama au adus deja apă.
- Uite cum sunt crescuți, spune tata. O fată care aleargă de colo-colo ca un băiat și un băiat care rătăcește prin Bazaar ca un cerșetor. E o minune că nu au fost încă răpiți.
- Ce vrei să spui? țipă mama. Asta-ți dorești tu să li se întâmple copiilor noștri?
- Nu asta am vrut să spun, spune tata.

Auzim zgomote de pași și mă întind repede și-mi trag pătura peste cap.
- Știu că ești treaz, Jai, spune mama. Ridică-te, hai cu mine. Astăzi te duc la complexul de toalete. Runu, strânge salteaua, fierbe apa de băut, taie niște ceapă.

Didi mă privește furioasă, de parcă eu aș fi cel care o forțează să facă treabă.

Mama nu mă lasă nici măcar să mă spăl pe dinți ca lumea. La cozile de la toaletă o văd pe Pari cu mama ei și pe Faiz cu Wajid-Bhai. Mama mă trage înspre mama lui Pari; vrea să verifice dacă plănuiește să stea azi acasă.
- Încercați să-i strecurați la coadă? întreabă femeia din spatele lui Pari, agitându-și degetul în fața noastră.
- Nu avem nevoie de locul dumitale, spun eu.
- Poliția i-a arestat degeaba pe Tariq-Bhai și pe chacha care repară televizoare, îmi spune Pari.
- În musulmani nu poți avea încredere, spune femeia cea băgăcioasă.
- Nu știți că au dispărut și copii musulmani? întreabă Pari, cu mâna dreaptă sprijinită pe șoldul drept.

Apoi se întoarce către mine și șoptește:
- Ai auzit, fratele și sora care au dispărut locuiau și ei aproape de Shaitani Adda.
- Faiz are dreptate. E opera unui djinn rău, spun eu.
- Aiurea, spune Pari.

Faiz ne privește de la rândul său. Abia dacă ne mai întâlnim acum, pentru că muncește tot timpul ca s-o ajute pe ammi să plătească facturile pe care obișnuia să le plătească Tariq-Bhai. Îl împușc cu degetul.
- Da, chiar ar trebui împușcați, spune femeia din spatele nostru. Toate astea sunt din vina lor.

Arată înspre ammi a lui Faiz, care e undeva mai în față la rândul pentru femei împreună cu Farzana-Baji. Amândouă poartă abaya negre.
- Bastiul nostru a devenit un bârlog de criminali. Statul o să ne dea afară dintr-un moment în altul.
- E vina voastră, îi strigă cineva. Doi dintre ai noștri au dispărut. Crezi că fratele meu a făcut asta din pușcărie? E Wajid-Bhai.
- Cine știe de ce mai sunteți în stare? spune femeia.

Pe acoperișul toaletei pălăvrăgesc niște maimuțe.
- Poate că i-ați răpit pe ai voștri ca să nu mai dăm vina pe voi. Telefonul mamei sună.
- Haan, doamnă, spune ea. Haan, aveți dreptate. Nu, doamnă. Da, doamnă. Doar de data asta...
- De ce nu le spune fratele tău polițiștilor unde i-a ascuns pe copiii noștri? se răstește un bărbat la Wajid-Bhai.
- Nu vorbi cu musulmanii ăștia, zice femeia care începuse cearta, trăgându-și pallu mai aproape de gât.

Pot să-i văd buricul. E întors în jos ca o gură tristă.
- Strigă Allah-Allah la megafoane zi și noapte și niciunul dintre noi nu mai poate să doarmă.
- În numele lui Krishna, vă rog, terminați! Speriați copiii, îi zice mama femeii.
- Dacă dispare copilul dumitale, o să schimbi placa, spune femeia, îndreptând o unghie neagră lungă spre fața lui Pari, făcând-o pe Pari să-și tragă capul înapoi.
- Pot să găsesc o sută de oameni care să facă ce faci tu, uite-așa, uite-așa, țipă doamna cea fițoasă a mamei în telefon, atât de strident încât o auzim cu toții.

Doamna a dat-o pe engleză, lucru despre care mama spune că-l face atunci când se mânie foarte tare.

