Aproape moartă

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 


***
Intro

Al doilea volum din trilogia Familia Cahill (după Dacă ar fi știut...)

Prima victimă este împinsă în gol. A doua primește o supradoză fatală. A treia încasează un glonț în inimă. Trei morți, dar încă nu s-a terminat. Aceștia sunt oameni care merită să moară, oameni care stau în cale. Iar când se va termina, nu va mai rămâne nimeni...

În umbrele trecutului labirintic al familiei Cahill există ascuns un secret șocant - un secret ce va fi satisfăcut doar de sânge. Iar Cissy trebuie să descopere adevărul letal înainte de a fi prea târziu...

Jackson dovedește o măiestrie în arta thrillerului care-i va încânta pe pasionații genului. (Kirkus Reviews)

Romanul ei cel mai recent îi poartă pe cititori într-o intrigă plină de pericole și răsturnări șocante de situație. (RT Book Reviews)

Fragment
 Capitolul 1

Cu patru săptămâni în urmă.

Clic!

Sunetul slab a fost îndeajuns ca s-o trezească pe Eugenia Cahill. Din fotoliul ei favorit aflat în salonul de la primul etaj al reședinței, bătrâna deschise brusc ochii.
- Cissy? își strigă ea nepoata, surprinsă că ațipise.

Își aranjă ochelarii și privi ceasul vechi de pe polița șemineului în interiorul căruia flăcări alimentate de gaz șuierau încet peste buștenii din ceramică înnegrită.
- Cissy, tu ești?

Bineînțeles că ea era. Cissy îi telefonase mai devreme și-i spusese că va sosi în obișnuita ei vizită săptămânală. Avea să aducă și băiețelul... dar apelul telefonic fusese dat cu ceva timp în urmă. Cissy promisese că va ajunge până la ora șapte seara, iar acum... ei bine, pendula din holul de la parter tocmai bătea opt cu tonuri plăcute, liniștitoare.
- Coco, zise Eugenia și se uită la coșulețul în care dormea cățelușa ei albă și lățoasă, care nici măcar nu ridică botul; sărmana îmbătrânea și ea, începuse să-și piardă colții și suferea de artrită. Bătrânețea este o javră, adăugă femeia și surâse amuzată de propria glumă.

Oare de ce nu urcase Cissy aici, în livingul unde Eugenia își petrecea majoritatea zilelor?
- Sunt sus, anunță ea cu glas tare, însă când nu primi niciun răspuns simți primul fior, mic, de teamă, pe care-l alungă prompt.

Temerile unei bătrâne, nimic mai mult. Nu auzea totuși pași grăbindu-se pe trepte și nici huruitul liftului vechi care să sosească tocmai din garaj. Eugenia se împinse în brațele fotoliului Queen Anne, își luă bastonul și se simți ușor amețită. Așa ceva nu-i era caracteristic. Se îndreptă apoi cu pași rigizi spre fereastră, de unde putea să vadă strada și orașul care se întindea la poalele dealului. În ciuda unui banc de ceață care plutea lent peste San Francisco, panorama îți tăia respirația de la aproape oricare dintre ferestrele acestei case vechi - o vilă care fusese construită pe coama dealului Mount Sutro la începutul secolului trecut. Clădirea în stil American Craftsman, cu cărămizile, imitația de șindrilă și mortarul ei, se ridica pe patru niveluri deasupra garajului îngropat în coasta dealului, în spatele căreia se afla domeniul Facultății de Medicină. Din camera ei situată la etajul întâi, Eugenia putea zări Golful în zilele senine și bătrâna petrecuse multe ore uitându-se la ambarcațiunile ce traversau apa verde-cenușie.

Dar casa asta veche din Parnassus Heights părea uneori teribil de pustie. O fortăreață cu porți acționate electronic și grădini luxuriante de rododendroni și ferigi. Domeniul ei se învecina cu vastul teren al centrului medical al universității, totuși uneori se simțea izolat de restul lumii.

De fapt, Eugenia nu era singură. Avea servitori, desigur, totuși familia ei părea s-o fi abandonat.

Pentru Dumnezeu, încetează! Nu ești vreo babă părăsită și neglijată. Tu însăți ai ales să trăiești aici, precum o Cahill, așa cum ai fost întotdeauna.

Oare își imaginase clicul broaștei de la parter? Poate îl visase? Deși nu-i plăcea s-o recunoască, în ultima vreme, granița dintre vise și realitate era tot mai confuză și Eugenia nutrea temerea nerostită că ar putea fi în etapele timpurii ale demenței. Doamne sfinte, spera să nu fie așa! În familia ei nu existaseră cazuri de Alzheimer; mama îi murise la nouăzeci și șase de ani, cu mintea încă "brici", înainte de a cădea victimă unui accident vascular cerebral masiv. Totuși în seara asta Eugenia se simțea mai încețoșată ca de obicei. Cu mintea mai puțin limpede.

Privirea îi rătăci spre strada care se întindea dincolo de porțile acționate electric, unde mașina de poliție fără semne distinctive petrecuse o mare parte a zilei. Acum Chevroletul lipsea din locul unde obișnuia să parcheze, imediat în afara petei de lumină albăstruie a felinarului stradal.

Ciudat...

De ce să fi plecat atât de curând după ce practic o acuzaseră că-și ajutase nora să scape de închisoare? Și după toată agitația! Niște polițiști grosolani sosiseră la ușa ei și insistaseră că adăpostea o criminală sau altă prostie similară. Hm! Parcaseră pe stradă, supravegheaseră casa și, bănuia Eugenia, o urmăriseră discret în timp ce Lars o ducea cu mașina la coafor, la partida de bridge și la Cahill House, unde bătrâna făcea voluntariat pentru adolescente și tinere nemăritate care rămăseseră însărcinate și aveau nevoie de un refugiu.

Bineînțeles, poliția nu descoperise nimic. Pentru că era nevinovată. Cu toate acestea, bătrâna fusese iritată.

Privind acum în noapte, Eugenia se simți brusc cuprinsă de frig. Își văzu propria reflexie, imaginea spectrală a unei femei micuțe luminată din spate de razele blânde ale lampadarelor vechi, și rămase surprinsă cât de bătrână părea. Avea ochii ca de bufniță, măriți în spatele lentilelor ochelarilor ce o ajutaseră după operația de cataractă la care fusese supusă cu ani în urmă. Părul cândva roșu ca focul era și acum atent coafat, dar avea o culoare mai apropiată de cea a caiselor. Părea mai scundă cu cinci centimetri, astfel că acum avea abia 1,50 m. Deși lipsită de riduri, fața începuse să i se lase și detesta asta. Detesta că îmbătrânea. Detesta că depășise perioada de vârf a vieții. Se gândise să-și "aranjeze" ochii ori să-și "întindă" fața, ba chiar se gândise la Botox și totuși... de ce s-o facă? Din vanitate?

După toate prin câte trecuse, părea frivol.

Trecuse de optzeci de ani. Și ce dacă? Știa prea bine că nu mai era tânără, genunchii bolnavi de artrită puteau depune mărturie în privința asta, totuși nu era încă pregătită nici pentru o viață asistată la domiciliu, nici pentru un cămin de bătrâni. Nu încă.

Scââârț! Fusese oare sunetul unei uși care se deschidea?

Bătăile inimii i se accelerară.

Acel ultim sunet nu fusese produsul imaginației ei.
- Cissy? strigă din nou și se uită la Coco. Aceasta abia ridicase căpșorul auzind zgomotul, pe jumătate adormită, dar care nu lătrase a avertisment. Tu ești, scumpo?
Cine altcineva putea să fie?

Eugenia era de obicei singură în nopțile de duminică și luni: "însoțitoarea" ei, Deborah, obișnuia să plece din oraș la sora ei; camerista pleca la ora 17:00, iar bucătăreasa Elsa avea două zile libere. Lars termina programul în fiecare după-amiază la ora 18:00, cu excepția cazurilor când Eugenia îi solicita serviciile, iar de obicei pe ea n-o deranja să fie singură, să se bucure de liniște și tihnă. Dar în seara asta...

Folosindu-se de baston, ieși în coridorul ce separa salonul de dormitorul ei.
- Cissy? strigă spre scară.

Se simțea ca o proastă. Oare devenise paranoică odată cu înaintarea în vârstă?

Însă un fior glacial de îndoială îi trecu pe șira spinării, convingând-o că nu era cazul de așa ceva și, cu toate că centrala bâzâia încet, simți în mădulare răceala nopții, ca adâncul apelor Golfului. Ajunse la balustradă, se prinse de lemnul ei de trandafir lustruit și privi în jos, spre parter. În lumina slabă a serii văzu lespezile de marmură lustruite ale pardoselii din hol, masa cu incrustații stil Ludovic al XVI-lea, ca și ficușii și arborii de jad amplasați lângă ușa de la intrare cu geamuri. Așa cum fuseseră mereu.

Însă Cissy nu se zărea nicăieri.

Ciudat, se gândi Eugenia iarăși, frecându-și brațele. Încă și mai ciudat i se părea pasivitatea cățelușei. Deși bătrână și bolnavă de artrită, Coco continua să aibă un auz excelent și era de obicei suficient de energică pentru a mârâi și a lătra din răsputeri la cel mai slab zgomot. În seara asta însă stătea nemișcată în coșulețul ei de lângă sacoșa cu tricotaje a Eugeniei, cu ochii deschiși, dar pierduți în gol. Ca și cum ar fi fost drogată...

Pentru Dumnezeu! Nu era în toate mințile, lăsându-și imaginația fertilă s-o ia razna. Eugenia se mustră energic în gând. Asta era urmarea maratonului de filme Alfred Hitchcock pe care le urmărise în ultimele cinci seri.

Totuși, unde naiba era Cissy?

Scotoci prin buzunarul jerseului ei gros, în căutarea telefonului mobil. Blestemăția nu era acolo. Probabil că-l lăsase pe măsuță lângă andrele.

Când se întoarse către salon, auzi fâșâitul slab al unui pas, atingerea tălpii de parchet.
Foarte aproape.

Aroma unui parfum pe care aproape că-l uitase îi ajunse la nări și-i zbârli firișoarele de păr de pe ceafă.

Inima aproape că-i stătu în loc când privi peste umăr. Zări o mișcare în umbrele de pe holul neluminat, în apropierea dormitorului ei.
- Cissy? repetă Eugenia, dar glasul îi era acum o șoaptă stinsă și teama îi acceleră pulsul. Tu ești, scumpo? Nu-i deloc amuzant...

Cuvintele îi rămaseră în gât.

O femeie, pe jumătate ascunsă în umbre, își făcut, triumfătoare, apariția.
Eugenia încremeni.
Suspendată în timp.
- Tu! strigă ea.

Panica îi sui pe șira spinării și femeia din fața ei zâmbi, un surâs rece și rău ca inima diavolului.

Eugenia încercă s-o ia la fugă, dar înainte de a putea face un pas, femeia mai tânără se repezi, mâinile ei puternice o apucară și strânseră, iar brațele atletice o ridicară de la podea.
- Nu! strigă Eugenia. Nu!

Înălță bastonul, dar blestematul îi căzu din mâini și zăngăni pe trepte în jos. Coco începu, în sfârșit, să latre sălbatic.
- Nu face asta! țipă Eugenia.

Era însă prea târziu.

Într-o secundă, femeia o ridică peste balustradă și o împinse în spațiul deschis în care atârna candelabrul din cristal. Strigând, bătând zadarnic din brațe, auzindu-și cățelușa mârâind, Eugenia căzu în gol.

Într-o secundă avea să se izbească de masa Ludovic al XVI-lea și pardoseala din marmură a holului.

O groază cumplită îi chirci inima când izbi dalele cu un bufnet surd, oribil. Trosc! Durerea îi explodă în cap. Pentru o jumătate de secundă privi în sus, către cea care o atacase. Femeia stătea victorioasă pe palier, ținând-o în brațe pe Coco și mângâindu-i blănița.
- Răzbunarea-i nasoală, nu? rânji femeia.

Apoi, întuneric...

