miercuri, 4 mai 2022

Nu te duci la filmare ca să meargă toate bine, te duci ca să vezi ce ne rezervă ziua de azi și unde ne blocăm - Fragmentări / Premiile Gopo, 2022

Îmi place foarte tare când lucrurile se potrivesc aproape de la sine și se aranjează spontan. Așa e și ziua de miercuri, când urmează să mă întâlnesc cu Miruna Minculescu, nominalizată la Premiile Gopo, 2022, secțiunea "Tânără speranță" pentru regia scurtmetrajului Fragmentări. Sunt în fața cafenelei și o văd venind pe stradă, vine cu energie, veselă și colorată. Mergem în grădina din spatele cafenelei, unde ne-așezăm la discuții.

foto: Barbu Nitelea

Andreea Tănase: Cum ai ajuns să faci regie?
Miruna Minculescu: Cumva mi-am pus prima oară întrebări când eram în liceu. Eram foarte a-tehnică și-am zis: "Na, not gonna happen". Și-am dat block, am făcut Științe Politice și-apoi m-am apucat de fotografie, crezând cumva că e o portiță să învăț ceva în direcția asta. Și am constatat că nu e o portiță. Doar că a fost un business care a mers destul de ok și am făcut câțiva ani asta. Și cred că în al doilea an în care m-am apucat, dacă nu chiar în primul, am fost să fac poze la Gopo pe red carpet. Era așa un univers, mi se părea ceva - altfel. Țin minte că în al doilea an în care am fost nici măcar n-a fost categoria de Actriță în rol principal pentru că în anul ăla n-a fost nici o actriță într-un rol principal. Și mi se pare extraordinar că acum e altceva. Îmi aduc aminte super bine momentul ăla, mă gândeam: "Bă, dar nu se fac filme sau chiar nu - femei, nimic în nici unul?!" A fost foarte ciudat. Era un tărâm așa de neatins pentru mine, nu înțelegeam efectiv unde e portița de intrare. Și-am tot încercat să fac și poze pe set, nothing happened. Și cumva m-am hotărât într-un final să dau la facultate, am zis: "Bine, nu se poate intra pe nicăieri altundeva, hai să vedem ce-o să se întâmple". Am dat simțindu-mă pregătită, la momentul ăla, din niște puncte de vedere total nepotrivite, aș zice acuma. Mi se părea că știu - am lucrat în echipe mari, am organizat evenimente, știam să lucrez cu grupuri de oameni, stăpâneam un pic partea de producție, stăpâneam partea de foto, lumini, chestii, cumva aveam cunoștințe. Dar ce a fost cel mai șocant e că am intrat la facultate absolut neașteptat, mă gândeam că dau o dată să văd cum e, ca să mă pregătesc anul următor. Am intrat și m-a șocat că trebuie să scriu și eram: "Boss, nu mi-a zis nimeni că trebuie să scriu". N-am știut, nu mi-a trecut prin cap că eu trebuie să scriu, m-am gândit că e o colaborare - încă sunt șocată.

A.T.: Fix asta aveam pe listă - cum ți se pare că se îmbină regia cu scenaristica?
M.M.: Nu știu ce să zic, nu se-mbină. La mine chiar se ceartă foarte tare pentru că e ca și cum aș fi bipolară și trebuie să pun pe cineva pe pauză ca să pot să scriu și să nu mă gândesc cum o s-arate chestia aia. Să nu mă gândesc că e complicat s-o fac și că iar scriu ceva complicat. Cumva la mine e și partea asta de producție care mă intrigă foarte tare și-mi place mult și-atunci din start sunt acolo și zic: "Ai de capul meu, ce s-a întâmplat aici?" Am tendința să mă complic foarte tare și să găsesc niște chestii greu de făcut, dar e instinctiv, nu pot să controlez asta. La un moment dat mi-am propus să scriu un scenariu cu doi oameni într-un apartament și-am ajuns la un cadru secvență de 30 de minute cu doi oameni într-un apartament, în care treceau 6 luni. Când plec de la idei simple cumva explodează ceva.

A.T.: A ajuns să-ți placă să scrii?
M.M.: Mi-e mai confortabil după ultima experiență în care am scris cu actrițele - cu Iulia Lumânare și cu Cătălina Romaneț - un film care încă nu e gata. A fost plăcut, pentru că părea că pot să fac ping-pong cu cineva, nu doar să vorbesc de una singură și să-mi răspund tot eu. Dar da, în mod sigur am investit mai mult timp pe partea de scris decât pe partea de regie ca să învăț - mult, mult mai mult.

A.T.: Aveați cursuri de scenaristică, nu?
M.M.: Am avut niște cursuri de scenaristică în primul an, din care nu pot să-ți zic că-mi aduc aminte că aș fi învățat ceva util. Basically îți dădea temă să scrii două scenarii - în fiecare semestru câte unul. Cred că n-am fost neapărat nici la toate cursurile de scenaristică, dar a părut că-i o chestie generală, că lumea și-a pierdut interesul. Părea că nu se leagă cumva. Într-adevăr, am avut feedback-uri la clasa de regie pe scenarii, dar la clasa de regie ar trebui să discutăm regie, nu scenarii. Și na, când ești în anul I, ai niște idei destul de proaste, o combinație mortală între proaste și banale. Dar e un proces. Cumva e ca mersul pe bicicletă, îl înveți și apoi te perfecționezi. Dar e greu. Și mi-e greu să mă concentrez așa să scriu, mai ales acum că am terminat facultatea și nu mai am nici un deadline și nici o miză și -

A.T.: Și tu funcționezi pe deadline-uri?
M.M.: Da, da! Dacă nu e ultimul moment, creierul meu refuză să iasă din hibernare.

A.T.: Nu se încuraja o colaborare între scenaristică și regie?
M.M.: Ba da, dar am fost și într-un an în care n-au fost mulți pasionați de scris, ci mai mult de partea de critică. Eu chiar am încercat - să-mi trimită scenarii și să lucrăm împreună. N-am găsit fete, am găsit băieți și ei aveau un pic un alt univers. Eu aveam mai mulți ani decât aveau ei, eu aveam niște experiențe, ei aveau alte experiențe. Nu prea aveam puncte comune cumva. După care am mai încercat, dar am dat de oameni care mi-au zis: "Asta e scenariul, nu se poate modifica nimic la el". Mi-am dat seama că n-o să scrie nimeni, cel puțin în momentul ăsta, ceva ce-mi trebuie mie. Și pentru Fragmentări m-am întâlnit cu câțiva oameni.

A.T.: Ce nu se lega?
M.M.: Universul ăsta feminin. Chiar n-am găsit fete. Nu m-am întâlnit niciodată cu o fată. La un moment dat am lăsat-o moartă și-am zis: "Bine, mă chinui eu."

A.T.: Am observat la un moment dat că-s numai femei în film.
M.M.: Yes. Cred că e filmul meu de revoltă.

A.T.: Ce mi se pare tare e că nu pare în nici un fel aiurea sau forțat - aia e situația, aia e povestea. Nu mă deranjează în nici un fel, nu simt vreo lipsă.
M.M.: În ideea în care universul poate funcționa foarte bine fără repere masculine, cât să stea în picioare. E la fel de valabil.

A.T.: Mie personal cred că-mi era mai ușor să scriu personaje masculine decât personaje feminine, mai ales la început.
M.M.: Mi se pare că personajele mele masculine sunt așa niște schițe de oameni, adică îi simt că nu prind același contur ca cele feminine. Simt că replic niște comportamente pe care le-am văzut la bărbați, dar nu știu de ce le au. Adică nu știu ce e în esența lor, de unde pleacă ele. De asta probabil că există atâtea filme, cărți și chestii cu personaje feminine total superficiale, pentru că nu știi de unde vin chestiile alea, tu vezi doar efectele, nu vezi cauza și ești clueless: "Asta am văzut, asta am înțeles", nu știi de unde vine.

A.T.: Cred că ține mult și de imaginație și de cum percepi lucrurile.
M.M.: Cred că ține mult și de felul în care scrii. Cunosc mulți oameni care au un plot în cap și stăpânesc destul de bine ce se întâmplă și de ce se întâmplă, pe când la mine e mai mult așa - un fel de situație, atmosferă, două personaje pe care cumva le pun față în față și încep să facă lucruri. La un moment dat și pe mine mă surprinde că s-a ajuns la asta.

A.T.: Mi se pare valoros să te surprindă lucruri în timpul procesului de scris.
M.M.: Da, cumva personajele alea capătă o voință a lor. Ajung la un moment dat în care îmi dau seama - n-o să facă chestia aia, o să facă altceva. Și pentru mine e mai important, mă simt mult mai legată de personaje în care am investit, în loc de povestea în sine. Ajung să facă ce-și doresc ele cumva. Mi se pare că așa rămâne scrisul ceva fun. Că nu am de ce să urmăresc povestea aia dacă o știu deja.

A.T.: Cum ieși din momente în care ești blocată? Una sunt blocajele în scris, dar nu-mi dau seama care e un soi de echivalent pe partea de regie.
M.M.: Mi se pare că sunt mult mai fun. E mult mai fun, că ai o situație dată în care ești. Adică ok, te blochezi în momentul ăla pe o situație concretă și trebuie să găsești soluții având niște opțiuni sau niște lucruri în jur de care să te agăți. Pe mine mă ajută foarte mult să fiu limitată de niște lucruri ca să-mi dau seama unde funcționez în interiorul lor. Cred că de aia mi-e foarte greu să scriu, pentru că pare că pot să mă duc oriunde, pe când în situații punctuale mi-e destul de ușor să găsesc soluții și mi se pare că ăsta e unul dintre punctele mele forte. În situații limită și sub adrenalină chiar funcționez foarte bine și cumva îmi și place. Nu-l consider niciodată un blocaj, este doar o nouă situație cu care trebuie să vedem cum negociem cât să ajungem undeva să fie toată lumea mulțumită. Mai ales eu. (Râdem.) Asta mi se pare foarte mișto. Ăla e drive-ul. Pe bune, nu te duci la filmare ca să meargă toate bine, te duci la filmare ca să vezi ce ne rezervă ziua de azi și unde ne blocăm. Cum rezolvăm problemele pe care acum nu le știm, dar le vom afla în - 3, 2, 1. E kinder cu surprize și e fun. Probabil după ce trece momentul îmi dau seama că erau rezolvări și mai bune, dar either way pot să accept că în momentul ăla, atâta s-a legat. Față de chestii din astea nu mi se pare că am regrete. Mintea de atunci aia a decis. Mintea de acuma știe mai bine, ce să-i fac.

foto: Antonia Ciobanu

A.T.: Ai făcut și masterul?
M.M.: Da. am terminat anul trecut. Am făcut masterul în ideea de a fi într-un mediu care te obligă să faci. A fost dubios că am prins pandemia. Dar na, îți dai seama că te înveți să lucrezi în situații minimale. E interesant să vezi că de multe ori poți deveni mult mai creativ când ești limitat. Ca start e mișto să știi că poți să faci lucruri și cu puțin, ca dup-aia să te duci. Dar și când te duci și te împiedici de ceva, îți aduci aminte că la un moment dat se putea și cu mai puțin.

A.T.: Ce nu-ți place să faci din meseria de regizor?
M.M.: Să scriu. Partea de regie - chiar mă bucur de ea și-mi place super mult tot procesul.

A.T.: Cum ai ajuns să faci fotografie?
M.M.: Aveam 19 ani și eram la un concurs de Miss în Italia. Cumva și aia a fost o încercare a mea de a ajunge în zona de TV. Din nou, mi se părea că pe undeva poate s-o intra. Nici pe acolo nu se intră, am încercat. Am avut o ședință foto cu un fotograf și mi s-a părut așa grotesc - eram 50 de fete care trebuia să pozăm și nu ni se spunea nimic. Mă simțeam super penibil și super awkward și mi-am dat seama că nu-s făcută să fiu de partea aia a camerei, trebuie să mă duc în partea ailaltă dacă-mi place situația. Și așa m-am hotărât să fac foto. Destul de random.

A.T.: Cum ți-a venit ideea pentru Fragmentări? (n.a. Scurtmetrajul are în prim-plan relația dintre două surori care trăiesc într-un oraș mic și modul în care se raportează fiecare la lipsa părinților. Cele două sunt crescute de bunică, părinții fiind plecați la muncă în altă țară. Sora cea mare e adolescentă, sora cea mică e în școala primară. Filmul dezvăluie o zi din viața lor, n-o să zic mai mult, merită să-l vezi!)
M.M.: Cred că la Fragmentări am fost cea mai clueless din toate scenariile pe care le-am scris. Eram în anul III, trebuia să ne dăm licența și mi s-a părut că trebuie să mă apuc să scriu ceva ca lumea, nu să scriu doar ca să-mi fac tema. Și au fost vreo două luni de uitat la pereți în gol. A fost cel mai crunt proces de scris din viața mea. Știam vag că mă interesa zona asta de părinți despărțiți de copii. Pentru că, la vremea aia, stăteam destul de mult plecată, nu stăteam cu fie-mea. Fie-mea avea atunci un an, un an jumate. Și a fost ciudat că m-am apucat de filmul de dinainte - a fost mult de lucru la el, iar tatăl ei s-a mutat cu ea în Argeș. Am terminat filmul, a venit licența, a fost o perioadă în care tot făceam naveta până la ea și mă simțeam foarte vinovată că nu stau cu ea mai ales că era foarte mică. Chiar era o problemă a mea care țipa în mine și m-am gândit la oamenii care sunt plecați 10 ani la muncă - cum se simt, că nu pot să meargă 2 ore până în Argeș să-și vadă copilul. Eu am crescut într-o familie și-ntr-o zonă în care sunt foarte mulți oameni plecați în Italia, în Spania la muncă. Mulți din verii mei au crescut cu părinții plecați în străinătate, au plecat și ei apoi. E o familie așa total dezbinată și plecată în multe părți. Și m-a lovit când eram mică și-au început să plece. Pentru mine e singura amintire de ceva perfect despre copilărie - acest univers cu mulți veri și cu toată familia mare - și cumva așa m-am decis la subiectul ăsta. Plus că mare parte din oamenii din echipă, cu care știam deja că lucrez, aveau și ei rude plecate. Cu toții eram în povestea asta și știam îndeaproape și mi s-a părut că e mișto să fie un lucru care ne unește și ca subiect. Oricum, inițial, scenariul a avut o variantă care nu era narativă, era cu niște flashback-uri, cu niște amintiri în vreo 3 planuri - fetele astea la 3 vârste. Am renunțat destul de greu la varianta asta. În continuare mă gândesc: "Oare cum ar fi fost aia?" Și a venit pandemia. În pandemie am reușit să-i dau forma asta. Am avut și un masterclass făcut la CineMAiubit și chit că atunci nu știam exact ce să fac cu informațiile, au fost extraordinare.

