Îmi place foarte tare când lucrurile se potrivesc aproape de la sine
și se aranjează spontan. Așa e și ziua de miercuri, când urmează să mă
întâlnesc cu Miruna Minculescu, nominalizată la Premiile Gopo, 2022, secțiunea "Tânără speranță" pentru regia scurtmetrajului Fragmentări. Sunt
în fața cafenelei și o văd venind pe stradă, vine cu energie, veselă și
colorată. Mergem în grădina din spatele cafenelei, unde ne-așezăm la discuții.
Andreea Tănase: Cum ai ajuns să faci regie?
Miruna Minculescu: Cumva mi-am pus prima oară întrebări când eram în liceu. Eram foarte a-tehnică și-am zis: "Na, not gonna happen". Și-am dat block, am făcut Științe Politice și-apoi m-am apucat de fotografie, crezând cumva că e o portiță să învăț ceva în direcția asta. Și am constatat că nu e o portiță. Doar că a fost un business care a mers destul de ok și am făcut câțiva ani asta. Și cred că în al doilea an în care m-am apucat, dacă nu chiar în primul, am fost să fac poze la Gopo pe red carpet. Era așa un univers, mi se părea ceva - altfel. Țin minte că în al doilea an în care am fost nici măcar n-a fost categoria de Actriță în rol principal pentru că în anul ăla n-a fost nici o actriță într-un rol principal. Și mi se pare extraordinar că acum e altceva. Îmi aduc aminte super bine momentul ăla, mă gândeam: "Bă, dar nu se fac filme sau chiar nu - femei, nimic în nici unul?!" A fost foarte ciudat. Era un tărâm așa de neatins pentru mine, nu înțelegeam efectiv unde e portița de intrare. Și-am tot încercat să fac și poze pe set, nothing happened. Și cumva m-am hotărât într-un final să dau la facultate, am zis: "Bine, nu se poate intra pe nicăieri altundeva, hai să vedem ce-o să se întâmple". Am dat simțindu-mă pregătită, la momentul ăla, din niște puncte de vedere total nepotrivite, aș zice acuma. Mi se părea că știu - am lucrat în echipe mari, am organizat evenimente, știam să lucrez cu grupuri de oameni, stăpâneam un pic partea de producție, stăpâneam partea de foto, lumini, chestii, cumva aveam cunoștințe. Dar ce a fost cel mai șocant e că am intrat la facultate absolut neașteptat, mă gândeam că dau o dată să văd cum e, ca să mă pregătesc anul următor. Am intrat și m-a șocat că trebuie să scriu și eram: "Boss, nu mi-a zis nimeni că trebuie să scriu". N-am știut, nu mi-a trecut prin cap că eu trebuie să scriu, m-am gândit că e o colaborare - încă sunt șocată.
A.T.: Fix asta aveam pe listă - cum ți se pare că se îmbină regia cu scenaristica?
M.M.: Nu știu ce să zic, nu se-mbină. La mine chiar se ceartă foarte tare pentru că e ca și cum aș fi bipolară și trebuie să pun pe cineva pe pauză ca să pot să scriu și să nu mă gândesc cum o s-arate chestia aia. Să nu mă gândesc că e complicat s-o fac și că iar scriu ceva complicat. Cumva la mine e și partea asta de producție care mă intrigă foarte tare și-mi place mult și-atunci din start sunt acolo și zic: "Ai de capul meu, ce s-a întâmplat aici?" Am tendința să mă complic foarte tare și să găsesc niște chestii greu de făcut, dar e instinctiv, nu pot să controlez asta. La un moment dat mi-am propus să scriu un scenariu cu doi oameni într-un apartament și-am ajuns la un cadru secvență de 30 de minute cu doi oameni într-un apartament, în care treceau 6 luni. Când plec de la idei simple cumva explodează ceva.
A.T.: A ajuns să-ți placă să scrii?
M.M.: Mi-e mai confortabil după ultima experiență în care am scris cu actrițele - cu Iulia Lumânare și cu Cătălina Romaneț - un film care încă nu e gata. A fost plăcut, pentru că părea că pot să fac ping-pong cu cineva, nu doar să vorbesc de una singură și să-mi răspund tot eu. Dar da, în mod sigur am investit mai mult timp pe partea de scris decât pe partea de regie ca să învăț - mult, mult mai mult.
A.T.: Aveați cursuri de scenaristică, nu?
M.M.: Am avut niște cursuri de scenaristică în primul an, din care nu pot să-ți zic că-mi aduc aminte că aș fi învățat ceva util. Basically îți dădea temă să scrii două scenarii - în fiecare semestru câte unul. Cred că n-am fost neapărat nici la toate cursurile de scenaristică, dar a părut că-i o chestie generală, că lumea și-a pierdut interesul. Părea că nu se leagă cumva. Într-adevăr, am avut feedback-uri la clasa de regie pe scenarii, dar la clasa de regie ar trebui să discutăm regie, nu scenarii. Și na, când ești în anul I, ai niște idei destul de proaste, o combinație mortală între proaste și banale. Dar e un proces. Cumva e ca mersul pe bicicletă, îl înveți și apoi te perfecționezi. Dar e greu. Și mi-e greu să mă concentrez așa să scriu, mai ales acum că am terminat facultatea și nu mai am nici un deadline și nici o miză și -
A.T.: Și tu funcționezi pe deadline-uri?