Maimuțele de pe acoperișul toaletei mârâie. Ammi a lui Faiz o strânge pe Farzana-Baji de umăr ca și când picioarele i s-ar fi transformat în cauciuc și ar fi gata să leșine.
- Ammi, Ammi, strigă Farzana cu ochii rotunjiți de panică, iar faldurile desprinse ale abayei i se întorc și se rotesc de fiecare dată când se mișcă.
- Îmi aduc aminte că vă datorez niște bani, îi zice mama doamnei fițoase. Ați fost foarte drăguță că nu mi i-ați reținut din salariul de luna asta.

Bărbații cu eșarfe legate în jurul feței se năpustesc asupra lui Faiz și a fraților săi. Cănile și gălețile zdrăngănesc și se ciocnesc. Faiz țipă și închide ochii și își pune mâinile la urechi.
- Madhu, chalo, hai să plecăm de aici! spune mama lui Pari.

Furia doamnei fițoase continuă să se reverse din telefonul mamei. Pari fuge la Faiz, iar Wajid-Bhai lovește un bărbat care-l batjocorea. Se iscă o încăierare, iar Faiz se lipește de Pari. Cineva strigă că-i vor face una cu pământul pe toți musulmanii, ca pe gândaci. Ammi a lui Faiz și Farzana-Baji merg clătinându-se înspre Wajid-Bhai și Faiz.
- Sunt niște copii, le spune ammi a lui Faiz bărbaților furioși. Lăsați-i în pace!
- Opriți-vă! se răstește mama lui Pari. Nu vrem să se iște o revoltă la noi în basti.

Bărbații isteți se folosesc de încăierare ca să le-o ia înainte altora și să intre la toaletă fără să plătească taxa. Îngrijitorul fuge după ei. Femeia din spatele nostru zâmbește și fața i se luminează ca și când ar fi reușit să facă un mare caca după o lungă perioadă. Faiz și ammi și frații și sora lui fug din complexul de toalete, Pari ținându-l de mână pe Faiz și mama lui Pari strigând Pari, așteaptă, așteaptă.
- Dacă așa începe Anul Nou, imaginează-ți cum se va sfârși, spune cineva.

Am și uitat că e Anul Nou.

*
Mama hotărăște că trebuie să meargă la lucru după telefonul primit de la doamna cea fițoasă.
- Toate orele astea de uitat la televizor, îmi spune ea, nu sunt gratis.

E speriată de doamna ei cea fițoasă; nu poate s-o recunoască, așa că încearcă să mă facă pe mine să mă simt vinovat.

După ce pleacă, Runu-Didi începe să spele rufe. Eu o ajut arătându-i petele de mizerie pe care le ratează.
- Gata, de-ajuns, spune ea, stropindu-mă cu apa cu săpun.

Didi agață rufele spălate la uscat, apoi ignoră celelalte treburi ca să bârfească cu prietenele ei din basti. Azi nu are antrenament pentru că e Anul Nou, când până și antrenorul ei cel sever își lasă atleții în pace.

Calculez câte duminici mai trebuie să muncesc ca să pun la loc cele 200 de rupii pe care le-am luat din tubul de Parachute al mamei:
am trudit la ceainărie șapte duminici;
Duttaram mi-a plătit jumătate din ce-a promis în cinci duminici și de două ori salariul meu adevărat de patruzeci de rupii;
cât mai am până să-mi ating ținta?

E greu de calculat, seamănă cu o problemă de matematică adevărată. Adun și înmulțesc și scad și apoi aflu rezultatul. Duminica viitoare, chiar dacă Duttaram mă plătește cu doar douăzeci de rupii, o să am cele 200 de rupii în total.

Aud zgomote furioase și ridic privirea. Pe alee, o femeie hindusă cu un sindoor pe frunte agită un polonic găurit înspre un vânzător musulman care poartă fes.
- Ce ți se pare că e casa mea? Garaj?

Bărbatul își împinge zorit căruciorul, strălucitor și frumos de la portocalele pe care le duce, dincolo de ușa ei.
- Ucigaș de copii! strigă un băiat în timp ce căruciorul vânzătorului de portocale scârțâie pe alee.

Runu-Didi îmi face semn că ar trebui să intru în casă.
- O să se întâmple ceva groaznic, simt asta, spune ea.