A.T.: Îmi place că e totul în prezent.
M.M.: Da, chiar a fost de transformat ceva ce era o întreagă poveste pe niște ani în 24 de ore. Mi s-a părut că a fost un exercițiu foarte bun să-ți dai seama că orice lucru abstract pe care-l ai și orice fel de relație poate fi transformată în ceva concret în timp real. Cele de dinainte nu erau tocmai foarte clasice și-am zis: "Trebuie să fac efortul ăsta și s-o scot la capăt și să văd cum ajungi din această nebuloasă abstractă în prezent." Mi s-a părut că e o bucată de încercat, că atunci când nu o fac, să știu de ce nu o fac și ce anume din realitate îmi trebuie.

A.T.: Ești împăcată cu el?
M.M.: Cu filmul? Nu, niciodată. Nu cred că o să găsești pe cineva care să fie împăcat. Adică sunt împăcată că l-am făcut așa narativ, dar nu. Cu fiecare vizionare vreau să mă întorc în timp și să mai tai altceva. Dar cred că asta este general valabilă. Ești alt om când te uiți la el. Lăsând la o parte - "Cine-a scris replica asta?", "Care-a fost regizorul care a auzit replica asta pe set și i s-a părut ok?" (Râdem.)

A.T.: În momentul ăsta e vreo secvență pe care ai vrea să o schimbi sau care nu-ți place?
M.M.: Sunt chestii care, în mod clar, mi se pare că sunt puncte slabe, dar pot să mă întorc la mine de atunci, să mă uit în jur și să-mi aduc aminte care era situația, care erau limitările - nu se putea face altceva. Ce a ieșit greșit nu mi se pare că a ieșit greșit din intenție sau din regie, a ieșit greșit din haos și din faptul că noi am filmat în miezul pandemiei, în noiembrie. Am strâns bani, am făcut rost de sponsorizări. Am făcut teste la toată echipa. Era panică din aia de nu se apropiau oamenii unul de altul. Am filmat în Curtea de Argeș, de unde sunt eu. Stăteam toți în aceeași casă. Ne-am făcut testele, am ajuns în Argeș. Două persoane au venit în noaptea de dinainte de filmare. Unuia îi ieșise testul. Celălalt - am zis să doarmă la hotel. Stăm cu mască până vine rezultatul testului. Ieșise la toată lumea negativ. A început filmarea, am filmat vreo două ore, a venit rezultatul testului - pozitiv. A fost un haos general, toată lumea s-a panicat. Omul a trebuit să plece acasă. Cu el a mai plecat cineva care s-a panicat. Și iată cum am rămas noi fără departamentul de imagine. Am rămas cu DoP-ul și cu focus puller-ul și atât. Și erau o grămadă de lumini și de chestii de mutat. Brusc, a devenit totul un haos și un hei-rup, după ce oricum aveam un copil și trebuia să avem grijă cu orele, cu frigul, cu toate cele. Tot filmul, mai puțin două secvențe, e filmat fără assist, eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic. Și asta zic - da, ok, sunt chestii de care sunt nemulțumită, dar aia a fost situația. Oricât aș vrea, tot aia a fost situația. Nu e ca și cum n-am fost atentă. Nu s-a putut mai mult.

Fragmentări

A.T.: Voiam să întreb dacă e vreo secvență care a fost mai dificilă, dar pare că -
M.M.: Au fost mai multe. Dificilă a fost cea care mie mi se pare că se vede că e cea mai nepregătită - bucata când se duc fetele la școală. Pentru că era o altă secvență cu o zi înainte - ceva care trebuia filmat în București într-o clasă, cu niște elevi. Mi-au zis de la școală că nu primesc vreo autorizație să pot să filmez cu mai mulți oameni într-un spațiu închis. Și a fost cumva scrisă în noapte de dinainte de prima zi de filmare, găsit locație pe repede înainte, găsit actriță, toate cele. A fost o chestie super hei-rup - găsește în Curtea de Argeș o actriță care să joace învățătoarea. Am avut baftă că am găsit pe cineva. Dar na, în afară de Cătălina - fata mare și bunica, restul n-au avut vreodată treabă cu filmul.

A.T.: Sora mai mică e adorabilă.
M.M.: Da, e mișto. Și-am mai lucrat cu ea la un proiect la un an distanță și-a devenit și mai profi. Adică chiar mi se pare că a recepționat ce a învățat. În mod ciudat, personajul ei e scris cu gândul la fie-mea. Era așa un - în ce fel cred eu că se va transforma și probabil ce am fost eu când eram mică - și mă uit acuma că exact în asta se transformă. Am bănuit bine.

A.T.: Mi-a plăcut secvența cu țigara, dar mă gândeam - Aoleo, câți oameni s-au scandalizat pe asta. S-au scandalizat? (n.a. Secvența cu țigara e un moment de bonding între surori - sora mai mare stă cu o prietenă la povești pe un pod, apare sora mai mică și îi cere o țigară. O primește, se preface că fumează, apoi o aruncă în apă.)
M.M.: Da, am fost acuma de curând la o proiecție în care o doamnă era foarte scandalizată de faptul ăsta. Da pe bune acuma, e absolut realitatea. Adică vrem să spunem că nu există un copil care să nu găsească țigări pe masă și să nu le bage în gură doar așa, să vadă cum e gestul? Cum am putea să ne prefacem că nu există lucrurile astea? La fel cum am avut o mare problemă în Argeș - n-am avut autorizație de la primărie să filmăm pentru că era o înjurătură și ni s-a spus că e un film cu golani și vagabonzi și că nu se poate implica primăria. Trebuia să filmăm la o altă școală, nu ne-au dat autorizație. Pentru o înjurătură. Din nou, vrem să spunem că un copil de 15-16 ani, fată, băiat, nu contează, nu înjură? Asta vrem?

Fragmentări

A.T.: Cu ce ai rămas pe plan personal? Ai ajuns să te simți mai puțin vinovată?
M.M.: Cred că e cumva mai mult o terapie, o explorare a fricilor într-o direcție creativă cât să te confrunți cu ele, să spui că: "Da, sunt", să ai acest document care să ateste că ai avut aceste dileme și că sunt parte din viața ta și cumva să le accepți. Nu știu dacă așa cum sunt, dar să le accepți că există. A fost, mai ales că pentru mine era legat și de toată familia. Era și despre fie-mea și despre mulți oameni dragi care sunt plecați. Relația asta dintre cele două surori a plecat de la relația mea cu vară-mea care a plecat și ea în Spania. A plecat când era mare, dar pentru mine a fost așa o lovitură. Pentru mine era cel mai important om de pe pământ, era centrul universului. Între noi sunt 3 ani, dar mi s-a părut tot timpul că eu eram mega tâmpită și imatură și ea era așa ca o mamă cu mine. Faptul că am putut să fac ceva pornind de la povestea noastră e - atâta pot face eu ca să spun că mi-e dor. Nu știu, am citit undeva la un moment dat, nu mai știu în ce context și cine a scris asta - un film al trebui să fie așa ca o scrisoare de dragoste și dacă o primește cel căruia îi e destinată, o să simtă, și dacă o vede cineva căruia nu îi e destinată, o să simtă că citește o scrisoare de dragoste pentru altcineva și o să simtă intensitatea, că e ca un martor la ceva ce nu-i al lui, dar totuși este în intimitatea cuiva. Și mi se pare că pentru mine chiar a contat chestia asta - să fie ca o scrisoare pentru cineva și, mai departe, cine o înțelege bine, cine nu, nu, dar mai mult nu pot. În general, sunt multe chestii în film care nu sunt neapărat evidente pentru toată lumea. Și, din când în când, unii le prind și-mi pun întrebări despre un anumit lucru care e neclar total și-mi dau seama: "A ajuns, ai prins-o." Fiecare prinde altceva.

A.T.: L-a văzut verișoara ta, l-a primit?
M.M.: Da, cred că pentru toată familia a fost așa un fel de: "Îmi e dor, îmi pare rău că ați plecat." - au înțeleg mesajul.

A.T.: V-ați distanțat.
M.M.: După ce a plecat, eu am avut o perioadă de-asta de răzvrătire cumva, m-am simțit abandonată. Și, na, am reluat legătura cu ea lucrând la el.

A.T.: Cum te simți ca regizor în România?
M.M.: Nu știu, măi. Mie mi-e foarte greu să mă recomand ca fiind regizor. Adică o spun și o spun așa cu sughițuri. Știu că trebuie să învăț s-o spun, but I don't buy it. Din punctul meu de ce e el acum, nu neapărat ca regizor - în acest moment mă simt destul de lost. Și mă simt lost, nu neapărat în industrie, ci în cât de schimbător e totul și cât de fluide sunt lucrurile, care sunt formele filmului care sunt cele mai accesibile oamenilor. Mi se pare că atunci când chiar ai chestii pe care vrei să le spui, te întrebi, în primul rând, în ce măsură e valid faptul că tu vrei să spui și cine ești tu să spui și dacă ce ai tu de spus e cu adevărat relevant. Cumva ne luăm acest drept de a vorbi și nu știu, mă simt așa - cine-mi dă mie dreptul de a spune poveștile mele când poate ale altora sunt mult mai meaningful pentru today. Și știu că trebuie să te lași așa și doar să speri că ce ai tu o să fie relevant și pentru alții, dar cumva e foarte scary chestia asta de a spune tot ce-ai pe suflet în speranța că cineva o să zică: "Ah, ce tare." Ce trebuie să zică, adică care ar trebui să fie răspunsul? Cum ajung oamenii să aleagă să se uite fix în sufletul tău și nu al altuia? Mi se pare că e o putere așa. Îmi doresc foarte tare doar asta - să vadă oamenii ce fac - că nu le fac doar ca să vorbesc singură. Dar, în același timp, nu pot să am pretenția de la cineva să le vadă. E așa un fel de - eu am făcut asta, mi-aș dori să se ducă undeva, dar nu pot să am, cum aș putea să am pretenția să -? Cum cuantifici dorința asta de a trimite la cât mai multă lume ce ai avut tu de spus? Îmi dă cu virgulă. Asta îmi dă cu virgulă - raportarea la dreptul de a spune și așteptarea de a - așteptarea de a ce? Ce aștepți? Că te chinui ceva să faci chestia aia. Te chinui, e muncă. For what? Nu zic că e în zadar, ci că e atât de necuantificabil, așa de -

A.T.: Îmi sună foarte familiar ce zici, pentru că sunt multe întrebări și nesiguranțe pe care le am și eu când lucrez la ceva. Soluția mea uneori e să le dau efectiv shut down și să nu mă întreb nimic, să le pun pe pauză.
M.M.: Evident, că trebuie s-o faci. O pui pe pauză atunci când o faci, o faci, e gata, și-apoi zici: "Am acest pachețel, cui îl trimit?" Cine-l primește? Cine-l vede? De ce îl vede? Cum? Și de asta e super mișto când primești într-adevăr feedback, de orice fel, și când cineva îți scrie. Ajungi la festival și cineva are ceva de spus sau cineva are o întrebare și simți că ai comunicat cu cineva. Că efectiv un om a primit, a recepționat mesajul tău. Și e foarte mișto. Pare așa că brusc înțelegi. Știi cum sunt oamenii ăștia - cântăreții la concerte care zic "Mulțumesc fanilor mei, pentru voi, voi mă faceți -". Și dup-aia îți dai seama că-ți scrie un om: "Băi, mi-a plăcut, m-a făcut să - , m-am gândit la -" și ești tot: "Da, merită!" Pentru un mic moment, pentru o conversație cu un om. Și ești: "O iau de la capăt fără nici o problemă pentru momentul ăsta." Și e ciudat, pentru că pentru a ajunge la asta, trebuie să treci printr-un întreg circuit festivalier și să fie competiție. Și I don't care, nu mă interesează de competiție. Dar, în același timp, sufăr atât de mult când nu e luat un film într-o competiție, nu pentru că vreau să fie în competiție, ci pentru că vreau să ajungă la niște oameni. Și e atât de greu să explici că - nu mă interesează să iau vreun premiu, ci doar vreau să se ducă undeva, să se uite niște oameni la ele. Mi se pare că chestia asta cu competiția e așa de - nu o facem pentru competiție. Sunt atâtea chestii între care eu personal nu pot să aleg. Sunt atâtea chestii atât de mișto. Mă uit acuma la scurtmetrajele de la Gopo - le-am văzut pe toate și eram: "Și de ce trebuie să decidă cineva între ele?" De ce nu putem să o lăsăm aici?

A.T.: Cum te simți cu nominalizarea la "Tânără speranță"?
M.M.: Pentru mine a fost foarte myth busted treaba asta, pentru că în sine drive-ul meu de a da la facultate s-a născut căscând ochii la Gopo și dorindu-mi din ce în ce mai mult. A fost așa un moment în care mi-am zis: "Dar ce, nu pot să fiu și eu aici pe covorul ăsta roșu?" Era acum vreo 10 ani. Mi-a luat ceva. A fost foarte ciudat, că n-a fost o chestie de nici un fel față de munca mea - că mi-aș fi dorit neapărat recunoașterea muncii mele pentru că I don't buy this thing cu competiție and stuff - dar a fost acel lucru pe care mi l-am dorit eu atunci, s-a întâmplat acum și voiam să-l tai de pe listă. E o poveste paralelă cu de ce mă bucur eu de chestia asta. Fix pentru această chestie a mea personală. A fost a big deal din punctul ăsta de vedere.

foto: Antonia Ciobanu

A.T.: Te uiți la filme românești?
M.M.: Înainte de facultate vedeam mai multe filme random. Și-acuma mi se pare că am înțeles destul de repede că mă influențează foarte tare anumite chestii care-mi plac și că de multe ori nu sunt neapărat în filmul care trebuie, adică e posibil să-mi placă ceva foarte mult și să mă agăț de chestia aia și să încerc să o aplic la ceva ce de fapt nu are nici o legătură. Am făcut asta în anul I după ce văzusem Sieranevada cred. N-avea nici o treabă cu ce scenariu aveam eu. Dar mi-a plăcut foarte mult și ce era să fac. Și apoi mi-am dat seama că atunci când lucrez la ceva, trebuie să caut ce mi se pare mie că e în direcția asta, în universul ăsta, cu premisele astea. De multe ori e așa la feeling pe ce mi se pare că mă duce în direcția mea. Și atunci când nu lucrez la ceva, ceea ce se întâmplă foarte rar, că mereu e ceva în background, da, mă uit la orice prind, chestii noi. Încerc să văd. Dar e foarte complicat cu filmele românești pentru că sunt în cinematografe, eu fiind o săptămână aicea, o săptămână în Argeș, foarte multe le ratez. Mi se pare greu. Mai ușor le văd pe alea care sunt pe platforme decât să ajung în cinematografe.

