luni, 2 mai 2022

Introducere la Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022

traducere din engleză de Viorica Horga



Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, dar nu în felul cum este el perceput în Occident; aici nu-l vom privi prin ochelari trandafirii.

De ce este atât de dificil de susținut punctul de vedere optimist atunci când te confrunți cu realitatea din Rusia? Deoarece Putin, un produs al celui mai sumbru serviciu secret al țării, nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic. El se mai ocupă și acum cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertățile, așa cum a făcut-o și înainte în cariera sa.

Cartea mai vorbește și despre faptul că nu toată lumea din Rusia este dispusă să accepte comportamentul lui Putin. Nu mai vrem să fim sclavi, chiar dacă lucrul acesta convine de minune Occidentului. Ne cerem dreptul de a fi liberi. Această carte nu face o analiză a politicii lui Putin. Nu sunt analist politic, sunt doar un om ca atâția alții din mulțimile de oameni care trăiesc în Moscova, Cecenia, Sankt Petersburg și în alte locuri. Aici sunt reacțiile mele emoționale, însemnările pe marginea unei vieți trăite în Rusia actuală. N-a venit încă timpul să stau deoparte, așa cum ar fi necesar pentru a putea analiza lucrurile fără pasiune. Trăiesc în prezent, notând pe hârtie ceea ce văd.

*

Note de pe coperta IV

O dezvăluire devastatoare a politicii președintelui statului rus, venită din partea celui mai radical jurnalist al țării. Putin este produsul celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.

Jurnalista Anna Politkovskaia, premiată și admirată pe plan internațional pentru reportajele curajoase care au avut ca subiect predilect războaiele cecene, și-a îndreptat privirea scrutătoare și lipsită de îngăduință către omul care, până nu demult, era o figură îndrăgită a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al Rusiei în 2000. Încă de la intrarea lui pe scena publică, s-a prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alți jurnaliști europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presă a lui Putin. Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca brand, argumentând faptul că nu este decât un produs însetat de putere al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima dreptul cetățeanului la libertate. Politkovskaia susține că Putin nu este acel tip de conducător pe care și l-ar dori majoritatea contemporanilor săi ruși. Pentru a-și ilustra teoria, ne descrie strânsoarea de fier a mâinii lui Putin din punctul de vedere al cetățenilor, a căror viață a fost afectată de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri în regiuni, corupție militară și judiciară, declinul intelectualității, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist asupra unui teatru din Moscova - toate aceste subiecte constituie tema analizei nemiloase, dar întotdeauna umane, a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundată a instituțiilor civile nou-create, supusă privirii mai puțin iscoditoare a Vestului, n-ar fi putut veni într-un moment mai bine ales.

Anna Politkovskaia a acționat ca mediator în episodul tragic al asedierii unui teatru din Moscova, în timpul musicalului Nord-Ost. Recunoscută pentru rolul ei de apărătoare a drepturilor omului, direcție în care a mers până la a-și pune în pericol propria viață, a fost răsplătită cu numeroase onoruri internaționale. Pe 7 octombrie 2006, trupul curajoasei jurnaliste și scriitoare a fost găsit în liftul blocului unde locuia. Fusese împușcată în cap și în piept cu un pistol Makarov.

Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo - Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021

traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu


Citiți un fragment din această carte.

 ***
Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo

N-am învățat la școală mai nimic despre vecinii noștri. Preocupate să trâmbițeze strict excepționalismul românesc, manualele de istorie și geografie anterioare Revoluției din 1989 abia aveau câte un rând dedicat popoarelor din vecinătate. În copilărie îmi imaginam că România e un fel de insulă plutind într-un spațiu vag definit, înconjurată de dușmani hrăpăreți. Informații despre contextul istoric al anumitor evenimente lipseau cu desăvârșire.

Despre bulgari de exemplu, de la Eminescu știam că au ceafa groasă. De la Alimentara aflasem că cei mai buni castraveți murați tot bulgarii îi fac. Și tot de la bulgari mi-a adus odată o prietenă un vinyl cu Michael Jackson, care s-a tocit și s-a zgâriat de la prea multă ascultare. În rest, despre tot ce exista sau se întâmpla la Sud de Dunăre în mintea mea a existat doar un imens spațiu gol, alb.

De aceea, atunci când am ajuns să citesc cartea Kapkăi Kassabova, Frontiera, cel mai mult și mai des m-am mirat.

Frontiera având subtitlul O călătorie către capătul Europei a apărut în limba română în traducerea Onei Frantz, în colecția Anansi a editurii Pandora M.

Născută în 1973 la Sofia, Kapka Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua Zeelandă imediat după 1989. A studiat literatură, a publicat mai multe volume de poezie și proză, iar din anul 2005 trăiește în Scoția.

Cartea de față este jurnalul unei călătorii pe care autoarea o face la granița dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, pe tărâmul în care se întâlnesc două continente: Europa și Asia. Se îmbină, conviețuiesc, se luptă și sunt prizonierele acestei vecinătăți la care le obligă geografia.

Volumul are și o hartă anexată, astfel încât cititorului îi este foarte ușor să urmărească traseul care începe de la malul Mării Negre, merge spre Vest până la granița cu Macedonia de Nord, iar apoi se întoarce străbătând tărâmurile Traciei și traversând de mai multe ori granița bulgară, greacă și turcă. Sunt nume cu rezonanță istorică puternică: Edirne sau Adrianopol, Fluviul Etvos, Munții Rodopi, care acum capătă glas, prin intermediul personajelor pe care autoarea le întâlnește și le intervievează.

Bulgari, turci, greci, romi, dar și o misterioasă populație de pomaci (musulmani de etnie slavă), mult diminuată în prezent și supusă la strămutări și decimări în toate epocile istorice și de toți stăpânitorii locurilor. Trăiesc și astăzi în comunități izolate în Munții Rodopi, mănâncă iaurt și sunt în marea lor majoritate centenari. Aici, în Munții Rodopi a descoperit și pionierul microbiologiei, Ilia Mecinikov, iaurtul, care păstrează sănătatea florei intestinale și care se pare că influențează și longevitatea localnicilor. Ulterior, studentul bulgar Grigorov, aflat la studii la Geneva, izolează bacteriile pe care le botează Lactobacillus bulgaricus.

Aflată la confluența dintre clima mediteraneeană și cea temperată, regiunea descrisă de Kakpa Kassabova are un relief spectaculos, zone întinse de natură sălbatică și permite cultivarea unor plante care doar aici s-au adaptat: Rosa Damascena, trandafirul din care se obține uleiul esențial atât de căutat în industria cosmetică, dar și tutunul oriental, mult mai aromat decât cel folosit în prezent la fabricarea țigărilor. Prin tradiție, comunitățile turcești cultivau și trandafirii, și tutunul, însă au fost strămutate de nenumărate ori, așa încât în prezent aproape că nu mai există asemenea plantații. Cât despre marile combinate care prelucrau materia primă în perioada comunistă, au dispărut și ele demult. Pentru că și în Bulgaria s-a petrecut după 1989 ce s-a petrecut și în România: toată industria statului socialist a fost în scurtă vreme pusă pe butuci, privatizată, falimentată, iar acum din fabricile de odinioară au rămas doar ruine.

Am rămas foarte uimită să aflu că această ultimă frontieră a Europei fusese forțată în vremea Cortinei de Fier de oameni disperați să fugă în lumea liberă, în Grecia sau în Turcia. În special tineri din RDG veneau pe litoralul bulgăresc cu pretextul unei vacanțe la mare și încercau să treacă ilegal peste graniță în Turcia. Pe hartă însă, linia frontierelor era intenționat desenată distorsionat, așa că puțini fugari reușeau să scape. Mulți tineri Est-germani și-au găsit moartea în această margine de continent. Cât cinism cuprinde în el acest simplu amănunt: desenarea greșită a unor linii pe hartă!

Iar frontiera nu este nici acum liniștită. În prezent, o altă categorie de fugari își caută un rost pe aceste teritorii: refugiații din Siria și din alte țări arabe cuprinse de război. Stau luni de zile în tabere de refugiați și așteptă ocazia să plece spre Europa Occidentală. Oameni care au fugit de bombardamente, care și-au părăsit familiile și care visează că într-o bună zi vor avea o viață liberă și liniștită, într-o zonă fără război.

Frontiera dă glas unor povești de viață impresionante: turci care s-au născut în Bulgaria, strămutați cu forța în Turcia în 1989, greci care-și privesc vecinii cu superioritate, bulgari care încearcă să-și uite rădăcinile balcanice și visează la un viitor pur european. Strămutări, răzbunări, războaie. Impediat se împlinesc 100 de ani de la destrămarea Imperiului Otoman, dar parcă vechile conflicte și animozități încă mocnesc sub aparent pașnica vecinătate.

Până și Baba Vanga apare în acest mozaic istoric, geografic, politic și cultural. Fostul lider comunist Todor Jivkov o consulta frecvent pe bătrâna nevăzătoare cu vise profetice, născută în 1911 pe teritoriul actualei Macedonii de Nord. Pentru ea s-a înființat și un Institul de sugestologie (!), la care clarvăzătoarea a fost angajată, iar nepoata sa a ajuns să lucreze în Ministerul bulgar al culturii. Fiica lui Todor Jivkov, Ludmila, a fost foarte apropiată de Baba Vanga. Această Ludmila este un personaj foarte interesant: atrasă de magie și de științele oculte, a demarat o adevărată campanie de săpături în zona muntoasă numită Strandja, de pe malul Mării Negre. Era convinsă că sub munte se află îngropată o imensă piramidă egipteană, care adăpostește comori. Mulți oameni au murit în timpul săpăturilor masive, dar dovezi despre existența piramidei nu s-au descoperit. S-a descoperit în schimb un mare zăcământ de uraniu, care i-a iradiat pe cei care s-au aflat în preajmă. Ludmila Jivkova însăși a murit subit la doar 38 de ani, din cauza uni anevrism cerebral. La vremea respectiv umbla vorba că ar fi fost blestemată.

În toată această pleiadă, vânătorii de comori sunt o categorie aparte: curajoși, dispuși să-și sacrifice viața, căutând mereu locuri în care să dea lovitura vieții, ei sunt cei mai buni ghizi pe care se poate bizui autoarea. Cunosc drumuri secrete prin munți și au povești fabuloase, deși uneori devine riscant să-ți pui viața în mâinile lor.

Este emoționantă paralela pe care autoarea o face între căutarea comorilor îngropate de traci și căutarea poveștilor pe care ea o face: la un moment dat, ambele creează dependență.

În Frontiera planul fizic și cel istoric se împletesc permanent cu cel mistic: suntem într-o regiune în care superstițiile, miturile, ritualurile păgâne i-au ajutat pe oameni să supraviețuiască tuturor valurilor de regimuri care au trecut peste ei. Povestea locurilor n-ar fi completă fără povestea acestor credințe oculte pe care oamenii le împărtășesc, indiferent de religie.

Tocmai de aceea titlul cărții, Frontiera, are mai multe conotații: este o graniță între continente, între țări, între culturi și religii, dar și o graniță între viață și moarte, între tărâmul de aici și cel de dincolo. Iar autoarea are cel puțin două motive să facă această călătorie: ca să afle poveștile și trecutul acestei regiuni sălbatice, dar și ca să se descopere pe sine. Faptul că a trăit atât de mulți ani în exil (emigrând cu familia în Noua Zeeleandă) o eliberează și îi dă capacitatea de a scormoni, de a merge foarte adânc în straturile poveștii pe care dorește să o spună.