M.M.: Da, da! Dacă nu e ultimul moment, creierul meu refuză să iasă din hibernare.
A.T.: Nu se încuraja o colaborare între scenaristică și regie?
M.M.: Ba da, dar am fost și într-un an în care n-au fost mulți pasionați de scris, ci mai mult de partea de critică. Eu chiar am încercat - să-mi trimită scenarii și să lucrăm împreună. N-am găsit fete, am găsit băieți și ei aveau un pic un alt univers. Eu aveam mai mulți ani decât aveau ei, eu aveam niște experiențe, ei aveau alte experiențe. Nu prea aveam puncte comune cumva. După care am mai încercat, dar am dat de oameni care mi-au zis: "Asta e scenariul, nu se poate modifica nimic la el". Mi-am dat seama că n-o să scrie nimeni, cel puțin în momentul ăsta, ceva ce-mi trebuie mie. Și pentru Fragmentări m-am întâlnit cu câțiva oameni.
A.T.: Ce nu se lega?
M.M.: Universul ăsta feminin. Chiar n-am găsit fete. Nu m-am întâlnit niciodată cu o fată. La un moment dat am lăsat-o moartă și-am zis: "Bine, mă chinui eu."
A.T.: Am observat la un moment dat că-s numai femei în film.
M.M.: Yes. Cred că e filmul meu de revoltă.
A.T.: Ce mi se pare tare e că nu pare în nici un fel aiurea sau forțat - aia e situația, aia e povestea. Nu mă deranjează în nici un fel, nu simt vreo lipsă.
M.M.: În ideea în care universul poate funcționa foarte bine fără repere masculine, cât să stea în picioare. E la fel de valabil.
A.T.: Mie personal cred că-mi era mai ușor să scriu personaje masculine decât personaje feminine, mai ales la început.
M.M.: Mi se pare că personajele mele masculine sunt așa niște schițe de oameni, adică îi simt că nu prind același contur ca cele feminine. Simt că replic niște comportamente pe care le-am văzut la bărbați, dar nu știu de ce le au. Adică nu știu ce e în esența lor, de unde pleacă ele. De asta probabil că există atâtea filme, cărți și chestii cu personaje feminine total superficiale, pentru că nu știi de unde vin chestiile alea, tu vezi doar efectele, nu vezi cauza și ești clueless: "Asta am văzut, asta am înțeles", nu știi de unde vine.
A.T.: Cred că ține mult și de imaginație și de cum percepi lucrurile.
M.M.: Cred că ține mult și de felul în care scrii. Cunosc mulți oameni care au un plot în cap și stăpânesc destul de bine ce se întâmplă și de ce se întâmplă, pe când la mine e mai mult așa - un fel de situație, atmosferă, două personaje pe care cumva le pun față în față și încep să facă lucruri. La un moment dat și pe mine mă surprinde că s-a ajuns la asta.
A.T.: Mi se pare valoros să te surprindă lucruri în timpul procesului de scris.
M.M.: Da, cumva personajele alea capătă o voință a lor. Ajung la un moment dat în care îmi dau seama - n-o să facă chestia aia, o să facă altceva. Și pentru mine e mai important, mă simt mult mai legată de personaje în care am investit, în loc de povestea în sine. Ajung să facă ce-și doresc ele cumva. Mi se pare că așa rămâne scrisul ceva fun. Că nu am de ce să urmăresc povestea aia dacă o știu deja.
A.T.: Cum ieși din momente în care ești blocată? Una sunt blocajele în scris, dar nu-mi dau seama care e un soi de echivalent pe partea de regie.
M.M.: Mi se pare că sunt mult mai fun. E mult mai fun, că ai o situație dată în care ești. Adică ok, te blochezi în momentul ăla pe o situație concretă și trebuie să găsești soluții având niște opțiuni sau niște lucruri în jur de care să te agăți. Pe mine mă ajută foarte mult să fiu limitată de niște lucruri ca să-mi dau seama unde funcționez în interiorul lor. Cred că de aia mi-e foarte greu să scriu, pentru că pare că pot să mă duc oriunde, pe când în situații punctuale mi-e destul de ușor să găsesc soluții și mi se pare că ăsta e unul dintre punctele mele forte. În situații limită și sub adrenalină chiar funcționez foarte bine și cumva îmi și place. Nu-l consider niciodată un blocaj, este doar o nouă situație cu care trebuie să vedem cum negociem cât să ajungem undeva să fie toată lumea mulțumită. Mai ales eu. (Râdem.) Asta mi se pare foarte mișto. Ăla e drive-ul. Pe bune, nu te duci la filmare ca să meargă toate bine, te duci la filmare ca să vezi ce ne rezervă ziua de azi și unde ne blocăm. Cum rezolvăm problemele pe care acum nu le știm, dar le vom afla în - 3, 2, 1. E kinder cu surprize și e fun. Probabil după ce trece momentul îmi dau seama că erau rezolvări și mai bune, dar either way pot să accept că în momentul ăla, atâta s-a legat. Față de chestii din astea nu mi se pare că am regrete. Mintea de atunci aia a decis. Mintea de acuma știe mai bine, ce să-i fac.
