Țigan țăndări

 

Valeriu Nicolae
Țigan țăndări
2022



***
Intro

 
Valeriu Nicolae este jurnalist, scriitor și activist pentru drepturile omului. A lucrat cu migrați și refugiați în Europa, Turcia și Liban, a condus numeroase traininguri pe tema instituțiilor europene pentru organizații guvernamentale, ONG-uri și companii multinaționale și deține o firmă ce oferă traininguri de comunicare și diplomație pentru instituții financiare, ministere de externe și organizații din Europa, Africa și Asia.

Activitatea sa la Bruxelles a dus la adoptarea unor serii de strategii europene și naționale în domeniul social. În 2007, împreună cu actualul vicepreședinte al Uniunii Europene, Frans Timmermans, a inițiat una dintre cele mai eficiente campanii împotriva rasismului. În 2009 a fondat și a condus, până în 2013, fundația Policy Center for Roma and Minorities și este cofondator al Coaliției pentru o Strategie Europeană pentru Romi. Din 2012, vreme de trei ani, a fost directorul regional al celui mai mare ONG care lucrează cu refugiați - World Vision. În 2016, în timpul guvernului tehnocrat, a fost consilier de stat și secretar de stat. În 2017, a fost reprezentant special al secretarului general al Consiliului Europei.

O bună parte a veniturilor sale din ultimii 15 ani a fost folosită pentru a ajuta copiii săraci din Ferentari să rămână în școală. Pentru eforturile depuse în Ferentari, Valeriu a primit premiul onorific World's Children's Prize Award de la regina Suediei (2018).

În 2009, campania de promovare a cititului în comunitățile sărace inițiată de Valeriu Nicolae a primit premiul doi în cadrul unei festivități în New York. A primit și Premiul Parlamentului European pentru "Cetățeanul Anului" (2013) și Premiul UNICEF pentru cel mai bun proiect în sport și educație, pentru munca sa cu unii dintre cei mai vulnerabili copii (2012). Este unul dintre producătorii filmului documentar Toto și surorile lui (2014). Are un masterat în diplomație acordat Summa cum Laude de Universitatea din Malta. A prezentat peste o sută de lucrări științifice la conferințe naționale și internaționale. A publicat trei cărți, două în engleză și una în italiană. Scrie săptămânal în Dilema veche, precum și în Libertatea și pe platforma Ziare.com.

*

 Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țandări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.

Cel mai frică mi-a fost după ce am tipărit cartea. Mi-a fost teamă de tine, cel sau cea care o citește. Nu de alta dar țăndările din mine nu sunt deloc șlefuite. Mi-a fost frică deși nu sunt deloc obișnuit cu frica. Încă îmi mai este. Dar mult, mult mai puțin decât mi-a fost.
 

 *

Această carte vine în sprijinul proiectului Grădinița bună din cadrul Asociației Casa Bună, al cărui fondator este Valeriu Nicolae. Puteți dona către Asociația Casa Bună la: donatii.asociatiacasabuna.ro

Fragment

Lumina explodează. Lumină albă puternică. Pielea ta e închisă, iar a mea și mai închisă. Porți cămașa mea - una albă și puțin transparentă. Tocmai te-am sărutat pe burtă și ochii îți sunt aproape de un verde limpede.

Zgomotul strident al unei mașini lovite. Cineva mă înjură. Mașina miroase brusc a tine, imaginea se oprește și te văd în biroul tău nervoasă ca naiba. Porți un costum gri. Arăți obosită dar tot înnebunitor de elegantă. Pierzi energie cu o viteză foarte mare și ignori că ți-am dat ceva ce ar trebui să te ajute. Pandantivul este de fapt un talisman împotriva coșmarurilor dar tu nu crezi în prostia asta. Pietrele stau într-un dulap și devin tot mai întunecate. Au nevoie să vadă soarele la fel de mult cum ai și tu. Și au nevoie de pielea ta. Și tu ai nevoie de asta.
 
- Am probleme cu respirația, Val.

Casă - un sistem audio bun. Tu plângi. Se aude un cântec No Light No light care începe brusc și tare. M-am rătăcit. Nu știu unde sunt și ce mi se întâmplă. Respirația se accelerează și sunt deasupra ta. Suntem amândoi suspendați în aer. Eram în pat dar acum tu ești la 20-30 de centimetri deasupra patului. E un coșmar. Se aude muzica de pe telefonul meu și eu visez. Încerc să mă calmez. Tu te sperii.

- Acum câteva sute de ani totul putea fi explicat prin magie. Totul. Totul era despre diferite descântece, poțiuni, vrăji. La începuturile perioadei creștine apostolii erau considerați magicieni. Isus era magic
- Val de ce îmi spui toate astea?
- Pentru că trebuie să te calmez.
- De ce?
- Mă omori - ești o vrăjitoare și în ciuda faptului că o știi, ignori asta.
- Ce încerci să îmi spui Val?
- Că ești foarte intensă și că mă poți omorî.
- Nu crezi asta.

Geta credea că e vrăjitoare. O vrăjitoare toxică. Și apoi a descoperit că și eu eram la fel ca ea, doar că eram mai tânăr și mai deștept. Tradiția spune că vrăjitoria se transmite doar la femei. Și-a dat seama că atunci când eram furios pe mama, ea se îmbolnăvea. Că îi puteam prelungi somnul lui taică-miu. Că putem să vindec câinii. Că știam multe despre corpul oamenilor și despre plante fără să învăț mare lucru.

Oamenii pe care îi uram au dus-o din rău în mai rău. Oamenii pe care i-am plăcut au devenit dependenți de mine. După ea, am realizat și eu asta. Nu mi-a spus-o niciodată. Știa că eu știu.

Am învățat să nu urăsc oamenii. Am învățat să îmi amorțesc emoțiile și să fiu indiferent. Problema rămâne cu oamenii pe care îi plac. Și tu ai observat asta foarte repede.

Semeni foarte mult cu Geta. Doar că ești mai puternică și mai deșteaptă. Cred că mama o să își dea seama. Și va ști că ești din aceeași specie ca Geta și ca mine. Și sunt curios care o să fie reacția ei.

Copilul tău nu ar fi știut niciodată. Probabil că nici tu. Aste e ce am văzut și ce m-a speriat.

Ai vrut o revelație. Consideră că asta e una.

1.

Mama plânge sub plapumă ca să nu o văd eu. Stihiile nu plâng și nimic nu le prea poate învinge. Numai că a fost un an cumplit pentru ea. Dobre, numele pe care îl voi descoperi cu stupoare pe certificatul meu de naștere din Caransebeș peste câțiva ani, a căutat-o tot anul. Dobre este cel mai probabil iubirea vieții ei. Un dobitoc abuziv, dar fără calitățile de bețivan rasist care îl fac remarcabil pe tata. Dacă e să mă iau după unchiul Ghică, în plus, Dobre e de-al "nostru", adică țigan. Mama tocmai și-a luat niște înjurături tradiționale de la tata care a plecat pilit regulamentar la lucru pentru tura de noapte.

Mama a fost o victimă a violenței domestice. De obicei trecea rapid peste abuzurile verbale și peste amenințări. Tata a vrut s-o omoare cu un topor. L-am oprit eu. Atunci ne-am pus amândoi încuietori la camerele noastre. Mama a fost o femeie frumoasă pe care au urâțit-o rasismul idiotului cu care s-a recăsătorit și viața de fiecare zi. Ar fi putut lejer să fie orice, numai că a trebuit să muncească de la 16 ani.

Încă de puștoaică, a trebuit să se descurce de una singură într-o lume deloc prietenoasă cu o țigancă. A avut grijă de toată lumea din jurul ei. Încă are. În momentele alea în care ceda și se oprea, toată agitația din capul meu dispărea. Mă speriam. Dispariția tornadei din apartament lăsa mult prea mult loc și nu știam cum să mă port. Încercam să o amuz cântând. Răgind, ca să fiu mai corect, că de cântat nu am fost nicicând în stare. Se uita prin mine și mă ruga să o las un pic singură.

Plângea pe ascuns. Să nu o vedem noi, copiii ei, și mai ales să nu o vadă catastrofa care îi era bărbat. Pentru câteva zile, era îngrozitor de trist la noi în casă. Mama aia de oțel, mama aia care la 1,38 era spaima tuturor bărbaților din familie, cea care mânuia fărașul de fier mai bine decât Mihai Viteazul sabia, mama cea fără buton de oprit, dispărea ascunsă în camera ei.

Crede că nu știu ce se întâmplă cu ea, dar i-am auzit pe Nini și Ghică vorbind despre Dobre cu ceva luni în urmă și am auzit-o de două ori vorbind cu Dobre la telefon. E ziua ei mâine și a făcut tort să ducă la serviciu. Plapuma se mișcă sacadat că plânge tăcut dar cu tot corpul. Mă duc și o iau în brațe prin plapumă. Îmi dau seama că am crescut mult de când am luat-o în brațe. Stihia mai mare decât viața pare acum mică și fragilă. Îi spun că o iubesc și că orice s-ar întâmpla o să fiu lângă ea. Sunt probabil patru, cinci ani de când nimeni nu i-a mai spus că o iubește.

A stat cred două minute nemișcată sub plapumă cu mine îmbrățișând-o. M-a împins apoi la o parte și s-a apucat să facă ouă umplute. Probabil atunci a decis că n-o să-l părăsească pe tata. Nu i-am mai spus că o iubesc timp de vreo 20 de ani, că la mama nu e cu smiorcăieli și efuziuni sentimentale. Am fost sigur că știa. Așa cum am știut și eu dintotdeauna că sunt cea mai mare parte a inimii stihiei fără ca ea să fi trebuit să mi-o spună vreodată. I-am făcut cadou mamei un caleidoscop. I-a plăcut tare mult. Cartea asta este scrisă ca un caleidoscop pentru ea.

*

Îl sărută și creierul lui o ia razna rău.

Și brusc e din nou în Wye unde Greg și Katy cântă Amazing Grace și el e la un pas de suicid. E un apus de soare care însângerează tot în jur și lumina tremură.

Amintiri adictive.

Buzele ei sunt uscate. Timpul încetinește și e din nou în lumea aia ridicolă în care toate se simt violent. Simte imperfecțiunile pielii ei. Ambii au buzele uscate rău. Și miroase iarăși a mare sărată, nisip și mentă proaspătă. Miros de prăbușire. Ea respiră din ce în ce mai rar. Se aude cântecul de rugăciune, lălăit și calm.

Allahu Akbar, Allahu Akbar
Allahu Akbar, Allahu Akbar
Ash-hadu an' la ilaha ill Allah

Tresare puternic. Șoptește Mashallah.
- Nu înțeleg.

Are un zâmbet trist tare.
- Ce vrea Allah să se întâmple s-a întâmplat.

Pupile sunt dilatate la maxim și respiră acum accelerat. E tare frumoasă.
- Nu știu ce treabă are Allah aici dar dacă e implicat atunci probabil avem o șansă amândoi să ieșim bine din asta.

Se plimba aiurea prin Bazarul din Istanbul când a auzit-o strigându-l. A recunoscut vocea nu și pe ea. E prima oară când o vede fără hijab și abaya. Are o rochie înflorată cu mult albastru și îi zâmbește cu toată gura. Probabil s-a holbat la ea căci zâmbetul riscă să se transforme în râs.
- Aișa.
- Tarzan.