A.T.: Ce voiai să te faci când erai mică?
M.M.: Cred că cel mai mult timp voiam să mă fac doctor. M-am pregătit destul de mult cu olimpiade la biologie, până când am dat de chimie. Când am dat de chimie am zis: "WOOOW! Ce-i asta?!" Din fericire, mi se face rău instant când văd sânge și chiar cred că m-a salvat asta. Am zis că am această scuză și mă pot ascunde în spatele ei, cât să nu învăț chimia aia împuțită. Foarte mult timp mi l-am petrecut încercând să-i conving pe ai mei să mă dea la o școală de arte, la arhitectură, am vrut să mă mut la liceul de arhitectură. Nu știu exact cât de mult era scopul meu de a fi acolo sau cât era de a pleca de acasă, într-un alt oraș. Ăsta cred că era marele scop. N-am reușit decât la facultate. Înțeleg de ce acuma. Nici eu n-aș lăsa-o pe fie-mea în clasa a VIII-a să se mute în alt oraș. Dar eu am încercat.

A.T.: Cum e să fii mamă?
M.M.: Pentru mine a fost neașteptat, nu mi-am dorit vreodată copii. Eram un om foarte hotărât că nu-și dorește copii. Și s-a întâmplat ea într-un moment foarte tâmpit - eram în anul I de facultate și tocmai terminasem un documentar despre o prietenă care încerca să se decidă dacă vrea sau nu vrea un copil, în urma unor presiuni sociale, mai mult. Și eram foarte implicată în subiect, foarte cu părerile mele și fie-mea a simțit că are să-mi dea o lecție. Când am văzut testul am simțit așa cum se dărâmă toată viața mea ca și cum ar fi fost un castel din cărți de joc. A fost foarte fizic sentimentul ăla de - s-a dărâmat tot. Mi s-a părut foarte încurcată treaba asta: a accepta această schimbare totală a vieții, în ceva ce știam că nu e pentru mine. Ea este absolut genială. Odată ce ajungi să ai un copil - o auzi când n-ai copii, că e a different thing și nu poți să te mai gândești că ai putea să nu. Știu că sună a bullshit, dar așa e. Pare că n-ar mai avea sens lucrurile, că nu mai ai reperul. Brusc ai un alt reper în viață și nu te mai poți vedea fără reperul ăla. Gravitezi după. E ciudat. Dar na, e mișto. Îmi place foarte mult de ea.

A.T.: Cum o cheamă?
M.M.: Erin. Chiar e something you have to do ca să - nu știu. E alt film. Dar foarte greu ca mamă în acest domeniu. Foarte, foarte complicat. În ideea în care simți că toată lumea are pista lui dreaptă și a ta e așa în toate direcțiile și cu munți. Când ea avea 3 luni, am avut filmul de anul II și am fost cu ea la filmare. Cu un copil de 3 luni. Sunt niște lucruri - alăptam când am fost la filmări - niște situații. E greu. Nedorindu-mi asta și neidentificându-mă cu situația de mamă, n-am vrut să am vreun fel de scuză - eu nu pot, că n-am dormit de 5 zile, că sunt leșinată, că nu știu nici cum mă cheamă. Am fost la fel ca ăilalți. Să ai pretenția de la tine că poți să duci aceeași cursă, cu aceleași eforturi, cu cei care nu au copii sau ca bărbații care au copii și pentru care e mult mai scuzabil să fie departe de ei. La mine în permanență e întrebarea asta: "Cu copilul cum faci?" Să mor dacă am auzit întrebarea asta către un băiat. Never. Și na, ca context așa, la grădiniță la Erin e ceva dubios - că are o mamă care nu stă cu ea. Adică eu stau o săptămână cu ea acolo și o săptămână stă cu tatăl ei. Basically e ca orice fel de custodie împărțită între părinți, doar că eu mă mut acolo o săptămână ca să stau cu ea, nu o iau pe ea în București că ar fi ilogic să stea în două orașe, că nu poate să meargă la grădiniță. Eu fac o chestie foarte complicată pentru mine. Și totuși pare că eu sunt o mamă denaturată pentru că nu sunt - na.

A.T.: Mie mi se pare greu să mă gândesc că aș putea fi mamă și să fac și ce fac acum.
M.M.: Mă bucur că s-a întâmplat, că nu mi se pare că avem un context în care să poți să iei decizia asta, n-ai cum. Și dacă aș fi vrut, tot nu înțeleg cum poți să ai curajul să iei decizia asta în acest domeniu sau, măcar, nu când ești la început în domeniu. Poate după ce ai deja niște baze. Dar ar mai fi durat mult timp. Oricum, Erin are un tată care este extraordinar de implicat. Dar e fifty-fifty. Poate, câteodată, pentru că eu am, de exemplu, un lungmetraj, există o perioadă când poate e mai multe zile la el. Pe care le recuperez apoi. Doi părinți egali. Dar pentru asta, eu sunt o nenorocită și el este un erou.

A.T.: Ea nu vă percepe așa, nu?
M.M.: Dacă oamenii o tot întreabă unde sunt, chestiile sociale ajung oricum. Pe majoritatea copiilor îi iau mamele de la grădiniță. Tații așa, când e o scăpare, când e o chestie. Numai din faptul că vezi o armată de mame și un tată sau doi. Care e normalitatea? Te duci în parc, mai ales în Curtea de Argeș - un tată? Mai ales pentru un oraș mic e ceva -. Eu sper că e mai mult lupta mea de a nu-mi păsa ce părere au alții, dar, din când în când, mai ajunge să te pună jos.

A.T.: Cum te împaci cu instabilitatea pe care o are meseria?
M.M.: Eu n-am trecut vreodată printr-un job clasic, am lucrat în presă scrisă vreun an, apoi am trecut la foto, am făcut evenimente și cumva a fost tot timpul de trăit din proiecte. Aveam firmă, aveam niște angajați înainte să mă apuc de facultate, dar trecând prin partea de antreprenor, acuma mi se pare că este boierie. Adică era mai mare instabilitatea să trebuiască să plătești și o chirie și niște angajați și niște dări la stat și toate cele. Era mult mai greu de dus decât ce e acuma și, odată ce am renunțat la a mai avea un spațiu și angajați pe partea de foto, mi-am dat seama că există o viață care poate fi trăită în timpul în care stăteam acolo și lucram non-stop. Am învățat să mă bucur de timpul liber și să-mi dau seama că e un privilegiu. Ok, mai facem și foamea, dar facem foamea fix pentru privilegiul ăla de a fi miercuri la ora 15:00 la o cafea. Și de fiecare dată când sunt miercuri la ora 15:00 undeva, făcând ceva total random sunt: "De aia merită să fac foamea din când în când sau să am nesiguranțe." Pentru că am o viață, una singură, de ce să nu beau o cafea dacă vreau să beau o cafea? Decât să fac - nu-mi dau seama ce aș fi putut să fac dacă nu făceam asta. Da, e frustrant și te deprimă și-ți vine să te dai cu capul de pereți și e groaznic, dar gândindu-mă la cealaltă perspectivă, de a fi angajat - sigur mai degrabă duc asta decât partea aia. Așa mă mențin pe linia de plutire.

A.T.: Acum la ce lucrezi?
M.M.: Am lucrat la un lungmetraj ca second și în paralel - scris. Scriu pe principiul - nu mă gândesc despre ce e. Mi se pare că la primul draft ar trebui să verși doar niște plastilină acolo și apoi să vezi ce faci din ea. Mi se pare că e un proces în care așterni materia primă și vezi de acolo cu ce lucrezi.

A.T.: Despre ce scrii?
M.M.: Scriu cumva despre - stai să-mi găsesc cuvintele. Dacă mi-aș găsi cuvintele, aș fi în stare să-i scriu și un treatment. E bazat destul de mult pe stilul meu de viață, pe cum mă împart între foarte multe medii foarte diferite și trebuie să fiu altă bucată a mea în diverse contexte sociale - pare că sunt persoane diferite total și vieți diferite total. Ce vreau să zic prin ce scriu e că există o libertate pe care poți să o ai în viața ta și-n felul în care alegi să interacționezi cu oamenii care e beyond orice fel de normă și orice fel de lucru acceptabil doar pentru că nu l-ai văzut. Cumva e vorba de o împăcare și de o asumare a tuturor părților pe care tu le ai și le vrei. Să-ți găsești contextele ca să fii toate lucrurile pe care le vrei tu, ca și cum ai trăi mai multe părți ale tale simultan. Sunt foarte mare fan Mr. Nobody - cu alegerile și cu ce-ai fi putut să faci. Mi se pare că în general triggerul meu este să-mi trăiesc toate bucățile pe care aș vrea să le trăiesc, chiar dacă, din când în când, înseamnă să separ niște chestii foarte mult. Pentru că una e viața și vreau să fac multe chestii și să fiu în multe situații. Mi se pare că mai degrabă situațiile sunt mișto - efectiv, a fi acolo și a reacționa la ce ți se dă și a vedea ce iese din chestia aia. Sunt foarte curioasă în general. Și pentru că am această curiozitate, ajung din când în când în niște situații foarte interesante.

A.T.: Îți vine vreuna acum?
M.M.: Nu știu, dar numai din faptul că poți răspunde la 2 noaptea la un telefon că: "Hai undeva că se întâmplă o petrecere bizară" sau "Hai că am plecat de acasă că m-am certat cu soțul" sau "Hai să mergem până la Siret să luăm niște refugiați, că au ajuns acuma și n-are cine să-i ia". Cumva acel "HAI SĂ" și să mi-asum că undeva, acolo, m-a chemat o poveste. Mi se pare mișto atâta timp cât nu mă am decât pe mine ca experiment, să văd cum reacționez eu în situații - să văd.

foto: Barbu Nitelea
Opresc înregistrarea și mai stăm o vreme la povești. Miruna mă face să mă gândesc la toate femeile mișto pe care le-am întâlnit pe plan profesional, pentru că are atitudinea aia de - orice problemă apare, o rezolvăm și-o rezolvăm cât de bine se poate. Și nu vine pe gol sau pe o încredere exagerată, ci vine pe niște vulnerabilități asumate. Ceea ce e cu atât mai valoros.

 

Dacă te înțeleg sunt prietenul tău, dacă nu, pa! - Câmp de maci / Gala Premiilor Gopo, 2022

 Alexandru Potocean s-a născut la Timișoara în anul 1984. A absolvit Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București în 2007 și chiar înainte de acest eveniment a început să primească roluri în filmele Noului Val Românesc (Moartea domnului Lăzărescu și Hîrtia va fi albastră), dar și în diferite spectacole de teatru. L-am remarcat pentru prima dată în 2018, în deschiderea festivalului 25 de ore de teatru non-stop de la Sibiu. Juca alături de Katia Pascariu în savuroasa comedie Amintiri din epoca de școală, în regia lui Radu Apostol. După această apariție, am început să îl văd peste tot, fapt care mă bucură teribil. Carisma și talentul îi sunt resimțite în orice rol, însă printre preferatele mele se numără cel al lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților a lui Radu Afrim, cel al lui Soare din scurmetrajul Blană sau cel al lui Mircea din lungmetrajul Câmp de maci, debutul cinematografic al regizorului Eugen Jebeleanu. Pentru cel din urmă a fost nominalizat la Premiile Gopo 2022, la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, iar cu această ocazie am reușit să povestesc cu el, printre hohote de râs, despre disprețul lui față de matematică, controversele de la Oscaruri și alte aspecte mai puțin cunoscute din viața lui personală sau profesională.


Oana Balaci: Ai făcut parte dintr o trupă de teatru în liceu și apoi ai absolvit UNATC-ul. A fost un parcurs firesc în lumea actoriei. Dar dacă nu ar fi fost să fie așa, ce altceva ți-ai fi dorit? Ai avut când erai mic vreo carieră de vis sau vreun obiectiv pe care să-l îndeplinești? Pentru că știu că ai spus că nu-ți plăcea matematica, nici sportul...
Alexandru Potocean: Nu-mi plăcea nimic. Nu-mi plăcea nimic pentru că nu au fost alegerile mele. Sigur că atunci când ești copil și ai niște părinți, asculți de ei, că n-ai de unde să știi ce alegeri să faci până la un punct. Dar sportul nu a fost alegerea mea. Școala nu mi-a plăcut. Am avut tot setul. N-am avut o copilărie ușoară din punctul ăsta de vedere, că nu eram un copil care s-a integrat neapărat în curricula asta a parcursului normal și firesc: să te duci la școală, să faci un sport. Cam până prin liceu s-a întâmplat asta, deci evident că aveam probleme nu numai cu matematica, dar cu tot. (râde)

O.B.: Aia era cea mai scary dintre ele. (râde)
A.P.: Era cea mai scary pentru că se punea cel mai mult accent pe ea. Adică matematica era mai importantă decât toate, toată lumea trebuia să știe matematică pentru că ăla era viitorul și se propaga foarte tare chestia asta a unei societăți în care dacă vrei să ai o meserie și un viitor și o viață ok, trebuie să cunoști materia asta. Pentru că, na, calculatoare.