Kapka face această călătorie în sens invers acelor de ceasornic, și se întoarce de unde a pornit, închizând cercul. Este în primul rând o călătorie inițiatică, o sondare a identității.

Principala calitate a acestei cărți este sinceritatea. Apoi talentul de povestitoare și capacitatea de a descrie în puține cuvinte locuri și mai ales oameni.

Este probabil cea mai bună carte de călătorii pe care am citit-o vreodată și cu siguranță cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o în 2021. Iar acest spațiu gol și alb din harta mea mentală situată la Sudul Dunării s-a umplut acum de viață, de povești uluitoare, de simpatie față de vecinii noștri și de dorința de a vedea cu ochii mei toate locurile despre care am citit cu atât de multă plăcere.

Notă introductivă la Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)

 

Petre Opriș
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)
Editura Trei, 2021




Citiți un fragment din această carte.

 ***
Notă introductivă

 Îngerul meu păzitor m-a întrebat de câteva ori, în ultimii 11 ani, în ce zi a început revoluția în România, în decembrie 1989, și când au murit Nicolae și Elena Ceaușescu. La acea vreme, Karina era un copil, mergea la școală și își amintește de ajutoarele umanitare adunate la Ambasada României de la Varșovia, deoarece părinții ei au fost printre persoanele care și-au manifestat solidaritatea și compasiunea față de cetățenii români care s-au revoltat împotriva regimului comunist de la București implicându-se în procesul de strângere a ajutoarelor.

I-am răspuns Karinei, de fiecare dată, că există o controversă cronologică în ceea ce privește momentul în care a început mișcarea revoluționară în România (la Iași, la Timișoara sau la București)[i], iar când menționez executarea cuplului prezidențial în ziua de Crăciun, reacția ei este întotdeauna aceeași: o tăcere bruscă. În momentul în care rămâne fără cuvinte, îngerul meu încearcă să formuleze în gând o întrebare: "Cum a fost posibil ca românii să facă așa ceva în ziua de Crăciun?" Poloneză, catolică, educată la Varșovia, doctor abilitat în științe politice, Karina este nedumerită de succesiunea tragică a evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989, iar când mai fac glume pe teme religioase, mă privește cu o resemnare care pare să-mi transmită: "Ești incorigibil".

Ea știe, totodată, că am fost botezat la Craiova de părintele Mihai. Fiind forțat de regimul politic de la București, acesta respecta, în anii 1968-1969, regulile impuse de comuniști după desființarea abuzivă a Bisericii Greco-Catolice din România, în toamna anului 1948. Ritualul botezării unui copil de un preot greco-catolic putea fi îndeplinit în acele vremuri doar într-o slujbă cu caracter privat, în afara unui locaș al Bisericii Ortodoxe (în cazul meu, în casa bunicilor). Autoritățile comuniste au acceptat acel compromis cu condiția de a emite un certificat ortodox de botez pe numele copilului (document care ascunde povestea mea). Astfel, regimul politic din România se asigura că numărul cetățenilor greco-catolici din țară scădea treptat din cauze naturale. Tata (Constantin, ortodox) și mama (Elena, greco-catolică) nu aveau cum să știe atunci că soarta mă va purta pe malurile Vistulei, pentru a întâlni o poloneză catolică îndrăgostită de România și de tradițiile românești (în parte, asemănătoare cu cele poloneze).

Evenimentele și întrebările care au apărut în viața personală mi-au stimulat activitatea pe care o desfășor pentru analizarea unor documente românești și străine privind perioada Războiului Rece, la care am avut acces. Prin grija domnului Lucian Popescu, editorul platformei online Contributors, și a Editurii Trei, mi s-a oferit posibilitatea să public în anul 2019 volumul Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991). În volumul respectiv am reunit o parte dintre documentele inedite pe care le-am găsit în arhivele din România, precum și analizele și articolele mele subscrise tematicii economice - apărute inițial pe Contributors, în perioada octombrie 2016 - septembrie 2018. Proiectul respectiv poate fi considerat o dezvoltare a cercetării pe care am efectuat-o pentru cartea Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989) (Editura Militară, București, 2018), pentru care Fundația Culturală Magazin Istoric mi-a acordat premiul Florin Constantiniu (Banca Națională a României, București, 24 mai 2019).

Cele 12 studii și 11 documente incluse în volumul de față succed și completează cărțile anterioare. Așa cum am promis în anul 2019, am inclus de data aceasta materialele cu o tematică politico-militară pe care le-am propus domnului Lucian Popescu și care au fost publicate inițial pe platforma Contributors, în perioada noiembrie 2015 - august 2019. Acestea au fost dezvoltate în ultimele luni, pentru a putea oferi o perspectivă obiectivă și cuprinzătoare asupra fenomenelor militare la care ne referim. Totodată, am adăugat studii privind serviciile românești de informații, fenomenul emigrării românilor și economia românească, aflate în conexiune cu elementele militare care au contribuit la edificarea în mod treptat a unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece. Această abordare complexă poate fi considerată o operă de pionierat în istoriografie deoarece, până în prezent, nu am găsit nicio lucrare românească sau străină de sine stătătoare în care să fie abordate în mod critic problemele cu care s-a confruntat regimul de la București pe trei planuri: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic (economia românească aflându-se, la începutul anilor '70, într-un proces rapid de dezvoltare, cu ajutorul unor fonduri și investiții străine, pe fundalul continuării procesului de emigrare a unor cetățeni români în diferite state capitaliste).

Pentru realizarea lucrării de față, am apelat la documentele pe care le-am găsit în diverse arhive din Polonia, SUA și România, precum și la volumele, la studiile și la articolele unor istorici români și străini (menționate în bibliografie). În acestea există analize despre politicile de securitate internă și externă ale României din timpul Războiului Rece. Informațiile americane inedite au fost obținute în anul 2012, când am beneficiat de o bursă de studii la Woodrow Wilson International Center for Scholars (Washington, D.C.), oferită cu generozitate de conducerea Institutului Cultural Român. La rândul său, personalul de la Arhivele Naționale ale României și Arhivele Militare Naționale Române ne-a pus la dispoziție, cu amabilitate, dosare privind subiectul cărții de față, de-a lungul a aproape două decenii, și se cuvine să le mulțumim și pe această cale.

Față de un înger păzitor (Z całego serca, dziękuję ci! / Îți mulțumesc din toată inima!), față de domnul Lucian Popescu și, nu în ultimul rând, față de conducerea Editurii Trei, doresc să îmi exprim gratitudinea pentru faptul că mi-au acordat încrederea și sprijinul necesar finalizării acestui volum în condiții foarte bune.

Deoarece am avut acces la o multitudine de surse de informații, însă dimensiunile fizice ale unei cărți sunt totuși limitate, ne-am gândit la faptul că lucrarea noastră va putea fi dezvoltată ulterior în trei direcții. De exemplu, chestiunile referitoare la armata română sunt expuse doar parțial în acest volum, deoarece problemele sale din perioada Războiului Rece au fost extrem de numeroase și de complexe. Materialul bibliografic pe care l-am acumulat, în special cel provenit din arhive, ne permite să continuăm cercetarea pe această temă; în aceeași situație se află și studiul unor aspecte ale economiei românești (inclusiv programul nuclear, care ne impune realizarea unui volum separat).

Petre Opriș
Varșovia, 25 decembrie 2019

[i] În volumul de față, ne-am străduit să explicăm diferențele dintre termenii "revoluție" și "lovitură de stat", în cazul evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989. Este foarte dificil să procedăm la fel în limba polonă. Pentru descrieri mai ample în familie, utilizăm în mod curent limba engleză și, uneori, cuvinte din limbile italiană și română. Religia catolică a oferit un avantaj, deoarece limba latină a fost păstrată ca disciplină de învățământ în Polonia - chiar dacă, în perioada Războiului Rece, au existat tensiuni între liderii politici comuniști și conducerea Bisericii Catolice.

Postfață Patrula djinnilor

 

Deepa Anappara
Patrula djinnilor
Editura Pandora M, 2021

traducere din engleză de Daniela Rogobete
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



Citiți un fragment din această carte.

 ***
Postfață

Am lucrat ca reporteră în India din 1997 până în 2008 și, în mulți dintre anii aceștia, am scris reportaje și articole pe tema educației. În fiecare zi am vorbit cu directori de școli și licee, profesori, funcționari de stat și, cel mai important, cu elevi. Crescând într-o casă în care banii erau drămuiți, crezusem că am șanse limitate să realizez ceea ce voiam să fac, dar ca ziaristă am văzut că până și căile acelea limitate sunt cu totul blocate pentru tinerii din locurile cele mai sărace. Am intervievat copii care lucrau ca gunoieri sau cerșeau la intersecții, care erau nevoiți să depună eforturi uriașe ca să învețe acasă din cauza condițiilor familiale grele și care au fost nevoiți să renunțe la școală după ce au fost relocați în urma violențelor religioase. Dar cei mai mulți dintre ei nu mi se prezentau ca victime; erau îndrăzneți și amuzanți și adesea iritați de întrebările mele. Noi, ca societate, și guvernele pe care le-am ales îi abandonaserăm, așa cum arătau invariabil și articolele mele, dar, pentru că scriam constrânsă de numărul de cuvinte și de termenele-limită, nu am reușit să le surprind umorul, sarcasmul și energia.

Cam în aceeași perioadă am început să aflu de dispariția în masă a unor copii din familii sărace. Se spune că în jur de o sută optzeci de copii dispar în India în fiecare zi. Aceste dispariții ajung de obicei la știri doar atunci când e prins vreun răpitor sau dacă există detalii de natură să facă senzație. Poate datorită timpului petrecut intervievând copii în legătură cu aspirațiile lor, interesul meu se îndrepta, în mod firesc, înspre poveștile lor, dar acestea nu erau de găsit. Toată presa se concentra pe răufăcători. Înainte să pot investiga mai în profunzime, în viața mea a avut loc o schimbare care a dus la plecarea mea din India, țara în care m-am născut și am crescut.

Articolul pe care nu fusesem în stare să-l scriu, despre copiii dispăruți și familiile lor, mi-a rămas în minte. La Londra, m-am înscris la un curs de creative writing și, pentru prima temă, am încercat să scriu despre asta și am eșuat. Mi-am făcut griji în privința problemelor etice legate de reprezentarea literară a unui grup de oameni marginalizați, vulnerabili. Nu am vrut să minimalizez inegalitățile pe care le observasem în jurul meu, dar povestea unei tragedii risca să devină parte a unei narațiuni stereotipe despre sărăcia din India, care punea semnul egal între oameni și problemele lor.

În iarna lui 2016, m-am întors într-un final la povestea pe care o lăsasem deoparte cu ani în urmă. Asta s-a întâmplat pentru că, odată cu Brexitul, cu alegerea lui Donald Trump și ascensiunea dreptei în India și în alte țări, exista senzația că lumea se închide în fața celor percepuți ca "outsideri" sau "minoritari", grupuri cărora le aparțineam și eu acum, ca imigrantă în Marea Britanie. M-am gândit la copiii pe care obișnuiam să-i intervievez, la hotărârea lor de a supraviețui într-o societate care îi neglija adesea cu bună știință și mi-am dat seama că povestea trebuie spusă din perspectiva lor. Jai, un copil de nouă ani, mi-a devenit călăuză în roman. Prin Jai și prietenii lui am încercat să surprind trăsăturile pe care articolele mele le ignoraseră: rezistența copiilor, veselia și fanfaronadele lor.