Râde acum din toată inima.
- E indecent să râzi așa în Doha.
- Nu sunt în Doha!

Nu s-a dus la ce avea de făcut ziua aia ci a stat cu ea și i-a arătat locurile frumoase pe care le știa în Istanbul. A dus-o pe terasa de la London Hotel și la cafeneaua de pe strada cu probabil cea mai frumoasă priveliște a Bosforului. I-a spus că i-a plăcut tare pe terasă. Au mâncat înghețată în cartierul armenesc și supă de linte și lipie cu brânză la Adalar. Și-a reamintit de Ais din Chicago și i-a spus povestea cu ea.

Întotdeauna ei i-a spus Sheika. Numele ei se scrie Aisia. Se citește la fel numele indiferent dacă îl citești din stânga sau din dreapta. Ea i-a spus asta mândră. Dacă citești numele de la mijloc și într-o parte și în cealaltă se citește Sia și-a dat el seama. Și Ais citit invers tot Sia dă.

I-a spus că a fost o vineri ca niciuna înainte. Că dacă cineva i-ar fi spus că va petrece o zi cu o prințesă arabă, o prințesă arabă de adevăratelea, în Istanbul, i-ar fi recomandat un ospiciu.
- Ai putea să fii omorât pentru asta.

Zâmbește când spune asta.
- Cel mai probabil m-ar ierta după ceva timp prin pușcărie. Oricum nu cred că aș mai fi primit în Doha curând. Am citit legile. Noroc că nu prea le aplicați. Îți chem un taxi?
- Mă descurc. Deja ți-ai luat porția de risc pe ziua de azi.
- Ești și mâine aici?
- Da
- Mic dejun la London Hotel pe terasă?
- Da

S-a uitat lung după ea când a plecat. S-a întors și i-a făcut cu mâna.

S-a întâlnit cu ea pe holul hotelului. El își deschidea ușa și ea ieșea de la lift. Au înghețat amândoi. Nu a întrebat niciunul unde stau în Istanbul. De fapt el era convins că avea apartamentul ei ca mai toți din familia regală. Era foarte palidă.
- Ți-e rău?
- Da.

S-a prins că este în ditamai rahatul când și-a dat seama că are o prințesă arabă întinsă pe patul lui. O prințesă căreia îi era rău.
- Ar trebui să chem un doctor.
- Nu poți să chemi un doctor. O să-mi treacă.

A început să îi spună o poveste cu un șoim în deșert. Și iarăși lucrurile o iau razna.

Am 16 ani și Geta urlă la mine că sunt un idiot. Că mă cred mai deștept decât sunt și că toate prostiile mele cu probabilități și matematică nu dovedesc nimic. Am descoperit că-l înșela iarăși pe Karol. Și că mințea îngrozitor despre o mulțime de lucruri.

ȘI DACĂ NU SUNT COINCIDENȚE! Și dacă ar fi cum zicea bunică-ta că sunt niște oameni foarte vechi. Care sunt defecți. Ei nu dispar ca ceilalți. Rămâne întotdeauna ceva care nu se șterge din ei. Continuă în alții. Și dacă și tu ești așa? Oamenii ăștia sunt forțați să se lovească unul de celălalt. Și o să te lovești și tu de ei și nu e nimic ce poți face să oprești asta, tâmpitule!

O văd și o aud clar în cap pe Geta cum îmi zice asta. Știu exact cum era îmbrăcată și unde era când a țipat la mine.

Nu am crezut că există vrăjitorie. Nu am crezut nici măcar că Geta era convinsă că ar fi vrăjitoare deși ea era convinsă de asta. Mi s-a părut stupidă ideea că eu aș putea fi ciudat sau că există lucruri care nu pot fi explicate. Geta mi-a spus în ziua aia o poveste cu un șoim și deșert.

Și iarăși sunt în camera de hotel.
- Noi, al Thani, credem că există vrăjitori.

Culorile se distorsionează ușor și aude un țiuit. Inima care o ia razna.
- Am mai auzit povestea asta o dată.
- Știu.

Sărutul îl face din nou praf.

Apoi muezinul și rugăciunea lui

Noaptea care moare încet. O mulțime de detalii. Lumina hipnotică, culorile similare ale corpurilor lor, eleganța ei naturală.
- Poți să oprești timpul?
- Un pic. Îndeajuns încât să nu murim.

Are picioarele lungi și foarte frumoase. Îl sărută iarăși și lumea se oprește.

Și sunt brusc cu mulți, mulți ani înapoi.

Textele tale despre iubiri trecute sunt frumoase dar mie îmi dispare toată energia prin picioare și nu mai respir. Poate că e trist pentru mine că din toți bărbații pe care i-am cunoscut în viața mea, într-un fel sau altul, chiar și cel de care m-am îndrăgostit prima dată în liceu, nu pot să îmi amintesc de niciunul în afară de tine. Sau să pot spune că am iubit pe cineva atât de mult. Așa ca tine de atâtea ori. E greu că te tot întorci la amintiri trecute, pare că ce ai nu îți e la fel și nicidecum suficient.

Ești praf. Sunt rupt, rupt după tine. Nimic comparabil cu ceea ce a fost în trecut.

Disconnect

Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim

 

László Krasznahorkai
Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim
Editura Pandora M, 2022
Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

László Krasznahorkai (n. 1954) este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori și scenariști maghiari contemporani. A absolvit filologia cu o teză despre opera scriitorului Sándor Márai și, după definitivarea studiilor, și-a câștigat existența ca scriitor profesionist. A avut o strânsă colaborare cu celebrul regizor maghiar Béla Tarr, în urma căreia au rezultat filme precum Satantango sau Calul din Torino. Este laureatul unora dintre cele mai importante premii din Ungaria și străinătate, printre care se numără Man Booker International Prize, Best Translated Book Award, National Book Award for Translated Literature sau Europäischer Literaturpreis. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară romanul său din 1985, Satantango.

Considerat astăzi unul dintre cei mai importanți prozatori și scenariști maghiari contemporani, László Krasznahorkai s-a aflat constant pe listele autorilor finaliști la Nobelul literar din ultimii ani. Tradus și recenzat elogios de publicațiile din întreaga lume, Krasznahorkai este unul dintre puținii scriitori central și sud-est europeni despre care nume importante ale literaturii și eseisticii contemporane au scris în termeni elogioși.

Pretextul romanului îl constituie întoarcerea baronului Béla Wenckheim în orașul său natal din Ungaria, după o lungă perioadă de exil petrecută la Buenos Aires, de unde a fugit din cauza datoriilor imense lăsate în cazinouri. Dorința lui secretă este să se împace cu iubita din liceu, Marika. Ceea ce urmează însă este o simfonie a confuziei, o înlănțuire de evenimente haotice în care sunt angrenați politicieni de provincie și infractori mărunți, dar și un straniu Profesor, un savant de renume mondial care cercetează mușchiul de copac și încearcă să se detașeze, în izolare, de orice formă de gândire. Fără să știe, locuitorii orașului se află pe marginea abisului, a morții iminente care se apropie pe ritmurile melancolice și isterice ale ceardașului.

Câștigător al Booker International 2015 / Câștigător al National Book Award 2019

"Apocaliptic, vizionar, nebunesc." (Publishers Weekly)

"Una dintre realizările supreme ale literaturii contemporane." (Paris Review)

"Krasznahorkai este maestrul maghiar al apocalipsei, comparabil cu Gogol și Melville." (Susan Sontag)

"Universalitatea viziunii lui Krasznahorkai o rivalizează pe cea a Sufletelor moarte gogoliene, cu mult deasupra preocupărilor inferioare ale literaturii contemporane." (W.G. Sebald)

"Am declarat de o mie de ori că vreau să scriu o singură carte. Acum, cu Întoarcerea..., pot pune capăt poveștii." (László Krasznahorkai)

Fragment

Va părăsi orașul, a spus rotunjindu-și ochii, iar spectatorii de la Biker s-au holbat cu răsuflarea tăiată la ochii aceia larg deschiși, va pleca, a spus, și acum nu s-a mai uitat la reporter, ci direct în obiectivul camerei, pentru că de-acum înainte ăsta nu mai e un caz personal, ci unul oficial, ea a făcut reclamația, după care speră că, din punctul ei de vedere, cazul e încheiat, cel puțin în ceea ce privește îndatoririle oficiale, în schimb ar vrea să mai repete încă o dată începutul, anume că inițial venise pentru a încheia public, odată pentru totdeauna, o problemă personală și n-ar vrea să plece fără să fi rezolvat asta, așa că, și-a strâns buzele, făcând o pauză semnificativă și întorcându-se cu totul înspre camera de filmat, dar n-a continuat fraza, ci, după această pauză scurtă și de efect, comutând de la vocea blândă de până acum la una tăioasă și categorică, a spus că ea e o copilă trădată și abandonată care a venit aici ca să dezvăluie adevărul, să le atragă atenția să nu creadă în aparențe, căci omul pe care aici toată lumea îl admiră ca pe un savant de renume internațional, pentru cercetările sale de renume internațional, ba chiar mondial, referitoare la briofite, și la care chiar și ea, în ciuda celor întâmplate, până ieri s-a gândit ca la un tată, nu merită, i-a tremurat buza de jos, nici admirația dumneavoastră, nici onoarea de-a se putea numi tatăl meu, recunosc, au scos scântei ochii ăia de neon, de un albastru deschis, deja cunoscuți publicului dintr-o ediție anterioară a telejurnalului, că am venit aici, în studioul acestei televiziuni de excepție, pentru a vă aduce la cunoștință, tocmai în orașul în care el se bucură de atâta respect și admirație, că acest om nu mai este tatăl meu, mă aflu aici pentru a declara public că acum eu îl reneg pe acest om care, timp de douăzeci de ani, m-a renegat pe mine, îl reneg și nu-l mai recunosc drept tată, nu mai vreau să-i port numele și declar că de-acum încolo nici el n-are dreptul, nicicând și în nicio împrejurare, să mă numească fiica lui, este un infractor ordinar și pe deasupra înarmat, un ipocrit, un escroc bălăcindu-se pe nedrept în propria-i faimă, un troglodit de fute-mușchi, a șoptit fata spre camera de filmat, iar pe fața publicului de la Biker se vedea că sunt topiți de plăcere, spuma a încremenit pe berea din halbe, halbele de bere, în mâinile lor, iar mâinile lor, în aer, atât era de concentrată atenția cu care cei din Biker o urmăreau pe fată, televizorul era sus, montat pe un suport de metal, în colțul de lângă intrare, la îmbinarea dintre tavan și pereți, gâturile erau înțepenite, de vreo zece minute aceste gâturi nu s-au mai mișcat deloc, deoarece au simțit cu toții că plutește în aer ceva foarte important, iar până acum s-a dovedit că, mai devreme sau mai târziu, aceste chestii foarte importante îi vor afecta pe toți și încă foarte mult, au fost deci cât se poate de atenți, însă această atenție încordată i-a obosit, drept urmare au încercat să extragă esențialul din vorbele fetei, cum ar fi de exemplu că ea cere o pedeapsă exemplară pentru tatăl ei, având în vedere tot ce făcuse el, și că ea n-o să-l viziteze la închisoare, unde în mod sigur o să ajungă, și că ar vrea ca el să crape acolo unde-i e locul, și că ea speră că acolo, într-o celulă împuțită a închisorii, pe un prici jegos, acolo o să putrezească năpădit de mușchi și de licheni, în acest punct atenția încordată a cedat brusc, poanta asta a dărâmat-o precum apele umflate, digul, adică toți au izbucnit în hohote de râs, pur și simplu n-au mai rezistat tensiunii, rânjind și hăhăind și hohotind, trântind halbele de bere pe tejghea și chircindu-se de râs, numai șeful a rămas liniștit, cu cotul drept sprijinit de tejghea, pe fața lui nu se vedea decât un fel de concentrare sumbră, în timp ce restul nu mai putea de atâta veselie, el se uita cu o privire fixă la televizorul de pe perete, ca unul care n-a perceput cu adevărat, n-a înțeles ce s-a spus acolo sau de parcă s-ar gândi deja la modul în care va aduce la cunoștința celorlalți că, deși lucrurile încă nu sunt clare, totuși este vorba de o gravă eroare, asta n-a fost o poantă, n-a fost o confruntare cu adevărul, ci dimpotrivă, aici tocmai a avut loc o defăimare de neiertat, iar ei, ca o comunitate serioasă ce sunt, vor trebui să dea replica la unison, ca de obicei.