A.T.: Ai făcut și masterul?
M.M.: Da. am terminat anul trecut. Am făcut masterul în ideea de a fi într-un mediu care te obligă să faci. A fost dubios că am prins pandemia. Dar na, îți dai seama că te înveți să lucrezi în situații minimale. E interesant să vezi că de multe ori poți deveni mult mai creativ când ești limitat. Ca start e mișto să știi că poți să faci lucruri și cu puțin, ca dup-aia să te duci. Dar și când te duci și te împiedici de ceva, îți aduci aminte că la un moment dat se putea și cu mai puțin.
A.T.: Ce nu-ți place să faci din meseria de regizor?
M.M.: Să scriu. Partea de regie - chiar mă bucur de ea și-mi place super mult tot procesul.
A.T.: Cum ai ajuns să faci fotografie?
M.M.: Aveam 19 ani și eram la un concurs de Miss în Italia. Cumva și aia a fost o încercare a mea de a ajunge în zona de TV. Din nou, mi se părea că pe undeva poate s-o intra. Nici pe acolo nu se intră, am încercat. Am avut o ședință foto cu un fotograf și mi s-a părut așa grotesc - eram 50 de fete care trebuia să pozăm și nu ni se spunea nimic. Mă simțeam super penibil și super awkward și mi-am dat seama că nu-s făcută să fiu de partea aia a camerei, trebuie să mă duc în partea ailaltă dacă-mi place situația. Și așa m-am hotărât să fac foto. Destul de random.
A.T.: Cum ți-a venit ideea pentru Fragmentări? (n.a. Scurtmetrajul are în prim-plan relația dintre două surori care trăiesc într-un oraș mic și modul în care se raportează fiecare la lipsa părinților. Cele două sunt crescute de bunică, părinții fiind plecați la muncă în altă țară. Sora cea mare e adolescentă, sora cea mică e în școala primară. Filmul dezvăluie o zi din viața lor, n-o să zic mai mult, merită să-l vezi!)
M.M.: Cred că la Fragmentări am fost cea mai clueless din toate scenariile pe care le-am scris. Eram în anul III, trebuia să ne dăm licența și mi s-a părut că trebuie să mă apuc să scriu ceva ca lumea, nu să scriu doar ca să-mi fac tema. Și au fost vreo două luni de uitat la pereți în gol. A fost cel mai crunt proces de scris din viața mea. Știam vag că mă interesa zona asta de părinți despărțiți de copii. Pentru că, la vremea aia, stăteam destul de mult plecată, nu stăteam cu fie-mea. Fie-mea avea atunci un an, un an jumate. Și a fost ciudat că m-am apucat de filmul de dinainte - a fost mult de lucru la el, iar tatăl ei s-a mutat cu ea în Argeș. Am terminat filmul, a venit licența, a fost o perioadă în care tot făceam naveta până la ea și mă simțeam foarte vinovată că nu stau cu ea mai ales că era foarte mică. Chiar era o problemă a mea care țipa în mine și m-am gândit la oamenii care sunt plecați 10 ani la muncă - cum se simt, că nu pot să meargă 2 ore până în Argeș să-și vadă copilul. Eu am crescut într-o familie și-ntr-o zonă în care sunt foarte mulți oameni plecați în Italia, în Spania la muncă. Mulți din verii mei au crescut cu părinții plecați în străinătate, au plecat și ei apoi. E o familie așa total dezbinată și plecată în multe părți. Și m-a lovit când eram mică și-au început să plece. Pentru mine e singura amintire de ceva perfect despre copilărie - acest univers cu mulți veri și cu toată familia mare - și cumva așa m-am decis la subiectul ăsta. Plus că mare parte din oamenii din echipă, cu care știam deja că lucrez, aveau și ei rude plecate. Cu toții eram în povestea asta și știam îndeaproape și mi s-a părut că e mișto să fie un lucru care ne unește și ca subiect. Oricum, inițial, scenariul a avut o variantă care nu era narativă, era cu niște flashback-uri, cu niște amintiri în vreo 3 planuri - fetele astea la 3 vârste. Am renunțat destul de greu la varianta asta. În continuare mă gândesc: "Oare cum ar fi fost aia?" Și a venit pandemia. În pandemie am reușit să-i dau forma asta. Am avut și un masterclass făcut la CineMAiubit și chit că atunci nu știam exact ce să fac cu informațiile, au fost extraordinare.
A.T.: Îmi place că e totul în prezent.