Nu pare speriată; niciodată nu pare. Chiar și acum vorbește calm, ca și când doar m-ar avertiza că s-ar putea să plouă și eu ar trebui să-mi iau umbrela.

Nu am chef să adun indicii despre copiii musulmani dispăruți. O să aflu totul despre ei și tot n-am să-i găsesc. Știu asta.

Mă prefac că învăț, mă gândesc la Pari și la Faiz, mă întreb dacă ammi a lui Faiz este la secția de poliție ca să ceară ca Tariq-Bhai să fie eliberat. Apoi vine vremea prânzului. Didi mă lasă să mă uit la programele de după-amiază. Joc crichet pe aleea noastră cu câțiva băieți din vecini care sunt mai mari decât mine. Moțăi un pic și în curând se face seară, iar mama și tata se întorc acasă. Eu și tata ne uităm la un meci de 20/20, pe care tata îl preferă celor de tip One Day sau Test, pentru că e scurt.

Azi e o zi așa cum erau toate înainte ca Bahadur și ceilalți să dispară, când nu eram detectiv sau băiat de ceainărie. E o zi bună, cea mai bună. Să fii detectiv e prea greu. Poate că, la urma urmei, nu vreau să fiu detectiv. Poate că Jasoos Jai se poate retrage nevătămat, bine-pa-pa-la revedere. Nu știu ce-o să mă fac când o să cresc mare. Uneori, când mama îmi vede notele, spune că Pari o să fie ofițer al Serviciului Administrativ India, un administrator regional sau ceva de felul ăsta, iar eu voi fi lacheul ei. -

*
Târziu în noaptea aceea mă trezesc auzind bătăi în ușă și plânsete și urlete. Tata se ridică din pat și bâjbâie în întuneric până când găsește întrerupătorul. Becul galben e furios că l-am trezit și fâsâie și trosnește.
- Au venit JCB-urile? întreb eu.
- E cutremur? întreabă Runu-Didi.
- Afară, strigă tata.

Mama ia tubul de Parachute. Îl leagă de pallu. Se apleacă și privește bocceaua noastră cu lucruri de valoare de lângă ușă. Așteaptă de aproape două luni exact momentul de față, dar mama nu o ia.

Dăm buzna pe alee. Vecinii noștri dau și ei năvală din case, unii ducând torțe. Luminile surprind ochii speriați ai caprelor și ai câinilor.
- Așteptați aici, spune mama, împingându-mă aproape de Runu-Didi.
- Poate că djinnul tău a mai răpit pe cineva, spune Didi.

Mă uit într-o parte și alta a aleii, imaginându-mi un djinn care trece șuierând prin aer către noi, și pe undeva sper, pentru că stau lângă Runu-Didi și pentru că Didi e mai mare și mai înaltă decât mine, s-o ia pe ea în locul meu. Te rog, te rog, te rog.

Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele

 Luyba provine din Kiev. Are 23 de ani și multe povești de viață în spate. Drumul său spre România a fost cu mari peripeții. I s-a stricat mașina de trei ori, dar a apucat să-și ia toate lucrurile cu ea, mai puțin frigiderul. De asemenea, nu și-a putut lăsa câinele, iar mama ei, asistentă medicală a rămas la datorie. Se simte responsabilă să o ajute cu bani atât pe mamă, cât și pe prietenii ei rămași acolo care sunt deja instruiți să folosească armele pentru a se apăra.


Lavinia Lazăr: Cum arată povestea ta de când a început războiul?
Luyba: De când a început războiul, toți au plecat, iar eu mă tot întrebam ce să fac, pe unde să merg și atunci m-a trezit fostul manager la 5 dimineața și mi-a zis: "Pleacă să-ți iei combustibil, că după nu ai să mai ai posibilitatea". Eram cu ochii în lacrimi. Era o teroare.

L.L.: Unde lucrai?
L.: Lucram într-o companie de logistică. Eram specialist în logistică la o companie care se ocupa cu poșta, respectiv cu trasee internaționale.