Sufletul curat și coloana verticală, dacă le ai pe astea, se putea citi pe pagina web discursul pompos, de recrutare, atunci poți să ni te alături, ba, mai mult, ești omul nostru, pentru că o persoană cu un astfel de suflet și o astfel de coloană trebuie să considere intrarea în rândurile noastre de-a dreptul ca pe o datorie, nu contează ce motocicletă ai, poți să vii și cu un MZ sau cu o motoretă Berva, la noi nu contează câți ani are Kawasaki-ul tău sau câți ani Honda, la noi contează un singur lucru, sinceritatea și idealul, dacă simți astea două în tine, bătea toba pagina de web, atunci locul tău e printre noi, veniți deci, cu Kawasaki sau Berva, e totuna, însă n-a fost totuna, n-a fost deloc totuna, pentru că bineînțeles aproape toată lumea a venit cu Kawasaki și Honda și Kawasaki și Yamaha și Suzuki și Kawasaki și Honda, cele mai populare și mai frecvente fiind Kawasaki 636 de circa opt-zece ani și T2R de la Yamaha, aproximativ de aceeași vârstă, dar erau și câteva Honda Varadero și, evident, GSF Bandit și Hayabusa de la Suzuki, dar asta nu înseamnă, a explicat așa zisul șef, că numai din astea poți să ai, însă noi te putem ajuta să ai, există shopul ăsta, dar numai pentru membri, unde găsești de toate, de la tot felul de chestii din piele până la brâuri și de la mănuși Sixgear și Difi Viking până la cizme Forma Ice, nu trebuie să plătești pe loc, se-nțelege de la sine că membrii beneficiază de credit, care trebuie plătit frumușel, puțin câte puțin dacă vrei, dar trebuie plătit, că de n-o faci, părăsești comunitatea, iar dacă ai datorii și ești în afara comunității, o să te coste, iar prețul e mare, să reții asta de la bun început, pentru că apartenența la noi presupune și simțul datoriei și, am spus-o de nenumărate ori, acest simț al datoriei trebuie să izvorască din interior, și e bine să-ți fie clar că aici nu-i parc de distracții, nici grădiniță, aici e o comunitate care presupune forță, dacă prin asta înțelegi că trebuie să știi să exprimi forță, atunci ai înțeles bine, ba chiar trebuie să înțelegi bine că nu-i vorba doar de weekenduri de motocicliști sau că nu facem altceva decât să defilăm și să luăm curbele aiurea, ca gâștele, noi avem sarcini, deoarece pentru a ne atinge țelul întâi trebuie să curățăm drumul pe care căutăm cinstea și omenia, pentru că pe omul pur îl căutăm, și calea o căutăm, de aceea nu faci rău dacă te gândești bine înainte de a ni te alătura sau nu, căci după aia nu mai e căașașipedincolo, și până te gândești, exersează imnul, pentru că noi avem și un imn, acest imn, așa că fă bine și învață textul, chiar dacă n-ai voce, învață-l, bagă-ți-l în cap, că de nu o să ți-l băgăm noi și asta o să doară, învață că

Duduie motorul, kilometrii scad

Oare țara noastră s-a făcut mai mică?

Îmi urăsc vecinii mutra de nomad,

Chiar dacă dreptatea,-n suflet mi-e amică.

Gata cu pavajul, iată-s pe fâșie,

Dincolo m-așteaptă patria răpită,

Dorul de pierduta-mi țară mă sfâșie,

Oaspete-s acasă, jalea mi-e cumplită.

Nu-i departe ziua când dreptatea-nvie,

Șoim de aur zboară peste vechea-mi casă,

Soarele o scaldă în lumină vie,

În străvechea-mi țară sunt din nou acasă.

 (Traducere de Șerban Foarță)

Acesta e un instrument periculos, i-a explicat instalat în scaunul lui, pentru că de-ndată ce a intrat în coșmelie, de data asta într-un palton lung de piele, a și tras, întorcându-l, scaunul de bucătărie de la așa-zisa fereastră, s-a așezat, iar el iarăși era nevoit să stea în picioare în fața lui și să tacă, ia vedeți, domnule Profesor, imaginați-vă, aici e corpul instrumentului, dinadins mă feresc de el, a adăugat zâmbind, deși era mai bine să nu fi zâmbit, dinadins, ca să spun lucrurilor pe nume, dacă înțelegeți de ce, na, deci aici la mijloc, vedeți, dar de fapt știți deja, la urma urmei l-ați folosit destul de bine, na, dar pe ăsta îl vedeți, a întrebat, scoțând încărcătorul imaginar, iar din el, dându-i un bobârnac cu degetul mare, un cartuș imaginar, pe care și l-a pus în palmă, vedeți acest cartuș, l-a întins spre el ca să-l vadă mai clar, iată, ceea ce și dumneavoastră cunoașteți foarte bine, ei, dar știați că ăsta are aici, în partea de jos, o pulbere, un fel de praf de pușcă, care are un dublu rol, primul, a zis, indicându-i partea de jos a cartușului, pentru a propulsa cu putere muniția prin țeavă, iar al doilea, care necesită mai puțină energie, pentru a înlesni ieșirea următorului cartuș din încărcător, înțelegeți, ei, precis că înțelegeți, iar acum, acestea fiind clarificate, cred că puteți înțelege că asta nu-i o nouă specie de briofite din Oceanul Pacific descoperită de domnul Profesor, ci o armă periculoasă, iar o armă periculoasă ca AMD-65-ul nu poate rămâne aici, pentru că s-ar putea să fiți totuși vizitat, iar în cazul ăsta e mai bine s-o rezolvăm altfel, așa s-a hotărât, deci îl roagă foarte mult, l-a rugat foarte mult, așezat în fotoliul lui și scărpinându-se pe sub barbă, să rețină bine fiecare cuvânt pe care i-l va spune, pentru că de-acum totul trebuie să decurgă conform planului stabilit, deci când o să vină și o să vă ia la întrebări, dumneavoastră le veți arăta un pistol de alarmă și le veți spune că ăla e cel cu care ați tras, și nu altul, pentru că dumneavoastră nu sunteți de vină că scribălăii ăia s-au speriat atât de tare, deci le spuneți că tocmai de-aia aveți pistolul ăsta, pentru a speria, altă pagubă nu provoacă și aveți dreptul să-l dețineți și fără autorizație, e clar, a întrebat răbdător oaspetele, apoi din buzunarul interior al hainei lungi de piele pe care o purta a scos de data asta o chestie de forma unui pistol, poftim, i-a spus, ăsta-i pistolul dumneavoastră de alarmă, doar apăsați pe trăgaci și gata, funcționează, apoi s-a ridicat și l-a întrebat, gârbovit cum era, coșmelia fiind prea joasă pentru el, că unde-i ADM 65-ul ăla, fără drept de apel, și-a dat seama imediat că, respect încolo sau încoace, individul ăsta n-o să-l întrebe și a doua oară, așa că părea mai sănătos ca, fără discuții, să se ducă și să scoată frumușel arma de sub grămada de haine și să i-o dea cu tot cu cartușele rămase, au și dispărut imediat pe sub paltonul lung de piele, și la fel de sănătos părea și să nu aștepte întrebarea cum că unde sunt cartușele goale ci, fără o vorbă, să-i facă semn să-l urmeze, așa că au ieșit și s-au dus în spatele coșmeliei, lângă stiva de Hungarocell, unde el a scos din ascunzătoare punga mare de plastic, românească, celălalt a luat-o, a dus-o la motocicletă și a aruncat-o în cufărul atașat deasupra roții din spate, apoi o vreme a rămas lângă motocicletă, fixându-l cu privirea aia care, încă de data trecută, îi înghețase sau trebuia să-i înghețe sângele în vine, apoi și-a dres vocea, i-a întins mâna și i-a spus că o să se vadă în curând pentru că, de la ultima lor întâlnire, în oraș au avut loc mari schimbări, cică urmează să sosească cineva demult așteptat de toți, așa că totul s-a schimbat, azi e altfel decât fusese ieri, drept urmare toată lumea pariază pe mâine, și-a pus casca pe cap, a încălecat pe șa, și-a aranjat paltonul lung de piele cu ADM 65-ul în buzunar, cu un gest lejer și-a pornit Kawasaki-ul, ieșind cu spatele și băgându-l din prima în viteză mare și a dispărut de parcă n-ar fi fost, alunecând printre tufele de măceș cu atâta îndemânare, încât nici creanga n-a mișcat în urma lui.