Propria mea viață s-a schimbat în mod neașteptat tocmai când începeam să lucrez la acest roman. Un unchi pe care-l admirasem toată viața mea, cel mai bun dintre toți oamenii, un doctor care își trata pacienții pe gratis dacă aceștia nu aveau bani, a murit. Singurul meu frate, cu șase ani mai tânăr decât mine, a fost diagnosticat cu cancer în stadiul IV. Dintr-odată, problemele cu care se confruntau Jai și prietenii lui, chiar dacă în mod indirect, au devenit ale mele și ale familiei mele. Cum poate să trăiască cineva în incertitudine în fiecare zi? Cum găsești speranța când ți se spune că ea nu există? Și ce avea să se întâmple cu nepotul meu, în vârstă de doar zece ani în momentul acela? Cum îi explici unui copil moartea? Am descoperit că nu pot să discut aceste probleme cu alții, nici măcar cu prietenii mei cei mai apropiați; în schimb, m-am întors spre personajele din această carte, căutând răspunsuri în acțiunile lor.

Chiar dacă experiențele personale au stat la baza acestei cărți în aceeași măsură ca cele profesionale, ar trebui să subliniez că acest roman nu este povestea mea și nici nu a fost vreodată gândit ca atare. Scriindu-l, am devenit însă conștientă de poveștile pe care le creăm ca să înțelegem tristețea și haosul, așa cum fac Jai și ceilalți în această carte, și de toate modurile în care aceste povești ne pot alina sau ne pot dezamăgi. Conștientizarea acestui lucru a șters din pagini diferența de mulți ani dintre mine și personajele mele, dar, în final, Patrula djinnilor este o carte despre copii și doar despre copii. Am scris acest roman ca să contrazic ideea că ar putea fi reduși la statistică. Am scris-o pentru a ne aminti de fețele din spatele numerelor.

Un ultim comentariu. În timp ce scriu această notă, în septembrie 2019, India se confruntă cu un fenomen tulburător, care a făcut ca zvonuri și mesaje redirecționate prin WhatsApp despre anumiți răpitori de copii să ducă la linșarea de către mulțimi a celor acuzați, mulți dintre ei oameni nevinovați din comunități marginalizate și sărace, cei priviți ca "outsideri" ai unei zone sau cei cu dizabilități. Asta se întâmplă după dezlănțuiri similare de furie împotriva minorităților, în special a celor musulmane, și după intensificarea atmosferei de neîncredere din țară. Contradicția inerentă acestei situații nu poate fi ignorată: în India continuă să dispară copii în fiecare zi, traficul de copii rămânând o problemă reală care nu are parte de prea multă atenție și, cu toate astea, există oameni gata să facă dreptate pe cont propriu pornind de la zvonuri și știri false, poate mânați de temerile față de "celălalt" întreținute de cei aflați la putere. Speranța vine sub forma organizațiilor caritabile care lucrează cu copii din comunitățile sărace. Cei interesați să afle mai multe despre ele pot să caute următoarele organizații: Pratham (prathamusa.org), Childline (childlineindia.org.in), Salaam Baalak Trust (salaambaalaktrust.com), HAQ: Centrul pentru Drepturile Copilului (haqcrc.org), International Justice Mission (ijm.org/india), Goranbose Gram Bikash Kendra (ggbk.in) și Fundația MV (mvfindina.in).

Despre viețile unor bărbați îndumnezeiți - Plotin, un mistic păgân

 

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021




Citiți un fragment din această carte.

***
Despre viețile unor "bărbați îndumnezeiți"

"Oamenii sunt zei, zeii sunt oameni". Heraclit (citat de Clement Alexandrinul)


Prin ce se justifică Porfir în fața cârcotașilor zei ai culturii?

În primul rând, ca editor al scrierilor lui Plotin. Enneadele, așa cum au ajuns până la noi, reprezintă opera de editor a lui Porfir. Noua ediție, cronologică, începută de Pierre Hadot și continuată de urmașii săi de la École Pratique des Hautes Études, constituie, fără îndoială, o revoluție în domeniu, dar aceasta nu umbrește cu nimic ediția clasică. Citindu‑l pe Plotin prin "schema ințiatică" propusă de către discipolul său ne situăm în interiorul paideii neoplatoniciene, participăm la un tip specific de filozofare, pervertit, ori pur și simplu uitat mai târziu. Structurarea scrierilor lui Plotin pe trei paliere - etică, fizică, teologie - implică și o grilă specifică, formativă de lectură. Iar această grilă, deși impietează oarecum asupra originarității Enneadelor, are meritul de a conferi sens mistagogic unei mase de tratate redactate sub semnul dezideratului pedagogic, al inspirației sau, pur și simplu, al polemicilor conjuncturale. Regretabilă și de neînlocuit este pierderea tuturor comentariilor și introducerilor făcute de Porfir la Enneade.

Al doilea argument: Porfir rămâne pentru întreaga tradiție filozofică occidentală împăciuitorul lui Platon cu Aristotel. În urma demersului porfirian, "logicianul" Aristotel nu se mai vede umilit de "teologul" Platon. Revenim iarăși la schema filozofiei tradiționale, în trei timpi, presupunând o ascensiune permanentă. Logica, exclusă la un moment dat, este repusă în vechile ei drepturi datorită bunei încăpățânări a lui Porfir. În acest sens, Bidez vorbește despre filozoful neoplatonician ca despre primul scolastic occidental. Un mic opuscul, de câteva zeci de pagini, Eisagoge - introducere la Categoriile lui Aristotel, adresată unui prieten - i‑a asigurat supraviețuirea în lumea creștină, procurându‑i chiar și un renume. Istoria celebrei "certe a universaliilor" începe odată cu "Introducerea" amintită. Dacă Aristotel a ajuns, pentru Evul Mediu, supremul și inconturnabilul Magister, faptul i se datorează în primul rând lui Porfir - și apoi traducerii în latină a Eisagoge‑ii de către Boetius. Nu exagerăm afirmând că filozofia medievală n‑a fost aristotelică, ci porfiriană.

Mai puțin invocată, însă de o importanță covârșitoare, ni se pare dimensiunea "ecumenică" id est conciliantă a operei lui Porfir. Abia epoca "post‑modernă" ar putea valoriza acest aspect. Porfir a practicat o filozofie impregnată de virtuți religioase, încercând, pe lângă sinteza Platon‑Aristotel - în interiorul tradiției filozofice occidentale - o altă armonizare, mai îndrăzneață și mai redutabilă, între filozofia occidentală și religia orientală (Oracolele caldeene). "El, scrie Hans Lewy, n‑a fost doar primul platonician care a introdus Oracolele caldeene în școala neoplatoniciană și care a citat versurile lor pentru a justifica axiomele ontologiei neoplatoniciene, ci și primul care, printr‑o reinterpretare radicală, a armonizat învățătura caldeenilor cu principiile majore ale neoplatonismului. Din aceste trei puncte de vedere, el a deschis calea interpretării Oracolelor caldeene de către Iamblichos, apoi de către Proclos". Evident, între Porfir și Iamblichos există diferențe, nu numai de accent sau de nuanță, ci de esență. Religiozitatea "rațională" a primului nu se împacă defel cu excesele "teurgice" ale celui de‑al doilea. Totuși, important rămâne până la urmă ceea ce‑i unește într‑o familie spirituală, anume preponderența aspectului teologic al filozofiei și implicit reconsiderarea teologiei ca "știință". De la Plotin, trecând prin Porfir și până la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia trăiește într‑o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant și un mistagog.

Pierre Hadot vine cu o altă piesă importantă la dosarul moștenirii porfiriene: doctrina despre Treime. Se știe că Numenios, filozoful medioplatonician, concepuse o teorie cosmologică proprie, conform căreia ar exista trei zei: Unul, Binele, absolut transcendent, imobil, nemuritor; Demiurgul, creator, mediator; și Cosmosul, creația, devenirea. Doctrina lui Porfir despre Trinitate, în descendență plotiniană, adică "emanaționistă" va fi preluată ca atare de către doi filozofi convertiți la creștinism, Marius Victorinus și Synesios, episcopul de Cyrene.

Se cuvine menționat apoi rolul lui Porfir în transmiterea unui bagaj imens de informații (istorice, filozofice, filologice etc.) din toată cuprinderea Antichității. Compilator de primă mână, el a adunat, precum albina - despre care scrie câteva pagini superbe în Peștera nimfelor - tot ce se putea aduna din diferite straturi culturale - numeroase aspecte ale vieții spirituale, de la astrologie și literatură oraculară până la magie și superstiții. Istoria alegoriei nu‑l poate omite, calitățile lui de hermeneut dublându‑le, fără stridențe, pe cele de filolog. A scris peste șaizeci de lucrări, atingând practic toate domeniile culturii vremii sale: gramatică și cronologie, istorie și exegeză homerică, astronomie, astrologie, matematică, muzică, psihologie, metafizică.

Nu în ultimul rând se cuvin invocate, în fața acestui imaginar "tribunal" al culturii, influența pe care a exersat‑o, prin traduceri, asupra filozofiei arabe (vehiculul său în Occidentul medieval) și, cu titlu anecdotic, revendicarea sa de către mișcările ecologiste contemporane. Tratatul De abstinentia a fost tradus și difuzat în cerc restrâns de o asociație al cărei scop principal îl constituie scoaterea în afara legii a vânatului/pescuitului și impunerea vegetarianismului ca regim mondial de alimentație.

Curriculum uitae

Porfir s‑a născut prin 232-233 în Siria. Unii creștini îl numesc "bataneotul", ceea ce a făcut să se creadă că locul său de baștină ar fi fost o localitate numită... Batanea. Se pare că epitetul, preluat în greacă dintr‑un dialect semitic, proclama o injurie la adresa lui Porfir, considerat un apostat de către autorii creștini. Oricum, el însuși se consideră tyrian. Se numea, ca și tatăl său, Malchos, adică "Împăratul", "Porfir" fiind numele "de botez" filozofic. Convertirea la filozofie a fost însoțită și de schimbarea numelui. Autorul acestei schimbări este vestitul retor Longin, cunoscut mai ales ca autor, incert, de altfel, al tratatului Despre sublim. Porfir a primit o educație aleasă - a se vedea și informațiile transmise de Eunap - cunoscând încă de mic trei limbi: siriana (limba maternă), greaca și, destul de bine, ebraica. Educația și‑a făcut‑o la școala lui Homer și Hesiod, urmând etapele paideii clasice. Dar n‑a rămas străin nici de tradițiile populare, de "pitorescul" superstițiilor și credințelor siro‑feniciene. Se știe, în plus, că era versat în filozofia misterică - persană, caldeeană, egipteană. Un loc comun al epocii - dar care urcă mult mai departe în timp - spune că filozofii greci au fost școliți de către Orientali. Educația lui Porfir se înscrie, de la început, pe o traiectorie universalistă, care nu înseamnă compromis de ordin politic, adică amestecare sincretică a valorilor culturale, sau compromis de ordin gnoseologic, adică atingerea adevărului mergând simultan pe mai multe căi. Universalismul porfirian, ca de altfel universalismul neoplatonician în genere, pleacă de la, și fundamentează în același timp, o metafizică. Până în secolul al XX‑lea, mai precis până la apariția fenomenologiei religiei, cercetătorii i‑au atribuit lui Porfir, în mod constant și oarecum denigrator, eticheta de "autor sincretic". Sincretismul e o maladie culturală, un culturalism neproductiv, pe când esența gândirii lui Porfir se situează în sfera metafizicii. Plecând de la metafizică - o metafizică de tip mistico‑teologic -, trecând prin fizică și prin etică, neoplatonicienii oferă o alternativă eficientă modelului propus de filozofia creștină. Voi încerca să precizez aceste afirmații mai încolo. Deocamdată să urmăm firul prezentării biografice...