O.B.: Da, și încă se întâmplă chestia asta.
A.P.: Da, am observat asta jucând Amintiri din epoca de școală și mergând prin școli - am jucat cu Katia în destul de multe școli, și în București și în țară, nu numai la teatru, am jucat chiar în săli de clasă, la cursurile elevilor. După care aveam un soi de dialog cu ei după spectacol și îi întrebam cât de mult s-au regăsit în ce au văzut sau dacă mai este actual ce au văzut. Și spre surprinderea noastră - și gândește-te că noi am terminat gimnaziul, sau, mă rog, cum era în cazul lor liceul, acum douăzeci de ani - lucrurile despre care se vorbește în spectacol se întâmplau și mai demult. Unele dintre povești aparțin lui Radu Apostol și Mihaelei Michailov care au terminat înaintea noastră. Deci ne-am dat seama cumva că lucrurile nu s-au schimbat atât de tare. Pare că există tirania unor materii ca matematica sau altele. Tirania notelor și așa mai departe. Deci cam ăsta a fost parcursul meu cu școala, dar asta s a întâmplat cam până în liceu. Din liceu mi s-a simplificat viața foarte tare, că profilul la care am intrat eu la Liceul Ion Vianu era filologie. Cu limbile străine și lectura nu prea am avut probleme că am fost atras cumva, am avut talentele astea. Pe astea le-am avut, la matematică n-am avut talent. (râde) Plus că a apărut și teatrul.

O.B.: Deci să înțeleg că până în liceu n-ai avut niciun drum stabilit.
A.P.: Nu, nu. Căutam să mă integrez cumva și să aparțin undeva, dar nu neapărat să am un drum din ăsta prestabilit că voi face nu știu ce. Aveau alți colegi că "Dom'le, o să lucrez în domeniul auto, o să lucrez în aviație." Eu n-aveam din astea, că mi se părea că oricum sunt foarte departe de mine, ce dracu, aveam doișpre-treișpe ani. Am fost o fire cât se poate de liberă în cadrul constrângerilor școlii și ale familiei. Am gândit lucrurile pentru mine, încercând să le înțeleg pe limba mea, în universul meu, la momentul ăla. Dar lucrurile s-a schimbat pentru că a apărut și ideea asta cu trupa de teatru în limba engleză, unde m-am dus de bună voie, nesilit de nimeni. M-am dus că m-a atras asta, mergând înainte la teatru cu maică-mea, care e consumatoare de teatru. Și ea mi-a deschis apetitul pentru chestia asta.

O.B.: Tocmai pentru că nu era o constrângere.
A.P.: Da, mi-am dat seama ani mai târziu că nu am funcționat și nu funcționez cu constrângeri. Fă-mă să înțeleg. Dacă te înțeleg sunt prietenul tău, dacă nu, pa! Deci așa s-a întâmplat, ceva idee aveam eu despre teatru și îmi plăcea asta, doar că îmi era foarte rușine. Eu sunt un tip extrem de introvertit.

O.B.: Se spune că networking-ul este în domeniul artistic una din cele mai eficiente modalități de a face rost de oportunități. Cât de mult te-a ajutat pe tine acest aspect, mai ales având în vedere firea ta mai retrasă.
A.P.: Nu m-a ajutat foarte tare. Adică fac față, e un skill pe care l-am învățat, dar îl evit. La fel cum evit aglomerările astea festive, galele.

O.B.: Deci nu ești nici tu genul care să stea la un small talk după premiere.
A.P.: Nu, evit lucrurile astea tocmai pentru că e small talk, tocmai pentru că se face. Eu înțeleg să mă expun și să fiu în centrul atenției când sunt în fața camerei, când sunt pe scenă, pentru că asta am ales să fac și asta am înțeles că e nevoie, e un instrument cu care trebuie să lucrezi și nu mă deranjează să fac asta. Dar una-i una, alta-i alta. De aici și până la small talk și să fiu sufletul petrecerii pe te miri unde, nope. Asumându-mi foarte prezent ideea pe care mi-o mai insuflă prieteni de-ai mei care zic "băi, tu ești sălbatic". Pot trece că sunt arogant. Sunt sociabil, dar nu în cadrele astea festive. Mă simt ca atunci când e o petrecere care se impune. "Dom'le e revelion, ne distrăm". Pana mea, câteodată petrecerea de dinainte de revelion e cea mai bună, că se leagă organic lucrurile. Nu pot pentru că nu-mi vin, nu e din mine. Stau în teatru zi-lumină, lasă-mă, frate, eu vreau să vin acasă, vreau să mă duc să înot. Vreau să scot motoreta să mă plimb dracu pe aici pe undeva pe lângă București. Că pe mine mă relaxează treaba asta. Sau să îmi scot partenera la un film, adică altceva, lucruri din astea de viață. Pe mine mă interesează asta. Nu ce e fake. Nu vreau să fiu nici categoric, dar pentru mine așa se simte. Nu am cum să fiu un anti-social pentru că meseria pe care o fac este una socială, dacă nu te înțelegi cu echipa unui film sau a unui spectacol, nu merge. Dar toată emulația asta a Oscarurilor... M-am uitat la ultima trăznaie: "Oscar". Penibil, frate! Ce-i acolo, mă, frățioare? Ăla se face că îi dă un pumn, fuck you! The fuck! Băi, vă spălați izmenele în public, handicapaților ce sunteți! Nu vă mai ajunge Instagram? Nu vă mai ajunge Facebook? Na, ce exemplu să ia oamenii mai tineri decât mine de la chestia asta? Ce exemplu lăsăm colegilor noștri mai tineri care oricum se zbat într-un soi de cocon narcisic, o aberație din asta. De aia nu-mi plac galele.

O.B.: Mi se pare foarte fain că ai ajuns într-un punct în care ești împăcat cu asta și nu încerci să tragi de tine să fii altfel fiindcă asta își dorește lumea de la tine. Și am citit în alte interviuri că și în privința rolurilor ai ajuns aici.
A.P.: Acuma sigur că în calitate de angajat al Teatrului Național București am o oarecare libertate să spun și nu la unele lucruri. Nu e totală pentru că, sigur, acolo am un salariu - care este foarte ok din punctul meu de vedere pentru nevoile mele de acum și m-a ajutat asta cel puțin în perioada trecută, cu pandemia. A fost mai mult decât bine că salariile astea au existat și sigur și noi am fost și am prestat atât cât s-a putut și cum s-a putut de fiecare dată. Ei, acum reintrându-se în normal volumul de muncă a devenit mai mare. Și da, apropo de roluri. Înțeleg să accept niște roluri, înțeleg să am și libertatea să refuz ce nu mă interesează. Acum lucrurile stau împărțite: nu poți să faci asta de fiecare dată. Unele chestii care îți vin mai peste mână, apropo de ce vrei tu, trebuie să le accepți unele dintre ele. Nu se întâmplă atât de des. Însă, în rest, cel puțin în independență (teatru independent) și în film, acolo am optat deja. Lucrez cu David Schwartz, în general în spectacolele lui și în spectacolele celor de la Replika. Adică nu prea mai am alte proiecte de teatru prin alte locuri. În general am rămas cu ei pentru că noi și venim de demult împreună. Cred în mesajul pe care vrem să îl transmitem de fiecare dată, cred în proiectele noastre pe care le documentăm împreună, pe care le construim împreună. Ne interesează subiectele despre care vorbim. Deci e un mediu nou și o formă de teatru care a rămas cu noi, iată, de mai bine de 10 ani de când am început să o facem. Și atunci nu doresc să renunț la asta și renunț la altele în favoarea lor, bucuros.

O.B.: Te-ai gândit vreodată să faci pasul spre regie sau scris? Sau simți că ai destulă libertate să îți creezi personajul?
A.P.: Nu m-am gândit să fac pasul spre regie pentru că încă nu dețin răbdarea necesară. Îmi privesc colegii regizori cu o admirație sinceră. Dincolo de faptul că trebuie să ai foarte bine în cap ce vrei, ce se întâmplă, trebuie să fii și foarte prezent, să vezi ce-ți dau actorii care n-au tot timpul chef, nu sunt toți la unison. Mi se pare extrem de complicat ca artă. Iar spre scris, în ceea ce privește unele spectacole din teatrul independent în care am lucrat, '90 de exemplu, acolo am și scris bucăți din scenariul care a rămas până la final, adică am avut și libertatea asta. Ba chiar a fost o condiție la un moment dat, că noi ne scriem textele. Dramaturgia e vie, se întâmplă între noi. Dar nu, nu m-am gândit. Sau m-am gândit, dar m-am gândit că nu. (râde)

O.B.: Am înțeles. Ok. Aș vrea să trecem un pic la filme, că de teatru am tot vorbit. Și bineînțeles că am văzut că ai jucat în producții internaționale, dintre care The Way Back (r. Peter Weir) e probabil cea mai notabilă. Care sunt diferențele majore între producțiile internaționale și cele românești prin ochii tăi, pe lângă partea financiară care e de la sine înțeleasă?
A.P.: Să știi că mi am dat seama de ceva, dar repet, pe experiența mea. Nu vreau să spun că așa e peste tot. Însă în ce am lucrat eu cu internaționalii, să știi că m-a surprins un lucru. De exemplu The Way Back, care era printre primele mele filme, că eu am ajuns să fac filme destul de târziu, abia prin 2005. Și filmul ăsta a fost făcut în 2008-2009. Dar fiind obișnuit cu Noul Val al cinematografiei românești și cu regizorii Noului Val în filmele cărora am jucat, mi-am dat seama că banii fac o mare diferență în acest sens, în sensul în care atunci când nu îi ai sau când ai foarte puțini și vrei să faci o producție ceva mai amplă, asta te organizează mai tare. Când ai foarte mulți, cum era la The Way Back, asta face lucrurile să tergiverseze la nesfârșit și să fie cât se poate de laxe și lipsă de organizare și refilmări și uite așa se fac patru luni de filmare. Sigur că experiența a avut și părți ok, dar cea financiară fiind cea mai mare diferență probabil între ceea ce eram eu obișnuit și ce s-a întâmplat atunci. Însă mi s-a mai părut că formatul ăsta foarte succint al fiecărui personaj în parte de a apărea cu un pitch de replică undeva - și ne dăm seama cine e ăla și că-l joacă Colin Farrell - iară mi-e impropriu, că n-am avut timp. Chiar dacă filmarea a durat patru luni de zile, nu aveai timpul cu care eram eu obișnuit să îmi dezvolt personajul. Nu au existat repetiții, erau repetiții mai mult așa să vedem cât de frig ne e. Așa că da. Sigur că nu regret că am avut șansa asta, că s-au legat lucrurile așa. Nu asta vreau să spun, dar întrebându-mă ce diferențe notabile sunt, cam astea le pot articula. O dată din punct de vedere al timpului, al organizării și apoi sunt diferențele de scenariu. Și de format. Dar să știi că filmul ăsta în ultimă instanță a fost un mic flop, pentru că nu el nu a avut efectul scontat. Una la mână că nu a găsit distribuitor vreo doi ani după ce s-au terminat filmările, ceea ce este foarte grav în industria de film, mai ales dacă te cheamă Peter Weir. Și nu și-a scos banii sau a avut încasări foarte mici, adică nu a fost vreun blockbuster.

O.B.: Și ai mai repeta experiența cu alte filme internaționale? Ai spus la un moment dat prin 2016 că ai vrea să te concentrezi mai mult pe partea asta.
A.P.: Într-adevăr atunci am cochetat puțin cu chestia asta, îmi găsisem și niște agenți pe afară, am fost și la Berlinale Talent Campus în calitate de "talent-something". A rămas chestia asta, n-aș da cu piciorul dacă aș prinde un rol într-o producție din asta "whatever" pe afară, care să fie plătită ca lumea pentru o lună de muncă. Dar nici nu mă duc acolo cum am făcut-o în 2009, ca la pomul lăudat, că "mamă, să vezi aicia filmare". Hai lasă. N-a fost cazul. (râde) Dar n-a fost nici rău în același timp, adică nu pot nici să mă plâng, să zic "băăi, a fost o labă dă film", nu. Mi-ar fi convenit mie, ca profesionist și ca actor, să se întâmple lucrurile altfel.

O.B.: Ai vorbit în alte interviuri despre cum statutul de actor ți-a oferit o oarecare validare, fiindcă nu aveai încredere în tine. Mai sunt momente în care încă, după atâtea realizări, te confrunți cu asta? Pentru că știm că există clișeul acela al artistului mereu nemulțumit de munca sa.
A.P.: Cu siguranță. Depinde. Eu tot timpul caut și găsesc și cred că există loc de mai bine, chiar și după premieră. În teatru mai poți să schimbi lucrurile astea, că e viu, la film mai greu. Eu am observat ceva, lucrând la Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, că el montează acum la noi la TNB și eu îl joc pe Trigorin. El are un alt tip de a se raporta la ideea asta de teatru de construcție, un alt fel de a face lucrurile. Și nu e că sunt eu străin de chestia asta, le-am mai experimentat și în alte părți. Dar cu el mi-am dat seama că am început să mă apropii timid de rolurile mele, de ce mi se cere să fac. Îmi trebuie timp, ușor, nu mă arunc.

O.B.: Și asta e de bine, nu?
A.P.: Funcționează pentru mine. Adică pentru mine ca actor. Am colegi pentru care funcționează inversul, să se arunce, să facă, și aia e de înțeles. Mie îmi trebuie timp, îmi trebuie liniște. Și tot timpul îmi pun problema, e cu mine. Nu neapărat de încredere, cât de precauție. Adică nu vreau să mai fut timpul aiurea făcând prostii în plus, care n-au treabă cu ce e acolo. Și atunci caut foarte mult să îmi concentrez energia pe lucrurile alea. Și de asta amușinez așa, sunt foarte tactil. Am observat chestia asta în ultima vreme. O fi bine, n-o fi bine, nu știu. Văd că funcționează. Îmi aduce și mie liniște, produsele pe care le livrez sunt și ele apreciate.