* * *

- Șșș! Biji, ești bine, ai înțeles? Ești bine!

Cissy Cahill se aplecă peste rama țarcului de joacă și-și ridică băiețelul de optsprezece luni. Copilul era roșu la față de plâns, lacrimi îi brăzdau obrăjorii bucălați și năsucul îi curgea șiroaie.
- Of, of, uită-te la tine!

Inima lui Cissy se topi instantaneu și-i sărută creștetul blond, întinzându-se după o batistă și tamponându-i nasul.
- O să fie bine, îți promit, zise ea și-i puse paltonașul și căciulița pe care fiul ei le detesta din toată inima.

Cumva izbuti să-l îmbrace, luă sacoșa cu pamperși și ieși pe ușa clădirii în stil victorian în care locuia de aproape doi ani. Băiețelul fusese iritat toată după-amiaza, probabil că-i ieșeau dințișorii, iar când sosise comanda de pizza, avusese o criză de isterie paroxistică dintr-un motiv necunoscut. Cissy nu înțelegea de ce era agitat. Să fi fost din cauza dinților? Îi era oare prea frig deoarece nenorocita de centrală se oprise? Îi era oare prea cald deoarece îl înfofolise cu o mulțime de hăinuțe? Indiferent care ar fi fost cauza, Cissy era convinsă că nu era nimic serios și țâncul trebuia să accepte situația. Întârziaseră, iar bunica ei avea să se enerveze.
- Prețul pe care-l plătim toți fiindcă suntem familia Cahill, îi explică ea băiețașului.

Încuie ușa și merse către sedanul Acura argintiu care o aștepta pe aleea de acces, cu pizza deja răcindu-se în cutie pe scaunul din dreapta șoferului. Într-o dispoziție la fel de proastă ca până atunci, B. J. țipă și încercă să-și scoată căciula. Cissy îl prinse cu centurile pe scăunelul pentru copii din spate, după care sui la volan. Afară se întunecase și începuse să burnițeze, astfel că luminile orașului erau ușor încețoșate. Cissy privi peste stradă, acolo unde mașina de poliție fără semne distinctive era parcată încă de când auzise știrea că mama ei evadase din închisoare; în mod surprinzător, mașina lipsea acum.

De asemenea, dispăruse și duba TV care stătea ore în șir pe stradă, iar un reporter venise de trei ori la ușa ei ca să-i solicite un interviu. Ca și cum ea ar fi vorbit vreodată cu presa! Cissy se rugase cerului să plece, iar în seara asta ruga îi fusese ascultată.

Perfect!

Nu mai suporta ca ea să fie tratată ca un fel de infractoare când nu comisese nici cel mai mic delict. Nimic! Nu era vina ei că avea ca mamă o jigodie narcisistă și ucigașă - câteva dintre adjectivele cele mai blânde pe care Cissy i le putea atribui Marlei. Din punctul ei de vedere, cu cât nebuna egocentrică de maică-sa stătea mai departe de ea și de B. J., cu atât era mai bine.

Nu mai gândi așa... scapă de gândurile negative... numără încet până la zece... Glasul psihiatrei lui Cissy îi reveni în minte, dar femeia îl ignoră. În seara asta nu avea o stare de spirit predispusă spre iertare și era doar recunoscătoare că poliția n-o urmărea până la reședința Cahill, unde bunica ei locuise de când intrase în familie prin măritiș, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Viața lui Cissy era și așa destul de agitată ca să nu mai aibă nevoie și de polițiști. În opinia ei, avusese parte deja de suficientă melodramă și durere cât să-i ajungă pentru două vieți - mulțumită Marlei Amhurst Cahill, o psihopată care se întâmpla să-i fie mamă.
- Da, Biji, aia-i bunică-ta, zise ea cu glas tare, șofând pe străzile din jurul parcului Alamo Square. Bunica Psiho.

Își privi fiul în oglinda retrovizoare; încetase să mai țipe, iar ochii lui rotunzi erau lipsiți de lacrimi. Pentru moment încetase să mai tragă de căciuliță.

Ușurată că accesul de isterie luase sfârșit, femeia îi făcu din ochi.
- Asta era, deci, voiai doar să te plimbi cu mami într-o mașină de clasă, nu-i așa?

Lumina semaforului din față deveni galbenă și ea călcă frâna. Fusese o vreme când ar fi accelerat de câte ori ar fi văzut galben la semafor, dar după nașterea lui Biji devenise un șofer model și o mamă aproape exagerat de protectoare. Cine s-ar fi așteptat?

Stomacul care-i chiorăia și ceasul de pe bord îi reamintiră că întârziase. Grozav! Mai mult ca sigur avea s-o aștepte altă dăscăleală. De parcă n-ar fi avut destule până acum. Era o femeie matură, pentru Dumnezeu!

Privi din nou în oglinda retrovizoare. De data asta verifică traficul din spatele ei, uitându-se după orice urmă a unei mașini de poliție. Nu zări nimic, totuși era ciudat că poliția n-o mai fila acum, ținând seama de faptul că i se instalase lângă ușă imediat după evadarea mamei. Ea știa că, deși detectivii fuseseră amabili, în spatele cuvintelor îngrijorate și surâsurilor răbdătoare se ascundea o permanentă suspiciune.

Ca și cum mama ei ar fi intenționat s-o contacteze.

Ca și cum ea ar fi acordat adăpost unei femei pe care o ura.
- Nici vorbă, șopti Cissy.

Toți mușchii din corp i se încordară brusc. Crescuse cu atitudinea rece, distantă a Marlei, pe care fusese nevoită s-o accepte, așa cum acceptase și faptul că toți din familia ei erau excentrici și insensibili. Pentru a supraviețui, Cissy se răzvrătise, pur și simplu, alegând toate mijloacele posibile.

Însă acum, când devenise ea însăși mamă, nu-și putea imagina să nu se simtă apropiată și legată de un copil. De prima dată când își văzuse fiul, fusese alt om. Viața i se schimbase instantaneu în clipa aceea. Pe toată durata sarcinii, vorbise cu pruncul, frecându-se ușor pe burtă, ba chiar îl poreclise "Juan" pentru că poftea la tacos și la alte preparate mexicane la orice oră din zi sau din noapte. Dar nimic nu se comparase cu senzația pe care o avusese în spital când îl ținuse în brațe și-l auzise scâncind. Da, ei doi formau o echipă. Erau inseparabili.

Așadar, unde era mama ei?
Cum naiba reușise să evadeze?
Se presupune că dintr-o închisoare nu poți evada, nu?
Și ce vei face dacă ea va apărea într-adevăr în pragul locuinței tale?
- Termină cu ideile astea! își spuse cu voce tare.

Nu mai avea nevoie și de alte tensiuni în viața ei. Era suficient că se găsea în primele etape ale unui divorț și că fiul ei se apropia iute de teribila vârstă de doi ani și fusese iritabil toată săptămâna. N-o ajuta nici defectarea centralei. Una peste alta, ultimele șapte zile fuseseră un infern.

Lumina semaforului se schimbă și Cissy șofă neîntrerupt până la Stanyan, după care începu să urce dealul. Tocmai când ataca o serpentină abruptă pe o stradă ce suia Mount Sutro, sună telefonul mobil. Îl scoase din buzunarul lateral al poșetei și văzu numele de pe ecran. Ar fi putut transfera apelul telefonic pe bordul mașinii, ca să nu fie nevoită să-și folosească mâinile, dar numele de pe ecran o făcu să se încrunte.
- Nu în seara asta, zise ea cu glas tare.

N-avea de gând să aibă de-a face cu Jack - ticălosul acela mincinos care o înșelase. Da, încă îi era soț, dar nu pentru multă vreme. Puse telefonul înapoi și se concentră spre strada îngustă care urca pe lângă vechile locuințe elegante, construite cu o sută de ani în urmă și înconjurate de grădini impecabil aranjate. Lângă casa bunicii, apăsă pe telecomandă și încetini când porțile vechi din fier cu acționare electronică scârțâiră, apoi se deschiseră. Opri în fața garajului, apăsă din nou pe telecomandă și, după ce porțile se închiseră în urma ei, se gândi cum avea să-i ducă pe B. J., cutia cu pizza, sacoșa cu pamperși și poșeta în garaj, iar de acolo sus în casă, fără să scape băiețelul sau fără să întindă peste tot brânză topită și sos marinara.
- Ai câștigat, Biji, zise Cissy. Tu o să intri primul.

Își aruncă poșeta în sacoșa mare cu pamperși, pe care o puse pe umăr, și ocoli mașina, ignorând aromele ispititoare de usturoi și pepperoni în timp ce desfăcea centurile fiului ei.
- Tu poți să stai cu străbunica în timp ce eu o să mă-ntorc după pizza.

Își ridică fiul pe același șold cu care obișnuia să închidă portiera automobilului. Își frecă vârful nasului de urechea lui și-l auzi chicotind.
- Haide!

Uneori era o adevărată bătaie de cap s-o viziteze pe Eugenia când personalul reședinței avea seara liberă. Lui Cissy i-ar fi fost mult mai ușor să-și petreacă timpul în vechea ei casă dacă acolo ar mai fi fost cineva care s-o ajute cu copilul. Atunci n-ar mai fi existat problema cinei și nici vinovăția de a-și dezamăgi bunica dacă n-o vizita.

Purtându-l pe B. J., care plescăia din buze doar pentru a se auzi, Cissy merse pe aleea pavată cu cărămizi, printre rododendroni și ferigi înalte ce continuau să picure după burnița care se oprise cu mai bine de o oră în urmă. Clădirea asta veche în care crescuse îi trezea multe amintiri. Poate prea multe. Unele erau frumoase, dar multe nu, dar pereții din cărămidă și mortar, imitația de șindrilă, lucarnele ca niște ochi și frontoanele ascuțite rezistaseră cu bine la două cutremure și generații succesive de Cahill. De peste o sută de ani vila se înălța pe coama dealului Mount Sutro, oferind panorama remarcabilă a orașului și a Golfului. Cissy nu știa dacă o iubea sau o ura.
Haide, termină cu introspecțiile astea, se gândi ea și-și băgă cheia în broasca veche.
- Bunăăă! strigă ea imediat după ce deschise ușa. Scuze c-am întârziat, dar... Oh, Doamne!

Își înăbuși țipătul și se întoarse pentru a-și cruța fiul de imaginea bunicii care zăcea pe pardoseala din marmură, cu capul înconjurat de o băltoacă de sânge.
- Oh, Doamne, Doamne... oh, Doamne! șopti ea.

Dădu drumul cheilor și sacoșei cu pamperși, apoi, continuând să-l apese pe B. J. de corpul ei, bâjbâi în poșetă după telefon. Tremura din tot corpul și degetele îi păreau amorțite.
- E-n regulă, e-n regulă, repetă ea fără să se poată stăpâni, apoi ridică telefonul și tastă 911.

Simțindu-i agitația, Biji începu să plângă. Strângând din dinți, Cissy îl așeză pe bancheta de pe verandă.
- Stai aici numai un minut, iubitule, îi zise ea.
- Nuuu! țipă copilul și începu să coboare, imediat după ce mama lui dispăru grăbită în casă.
- Buni!

Lăsându-se într-un genunchi, Cissy întinse o mână spre gâtul bunicii ei, căutându-i pulsul și continuând să țină telefonul apăsat de ureche. Nu simțea absolut nimic sub buricele degetelor, niciun semn al inimii care să pompeze sânge.
- Oh, Doamne, Buni, te rog, dă Doamne să fie bine...

Tot stomacul i se încleștă și crezu că va vomita dintr-o clipă în alta.
- Suntem nouă-unu-unu, dispeceratul poliției.
- Ajutor! țipă Cissy. Am nevoie de ajutor! Bunica mea!
- Doamnă, vă rugăm să vă spuneți numele și care este urgența.
- A fost... a fost un... un accident. Un accident groaznic. Bunica mea a căzut pe scară! Este rănită. Grav. E sânge peste tot. Doamne Dumnezeule, cred că e moartă! Trimiteți pe cineva, repede. Doamne Dumnezeule! Oh, Doamne, nu-i simt pulsul!
- Ce adresă aveți?
- Trimiteți repede pe cineva!
- Am nevoie de adresă și de numele victimei.
- Este... este... Cissy dictă adresa în timp ce se străduia din nou să găsească pulsul, să audă măcar cea mai slabă urmă de respirație. Pe bunica mea o cheamă Eugenia Cahill. Vă rog, vă rog, trimiteți pe cineva... Repede!