M.M.: Da, chiar a fost de transformat ceva ce era o întreagă poveste pe niște ani în 24 de ore. Mi s-a părut că a fost un exercițiu foarte bun să-ți dai seama că orice lucru abstract pe care-l ai și orice fel de relație poate fi transformată în ceva concret în timp real. Cele de dinainte nu erau tocmai foarte clasice și-am zis: "Trebuie să fac efortul ăsta și s-o scot la capăt și să văd cum ajungi din această nebuloasă abstractă în prezent." Mi s-a părut că e o bucată de încercat, că atunci când nu o fac, să știu de ce nu o fac și ce anume din realitate îmi trebuie.
A.T.: Ești împăcată cu el?
M.M.: Cu filmul? Nu, niciodată. Nu cred că o să găsești pe cineva care să fie împăcat. Adică sunt împăcată că l-am făcut așa narativ, dar nu. Cu fiecare vizionare vreau să mă întorc în timp și să mai tai altceva. Dar cred că asta este general valabilă. Ești alt om când te uiți la el. Lăsând la o parte - "Cine-a scris replica asta?", "Care-a fost regizorul care a auzit replica asta pe set și i s-a părut ok?" (Râdem.)
A.T.: În momentul ăsta e vreo secvență pe care ai vrea să o schimbi sau care nu-ți place?
M.M.: Sunt chestii care, în mod clar, mi se pare că sunt puncte slabe, dar pot să mă întorc la mine de atunci, să mă uit în jur și să-mi aduc aminte care era situația, care erau limitările - nu se putea face altceva. Ce a ieșit greșit nu mi se pare că a ieșit greșit din intenție sau din regie, a ieșit greșit din haos și din faptul că noi am filmat în miezul pandemiei, în noiembrie. Am strâns bani, am făcut rost de sponsorizări. Am făcut teste la toată echipa. Era panică din aia de nu se apropiau oamenii unul de altul. Am filmat în Curtea de Argeș, de unde sunt eu. Stăteam toți în aceeași casă. Ne-am făcut testele, am ajuns în Argeș. Două persoane au venit în noaptea de dinainte de filmare. Unuia îi ieșise testul. Celălalt - am zis să doarmă la hotel. Stăm cu mască până vine rezultatul testului. Ieșise la toată lumea negativ. A început filmarea, am filmat vreo două ore, a venit rezultatul testului - pozitiv. A fost un haos general, toată lumea s-a panicat. Omul a trebuit să plece acasă. Cu el a mai plecat cineva care s-a panicat. Și iată cum am rămas noi fără departamentul de imagine. Am rămas cu DoP-ul și cu focus puller-ul și atât. Și erau o grămadă de lumini și de chestii de mutat. Brusc, a devenit totul un haos și un hei-rup, după ce oricum aveam un copil și trebuia să avem grijă cu orele, cu frigul, cu toate cele. Tot filmul, mai puțin două secvențe, e filmat fără assist, eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic. Și asta zic - da, ok, sunt chestii de care sunt nemulțumită, dar aia a fost situația. Oricât aș vrea, tot aia a fost situația. Nu e ca și cum n-am fost atentă. Nu s-a putut mai mult.
A.T.: Voiam să întreb dacă e vreo secvență care a fost mai dificilă, dar pare că -
M.M.: Au fost mai multe. Dificilă a fost cea care mie mi se pare că se vede că e cea mai nepregătită - bucata când se duc fetele la școală. Pentru că era o altă secvență cu o zi înainte - ceva care trebuia filmat în București într-o clasă, cu niște elevi. Mi-au zis de la școală că nu primesc vreo autorizație să pot să filmez cu mai mulți oameni într-un spațiu închis. Și a fost cumva scrisă în noapte de dinainte de prima zi de filmare, găsit locație pe repede înainte, găsit actriță, toate cele. A fost o chestie super hei-rup - găsește în Curtea de Argeș o actriță care să joace învățătoarea. Am avut baftă că am găsit pe cineva. Dar na, în afară de Cătălina - fata mare și bunica, restul n-au avut vreodată treabă cu filmul.
A.T.: Sora mai mică e adorabilă.
M.M.: Da, e mișto. Și-am mai lucrat cu ea la un proiect la un an distanță și-a devenit și mai profi. Adică chiar mi se pare că a recepționat ce a învățat. În mod ciudat, personajul ei e scris cu gândul la fie-mea. Era așa un - în ce fel cred eu că se va transforma și probabil ce am fost eu când eram mică - și mă uit acuma că exact în asta se transformă. Am bănuit bine.
A.T.: Mi-a plăcut secvența cu țigara, dar mă gândeam - Aoleo, câți oameni s-au scandalizat pe asta. S-au scandalizat? (n.a. Secvența cu țigara e un moment de bonding între surori - sora mai mare stă cu o prietenă la povești pe un pod, apare sora mai mică și îi cere o țigară. O primește, se preface că fumează, apoi o aruncă în apă.)