Putea să lege corcitura asta, a mârâit către câinele uriaș în timp ce se lupta cu el, dar ca de obicei javra asta era numai pe moment interesată de noii veniți, după aia înceta cu mârâiala și hârâiala, lăsându-l în plata Domnului pe intrus și, de parcă s-ar fi plictisit de datorie, se căra, era bătrân, era bolnav, pe jumătate orb, îi cădea și părul, se ducea și se culca în cușca lui, iar el a luat-o pe cărarea pavată cu bucăți de beton până la intrarea în clădirea fermei, a bătut o dată, a bătut de două ori, a bătut de trei ori, dar degeaba a așteptat să apară țăranul, n-a apărut, așa că a continuat să bată în ușă cu toată puterea, a și strigat că unde e, ce face, doarme, să deschidă odată, dar nu i-a deschis nimeni, și atunci a apăsat la întâmplare clanța, constatând că ușa nu era încuiată, ceea ce era foarte ciudat, căci țăranul, de când îl cunoștea, niciodată nu-și lăsase ușa descuiată, nici măcar atunci când era mort de beat, nu înțelegea ce s-a întâmplat, s-o fi tâmpit în harababura asta sau ce, a întrebat cu voce tare de parcă ar fi vorbit cu el, ca pentru a-i semnala că deja ajunsese în bucătărie, însă nu i-a răspuns nimeni, bucătăria era goală, iar situația într-adevăr destul de neobișnuită, știa că așa devreme, la 7:18 dimineața, nu prea pleca de acasă, animale nu mai avea demult ca să trebuiască să le dea de mâncare, nici unelte nu mai repara, de casă niciodată nu avusese grijă, iar la crâșma din oraș mergea nu pentru că n-ar fi avut destulă băutură și acasă, căci după cum povestea la toată lumea, el acasă o bea pe-a lui, n-are nevoie de nicio poșircă, atunci ce se-ntâmplă aici, a întrebat încă o dată domnul Profesor, dregându-și vocea și tușind și strigând, aloo, pe unde sunteți, ieșiți de-acolo, dar tot nimic, a intrat în camera de oaspeți, nimic, a intrat în cămară, nimic, tocmai voia să închidă ușa, când a auzit un scâncet, a intrat din nou, nimic, când să iasă și a doua oară, iarăși scâncetul, s-a întors în cămară și atunci a descoperit ușa din perete ascunsă după niște scânduri de vreo trei metri, intrând pe ușa aia, l-a zărit pe țăran zăcând pe podeaua de chirpici, în mijlocul unei băltoace de sânge, avea capul zdrobit, ochii nu i se vedeau, nasul nu i se vedea, buzele-i atârnau inerte, zăcea chircit ca un embrion și gemea, părea că mai are suflare, singurul indiciu că trăiește încă era că gemea, a îngenunchiat lângă el, în balta de sânge, încercând să-i îndrepte capul ca să nu se sufoce, căci avea gâtul sucit iar buzele-i atingeau sângele coagulat, domnul Profesor a încercat să-l ridice, dar îi era frică să-l atingă și să-i îndrepte gâtul ca nu cumva să-i facă și mai mult rău, atunci s-a sculat de lângă el, ce să facă dacă nimic nu poate face, s-a dus în bucătărie, a căutat un lighean, l-a umplut cu apă, a luat o cârpă și s-a dus din nou în cămara din spate care probabil că pe vremuri, când mai era ceva de afumat, fusese un fel de afumătoare, cu mare grijă a început să-l spele de sânge pe țăran, a și reușit întrucâtva, deja i se vedeau ochii, nasul, urechile, i-a spălat puțin și părul, după care iar a încercat să-i îndrepte gâtul, chiar dacă n-a reușit prea bine, totuși buzele nu-i mai atârnau în sânge, ce să facă, ce să facă, nu era disperat, în astfel de situații grele întotdeauna își păstra calmul, dar pur și simplu nu mai avea idei, atunci țăranul a schițat o mișcare, nu era cine știe ce, totuși era mai mult decât nimic, țăranul a clipit o dată, apoi încă o dată, ei, și atunci i-a venit ideea să spele sângele din jur, poate ajută, sau poate nu voia decât să tragă de timp în speranța că țăranul o să-și revină, într-un fel așa a și fost, la început doar clipitul, apoi și-a mișcat buzele, de parcă ar fi vrut să spună ceva, apoi o mână, apoi și cealaltă, și tot așa, iar el a stat, așteptând neputincios, nu mai știa ce să facă, nu știa unde sunt rănile, capul îi era total deformat, părea că s-a spart în bucăți, arăta îngrozitor, deodată a articulat cu greu un cuvânt, dar atât de încet, încât trebuia din nou să îngenuncheze și să se aplece spre el, băut, a spus, la care domnului Profesor, în mod cu totul neadecvat, i-a trecut prin cap că, uite, până și în situația asta îi stă gândul la băutură, să-ți stea mintea-n loc, dar și-a dat seama repede că acum nu despre asta era vorba, a fugit iar în bucătărie și a adus un pahar cu apă, i-a dat să bea, a mers foarte greu, {...]

H(A)PPY

 

Nicola Barker
H(A)PPY
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din engleză de Oana Zamfirache
 

***
Intro

Nicola Barker (n. 1966) este o scriitoare din Marea Britanie. La vârsta de nouă ani a emigrat împreună cu părinții și sora ei în Africa de Sud. S-a întors în Anglia în 1981 împreună cu mama sa. A publicat primul volum de proză în 1993, Love Your Enemies, pentru care a primit Premiul PEN/Macmillan Silver Pen și Premiul pentru Ficțiune David Higham. Până în prezent i-au apărut 13 romane și trei volume de povestiri. În general, scrie despre oameni neobișnuiți - inadaptați, excentrici etc. - aflați în situații obișnuite.

Pentru romanul H(A)PPY a primit prestigiosul premiu Goldsmiths în 2017 și a fost nominalizată la Premiul Gordon Burn în 2018 și la Women's Prize for Fiction în același an. Romanul a fost considerat cartea anului de către publicațiile The Guardian, The Telegraph și The Independent.

*

H(A)PPY este o poveste postapocaliptică situată într-un viitor foarte îndepărtat. Un viitor în care marile dileme ale umanității par a fi în sfârșit rezolvate pentru totdeauna. În care oamenii, așa cum o arată titlul, sunt fericiți. Sau cel puțin așa par.

La un prim nivel, romanul poate fi citit ca o distopie zen: în acest univers în care comunitatea e tot ce contează și tehnologia aparține Sistemului, există obligativitatea de a fi calm, moderat, detașat și... fericit. La un alt nivel, este povestea oricărui individ incapabil să se adapteze cerințelor comunității, care își simte individualitatea amenințată de norme care îi sunt străine și are de ales între a se supune Sistemului sau a porni pe o nouă cale, cu riscul de a găsi la capătul ei propria-i anihilare. Nu în ultimul rând, este un antiroman despre forța cuvintelor, care nu e întotdeauna în slujba Binelui.

"O remarcabilă explorare a puterii coercitive și distructive a narațiunii." (The Times Literary Supplement)

"Este un mic miracol faptul că acest exigent antiroman despre colapsul narațiunii funcționează perfect. Barker e mai excentrică și inovatoare ca niciodată." (The Sunday Times)

"Barker a fost întotdeauna o scriitoare vizionară, mai ales în stilul ei. Trecutul și prezentul se întrepătrund ca în vis și halucinație. Iar cartea sa e mai mult un poem și o operă de artă decât un roman." (Literary Review)

"Nicio descriere nu poate să redea frenezia și sinceritatea romanului H(A)PPY. Este superb, iar autoarea lui, o experimentatoare autentică și dedicată. În mâinile lui Barker, narațiunea, oricât de fragilă, nu doar supraviețuiește, ci și crește plină de vigoare." (The Observer)

"H(A)PPY nu prezintă o versiune optimistă a viitorului umanității, dar datorită lui Barker, acel timp îndepărtat devine convingător într-un fel de-a dreptul obsedant." (The Observer)

"Barker e mai magnifică și mai bogată în aforisme ca niciodată în această viziune a unui viitor distopic, viziune ce sfidează convențiile narative și tipografice." (The Guardian)

"H(A)PPY este o Alice în Țara Minunilor post-postapocaliptică, o poveste care se narează singură și apoi se autodevorează." (Goodreads)

Fragment

După ce s-au aliat și ne-au salvat de Potopuri și de Focuri și de Ciume și de Cultele Morții, Puterile Altruiste le-au abătut Tinerilor gândurile de la Dumnezeu. Am pornit pe un alt drum. I se spunea Calea Cea Nouă. I se spunea Calea Luminii. Tinerii au fost învățați metode variate și simple de a-și găsi liniștea. Am trecut Dincolo de Dumnezeu. Am fost învățați să celebrăm Momentul Prezent. Eram echilibrați la nivel chimic.

Eram perfecționați. Ni se dădea posibilitatea de a alege atât cât să ne simțim ca și cum am fi liberi, dar nu într-atât încât mințile noastre (intelectul nostru, încă fragil) să fie suprasolicitate. Îndoiala a luat sfârșit. Fluxul Informațional a fost purificat. Înainte, exista mizerie, iar aceasta ne altera. Apoi, totul a devenit proaspăt. Mirosea a iarbă abia tăiată. Totul strălucea. Ne-au făcut să ne simțim din nou inocenți. Nu, nu. Ne-au făcut din nou Inocenți.

Suntem Inocenți. Suntem Curați și Neîmpovărați. În fiecare zi, cu fiecare nou răsărit, în fiecare nouă oră, în fiecare nou minut, suntem încă o dată eliberați din legăturile strânse ale Istoriei (din Cătușele Trecutului). O luăm mereu de la capăt. Chiar aici! Chiar acum! Un nou început. O Lume Nouă. Totul este posibil. Am renăscut.

Mi se spune că (pe când exista timp consemnat - ceea ce, după cât se pare, e un concept religios greșit) totul a funcționat până s-a atins un anumit număr și apoi totul a încetat să mai funcționeze pentru că nimic nu putea face față mărimii Numărului. Era un număr finit. Pe atunci, toate numerele erau finite. Resursele vitale se epuizau treptat și oamenii sufereau. Din cauza numerelor. Doar a numerelor. Dar acum numerele sunt infinite, totul a fost cartografiat și nimic nu este necunoscut. Nimic nu se poate epuiza - nici măcar viața. Suntem eterni. Și avem întotdeauna suficient. Doar suficient. Nu jinduim după mai mult. Suntem mulțumiți. Suntem Echilibrați. Și ne străduim - dar niciodată prea mult - să rămânem Echilibrați. Acesta este scopul care ne însuflețește, care ne călăuzește. Nu suntem încurajați să întrebăm cum sau de ce - deși nici nu suntem împiedicați să o facem. Pur și simplu acceptăm că trecutul a fost Trecut. Trăim Acum. Trăim În Lumină. Iar dacă suntem amenințați de întuneric (întuneric? Oare mai există cu adevărat întuneric?), ei numaidecât ne ajustează la nivel chimic. Ei pur și simplu... știu.

Chimicalele ajung în noi printr-o multitudine de căi. Mediile noastre sunt sensibile. Mediile noastre sunt cooperante. Totul este Întreg. Suntem totali, universali, integrați. Suntem Echilibrați. Ne străduim (dar nu ne luptăm) să rămânem Echilibrați. Și totul funcționează perfect. Așa că nu avem de ce să ne mai facem griji.

Uneori - când dormim, în timp ce visăm dulce - ni se aduce aminte cum era înainte, ca să apreciem cât de bine e acum. Acum, că ne-am Eliberat de Dorință. Și suntem F(E)RICIȚI să ni se reamintească pentru că ni se confirmă senzația de pace, de calm, de armonie, de echilibru. Ni se vorbește despre minciunile Trecutului. Despre cum Tinerilor li se spunea că trebuie să se împotrivească normei pentru a se simți Întregi. Li se spunea că puterea creativă este dependentă de luptă și de suferință. Că adevărata fericire poate fi atinsă numai dacă îți abandonezi sinele lui Dumnezeu sau, la cealaltă extremă (Trecutul era plin de astfel de contradicții), că adevărata fericire presupune întotdeauna suferința și durerea altor persoane sau a altor creaturi. Că fericirea se definește oarecum comparativ sau prin competiție.

Minciuni. Toate erau niște minciuni.