Privi peste umăr, afară pe ușă, și nu-și mai zări băiețașul pe banchetă.
- B. J.! țipă ea, intrând în panică.
- Alo, doamnă, care este numele dumneavoastră?
- Cissy Holt... ăăă, Cissy Cahill Holt. Am sosit aici pentru cină și, Doamne Dumnezeule, am găsit-o pe Buni, și-acum fiul meu... Vă rog, grăbiți-vă!
- Un echipaj a fost trimis spre dumneavoastră. Dacă puteți rămâne cu victima...
- Trebuie să-mi găsesc fiul! Închise și țipă: Biji!

Nu auzi însă niciun glăscior.
- B. J.! Unde ești?

Disperată, Cissy ieși în fugă în bezna serii și în ploaia care începuse din nou să cadă. Nu putea face nimic pentru bunica ei. Eugenia murise, Cissy o știa. Dar fiul ei... Doamne Dumnezeule, unde era? Nu putea să fi ajuns departe. Îl scăpase din vedere doar o fracțiune de secundă.
- B. J.!

Panica îi încleștă sufletul în timp ce căuta pe domeniul cufundat în întuneric. Încercă să-și păstreze vocea calmă, deși pe dinăuntru era înnebunită de griji.
- B. J.? Iubitule? Unde ești?

Se strădui să-și alunge tremurul din glas, să-și camufleze teroarea.
- Biji?

Dumnezeule, unde reușise să dispară atât de repede? Porțile erau încuiate... nu? Le auzise închizându-se în urma mașinii.

Sau nu se închiseseră?
- Nu, șopti Cissy și o luă la fugă pe alee, cuprinsă de un val nou de panică. B. J.! Bryan Jack! Unde ești?

În depărtare se auzi vuietul sirenelor.
- Mai repede, fir-ar a naibii, zise Cissy cu inima bubuind, cu mintea înnegurată de spaimă.

Nu te panica. B.J. este aici, știi bine că-i aici. E la fel de speriat ca tine. Calmează-te. Uită că tocmai ai văzut-o pe bunică-ta moartă, uită că ai fi putut preveni accidentul dacă ai fi ajuns aici la ora fixată, uită că maică-ta, jigodia psihopată, a evadat din închisoare, și GĂSEȘTE-L PE B. J.!

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citește primul capitol din această carte aici.

Capitolul 2

Nu-i venea să creadă că o făcuse într-adevăr!
Adrenalina îi gonea prin sânge.
Când bătrâna o privise în cele din urmă, aproape că-și pierduse cumpătul, totuși găsise cumva o forță interioară pentru a-și duce la îndeplinire planul.

Acum, când ștergătoarele de parbriz îndepărtau picăturile de ploaie, inima îi bătea de un milion de ori pe minut. Deși se simțea triumfătoare, avu grijă să ridice talpa de pe accelerația Fordului Taurus. Nu-și putea permite să fie oprită pentru depășirea vitezei legale sau să atragă atenția în vreun fel poliției. Nu acum.
Calmează-te. Poți savura totul mai târziu.

Degetele înmănușate i se curbară pe volan, dar nu putea scăpa, nici măcar pentru o clipă, de fiorul de surescitare pe care i-l declanșase omorul și momentul acela, chiar înainte s-o împingă pe bătrână peste balustradă, momentul acela minunat al recunoașterii, când Eugenia dăduse ochi cu ea.

În intervalul acela infim dintre două bătăi de inimă, Eugenia Haversmith Cahill înțelesese că era pe punctul de a-și întâlni Creatorul, că o aștepta moartea. Chiar și așa, javra bătrână probabil că nu se așteptase să se întâmple atât de repede. Crezuse pesemne că va exista o modalitate să discute, să intimideze ori să-și cumpere scăparea.

Ghinionul ei.

Surâzând mulțumită, femeia activă aerul cald pentru a sufla pe interiorul geamului și a evapora condensul, în timp ce privea prin parbriz la stopurile strălucitoare ale micului BMW sport ce gonea în fața ei, strecurându-se prin trafic, trecând de pe o bandă pe alta, cu motorul mugind. Bagă mare, idiotule, își spuse ea. Să vezi cum o să-ncasezi o amendă.

Își aminti oroarea de pe chipul bătrânei când fusese ridicată peste balustradă. Da, Eugenia se luptase și țipase, dar nu fusese în stare să se salveze. Trupul mic i se izbise de pardoseala dură din marmură cu un zgomot surd, dezgustător și în același timp satisfăcător, care se suprapusese peste trosnetul oaselor.

Femeia deschise radioul și fredonă alături de Sheryl Crow un cântec vechi. Hotărâtă să nu depășească viteza legală, trecu podul ce se întindea peste apele întunecate ale Golfului și urmă șirul constant de stopuri de automobile spre Oakland.

Simțindu-se încă ușor paranoică, verifică de câteva ori oglinda retrovizoare pentru a se asigura că nu era urmărită.

Nu avea de gând să se lase prinsă. Nu deocamdată. Avea încă multe de făcut, multe de realizat. Mijind ochii în fața farurilor reflectate în oglindă, nu văzu nimic anormal, niciun fel de lumini stroboscopice care ar fi anunțat că un echipaj de poliție era pe urmele ei.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu te urmărește nimeni! Nu știe nimeni ce-ai făcut.
Relaxează-te!
Ai scăpat! Iar polițaii... sunt niște imbecili.
Nu uita asta.

După ce ajunse pe latura estică a Golfului, porni spre nord, către Berkeley, și se mai calmă puțin. Încetă să mai strângă volanul cu disperare și nu mai era la fel de agitată, nici la fel de temătoare, nici la fel de surescitată. Expiră prelung și liniștitor în timp ce șofa prin suburbii spre Wildcat Canyon, unde populația densă lăsa loc bungalourilor mici și străzilor liniștite și mărginite de arbori. O singură dată, înainte de a vira de pe șosea spre căsuța pe care o închiriase, se mai uită în oglinda retrovizoare. Pentru siguranță maximă, viră de două ori consecutiv la dreapta, privind cu atenție în urmă. După aceea, satisfăcută că nu era filată, intră cu spatele pe aleea de acces la o căsuță cu două dormitoare pe care o închiriase sub un nume fals. Își aminti cum îi întinsese agentei de leasing actul de identitate fals și-și mușcase buza neliniștită, convinsă că va descoperi că permisul auto din statul Oregon era fals. Dar, după ce verificase pe computer extrasul de credit și istoricul joburilor Elysei Hammersly cu domiciliul în Gresham, statul Oregon, și acceptase un cec, agenta îi înmânase cheile. Superb! Acum îi plăcea să se gândească la ea ca fiind Elyse. Păi da, era Elyse. De ce nu? Era perfect!

Chicotind în sinea ei, opri mașina. Bungaloul se încadra în tipul de case de după al Doilea Război Mondial, cu două dormitoare mici, o singură baie, un living, o sufragerie nedecomandată, o bucătărioară și scară ce ducea la cea mai importantă caracteristică a casei: subsolul. Un subsol cu dotări speciale.

Subsolul era locul unde casa aceasta, asemănătoare cu toate celelalte de pe stradă, devenea interesantă. Și perfectă pentru ce avea Elyse nevoie.

Acum însă avea întâlnire cu noua ei musafiră.
Marla Amhurst Cahill.

Sau, așa cum îi plăcea să se gândească la femeia pe care o ajutase să fugă, Marla Dispăruta sau Marla Evadata. Desigur, ea n-avea să recunoască așa ceva față de noua ei "colegă de cameră" enervantă.

Săptămânile dinaintea evadării propriu-zise fuseseră tensionate și cele două femei comunicaseră prin intermediul câtorva persoane. Elyse n-o vizitase niciodată pe Marla în închisoare. Nu-i telefonase niciodată. Cei care transmiseseră mesaje nu știuseră nimic despre planul lor și nici nu-i știuseră numele. Elyse simțea că anonimatul ei era sigur. Pentru orice eventualitate, strânse scurt din pumni ca să-i poarte noroc și-și adună forțele pentru confruntarea pe care o considera inevitabilă.

Deși plănuiseră evadarea timp de doi ani și totul se desfășurase fără greșeală, Marla, ca întotdeauna, nu era mulțumită.

Uneori Elyse se întreba dacă merita efortul.
Bineînțeles că merită! Miza este de milioane de dolari! Nu uita asta!

Punându-și cureaua poșetei pe umăr, femeia coborî din mașină și o încuie. Continua să fie nervoasă și privea într-o parte și alta, cercetând colțurile garajului, pubela de gunoi și veranda lungă, așteptându-se cumva la ambuscada unor agenți FBI care să fluture legitimații și să-și îndrepte pistoalele spre ea.
N-o lua razna! Ai reușit.

Merse cu pas iute pe aleea din beton năpădită de iarbă, către veranda din spate, unde o clematită, acum fără frunze, se contorsiona ca o frânghie peste streșini. Bâjbâi cu cheile până o găsi pe cea dorită și o băgă în broască.

Clic!

Cheile de pe inel zornăiau și o călcau pe nervi, dar găsi cheia de la a doua încuietoare, pe care trebui s-o apese și s-o hâțâne puțin înainte ca limba metalică a zăvorului vechi să iasă din locaș. Femeia împinse cu umărul ușa și o întâmpinară izurile de mucegai și aer stătut. Își notă în minte să cumpere dezodorizante de cameră, deoarece căsuța nu fusese locuită de opt luni. Poate că exista o cale prin care s-o convingă pe Marla să-și miște fundul și să folosească mopul și detergenții. Desigur, nu era vorba de faptul că Marla nu făcuse așa ceva în casa ei mare, ci mai degrabă că era încă paranoică și se temea să nu fie văzută de cineva.
- N-o să mă mai întorc niciodată acolo, îi spusese ea lui Elyse. Niciodată. N-au decât să mă omoare.

Și Elyse o crezuse.

Acum încuie ușa, scoase din poșetă o pungă albă și lăsă poșeta din piele pe palier. După ce urcai câteva trepte, ajungeai la bucătărie unde picura un robinet defect, iar un ceas mural de modă veche ticăia încet. Pe ea n-o interesa însă interiorul. După ce mai verifică o dată că închisese ambele încuietori, coborî scara ce scârțâia în subsolul ce părea veșnic umed și mirosea a mucegai. Plafonul era scund, astfel că cineva mai înalt ar fi trebuit să se aplece în dreptul grinzilor și Elyse găsise destule pânze de păianjeni în colțurile întunecate.

Simțea că o furnică toată pielea, deși locul era perfect pentru scopurile lor.

Trecu pe lângă mașina de spălat rufe ruginită și se apropie de peretele îndepărtat al subsolului umed. Peretele acela nu era însă ceea ce părea. În cursul ultimei jumătăți de secol, unul dintre proprietarii bungaloului construise un perete fals într-un colț al pivniței, creând un spațiu pentru un beci secret de vinuri. Construcția în sine părea însă stranie, deoarece subsolul era prea umed și rece ca să creeze atmosfera potrivită pentru orice fel de băuturi.

Elyse nu folosea însă spațiul pentru a-și ascunde sticlele de Pinot Gris, Chardonnay sau Merlot.

Peretele fals cu rafturi prăfuite și ușa camuflată era o ascunzătoare perfectă, dacă nu pentru lădițe cu vin, atunci cel puțin pentru o evadată dintr-o închisoare de minimă securitate.

Grijulie să nu facă prea mult zgomot, în eventualitatea că Marla dormea, Elyse ciocăni ușor în partea laterală a raftului. Probabil că femeia era epuizată după încordarea nervoasă creată de plănuirea și executarea evadării.