M.M.: Da, am fost acuma de curând la o proiecție în care o doamnă era foarte scandalizată de faptul ăsta. Da pe bune acuma, e absolut realitatea. Adică vrem să spunem că nu există un copil care să nu găsească țigări pe masă și să nu le bage în gură doar așa, să vadă cum e gestul? Cum am putea să ne prefacem că nu există lucrurile astea? La fel cum am avut o mare problemă în Argeș - n-am avut autorizație de la primărie să filmăm pentru că era o înjurătură și ni s-a spus că e un film cu golani și vagabonzi și că nu se poate implica primăria. Trebuia să filmăm la o altă școală, nu ne-au dat autorizație. Pentru o înjurătură. Din nou, vrem să spunem că un copil de 15-16 ani, fată, băiat, nu contează, nu înjură? Asta vrem?
A.T.: Cu ce ai rămas pe plan personal? Ai ajuns să te simți mai puțin vinovată?
M.M.: Cred că e cumva mai mult o terapie, o explorare a fricilor într-o direcție creativă cât să te confrunți cu ele, să spui că: "Da, sunt", să ai acest document care să ateste că ai avut aceste dileme și că sunt parte din viața ta și cumva să le accepți. Nu știu dacă așa cum sunt, dar să le accepți că există. A fost, mai ales că pentru mine era legat și de toată familia. Era și despre fie-mea și despre mulți oameni dragi care sunt plecați. Relația asta dintre cele două surori a plecat de la relația mea cu vară-mea care a plecat și ea în Spania. A plecat când era mare, dar pentru mine a fost așa o lovitură. Pentru mine era cel mai important om de pe pământ, era centrul universului. Între noi sunt 3 ani, dar mi s-a părut tot timpul că eu eram mega tâmpită și imatură și ea era așa ca o mamă cu mine. Faptul că am putut să fac ceva pornind de la povestea noastră e - atâta pot face eu ca să spun că mi-e dor. Nu știu, am citit undeva la un moment dat, nu mai știu în ce context și cine a scris asta - un film al trebui să fie așa ca o scrisoare de dragoste și dacă o primește cel căruia îi e destinată, o să simtă, și dacă o vede cineva căruia nu îi e destinată, o să simtă că citește o scrisoare de dragoste pentru altcineva și o să simtă intensitatea, că e ca un martor la ceva ce nu-i al lui, dar totuși este în intimitatea cuiva. Și mi se pare că pentru mine chiar a contat chestia asta - să fie ca o scrisoare pentru cineva și, mai departe, cine o înțelege bine, cine nu, nu, dar mai mult nu pot. În general, sunt multe chestii în film care nu sunt neapărat evidente pentru toată lumea. Și, din când în când, unii le prind și-mi pun întrebări despre un anumit lucru care e neclar total și-mi dau seama: "A ajuns, ai prins-o." Fiecare prinde altceva.
A.T.: L-a văzut verișoara ta, l-a primit?
M.M.: Da, cred că pentru toată familia a fost așa un fel de: "Îmi e dor, îmi pare rău că ați plecat." - au înțeleg mesajul.
A.T.: V-ați distanțat.
M.M.: După ce a plecat, eu am avut o perioadă de-asta de răzvrătire cumva, m-am simțit abandonată. Și, na, am reluat legătura cu ea lucrând la el.
A.T.: Cum te simți ca regizor în România?
M.M.: Nu știu, măi. Mie mi-e foarte greu să mă recomand ca fiind regizor. Adică o spun și o spun așa cu sughițuri. Știu că trebuie să învăț s-o spun, but I don't buy it. Din punctul meu de ce e el acum, nu neapărat ca regizor - în acest moment mă simt destul de lost. Și mă simt lost, nu neapărat în industrie, ci în cât de schimbător e totul și cât de fluide sunt lucrurile, care sunt formele filmului care sunt cele mai accesibile oamenilor. Mi se pare că atunci când chiar ai chestii pe care vrei să le spui, te întrebi, în primul rând, în ce măsură e valid faptul că tu vrei să spui și cine ești tu să spui și dacă ce ai tu de spus e cu adevărat relevant. Cumva ne luăm acest drept de a vorbi și nu știu, mă simt așa - cine-mi dă mie dreptul de a spune poveștile mele când poate ale altora sunt mult mai meaningful pentru today. Și știu că trebuie să te lași așa și doar să speri că ce ai tu o să fie relevant și pentru alții, dar cumva e foarte scary chestia asta de a spune tot ce-ai pe suflet în speranța că cineva o să zică: "Ah, ce tare." Ce trebuie să zică, adică care ar trebui să fie răspunsul? Cum ajung oamenii să aleagă să se uite fix în sufletul tău și nu al altuia? Mi se pare că e o putere așa. Îmi doresc foarte tare doar asta - să vadă oamenii ce fac - că nu le fac doar ca să vorbesc singură. Dar, în același timp, nu pot să am pretenția de la cineva să le vadă. E așa un fel de - eu am făcut asta, mi-aș dori să se ducă undeva, dar nu pot să am, cum aș putea să am pretenția să -? Cum cuantifici dorința asta de a trimite la cât mai multă lume ce ai avut tu de spus? Îmi dă cu virgulă. Asta îmi dă cu virgulă - raportarea la dreptul de a spune și așteptarea de a - așteptarea de a ce? Ce aștepți? Că te chinui ceva să faci chestia aia. Te chinui, e muncă. For what? Nu zic că e în zadar, ci că e atât de necuantificabil, așa de -
A.T.: Îmi sună foarte familiar ce zici, pentru că sunt multe întrebări și nesiguranțe pe care le am și eu când lucrez la ceva. Soluția mea uneori e să le dau efectiv shut down și să nu mă întreb nimic, să le pun pe pauză.