Educația și‑a început‑o, spuneam, la Tyr. Cunoștea foarte bine curentele gnostice, cunoștea din surse directe creștinismul, fără să fi fost însă niciodată creștin, cum se va scrie ulterior pe urmele lui Eusebiu al Cezareii. Un episod plin de tâlc merită povestit aici: întâlnirea lui Porfir cu Origen, aflat în refugiu la Cezareea Palestinei, după alungarea lui din Alexandria. Multă cerneală a curs și va mai curge pe acest subiect, care implică cel puțin trei chestiuni spinoase: 1) existența a doi filozofi cu numele Origen; 2) apostazia lui Porfir; 3) relația amândurora - a lui Origen; a lui Porfir - cu Ammonios Sakkas. Într‑o pagină voi încerca să rezum câteva cercetări recente (Richard Goulet, Pierre Nautin, Denis O'Brien, Pier Fr. Beatrice).

Eusebiu, în Istoria ecleziastică VI, 19, 1-10, citează fragmente din cartea lui Porfir, Contra Christianos, în care fostul discipol îi reproșează lui Origen improprietatea aplicării metodei alegorice la textul Vechiului Testament. Mai clar - metoda alegorică poate și chiar se cuvine aplicată pentru descifrarea unor mesaje ascunse, de pildă, în poemele homerice, dar ea nu se legitimează prin nimic în cazul unor scrieri clare și lipsite de substrat ezoteric, cum sunt, în ochii lui Porfir, "Cărțile lui Moise". Căci Moise vorbește limpede și pe față poporului său. Dezbaterea se poate deschide pe mai multe fronturi și ar fi extrem de incitantă. Amintesc doar că, șaizeci de ani mai târziu, împăratul Iulian, bun cunoscător al învățăturii creștine, va avea o poziție diferită, recunoscând legitimitatea folosirii alegoriei de către exegeții Vechiului Testament și încercând astfel stabilirea unei punți de legătură între "miturile creștine" și cele păgâne. Poziția lui Porfir față de Origen a fost adeseori deformată. Dacă citim fără prejudecăți paginile lui Eusebiu, observăm că totul trebuie nuanțat și că, departe de a‑și desființa profesorul din adolescență, Porfir îi face un portret mai mult decât admirativ. Simțim doar un fel de "ciudă" izvorâtă din admirație și iubire înșelată, ciuda că un asemenea om excepțional a rămas prins în mrejele credinței creștine, când adevărul s‑ar afla în altă parte. La didaskaleionul din Cezareea, Porfir va fi adâncit tradiția platoniciană, în primul rând, căci metoda pedagogică a lui Origen consta în parcurgerea tuturor marilor "sisteme" filozofice pentru a provoca haosul mental premergător revelației oferite de creștinism. În plus, de la Porfir însuși, citat de Eusebiu, aflăm că Origen cunoștea foarte bine tradiția așa‑numiților medioplatonicieni: Numenios, Cornutus, Kronios, Chairemon etc. Nu în ultimul rând, aici va fi deprins tânărul sirian cercetarea "Cărților lui Moise" (Pentateuhul), precum și abilitățile interpretării alegorice.

Tot Porfir vorbește și despre convertirea lui Origen la creștinism. Marea problemă este... despre care Origen vorbește Porfir? Se știe că Origen, autorul tratatului De principiis, s‑a născut creștin, într‑o familie care a dat Bisericii și un martir (tatăl său, Leonidas). Un alt Origen, codiscipol al lui Plotin la școala aceluiași Ammonios, nu se va fi convertit niciodată la creștinism și nu va fi publicat decât o carte, pierdută astăzi. Faptul că există doi Origen alexandrini e acceptat aproape unanim. Dar amândoi - și păgânul, și creștinul - studiaseră cu Ammonios Sakkas? Porfir relatează întâlnirea unui Origen cu Plotin la Roma. Dar el însuși nu‑l cunoștea direct pe colegul maestrului său, căci întâlnirea cu pricina avusese loc înaintea intrării sale în grupul plotinian. Așadar, să fi confundat cele două personaje într‑unul singur (teza lui Goulet)? Deocamdată misterul, în ciuda celor mai subtile încercări de limpezire, rămâne intact pentru istoricii filozofiei. Cert este că Porfir n‑a petrecut multă vreme în preajma exegetului creștin la Cezareea, neconvertindu‑se la creștinism, cum insinuează unii Părinți ai Bisericii.

Cât privește figura lui Ammonios Sakkas, mă resemnez în fața tainei citându‑l pe regretatul Pierre Nautin: "Ni‑l imaginăm pe Ammonios ca pe un creștin pe care studiul filozofiei l‑a determinat, fără îndoială, să opereze un discernământ printre învățăturile îndeobște acceptate de credincioșii din Alexandria, așa cum va proceda însuși Origen în privința învierii, și să se distanțeze întrucâtva de Biserica oficială, fără însă a‑și renega credința în Cristos. Înțelegem atunci mai bine de ce tinerii creștini inteligenți, care doreau să împace credința și filozofia, vor fi fost seduși de un maestru care a parcurs deja acest drum înaintea lor." Porfir l‑a părăsit pe Origen înainte de izbucnirea persecuției lui Deciu. Cu siguranță, ne spune Bidez, a frecventat și alți profesori din Cezareea. Își însușise deja anumite practici magice; Eunap povestește, pe scurt, o anecdotă despre alungarea unui demon dintr‑o baie.

Acum redactează prima lui operă, Filozofia oracolelor, care trebuie citită în contrapunct cu următoarea, Despre statuile zeilor. În prima lucrare, Porfir, atribuind filozofiei un sens foarte larg - religios și soteriologic -, descrie practicile de salvare a sufletului, accentuând pe superstițiile, cultele și riturile orientale. De asemenea, un rol important îl joacă astrologia. Zeii intervin în viața muritorilor, dar uneori ei se înșală în preziceri, din cauza Destinului (tyche). Prin "filozofia oracolelor" tocmai influența Destinului este anihilată, lăsându‑i pe zei să vorbească liber și să rostească adevărul.

În Despre statuile zeilor, Porfir își propune o apologie a păgânismului, mai precis a cultelor păgâne, a căror semnificație era sistematic răstălmăcită de către adversarii creștini. El arată că numai neinițiații, profanii pot confunda imaginea, simbolul cu Referentul imaginii/simbolului. Nu piatra este venerată într‑o statuie, ci Zeul, prin esență transcendent, reprezentat numai în statuia respectivă. Descifrarea spiritualului în material, a amprentei divine în piatră, a "sacrului camuflat în profan" solicită însă o anumită inițiere și o anumită competență hierofantică. Nu oricine poate intra sub învelișul pietrelor și sesiza urma inefabilă a zeului. Creștinii se revoltă și‑i acuză de idolatrie pe păgâni nu pentru că ar fi rău intenționați, ci pur și simplu din nepricepere. Schema dialecticii sacru‑profan, spiritual‑material, sens spiritual‑sens literal constituie una dintre constantele filozofiei porfiriene.

A doua parte a vieții lui Porfir se petrece în "Occident", la Atena mai întâi, apoi la Roma, cu paranteza siciliană asupra căreia voi stărui. La Atena a frecventat mai mulți profesori, în diferite domenii: matematică (Demetrios); gramatică (Apollonios); retorică (?) (Minucianus). Dar întâlnirea decisivă a fost cu Longin, vestit retor și unul dintre cei mai străluciți filologi‑editori ai vremii. De la acest Longin a deprins "critica de text", cum o numim astăzi, precum și toată bucătăria de editor și comentator. Desigur, Longin nu avea adâncimea și anvergura lui Plotin. Avea însă alte calități, în alte domenii. La școala lui Longin, Platon era ținut la înaltă cinste, având parte în fiecare an de un banchet aniversar. Doar că, spre deosebire de banchetele plotiniene, adevărate "liturghii" filozofice, banchetele organizate de Longin sufereau de exces logoreic.

Exercițiul filologic, atunci când e făcut cu pricepere și modestie, aduce o sumedenie de foloase. La școala lui Longin, între atâția prețioși puși să facă ordine în litera unei culturi la al cărei spirit nu mai aveau, se pare, acces, Porfir și‑a însușit instrumentele de lucru. A realizat și o serie de studii legate de "chestiunile homerice", din perspective diferite: istorică, gramaticală, etimologică, filologică și chiar filozofică. Tot pe Homer își exersează metoda alegorică, singura metodă hermeneutică prin care Poetul putea fi "absolvit" de "absurdități" și contraziceri. Mai târziu, împlinindu‑și metoda și conferindu‑i o dimensiune spirituală aparte, Porfir va interpreta miturile din Iliada și Odiseea ca pe expresii încifrate ale filozofiei neoplatoniciene. Deocamdată, el se exersează în elementele profane ale meseriei de hermeneut. Unii cercetători datează din această perioadă și Istoria filozofiei, lucrare impresionantă, atât ca dimensiuni, cât și ca volum de informații. Dar multe indicii ne fac să credem că ea a fost redactată ulterior, după întâlnirea decisivă cu Plotin, prin Viața lui Pitagora, Viața lui Plotin, tratatul Despre abstinență și Scrisoarea către Marcella curgând aceeași sevă mistico‑filozofică de sorginte plotiniană. În concluzie, se poate spune că la Atena s‑a operat prima convertire majoră a lui Porfir la un elenism încarnat de operele lui Homer și Platon. Dar această convertire avea nevoie de o prezență reală, concretă pentru a fi desăvârșită. Augustin se convertește la creștinism în urma lecturii Enneadelor și a epistolelor pauline, însă decisive au fost povestea convertirilor lui Antonie și Marius Victorinus, precum și întâlnirea cu Ambrozie. La fel se vor fi întâmplat lucrurile și cu Porfir: convertirea dorită, presimțită la elenism (așadar la filozofie) se va realiza efectiv în urma întâlnirii cu Plotin, întrupare, de această dată vie, a platonismului.

Porfir ajunge la Roma în vara lui 363 și va rămâne în preajma lui Plotin șase ani, până la plecarea precipitată în Sicilia. Profesorul tocmai luase vacanță și se retrăgea la moșia unui discipol, din preajma Urbei. Nou‑venitul ascultă câteva cursuri mai mult sau mai puțin improvizate - accesul la cursuri era liber, lecțiile nu se plăteau - și rămâne impresionat. A trăit probabil sentimentul pe care‑l trăise Plotin, cu ani în urmă, la Alexandria, când, după îndelungi căutări și numeroase decepții, l‑a descoperit pe Ammonios Sakkas.