Elyse așteptă o secundă, după care apăsă o manetă secretă. Cu un clic, zăvorul se deschise și împinse o secțiune a rafturilor în odăița din spate.
- Hei, șopti ea, am venit.

Intră în camera fără ferestre, luminată acum doar de lumina albăstruie pâlpâitoare a televizorului și a unei veioze mici de lângă pat. Interiorul era spartan; pereții erau lipsiți de tablouri și singurele piese de mobilier erau un scaun, un pat, noptiera și comoda pe care stătea televizorul.

Marla abia dacă ridică ochii în semn de salut.
Dumnezeule, era prost dispusă!
Grozav!

În mod evident, euforia evadării se risipise.
- Chiar te uiți la așa ceva? întrebă Elyse, recunoscând un reality show la modă pe ecranul televizorului care avea sonorul oprit.

Marla nu-i răspunse, ci doar îi aruncă o privire extrem de grăitoare. În închisoare femeia devenise fascinată de tot felul de emisiuni TV bizare.
- Îmi place. Este escapism, răspunse ea și oferi o urmă de surâs în care vechea și secretoasa Marla ieși la suprafață pentru o secundă.
- În regulă, cum vrei tu. Mă gândisem însă că ai vrea să ieși de aici.
- Și unde să mă duc?
- Sus, în casă.
- S-ar putea să mă vadă cineva, zise ea pe un ton care sugera că Elyse era o imbecilă.
- Poți să stai cu jaluzelele trase, dar cel puțin... cel puțin, n-ar fi ca...
- O celulă? întrebă Marla, abia mișcând buzele.
- Da, ca o celulă. Mâine o să aduc detergenți și o s-o punem la punct. Este deja mobilată.

Marla pufni dezgustată și cu ochii minții revăzu un grup de persoane închise într-o casă fără ferestre. Cel puțin cu ele putea stabili o legătură.
- Ți-am adus ceva de mâncare. Elyse îi întinse punga albă de hârtie. Un hamburger pe care l-am cumpărat înainte de a merge la vilă. Îmi pare rău că s-a răcit, dar n-am vrut să mă mai opresc după aceea.
- La vilă?

Marla păru brusc interesată, dar nu de mâncare.
- Da, casa de pe Mount Sutro. Elyse se apropie de scaun și se aplecă pentru a-i șopti la ureche: În seara asta am omorât-o pe Eugenia. Exact cum am plănuit. Doamne... a fost... perfect! M-a și recunoscut, javra bătrână.
- Ai omorât-o pe Eugenia? Pe ea mai întâi? Marla ignoră punga pe care o avea în poale și o fixă cu privirea pe cealaltă femeie. Nu așa am stabilit.
- Hei! S-a ivit ocazia perfectă, da? Și am scăpat de ea. Nu văd ce contează când sau cum o să moară, atât timp cât o să moară!
- Ești o...
- Să nu mai aud niciun cuvânt, o avertiză Elyse. Mi-am riscat viața pentru tine, așa că cel puțin ai putea fi curioasă cum a fost, sau să zici "mulțumesc", ori "bună treabă", dar niciodată - ai auzit? - să nu-mi vorbești de sus. Nu accept așa ceva.
- Mi se pare mie sau suntem cam irascibile? întrebă Marla încet.
- Da, suntem. Amândouă suntem!

Marla își destinse chipul.
- Bine, rosti ea lent. N-am vrut să mă răstesc la tine, dar m-am săturat să stau închisă aici.
- Lucrurile se vor schimba în curând.
- Nu îndeajuns de curând.

Cu un gest de frustrare, Elyse își îndepărtă o șuviță de păr de pe față. Asta era marea problemă cu Marla - era aproape tot timpul prost dispusă.
- Bun, îmi pare rău, ar fi trebuit să-ți spun, dar a trebuit să acționez rapid când am aflat că Eugenia va rămâne singură în casă. La naiba, să știi că nu-i ușor!
- Nici pentru mine nu-i ușor. Eu sunt cea care a fost în închisoare și acum... acum aici.
- Știai foarte bine că pentru o vreme va trebui să stai ascunsă.

Marla se încruntă, dar - slavă Domnului! - n-o contrazise.
- Cred că am nevoie pur și simplu de ceva timp să mă adaptez.
- Da, normal, asta-i valabil și pentru mine. Haide, dă-i drumul, mănâncă și uită-te la... Aruncă o privire spre televizor. La ce te uitai.
- Arest la domiciliu.
- Perfect!

Marla râse și ea de ironia titlului.
- O să mă-ntorc mâine sau poimâine, când o să fiu liberă, și-o să aduc niște chestii pe care le putem folosi ca să te deghizezi. După aceea poți încerca să ieși din casă. Ce zici?
- N-ar fi rău, încuviință Marla și serialul se întrerupse pentru o reclamă la bere. Când vii data viitoare, ai grijă ca mâncarea să fie măcar călduță.
- Bine.

Elyse părăsi casa, întrebându-se de ce naiba se încurcase cu jigodia asta.
Pentru bani, ai uitat? Averea Cahill? Mai rezistă un pic. Femeia asta este biletul tău spre bogăție.
Dar ai dreptate: este o jigodie de clasa întâi.
Obișnuiește-te.

* * *

Cu inima cât un purice, Cissy își căuta fiul de optsprezece luni. Doamne, te rog, să nu se fi întâmplat nimic! Te rog!
- Biji? Scumpule, unde ești?

Cissy alergă pe domeniul casei bunicii ei speriată la culme, o duzină de scenarii oribile fulgerându-i prin fața ochilor. Privi peste tufișuri, scotocind în beznă. Inima îi bubuia în piept de groază și acum începuse să plouă cu adevărat.

Și dacă nu-l putea găsi?
Dacă se strecurase cumva printre barele porților?
Era atât de micuț... atât de neștiutor.
Te rog, Doamne, să nu i se fi întâmplat nimic!
- B. J.?
Unde sunt nenorociții ăia de polițai? Ar fi putut s-o ajute!

Timp de două zile stătuseră pe urmele ei și... slavă cerului! Văzu primele lumini pâlpâitoare, strălucind roșu și albastru, mai jos pe deal. Sirenele se auzeau tot mai aproape când își zări fiul pitit sub o azalee.
- Of, B. J.!

Călcă fără să-i pese prin bălțile reci din curte și-l luă în brațe, strângându-l la piept. Băiețașul era murdar. Și se agăța de ea. Și plângea. Căciulița i se deplasase într-o parte, pe o ureche, strânsă ca un laț în jurul gâtului. Cissy o descheie și i-o scoase. Copilul era în siguranță. În siguranță. Îi inspiră adânc aroma specifică și-și înghiți nodul care i se ridicase în gât.
- Biji s-a speiat, rosti fiul ei tremurându-i în brațe.
- Și eu m-am speriat, dragostea mea.

Îl sărută pe creștet, acum umed, și-l ținu lipit de pieptul ei. Lacrimile îi ardeau interiorul pleoapelor la gândul că l-ar fi putut pierde.
- Acum însă ești bine. Mami e aici. Totul va fi bine!

Cissy merse la poartă, tastă un cod pe consola electronică și, tocmai când porțile începură să se deschidă, prima mașină de poliție - un Cadillac vechi cu girofarul montat pe bord - vui în sus pe deal și se opri printr-un derapaj controlat astfel încât să blocheze calea de acces pe domeniu. A doua mașină, un echipaj de patrulare, găsi un loc de parcare pe strada aglomerată. Era urmată de o mașină de pompieri și de o ambulanță care înaintau mai încet pe drumul îngust și șerpuit.
- A venit cavaleria grea, îi spuse Cissy fiului ei, deși nu-i plăcea deloc primul vehicul care aducea cu o ambarcațiune.

Îi trezea amintiri pe care nu dorea să le reînvie, amintiri din altă perioadă rea a vieții ei, petrecute cu zece ani în urmă, evenimentele oribile ce o duseseră pe Marla la închisoare.

Când primul polițist coborî de la volanul Cadillacului, Cissy simți un gol în stomac. Bărbatul acela nu trebuia nici să-și arate legitimația, nici să-și rostească numele. Îl cunoștea, deoarece detectivul Anthony Paterno condusese investigația ce dusese la condamnarea Marlei. Fața lui prelungă, ca a unui copoi, părea acum brăzdată de alte riduri, iar în părul des se vedeau mai multe fire sure, dar în rest el, ca și mașina lui, se schimbase prea puțin.
- Dumneata ești Cissy, rosti polițistul.
- Da. El este fiul meu, B. J.... ăăă, Bryan Jack. Haide! Pe-aici! Se uită pe lângă Paterno, spre paramedici. Poate că Buni mai are o șansă, adăugă ea, simțind o umbră de speranță, deși era convinsă că era prea târziu.

Ținându-l strâns pe B. J., ca și cum ar fi crezut că-l poate pierde din nou, porni cu pas iute pe aleea pavată cu cărămizi, spre ușa din față. Paterno și partenera sa, o femeie înaltă cu aer bărbătesc, ochelari simpli și părul tuns scurt, o urmară îndeaproape, cu paramedicii și pompierii la numai câțiva pași după ei.
- Stai aici, zise Paterno arătând o banchetă de pe verandă, în timp ce partenera lui, care se prezentase ca fiind Janet Quinn, pătrunse pe ușa deschisă. Ce s-a-ntâmplat?
- Nu știu, n-am fost aici când a căzut... Doamne Dumnezeule!

Cissy înghiți un nod uriaș care i se pusese în gât și-l legănă pe B. J. la piept.
- Mami tristă, zise B. J. și femeia încuviință din cap.
- Foarte tristă.
- Mami plânge?
- Poate că da.

Ea surâse printre lacrimi și-l sărută pe căpșor. Ferindu-și fiul de ușa deschisă, nu încercă să se uite în holul de la parter. Văzuse destul.

Doi paramedici cu echipamente se grăbiră înăuntru, trecând pe lângă ea.
- Cu grijă, rosti Paterno în urma lor, poate că aici s-a comis o crimă.
- Am înțeles, zise unul dintre ei, dar acum dați-vă, vă rog, la o parte și lăsați-ne să lucrăm. Oh, la naiba'... e moartă deja!

Toate speranțele lui Cissy se năruiră.
- Nu mai avem nimic de făcut decât s-o trimitem la morgă, rosti al doilea paramedic, atât de lipsit de emoție, încât lui Cissy i se tăie răsuflarea.

Asta era bunica ei, pentru Dumnezeu! Nu era un corp oarecare, necunoscut, nerevendicat, neiubit! Femeia despre se vorbea era Eugenia Cahill, o femeie micuță, inteligentă și plină de viață care condusese corporații, participase la concursuri de bridge și făcuse parte din consiliile... Doamne, ce mai conta din ce consilii făcuse parte? Murise.
- Nu există semne de pătrundere prin efracție, anunță Quinn. Verificăm să vedem dacă motivul a fost jaful.

Pe verandă, Cissy se întoarse cu spatele la drama dinăuntru. Totul i se părea suprareal și, continuând să-și țină fiul în brațe, privi ploaia care se revărsa din cerul serii și-și dădu seama pentru prima dată că n-avea să-și mai revadă niciodată bunica vie. Clipi repede, oprind alte lacrimi. Chiar dacă între ele nu existase o relație plină de afecțiune, ba chiar existaseră destule conflicte și nemulțumiri de durată pe când Cissy fusese adolescentă și locuise aici, totuși o iubise pe Eugenia, care era singura ei rudă, cu excepția unui unchi și a unei mătuși ce trăiau în Oregon și a altui unchi internat într-un sanatoriu de boli mintale. În mod clar, Eugenia îi era ruda cea mai apropiată, alături de James, fratele ei vitreg.
Mai este și Marla. Ai uitat de ea? Mama ta? Afurisita care a evadat din închisoare. Și pe ea trebuie s-o pui la socoteală.
Și cum stau lucrurile cu Jack?