O.B.: Până la urmă asta e cel mai important. Și dacă tot vorbim în contextul Premiilor Gopo și al validării, cât ar trebui să conteze premiile în viața unui artist și cât contează de fapt? Cum vezi tu lucrurile?
A.P.: Cred foarte tare că pe moment contează. Un premiu pentru cel mai bun rol principal sau secundar e o validare imediată pentru acea întâlnire care s-a sudat într-un fel și a ieșit aia. Fericită întâlnire. Pe mine mă bucură aprecierea oamenilor, indiferent ce se crede, că nu e, că nu contează. Ba contează foarte tare până la urmă. Însă marea diferență este că foarte multă lume rămâne blocată. "Am luat Premiul Gopo în 2022, apăi și în 2032 tot despre Premiul meu Gopo din 2022 am să vorbesc." Ăsta e pericolul. Adică e foarte bine să fie, dar hai să nu ne-o luăm în cap. Acceptăm premiul, mulțumim și suntem fericiți că s-a întâmplat și că am fost validați, că e important, dar gata că avem repetiții, avem spectacol, avem filmare, hai! Uite, vorbești într-un interviu despre chestia asta, enough. Aici mă cringy-uiesc eu un pic. "Stai mă că el a luat premiul UNITER..." Dacă mă întrebi pe mine cine a luat premiul UNITER sau Gopo în 2015, habar n-am! Nici Oscar nu știu cine a luat. Ce ții tu minte de la Oscaruri? Uite, îți zic eu un eveniment pe care îl țin minte. Ăla când Faye Dunaway și cu Warren Beatty s-au încurcat și au dat premiul de-ampulea altcuiva și căcatul ăsta o să-l țin minte, când s-a dus Will Smith să-i dea un pumn în gură lui ăla, lui Chris Rock și i-a zis "fuck you", "fuck", nu știu ce căcat i-a zis, "keep my wife's name out of your fucking mouth", ceva de genul. Astea o să le ținem minte. Dar că Will Smith a luat premiu o să uit peste vreo doi-trei ani, căcat, nicio treabă. De asta cred că au importanță și trebuie lăsate să zacă. E doar o validare de moment, cum sunt validările de fapt.

O.B.: Și nici inversul nu este foarte indicat, dar după opinia ta, bănuiesc că nu ți s-a întâmplat să rămâi blocat fiindcă nu ai câștigat un premiu.
A.P.: Doamne ferește, n-am nicio treabă. Și cred că cel mai groază mi-e, dincolo de aglomerări și serbare, băi, mi-e groază de chestia asta, să te duci să îți ridici premiul și să zici nu știu ce. Eugen (n.r. Jebeleanu) știe foarte bine și are toată aprecierea mea, la fel și Ioana (n.r. Moraru), și colegii mei nu mai vorbesc, toți, fără doar și poate. Le-am spus-o în față direct. Mi se pare atât de nelalocul meu să mă duc la un pupitru cu un microfon și cu o statuie în mână și să vorbesc. Mi-e groază. Ca să nu mai bag aici de astea, "Slava Ukraini!" și "veniți să mă vedeți la un spectacol". Dă-te-n... pe bune.

O.B.: Eu îmi doresc să văd acest moment, deci să sperăm că se va întâmpla. (râde)
A.P.: Mă feresc să mă hazardez în pronosticuri. Vreau să iasă și să fie văzut filmul, asta e problema mea. Consider că este unul dintre cele mai bune filme românești după mult timp. Și când spun "bun", mă refer la faptul că e atât de intim și atât de direct și de onest și de puternic. Mai multă deschidere din partea unui produs artistic spre deschiderea minții celorlalți rar mi-a fost dat să văd, mai ales în spațiul nostru. Noi încă avem un "battle" foarte greu de dus cu acceptarea noastră, cu tot ce suntem noi în primul rând, darămite cu acceptatul și înțelesul celuilalt. Așa de greu apasă chestia asta. Unde mai pui că în contextul ăsta se mai polarizează și tembelii ăștia pro-NATO, pro-Putin, fiecare cu morții lui... începi să nu mai vezi clar și devine o luptă această minimă doză de obiectivitate în care încerci să nu te poziționezi și doar să înțelegi ce se întâmplă. Cum să pot eu să-i aplaud pe doi nebuni care stau în bunkere și zic "eu am dreptate", "ba, eu am dreptate". În timp ce ăia pe care îi văd aici în stația de troleibuz la gara Obor unde locuiesc, dimineața la 7, cu nepoții de mână, cu două trollere, se urcă în troleibuz și se duc... undeva. Pentru că ei nu mai au casă, pentru că i-a călcat cu tancu, pentru că le-a dat cu rachetele. Ce vină au oamenii ăia? Cu ăștia mă identific eu. Nu cu discursurile lui Putin și ale lui Biden și ale UE. Sterilitate de-ampulea. Asta până când nu înnebunește unul și apasă pe buton. Că aici s-a ajuns. E un soi de infantilism periculos.

O.B.: Chiar am vrut să te întreb dacă unul dintre motivele pentru care ai ales să faci parte din distribuția filmului Câmp de maci a fost tema pe care o abordează, pentru că ai vorbit despre teatrul educațional și ai spus că acesta este unul din rolurile cele mai importante ale artei.
A.P.: Da, cred asta cu tărie. E și chestia asta cu școala, cu educația. Ce trebuie să facă ea? Să te îndoctrineze într-un fel sau altul? Sau să te învețe să gândești. Să te informezi și să gândești. Și teatrul vine în sprijinul chestiei ăsteia. Când pleci de la teatru trebuie să îți pui o serie de întrebări, chiar și după un spectacol de divertisment până la urmă. Dacă e o comedie din asta savuroasă, și de acolo trebuie să îți pui niște probleme. Dar trebuie să stea foarte mult în zona obiectivității. Există un soi de propagandă și în teatru, fără doar și poate, dar trebuie adusă în zona asta foarte mult. Dacă ne polarizăm și începem cum e acum scandalul cu "am distribuit pamflete legionare prin teatru", nu e bine. Ce facem? Răspândim un mesaj că așa ni se pare nouă că trebuie să facă teatrul, să răspândim mesajul ăla. Ăla. E foarte delicat de discutat și de făcut. Și mi se pare că în Câmp de maci, Eugen a reușit să facă asta. N-a blamat. N-a dat cu pietre. Nu ăla, ăia, voi, noi, ăilalți. S-a ferit de asta.

O.B.: Mi se pare foarte interesant că atât filmul, cât și tu (chiar și în alte roluri) reușiți să îmbinați partea educativă cu un ambalaj comic și astfel mesajul ajunge mult mai ușor la spectatori.
A.P.: E adevărat, am încercat să facem chestia asta. Și Brecht spunea asta, că râsul educă mai ușor. Când există comic, chiar dacă e amar, chiar dacă ustură puțin, educă mult mai bine. Mesajul ajunge mult mai ușor unde trebuie să ajungă. Și are dreptate, așa este. Uite, vezi, și tu spui asta.

O.B.: Și nici măcar nu l-am citit. (râde)
A.P.: Ți-am dat subiect de lectură, poftim. Brecht.

O.B.: Mulțumesc. Voiam să te întreb și de Eugen Jebeleanu, fiindcă el este în principal regizor de teatru. Cum a fost colaborarea cu el?
A.P.: Acum îl descopăr pe Eugen Jebeleanu, în altă lumină, pentru că acum lucrăm la teatru. La film el a făcut un shift cumva, că fiind altă artă, cel puțin din punct de vedere al regiei, ai mult mai multe lucruri de care trebuie să ții cont, este și imaginea și aia și tot felul de sincronuri, el știe mai bine decât mine, însă mi s-a părut că a făcut față cu brio. Pentru primul film. De lungmetraj. Adică, băi, stai puțin să ne înțelegem. Omul are toată admirația mea și "aplauzul".

O.B.: Și cred că a multora.
A.P.: A fost foarte mișto. Am avut de filmat secvența cu Conrad (n.r. Mericoffer) în care eu îi povestesc despre cățelușă.

O.B.: Aia a fost scena mea preferată.
A.P.: Da, multă lume a spus chestia asta. Și aveam monologul ăla. Și am tras ceva duble înainte și la un moment dat a venit Eugen și a zis "băi, hai să fumăm o țigară, hai până afară". Și am ieșit afară și am fumat o țigară și cumva mi-a explicat el foarte tandru, foarte nice, a venit și a zis "hai s-o luăm altfel", dar foarte drăguț. Și după țigara aia am zis ok, mergem și tragem, că dubla e foarte lungă, are zece minute. Și am zis "hai să tragem și mai fute-mă la cap", n-am problema asta, zi-mi acolo, zi-mi acolo. Că ceva, ceva era, dar nu exact cum voia el. Și mi-a spus după "eu am avut mari dubii cu asta, chiar dacă mi-a plăcut cum a ieșit monologul, mă temeam foarte tare că de acum încolo s-ar putea să intre într-o zonă în care să plictisească, pentru că vine la un anumit punct în film toată chestia asta și ca să nu plictisească, cochetam cu ideea să mai pun imagini pe ce spui tu, să apară imagini cu lucruri, foarte multă vreme am fost în dubiu dacă să las secvența așa cu tine din lateral și cu Conrad, în care tu vorbești despre cățelul ăleia." A fost un pariu din ăsta pe care l-a lăsat. Eu m-am bucurat foarte tare că l-a lăsat, fiindcă toată lumea care a văzut secvența a zis "bravo, bă!".

O.B.: A fost superbă așa, nu cred că ar fi avut același efect dacă punea alte imagini peste.
A.P.: Asta spunea el, dar eu mă bucur că l-a lăsat, că e funny, e nice. E și tandru, și sensibil, și funny, e bine.

O.B.: Ai putea să îmi povestești o întâmplare comică sau neprevăzută de la filmări?
A.P.: În general, atmosfera la filmare, în proporție foarte mare, a fost una foarte funny, foarte relaxată, dar și serioasă în același timp. Am avut și repetiții. Funny este că la un moment dat am încurcat eu zilele de repetiție și n-am mai ajuns la Eugen Jebeleanu, că am ajuns la Jude ( n.r. Radu Jude filma în aceeași perioadă Babardeală cu bucluc sau porno balamuc). Le-am încurcat aiurea. Și a zis Velvet (n.r. Moraru) "băi, ești... să mor eu, frate, pe bune, faci așa?". Și m-am scuzat, am zis "băi, iartă-mă, chiar am încurcat borcanele", adică știam că am repetiție la filmare, dar nu am notat că trebuie să ajung și la Eugen după. Și le-am pus așa și am ajuns acasă, sau nu m-am mai dus, nu mai știu cum a fost. Mi-a dat mesaj "bă, mai vii?". Și eu eram la modul "unde să vin?" "Păi n-ai repetiție nebune, la 3 aveai repetiție". Zic: "ba da, dar nu mai merg, că m-am dus în Pistria, le-am încurcat". Dar asta a fost înainte de filmare. Cât despre efectiv filmare, am avut nopți de filmare, ceea ce de la o vârstă încolo e destul deobositor. Mai ales dacă mai ai și repetiții peste zi, e un pic în plus, dar a meritat tot efortul din plin, adică n-am nicio treabă și sunt chiar mândru de filmul ăsta și îl recomand tuturor.

O.B.: Și eu l-am recomandat tuturor. (râde)
A.P.: Mi se pare foarte bun și sper să intre val-vârtej în viețile oamenilor care se uită pe Netflix sau unde se uită și efectiv să pună o frână. Să ne facă să ne repoziționăm puțin atitudinea. Mai ales în contextul ăsta. Că din ăștialalți care vin și dau cu pietre avem, Doamne, iartă-mă, e plin. Sunt pline centrele orașelor de oameni care blamează lipsa de normalitate, sexo-marxiștii și toate avioanele Pământului. Și setarea asta a unor norme cu japca: "gata frate, așa e normal, nu mai comentăm". Păi uite că nu e chiar așa. Mi se pare că e ok să fim diverși și mi se pare că e ok să avem răbdarea să vedem această diversitate și să o înțelegem. Altfel, poftim, uite că e aici lângă noi. Nu e "mamă, vorbim de cai verzi pe pereți". Nu mai vorbim de niciun cal verde pe perete, e aici, a venit. E alături. Și e foarte scary și foarte trist și foarte dezarmant când se întâmplă un cataclism de genul ăsta, bazat tot pe o lipsă de chef de înțeles și pe frică. Dar hai să nu încheiem dialogul nostru sub această notă groaznică, că nu a fost în intenția mea, dar evident că a trebuit să aduc și asta în discuție, că e marele eveniment al ultimei luni (n.r. martie-aprilie 2022).

O.B.: Putem termina atunci cu întrebarea clișeică: Ce sfat ai da unui tânăr care dorește să intre în lumea artistică? Pentru că de exemplu și eu mă confrunt acum pe anumite planuri cu probleme cu care te-ai confruntat tu în trecut.
A.P.: Nu renunța. Nu-ți pierde umorul și nu renunța. Niciodată. De căzut pe jos, o să cazi de nenumărate ori. Ridică-te de acolo și nu renunța. Du-te, du-te, du-te, du-te, du-te.

O.B.: Mulțumesc frumos, mi-a părut foarte bine.
A.P.: Și mie.

La filmare pare că există doar filmarea. Restul dispare - Poate întunericul mă va acoperi și Interfon 15 / Premiile Gopo, 2022

 

Într-o duminică leneșă și însorită, îmi pregătesc Zoom-ul ca să mă-ntâlnesc online cu Andrei Epure, nominalizat la Premiile Gopo, 2022, secțiunea "Tânără speranță" pentru regia scurtmetrajelor Poate întunericul mă va acoperi și Interfon 15 (cel de-al doilea fiind nominalizat și la Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune). Mă trec toate transpirațiile încercând să mă asigur că se înregistrează materialul, dar îl văd pe Andrei calm și așezat, așa că încerc să preiau starea lui.


Andreea Tănase: Ce faci în Franța? (n.a. Ne-am întâlnit pe Zoom pentru că Andrei e plecat în Paris la o rezidență, detalii mai jos)
Andrei Epure: Scriu la lungmetrajul meu de debut în cadrul rezidenței Festivalului de film de la Cannes. Sunt două sesiuni pe an, iar eu sunt unul din cei 6 regizori invitați. Ni se oferă un spațiu, o bursă lunară și susținere. O să mergem la Cannes și la Locarno. La Cannes avem și un pitch.

A.T.: Aveți întâlniri cu mentori / invitați, advice pe scenriu sau pe ce lucrați?
A.E.: În prima săptămână ne-au spus să facem un fel de listă cu oameni pe care am vrea să-i cunoaștem, de care știm că locuiesc în Paris. Am făcut o listă cam de vreo șapte nume, de exemplu Isabelle Huppert, Claire Denis, dar să vedem cine o să răspundă. Până acum nu am avut nici un fel de întâlnire așa mai specială - în afară de cursuri de franceză pe care le avem de două ori pe săptămână. Mă simt din nou ca la școală.

A.T.: Iei franceza de la zero?
A.E.: Știam puțin, dar practic pot să spun că am luat-o de la zero. Ceea ce e un pic rușinos, că am făcut 12 ani de franceză în școală. Oricum la liceu am fost la mate-info intensiv informatică, așa că engleza și franceza nu erau neapărat prioritare.