Pentru a oferi o idee despre atmosfera comunității din jurul lui Plotin, voi pune cap la cap câteva fragmente culese din mărturia lui Porfir. Filozoful se înconjurase de un grup de prieteni, majoritatea medici, veniți, ca și dânsul, din fascinantul Orient. Aceștia locuiau împreună, formând o unică familie spirituală, și nu aveau altă îndeletnicire decât aceea a cultivării filozofiei. Alții, de pildă câțiva senatori, veneau la reuniuni atunci când găseau o clipă de răgaz în programul lor extrem de încărcat. Rogatianus este cel mai cunoscut, singurul convertit până la capăt: "Tot din Senat venea și Rogatianus, care ajunse atât de departe pe calea renunțării la traiul lumesc, încât se lipsi de avere, își slobozi toți sclavii, lepădându‑se chiar și de rangul său. Tocmai când trebuia să se înfățișeze pentru prima dată în lume în calitate de pretor, iar lictorii se înființaseră deja la el, n‑a vrut să iasă și nici să mai audă vreodată de funcție. Ba încă a preferat să nu mai locuiască nici în propria lui casă, ci se ducea pe la rude și prieteni să doarmă și să mănânce (de altfel, nu mânca decât o dată la două zile). Ca urmare a atâtor renunțări și a nepăsării lui față de cele necesare traiului, el, care suferea atât de rău de podagră, încât trebuiau să‑l poarte în lectică, își recăpătă curând sănătatea, iar mâinile, pe care înainte nici nu putea măcar să și le desfacă, acum îi slujeau mai abitir decât meșteșugarilor ce‑și câștigă traiul de pe urma lor. Plotin îl aproba și, socotindu‑l printre cei mai vrednici de laudă, îl înfățișa ca pe o pildă bună celor care se îndeletniceau cu filozofia."

Nu lipseau femeile și copiii. Porfir notează: "Avea în jurul său și câteva femei foarte devotate filozofiei: Gemina, în a cărei casă și locuia; fiica ei, numită la fel ca și maică‑sa, Gemina; și Amphicleia, măritată cu Ariston, fiul lui Iamblichos. Pe de altă parte, mulți bărbați și multe femei de cea mai înaltă stirpe, când simțeau că li‑i sfârșitul aproape, își aduceau la el odraslele (băieți și fete, fără nicio deosebire) și i le încredințau laolaltă cu întreaga lor avuție, ca unui sfânt și dumnezeiesc păzitor. De aceea, i se umpluse casa de băieți și fete. Printre aceștia se afla și Potamon, de a cărui educație s‑a îngrijit îndeaproape, ascultându‑l de multe ori când își făcea exercițiile. Plin de răbdare, îi asculta pe cei rămași în slujba tinerilor, când îi aduceau socotelile averilor și se îngrijea ca acestea să fie drepte, spunând că până nu vor ajunge filozofi, ei trebuie să‑și păstreze avuțiile și veniturile neatinse și în siguranță. Cu toate că pe atâția îi scutea de grijile și preocupările vieții, nu și‑a slăbit niciodată, în stare de veghe, avântul spre Intelect. În plus, era blând și mereu la dispoziția tuturor celor care, într‑un fel sau altul, l‑au cunoscut. Iată de ce, deși a stat la Roma douăzeci și șase de ani încheiați, arbitrând multe neînțelegeri, nu și‑a făcut niciun dușman printre oamenii politici" (9).

Plotin are cincizeci și nouă de ani. Se află în punctul maxim, de akme, al itinerariului său spiritual și așternuse în scris, pentru câțiva aleși, douăzeci și unu de tratate filozofice (denumirea de enneade îi aparține lui Porfir). Mâna lui dreaptă era filozoful Amelios, bine cunoscut și citat de Longin. Amelios îl va iniția pe novicele sosit de la Atena în învățătura maestrului și tot el îi va da răspuns la câteva texte critice alcătuite de acesta împotriva lui Plotin, de pe poziții "longiniene". După trecerea "examenului de admitere", Porfir va primi spre lectură cele douăzeci și unu de tratate rezervate avansaților. Foarte repede, datorită calităților sale excepționale și pregătirii filologice, devine discipol favorit, la concurență cu Amelios. Proclos ne‑a transmis o anecdotă sugestivă: comentând Timaios‑ul platonician, Amelios ajunse într‑o zi la o "aporie". Nicio soluție nu părea valabilă, când Porfir intră în sala de curs și, prezentându‑i‑se chestiunea, demonstră imediat că textul folosit de Amelios fusese corupt, iar lecțiunea "aporetică" era, de fapt, o simplă eroare a scribului. Iată cum descrie Bidez atmosfera noii "case" a lui Porfir: "Vizitatorul care pătrundea pentru prima dată la Plotin trebuie că se simțea foarte impresionat. Buimăcit încă de tumultul marelui oraș, la un pas de străzile unde se etala, într‑un somptuos decor de monumente, fastul unei vieți de plăceri greu imaginabile pentru noi, el descoperea un cerc liniștit de asceți, care ignorau lumea, meditau cărți de filozofie și practicau o renunțare disprețuitoare. Ducând laolaltă o viață pură, inițiații acestui «conventicul » filozofic așteptau ziua extazei pe pământ, apoi eliberarea săvârșită prin moarte și întoarcerea sufletului în sânul Ființei eterne. Existența în plină capitală a acestui mic «cenaclu» de «fețe palide» izolate de lume n‑are, de altfel, nimic surprinzător. E unul dintre acele contraste violente care se produc în intensitatea și explozia de viață a unui centru precum Roma imperială."

Șederea lui Porfir în această comunitate de "fețe palide" s‑a încheiat după șase ani. La un moment dat, eroul nostru e năpădit de gânduri negre hotărând să‑și pună capăt zilelor. S‑au făcut tot felul de speculații despre episod, începând cu cele ale fantasmagoricului Eunap. În nota din Viețile sofiștilor consacrată lui Porfir, acesta dă o versiune cu totul diferită de aceea originară, a lui Porfir însuși. Influențat de discursurile maestrului, discipolul s‑ar fi scârbit atât de tare de propriul său trup și de semenii lui, încât hotărî să fugă în pustie. Ajunse în Sicilia și aici se retrase într‑un loc ferit de "cărările oamenilor". Plotin însă îi prinde urma și‑l găsește, aproape mort de foame. După o discuție decisivă (publicată, conform spuselor lui Eunap, în Enneade), "sinucigașul" își schimbă gândurile, iar Plotin se întoarce să moară împăcat la Roma. Exegeții moderni fac și ei tot felul de supoziții: melancolia lui Porfir s‑ar datora surmenajului, excesului de activitate intelectuală, dublat de zelul ascetic; Porfir își inventează boala ca pretext credibil pentru a masca ruptura cu învățătura plotiniană, radical antiaristotelică (în Sicilia a fost scris celebrul comentariu la Categoriile lui Aristotel); în sfârșit, cea mai prozaică ipoteză pune declanșarea crizei de melancolie pe seama orgoliului rănit.

Noi îi vom da crezare lui Porfir. La un moment dat ceva nu mai "funcționează" și el hotărăște să‑și pună capăt zilelor, id est, în traducere plotiniană, să‑și elibereze sufletul mai repede din închisoarea trupului. Atunci Plotin îl vizitează și, dându‑și seama de starea bolnavului, îi recomandă un "leac" foarte util împotriva stărilor depresive: călătoria, "schimbarea peisajului". Porfir se îmbarcă imediat și, trecând prin strâmtoarea Charibdei, pe urmele lui Ulise, ajunge în Sicilia. Se instalează în cetatea Lilybaeum, dar va face escapade pe insulă. Se știe că a vizitat, de pildă, Cartagina. Departe de a se izola, cum fantasmează romantic Eunap, el întreține o corespondență susținută cu toți foștii profesori, codiscipoli și prieteni. Plotin, din ce în ce mai bolnav, își adună forțele pentru a redacta ultimele tratate, pe care i le expediază discipolului său mai priceput decât el într‑ale filologiei. De asemenea, păstrează contactul cu Longin, invitat la Palmira de către regina Zenobia. Aceasta dorea să întemeieze un imperiu pe cât de impresionant, pe atât de utopic, în care creștinii să trăiască în pace și bună înțelegere cu evreii și păgânii. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor și oamenilor de știință (Longin se număra printre ei) și se pregătea de acțiunea militară propriu‑zisă. Dar oștile Zenobiei au fost spulberate de romani. Aurelian i‑a condamnat la moarte pe toți "colaboraționiștii", inclusiv pe Longin, care și‑a acceptat destinul ca un adevărat filozof, contrazicând într‑un chip sublim afirmația pripită a lui Plotin despre dânsul. Pe lângă Eisagoge, o scrisoare de lămurire către senatorul Chrysaorios, Porfir a mai redactat în Sicilia câteva lucrări importante: o cronografie care începea cu războiul troian și se termina cu domnia lui Claudius; Despre întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, tratatul Împotriva creștinilor și De abstinentia.

Țigan țăndări

 

Valeriu Nicolae
Țigan țăndări
2022




***
Intro

Valeriu Nicolae este jurnalist, scriitor și activist pentru drepturile omului. A lucrat cu migrați și refugiați în Europa, Turcia și Liban, a condus numeroase traininguri pe tema instituțiilor europene pentru organizații guvernamentale, ONG-uri și companii multinaționale și deține o firmă ce oferă traininguri de comunicare și diplomație pentru instituții financiare, ministere de externe și organizații din Europa, Africa și Asia.

Activitatea sa la Bruxelles a dus la adoptarea unor serii de strategii europene și naționale în domeniul social. În 2007, împreună cu actualul vicepreședinte al Uniunii Europene, Frans Timmermans, a inițiat una dintre cele mai eficiente campanii împotriva rasismului. În 2009 a fondat și a condus, până în 2013, fundația Policy Center for Roma and Minorities și este cofondator al Coaliției pentru o Strategie Europeană pentru Romi. Din 2012, vreme de trei ani, a fost directorul regional al celui mai mare ONG care lucrează cu refugiați - World Vision. În 2016, în timpul guvernului tehnocrat, a fost consilier de stat și secretar de stat. În 2017, a fost reprezentant special al secretarului general al Consiliului Europei.

O bună parte a veniturilor sale din ultimii 15 ani a fost folosită pentru a ajuta copiii săraci din Ferentari să rămână în școală. Pentru eforturile depuse în Ferentari, Valeriu a primit premiul onorific World's Children's Prize Award de la regina Suediei (2018).

În 2009, campania de promovare a cititului în comunitățile sărace inițiată de Valeriu Nicolae a primit premiul doi în cadrul unei festivități în New York. A primit și Premiul Parlamentului European pentru "Cetățeanul Anului" (2013) și Premiul UNICEF pentru cel mai bun proiect în sport și educație, pentru munca sa cu unii dintre cei mai vulnerabili copii (2012). Este unul dintre producătorii filmului documentar Toto și surorile lui (2014). Are un masterat în diplomație acordat Summa cum Laude de Universitatea din Malta. A prezentat peste o sută de lucrări științifice la conferințe naționale și internaționale. A publicat trei cărți, două în engleză și una în italiană. Scrie săptămânal în Dilema veche, precum și în Libertatea și pe platforma Ziare.com.

*
 Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țandări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.

Cel mai frică mi-a fost după ce am tipărit cartea. Mi-a fost teamă de tine, cel sau cea care o citește. Nu de alta dar țăndările din mine nu sunt deloc șlefuite. Mi-a fost frică deși nu sunt deloc obișnuit cu frica. Încă îmi mai este. Dar mult, mult mai puțin decât mi-a fost.

 *
Această carte vine în sprijinul proiectului Grădinița bună din cadrul Asociației Casa Bună, al cărui fondator este Valeriu Nicolae. Puteți dona către Asociația Casa Bună la: donatii.asociatiacasabuna.ro

Fragment

Lumina explodează. Lumină albă puternică. Pielea ta e închisă, iar a mea și mai închisă. Porți cămașa mea - una albă și puțin transparentă. Tocmai te-am sărutat pe burtă și ochii îți sunt aproape de un verde limpede.