Nu voia să se gândească în clipa asta la păduchele ei de soț. Îndrăzni să arunce altă privire spre interiorul casei și văzu un paramedic clătinând din cap. Cissy simți un nod în gât. Din secunda în care o zărise pe Eugenia în balta de sânge, știuse că murise, dar confirmarea acelei bănuieli o izbi acum din plin.

Paterno apăru dinăuntru.
- Bunica dumitale...
- Știu.

Cissy tremura pe dinăuntru, însă izbuti să-și păstreze un soi de calm. Mintea îi gonea în zeci de direcții, dar se strădui să se concentreze asupra detectivului cu chip sobru și ochi negri.
- Dar de ce... vreau să zic, știam că dumneata lucrezi la Omoruri. Cum de ai venit așa prompt? Pricepu înainte ca bărbatul să-i răspundă. Ah, am înțeles. Are legătură cu mama, nu?
- Am dori s-o găsim.

Cissy se cutremură când se gândi că Marla Amhurst Cahill era în libertate. Deși nu dorea să tragă o concluzie pripită, părea o coincidență cam mare ca bunica ei să cadă pe scară la numai câteva zile după evadarea Marlei.

Despre mama ei se puteau spune multe, dar un lucru era sigur: era inteligentă. Și vicleană. Dar ar fi fost de-a dreptul prostesc să revină aici. Mașina poliției fusese pe stradă, în apropierea porților... Sau nu? Eugenia se plânsese ieri de prezența polițiștilor, dar în seara asta mai fuseseră aici?

Simți un gol în stomac.
- Atunci de ce a durat așa mult să ajungeți aici? Credeam că cineva fila casa. Buni zicea că doi polițiști aveau mașina parcată pe stradă.
- Da, încuviință Paterno, am avut aici un echipaj, dar a fost chemat în altă parte.
- "Chemat"?
- S-au raportat împușcături chiar pe strada asta, ceva mai jos.
- Exact atunci când bunica mea a căzut pe scară? întrebă neîncrezător Cissy.

O coincidență? Eugenia moare la scurt timp după ce Marla evadează, iar polițiștii trimiși să-i supravegheze casa sunt trimiși brusc altundeva?
- Și l-au găsit pe cel care a tras? întrebă ea.

Pe chipul prelung al lui Paterno nu se putea citi nimic.
- Nu încă.
- Dar când s-a-ntâmplat?
- Acum o oră.
- O oră... Inima începu să-i bată mai repede odată cu înmulțirea coincidențelor. Buni nu era moartă de mult timp. Era... era... Glasul lui Cissy se frânse. Era caldă, când i-am căutat pulsul...
- Cum ai intrat?
- Am cheia mea, răspunse sec Cissy.

Îi venea încă greu să proceseze toate cele întâmplate. Paterno se uită la B. J..
- De ce nu aștepți în mașină? Acolo este cald și uscat. S-ar putea să mai avem niște întrebări, iar până atunci casa va fi considerată locul crimei".
- Dar ea a căzut pe scară. Unde-i crima?

Femeia înțelesese însă deja ce sugera detectivul și posibilitatea aceea, ca mama ei să fie cumva implicată, îi întorcea stomacul pe dos. Așa ceva nu putea fi adevărat. Și totuși, iat-o pe ea însăși: stând pe picioare ca de plastilină și simțindu-se aproape ca și cum ar fi avut o experiență extracorporală.
- Mai era cineva în casă cu ea? întrebă Paterno, îndepărtând-o ușor de verandă.

Cissy simți ploaia curgându-i pe ceafă și grăbi pasul spre mașină.
- Nu... adică, nu cred.

Când ajunseră la Acura, B. J. îi scânci în brațe și ea îi șopti la ureche.
- Da, iubitule, e-n regulă. Șșș.

Paterno deschise portiera din dreptul șoferului și dinăuntru o întâmpinară mirosurile de roșii, oregano și usturoi. Cissy își trase scaunul înapoi și se așeză la volan cu băiețelul în brațe, în timp ce polițistul se urcă pe locul din dreapta și călcă pe capacul cutiei de pizza. Își ridică pantoful prea târziu.
- Scuze!
- Nu contează.

De fapt, în clipa asta absolut nimic nu mai conta. Cissy se simțea amorțită pe dinăuntru. De fapt, nu-i păsa de nimeni și de nimic cu excepția copilului ei.

Din fericire, B. J. era încântat de locul în care se afla și "șofa" de zor, trăgând cu ambele mânuțe de volan.

Stând cu picioarele desfăcute de o parte și cealaltă a cutiei turtite de pizza, Paterno scoase din buzunarul paltonului un pix și un carnețel.
- Aduceai cina bunicii dumitale?

Cissy aprobă din cap.
- De obicei o vizitez duminica, pentru că atunci rămâne singură. Eu vin întotdeauna cu mâncare, îi pregătesc ce cred eu c-o să-i placă și după ce mâncăm, ne uităm la vreo emisiune la televizor - Vrei să fii milionar sau Wheel of Fortune, cu Coco și... Se opri brusc și-l privi pe detectiv. Unde-i cățelușa?
- Poftim?
- De obicei, Buni stă singură, doar cu Coco, cățelușa ei albă și lățoasă, pe care o adoră realmente. Acum n-am văzut-o în casă, iar asta-i foarte ciudat. Bunica o ia peste tot. Practic sunt inseparabile.

Se uită prin curte, ca și cum Coco s-ar fi strecurat, cine știe cum, pe ușa din față.
- O s-o găsim, încuviință Paterno, dar scrise ceva în carnețel. O atinse apoi pe braț și rosti: Ziceai așadar... că vă uitați împreună la televizor...
- În seara asta urma să mâncăm pizza, fiindcă eu întârziasem.

Cissy își coborî privirea spre cutia albă turtită și nu-i venea să creadă că, practic, cu nici jumătate de oră în urmă, își făcea griji că va trebui să explice de ce nu avusese timp să pregătească ceva ce Eugeniei i-ar fi plăcut mai mult decât o pizza cumpărată de la Dino's. Acum se afla în mașină cu un polițist în care nu avea încredere, iar bunica ei era moartă. Își drese glasul și se strădui să-și organizeze gândurile.
- De obicei, eram doar noi trei, explică ea, bunica, Biji și cu mine. Deborah, femeia care practic e însoțitoarea ei și... ăăă, știi, nu-i de fapt o "infirmieră". Schiță în aer ghilimele. Buni n-ar fi niciodată de acord cu așa ceva, dar are o însoțitoare. Deborah este liberă în zilele de duminică și luni, iar camerista, Paloma, pleacă mi se pare pe la cinci după-amiaza. Elsa, bucătăreasa, lucrează numai - of, Doamne! - de luni până vineri, dacă Buni nu are musafiri... și... și... ah, da, Lars, șoferul, lucrează până la... nu știu... Până la cinci? Până la șase? Ceva de genul ăsta, numai dacă bunica nu are nevoie de el și atunci se înțeleg cumva.

Încerca să rămână logică și ordonată, dar își dădea seama că era dezlânată.
- Așa că atunci ne uităm la vreo prostie la televizor și... și... of, la naiba!

Începu să plângă din nou, după care, dezgustată de sine, își șterse furioasă lacrimile.
- Mami? întrebă B. J. și-și întoarse capul s-o privească.

Cissy izbuti să-i zâmbească.
- Mami e bine.

O minciună sfruntată.
- Putem pleca acum? îl întrebă pe detectiv.

În fața porții apăruse un alt vehicul, cu echipa de criminaliști, care blocă aproape complet accesul pe domeniu. Prin porțile deschise, vedea că unii vecini ieșiseră pe stradă și se adunaseră sub ramurile întinse ale unui stejar mare. Cissy oftă, apoi oftă încă o dată când duba unui post TV vui în sus pe deal și parcă neregulamentar la câteva case mai jos.
- Din ce în ce mai bine, murmură ea.
- Vă pot duce eu acasă, se oferi Paterno, dar din păcate va mai dura. Ar fi util dacă mi-ai putea da o listă cu cei care lucrează aici. Numele și adresele.
- Nu le am la mine, dar Buni le are. Eu am două numere de telefon în agenda telefonului. Deborah și Lars. Nu le știu pe restul, dar pe laptopul de acasă am numerele unora dintre prietenele ei.
- Orice îmi poți face rost este util.

Cissy își luă telefonul din poșetă, derulă prin lista de contacte și apoi îl anunță:
- Deborah Kropft, uite-o!

Dictă numărul, apoi trecu mai departe:
- Și Lars Swanson. Știam că-l am, pentru că uneori ne mai duce pe mine și pe Biji. Îi dictă și numărul acela. Numele de familie al Palomei este Perez și cred... cred că locuiește în Oakland. Pe soțul ei îl cheamă Estevan. Mai există o cameristă, Rosa, care a lucrat mulți ani pentru Buni, dar cu întreruperi. Numele ei de familie este Santiago. Nu știu unde locuiește, dar cred că Buni are toate datele în bibliotecă. Lângă telefon. Într-o agendă, nu pe un computer... Ea își folosea rar computerul...

Dumnezeule, o lua din nou razna!
- O să verificăm. Mulțumesc.
- Acum putem pleca?
- Nu încă, dar în curând. Îți promit, o asigură Paterno solemn. Revin în câteva minute, iar după aceea, dacă o să mai am întrebări, o să telefonez sau o să-ți fac o vizită, sau, dacă îți este mai ușor, poți veni la secție.
- Realmente, nu mai am nimic de adăugat și, chiar, trebuie să-mi duc băiatul acasă.
- Știu și o să mă grăbesc.

Detectivul ieși din mașină și-și întoarse atenția către cineva care apăruse din mașina criminaliștilor. Împreună, cei doi merseră cu pas grăbit pe aleea de cărămizi, care era acum plină de polițiști și paramedici. Era imposibil ca Paterno să-i ducă personal cu mașina acasă. Trebuiau să găsească o modalitate prin care să deblocheze ieșirea din curte. Deocamdată însă se părea că era captivă aici, ceea ce era extrem de neplăcut.
- Asta e, băiete, i se adresă ea lui B. J. Nu pot să fac altceva. Se pare că vom fi doar noi doi. Ce părere ai dacă am mânca în mașină?
- Biji conduce.
- Hmm. Mai târziu.

Copilul începu să plângă când Cissy îl ridică din poală, dar ea ignoră apropierea unui nou acces de isterie, îl prinse cu centura în scaunul din dreapta, scoase mai multe șervețele din torpedo și deschise cutia cu pizza.

Luă dinăuntru o bucățică și o întinse băiețelului, ale cărui plânsete încetară imediat. Ieri, Cissy și-ar fi făcut griji să nu păteze scaunele tapisate cu piele, dar în seara asta înțelegea că ele nu însemnau mare lucru. Sosul de roșii sau bucățile de mozzarella puteau fi șterse. Bunica ei nu avea să se mai plângă niciodată din cauza petelor.

În timp ce B. J. luă o bucățică de pepperoni, pe care o examină cu atenție înainte s-o bage în gură, femeia privi afară prin parbrizul ud de ploaie, spre vila veche. Pereții din cărămidă și imitație de șindrilă se ridicau patru niveluri deasupra garajului din subsol, care era flancat de rododendroni, azalee și ferigi ce tremurau acum sub vânt, îngreunate de apă. Ferestrele primelor două niveluri erau luminate - petice calde de lumină ce dezmințeau oroarea dinăuntru. Își ridică după aceea privirea spre al treilea nivel și fereastra fostei ei camere, locul unde își petrecuse majoritatea anilor mizerabili de adolescență.

Pe atunci detesta să locuiască în oraș și prefera ranch-ul. Situația se schimbase, bineînțeles.

Poate că Cissy ar fi trebuit să se mute înapoi, așa cum sugerase bunica după ce-l dăduse afară pe Jack, însă ea nu dorise să renunțe la independența ei. În plus, vila asta uriașă și întinsă nu-i trezea amintiri așa grozave.

Acum Buni era moartă.