A.T.: Am văzut că ai terminat scenaristică, nu?
A.E.: Da, scenaristică. De fapt, eu am făcut Litere 2 ani, română-germană, dar cred că încă de atunci îmi plăcea filmul. În fine, e complicat, că-n timpul liceului am fost foarte confuz cu mate-info. Am simțit că la română și pe partea asta umană era cumva mai decent și-am zis să mă duc în direcția asta. Așa că m-am dus la Litere. Dar în același timp începusem să văd filme și, da, mi s-a părut că de la Litere e un pas mai natural spre scenaristică. Că mi-era teamă să nu fac un salt prea mare și totuși să-mi păstrez așa o zonă sau spațiu mai sigur să zic, deși sunt lucruri complet diferite. Și la scenaristică am mai făcut niște exerciții, la producție de exemplu. Am făcut și master în scenaristică și, la fel, am mai avut niște exerciții. Am mai fost la niște filmări de-ale colegilor de la regie. Și mi s-a părut că sunt niște lucruri care mă interesează, dincolo de scris scenariul. Nu știu, mi s-a părut că aș fi vrut să fiu prezent și după ce termin treaba la scenariu. Adică voiam să văd cum se leagă totul între personaje, într-un spațiu, cum arată cuvintele alea spuse într-un context. Așa a apărut ideea cu regia. Mi s-a părut mișto și partea de montaj, adică am încercat să învăț un pic să și montez. Da, erau multe lucruri care mă interesau și mi se părea că regia era așa ca un punct de întâlnire.

A.T.: Când ți-ai regizat primul film?
A.E.: Pentru primul scurtmetraj am luat finanțare de la CNC prin 2019 și l-am făcut în 2020, dar a ieșit în 2021. Pentru că a fost perioada cu pandemia, între timp mi-au mai venit niște idei și am mai lucrat un pic la el. A apărut în 2021, în același timp cu al doilea scurtmetraj pe care l-am filmat în 2021, în februarie. Așa că am ieșit cu două scurtmetraje în același timp.

A.T.: Care e care?
A.E.: Primul se numește Poate întunericul mă va acoperi. Și al doilea e Interfon 15. (n.a. Foarte pe scurt, Poate întunericul mă va acoperi e parcursul unui preot care trebuie să aducă lumina în noaptea de înviere. Interfon 15 surprinde situația unei bătrâne care a murit în fața blocului și relațiile vecinilor cu ea și cu acest eveniment.) Astea au fost cumva primele proiecte mai serioase. Alte proiecte pe care le-am regizat eu - mă rog, am mai regizat acum 10 ani, cu Ana Maria Gheorghe, care acum e producătoarea scurtmetrajelor. Eu m-am cunoscut cu ea la scenaristică, am fost colegi. La fel și cu DP-ul Laurențiu Răducanu, care era la imagine. Și acum 10 ani, am vrut noi să facem un scurtmetraj la mine la țară, l-am făcut așa pe cont propriu, energie din aia inocentă, de început, în care te arunci cu totul într-o treabă pe care n-o cunoști foarte bine, dar a fost mișto. N-aveam actori, n-aveam nimic. Chiar mi-am amintit acum câteva luni de treaba asta pentru că acum am devenit un pic mai comod. Noi fiind la scenaristică nu aveam, cred, presiunea celor de la regie care aveau de făcut câte un film pe semestru care era văzut - filmul mare, filmul de semestru. La noi era mai liber, stresul nu era atât de mare ca la ei. Mai ales că nimeni nu se aștepta ca noi să facem scurtmetraje sau ceva, să regizăm și de asta n-aveam nici un fel de repere sau oameni pe care am fi vrut să-i mulțumim.


A.T.: Tu ai avut colaborări în facultate, adică se întâmpla ceva cu scenariile pe care le scriați?
A.E.: Da, am colaborat, de exemplu cu Sebastian Mihăilescu - a fost proiectul lui de master, anul I sau II, scurtmetrajul s-a plimbat destul de mult, a fost la Locarno. Dar ăsta a fost un caz fericit. Se fac multe scurtmetraje. Sunt foarte mulți studenți, foarte multe filme. Unele se văd, altele nu.

A.T.: Cum diferă partea de lucru la scenariu de partea de regie? Sau funcționează amândouă în paralel?
A.E.: Cred că da. Nu cred că există neapărat un punct unde se sfârșește scenaristica și unde începe regia, cred că funcționează ambele simultan. Mi se pare că și din scenariu există un anume ritm și vezi anumite imagini. Cred că și de asta am vrut regie, că mi s-a părut că se pierd niște lucruri. Nu că se pierd, dar că se schimbă. Mi se pare foarte greu să redai ritmul ăla din scris, din scenariu, să-l redai apoi în regie. Când zic ritm, mi se pare că sunt anumite lungimi care în scris apar - e o linie de text, dar cumva în mintea ta are o anumită lungime și un anumit ritm. Și dup-aia e greu să traduci pentru altcineva. Da, deci cred că funcționează ambele în același timp.

A.T.: Nu ți se întâmplă să te gândești, pe măsură ce scrii, cum naiba o să ajungi să faci efectiv chestia aia?
A.E.: Eu nu mă gândesc neapărat, adică cumva încerc să ajung la o variantă să zic ideală. Și oricum nu am idei din astea foarte spectaculoase sau bombastice sau nu știu ce. Sunt toate într-o zonă realistă cu alte influențe. Și oricum eu lucrez cu Ana care, pentru lungmetraj cel puțin, este și coautoare și producătoare. Așa că ea e acolo încă de la început. Și dacă e să mă duc într-o zonă prea bombastică, ea e acolo să mă tragă un pic de urechi. Cumva încerc să nu mă cenzurez, încerc să am o variantă ideală și probabil că de acolo mai pierzi lucruri. Dar contează să ai această variantă ideală construită cu multe piese, ca apoi să-ți permiți să mai pierzi una, două.

A.T.: Care e procesul tău de scris?
A.E.: Dacă e vorba despre un lungmetraj, sunt vreo 2-3 momente care mă interesează și la care mă gândesc. Și dup-aia încep să construiesc în jurul lor. Rareori am avut finalul înainte să mă apuc să scriu. Cel puțin așa mi se pare mie, că odată ce am finalul, încerc să construiesc în direcția aia și devine un pic prea matematic parcă. Mi se pare că-mi place să descopăr pe parcurs unde ar putea să meargă povestea. Adică să fiu deschis. De obicei finalul e destul de greu.

A.T.: Greu din ce punct de vedere?
A.E.: E greu de ajuns la final. Nu știu, în ultimul timp îmi place ideea de a avea un final fix în buza acțiunii - adică să ai un final foarte sus cumva. Să-ți dea senzația că filmul s-a terminat mai repede decât și-a planificat. Să-ți dea senzația că nu e o schemă foarte construită în care ai finalul, lucrurile se relaxează și poți să ieși din poveste. Mi-ar plăcea ca filmul să se termine mult mai târziu decât momentul ăla clar din sala de cinema.

A.T.: Mult mai târziu?
A.E.: Adică să nu se termine odată cu experiența vizionării filmului pur și simplu, știi? Să-ți rămână niște lucruri.

A.T.: Adică filmul se încheie într-un punct, dar ție ca privitor îți rămân niște lucruri pe care poți să le completezi imaginându-ți mai departe.
A.E.: Da. Mi s-a părut așa mișto senzația pe care ți-oCastelul lui Kafka, senzația asta că știi că e un roman neterminat. Și mi-ar plăcea cumva să am senzația asta - să dau senzația asta. Și dacă e neterminat, mi se pare că poate continua la infinit, ceea ce e frumos și înspăimântător cumva.

A.T.: N-am terminat Castelul, dar îmi aduc aminte o lipsa cruntă de sens și o nevoie și mai mare de a avea / găsi un sens.
A.E.: De asta zic că e dificil să te gândești la final, că în același timp e un final. Un final înseamnă că aparține unei structuri. Dar cum să dai impresia că e o formă deschisă și ce ai încercat tu să arăți e mai degrabă o chestie non finito, e un fel de schiță care poate fi completată mai târziu? Adică ideea de a avea un final, să găsești fix măsură finalului - deschis, dar -. Ce zic eu acuma cu acest final care se termină foarte sus e o chestie care se practică în seriale, că e cliffhanger-ul ăla. Cum să faci să nu fie un cliffhanger? Adică să-ți dea impresia că e final, dar nu e final. Filmele care se termină într-un răspuns nu sunt filme pe care aș vrea să le fac.

A.T.: Ți s-a întâmplat în momente de scris să te simți blocat?
A.E.: Da, normal.

A.T.: Și cum ieși de obicei de acolo?
A.E.: Citesc, de exemplu. Încerc să citesc literatură care să fie în spiritul filmului, adică mă gândesc la ce-aș vrea să citesc care să mă poată ghida într-un fel sau altul în lungmetraj, să păstreze aceeași senzație. De exemplu, acum citesc Beckett.

A.T.: Ce?
A.E.: Malone murind. Nu e teatru, e beletristică. Și m-ajută foarte mult. Am mai citit înainte de asta Molloy și-am râs cu lacrimi. Și dacă vezi cum sunt tratate problemele astea în literatură și cum le tratează Beckett - parcă îți deschide niște porți și te întorci cu o altă energie la scris.

A.T.: Eu am citit doar teatru de Beckett. Dar ai ceva din zona aia a lui în filme.
A.E.: Da, înspăimântător și amuzant.

A.T.: Exact! Senzația aia de gol foarte înspăimântător - puține lucruri ți-o dau cum ți-o dă el.
A.E.: Da, și Ionesco e o inspirație. Tot așa pe comic îngrozitor. Combinația asta de groază și umor îmi place.

A.T.: Ce te-a inspirat să scrii Poate întunericul mă va acoperi?
A.E.:
Păi ideea inițială a venit de la Laurențiu, DP-ul. Tatăl celui mai bun prieten al lui din liceu e preot. Și ne-a povestit întâmplarea asta cu lumina sfântă care este adusă de la Ierusalim. Treaba asta se face destul de recent, de câțiva ani. De aici am început să ne imaginăm ce se întâmplă dacă lumina nu ajunge în noaptea sfântă și, de exemplu, ce se întâmplă dacă - pentru că trebuie să vină cu avionul - există întârzieri. Am început să croșetăm în direcția asta. Ne-am gândit că totuși e ca un obiect, ca un simbol și că, de fapt, ce se întâmplă în spate nu contează atât de mult, atâta timp cât rămâne ideea asta de simbol. Dup-aia, încet, încet, am ajuns la forma asta care e acuma - un scurtmetraj, un fel de road movie, pe noapte, cu elemente de thriller și, în același timp, și alte lucruri de la părinți. Încerc să ciulesc urechile în dreapta și-n stânga și să mă las inspirat și de familia mea. De lucruri pe care tatăl meu le-a mai zis, lucruri pe care mi le amintesc și care au rămas cumva, pe care le-am și înregistrat, de altfel. Și da, practic am plecat de la Laurențiu, dar dup-aia au apărut cumva imagini de la sine. Imaginea asta cu doi - o mamă și un fiu - undeva într-un câmp pustiu, noaptea, ca două fantome. Și băiatul are o problemă. Dar nu vrea să vorbească despre asta, iar mama îl presează. Și mi s-a părut că era o imagine pe care voiam să o văd. La marginea lumii cumva.


A.T.: Mi-a plăcut atmosfera eerie așa și interacțiunile preotului cu toate personajele - toată lumea vrea ceva de la el în permanență. În secvența aia - îi dau până la urmă bricheta? (n.a. Secvența de care vorbim - preotul oprește mașina noaptea pe marginea drumului. Lângă el, trag pe dreapta o mamă și un fiu. Preotul le cere o brichetă, dar ei la rândul lor încep cu diferite rugăminți / întrebări / cereri)
A.E.: Asta am lăsat-o în afara filmului. Ideea e că lumina aia se aprinde, doar că nu știi dacă se aprinde de la o brichetă sau s-a aprins de la sine. În fine, acum aș face diferit.

A.T.: Ce ai face diferit?
A.E.: Mi se pare că am lăsat prea multe spații goale, sunt niște elipse prea mari.

A.T.: Unde anume?
A.E.: Păi, de exemplu, după ce se termină momentul cu cei doi, cu pomelnicul. Acolo e o elipsă - e ca un neant între două cadre. Mi se pare că e un salt mult prea mare. Trebuia să mai fie ceva acolo. În rest sunt destul de fericit cu filmul. Dar mi se pare că îi lipsește ceva.

A.T.: Acolo sau e o senzație generală?
A.E.: Acolo în special. În același timp îmi place cumva că e atât de deschis, dar mi se pare că am ratat o măsură. M-am dus cu o măsură în plus spre mister sau nu știu cum să-i spun. E fix o măsură în plus.

A.T.: Mie mi-a rămas un moment creepy așa.
A.E.: Atunci când spune rugăciunea în mașină?

A.T.: Da, ăla. Dar e o senzație care e de la început și crește așa - something lurking in the shadows, să zicem.
A.E.: E bine asta, e bine că ai simțit asta. Cumva asta voiam, să simți un pericol pe care nu-l vezi. Că e ceva acolo în întuneric. Da, mi-a plăcut să lucrez la filmul ăsta. Mi se pare că e așa - îți oferă atât de multe o noapte într-un câmp.

A.T.: O să vin cu aceleași întrebări și pentru Interfon 15. Cum ți-a venit ideea?
A.E.: Ideea inițială a venit de la Ana, care e producătoarea scurtmetrajului. E prima ei amintire cu o persoană moartă. Mi-am notat povestea asta acum 5-6 ani. Atunci mi s-a părut o idee foarte puternică și m-a atras ceva la ea, dar mi-era un pic teamă de ea, că nu găsisem încă un unghi. Mi se părea mult prea sumbră și nu știam de unde să o agăț.


A.T.: Acum nu ți se mai pare la fel de sumbră?
A.E.: Mi se pare sumbră, dar mi se pare că acum am găsit totuși un alt unghi de a vedea povestea asta. În perioada aia citeam niște lucruri și-am făcut un melanj cumva. Și dintr-o discuție pe care-am auzit-o într-un tramvai - murise Cristina Țopescu în perioada aia. Eram într-un tramvai și erau niște străini care au început să vorbească despre moartea Cristinei Țopescu, care a fost descoperită după două săptămâni singură acasă, câinii lătrau. Și oamenii s-au lansat în tot felul de speculații și a devenit aproape un conflict. Se discuta despre motivele morții cumva. Și motivele decăderii. Și, ușor, ușor, au început să vorbească despre propriile lor probleme și mi s-a părut așa - într-un tramvai, doi străini, ea vorbește despre moartea tatălui cu un străin - straniu și emoționant în același timp. Și-am simțit nevoia să includ și partea asta în scurtmetraj, că mi s-a părut important ce poate să declanșeze imaginea morții.