Zgomotul strident al unei mașini lovite. Cineva mă înjură. Mașina miroase brusc a tine, imaginea se oprește și te văd în biroul tău nervoasă ca naiba. Porți un costum gri. Arăți obosită dar tot înnebunitor de elegantă. Pierzi energie cu o viteză foarte mare și ignori că ți-am dat ceva ce ar trebui să te ajute. Pandantivul este de fapt un talisman împotriva coșmarurilor dar tu nu crezi în prostia asta. Pietrele stau într-un dulap și devin tot mai întunecate. Au nevoie să vadă soarele la fel de mult cum ai și tu. Și au nevoie de pielea ta. Și tu ai nevoie de asta.


- Am probleme cu respirația, Val.

Casă - un sistem audio bun. Tu plângi. Se aude un cântec No Light No light care începe brusc și tare. M-am rătăcit. Nu știu unde sunt și ce mi se întâmplă. Respirația se accelerează și sunt deasupra ta. Suntem amândoi suspendați în aer. Eram în pat dar acum tu ești la 20-30 de centimetri deasupra patului. E un coșmar. Se aude muzica de pe telefonul meu și eu visez. Încerc să mă calmez. Tu te sperii.

- Acum câteva sute de ani totul putea fi explicat prin magie. Totul. Totul era despre diferite descântece, poțiuni, vrăji. La începuturile perioadei creștine apostolii erau considerați magicieni. Isus era magic
- Val de ce îmi spui toate astea?
- Pentru că trebuie să te calmez.
- De ce?
- Mă omori - ești o vrăjitoare și în ciuda faptului că o știi, ignori asta.
- Ce încerci să îmi spui Val?
- Că ești foarte intensă și că mă poți omorî.
- Nu crezi asta.

Geta credea că e vrăjitoare. O vrăjitoare toxică. Și apoi a descoperit că și eu eram la fel ca ea, doar că eram mai tânăr și mai deștept. Tradiția spune că vrăjitoria se transmite doar la femei. Și-a dat seama că atunci când eram furios pe mama, ea se îmbolnăvea. Că îi puteam prelungi somnul lui taică-miu. Că putem să vindec câinii. Că știam multe despre corpul oamenilor și despre plante fără să învăț mare lucru.

Oamenii pe care îi uram au dus-o din rău în mai rău. Oamenii pe care i-am plăcut au devenit dependenți de mine. După ea, am realizat și eu asta. Nu mi-a spus-o niciodată. Știa că eu știu.

Am învățat să nu urăsc oamenii. Am învățat să îmi amorțesc emoțiile și să fiu indiferent. Problema rămâne cu oamenii pe care îi plac. Și tu ai observat asta foarte repede.

Semeni foarte mult cu Geta. Doar că ești mai puternică și mai deșteaptă. Cred că mama o să își dea seama. Și va ști că ești din aceeași specie ca Geta și ca mine. Și sunt curios care o să fie reacția ei.

Copilul tău nu ar fi știut niciodată. Probabil că nici tu. Aste e ce am văzut și ce m-a speriat.

Ai vrut o revelație. Consideră că asta e una.

1.

Mama plânge sub plapumă ca să nu o văd eu. Stihiile nu plâng și nimic nu le prea poate învinge. Numai că a fost un an cumplit pentru ea. Dobre, numele pe care îl voi descoperi cu stupoare pe certificatul meu de naștere din Caransebeș peste câțiva ani, a căutat-o tot anul. Dobre este cel mai probabil iubirea vieții ei. Un dobitoc abuziv, dar fără calitățile de bețivan rasist care îl fac remarcabil pe tata. Dacă e să mă iau după unchiul Ghică, în plus, Dobre e de-al "nostru", adică țigan. Mama tocmai și-a luat niște înjurături tradiționale de la tata care a plecat pilit regulamentar la lucru pentru tura de noapte.

Mama a fost o victimă a violenței domestice. De obicei trecea rapid peste abuzurile verbale și peste amenințări. Tata a vrut s-o omoare cu un topor. L-am oprit eu. Atunci ne-am pus amândoi încuietori la camerele noastre. Mama a fost o femeie frumoasă pe care au urâțit-o rasismul idiotului cu care s-a recăsătorit și viața de fiecare zi. Ar fi putut lejer să fie orice, numai că a trebuit să muncească de la 16 ani.

Încă de puștoaică, a trebuit să se descurce de una singură într-o lume deloc prietenoasă cu o țigancă. A avut grijă de toată lumea din jurul ei. Încă are. În momentele alea în care ceda și se oprea, toată agitația din capul meu dispărea. Mă speriam. Dispariția tornadei din apartament lăsa mult prea mult loc și nu știam cum să mă port. Încercam să o amuz cântând. Răgind, ca să fiu mai corect, că de cântat nu am fost nicicând în stare. Se uita prin mine și mă ruga să o las un pic singură.

Plângea pe ascuns. Să nu o vedem noi, copiii ei, și mai ales să nu o vadă catastrofa care îi era bărbat. Pentru câteva zile, era îngrozitor de trist la noi în casă. Mama aia de oțel, mama aia care la 1,38 era spaima tuturor bărbaților din familie, cea care mânuia fărașul de fier mai bine decât Mihai Viteazul sabia, mama cea fără buton de oprit, dispărea ascunsă în camera ei.

Crede că nu știu ce se întâmplă cu ea, dar i-am auzit pe Nini și Ghică vorbind despre Dobre cu ceva luni în urmă și am auzit-o de două ori vorbind cu Dobre la telefon. E ziua ei mâine și a făcut tort să ducă la serviciu. Plapuma se mișcă sacadat că plânge tăcut dar cu tot corpul. Mă duc și o iau în brațe prin plapumă. Îmi dau seama că am crescut mult de când am luat-o în brațe. Stihia mai mare decât viața pare acum mică și fragilă. Îi spun că o iubesc și că orice s-ar întâmpla o să fiu lângă ea. Sunt probabil patru, cinci ani de când nimeni nu i-a mai spus că o iubește.

A stat cred două minute nemișcată sub plapumă cu mine îmbrățișând-o. M-a împins apoi la o parte și s-a apucat să facă ouă umplute. Probabil atunci a decis că n-o să-l părăsească pe tata. Nu i-am mai spus că o iubesc timp de vreo 20 de ani, că la mama nu e cu smiorcăieli și efuziuni sentimentale. Am fost sigur că știa. Așa cum am știut și eu dintotdeauna că sunt cea mai mare parte a inimii stihiei fără ca ea să fi trebuit să mi-o spună vreodată. I-am făcut cadou mamei un caleidoscop. I-a plăcut tare mult. Cartea asta este scrisă ca un caleidoscop pentru ea.

*
Îl sărută și creierul lui o ia razna rău.

Și brusc e din nou în Wye unde Greg și Katy cântă Amazing Grace și el e la un pas de suicid. E un apus de soare care însângerează tot în jur și lumina tremură.

Amintiri adictive.

Buzele ei sunt uscate. Timpul încetinește și e din nou în lumea aia ridicolă în care toate se simt violent. Simte imperfecțiunile pielii ei. Ambii au buzele uscate rău. Și miroase iarăși a mare sărată, nisip și mentă proaspătă. Miros de prăbușire. Ea respiră din ce în ce mai rar. Se aude cântecul de rugăciune, lălăit și calm.

Allahu Akbar, Allahu Akbar
Allahu Akbar, Allahu Akbar
Ash-hadu an' la ilaha ill Allah


Tresare puternic. Șoptește Mashallah.
- Nu înțeleg.

Are un zâmbet trist tare.
- Ce vrea Allah să se întâmple s-a întâmplat.

Pupile sunt dilatate la maxim și respiră acum accelerat. E tare frumoasă.
- Nu știu ce treabă are Allah aici dar dacă e implicat atunci probabil avem o șansă amândoi să ieșim bine din asta.

Se plimba aiurea prin Bazarul din Istanbul când a auzit-o strigându-l. A recunoscut vocea nu și pe ea. E prima oară când o vede fără hijab și abaya. Are o rochie înflorată cu mult albastru și îi zâmbește cu toată gura. Probabil s-a holbat la ea căci zâmbetul riscă să se transforme în râs.
- Aișa.
- Tarzan.

Râde acum din toată inima.
- E indecent să râzi așa în Doha.
- Nu sunt în Doha!

Nu s-a dus la ce avea de făcut ziua aia ci a stat cu ea și i-a arătat locurile frumoase pe care le știa în Istanbul. A dus-o pe terasa de la London Hotel și la cafeneaua de pe strada cu probabil cea mai frumoasă priveliște a Bosforului. I-a spus că i-a plăcut tare pe terasă. Au mâncat înghețată în cartierul armenesc și supă de linte și lipie cu brânză la Adalar. Și-a reamintit de Ais din Chicago și i-a spus povestea cu ea.

Întotdeauna ei i-a spus Sheika. Numele ei se scrie Aisia. Se citește la fel numele indiferent dacă îl citești din stânga sau din dreapta. Ea i-a spus asta mândră. Dacă citești numele de la mijloc și într-o parte și în cealaltă se citește Sia și-a dat el seama. Și Ais citit invers tot Sia dă.

I-a spus că a fost o vineri ca niciuna înainte. Că dacă cineva i-ar fi spus că va petrece o zi cu o prințesă arabă, o prințesă arabă de adevăratelea, în Istanbul, i-ar fi recomandat un ospiciu.
- Ai putea să fii omorât pentru asta.

Zâmbește când spune asta.
- Cel mai probabil m-ar ierta după ceva timp prin pușcărie. Oricum nu cred că aș mai fi primit în Doha curând. Am citit legile. Noroc că nu prea le aplicați. Îți chem un taxi?
- Mă descurc. Deja ți-ai luat porția de risc pe ziua de azi.
- Ești și mâine aici?
- Da
- Mic dejun la London Hotel pe terasă?
- Da

S-a uitat lung după ea când a plecat. S-a întors și i-a făcut cu mâna.

S-a întâlnit cu ea pe holul hotelului. El își deschidea ușa și ea ieșea de la lift. Au înghețat amândoi. Nu a întrebat niciunul unde stau în Istanbul. De fapt el era convins că avea apartamentul ei ca mai toți din familia regală. Era foarte palidă.
- Ți-e rău?
- Da.

S-a prins că este în ditamai rahatul când și-a dat seama că are o prințesă arabă întinsă pe patul lui. O prințesă căreia îi era rău.
- Ar trebui să chem un doctor.
- Nu poți să chemi un doctor. O să-mi treacă.

A început să îi spună o poveste cu un șoim în deșert. Și iarăși lucrurile o iau razna.

Am 16 ani și Geta urlă la mine că sunt un idiot. Că mă cred mai deștept decât sunt și că toate prostiile mele cu probabilități și matematică nu dovedesc nimic. Am descoperit că-l înșela iarăși pe Karol. Și că mințea îngrozitor despre o mulțime de lucruri.

ȘI DACĂ NU SUNT COINCIDENȚE! Și dacă ar fi cum zicea bunică-ta că sunt niște oameni foarte vechi. Care sunt defecți. Ei nu dispar ca ceilalți. Rămâne întotdeauna ceva care nu se șterge din ei. Continuă în alții. Și dacă și tu ești așa? Oamenii ăștia sunt forțați să se lovească unul de celălalt. Și o să te lovești și tu de ei și nu e nimic ce poți face să oprești asta, tâmpitule!