Gâtul i se încleștă dureros. Întreaga ei viață părea să se năruiască. Mama ei evadase din închisoare, bunica ei murise, soțul... Nu, nici prin cap nu-i trecea să mai revină aici. Se uită la băiețașul ei, care mesteca fericit pepperoni, și rupse o bucată de crustă cu brânză. I-o întinse lui B. J., care o luă încântat, strivind-o în pumnișor.

Era atât de pierdută în gânduri, încât nu văzu o umbră trecând pe lângă mașină și nu-și dădu seama că cineva privea prin geamul portierei ei până nu auzi bătaia degetelor în sticlă. Tresări, se întoarse brusc, aproape scăpând restul de pizza pe volan și-l văzu pe Jack Holt privind înăuntru.
- Doamne! murmură ea, cu inima bătându-i sălbatic, după care vorbi cu glas tare: B. J., ia uite cine-a venit.

Ei înseși nu-i venea să creadă.
- E tăticul tău.

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citește al doilea capitol din această carte aici.

Capitolul 3

Ultimul lucru de care avea nevoie Cissy acum, cu adevărat ultimul, era prezența celui care avea să fie în curând fostul ei soț. Fără chef, coborî geamul portierei. Purtat de o rafală de aer spălat de ploaie, izul de after-shave al bărbatului pătrunse înăuntru însoțit de o mulțime de amintiri nedorite. Deși tulburată, îi văzu totuși umbra de barbă nerasă de câteva zile ce-i acoperea maxilarul energic și intensitatea ca de laser a ochilor albaștri.
- Ești bine? o întrebă el.

O întrebare idioată.
- Ți se pare că arăt bine? replică Cissy, apoi clătină din cap, străduindu-se să nu plângă. Nu, nu sunt bine.

Nu avea să-și piardă stăpânirea de sine, în niciun caz în fața lui.
- E... Buni... Ea... ea... Jack, a murit!

Glasul i se frânse când rosti ultimul cuvânt și se admonestă în gând pentru asta.
- Ciss, murmură bărbatul și ea se simți atât de tulburată, încât simți nevoia să-și ferească ochii.
- Ta-tiii!

Brațele micuțe ale lui B. J. se ridicară mult, dorindu-și ca tatăl lui să se întindă prin geam și să-l prindă. Sosul marinara i se întinse pe față, pe cotieră și pe scaun.
- Ce faci, voinicule? zise Jack, în timp ce copilul agita disperat brațele în aer. Ia stai așa...

Ocoli iute mașina, deschise portiera din dreapta șoferului și, ignorând sosul și grăsimea ce-i acopereau fiul, îi desfăcu centura și se așeză pe scaun.
- Ești într-un hal fără de hal, îi spuse, iar Biji, trădătorul mic, chicoti și-și arătă toți cei treisprezece dințișori.
- Ta-tiii! repetă el și chipul îi străluci de încântare.

Migrena lui Cissy se accentuă.
- Îmi pare rău de Eugenia.

Jack o atinse pe umăr și femeia se încordă. Bărbatul părea sincer, însă fusese mereu capabil să joace rolul prietenului atent, al logodnicului romantic sau al soțului iubitor dacă își dorea.

Cissy nu se lăsa păcălită de interpretarea lui. Îl cunoștea prea bine și mai știa cât de jalnic de ușor o fermeca. Chiar și acum când suferea și era asaltată de vinovăție, continua să simtă legătura aceea ridicolă bărbat-femeie care fusese dintotdeauna parte din relația lor. Lua-l-ar naiba, cu cămașa lui cu gulerul larg desfăcut, cu părul des și zburlit și cu gropițele care se adânceau când surâdea! Problema era că Jack Holt era afurisit de chipeș pentru propriul lui bine. Și pentru binele ei, Cissy ar fi trebuit să știe asta și să nu se încurce cu el. Fusese atrasă de prima dată când îl văzuse la un party pentru strângere de fonduri la Cahill House, căminul pentru fete nemăritate ce rămăseseră gravide pe care familia ei îl înființase cu ani în urmă. Fusese atrasă de el și condamnată în același timp. Cissy simțise că era singurul bărbat cu o undă de ireverență din toată sala de bal, singura persoană, cu excepția ei, plictisită până peste cap de evenimentul acela scorțos.

Chiar și după ce tatăl lui Jack le făcuse prezentările, Cissy îl evitase pe tânăr. Își văzuse de rolul ei, însă Jack își dăduse seama repede că nici pe ea n-o atrăgea de fapt evenimentul și încercase în repetate rânduri să lege o conversație. Deși rezervată la început, Cissy râsese până la urmă de umorul lui sec și autocritic. Sfârșise prin a flirta cu el și, desigur, Jack răspunsese. Plecaseră împreună de la party-ul ăla idiot, începuseră o aventură care ar fi trebuit să fie de scurtă durată și se treziseră în Las Vegas după câteva luni cu o căsătorie rapidă și promisiuni de iubire veșnică.

Ce glumă proastă!
O greșeală enormă.
Cu excepția lui B. J.

Pentru fiul lor a meritat să îndure suferința unei căsnicii nefericite. Oricât de mizerabil ar fi fost ca soț, Jack părea să-și adore băiețelul. În mod evident, sentimentul era reciproc și singurul regret pe care i-l trezea lui Cissy separarea lor și divorțul iminent era că B. J. nu avea să crească sub același acoperiș cu tatăl lui.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Jack, cu sprâncenele adunate laolaltă și părul blond întunecat în mod artificial de ploaie.
- Nu știu, recunoscu ea. Cred că Buni a căzut pe scară. Poate că s-a împiedicat sau poate c-a avut un accident cerebral. Atâta doar că ea obișnuia să ia întotdeauna liftul. N-am văzut-o niciodată pe scară. Deci, cum...? Oftă, se lăsă pe spate în scaun și se luptă cu un sentiment copleșitor de vinovăție. Eu am întârziat. Centrala ne-a făcut figuri toată ziua și n-am putut găsi niciun instalator fiindcă e weekend. După care B. J., spre deosebire de comportamentul de acum, a fost toată ziua extrem de agitat. Nimic nu l-a mulțumit. Nimic... decât, evident, prezența ta acum.

Jack îi aruncă un surâs sclipitor.
- Așa că l-am așteptat pe băiatul cu pizza să vină și am ajuns cu peste o oră întârziere și... și...

Văzu în minte corpul mic și contorsionat al bunicii întins pe pardoseala din marmură și balta de sânge de sub părul ei scurt. Simți un ghem în stomac.
- Și când am ajuns aici, am găsit-o pe podeaua holului. Am știut că murise, totuși am sunat la 911 și... Strânse din buze. Cred că dacă aș fi ajuns aici mai devreme, la ora pe care o stabilisem... poate că nu s-ar fi întâmplat asta. Poate că ar mai fi în viață.
- Nu mai gândi așa, Ciss. Nu-i vina ta și o știi și tu prea bine.

Ea încuviință scurt din cap, luptându-se cu emoțiile.
- Îmi pare rău, repetă bărbatul, iar de data asta, când o atinse pe ceafă, ea nu se mai feri.

Cissy ar fi dorit, doar pentru câteva minute, să nu redeschidă ochii, să alunge durerea și să lase pe cineva, chiar și pe Jack, s-o aline. Până când își putea reveni.
- Vrei să te iau de aici?
- Am mașina blocată.

Clipind iute și trecându-și un deget pe sub ochi, Cissy privi prin luneta aburită. Duba criminaliștilor, mașina lui Paterno, o mașină de pompieri și câteva echipaje de poliție, cu girofarurile încă rotindu-se în noapte, erau oprite în spatele ei, blocând aleea de acces și strada. Mai mulți oameni se adunaseră la porți - doi vecini pe care-i recunoscu, un practicant de jogging și cineva care-și scosese câinele la plimbare - și toți se strânseseră sub ramurile întinse și desfrunzite ale stejarului bătrân aflat de cealaltă parte a străzii. Toate fețele lor păreau spectrale în lumina de un albastru spălăcit a felinarului stradal de care bunica ei se plânsese mereu.
- Mașina mea e-n față, zise Jack și-i zâmbi ușor în semiîntuneric. Putem evada.
Ca Marla, se gândi Cissy, dar nu spuse nimic.
- Cred că Paterno mai vrea să discutăm.
- Polițaiul de la Omoruri? Cel care-a băgat-o pe mama ta la pârnaie?
- Exact.

Jack miji ochii spre geamul mașinii care continua să se aburească.
- Crezusem c-a plecat din San Francisco. Ce naiba caută aici? Ce legătură are cu asta?
- Nu știu.

Migrena cu care Cissy se luptase toată ziua se intensifică, pulsându-i din nou la baza craniului. În ultima vreme, Jack avea efectul ăsta asupra ei.
- Dar Omoruri? Adică o crimă? Iisuse, ce-i asta?

Bărbatul își încleștă fălcile.
- Am zis că nu știu.

Cissy ridică umeri, își dădu seama că el rămăsese cu mâna pe ceafa ei și o privi cu subînțeles.

Jack înțelese aluzia și își retrase mâna, cuprinzându-l pe B. J., care-și morfolea fericit bucata de pizza strânsă în pumnișor. Era fericit în poala tatălui său, cu adevărat fericit pentru prima dată în ziua aceea. Grozav! Cissy nu dorea să se gândească la viitor și la ce ar fi putut aduce acesta.
- O să te scot eu de aici.
- Mă pot descurca și singură.

Bărbatul îi aruncă o privire care o contrazicea și femeia își dădu seama ce jalnic trebuia să arate, cu rimelul curgându-i pe obraji, cu părul ud de ploaie și lipit de scalp, cu durerea întipărită probabil pe tot chipul.
- Va dura numai o secundă.

Jack dădu să coboare din mașină.
- Stai puțin, zise Cissy, oprindu-și totuși imboldul de a-l prinde de braț. Tu cum ai ajuns așa repede aici?
- Te căutam. Am sunat de câteva ori, dar n-ai răspuns. Știam că duminică seara vii aici, așa că m-am gândit să-ți fac o surpriză.

Pentru prima dată de când apăruse, în cuvintele lui se simțea o undă de reproș, ceva mai mult decât simpla conversație.
- Ce putea fi atât de arzător încât să-mi întrerupi cina cu Buni?
- Nu s-o întrerup, o corectă Jack, ci să mă alătur ei.
- Să te alături?

Cissy îi aruncă o privire rece. Bărbatul strânse iarăși din fălci și ochii lui pătrunzători păreau s-o sfredelească.
- Pentru că am primit azi actele.

Ea simți un ghem în stomac. Desigur, asta era.
- Actele pentru divorț.
- Da, actele pentru divorț, încuviință Jack pe un ton suficient de tăios pentru a fi simțit.

Își îndepărtă din ochi o șuviță udă de păr și un mușchi începu să i se zbată pe un maxilar, așa cum se întâmpla întotdeauna când era furios. Cissy schiță o grimasă.
- Și te-ai gândit că ar fi o idee bună să discutăm despre asta în fața Eugeniei?
- În primul rând, nimic legat de divorț nu mi se pare o idee bună, spuse Jack și se întinse din nou spre clanța portierei. O să vorbesc cu Paterno, ca să văd dacă te pot lua de aici.
- Jack, nu face vreo prostie.
- Prea târziu, murmură el.

Coborî din mașină, trânti portiera în urma lui și alergă pe aleea spre ușa de la intrare. Cissy îl urmări cu ochii prin parbriz. El n-ar fi trebuit să se implice. Ea n-ar fi trebuit să-l lase și n-ar fi trebuit să urmărească felul cum pantalonii kaki i se mulau pe fese când alerga. Fir-ar să fie, îl găsise mereu atrăgător, chiar și acum, când bunica ei zăcea moartă în holul de la parter. Pufnind, i se adresă lui Biji:
- Mămica ta a luat-o razna. Se întinse și îi puse un deget pe vârful năsucului. Să nu spui asta nimănui, da? Este micul nostru secret.
- Secret. Băiețașul încuviință din cap, apoi se uită pe geam. Unde a plecat tati?
- Are treabă. Se-ntoarce imediat.
- Imediat.
- Da, da.