M.M.: Evident, că trebuie s-o faci. O pui pe pauză atunci când o faci, o faci, e gata, și-apoi zici: "Am acest pachețel, cui îl trimit?" Cine-l primește? Cine-l vede? De ce îl vede? Cum? Și de asta e super mișto când primești într-adevăr feedback, de orice fel, și când cineva îți scrie. Ajungi la festival și cineva are ceva de spus sau cineva are o întrebare și simți că ai comunicat cu cineva. Că efectiv un om a primit, a recepționat mesajul tău. Și e foarte mișto. Pare așa că brusc înțelegi. Știi cum sunt oamenii ăștia - cântăreții la concerte care zic "Mulțumesc fanilor mei, pentru voi, voi mă faceți -". Și dup-aia îți dai seama că-ți scrie un om: "Băi, mi-a plăcut, m-a făcut să - , m-am gândit la -" și ești tot: "Da, merită!" Pentru un mic moment, pentru o conversație cu un om. Și ești: "O iau de la capăt fără nici o problemă pentru momentul ăsta." Și e ciudat, pentru că pentru a ajunge la asta, trebuie să treci printr-un întreg circuit festivalier și să fie competiție. Și I don't care, nu mă interesează de competiție. Dar, în același timp, sufăr atât de mult când nu e luat un film într-o competiție, nu pentru că vreau să fie în competiție, ci pentru că vreau să ajungă la niște oameni. Și e atât de greu să explici că - nu mă interesează să iau vreun premiu, ci doar vreau să se ducă undeva, să se uite niște oameni la ele. Mi se pare că chestia asta cu competiția e așa de - nu o facem pentru competiție. Sunt atâtea chestii între care eu personal nu pot să aleg. Sunt atâtea chestii atât de mișto. Mă uit acuma la scurtmetrajele de la Gopo - le-am văzut pe toate și eram: "Și de ce trebuie să decidă cineva între ele?" De ce nu putem să o lăsăm aici?
A.T.: Cum te simți cu nominalizarea la "Tânără speranță"?
M.M.: Pentru mine a fost foarte myth busted treaba asta, pentru că în sine drive-ul meu de a da la facultate s-a născut căscând ochii la Gopo și dorindu-mi din ce în ce mai mult. A fost așa un moment în care mi-am zis: "Dar ce, nu pot să fiu și eu aici pe covorul ăsta roșu?" Era acum vreo 10 ani. Mi-a luat ceva. A fost foarte ciudat, că n-a fost o chestie de nici un fel față de munca mea - că mi-aș fi dorit neapărat recunoașterea muncii mele pentru că I don't buy this thing cu competiție and stuff - dar a fost acel lucru pe care mi l-am dorit eu atunci, s-a întâmplat acum și voiam să-l tai de pe listă. E o poveste paralelă cu de ce mă bucur eu de chestia asta. Fix pentru această chestie a mea personală. A fost a big deal din punctul ăsta de vedere.
A.T.: Te uiți la filme românești?
M.M.: Înainte de facultate vedeam mai multe filme random. Și-acuma mi se pare că am înțeles destul de repede că mă influențează foarte tare anumite chestii care-mi plac și că de multe ori nu sunt neapărat în filmul care trebuie, adică e posibil să-mi placă ceva foarte mult și să mă agăț de chestia aia și să încerc să o aplic la ceva ce de fapt nu are nici o legătură. Am făcut asta în anul I după ce văzusem Sieranevada cred. N-avea nici o treabă cu ce scenariu aveam eu. Dar mi-a plăcut foarte mult și ce era să fac. Și apoi mi-am dat seama că atunci când lucrez la ceva, trebuie să caut ce mi se pare mie că e în direcția asta, în universul ăsta, cu premisele astea. De multe ori e așa la feeling pe ce mi se pare că mă duce în direcția mea. Și atunci când nu lucrez la ceva, ceea ce se întâmplă foarte rar, că mereu e ceva în background, da, mă uit la orice prind, chestii noi. Încerc să văd. Dar e foarte complicat cu filmele românești pentru că sunt în cinematografe, eu fiind o săptămână aicea, o săptămână în Argeș, foarte multe le ratez. Mi se pare greu. Mai ușor le văd pe alea care sunt pe platforme decât să ajung în cinematografe.
A.T.: Ce voiai să te faci când erai mică?