O văd și o aud clar în cap pe Geta cum îmi zice asta. Știu exact cum era îmbrăcată și unde era când a țipat la mine.

Nu am crezut că există vrăjitorie. Nu am crezut nici măcar că Geta era convinsă că ar fi vrăjitoare deși ea era convinsă de asta. Mi s-a părut stupidă ideea că eu aș putea fi ciudat sau că există lucruri care nu pot fi explicate. Geta mi-a spus în ziua aia o poveste cu un șoim și deșert.

Și iarăși sunt în camera de hotel.
- Noi, al Thani, credem că există vrăjitori.

Culorile se distorsionează ușor și aude un țiuit. Inima care o ia razna.
- Am mai auzit povestea asta o dată.
- Știu.

Sărutul îl face din nou praf.

Apoi muezinul și rugăciunea lui

Noaptea care moare încet. O mulțime de detalii. Lumina hipnotică, culorile similare ale corpurilor lor, eleganța ei naturală.
- Poți să oprești timpul?
- Un pic. Îndeajuns încât să nu murim.

Are picioarele lungi și foarte frumoase. Îl sărută iarăși și lumea se oprește.

Și sunt brusc cu mulți, mulți ani înapoi.

Textele tale despre iubiri trecute sunt frumoase dar mie îmi dispare toată energia prin picioare și nu mai respir. Poate că e trist pentru mine că din toți bărbații pe care i-am cunoscut în viața mea, într-un fel sau altul, chiar și cel de care m-am îndrăgostit prima dată în liceu, nu pot să îmi amintesc de niciunul în afară de tine. Sau să pot spune că am iubit pe cineva atât de mult. Așa ca tine de atâtea ori. E greu că te tot întorci la amintiri trecute, pare că ce ai nu îți e la fel și nicidecum suficient.

Ești praf. Sunt rupt, rupt după tine. Nimic comparabil cu ceea ce a fost în trecut.

Disconnect

Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim

 

László Krasznahorkai
Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim
Editura Pandora M, 2022

Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

László Krasznahorkai (n. 1954) este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori și scenariști maghiari contemporani. A absolvit filologia cu o teză despre opera scriitorului Sándor Márai și, după definitivarea studiilor, și-a câștigat existența ca scriitor profesionist. A avut o strânsă colaborare cu celebrul regizor maghiar Béla Tarr, în urma căreia au rezultat filme precum Satantango sau Calul din Torino. Este laureatul unora dintre cele mai importante premii din Ungaria și străinătate, printre care se numără Man Booker International Prize, Best Translated Book Award, National Book Award for Translated Literature sau Europäischer Literaturpreis. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară romanul său din 1985, Satantango.

Considerat astăzi unul dintre cei mai importanți prozatori și scenariști maghiari contemporani, László Krasznahorkai s-a aflat constant pe listele autorilor finaliști la Nobelul literar din ultimii ani. Tradus și recenzat elogios de publicațiile din întreaga lume, Krasznahorkai este unul dintre puținii scriitori central și sud-est europeni despre care nume importante ale literaturii și eseisticii contemporane au scris în termeni elogioși.

Pretextul romanului îl constituie întoarcerea baronului Béla Wenckheim în orașul său natal din Ungaria, după o lungă perioadă de exil petrecută la Buenos Aires, de unde a fugit din cauza datoriilor imense lăsate în cazinouri. Dorința lui secretă este să se împace cu iubita din liceu, Marika. Ceea ce urmează însă este o simfonie a confuziei, o înlănțuire de evenimente haotice în care sunt angrenați politicieni de provincie și infractori mărunți, dar și un straniu Profesor, un savant de renume mondial care cercetează mușchiul de copac și încearcă să se detașeze, în izolare, de orice formă de gândire. Fără să știe, locuitorii orașului se află pe marginea abisului, a morții iminente care se apropie pe ritmurile melancolice și isterice ale ceardașului.

Câștigător al Booker International 2015 / Câștigător al National Book Award 2019

"Apocaliptic, vizionar, nebunesc." (Publishers Weekly)

"Una dintre realizările supreme ale literaturii contemporane." (Paris Review)

"Krasznahorkai este maestrul maghiar al apocalipsei, comparabil cu Gogol și Melville." (Susan Sontag)

"Universalitatea viziunii lui Krasznahorkai o rivalizează pe cea a Sufletelor moarte gogoliene, cu mult deasupra preocupărilor inferioare ale literaturii contemporane." (W.G. Sebald)

"Am declarat de o mie de ori că vreau să scriu o singură carte. Acum, cu Întoarcerea..., pot pune capăt poveștii." (László Krasznahorkai)

Fragment

Va părăsi orașul, a spus rotunjindu-și ochii, iar spectatorii de la Biker s-au holbat cu răsuflarea tăiată la ochii aceia larg deschiși, va pleca, a spus, și acum nu s-a mai uitat la reporter, ci direct în obiectivul camerei, pentru că de-acum înainte ăsta nu mai e un caz personal, ci unul oficial, ea a făcut reclamația, după care speră că, din punctul ei de vedere, cazul e încheiat, cel puțin în ceea ce privește îndatoririle oficiale, în schimb ar vrea să mai repete încă o dată începutul, anume că inițial venise pentru a încheia public, odată pentru totdeauna, o problemă personală și n-ar vrea să plece fără să fi rezolvat asta, așa că, și-a strâns buzele, făcând o pauză semnificativă și întorcându-se cu totul înspre camera de filmat, dar n-a continuat fraza, ci, după această pauză scurtă și de efect, comutând de la vocea blândă de până acum la una tăioasă și categorică, a spus că ea e o copilă trădată și abandonată care a venit aici ca să dezvăluie adevărul, să le atragă atenția să nu creadă în aparențe, căci omul pe care aici toată lumea îl admiră ca pe un savant de renume internațional, pentru cercetările sale de renume internațional, ba chiar mondial, referitoare la briofite, și la care chiar și ea, în ciuda celor întâmplate, până ieri s-a gândit ca la un tată, nu merită, i-a tremurat buza de jos, nici admirația dumneavoastră, nici onoarea de-a se putea numi tatăl meu, recunosc, au scos scântei ochii ăia de neon, de un albastru deschis, deja cunoscuți publicului dintr-o ediție anterioară a telejurnalului, că am venit aici, în studioul acestei televiziuni de excepție, pentru a vă aduce la cunoștință, tocmai în orașul în care el se bucură de atâta respect și admirație, că acest om nu mai este tatăl meu, mă aflu aici pentru a declara public că acum eu îl reneg pe acest om care, timp de douăzeci de ani, m-a renegat pe mine, îl reneg și nu-l mai recunosc drept tată, nu mai vreau să-i port numele și declar că de-acum încolo nici el n-are dreptul, nicicând și în nicio împrejurare, să mă numească fiica lui, este un infractor ordinar și pe deasupra înarmat, un ipocrit, un escroc bălăcindu-se pe nedrept în propria-i faimă, un troglodit de fute-mușchi, a șoptit fata spre camera de filmat, iar pe fața publicului de la Biker se vedea că sunt topiți de plăcere, spuma a încremenit pe berea din halbe, halbele de bere, în mâinile lor, iar mâinile lor, în aer, atât era de concentrată atenția cu care cei din Biker o urmăreau pe fată, televizorul era sus, montat pe un suport de metal, în colțul de lângă intrare, la îmbinarea dintre tavan și pereți, gâturile erau înțepenite, de vreo zece minute aceste gâturi nu s-au mai mișcat deloc, deoarece au simțit cu toții că plutește în aer ceva foarte important, iar până acum s-a dovedit că, mai devreme sau mai târziu, aceste chestii foarte importante îi vor afecta pe toți și încă foarte mult, au fost deci cât se poate de atenți, însă această atenție încordată i-a obosit, drept urmare au încercat să extragă esențialul din vorbele fetei, cum ar fi de exemplu că ea cere o pedeapsă exemplară pentru tatăl ei, având în vedere tot ce făcuse el, și că ea n-o să-l viziteze la închisoare, unde în mod sigur o să ajungă, și că ar vrea ca el să crape acolo unde-i e locul, și că ea speră că acolo, într-o celulă împuțită a închisorii, pe un prici jegos, acolo o să putrezească năpădit de mușchi și de licheni, în acest punct atenția încordată a cedat brusc, poanta asta a dărâmat-o precum apele umflate, digul, adică toți au izbucnit în hohote de râs, pur și simplu n-au mai rezistat tensiunii, rânjind și hăhăind și hohotind, trântind halbele de bere pe tejghea și chircindu-se de râs, numai șeful a rămas liniștit, cu cotul drept sprijinit de tejghea, pe fața lui nu se vedea decât un fel de concentrare sumbră, în timp ce restul nu mai putea de atâta veselie, el se uita cu o privire fixă la televizorul de pe perete, ca unul care n-a perceput cu adevărat, n-a înțeles ce s-a spus acolo sau de parcă s-ar gândi deja la modul în care va aduce la cunoștința celorlalți că, deși lucrurile încă nu sunt clare, totuși este vorba de o gravă eroare, asta n-a fost o poantă, n-a fost o confruntare cu adevărul, ci dimpotrivă, aici tocmai a avut loc o defăimare de neiertat, iar ei, ca o comunitate serioasă ce sunt, vor trebui să dea replica la unison, ca de obicei.

Sufletul curat și coloana verticală, dacă le ai pe astea, se putea citi pe pagina web discursul pompos, de recrutare, atunci poți să ni te alături, ba, mai mult, ești omul nostru, pentru că o persoană cu un astfel de suflet și o astfel de coloană trebuie să considere intrarea în rândurile noastre de-a dreptul ca pe o datorie, nu contează ce motocicletă ai, poți să vii și cu un MZ sau cu o motoretă Berva, la noi nu contează câți ani are Kawasaki-ul tău sau câți ani Honda, la noi contează un singur lucru, sinceritatea și idealul, dacă simți astea două în tine, bătea toba pagina de web, atunci locul tău e printre noi, veniți deci, cu Kawasaki sau Berva, e totuna, însă n-a fost totuna, n-a fost deloc totuna, pentru că bineînțeles aproape toată lumea a venit cu Kawasaki și Honda și Kawasaki și Yamaha și Suzuki și Kawasaki și Honda, cele mai populare și mai frecvente fiind Kawasaki 636 de circa opt-zece ani și T2R de la Yamaha, aproximativ de aceeași vârstă, dar erau și câteva Honda Varadero și, evident, GSF Bandit și Hayabusa de la Suzuki, dar asta nu înseamnă, a explicat așa zisul șef, că numai din astea poți să ai, însă noi te putem ajuta să ai, există shopul ăsta, dar numai pentru membri, unde găsești de toate, de la tot felul de chestii din piele până la brâuri și de la mănuși Sixgear și Difi Viking până la cizme Forma Ice, nu trebuie să plătești pe loc, se-nțelege de la sine că membrii beneficiază de credit, care trebuie plătit frumușel, puțin câte puțin dacă vrei, dar trebuie plătit, că de n-o faci, părăsești comunitatea, iar dacă ai datorii și ești în afara comunității, o să te coste, iar prețul e mare, să reții asta de la bun început, pentru că apartenența la noi presupune și simțul datoriei și, am spus-o de nenumărate ori, acest simț al datoriei trebuie să izvorască din interior, și e bine să-ți fie clar că aici nu-i parc de distracții, nici grădiniță, aici e o comunitate care presupune forță, dacă prin asta înțelegi că trebuie să știi să exprimi forță, atunci ai înțeles bine, ba chiar trebuie să înțelegi bine că nu-i vorba doar de weekenduri de motocicliști sau că nu facem altceva decât să defilăm și să luăm curbele aiurea, ca gâștele, noi avem sarcini, deoarece pentru a ne atinge țelul întâi trebuie să curățăm drumul pe care căutăm cinstea și omenia, pentru că pe omul pur îl căutăm, și calea o căutăm, de aceea nu faci rău dacă te gândești bine înainte de a ni te alătura sau nu, căci după aia nu mai e căașașipedincolo, și până te gândești, exersează imnul, pentru că noi avem și un imn, acest imn, așa că fă bine și învață textul, chiar dacă n-ai voce, învață-l, bagă-ți-l în cap, că de nu o să ți-l băgăm noi și asta o să doară, învață că

Duduie motorul, kilometrii scad
Oare țara noastră s-a făcut mai mică?
Îmi urăsc vecinii mutra de nomad,
Chiar dacă dreptatea,-n suflet mi-e amică.