Când zic "ni se spune", de fapt vreau să zic "ne spunem singuri". Pentru că nimic nu este deasupra noastră. Nimic nu este dedesubtul nostru. Suntem Echilibrați. Așa a fost creat Sistemul. Ne străduim să rămânem Echilibrați. Fiecare dintre noi contribuie în felul său special la atingerea acestui scop. Eu sunt în primul rând o muziciană. Acesta este talentul meu. Dar nu mă dedic exclusiv muzicii. Aici nimic nu este exclusiv. A fi exclusiv presupune a exclude. Și nimic nu este exclus. Îmi dedic timpul, atenția și energia mai multor cauze, mai multor ocupații. Sunt deschisă. Sunt umilă. Sunt recunoscătoare. Sunt stabilă.

Există un graf - îi spunem Graful - și acesta ne arată cât de Echilibrați suntem: ca persoane (în ce privește sănătatea fizică și mintală), ca obște mică (obște bazată pe aptitudini, pe prietenie, pe consum, pe felul de a gândi) și ca societate în ansamblu - ca rasă, ca planetă, ca galaxie. Mai multe grafuri, dar un singur Graf.

Avem satisfacția - o satisfacție profundă - de a rămâne în parametrii diferitelor noastre grafuri. De a păstra lucrurile în echilibru. Și cu toții ne străduim (dar nu prea mult) întru acest scop. Pentru că ne face F(E)RICIȚI: să contribuim la ceva, să fim pe deplin conștienți, să fim pe deplin informați și profund sensibili. Să fim pe deplin deschiși la orice.

Ne face F(E)RICIȚI...

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Dar de ce se întâmplă asta?

F(E)RICIȚI
De ce? De ce litera "E" se încapățânează să oscileze? Să fie în paranteză?

Și de ce vorbesc? Ce fac? De ce repet toate astea?

De unde această nevoie?

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Ce ciudat...
Ce consternant!
Un defect?
Un bip?
Un nod?
Dar unde?...

Ah. Melodia aceea dulce, ca un clinchet de clopoței. Îți aduci aminte?
Și copilul.

Dacă această chestie, pe care nu pot s-o descriu, n-o pot înțelege, o pot doar simți, doar presimți (imaginează-ți broboanele de pe piele de care nu ești conștient până când o adiere îți atinge ușor obrazul), dacă această chestie a avut un început - această ciudată clarificare, această ușoară perturbare, acest bip -, atunci asta s-a întâmplat când a apărut copilul - o fetiță -, da, acum că mă gândesc în urmă- dacă îmi aduc aminte corect - și nu pot s-o... se tot furișează în mintea mea. E însoțită de o melodie ciudată. Un vals dulce, ca un clinchet de clopoței. Cântat la chitară. Doar că sunt corzi de metal. Reverberează straniu. Fata este mică și negricioasă, cu ochi arzători și un zâmbet precaut; Senzorul meu îmi spune că are nouă ani și că a trăit - cu mulți ani în urmă, pe vremea când se ținea evidența anilor - pe fostul continent sud-american. Am descoperit-o în Fluxul Informațional, într-un articol despre un lutier din Paraguay care era specializat în instrumente scobite (în ultima vreme mă gândeam la avantajele unor astfel de instrumente). Întâmplător, acesta avea și o chitară prețioasă, dar nu una scobită. Am accesat linkul fară mare chef.

Era ciudat (da, ciudat) că citeam un articol despre o chitară prețioasă (deși sunt chitaristă și cânt la ele și le construiesc), pentru că, după cât se pare, acum toate chitarele sunt prețioase (în egală măsură lipsite de valoare și identice și perfecționate și la îndemâna oricui ar avea nevoie de ele). Așa că era ciudat că scotoceam prin Trecut ca să găsesc informații despre orice alt fel de chitară decât cea pe care o am, care este o chitară de-a dreptul minunată, o chitară care mă face să fiu complet și absolut mulțu... mulțu... F(E)RICITĂ.

F(E)RICITĂ

Or, acea chitară prețioasă era departe de a fi perfectă. Era de-a dreptul imperfectă! Era o chitară clasică, de lemn, în formă de pară. Am mărit fotografia atât de mult, încât imaginea a devenit granulată (era din perioada când imaginile deveneau granulate, acela fiind un timp al discordiei, al neajunsurilor, al fracturilor și al pixelării. Un timp lipsit de Adevărata Claritate. Un timp al limitelor neclare).

Acea chitară - ah, acea chitară - era prețioasă nu datorită vreunei calități intrinseci, ci pentru că aparținuse la un moment dat unui chitarist faimos. Avea corzi de metal, nu elastice. Și niște bile minuscule, dintr-un fel de cauciuc vulcanizat, prin care corzile înalte fuseseră trecute cu migală și apoi poziționate în așa fel încât să fie aliniate cu prăgușul. Acestea erau amortizoare. Da, amortizoare. Ca să reducă zgomotul metalic. Vibrația. Un compromis ingenios, straniu. Această chitară- un instrument care era în mod evident obiectul unui compromis - n-avea niciun sens pentru mine. Ca persoană care cânta la lăută. Ca muziciană. N-avea niciun sens să ai o chitară acustică cu corzi urâte, de metal, într-o perioadă a Istoriei - da, Senzorul îmi confirma prompt acest lucru - când corzile elastice erau singurele cu adevărat acceptabile. Se întâmpla înainte de apariția chitarei electrice. Era înaintea Epocii Sunetelor Stridente, a Oah-oah-ului, a Rockului. Chitara "prețioasă" era o anomalie bizară. O enigmă. Avea o poziție instabilă (1920? 1925?) - se clătina - între Trecutul pe ducă și Viitorul abia conturat (care va deveni și el tot un fel de trecut). A existat într-un moment critic. Când se năștea Disonanța. Când pierea Armonia. Era un instrument imperfect. Un anacronism. O curiozitate. O enigmă. Da, repet: o enigmă. Fiindcă sunt la rândul meu lutier, mă preocupă adesea asemenea enigme, mă confrunt cu ele (deși nu sunt în război cu ele și nici nu mă lupt cu ele, dar nici nu le îndrăgesc, nici nu le caut înadins, căci ce nevoie aș avea, dat fiind că soluțiile sunt la îndemână, când fiecare mister a fost în cele din urmă și în mod definitiv elucidat?). Dar m-am trezit holbându-mă la imperfecțiunile acestei chitare și mirându-mă. Nu mi-e clar ce mă miră așa. Era doar un spațiu gol, o absență a cuvintelor, o aspirație.

Da, o aspirație.

Presupun că ceea ce mă nedumerea era cine ar fi putut să dețină un astfel de obiect imperfect care - chiar și în istoria chitarelor, a confecționării lor - nu avea niciun sens. Cine ar fi putut să dețină un asemenea instrument haotic? Un instrument grosolan, prostesc, zadarnic?

Și apoi, dintr-odată, am zărit fata, copila cu ochi căprui, stând acolo, într-un colț. În marginea unui decupaj dintr-un ziar. Ținea în brațe o păpușă, învelită într-o pătură. Iat-o! Doar o fată.

Dar de ce mi-ar păsa? Noi - Tinerii - respingem total (limbajul mi-e acum prea aspru, dar imaginează-ți dacă vrei o versiune mai calmă a acestei fraze, o versiune mai lipsită de pasiune), dezavuam ideea de faimă și tot ce presupune această "podoabă" a Trecutului. Chiar și cuvântul. Respingem chiar și cuvântul faimă - un cuvânt fierbinte. Un cuvânt care clocotește. Un cuvânt care condensează și apoi putrezește. Un cuvânt periculos. Detestam "personalitatea". Evitam diferența. Iar Senzorul - pentru că i-o cerem, pentru că avem nevoie s-o facă - refuză să-i recunoască (și, ca atare, să-i onoreze) pe indivizii remarcabili - "faimoși" - de pe Sângerosul Raft al Istoriei. Indivizii din acel Atunci haotic. Din timpul acela întunecat, umed și cețos, de dinainte să se instaureze Prezentul pur și senin.

Căci Acum toate creaturile sunt egale. Aceasta este Filozofia noastră. Nimeni nu se poate ridica deasupra. Așa ca Senzorul - pentru că ne-o dorim, pentru că este necesar, pentru că i-o cerem - îi dezmembrează în părțile lor componente pe acești indivizi ridicați în slavi. Îi deconstruiește. Li se desemnează niște simple numere. Nu li se dau nume, pentru că numele generează o minusculă implozie psihică, o conexiune, o sinergie periculoasă care țâșnește printre litere și informații și imagine și înțeles. Acest chitarist era din Paraguay, iar numărul lui este 91.51.9.81.81.1.2.

Scuze.

Da... apăruse ea, copila, fata care mă bântuie, și pentru că era la marginea paginii - a paginii despre chitara prețioasă -, nu am putut accesa povestea în întregime (nu am fost în stare să-mi ghidez cum trebuie Senzorul - înspre ce aș fi putut să-l direcționez? Cum? Când nu existau alte indicii?), deși am încercat. Am încercat din răsputeri. Am încercat de mai multe ori. Aproape am simțit... nu știu... aproape că am simțit frustrare.

Respiră. Respiră.

Mira A, alungă-l. Acest moment. Acest sentiment. Această frustrare. Frustrarea nu e nimic altceva decât inflația nesănătoasă a Egoului agresiv. Frustrarea presupune că te simți îndreptățit. Frustrarea înseamnă aroganță. Verifică Graful. Se face roz? Se face?

Of, lasă-l să treacă, Mira A. Inspiră. Expiră. Iartă-te. Uită de tine.
Așa. Da. Acum e mai bine.
Bravo.
Bine.
Uuf!

Și totuși, era ceva atât de... arhaic, de... de... tulburător în legătură cu ochii întunecați ai fetiței... Mă obsedau. Am încercat, firește, să primesc informația - atâta câtă era - și apoi să nu mă mai gândesc la ea. Așa cum am fost învățați să facem. Dar n-am reușit. Nu înțeleg de ce. Poate că a fost vorba de un bip, de un nod. Cred că m-am dezechilibrat la nivel chimic. E foarte ciudat. O să cer ajutor. Of. Cineva a observat deja. Pe Graf. Ce drăguț! Ajutorul a venit deja.

Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată - Cum merge lumea

 

Noam Chomsky, interviuri de: David Barsamian, editor: Arthur Naimian
Cum merge lumea
Curtea Veche Publishing, 2020
Traducere din engleză de Paul Gabriel Sandu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată
 (prefață de Paul Gabriel Sandu și Diana Mărgărit)

Volumul de față este rezultatul eforturilor conjugate ale lui David Barsamian și Arthur Naiman, care au văzut în discursul asumat, direct și lucid al lui Noam Chomsky o oportunitate de a familiariza publicul larg cu câteva teme extrem de relevante pentru societatea globală în care trăim - chiar dacă deseori ocolite sau ignorate de presa americană și de aiurea. Una dintre temele centrale ale volumului, care joacă de multe ori rolul unui fir conducător al discuțiilor, este chestiunea politicii externe a Statelor Unite din ultimii cincizeci de ani, care a avut un impact covârșitor asupra realităților politice și raporturilor de forțe din ziua de astăzi. Ordinea neoliberală pe care SUA au impus-o, deseori prin apel la forță - orchestrând crize, lovituri de stat sau de guvern, ori pur și simplu invadând și devastând țări din Lumea a Treia aflate în zona lor de influență -, este analizată pe larg în interviurile din acest volum, atât din perspectiva influenței sale destabilizatoare asupra democrației, cât și prin prisma impactului ei asupra vieții oamenilor de rând.