L.L.: Cum a arătat traseul tău până să ajungi aici?
L.: Kiev - Vinița - Cernăuți - Mămăliga - graniță - Nordul României (Suceava) - Constanța - București - Cluj. În primele zile de când a început războiul era liniște în capitala Ucrainei. Adulților le era greu să plece de acolo, cei tineri voiau să rămână cu familia. Eu înțelegeam că trebuie să plec, loc de muncă nu mai aveam, știam că se vor termina mâncarea, băutura. Știam că nu mai pot să fac ceva acolo pentru că totul va fi blocat. După acele trei zile, au început să se audă și în Kiev bombele, exploziile. Eu mergeam în fiecare seară să mă ascund în stația de metrou pentru că fizic îți era teamă să nu pățești ceva și era dificil să dormi în casă. Și psihologic era greu. Câinele meu rămânea în casă pentru că în metrou erau mulți oameni și nu puteam să-l iau și mă întorceam a doua zi dimineața acasă. Câinele era foarte speriat, stătea sub pat. Nu mai dorea să mânânce sau să iasă. Mama e asistent medical și a rămas. Mi-a zis că rămâne să îngrijească soldații. Știu că trebuie să-mi găsesc de lucru pentru a-i trimite mamei bani pentru că resursele financiare pe care le are se vor termina și nu o să mai aibă cum să se întrețină. Fiind specialist în logistică, am legătură cu mulți șoferi și când am plecat din Kiev, am mai rămas să mă odihnesc câte o noapte în unele locuri. Mașina mea (un Gaz) e foarte veche și s-a stricat de trei ori pe drum până acum. Și în momentul de față e stricată și e dusă la service auto. Prima oară s-a stricat la Vinița, apoi la Constanța și aici, la Cluj. E foarte interesant faptul că în orașele respective rușii nu permit ucrainenilor sau voluntarilor să aducă ajutoare, rușii aduc "ajutoarele" lor, apoi filmează ca și cum oamenii ar primi aceste donații și spun "Mulțumim că ne-ați eliberat!"; ceea ce nu e adevărat. Rușii regizează totul.
Cea mai mare forță de apărare este concentrată pe Kiev. Chiar și prieteni de-ai mei, care nu ținuseră arma în mână, acum au fost toți mobilizați să apere capitala. Problema e că NATO nu închide spațiul aerian și cele mai mari forțe ruse vin din spațiul aerian. O rublă a ajuns deja mai puțin de un cent american și multe companii s-au retras. Deja medicina muncii nu mai operează.

L.L.: Ce ai reușit să iei cu tine?
L.: Pentru că nu am plecat chiar din prima zi de când a început războiul, am avut timp să mă informez, să aflu unde e mai periculos sau mai puțin periculos de condus, mi-am luat, practic, toată casa.

L.L.: Cum arăta o zi normală în Kiev, înainte de a începe conflictul militar?
L.: Eu mergeam la cursuri de engleză, lucram, mergeam la înot, mă plimbam cu câinele, mergeam la studii, la universitate.

L.L.: Ce specializare urmai?
L.: Administrarea și organizarea transporturilor internaționale. Când eram în Kiev, managerul nu m-a plătit de două luni. Majoritatea managerilor de acolo care dețineau monopolul sunt oameni foarte bogați și știau din timp că va fi război; cum bănuiau și restul. Știind că se apropie războiul, tot întârziau ca să nu plătească anumite salarii. Pur și simplu, nu mai aveam bani și am fost să-mi iau un împrumut de la bancă pentru că aveam nevoie pentru călătorie, pentru motorină, pentru mâncare. Nu aveam cum să pornesc fără bani la drum, dar mă descurc. Când am pornit, nu aveam un plan bine structurat. Inițial, mă înțelesesem cu o cunoscută de-a mamei să merg în Turcia să lucrez la bucătărie. Planul era să merg prin România, prin Bulgaria pentru a ajunge în Turcia. Când am ajuns în Constanța, conducând singură, femeia respectivă mi-a zis că are de lucru doar pe timpul verii și nu mă primeau cu câinele. "Deci, practic, vii degeaba", mi-a zis. Am cheltuit atâția bani și atâta timp... Atunci, am blocat-o și am căutat pe diverse grupuri unde aș putea merge și am trecut prin orașe, am oprit și am întrebat unde e de muncă. Din întâmplare, în Cluj mi s-a stricat Gaz-ul și fără Gaz e foarte scump să circuli mai departe. Spre deosebire de Ucraina, aici drumurile sunt foarte bune. Sunt minunate! Aici, oamenii sunt foarte deschiși, foarte buni. Inițial, credeam că sunt oameni răi. Citind, am mai aflat, că de fapt, aici sunt buni, iar în Bulgaria, oamenii ar fi răi. Când opream la benzinărie și vedeau angajații de acolo că am număr din Ucraina, îmi aduceau mâncare gratis. Pe lângă varianta cu Turcia, mai aveam una în nordul Germaniei: să lucrez la o fermă unde puteam sta și mânca gratis, dar tot așa, nu era o variantă prea sigură. Eu sunt gata să rămân oriunde ar fi lucru. Atunci când se va termina războiul, cei rămași în Ucraina / cei care se vor întoarce acolo, nu vor avea lucru, nu vor avea bani. Băieții / bărbații din Ucraina primesc doar arme, nu primesc pături, mâncare, îngrijire medicală, haine. Chestiile astea sunt oferite doar de voluntari și de oamenii din Kiev. Eu nu știu unde sunt banii trimiși de Uniunea Europeană, că în Ucraina nu ajung. Înainte, aveam o viață destul de stabilă. Aveam și job bun, aveam și studiile în desfășurare. Apoi, puteam deveni șeful echipei de logistică, aveam și apartamentul meu. Acum, sunt mai mult pe drumuri, dar nu-mi pare rău că am plecat.