Cissy își zări imaginea în oglinda retrovizoare și se strâmbă. Femeia pe care o vedea acolo era un dezastru. Părul ud i se făcuse șuvițe și era lipit de pielea capului, albul ochilor era congestionat, avea nasul roșu și, pe lângă rimelul ce i se întinsese în dâre, luciul de buze dispăruse de mult, pielea îi era pătată din cauza plânsului și zări chiar un coș sau două. Arăta ca naiba.
Și Buni a murit.

Un nod i se puse în gât.

Nu dorea decât să se ducă acasă. Nu cu Paterno, cu întrebările lui blestemate și ochii bănuitori, dar nici cu Jack, care reușea de fiecare dată să-i pătrundă adânc în inimă.
- Ajută-mă, Doamne, murmură ea lăsându-se pe spate în scaun.

Încerca să nu fie iritată de faptul că Jack, după cum îi era firea, decisese că avea dreptul să vorbească el cu poliția ca și cum încă mai era un membru al familiei ei. Nu putea să plece, pur și simplu? Suferise deja un șoc în seara asta și încă nu accepta gândul că bunica sa era moartă.
Moartă!

Ochii o arseră din nou.

Atunci ce căuta Jack aici, comportându-se ca un soi de cavaler pe un cal alb, apărând de parcă i-ar fi păsat câtuși de puțin de familia lor? Ce glumă proastă! Lui Cissy i-ar fi plăcut enorm să creadă, fie numai pentru o secundă, că bărbatul o iubea cu adevărat și că putea să apeleze la forța lui. Desigur, era o idee cu totul ridicolă.

Jack Holt avea multe calități, dar nu era nici pe departe un reazem pentru ea. Cissy nu cuteza să facă greșeala de a încerca din nou să se bazeze pe el. Trase aer adânc în piept când văzu că B. J. o privea fix și că fețișoara lui începuse deja să i se strâmbe. Își stăpâni lacrimile.
- Hei, omulețule, n-ai de gând să mănânci asta? întrebă ea.

Îi desfăcu degetele și scoase bucata strivită de pizza. Băiețelul scutură din cap și Cissy îi curăță degețelele dolofane de resturile de brânză și de sos marinara.
- Nu știu ce zici tu, dar eu aș vrea s-o șterg de-aici.
- Acasă! zise Biji, când mama lui îi șterse sosul de pe obraji, lăsându-i în jurul gurii o pată roșie.
- Exact, voinicule. O ștergem imediat ce putem. Porni motorul, ca să mai încălzească interiorul mașinii. Imediat ce putem.

* * *

- Soțul. La ora două, avertiză Quinn, abia mișcându-și buzele.

Ea și Paterno se aflau în holul de la parter al uriașei vile vechi și stăteau pe vine lângă trupul Eugeniei. Însă Quinn ridicase ochii și privise pe ușa exterioară, care rămăsese deschisă.

Paterno îl recunoscu și el pe Jack Holt, editor și proprietar al revistei City Wise, o publicație de scandal despre San Francisco, care venea spre ei.

Exact ce le trebuia.
- Ce caută aici?
- Cine știe? Probabil că l-a chemat soția.
- O să mă ocup eu de el.

Paterno se ridică, auzi cum genunchiul lui șubred îi trosnește ușor și porni spre ușă, pentru a bloca intrarea în casă.
- Îmi pare rău, dar accesul este interzis - e un potențial loc al crimei.
- Am înțeles. Sunt Jack Holt, soțul lui Cissy Cahill.
- Detectiv Paterno.

Cei doi nu se mai întâlniseră, dar Paterno văzuse fotografia lui Holt suficient de des, fie zâmbind din paginile glossy ale revistei sale, fie în ziarul local, unde imaginea lui neconvențională era surprinsă la diverse evenimente de caritate.

În vârstă de vreo treizeci și cinci de ani, Jack Holt era în mod clar o persoană cu notorietate, care făcea parte din societatea mondenă. Indiferent dacă purta smoching sau ținută sport pentru golf, era prea spilcuit pentru gustul lui Paterno. Acum însă părea pur și simplu un alt membru îngrijorat al familiei care sosise în goană prin ploaie, cu hotărârea și tristețea gravate pe trăsăturile ascuțite ale chipului său.

Holt trase aer adânc în piept. Se uită pe lângă detectiv și o zări pe bătrâna care zăcea moartă. Pentru o clipă, fața îi fu străbătută de durere.
- Cu ce te pot ajuta? întrebă Paterno.

Holt își îndreptă privirea la polițist.
- Vreau să-mi duc soția și copilul acasă. Mașina ea e pe stradă, nu blocată ca a ei, în curte. O pot aduce aici mai târziu, poate mâine, ca s-o recupereze, după ce ați terminat.

Avea perfectă dreptate.
- Nu ar trebui să fie o problemă, însă tot aș dori să-i mai pun câteva întrebări.

Jack își subție buzele.
- Nu știu ce ați mai putea dori de la ea. Cissy a venit cu fiul nostru la una dintre cinele săptămânale cu bunica ei.

Privi pe lângă Paterno către corpul contorsionat pe pardoseală și pe chip îi apăru o grimasă scurtă; detectivul se întrebă dacă nu cumva îl judecase greșit pe bărbatul acesta.
- Cissy a întârziat și a găsit-o pe Eugenia la baza scării, apoi a sunat la 911. Asta-i toată povestea.

Lui Paterno nu-i plăcu tonul pe care vorbea. Simți că răbdarea i se destrăma.
- Eu nu fac altceva decât să pun întrebări. Încerc să rezolv cazul. Sunt sigur că soția dumitale înțelege că noi dorim să aflăm ce i s-a întâmplat doamnei Cahill. Iar pentru asta, probabil că voi vorbi atât cu dumneata, cât și cu soția dumitale, din nou. Ieși pe verandă. Așa că poți începe prin a-mi spune unde ai fost în seara asta? Ai ajuns aici destul de rapid.
Pentru că pornisem deja încoace. Ca s-o văd pe Cissy... Toți mușchii din trupul lui Holt se încordară.
- Stai așa, rosti el și miji ochii în timp ce mintea i se puse în mișcare.

Temperatura de pe verandă părea să mai scadă cu alte cinci grade în timp ce ploaia susura pe streșini și curgea prin burlane.
- Eugenia a căzut, urmă el. S-a împiedicat, s-a dezechilibrat și a ajuns la baza scării. Se întoarse și privi din nou înăuntru, calculând parcă în minte distanța dintre corpul bătrânei și scară. Te gândești cumva că a fost un act criminal?

În timp ce rosti aceste cuvinte, îl privi pătrunzător pe Paterno.
- Asta încercăm să ne dăm seama acum.
- Dumneata faci parte din Serviciul Omoruri, rosti Holt sec.
- Deocamdată n-am anulat nicio posibilitate. Așa cum am spus, lucrăm la caz.

Paterno nu voia să destăinuie nimic pentru moment. La prima vedere se părea că bătrâna se împiedicase și căzuse, se rostogolise pe treptele în spirală și-și rupsese gâtul, dar cine putea ști adevărul? Eugenia Cahill era o femeie bogată. Familia Cahill avusese parte de urcușuri și coborâșuri financiare, dar nu era niciun secret că dispunea de o avere solidă care în prezent se situa pe un curs ascendent. Totuși printre membrii familiei se număraseră și destule personaje dubioase, printre care Marla Amhurst Cahill. Părea o coincidență cam mare ca Eugenia să cadă pe scări la nici șaptezeci și două de ore după ce Marla, nora ei ucigașă, evadase din închisoare.

Paterno se strâmbă. Îl rodea gândul că nora Eugeniei evadase. Cu ani în urmă, se străduise din răsputeri s-o trimită pe Marla la închisoare, iar acum, din cauza numărului mare de deținute și ca urmare a comportării ei model, fusese transferată într-un penitenciar de minimă securitate.

Ce greșeală! Detectivul n-ar fi fost surprins dacă o parte din averea Cahill fusese utilizată pentru a unge niște mâini în transferul acela. La doi ani după acea mutare, Marla găsise o metodă prin care să fugă din clubul rural transformat în penitenciar. Paterno nu fusese foarte surprins, dar evadarea îl iritase. În toți acei ani cât lucrase în poliție, i-ar fi fost greu să găsească o femeie mai calculată și mai criminală decât Marla Cahill. Din punctul lui de vedere, ar fi trebuit să fi fost condamnată la muncă silnică pe viață.

Și acum se afla în libertate.
Iar soacra ei, posesoarea averii familiei, suferise o moarte fulgerătoare și neașteptată.
Coincidență?
Nici vorbă!
Paterno nu avea pic de încredere în coincidențe.
Mai ales când era implicată familia Cahill.

Însă în clipa asta nu avea chef să discute cu Jack Holt sau cu oricine altcineva. Nu până nu strângea mai multe dovezi. În plus, Holt făcea parte din mass-media, iar pentru moment, detectivul nu dorea niciun reporter la locul posibilei crime.
- Du-ți soția acasă, încuviință el din cap. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să telefonez. Poftim... Scoase portofelul, extrase o carte de vizită și i-o întinse. Dacă soția dumitale vrea să mă contacteze, poate suna la oricare dintre numerele astea, inclusiv la cel personal.
- Bine, răspunse Holt încruntat. Dacă aceasta a fost o crimă, dorim să știm. Imediat!
- Bineînțeles.

Holt se întoarse și alergă prin ploaie, plescăind cu pantofii pe cărămizile ude. Ocoli o tufă de camelii, atinse cu umărul o floare aproape moartă și câteva petale roșii căzură pe alee.

Uitându-se după el, Paterno se întrebă dacă Holt se însurase cu Cissy Cahill din dragoste sau pentru bani. Ăsta era necazul când aveai milioane în acțiuni, proprietăți imobiliare sau în seifurile băncilor - întotdeauna exista cineva care să dorească să pună mâna măcar pe o parte din ei. Nu puteai să fii sigur niciodată dacă respectivul ținea la tine pentru că te găsea fascinant și te iubea cu adevărat sau pentru că îl atrăgea numărul de zerouri din extrasul tău bancar.

Până atunci, lăcomia costase viața câtorva persoane apropiate de familia Cahill.

Paterno își notă în minte să-l verifice pe Holt, gândindu-se că înregistrările convorbirilor telefonice ar putea fi de ajutor. De asemenea, să ceară extrase de cont și de carduri de credit. Dacă bătrâna fusese omorâtă. Privi prin ușa deschisă către trupul frânt al femeii, care aducea mult cu un pui de pasăre ce căzuse din cuib. În timpul vieții, Eugenia Cahill fusese o forță ce nu putea fi ignorată. Ascuțită la minte și în mod clar capul familiei, îi condusese pe ceilalți cu pumni de fier, deși micuți, și o voință incredibilă.

Oare suferise într-adevăr o căzătură ghinionistă?
Sau fusese o crimă?

Întrucât Marla Cahill se afla în libertate, el ar fi mizat mai degrabă pe a doua variantă.

* * *

Cissy îl zări pe Jack alergând spre mașină și-și coborî geamul.
- Ce se-ntâmplă? Putem pleca?
- Polițiștii continuă să investigheze. Nu sunt siguri ce s-a-ntâmplat cu bunica ta și sunt precauți în eventualitatea că n-a fost un accident.
- N-a fost un accident? repetă femeia, străpunsă de temerile cele mai rele.
- Nimic nu-i bătut în cuie deocamdată, spuse Jack stând în ploaie, cu umerii cămășii uzi, cu apa picurându-i din păr, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Cissy îl privi cu atenție. Crimă?
- Nu se poate... nimeni n-ar fi vrut s-o omoare pe Buni, protestă ea, deși în adâncul inimii se gândise deja că era greu de crezut ca Eugenia să fi căzut.

Evadarea mamei... Supravegherea poliției... Sosirea unor detectivi de la Serviciul Omoruri... Toate astea se adunau și indicau că era foarte probabil ca în spatele morții bunicii să se fi aflat cineva. Se simți cuprinsă de un tremurat și tăgăduiri nerostite îi stăteau pe buze.
- Paterno mi-a dat undă verde să vă duc acasă, urmă Jack.