David Barsamian, cunoscut realizator radio și fondator al canalului Alternative Radio din America, a criticat în numeroase rânduri elitele politice americane, corporațiile și mass‑media dominate, în mare parte, de valori neoliberale și imperialiste. Împărtășind multe dintre ideile lui Chomsky, de la critica societăților capitaliste până la convingerea că reconfigurarea societății globale pe temeiuri progresiste și democratice este o necesitate, Barsamian și-a dedicat mulți ani din carieră întâlnirilor mediatice cu profesorul american. Mărturie a acestui fapt stau editările numeroaselor interviuri cu el, primele datând chiar din 1992. Până în 2017, Barsamian a reușit să publice paisprezece cărți, care reprezintă transcrieri redactate și adaptate ale interviurilor luate lui Chomsky în ultimii treizeci de ani. Arthur Naiman este, de asemenea, un publicist prolific, de altfel creatorul colecției editoriale Real Story Series tipărite de Odonian Press, care a publicat numeroase eseuri politice de orientare progresistă. Numele lui Noam Chomsky este legat de foarte multe succese editoriale ale acestei colecții.

Dacă cei doi reputați jurnaliști americani sunt aproape necunoscuți publicului român, Chomsky îi este cunoscut în primul rând prin traducerile în limba română ale unor cărți precum Ambiții imperiale, Cine conduce lumea?, Intervenții, Noi creăm viitorul, Requiem pentru visul american sau State eșuate. Toate aceste titluri, alături de numeroase altele care nu au fost încă traduse în limba română, au reprezentat veritabile succese editoriale, cu tiraje de sute de mii de exemplare vândute în întreaga lume. Totuși, notorietatea lui Chomsky nu se datorează doar criticilor sale acide și acerbe la adresa administrațiilor americane sau a politicilor inechitabile implementate de acestea, ci și unor rețele editoriale americane - în care Barsamian și Naiman sunt nume de referință - și care au popularizat ideile sale dincolo de mediul elitist și academic în care au apărut inițial.

Volumul prezent reeditează patru cărți, dintre care primele trei - Ce vrea, de fapt, Unchiul Sam?, Cei puțini și prosperi, cei mulți și chinuiți de griji, Secrete, minciuni și democrație - au apărut, inițial, în 1994; cea de-a patra carte, Binele comun, a apărut câțiva ani mai târziu, în 1998. Ținând seama de aceste date cronologice, este limpede că subiectele abordate în ele oglindesc, în bună măsură, agenda externă fierbinte a Statelor Unite și a lumii occidentale, în genere, în perioada care a urmat încheierii Războiului Rece, incluzând subiecte precum genocidul bosniac, globalizarea pieței libere și apogeul dominației corporatiste. Deși volumul este destinat publicului larg, nefiind însoțit de un aparat critic sofisticat, pentru a nu îngreuna lectura, este limpede încă de la primele pagini că în spatele afirmațiilor, explicațiilor și analizelor lui Chomsky se află o bogată și sistematică documentare și o excelentă cunoaștere a istoriei ultimului veac. Tezele și argumentele formulate de el, deseori însoțite de referințe istorice bogate, sunt expresia unei viziuni unitare extrem de critice asupra acestei perioade istorice și asupra problemelor fundamentale cu care se confruntă societatea contemporană.

Istoria recentă are, fără îndoială, o importanță crucială pentru înțelegerea lumii în care trăim și a raporturilor de putere care o guvernează. De obicei, ea este însă mai greu accesibilă și mai obscură decât istoria secolelor sau mileniilor de mult trecute, care poate fi privită cu detașare, în chip obiectiv și dincolo de orice parti-pris. Poate de aceea, văzută prin ochii lui Chomsky, istoria recentă ar putea părea de nerecunoscut pentru o mare parte a publicului român, sufocat de cele mai multe ori cu imagini idealizate - dacă nu chiar de-a dreptul idilice - ale democrației americane și ale politicilor ei de "democratizare" a țărilor din Lumea a Treia, deseori invadate sub pretextul eliberării locuitorilor ei. Imaginea SUA de "Imperiu al Binelui" a început să se fisureze abia de curând, odată cu războiul ilegal^[i] din Irak, declanșat în 2003, la care o serie de state membre NATO, printre care și Franța, au refuzat să participe. În volumul de față, însă, întreaga retorică ce aproape glorifică influențele SUA și rolul NATO în societatea globalizată de astăzi este analizată și deconstruită bucată cu bucată de către Chomsky, până când din ea nu mai rămân decât o mână de sloganuri sterpe, în stridentă contradicție cu faptele: în urma intervențiilor americane, soldate deseori cu zeci sau sute de mii de morți, societățile intră în colaps, iar așa-zisa lor democratizare se consumă sub forma aducerii la putere a unei dictaturi militare sau a unui regim politic de extremă dreaptă care girează interesele economice ale corporațiilor americane. Exemplele pot fi găsite din abundență în carte. Pentru Chomsky, intervențiile militare "eliberatoare" ale SUA din Nicaragua până în Irak și din Panama până în Vietnam, precum și sprijinirea dictaturilor-marionetă din Orientul Mijlociu și America Latină au constituit tot atâtea abuzuri severe ale administrațiilor de la Casa Albă, care au presupus deseori încălcări grave și sistematice ale drepturilor omului sau crime de război - pe care, în câteva rânduri, Chomsky nu se sfiește să le descrie în detaliu. E limpede astfel că toate aceste intervenții militare sau prin intermediul CIA au îndepărtat din ce în ce mai mult Statele Unite de "calea democrației", ceea ce reprezintă o gravă problemă nu doar pentru poporul american, ci și pentru întreaga lume.

Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de al doilea - de revoltă. Chomsky nu menajează însă deloc sensibilitățile cititorilor săi, și face asta în mod aproape programatic. Tocmai de aceea, detaliile înfiorătoare asupra cărora se oprește, citând deseori reportaje sau mărturii despre atrocitățile - unele dintre ele desprinse parcă din filmele americane - comise de varii grupări militare sau paramilitare sprijinite sau controlate de SUA, au un rol educativ, dincolo de caracterul lor senzațional. Sigur că sunt lucruri despre care am prefera să nu vorbim sau să nu știm, dar trecerea lor sub tăcere nu este doar o ofensă la adresa celor care au avut de suferit de pe urma lor, ci și o modalitate de a îngădui barbariei să își facă loc, încetul cu încetul, în sânul societății și al comunității noastre, de a o accepta ca pe un rău pe cât de intolerabil moral, pe atât de necesar politic și de a-i permite astfel să submineze, cu o forță îndoită, coeziunea socială și relațiile internaționale.

Dacă vrem să știm "cum merge lumea", adică să discernem ce se întâmplă în spatele ușilor închise, ceea ce trebuie să facem nu este să ne acoperim ochii, ci să ne îndreptăm atenția, pentru început, către deciziile militare, politice și economice luate în ultimele decenii de guvernele Statelor Unite ale Americii. Chiar dacă multe dintre ele sunt frumos îmbrăcate și justificate cu măiestrie în presa centrală drept măsuri de apărare a drepturilor omului sau de protejare a democrației, multe dintre acțiunile militare întreprinse de SUA în America de Sud și peste tot în lume au fost, de fapt, tot atâtea acte de agresiune. Adevărata lor miză, cea mereu trecută sub tăcere, n-a fost alta decât aceea de a securiza interesele economice ale marilor corporații americane, indiferent de costurile sociale și umane. Chomsky reușește să demonstreze într‑un mod extrem de convingător că situația precară în care se află sute de milioane de oameni din cele mai diverse zone ale globului, din Europa de Sud-Est până în Bangladesh și din Congo până în Venezuela, este cauzată în cea mai mare parte de complicitatea criminală dintre administrațiile Statelor Unite ale ultimelor decenii și mediul corporatist transnațional care a crescut și a înflorit la umbra celor dintâi. Și nu doar a crescut și a înflorit, ci a ajuns să acapareze politicul, să-l manipuleze și, în unele cazuri, să și-l subordoneze de-a dreptul, transformând democrația într-un paravan sau într-o șaradă. Faptul că, în prezent, această complicitate a devenit un monopol politic al mediului de afaceri de tip Wall Street și, în cele din urmă, al capitalismului per se este demonstrat de Chomsky cu minuție, iar evenimentele din ultimele două decenii nu au făcut decât să confirme acest lucru. Dereglementarea pieței financiar-bancare, prin abolirea Legii Glass-Steagall în timpul administrației Clinton, făcută exclusiv în interesul marilor conglomerate bancare - care a jucat un rol hotărâtor în declanșarea crizei financiare din 2007-2008 -, este numai unul dintre nenumăratele exemple care ar putea fi aduse în sprijinul acestei teze.

Ca urmare a poziției sale extrem de critice la adresa politicii americane și a administrațiilor care s-au aflat la conducerea SUA, Chomsky este relativ nefrecventabil în cercurile academice din SUA, iar textele sale nu apar aproape niciodată în publicațiile consacrate la nivel național sau local. Puținele sale apariții în paginile unor ziare de circulație națională datează din anii '70 sau '80. Aparițiile lui la televizor sau la radio sunt, de asemenea, foarte rare. Tocmai de aceea, în mass-media occidentală, Noam Chomsky este deseori prezentat drept disident, apelativ care ar putea părea destul de bizar publicului român. Cel puțin în contextul istorico-politic din Europa Central-Estică, disidența a fost aproape întotdeauna definită în raport cu leviatanul totalitar, în vreme ce SUA sunt percepute ca o societate care funcționează potrivit celor mai înalte standarde democratice, nu una în care disidența ar fi posibilă sau chiar necesară. În fața încălcării drepturilor fundamentale, a controlului, terorii și abuzului ca politică oficială de stat, disidența politică a reprezentat opoziția publică, deschisă și asumată critic a aparatului represiv. Adesea, prețul plătit de disidenți precum Václav Havel, Adam Michnik, Andrei Sakharov, Aleksandr Soljenițîn, Liu Xiaobo, Jamal Khashoggi și alții a însemnat arest la domiciliu, anchete, pierderea locului de muncă, privarea de libertate, persecutarea familiei și a cunoscuților, confiscarea mașinilor de scris și, uneori, chiar asasinarea. Disidența politică este, așadar, sora bună a nesupunerii civice, adică a încălcării cu bună știință a legilor injuste și arbitrare ale unui stat abuziv, în numele unui ideal de dreptate și echitate. Experiența totalitară și autoritară a ultimelor decenii ne-a arătat că reducerea la tăcere a oponenților politici a fost deseori reacția oficială a regimului și că disidența nu se traduce doar în termenii criticii puterii de stat, ci și în forța represiunii acesteia.