M.M.: Cred că cel mai mult timp voiam să mă fac doctor. M-am pregătit destul de mult cu olimpiade la biologie, până când am dat de chimie. Când am dat de chimie am zis: "WOOOW! Ce-i asta?!" Din fericire, mi se face rău instant când văd sânge și chiar cred că m-a salvat asta. Am zis că am această scuză și mă pot ascunde în spatele ei, cât să nu învăț chimia aia împuțită. Foarte mult timp mi l-am petrecut încercând să-i conving pe ai mei să mă dea la o școală de arte, la arhitectură, am vrut să mă mut la liceul de arhitectură. Nu știu exact cât de mult era scopul meu de a fi acolo sau cât era de a pleca de acasă, într-un alt oraș. Ăsta cred că era marele scop. N-am reușit decât la facultate. Înțeleg de ce acuma. Nici eu n-aș lăsa-o pe fie-mea în clasa a VIII-a să se mute în alt oraș. Dar eu am încercat.
A.T.: Cum e să fii mamă?
M.M.: Pentru mine a fost neașteptat, nu mi-am dorit vreodată copii. Eram un om foarte hotărât că nu-și dorește copii. Și s-a întâmplat ea într-un moment foarte tâmpit - eram în anul I de facultate și tocmai terminasem un documentar despre o prietenă care încerca să se decidă dacă vrea sau nu vrea un copil, în urma unor presiuni sociale, mai mult. Și eram foarte implicată în subiect, foarte cu părerile mele și fie-mea a simțit că are să-mi dea o lecție. Când am văzut testul am simțit așa cum se dărâmă toată viața mea ca și cum ar fi fost un castel din cărți de joc. A fost foarte fizic sentimentul ăla de - s-a dărâmat tot. Mi s-a părut foarte încurcată treaba asta: a accepta această schimbare totală a vieții, în ceva ce știam că nu e pentru mine. Ea este absolut genială. Odată ce ajungi să ai un copil - o auzi când n-ai copii, că e a different thing și nu poți să te mai gândești că ai putea să nu. Știu că sună a bullshit, dar așa e. Pare că n-ar mai avea sens lucrurile, că nu mai ai reperul. Brusc ai un alt reper în viață și nu te mai poți vedea fără reperul ăla. Gravitezi după. E ciudat. Dar na, e mișto. Îmi place foarte mult de ea.
A.T.: Cum o cheamă?
M.M.: Erin. Chiar e something you have to do ca să - nu știu. E alt film. Dar foarte greu ca mamă în acest domeniu. Foarte, foarte complicat. În ideea în care simți că toată lumea are pista lui dreaptă și a ta e așa în toate direcțiile și cu munți. Când ea avea 3 luni, am avut filmul de anul II și am fost cu ea la filmare. Cu un copil de 3 luni. Sunt niște lucruri - alăptam când am fost la filmări - niște situații. E greu. Nedorindu-mi asta și neidentificându-mă cu situația de mamă, n-am vrut să am vreun fel de scuză - eu nu pot, că n-am dormit de 5 zile, că sunt leșinată, că nu știu nici cum mă cheamă. Am fost la fel ca ăilalți. Să ai pretenția de la tine că poți să duci aceeași cursă, cu aceleași eforturi, cu cei care nu au copii sau ca bărbații care au copii și pentru care e mult mai scuzabil să fie departe de ei. La mine în permanență e întrebarea asta: "Cu copilul cum faci?" Să mor dacă am auzit întrebarea asta către un băiat. Never. Și na, ca context așa, la grădiniță la Erin e ceva dubios - că are o mamă care nu stă cu ea. Adică eu stau o săptămână cu ea acolo și o săptămână stă cu tatăl ei. Basically e ca orice fel de custodie împărțită între părinți, doar că eu mă mut acolo o săptămână ca să stau cu ea, nu o iau pe ea în București că ar fi ilogic să stea în două orașe, că nu poate să meargă la grădiniță. Eu fac o chestie foarte complicată pentru mine. Și totuși pare că eu sunt o mamă denaturată pentru că nu sunt - na.
A.T.: Mie mi se pare greu să mă gândesc că aș putea fi mamă și să fac și ce fac acum.
M.M.: Mă bucur că s-a întâmplat, că nu mi se pare că avem un context în care să poți să iei decizia asta, n-ai cum. Și dacă aș fi vrut, tot nu înțeleg cum poți să ai curajul să iei decizia asta în acest domeniu sau, măcar, nu când ești la început în domeniu. Poate după ce ai deja niște baze. Dar ar mai fi durat mult timp. Oricum, Erin are un tată care este extraordinar de implicat. Dar e fifty-fifty. Poate, câteodată, pentru că eu am, de exemplu, un lungmetraj, există o perioadă când poate e mai multe zile la el. Pe care le recuperez apoi. Doi părinți egali. Dar pentru asta, eu sunt o nenorocită și el este un erou.
A.T.: Ea nu vă percepe așa, nu?