Gata cu pavajul, iată-s pe fâșie,
Dincolo m-așteaptă patria răpită,
Dorul de pierduta-mi țară mă sfâșie,
Oaspete-s acasă, jalea mi-e cumplită.

Nu-i departe ziua când dreptatea-nvie,
Șoim de aur zboară peste vechea-mi casă,
Soarele o scaldă în lumină vie,
În străvechea-mi țară sunt din nou acasă.
 (Traducere de Șerban Foarță)

Acesta e un instrument periculos, i-a explicat instalat în scaunul lui, pentru că de-ndată ce a intrat în coșmelie, de data asta într-un palton lung de piele, a și tras, întorcându-l, scaunul de bucătărie de la așa-zisa fereastră, s-a așezat, iar el iarăși era nevoit să stea în picioare în fața lui și să tacă, ia vedeți, domnule Profesor, imaginați-vă, aici e corpul instrumentului, dinadins mă feresc de el, a adăugat zâmbind, deși era mai bine să nu fi zâmbit, dinadins, ca să spun lucrurilor pe nume, dacă înțelegeți de ce, na, deci aici la mijloc, vedeți, dar de fapt știți deja, la urma urmei l-ați folosit destul de bine, na, dar pe ăsta îl vedeți, a întrebat, scoțând încărcătorul imaginar, iar din el, dându-i un bobârnac cu degetul mare, un cartuș imaginar, pe care și l-a pus în palmă, vedeți acest cartuș, l-a întins spre el ca să-l vadă mai clar, iată, ceea ce și dumneavoastră cunoașteți foarte bine, ei, dar știați că ăsta are aici, în partea de jos, o pulbere, un fel de praf de pușcă, care are un dublu rol, primul, a zis, indicându-i partea de jos a cartușului, pentru a propulsa cu putere muniția prin țeavă, iar al doilea, care necesită mai puțină energie, pentru a înlesni ieșirea următorului cartuș din încărcător, înțelegeți, ei, precis că înțelegeți, iar acum, acestea fiind clarificate, cred că puteți înțelege că asta nu-i o nouă specie de briofite din Oceanul Pacific descoperită de domnul Profesor, ci o armă periculoasă, iar o armă periculoasă ca AMD-65-ul nu poate rămâne aici, pentru că s-ar putea să fiți totuși vizitat, iar în cazul ăsta e mai bine s-o rezolvăm altfel, așa s-a hotărât, deci îl roagă foarte mult, l-a rugat foarte mult, așezat în fotoliul lui și scărpinându-se pe sub barbă, să rețină bine fiecare cuvânt pe care i-l va spune, pentru că de-acum totul trebuie să decurgă conform planului stabilit, deci când o să vină și o să vă ia la întrebări, dumneavoastră le veți arăta un pistol de alarmă și le veți spune că ăla e cel cu care ați tras, și nu altul, pentru că dumneavoastră nu sunteți de vină că scribălăii ăia s-au speriat atât de tare, deci le spuneți că tocmai de-aia aveți pistolul ăsta, pentru a speria, altă pagubă nu provoacă și aveți dreptul să-l dețineți și fără autorizație, e clar, a întrebat răbdător oaspetele, apoi din buzunarul interior al hainei lungi de piele pe care o purta a scos de data asta o chestie de forma unui pistol, poftim, i-a spus, ăsta-i pistolul dumneavoastră de alarmă, doar apăsați pe trăgaci și gata, funcționează, apoi s-a ridicat și l-a întrebat, gârbovit cum era, coșmelia fiind prea joasă pentru el, că unde-i ADM 65-ul ăla, fără drept de apel, și-a dat seama imediat că, respect încolo sau încoace, individul ăsta n-o să-l întrebe și a doua oară, așa că părea mai sănătos ca, fără discuții, să se ducă și să scoată frumușel arma de sub grămada de haine și să i-o dea cu tot cu cartușele rămase, au și dispărut imediat pe sub paltonul lung de piele, și la fel de sănătos părea și să nu aștepte întrebarea cum că unde sunt cartușele goale ci, fără o vorbă, să-i facă semn să-l urmeze, așa că au ieșit și s-au dus în spatele coșmeliei, lângă stiva de Hungarocell, unde el a scos din ascunzătoare punga mare de plastic, românească, celălalt a luat-o, a dus-o la motocicletă și a aruncat-o în cufărul atașat deasupra roții din spate, apoi o vreme a rămas lângă motocicletă, fixându-l cu privirea aia care, încă de data trecută, îi înghețase sau trebuia să-i înghețe sângele în vine, apoi și-a dres vocea, i-a întins mâna și i-a spus că o să se vadă în curând pentru că, de la ultima lor întâlnire, în oraș au avut loc mari schimbări, cică urmează să sosească cineva demult așteptat de toți, așa că totul s-a schimbat, azi e altfel decât fusese ieri, drept urmare toată lumea pariază pe mâine, și-a pus casca pe cap, a încălecat pe șa, și-a aranjat paltonul lung de piele cu ADM 65-ul în buzunar, cu un gest lejer și-a pornit Kawasaki-ul, ieșind cu spatele și băgându-l din prima în viteză mare și a dispărut de parcă n-ar fi fost, alunecând printre tufele de măceș cu atâta îndemânare, încât nici creanga n-a mișcat în urma lui.

Putea să lege corcitura asta, a mârâit către câinele uriaș în timp ce se lupta cu el, dar ca de obicei javra asta era numai pe moment interesată de noii veniți, după aia înceta cu mârâiala și hârâiala, lăsându-l în plata Domnului pe intrus și, de parcă s-ar fi plictisit de datorie, se căra, era bătrân, era bolnav, pe jumătate orb, îi cădea și părul, se ducea și se culca în cușca lui, iar el a luat-o pe cărarea pavată cu bucăți de beton până la intrarea în clădirea fermei, a bătut o dată, a bătut de două ori, a bătut de trei ori, dar degeaba a așteptat să apară țăranul, n-a apărut, așa că a continuat să bată în ușă cu toată puterea, a și strigat că unde e, ce face, doarme, să deschidă odată, dar nu i-a deschis nimeni, și atunci a apăsat la întâmplare clanța, constatând că ușa nu era încuiată, ceea ce era foarte ciudat, căci țăranul, de când îl cunoștea, niciodată nu-și lăsase ușa descuiată, nici măcar atunci când era mort de beat, nu înțelegea ce s-a întâmplat, s-o fi tâmpit în harababura asta sau ce, a întrebat cu voce tare de parcă ar fi vorbit cu el, ca pentru a-i semnala că deja ajunsese în bucătărie, însă nu i-a răspuns nimeni, bucătăria era goală, iar situația într-adevăr destul de neobișnuită, știa că așa devreme, la 7:18 dimineața, nu prea pleca de acasă, animale nu mai avea demult ca să trebuiască să le dea de mâncare, nici unelte nu mai repara, de casă niciodată nu avusese grijă, iar la crâșma din oraș mergea nu pentru că n-ar fi avut destulă băutură și acasă, căci după cum povestea la toată lumea, el acasă o bea pe-a lui, n-are nevoie de nicio poșircă, atunci ce se-ntâmplă aici, a întrebat încă o dată domnul Profesor, dregându-și vocea și tușind și strigând, aloo, pe unde sunteți, ieșiți de-acolo, dar tot nimic, a intrat în camera de oaspeți, nimic, a intrat în cămară, nimic, tocmai voia să închidă ușa, când a auzit un scâncet, a intrat din nou, nimic, când să iasă și a doua oară, iarăși scâncetul, s-a întors în cămară și atunci a descoperit ușa din perete ascunsă după niște scânduri de vreo trei metri, intrând pe ușa aia, l-a zărit pe țăran zăcând pe podeaua de chirpici, în mijlocul unei băltoace de sânge, avea capul zdrobit, ochii nu i se vedeau, nasul nu i se vedea, buzele-i atârnau inerte, zăcea chircit ca un embrion și gemea, părea că mai are suflare, singurul indiciu că trăiește încă era că gemea, a îngenunchiat lângă el, în balta de sânge, încercând să-i îndrepte capul ca să nu se sufoce, căci avea gâtul sucit iar buzele-i atingeau sângele coagulat, domnul Profesor a încercat să-l ridice, dar îi era frică să-l atingă și să-i îndrepte gâtul ca nu cumva să-i facă și mai mult rău, atunci s-a sculat de lângă el, ce să facă dacă nimic nu poate face, s-a dus în bucătărie, a căutat un lighean, l-a umplut cu apă, a luat o cârpă și s-a dus din nou în cămara din spate care probabil că pe vremuri, când mai era ceva de afumat, fusese un fel de afumătoare, cu mare grijă a început să-l spele de sânge pe țăran, a și reușit întrucâtva, deja i se vedeau ochii, nasul, urechile, i-a spălat puțin și părul, după care iar a încercat să-i îndrepte gâtul, chiar dacă n-a reușit prea bine, totuși buzele nu-i mai atârnau în sânge, ce să facă, ce să facă, nu era disperat, în astfel de situații grele întotdeauna își păstra calmul, dar pur și simplu nu mai avea idei, atunci țăranul a schițat o mișcare, nu era cine știe ce, totuși era mai mult decât nimic, țăranul a clipit o dată, apoi încă o dată, ei, și atunci i-a venit ideea să spele sângele din jur, poate ajută, sau poate nu voia decât să tragă de timp în speranța că țăranul o să-și revină, într-un fel așa a și fost, la început doar clipitul, apoi și-a mișcat buzele, de parcă ar fi vrut să spună ceva, apoi o mână, apoi și cealaltă, și tot așa, iar el a stat, așteptând neputincios, nu mai știa ce să facă, nu știa unde sunt rănile, capul îi era total deformat, părea că s-a spart în bucăți, arăta îngrozitor, deodată a articulat cu greu un cuvânt, dar atât de încet, încât trebuia din nou să îngenuncheze și să se aplece spre el, băut, a spus, la care domnului Profesor, în mod cu totul neadecvat, i-a trecut prin cap că, uite, până și în situația asta îi stă gândul la băutură, să-ți stea mintea-n loc, dar și-a dat seama repede că acum nu despre asta era vorba, a fugit iar în bucătărie și a adus un pahar cu apă, i-a dat să bea, a mers foarte greu, {...]