Se ridică, atunci, întrebarea dacă și în ce măsură se poate vorbi despre disidență în cazul profesorului american. E totuși limpede că Noam Chomsky nu a fost persecutat pentru ideile sale în maniera în care au fost disidenții politici din statele totalitare. El a avut de tânăr o carieră universitară de succes ca profesor la prestigiosul MIT (Massachusetts Institute of Technology), a devenit rapid o importantă personalitate în lumea academică americană și o autoritate în domeniu. Reacțiile sale publice prompte la diverse evenimente cu caracter socio-economic și politic din actualitatea americană și nu numai, începând cu anii '60, l-au transformat într-un analist cu autoritate recunoscută și un important formator de opinie. Ceea ce îl face disident, în accepțiunea occidentală, este capacitatea sa de a se opune într-un mod deschis și vehement politicilor pe care le consideră nedrepte și uneori chiar ilegale, de a avea poziții critice fățișe sau de a manifesta, sub diferite forme, față de acțiunile condamnabile ale statului. În același timp, vocea și revolta sa se izbesc de indiferența autorităților politice, care își duc mai departe, nestingherite, politicile arbitrare și abuzive.

Desigur, oricine ar putea spune - și pe bună dreptate - că o diferență esențială între un regim totalitar și unul democratic, chiar așa plin de carențe și abuzuri grave cum este cel american, este libertatea (de expresie, de conștiință, de asociere etc.). Cu alte cuvinte, într-o democrație, Chomsky este liber să spună ceea ce îl nemulțumește, este liber să semnaleze derapaje grave ale democrației și încălcări ale drepturilor omului fără a fi pedepsit, consemnat la domiciliu sau destituit; într-o dictatură, pe de altă parte, acest tip de libertate rămâne un lux care nu le este permis decât celor aflați în fruntea partidului unic și a țării. Întrebarea care ar trebui formulată aici, din punctul nostru de vedere, nu ar trebui să fie "cât de liber este un om să spună ceea ce gândește?", ci mai curând "ce impact are manifestarea libertății?". Altfel spus, la ce este bună libertatea dacă, în numele ei, cetățenii nu pot schimba deciziile nedrepte, ilegitime, abuzive ale autorităților politice? La ce bun să spui ce gândești dacă nu poți schimba realitatea în care trăiești, dacă vocea ta rămâne fără ecou? Dacă libertatea de expresie sau de opinie se consumă exclusiv sub forma unei cacofonii generalizate, la care fiecare participă doar pentru a spori și propaga vertijul disonanței, dacă ea este pretextul pentru a vorbi despre "fapte alternative" și de a invoca adevăruri cu aplicație exclusiv individuală, atunci această libertate este un fruct otrăvit, fiind golită de orice miză și de orice sens. Atunci când nu ia forma dialogului și a dezbaterii raționale, în care fiecare voce e ascultată în funcție de argumentele pe care le aduce, atunci când divorțează de principiile și normele etice și politice ale societății, libertatea se transformă în opusul ei. Dintr-un vehicul al democrației se transformă într-unul al iliberalismului, iar argumentele și dezbaterile sunt înlocuite de sloganuri și propagandă.

În faimosul său eseu The Responsibility of Intellectuals, publicat în februarie 1967 în The New Yorker, Chomsky afirma că "intelectualii se află în poziția de a demasca minciunile guvernelor, de a analiza acțiunile întreprinse de ele în raport cu cauzele, motivele și intențiile lor adesea ascunse sau numai pe jumătate revelate. În lumea occidentală cel puțin, ei au acea putere care derivă din libertatea politică, accesul la informații și libertatea de expresie. Pentru o minoritate privilegiată, democrațiile occidentale asigură timpul necesar, facilitățile și pregătirea pentru a căuta adevărul care zace ascuns în spatele vălului de distorsiune și deformare, de ideologie și interes de clasă prin care evenimentele istoriei actuale ne sunt prezentate".

Acest fragment este relevant, pentru că exprimă nu doar misiunea intelectualului angajat, sensibil la realitatea socială și politică din jurul său, ci și importanța existenței unei receptivități a mediului la reacțiile acestuia. Dacă actorii politici și societatea în ansamblu nu reacționează la discursul și acțiunile intelectualilor - sau o fac doar pentru a încerca să îi discrediteze -, atunci garantarea libertății de opinie devine o pură și sterilă formalitate. Relevant nu este doar să fii liber, ci mai ales ca manifestarea libertății să producă efecte. Altfel, libertatea este doar o ficțiune. Degeaba o lucrătoare are libertatea de a organiza un protest sau de a face parte dintr-un sindicat dacă acestea nu au niciun efect în îmbunătățirea condițiilor de muncă. Degeaba avem drept de vot și alegeri libere dacă politicienii nu sunt răspunzători în fața cetățenilor pentru acțiunile lor nepopulare, care servesc deseori interesele unei minorități privilegiate, în dauna majorității pe care sunt datori, prin mandatul primit, să o reprezinte. Degeaba un intelectual ca Chomsky demască jocuri de putere, complicități geostrategice și interese economico-financiare oneroase dacă realitatea tenebroasă nu se schimbă cu nimic.

Teza că democrațiile liberale de azi nu fac decât să servească iluzia libertății devine, în ultima vreme, din ce în ce mai plauzibilă. Această constatare este cu atât mai evidentă în contextul apariției noilor tehnologii informatice, a mijloacelor de comunicare și informare în masă. Fiecare individ are acum posibilitatea de a-și face auzită vocea, iar vocea fiecăruia are potențialul de a cântări la fel de mult ca a celorlalți. Îmbunătățește oare această situație calitatea democrației? Sunt oare politicienii mai responsabili și mai atenți la cererile venite dinspre societatea civilă și reprezentanții săi? Realitatea este că această multiplicare uluitoare a mijloacelor de comunicare prin intermediul rețelelor de socializare a avut aproape un efect de castrare asupra adevărului. În noianul de informații, multe neverificate, unele tendențioase sau trunchiate, altele intenționat false, criticile îndreptățite sau pozițiile bine argumentate nu pot fi distinse din cacofonia asurzitoare menționată anterior. Mass‑media epocii noastre, transformată radical de noile modalități de comunicare, pare să funcționeze mai curând ca o centrifugă în care adevărul și falsul sunt amestecate, răstălmăcite sau deformate până la indistincție; până în punctul în care diferența însăși dintre adevăr și fals devine imposibil de făcut, irelevantă, singurul lucru care mai contează fiind o încleștare între discursuri alternative, deseori exclusiv umorale, ce alcătuiesc lagărul retoric căruia îi suntem prizonieri toți și în care ne complăcem, deseori, din comoditate, din teamă sau pur și simplu din lipsa unei alternative la o lume care pare din ce în ce mai asemănătoare unei distopii.

În fața acestei imense provocări, Chomsky nu-și pierde nicio clipă speranța, nu se lasă descurajat și nu invită niciun moment la capitulare; ba dimpotrivă. Cărțile sale, precum și conferințele sau scrierile sale în genere, nu sunt, în esență, altceva decât un strigăt de mobilizare și o chemare la acțiune. Una dintre cele mai importate lecții pe care le învățăm din lectura acestor cărți de interviuri este aceea că avem obligația morală să fim indignați, să nu ne lăsăm castrați politic de ideologiile dominante de astăzi, ci să ne mobilizăm, să construim grupuri sau comunități puternice și solidare, să ne organizăm pentru ca vocea noastră să se facă nu doar auzită, ci și ascultată. Căci puterea (politică), spre deosebire de forța de coerciție a statului, nu se manifestă decât atunci când un grup de cetățeni își asumă un obiectiv politic comun și îl urmărește în mod consecvent. Numai așa participarea la scrutinele electorale are o însemnătate, iar votul dat - o greutate. În lipsa exercitării unei presiuni sociale constante, jocul electoral se golește de sens sau, mai grav, devine o formă de legitimare a unei șarade care se pretinde a fi democrație.

În condițiile în care discursul apocaliptic, grav și tenebros este din ce în ce mai prezent și mai vocal (de la publicistică până la filmografie), optimismul lui Chomsky te determină să nu renunți la lupta împotriva nedreptății și a abuzurilor. De aceea, cărțile sale sunt un apel la indignare și acțiune, iar astfel de apeluri sunt cruciale pentru societatea românească de astăzi, în care valorile solidarității și coeziunii sociale sunt aproape absente.

---

[i] Legalitatea războiului din Irak nu mai este de mult o chestiune care să poată fi dezbătută. Celebrul "Raport Chilcot", care este rodul unei vaste investigații conduse în Regatul Unit al Marii Britanii între 2009 și 2011, a ajuns la concluzia că lipsește orice justificare temeinică a invaziei Irakului și că SUA și Marea Britanie au subminat autoritatea ONU. (N. trad.)

Alteritatea ostilă - Încotro ne îndreptăm

 

Pavel Nedelcu
Încotro ne îndreptăm
Editura Litera, 2022

Citiți un fragment din această carte.

***** 
Alteritatea ostilă

După o serie de experimente textuale materializate, până acum, în proze scurte incluse în diferite volume colective, Pavel Nedelcu plonjează pentru prima dată în apele ficțiunii de cea mai largă respirație. Și o face, să o spun de-a dreptul, fără să își ia colacii de salvare obișnuiți. Nu pariază, bunăoară, nici pe o poveste alertă și fluentă, nici pe descrierea minuțios-empatică a unor medii sociale considerate pitorești sau a unor personaje reprezentative, care să aibă toate șansele să devină memorabile. În schimb, mizează serios pe o serie de convenții metaficționale pe care unii prozatori optzeciști le considerau must-uri ale narațiunii, în timp ce, dimpotrivă, nu puțini dintre reprezentanții ultimelor promoții literare de la noi nu conteneau (și, în unele cazuri, nu contenesc încă) să le dezavueze.

Surprinzător, prin urmare, în acest debut datat 2022 - și care marchează editorial cel de-al doilea premiu obținut la Concursul "Primul roman", organizat de Editura Litera în cursul anului trecut - vom regăsi numeroase strategii și trucuri narative trecute de câteva decenii în lista de convenții structurale sau formale specifice postmodernismului. Pe de o parte, putem astfel identifica: fragmentarea voită a fabulei, prin lungi divagații cu rost sociopolitic, identitar, dar mai ales meta-literar; schimbarea unghiurilor de percepție a unora dintre evenimentele care îl au drept protagonist sau la care asistă, ca martor, aparent banalul Franz; micile structuri poietice, ritmate și rimate, strecurate în discursul auctorial pentru a îndepărta atenția de la unele scene, dialoguri sau figuri esențiale în schema epică; "spoiala subțire a déjà-vuurilor" ce funcționează ca un nou semnal de alarmă în privința raporturilor realitate-ficțiune, autentic-contrafactual etc.; repetarea cu minime (sau medii) variații simbolice a unor scene sociale ori domestice, însă neapărat pentru un plus de edificare a sensurilor ficțiunii; cultivarea palinodiei sau a retractării, dar și a concentrărilor tip epitomă, prin intermediul cărora naratorul îi întinde o mână de ajutor cititorului impacient ori neatent; apelul lucid la confuziile, suprapunerile și alterările identitare, menite a complica și mai tare ițele acțiunii - oricum amânate dinadins; transferul de conștiință dinspre personajele umane înspre cele obiectuale (precum, să spunem: tavanul meditativ, glonțul Excalibur, rămas prizonier în rama de fier a acoperișului din sala de așteptare a Gării, cartoful pai separatist ori gazele din aerul matinal respirat de domnul Franz); propunerea urmată de descâlcirea analitică a mai multor variante de final pentru același nod factual (v. cele trei versiuni asupra furtului taburetului de sub pianina Steinway) ș.a.m.d.