A.T.: Aici am simțit o senzație foarte, foarte inconfortabilă care te ține prins acolo.
A.E.: Asta e bine. Disconfort și rușine. Îmi place foarte mult asta. Adică mi-ar plăcea să descriu rușinea în film. Din moment ce oamenii încep să vorbească, te aștepți ca lucrurile să se clarifice, dar de fapt se complică și mai mult. Reinterpretează trecutul femeii până când ajung într-un fel de non-sens și cuvintele devin doar niște sunete.

A.T.: Aici a fost ceva care te-a provocat?
A.E.: Toată filmarea a fost așa - s-au întâmplat lucrurile cum ar fi trebuit să se întâmple. Și, na, au mai fost niște mici momente legate de program, că simțeam că depășesc un pic programul, dar nu a fost nimic tragic. Dar, da, am simțit că ceva se leagă acolo. Și m-am bucurat, nu știu. Adică mă uitam pe assist și mă bucuram. Mi se pare interesant ce aduc oamenii reali, adică actorii și, bine, am avut și neprofesioniști - tipul cu buchetul de flori este tatăl unui fost coleg de la regie, Mihai Ghiță. Mihai Ghiță care și el apare în primul cadru - este băiatul cu chitara în spate. Mihai care a făcut și muzica de pe generic. Mama lui este vocea de la interfon. Deci sunt și niște lucruri așa cumva apropiate. Și, na, în relație cu actorii care sunt totuși actori experimentați mi se pare că se creează ceva neașteptat.

A.T.: Mi se par rare momentele când toată lumea se aliniază și ajungi să lucrezi la ceva pe pace și armonie și toate condițiile universale duc frumos spre a face chestia aia, fără să apară o grămadă de lucruri neprevăzute etc.
A.E.: Da. A fost o atmosferă plăcută, ca să zic așa. Cumva la filmare, pare că există doar filmarea. Restul dispare. Atunci când nu sunt la o filmare, mă concentrez destul de greu. Dar atunci parcă e o comprimare. Devine o prioritate de care nu mai poți să scapi, cel puțin 3 zile, nu știu cum e la lungmetraj. La scurtmetraj parcă îți intri într-un ritm în ziua a doua, a treia, să zic, și te trezești că: "Gata, filmarea s-a terminat." (Râdem.)

A.T.: Cum te simți ca regizor în România?
A.E.: Cumva e așa, fiindcă am pornit ca scenarist, coscenarist, nu mă simt neapărat regizor sau nu știu ce. Nu știu. Oricum, e o întrebare complicată.

A.T.: Știu. (Râdem.)
A.E.: Cum mă simt ca regizor? Da, îmi place să scriu, îmi place să regizez, sunt aici, lucrez la lungmetraj, am făcut scurtmetrajul. Adică mă simt bine pentru că fac ceea ce-mi place. Ca-ntr-o revistă din anii `90 sau 2000. Bravo.

A.T.: Cum te simți că ești nominalizat la Gopo?
A.E.: La scurt metraj sau la tânără speranță?

A.T.: Poți să-mi răspunzi la amândouă.
A.E.: Mă simt bine, este o onoare, nu? (Râdem.) N-am avut așteptările astea. Pur și simplu am vrut să fac filme într-o formă sau alta. Și mă bucur să cineva a mai văzut ceva acolo unde și eu am văzut ceva.

A.T.: Te uiți la filme românești?
A.E.: Da, mă uit, cum să nu?! De ce? Vrei să mă întrebi filmul meu preferat românesc?

A.T.: Dacă vrei, poți să-mi zici filmul tău preferat.
A.E.: Nu, nu, nu. Am mai multe filme românești preferate. Moartea domnului Lăzărescu e unul dintre ele. A fost sau n-a fost?. O lacrimă de fată. Da, mă uit la filme românești. Mă uit la tot felul de filme. (Râdem.)

A.T.: Ce voiai să te faci când erai mic?
A.E.: Chiar nu mai știu. Ba, de fapt, cred că voiam să mă fac pompier, pentru că unchiul meu era pompier. Eu am copilărit la țară, cu bunică-mea și străbunică-mea și unchi-miu. Și ne plimbam cu mașina de pompieri. Mergeam, încărcam mașina de pompieri cu apă, era foarte frumos. Mi-amintesc la un moment dat și un incendiu acolo la noi. Bunică-miu a lucrat la primărie și avea tot felul de oameni care nu-l suportau și noaptea aia a existat această idee că cineva a provocat incendiul intenționat. Și era foarte ciudat pentru mine, că eram copil, și știu că mă uitam pe fereastră cum arde claia aia de fân și-n același timp unchi-miu era pompier.

A.T.: L-a stins el?
A.E.: Da. Dar nu asta m-a impresionat pe mine - stinsul, m-a impresionat cum e să te trezești într-o noapte și să vezi focul ăla la geam. Da, cred că pompier a stat cu mine mult timp. Pentru mine toată problema asta cu unchiul pompier era o chestie foarte abstractă, adică nu implica neapărat pericol. Mergeam cu el pe albia râului, încărcam mașina, udam curțile oamenilor în perioada de secetă. Și-mi plăcea așa toată mașinăria aia. Iubeam mașinăria aia. Urcai undeva și dup-aia deschideai o trapă și era motorul ăsta imens care tremura. Și tot sunetul ăla. Și mirosul de motorină. Cei doi unchi erau foarte pasionați de mecanică. Curtea în care am copilărit, curtea casei, era plină de caroserii. Luau mașini vechi și le recondiționau. Și pe-astea pe care nu reușeau să le recondiționeze rămâneau așa. Devenise un cimitir de mașini.

A.T.: Cred că era fun.
A.E.: Da. Era mișto. O caroserie din asta era unul dintre locurile mele preferate. Când se făcea noapte mă urcam pe mașină și stăteam și mă uitam la cer. Era foarte frumos.

Ne apropiem de final. Andrei are un fel de liniște a lui, dar și ceva ce-mi scapă, pe care mi-e foarte greu să-l descriu în cuvinte. Oricum, povestind cu el, mi-am adus aminte de momentele alea faine de lucru în echipă, în care armonia și înțelegerea sunt mai presus de orice, iar lucrurile se leagă de la sine.

Dacă te înțeleg sunt...


Orice idee îmi vine încerc s-o aduc aproape de mine, să văd de ce mă pasionează, de ce mă fascinează, de ce vreau să spun povestea asta în forma asta - Trecut de ora 8 / Gala Premiilor Gopo, 2022

 

Am ajuns din nou în cafeneaua unde am început seria de interviuri. Azi, la ultima întâlnire, îl aștept pe Alex Pintică, nominalizat la Premiile Gopo, 2022, secțiunea "Tânără speranță" pentru regia și montajul scurtmetrajului Trecut de ora 8.

Înainte să pornim oficial interviul, aflu că filmul Trecut de ora 8 nu e un proiect foarte recent pentru Alex, căci a fost conceput și filmat acum vreo 5 ani, în timp ce participa la Film+. Tot în cadrul Film+ a avut parte și de o vizionare internă, cu oameni din industrie, apoi a fost la TIFF, Anonimul, Filmul de Piatra și la alte festivaluri. Pe scurt, pentru cine nu l-a văzut, Trecut de ora 8 este un musical care spune povestea a două cupluri. Pe de-o parte, sunt Roxana și Andrei. Pe de cealaltă parte, Delia și Cătălin. Roxana îl place pe Cătălin, Andrei o place pe Delia, iar de aici încep încurcăturile.

Dincolo de film, mai descopăr că Alex e un om foarte cald, prietenos și vorbăreț, de care te lipești imediat
.


Andreea Tănase: Cum ai ajuns să faci montaj?
Alex Pintică: M-am văzut recent cu o prietenă foarte bună care e, de altfel, omul care m-a băgat în multimedia, în montaj. Eu îmi doream foarte tare din liceu să dau la regie la UNATC. Îmi plăcea foarte mult să spun povești. Vorbind cu prieteni din alte orașe, îmi trimiteau emoji-uri. Pornind de la emoji-urile alea, eu le construiam câte o poveste pe care ei să o asculte să adoarmă. A fost un exercițiu pe care l-am făcut și prin festivaluri.

A.T.: Ce festivaluri?
A.P.: Într-a X-a, în liceul meu - Școala Centrală - s-a făcut o trupă de teatru. În perioada aia, niște colegi de clasă se duseseră în trupa de teatru a liceului Coșbuc, Brainstorming. Mi-au zis: "Vino și tu". Băi, sunt deja aici, nu pot să-i părăsesc pe oameni. Ești cu liceul tău, nu? Și-au tras de mine până când au avut recrutări, la început de a XI-a. M-au convins. Am venit, zicându-le din start că n-am venit să fiu actor, dar vreau să învăț ce înseamnă actorie și toate cele, pentru mine ca regizor. Îmi doresc să fiu regizor. Și, fun fact, am fost cu un monolog, mă pregătisem, am căutat foarte mult monologul. Era foarte funny și se potrivea pe acest personaj al meu - un tip care a vrut să impresioneze o tipă și, din mașina pe care o conducea prietenul lui, a sărit și și-a rupt piciorul. Era personajul ăsta care venea la prietenul lui șofer să-i ceară o cârjă, spunându-i: "Bă, m-ai distrus, nu mă place nici femeia, dă-mi măcar o cârjă". Și-a fost foarte frumos, n-am pățit asta niciodată, dar 10-15 oameni, toată trupa, au râs pe parcursul textului. Și când a intrat partea de: "Și-am pierdut fata, am pierdut totul", am auzit: "Awww!". A fost punctul în care mi-am dat seama că ceva a ieșit acolo, ceva se întâmplă.

A.T.: Chiar că "awww" acest personaj, cu toate nenorocirile pe care le pățește.
A.P.: M-am împrietenit foarte bine cu mulți din trupă, am început să merg prin festivalurile de teatru. Ideo Ideis e cel mai important festival pentru mine, pentru că am cunoscut niște oameni și pentru că am cunoscut un om specific, o tipă care a terminat CAV, scenaristică. Spunându-i că vreau să dau la regie, mi-a zis: "Bă, nu da la regie, că nu faci nimic". Eu tot auzeam asta, ea mi-a confirmat cumva. Dar ce a făcut ea față de toți ceilalți, mi-a zis: "Dar știi că există multimedia?" Eu habar n-aveam, n-auzisem că există chestia asta. Foarte ciudat a fost, n-am mai pățit asta niciodată, dar timp de 2 săptămâni aveam o fericire interioară: "Mamă, e clar, eu sunt făcut pentru asta! Mi-am găsit locul". Până am venit la cursurile de pregătire și-am cunoscut colegii. Și-am zis: "Ok, am visat destul, mulțumesc frumos". În continuare, mi-am dat seama că se potrivește mai bine pe mine ca introvert, dar și de faptul că lucrez direct cu filmul, cu cadrele. Versus regie unde, sigur, creai, dar nu mă credeam la nivelul ăla. Asta mi se părea chiar pe filmul meu și o unealtă foarte bună să învăț montaj, ca, peste 20 de ani, dacă va fi să fac vreodată film, să am toată experiența asta de lucru propriu-zis cu imaginea și atunci voi știi ce să fac. Ca să fac o scurtă legătură cu musicalul, foarte frumos să știi teoretic ce să faci cu niște cadre filmate de alții, mai greu să știi cum să filmezi tu cadrele alea.

A.T.: Da, cred, e o meserie care mi se pare foarte grea.
A.P.: Am pornit de la ideea că-mi place să spun povești în general, să gândesc structurile. Am început să citesc Syd Field și toate alea clasice de scenaristică și, citind despre scenaristică și văzând filme, am aflat că există meseria asta de regizor care mi se părea mie foarte tare - omul care practic, he does it. Într-a IX-a, a X-a se întâmpla treaba asta. Într-a IX-a, mergând la Noaptea albă a filmului românesc la Green Hours, am văzut Restul e tăcere. A durat până pe la 1-2 noaptea și când să plec să chemăm un taxi, am văzut un afiș pentru Let's Go Digital! - e un workshop de film pentru liceeni, la TIFF. Am văzut afișul și am intrat pe telefon în taxi pe drum spre casă să văd. Ce tare, eu voiam să fac film și... deadline-ul pentru aplicații fusese cu o zi înainte. Fast forward, am continuat să citesc. Într-a X-a mi-am băgat picioarele, n-am mai aplicat, crezând că nu voi intra. Într-a XI-a, în ultima seară am făcut ceva mizerabil, era clar că nu voi intra. Dar într-a XII-a, fiind și ultima șansă, am zis să fiu un pic mai serios și am completat acolo, am pus ce exerciții mai făcusem, filme. Trebuia să scrii și o poveste. Tocmai pățisem o chestie cu maică-mea, nimic nasol, o ceartă din asta pe un televizor și se pare că le-a plăcut povestea suficient de tare încât să mă accepte și pe mine într-un final. Eu fiind de altfel singurul de a XII-a. Let's Go Digital! a fost un moment foarte important pentru mine, nu neapărat ca industrie, carieră sau film, deși am învățat multe lucruri și pe partea asta. Dar am cunoscut foarte mulți oameni importanți pentru mine, printre care și pe prietena mea. Ne știm din 2014. Am mai făcut acolo un scurtmetraj. Dup-aia a venit admiterea, pentru care m-am pregătit toată vara. Am intrat la multimedia. Noi am fost singura generație care a trebuit să vadă 19 regizori români. Minim 2-3 filme de la fiecare. Înainte și după noi, trebuiau să vadă 12 filme din lumea-ntreagă. Evident, eram în perioada aia de liceu în care încercam să fiu cât mai deschis față de cinema-ul care nu e mainstream, dar aveam discursul ăsta public - filmul românesc e prost. Așa că perioada aia a fost foarte importantă, m-a făcut să-mi placă anumite filme românești. Să văd că există niște chestii mișto și la noi. Chiar am avut niște regizori super buni. Și inclusiv un musical românesc - Secretul armei... secrete. L-ai văzut?