L.L.: Vrei să obții permis de ședere aici?
L.: Nu am niciun plan. Unde găsesc de lucru, acolo rămân.

L.L.: Ce cunoșteai despre România? Vreun obicei / vreo personalitate?
L.: Până acum, nu am mai fost în România. În Ucraina se vorbea că aici sunt oameni care vor să te mintă și că ar încerca cu orice preț să profite. Despre oamenii din Republica Moldova, se vorbește că ar fi mai săraci. În prezent, 70% din industriile din Kiev sunt distruse.

L.L.: De ce crezi că este un război în 2022? Care e miza?
L.: Noi, ca oameni simpli, nu am putea spune ceva 100% clar. Consider că asta e făcut pentru interesul cuiva. Europenii vor trăi mult mai rău după asta, pentru că vor crește prețurile la tot. Acum, U.E. refuză să mai cumpere resurse de la Rusia, ea fiind cumva un grânar și furnizor de produse de bază (gaz, petrol, lemne). Se va ajunge să se cumpere produse de la americani. Ei fiind fără vreun prejudiciu. S.U.A. va cumpăra în continuare de la ruși resurse, apoi le va vinde la europeni. Pe lângă haosul produs din cauza refugiaților, mai ales în Polonia, într-un final, războiul se va calma, refugiații vor primi de lucru, dar va fi o criză economică.

L.L.: Cum te-a schimbat experiența războiului? Debordezi de un optimism ieșit din comun. Ți-a dat putere conflictul militar?
L.: Așa e firea mea. Nu mă atașez de lucru / de loc. Am lucrat și în Polonia cândva și în diverse locuri din Ucraina. Pentru mine e important ca mama care a rămas în Kiev să fie în siguranță. E singurul lucru care mă îngrijorează foarte mult. Pe lângă mama, mă mai gândesc și la prietenii mei care, acum, sunt soldați. Bineînțeles și câinele meu mă responsabilizează. Dacă nu aveam câinele, mă porneam cu trenul, dar așa, avându-l pe el, am fost nevoită să conduc. Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele. Ieșeam din metrou și vedeam cum explodează lucruri lângă mine.


Traducere: "Consider că ucrainenii au noroc că Europa susține atât de tare poporul nostru. De aceea, rămân în dispoziție bună. Foarte mulți oameni generoși și de ajutor. În interiorul meu, am multe emoții pozitive. Presupun că acum toți oamenii care au fugit spre un trai normal, vor fi recunoscători pe viață.
Multumesc!"

P.S. Luyba e genul de tânără sigură, puternică și fără atașamente. Luyba, pe lângă faptul că are o atitudine sănătoasă, muncește și vrea asta în continuare, aici sau în orice altă țară. Nici nu contează locul în care se stabilește. După întâlnirea cu ea, mi-am dat seama că problemele mele sau ale celor din România, par să-și diminueze intensitatea, în comparație cu atâtea povești de viață cu mult mai dure, ale refugiaților veniți din Ucraina!