M.M.: Dacă oamenii o tot întreabă unde sunt, chestiile sociale ajung oricum. Pe majoritatea copiilor îi iau mamele de la grădiniță. Tații așa, când e o scăpare, când e o chestie. Numai din faptul că vezi o armată de mame și un tată sau doi. Care e normalitatea? Te duci în parc, mai ales în Curtea de Argeș - un tată? Mai ales pentru un oraș mic e ceva -. Eu sper că e mai mult lupta mea de a nu-mi păsa ce părere au alții, dar, din când în când, mai ajunge să te pună jos.
A.T.: Cum te împaci cu instabilitatea pe care o are meseria?
M.M.: Eu n-am trecut vreodată printr-un job clasic, am lucrat în presă scrisă vreun an, apoi am trecut la foto, am făcut evenimente și cumva a fost tot timpul de trăit din proiecte. Aveam firmă, aveam niște angajați înainte să mă apuc de facultate, dar trecând prin partea de antreprenor, acuma mi se pare că este boierie. Adică era mai mare instabilitatea să trebuiască să plătești și o chirie și niște angajați și niște dări la stat și toate cele. Era mult mai greu de dus decât ce e acuma și, odată ce am renunțat la a mai avea un spațiu și angajați pe partea de foto, mi-am dat seama că există o viață care poate fi trăită în timpul în care stăteam acolo și lucram non-stop. Am învățat să mă bucur de timpul liber și să-mi dau seama că e un privilegiu. Ok, mai facem și foamea, dar facem foamea fix pentru privilegiul ăla de a fi miercuri la ora 15:00 la o cafea. Și de fiecare dată când sunt miercuri la ora 15:00 undeva, făcând ceva total random sunt: "De aia merită să fac foamea din când în când sau să am nesiguranțe." Pentru că am o viață, una singură, de ce să nu beau o cafea dacă vreau să beau o cafea? Decât să fac - nu-mi dau seama ce aș fi putut să fac dacă nu făceam asta. Da, e frustrant și te deprimă și-ți vine să te dai cu capul de pereți și e groaznic, dar gândindu-mă la cealaltă perspectivă, de a fi angajat - sigur mai degrabă duc asta decât partea aia. Așa mă mențin pe linia de plutire.
A.T.: Acum la ce lucrezi?
M.M.: Am lucrat la un lungmetraj ca second și în paralel - scris. Scriu pe principiul - nu mă gândesc despre ce e. Mi se pare că la primul draft ar trebui să verși doar niște plastilină acolo și apoi să vezi ce faci din ea. Mi se pare că e un proces în care așterni materia primă și vezi de acolo cu ce lucrezi.
A.T.: Despre ce scrii?
M.M.: Scriu cumva despre - stai să-mi găsesc cuvintele. Dacă mi-aș găsi cuvintele, aș fi în stare să-i scriu și un treatment. E bazat destul de mult pe stilul meu de viață, pe cum mă împart între foarte multe medii foarte diferite și trebuie să fiu altă bucată a mea în diverse contexte sociale - pare că sunt persoane diferite total și vieți diferite total. Ce vreau să zic prin ce scriu e că există o libertate pe care poți să o ai în viața ta și-n felul în care alegi să interacționezi cu oamenii care e beyond orice fel de normă și orice fel de lucru acceptabil doar pentru că nu l-ai văzut. Cumva e vorba de o împăcare și de o asumare a tuturor părților pe care tu le ai și le vrei. Să-ți găsești contextele ca să fii toate lucrurile pe care le vrei tu, ca și cum ai trăi mai multe părți ale tale simultan. Sunt foarte mare fan Mr. Nobody - cu alegerile și cu ce-ai fi putut să faci. Mi se pare că în general triggerul meu este să-mi trăiesc toate bucățile pe care aș vrea să le trăiesc, chiar dacă, din când în când, înseamnă să separ niște chestii foarte mult. Pentru că una e viața și vreau să fac multe chestii și să fiu în multe situații. Mi se pare că mai degrabă situațiile sunt mișto - efectiv, a fi acolo și a reacționa la ce ți se dă și a vedea ce iese din chestia aia. Sunt foarte curioasă în general. Și pentru că am această curiozitate, ajung din când în când în niște situații foarte interesante.
A.T.: Îți vine vreuna acum?
M.M.: Nu știu, dar numai din faptul că poți răspunde la 2 noaptea la un telefon că: "Hai undeva că se întâmplă o petrecere bizară" sau "Hai că am plecat de acasă că m-am certat cu soțul" sau "Hai să mergem până la Siret să luăm niște refugiați, că au ajuns acuma și n-are cine să-i ia". Cumva acel "HAI SĂ" și să mi-asum că undeva, acolo, m-a chemat o poveste. Mi se pare mișto atâta timp cât nu mă am decât pe mine ca experiment, să văd cum reacționez eu în situații - să văd.
Opresc înregistrarea și mai stăm o vreme la povești. Miruna mă face să mă gândesc la toate femeile mișto pe care le-am întâlnit pe plan profesional, pentru că are atitudinea aia de - orice problemă apare, o rezolvăm și-o rezolvăm cât de bine se poate. Și nu vine pe gol sau pe o încredere exagerată, ci vine pe niște vulnerabilități asumate. Ceea ce e cu atât mai valoros.