A.T.: Mai demult, dar nu mai țin minte mare lucru, știu că era o demență în sensul bun.
A.P.: Cam ăla e singurul musical care nu e neapărat de public. Am început să citesc jurnalul lui Tatos (n.a. Regizorul filmului Secretul armei... secrete) și mi se pare foarte tare, că, pe lângă coincidența prenumelui, mă regăsesc în toate gândurile lui, în toate panicile și fricile astea. Eu nu scriu niciodată pe cărți, mi-am luat creion și subliniez toate paragrafele care par scrise de mine.

A.T.: Cum ți-a venit ideea să faci musical?
A.P.: Mie-mi plac musicalurile. Știu că există stigma asta contra musicalurilor, I fucking love them. Nu știu muzică. Dar am făcut 7-8 ani de dans sportiv. Și-atunci, chiar dacă nu știu să cânt, evident că mă atrag ritmurile. Mi se pare că musicalul e combinația perfectă între pasiunea pentru muzică și pasiunea pentru storytelling. Am pornit cu pariul: "Hai să fac un musical", sub orice formă. Dup-aia m-am gândit ce-ar fi totuși și doable. Îmi plac și structurile astea - Cui îi e frică de Virginia Woolf?, cu patru oameni într-o casă. Și-am zis: "Ok, ce-ar fi aceste două cupluri?" Și din discuții cu un prieten foarte bun, Alberto, am ajuns la ideea asta. Plotul din film s-a cusut într-o secundă în mintea mea și am rămas cu el. Îmi plăcea foarte mult că structura filmului e anticlimactică. Nu mi-am dorit un happy-end. De ce mi-am dorit să fac musical? Pentru că-mi plac. Mi-am dorit să fac un genre. De ce mi-am dorit să spun povestea asta? Eram într-un punct al vieții mele în care încercam să recunosc și să come to terms cu superficialitatea în general și a mea în special, în relații și-n chestii de genul ăsta.

A.T.: E primul scurtmetraj la care ai lucrat?
A.P.: Am mai făcut în liceu niște exerciții pe care le poți numi scurtmetraje, dar sunt niște exerciții. Asta e prima chestie un pic mai serioasă, în care m-am trezit pe platou cu mai mult de 3 prieteni și o lavalieră de 50 de lei luată de pe OLX, agățată de o coadă de mătură pe post de boom. Ăla a fost exercițiul anterior musicalului, cu mine ca regizor. Și cum am făcut postsincron la filmul respectiv: aveam DSLR-ul cu care am filmat și, din programul de montaj, îi dădeam play la ce a filmat actorului care era cu căștile băgate în calculator. El vorbea în DSLR ca într-un microfon. După fiecare replică noi descărcam, băgam, vedeam dacă se potrivește, scoteam, băgam, trăgeam replici, scoteam, băgam cardul.

A.T.: Sună crunt de complicat. La musical ce secvențe te-au provocat cel mai mult?
A.P.: Care m-a provocat cel mai puțin?! Aș zice secvența cu ei patru la masă (n.a. secvența la care se referă este la cină, când cei patru prieteni sunt toți așezați la masă și încep să se vadă relațiile din spatele aparentei prietenii). Prima dată când m-am găsit pe set cu toți oamenii m-am panicat foarte tare. Neștiind ce să fac, i-am rugat pe cei din echipă să iasă, să mă lase doar pe mine cu actorii. Am vorbit un pic cu ei atunci, dar e punctul în care mi-am dat seama că trebuia să fiu mult mai bine pregătit.

A.T.: În ce sens?
A.P.: Să știu cum să mă țin de ce-mi doream. Apropo de lecția asta: la filmare ajungi să alegi compromisul cel mai mic, dar e imposibil să scapi fără nici un compromis. A fost începutul declinului, sub o formă sau alta, atunci când mi-am dat seama: "Bă, nu știu cum să-mi susțin totul." Și-atunci a fost mai greu decât speram. Pentru că nu eram 100% pregătit. Cumva aveam ideea generală, dar nu știam cum s-o aplic.

A.T.: Cum s-o faci efectiv...
A.P.: Asta a fost problema mea per total, mi se pare că n-am știut să lucrez 100% cu actorii. Neavând experiența asta, mi se pare că n-am știut să scot de la ei tot ce-mi doream. Aveam ceva în cap și n-am știut cum să-i fac pe ei să fie gândurile mele, în sensul ăsta. Și, de asta, pentru mine e o experiență more or less traumatică. O altă secvență care m-a distrus, e una care n-a mai intrat în film. Cred că, de fapt, și ăla e un exemplu foarte bun de chestie pe care n-am știut cum să o susțin. Pentru că eu știam că nu va intra în film dinainte s-o filmăm. Era o parte dintr-o melodie, două versuri, și nu știam cum să le filmăm, iar eu știam că le tai la montaj. Ajunsesem în punctul în care am ieșit din cameră și au rămas ei să filmeze, să mă salveze. Pentru mine, în special la filmul ăsta mai mult decât la orice alt film, e importantă echipa și sunt importanți colaboratorii pe care i-am ales, pentru că în punctul în care eu am clacat, ei au continuat să mă salveze. Le mulțumesc de fiecare dată când pot. Ăsta a fost un punct în care eu am ajuns în altă cameră și am o poză de making off, stând așa cu capul între mâini. Astea ar fi cele două secvențe care chiar m-au dus la limită. Mai ales având și bomba care ticăia, faptul că eram în urmă cu o secvență întreagă, nu juma de zi, dar o treime de zi de filmare. A fost un learning tool foarte important pentru mine filmul ăsta. Și sper că, dacă va fi să mai fac vreodată ceva, să știu să aplic.

A.T.: A fost ceva fun la filmări?
A.P.: Pentru mine personal? Nu știu. Ceilalți din echipă pare că s-au simțit foarte bine, s-au distrat, pentru ei a părut o atmosferă bună. Toți au rămas cu o amintire bună sub o formă sau alta. Era mâncare. Asta, apropo, e lecția clasică de Hollywood. Dacă îi aduci într-un proiect neplătit, măcar dă-le mâncare.

A.T.: Am râs când am văzut că pe credits scrie: "Hrăniți de". Da, asta cu mâncarea e esențială. People get grumpy when they are hungry.
A.P.: Pizzeria ne aducea la prânz, a fost un ajutor în sensul în care nu aveau adaos comercial, nu câștigau nimic. Dar maică-mea adusese mâncare de a trebuit să aduc înapoi acasă după 4 zile de filmare. Multă mâncare. Oamenii s-au împrietenit. Și, de exemplu, în ultima secvență, una dintre actrițe, Andreea, a tras bandă ghid. A vrut să încerce. Și era atmosfera asta foarte de workshop, which was cool. Numai că am fost eu prea închistat în piticii mei. A, și-am făcut și greșeala de a dormi în Airbnb-ul în care am filmat.

A.T.: De ce "greșeala"?
A.P.: Pentru că dormeam o oră sau două pe noapte. În rest, stăteam și-mi făceam probleme. Nu mai pierdeam timpul pe drum, dar not ok. Și lăsat singur. Dacă mai era cineva cu care să discut, era super. După ce-am ieșit de acolo eram: "Asta-i lumea? Ce se întâmplă?" Altfel, momente fun - ultima zi și ultimele cadre în care colega se apucase să tragă sunet, s-au distrat ei foarte tare că, nemaiavând loc unde să stau, era un dulap în care mă băgasem - stăteam cu laptopul și cu ce mai aveam, dădeam play la muzică. Ei s-au simțit bine.


A.T.: Mi se pare valoros că există atâtea experiențe diferite, de la pace și armonie și totul merge aproape de la sine, la povești de genul ăsta.
A.P.: Ai văzut pe generic că e "încropit de?"

A.T.: Da, și asta mi-a rămas, mi s-a părut funny și onest, dacă așa ai simțit.
A.P.: Mi se pare cel mai sincer. Dar am purtat discuții multe pe tema asta. "De ce-ai folosit?" Că așa am simțit eu.

A.T.: Și toată lumea a fost deranjată?
A.P.: Nu, sunt diverse păreri. Îți dai seama că le reții pe alea deranjate.

A.T.: Ce-ți place și ce nu-ți place să faci din meseria de regizor?
A.P.: Nici nu știu dacă e locul meu să comentez pe tema asta.

A.T.: Ok, din experiența de regizor la filmul ăsta și la alte proiecte la care ai mai lucrat.
A.P.: Îmi place foarte mult producția și postproducția. (Râdem.) Chiar dacă producția e un mod de a obține ce-mi trebuie pentru postproducție. Tot așa, o altă problemă pe care am avut-o pe set e că stăteam cu scenariul în mână. Nu neapărat că făceam ceva cu el, dar aveam eu fidget spinner-ul ăsta cu care mă jucam - scenariul. Eram prea blocat în ce gândisem eu și nu-mi dădeam seama ce se întâmpla în fața mea. Și nu-i neapărat răspunsul la întrebarea ta, dar, dacă vrei, mi-ar plăcea, nu neapărat să fiu capabil să improvizez pe moment, dar să fie mult mai viu totul. Să nu vin cu tot ce-am plănuit de acasă și doar să refac tot ce se află în mintea mea, ci să fiu, nu că acum n-am fost, m-a salvat de foarte multe ori și echipa și-așa, dar să fiu mai deschis la dialogul ăsta viu care se întâmplă pe set.

A.T.: Mai prezent cumva?
A.P.: Poți să zici și mai prezent, da. Că, într-adevăr, eu eram în preconcepțiile mele, să zic așa. Nu funcționa o mișcare anume, dar eu știam că-mi trebuie mișcarea aia. Ar trebui să am un pic mai multă experiență pe tema asta. Altfel, cred că nu ține neapărat de ce-mi place sau nu să fac ca regizor, ci dacă mă simt eu suficient de confortabil cu oameni în jur cât să fac orice. Acolo, fiind mulți oameni pe care abia îi cunoscusem, sunt sigur că a fost și asta o problemă, faptul că nu mă simțeam confortabil și pentru că erau foarte mulți oameni cu care încă nu aveam nici o relație. Și atunci, e foarte greu pentru mine să interacționez, odată - cu mulți oameni, și cu atât mai mult - în fața mai multor oameni. Toată lumea era cu ochii pe mine și mă asculta pe mine. Ce făcusem eu în liceu - exerciții, eram eu cu niște prieteni și făceam. Știam că pot să fac, știam ce să le cer și știam ce-o să fac. Aici m-am dus un pic mai sus decât plănuiam.

A.T.: Și la proiectele din liceu te simțeai mai în elementul tău?
A.P.: Da, clar, îmi era mult mai ușor să comunic cu toată lumea. Versus aici - și e o chestie care ține strict de mine, nu de ceilalți - eu mă judecam cumva din prisma lor, înainte să mă judece ei pe mine. Punându-mi limitarea asta, nu mai eram atent la ce voiam să fac de multe ori, eram atent la: "Băi, o să li se pară o tâmpenie?" Și nu e un mod sănătos de a crea, știi?

A.T.: Cum te simți cu nominalizarea la Gopo?
A.P.: E evident o foarte mare onoare. N-am un răspuns mai mult decât: "Băi, e foarte tare." Foarte mișto, dar știind și multe dintre celelalte filme, nu cred că meritam, dacă e să fiu foarte sincer. O apreciez.

A.T.: Cu ce-ai rămas pe plan personal după film?
A.P.: Indiferent de rezultatul final și ce părere am eu sau alții despre rezultatul final, câștigul real e tot ce-am învățat pe parcurs. Oricât de clișeu sună, ăsta e adevărul. De la cea mai basic și cea mai evidentă chestie - cât de importantă e pregătirea - la lucruri mici de interacțiune cu oamenii, cum să te comporți în situații de criză sau cum să te comporți timp de 5 ani cu niște oameni. Sunt foarte multe lecții. Cel mai important e să-l duci totuși până la capăt. Puteam să-l abandonez oricând. Cel mai important e să faci cumva să-l scoți, ca să-l scoți din sistem, oricum ar fi. Cred că e lecția de bază.

A.T.: Te uiți la filme românești?
A.P.: Da. Pornind de la ce-ți povesteam de admitere, pe lângă curiozitatea evidentă - că vreau să fac filme românești, nu vreau să plec - e și dorința de a găsi filme care să-mi placă, pe care să le consider bune.

A.T.: Ce voiai să te faci când erai mic?
A.P.: Mi-a fost foarte mult timp foarte teamă de armată. Aveam 6 ani și mă gândeam: "Doamne, o să fac 18 ani și o să mă ia ăștia în armată." Dar n-am avut niciodată un plan, n-am avut din astea - veterinar sau altceva specific. Aveam chestii care-mi plăceau. Îmi plăcea matematica foarte mult.

A.T.: Cum reușești să ieși din blocaje când lucrezi la ceva, ce te scoate de acolo?
A.P.: Cred că oamenii dragi. Eu singur nu reușesc să mă scot. Cred că deconectându-mă, de fapt, de la muncă, stând cu cei dragi, negândindu-mă neapărat la subiectul ăsta, plimbându-mă sau orice altceva, mă ajută să ies. Și deadline-ul. Știu că trebuie să-l fac și atunci îl fac. Deadline-ul e sfânt.

A.T.: Cum îți găsești inspirație pentru ce vrei să scrii?
A.P.: Cred că multă introspecție, înainte de toate. Orice subiect, orice idee îmi vine încerc s-o aduc aproape de mine, să văd de ce mă pasionează, de ce mă fascinează, de ce vreau să spun povestea asta în forma asta? Și gândindu-mă inevitabil la subiect, ajung să găsesc idei pe care vreau să le fac. Mi se pare relevantă pentru mine? Mi se pare relevantă pentru alți oameni? E ceva ce mă interesează pe mine? E ceva ce mi se pare personal? Chiar dacă n-am trăit povestea aia, ca și la musical, dar emoțiile, gândurile, trăirea lor, evident au fost niște părți din mine.


În această notă foarte personală, aleg să închei oficial interviul, chiar dacă rămânem mai departe la povești. Mă bucur mult de această întâlnire, pentru că Alex e un om tare fain, extrem de sincer, cu mult umor și cu tone de bun simț. Dincolo de chestii care ne preocupă și referințe diverse, pentru mine, cea mai mișto parte a fost să vorbim puțin despre nesiguranțe, anxietăți și inconfort, pentru că n-ai cum să nu le iei în seamă dacă ele fac parte din tine. Și, dacă tot fac parte din mine, e mișto să învăț cum să le folosesc, ca să devină niște tools utile creativ.