Pe de altă parte, ne întâmpină, până aproape de final, auto-demistificarea continuă din partea autorului (ca instanță producătoare de text și care încearcă de la bun început să îi stabilească și codul de lectură). De aici, desigur, avertizarea repetată a cititorului că se află în fața unei speculații extinse, produsă de o conștiință scripturală liberă să își aleagă procedeele, tehnicile și convențiile, fie ele cele specifice literaturii mainstream sau celei de consum. Între ele, spre exemplu, chiar anticiparea semnificațiilor metaficționale printr-o uvertură cu aparență utilitară și alonjă teoretică, numită chiar Instrucțiuni de utilizare a produsului și încheiată cu un avertisment fără drept de apel, pe care vocea auctorială o va repeta atât de mult încât o va transforma în laitmotiv romanesc: "Literatura este speculație: ca speculație, literatura e perfect inutilă". Ca și cum aceasta n-ar fi de ajuns, scriitorul apelează și în textul propriu-zis la numeroase inserții auctoriale, care intenționează, de bună seamă, să își atragă cele mai variate categorii de cititori prin diferite strategii tip captatio benevolentiae, ba chiar să îi plaseze într-o poziție activă față de textul pe care, la rigoare, îl pot completa sau adăugi: "La punctul acesta, sau poate chiar mai devreme, cititorul să aleagă unde crede că ar fi mai credibil (eventual să adauge o continuare a discursului agentului nostru pe paginile goale de la sfârșitul cărții - dacă vor fi, totul depinde de tipar), tânărul ar izbucni în plâns de rușine, iar domnul Franz l-ar bate cu o mână pe umăr, Hai, gata, nu-i nimic, s-a întâmplat, mai greșește omul!". Nu lipsesc, bineînțeles, nici spoiler-ele false, nici reverențele jucăușe făcute înaintea unui cititor versat (spre exemplu, în romane polițiste sau în ficțiuni noir), nici micile exerciții tip mimarea umilinței: "Însă cum cea de față nu este o scriere obișnuită (o putem afirma cu umilința celor care știu că nu pot plăcea majorității și că, probabil, în afară de un grup foarte restrâns de prieteni, nimeni nu le va aprecia străduința de a părea, dacă nu de a fi, întrucât suntem cu toții doar niște pitici pe spatele giganților trecutului, de a părea deci, măcar înaintea acestui grup, diferiți și originali), nici înjurăturile domnului Franz nu vor fi redate aici." etc. etc.

Chiar și astfel avertizat, unui cititor neechipat corespunzător nu îi va fi prea comod excursul cu detentă frecvent intertextuală și mize prioritar autoreferențiale, pe care Nedelcu îl aseamănă, de altfel, în mai multe rânduri cu un urcuș greoi pe un trunchi de copac gigantic, așadar, cu o explorare primejdioasă, cu atât mai mult cu cât beneficiază de ajutorul (pe alocuri nenecesar al) unui ghid cățărător care stabilește de la bun început un raport clar de Putere între el și bietele insecte pedestre care au plecat de la rădăcină și se îndreaptă spre vârful arborelui majestuos, pentru a admira împrejurimile. Mai mult, nu uită să le amintească în mai multe rânduri țelul în fond înălțător (sic!) al acestui efort curat ascensional, dimpreună cu regulile minimale de conduită lectorială - pardon, alpinistică! - obligatorie. Iată, spre ilustrare, doar unul dintre fragmentele în care, dincolo de aparențe, prozatorul le face cu ochiul cunoscătorilor teoriilor lui Ihab Hassan despre natura și structura prozei postmoderne: "Intriga lucrării de față este ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. A face un tur complet al acestui copac, a vă cățăra până în vârful său și a o face conștienți de existența fiecărei ramuri cere sacrificiu și răbdare. Ceea ce poate am uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta poate părea deseori perfect întâmplătoare. În conformitate cu tendințele literaturii moderne (oare?), am observat că o structură rizomatică a narațiunii are mai multe șanse să fie apreciată decât una liniară. Pe scurt, e la modă! În acest tip de narațiune, autorul deconstruiește structura tradițională a scrierii, până la punctul în care cititorul nu mai poate anticipa despre ce va fi vorba în următorul capitol. Este adevărat că, în acest mod, puterea autorului se multiplică, cea a cititorilor se reduce, însă nu are rost să ne scandalizăm, din moment ce, de când lumea e lume, cine a avut multă putere a căutat să și-o sporească tot mai mult, iar cei care au avut puțină și-au pierdut-o, până la urmă, și pe aceea."

Efortul unei asemenea cățărări - să o recunosc și eu direct: uneori plină de riscuri - merită însă cu prisosință. Pentru că, la capătul aventurilor deconcertante ale personajelor de prim-plan, ce se intersectează după o logică deloc arbitrară (aparentul trio reprezentat de domnul Franz, Robert Buch și doamna Nadia, supravegheați, din umbră, de Soldat și profesorul Kandinsky), cititorul va înțelege pe deplin frumusețea cu totul atipică a acestei cărți care își blurează voit semnificațiile, în spatele unei faconde auctoriale în definitiv înșelătoare. Și, cel mai probabil, o va relua, odată ce va înțelege că Încotro ne îndreptăm nu e nici metaroman, nici ficțiune detectivistică, nici thriller psihologic, nici comedie intenționat strâmbă a narațiunii înseși - cu toate că are câte ceva din toate acestea. Și, cum repetita iuvant (ni se amintește la un moment dat chiar în text), reluarea ansamblului, cu o atenție sporită la indiciile strecurate abil, fie în descrierile de spații și opere (inclusiv muzicale), fie în replicile eroilor, topite de la bun început în discursul auctorial, este o operație mai mult decât necesară. Doar astfel cititorul va putea așeza la locul potrivit, în derutantul puzzle narativ proiectat de Pavel Nedelcu, personajele secundare ori de fundal pe care le-a crezut inițial insignifiante (v. bunăoară Șeful Firmei Allclean, Șeful Firmei Upercut, Managerul General, falsul terorist, președintele comisiei doctorale etc.), dar și piesele epice cu rol-cheie în descifrarea psihologiei chinuite a eroului: atacul eșuat al Chelului, oprit de agenții Franz și Caravaggio, Groaznicul accident de la gară, întâlnirea lui Franz cu soldatul Albert, ședința de susținere a doctoratului în istorie a lui Robert Buch, aparițiile lui Alexander Semănătorul sau cântecele tulburătoare la pianina Steinway pe care de la un moment dat le poate executa chiar Franz. Și doar astfel va putea raporta cum se cuvine ingenioasele trimiteri ekphrastice și muzicale la evenimentele cu potențial traumatic din biografia absolut excepțională a falsului agent de pază.

Nu în ultimul rând, numai la o relectură sagace va putea capta înțelesurile de profunzime ale intertextului kafkian, care, departe de a submina sau dilua istoria de bază, îi concentrează și anticipează sensurile. Transformând-o într-o disertație tulburătoare pe marginea consecințelor dezastruoase pe care le are abuzul repetat de autoritate, fie ea familială ori socioprofesională, asupra unei psihologii (hiper)sensibile. În fond, nu e deloc întâmplător faptul că, în chiar miezul acestui roman straniu și sensibil, Pavel Nedelcu strecoară o propoziție care a făcut istorie: Sunt fiul unui nimeni. Înainte de orice altceva, Încotro ne îndreptăm mi se pare o carte despre sfâșierea interioară continuă, deruta alimentată de o alteritate ostilă și conflictele insolvabile ale unui eu traumatizat exact de cei care ar trebui să îl protejeze. Adică, pe scurt, despre criza identitară perpetuă.

(Emanuela Ilie)

Introducere la Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Viorica Horga

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, dar nu în felul cum este el perceput în Occident; aici nu-l vom privi prin ochelari trandafirii.

De ce este atât de dificil de susținut punctul de vedere optimist atunci când te confrunți cu realitatea din Rusia? Deoarece Putin, un produs al celui mai sumbru serviciu secret al țării, nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic. El se mai ocupă și acum cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertățile, așa cum a făcut-o și înainte în cariera sa.

Cartea mai vorbește și despre faptul că nu toată lumea din Rusia este dispusă să accepte comportamentul lui Putin. Nu mai vrem să fim sclavi, chiar dacă lucrul acesta convine de minune Occidentului. Ne cerem dreptul de a fi liberi. Această carte nu face o analiză a politicii lui Putin. Nu sunt analist politic, sunt doar un om ca atâția alții din mulțimile de oameni care trăiesc în Moscova, Cecenia, Sankt Petersburg și în alte locuri. Aici sunt reacțiile mele emoționale, însemnările pe marginea unei vieți trăite în Rusia actuală. N-a venit încă timpul să stau deoparte, așa cum ar fi necesar pentru a putea analiza lucrurile fără pasiune. Trăiesc în prezent, notând pe hârtie ceea ce văd.

*

Note de pe coperta IV

O dezvăluire devastatoare a politicii președintelui statului rus, venită din partea celui mai radical jurnalist al țării. Putin este produsul celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.

Jurnalista Anna Politkovskaia, premiată și admirată pe plan internațional pentru reportajele curajoase care au avut ca subiect predilect războaiele cecene, și-a îndreptat privirea scrutătoare și lipsită de îngăduință către omul care, până nu demult, era o figură îndrăgită a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al Rusiei în 2000. Încă de la intrarea lui pe scena publică, s-a prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alți jurnaliști europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presă a lui Putin. Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca brand, argumentând faptul că nu este decât un produs însetat de putere al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima dreptul cetățeanului la libertate. Politkovskaia susține că Putin nu este acel tip de conducător pe care și l-ar dori majoritatea contemporanilor săi ruși. Pentru a-și ilustra teoria, ne descrie strânsoarea de fier a mâinii lui Putin din punctul de vedere al cetățenilor, a căror viață a fost afectată de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri în regiuni, corupție militară și judiciară, declinul intelectualității, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist asupra unui teatru din Moscova - toate aceste subiecte constituie tema analizei nemiloase, dar întotdeauna umane, a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundată a instituțiilor civile nou-create, supusă privirii mai puțin iscoditoare a Vestului, n-ar fi putut veni într-un moment mai bine ales.

Anna Politkovskaia a acționat ca mediator în episodul tragic al asedierii unui teatru din Moscova, în timpul musicalului Nord-Ost. Recunoscută pentru rolul ei de apărătoare a drepturilor omului, direcție în care a mers până la a-și pune în pericol propria viață, a fost răsplătită cu numeroase onoruri internaționale. Pe 7 octombrie 2006, trupul curajoasei jurnaliste și scriitoare a fost găsit în liftul blocului unde locuia. Fusese împușcată în cap și în piept cu un pistol Makarov.