Cissy n-ar fi vrut să meargă cu el, totuși trebuia să plece de aici, departe de casa asta veche și înfricoșătoare, cu cadavrul din hol și cu secrete încuiate în toate odăile. Lumini ardeau acum la ferestrele tuturor celor patru niveluri, ca și cum o mare petrecere se afla în plină desfășurare, deși în realitate polițiști, fotografi, criminaliști și Dumnezeu mai știa cine alții examinau fiecare centimetru pătrat din încăperile în care ea trăise atâta vreme.
- Haide, zise bărbatul, m-am udat deja până la piele. Să-i dăm drumul.

O dubă purtând însemnele medicului legist apăru în capătul străzii și opri printre celelalte vehicule de pe caldarâmul ud. Mânuindu-și microfonul ca pe o armă, o reporteră sări din carul TV și se repezi către șoferul dubei chiar în clipa când acesta coborî de la volan.

Cissy privi oripilată cum cineva despre care bănuia că era asistentul medicului legist acordă un interviu scurt.
- Obișnuiește-te să răspunzi prin "nu am comentarii", o sfătui Jack.

Femeia își aminti că și el lucrase cândva la un ziar și vânase subiectele cele mai fierbinți nu numai din Los Angeles, după terminarea colegiului, ci și în zona Golfului San Francisco. Acum deschisese deja portiera din dreapta ei și desfăcea centura de siguranță a fiului său.
- Haide, voinicule, mergem acasă.

Trădătorul Biji flutură încântat din brațe în sus și în jos și surâse cu gura până la urechi spre tatăl său, care în clipa asta părea să-i fie persoana cea mai dragă din lume.

Cissy nu era încântată să-și petreacă vremea cu Jack, dar nu avea de ales. Și, oricât de greu ar fi fost de crezut, prezența lui era mult mai puțin stresantă decât cea a detectivului. Își luă poșeta, sacoșa cu pampers și cutia turtită de pizza, apoi se strecurară împreună printre vehicule și bariera poliției. Imediat cum ieșiră pe stradă, se treziră asaltați de aceeași reporteră decisă care se repezise spre medicul legist.
- Domnișoară Cahill!

Cissy își auzi numele strigat, dar o ignoră pe reporteră.
- Ne puteți spune ce se-ntâmplă? A murit cineva? A fost o crimă?

Femeia aproape că nici nu se oprea să-și tragă răsuflarea între două întrebări, iar Cissy nu încetini pasul, ci-i urmă îndeaproape pe Jack și B. J., refuzând să se uite în proiectorul orbitor ținut de cineva din echipa TV sau în obiectivul camerei care îi urmărea fiecare mișcare.
- Mama dumneavoastră, Marla Cahill, are vreo legătură cu cele întâmplate?

Cissy se încordă și trebui să-și muște limba în timp ce aștepta ca pe ace ca Jack să deschidă portiera Jeepului său.
- Marla Cahill v-a contactat de când a evadat?

Încuietorile Jeepului se deschise cu un clinchet și Cissy trase de portiera din dreapta șoferului, fiind cât pe-aici să-l lovească pe cameraman.
- Înapoi! strigă Jack peste capota mașinii. Nu avem comentarii!

Cissy trânti portiera după ea, continuând să fie filmată, și izbuti, cu degete tremurânde, să-și prindă centura de siguranță. Se așezase de sute de ori pe scaunul acesta, totuși acum se simțea nelalocul ei să stea aici și să privească drept înainte, străduindu-se să nu întâlnească privirile vecinilor și ale curioșilor care se adunaseră în jur. Totul era extrem de straniu. Nu numai din cauza circului făcut de mass-media, ci și a vehiculelor de poliție care se vedeau peste tot și a walkie-talkie-urilor ce pârâiau întruna. Nu numai din cauză că bunica ei zăcea moartă în vila cea mare și veche. Ci și relația ei cu Jack era stranie.

Femeia oftă. După ce se separaseră, existase o oarecare tensiune de genul "asta-i a ta" și "asta-i a mea". Dacă anterior fusese absolut firesc să-mpartă totul și pe ea n-o deranjase deloc să conducă mașina lui, să-i folosească laptopul, să-i "împrumute" periuța de dinți ori să-i poarte un tricou pe post de pijama, acum regulile se schimbaseră. Modul de a interacționa cu copilul lor, împărțirea bunurilor, zilele din săptămână când se puteau aștepta să-l vadă pe B. J., toate astea erau scrise în limbajul juridic cu dublu înțeles și erau împletite cu suspiciuni.

Jack îl așeză pe Biji pe scăunelul lui din spate, îi prinse centurile, apoi închise portiera, ocoli în fugă mașina și sui la volan.
- Presa asta, comentă el simulând severitatea și răsucind cheia în contact. Niște șacali!

Îi zâmbi autocritic lui Cissy, deoarece amândoi știau că el fusese corespondent pentru un ziar local, după care lucrase ca reporter înainte de a veni cu ideea înființării revistei City Wise, cea mai recentă întreprindere a sa și publicația la care colabora Cissy.

Ea știa prea bine totul despre subiecte, accente și unghiuri de relatare, dar nu-i plăcea când atenția se îndrepta asupra ei și asupra familiei.

Jack eliberă frâna de mână și roti ușor volanul, îndepărtându-se de bordură. SUV-ul porni pe străduța îngustă și șerpuită ce cobora dealul abrupt, iar Cissy, fără să-și dea seama că-și ținuse răsuflarea până atunci, suspină prelung.
- Slavă cerului! zise ea.
- Da, bine c-am scăpat de-acolo.

Puțin spus! Masându-și tâmpla, femeia îi aruncă pe furiș o privire. Maxilar încordat și dur ca piatra, mâini ce strângeau atât de tare volanul încât încheieturile falangelor se înălbiseră; Jack nu părea să observe că femeia îi studia profilul când farurile automobilelor ce veneau din față proiectau o lumină albăstruie în interiorul Jeepului, oferindu-i lui Cissy instantanee aproape stroboscopice ale trăsăturilor lui cizelate. Ochi adânciți în orbite, pomeți înalți, fălci colțuroase și păr des, care vara era presărat de șuvițe aproape blonde. Mai lipsea o pălărie Stetson și cizme și putea fi imaginea de Hollywood a unui cowboy modern. Ceva din aspectul lui șoptea "rebel", "independent" și "ireverențios", toate calitățile masculine care o atrăseseră... dar pe care acum le detesta ca soție. Oare el se schimbase? Sau ea se schimbase?

Bineînțeles că fusese naivă să se îndrăgostească atât de rapid și până peste cap de el. Jack nu era tipul de bărbat care să se însoare și ea o știuse prea bine. Avertismentele fuseseră clar vizibile, chiar în fața ochilor ei, însă le ignorase pe toate. Cissy simțise că era un burlac înrăit, amator de cât mai multe aventuri sentimentale, un obsedat de muncă ce petrecea nenumărate ore asigurând succesul și popularitatea tot mai mare a revistei sale. Jack se alăturase internetului, nu i se opusese, atunci când acesta îi amenințase tirajul tipărit și fusese mereu cu un pas înaintea mișcărilor de pe piața mass-media.

Jack Holt fusese descris ca un editor "fără principii", nemilos și dur cu concurența, mai inteligent decât majoritatea.
Iar lui Cissy îi plăcuse enorm asta.
Până când el călcase strâmb.

Jack cobora acum cu Jeepul spre cartierul financiar. Când intrară pe Stanyan, Cissy îi simți izul familiar al after-shave-ului și se admonestă în gând fiindcă își amintea cu prea multă claritate cum o stârneau parfumul acela și bărbatul. Chiar din prima seară când îl cunoscuse.

Cissy - care pe atunci era la colegiu și se întreba ce naiba urma să facă în viață - participase la evenimentul de strângere de fonduri pentru Cahill House la insistențele bunicii ei. Intenționase să stea puțin în hotelul vechi și demodat de pe Nob Hill, doar pentru a satisface nevoia de "solidaritate de familie" a Eugeniei, după care s-o șteargă pe nevăzute. Deși considera Cahill House o cauză lăudabilă, nu vedea niciun motiv pentru care să-și frece coatele cu scorțoșii din consiliul de administrație ori să schimbe banalități cu membrii rigizi ai câtorva fundații ce ajutaseră la finanțarea căminului.

Ce mai plictiseală!

Atunci când intrase în sala de bal uriașă, cu candelabre de cristal, mochetă cu model geometric și panoramă incredibilă a Golfului, nu se așteptase însă la Jack Holt, cu cravata lui deja slăbită la gât, cu mânecile cămășii suflecate, cu părul ciufulit din cauza obiceiului de a-și trece mâinile prin el de prea multe ori și cu parfumul acela de after-shave. Cu un pahar în mână, un zâmbet de încredere superioară pe buze, maxilare pătrate și o scânteie ireverențioasă în privirea lui uimitor de albastră, avusese tupeul de a-i face cu ochiul când trecuse pe lângă el - ca și cum ei doi ar fi împărtășit un secret.
Un fustangiu, se gândise Cissy, apoi îl dăduse uitării.

În cursul serii se mai întâlnise de două ori cu Jack și de fiecare dată existase ceva care i se păruse interesant la el, dar stătuseră de vorbă abia după ce-i fusese prezentată de tatăl lui, Jonathan Holt, care o cunoștea pe Eugenia.

Poate că dacă Cissy n-ar fi încercat să-și revină după o relație agitată cu Noah Chandler, un viitor avocat pe care-l cunoscuse la USC, Universitatea din California de Sud, n-ar fi fost fermecată de Jack, însă adevărul era că ea căutase ceva sau pe cineva diferit. Pe cineva mai intens și mai amuzant. Poate chiar pe cineva mai vârstnic.

Fusese rănită când aflase că Noah se întâlnea cu altă studentă la Drept, o fată frumoasă și inteligentă din Los Angeles, pe care Cissy o cunoscuse. Simțise că fata îl privea cu ceva mai mult decât o simplă prietenie și că pusese ochii pe Noah, deși tânărul, care jucase permanent rolul nevinovatului, negase asta, ba chiar ajunsese s-o acuze că era paranoică.
Iadul are întotdeauna dreptate, se gândi Cissy și pufni în gând.

La câteva zile după absolvire, ea și Noah se despărțiseră, iar după alte câteva zile, Cissy revenise în San Francisco și-l întâlnise pe Jack, care era numai zâmbete, gropițe în obraji și ochi sexy. Bărbatul dansase cu ea, băuse cu ea și glumise în șoaptă despre "împăiații" de la party. În cele din urmă o vrăjise să-i scoată și rochia roșie de sirenă.

Și nu se terminase în noaptea aceea. Ceea ce începuse ca o aventură fierbinte de o noapte erupsese într-o relație incredibil de amețitoare, care avusese ca punct culminant cununia în una dintre micile capele din Las Vegas, unde martori le fuseseră niște necunoscuți. Căsătoria secretă și impulsivă dusese la un fiu minunat și la un mariaj care păruse destinat eșecului de la bun început.

Cissy încetă să-și rememoreze trecutul. Ce rost ar fi avut? Privi afară prin parbriz, uitându-se la ștergătoarele ce îndepărtau picăturile mari în timp ce din boxe se auzea un rock vechi. Luminile orașului se vedeau înaintea lor într-o panoramă amețitoare, iar dincolo de caroiajul acela sclipitor, apele întunecate ca tușul ale Golfului se întindeau până la țărmul opus, unde și mai multe lumini scânteiau ca nestematele.

În seara asta femeia nu putea totuși să se bucure de toată frumusețea.

Se simțea pustiită pe dinăuntru. Golită și amorțită. Nu știuse niciodată cum e să trăiască fără bunica ei, femeia cu pumni de fier ascunși în mâini de copil , nu-și putea imagina viitorul după moartea Eugeniei. Din unele puncte de vedere, putea fi mai ușor, dar în tot cazul avea să fie mai puțin definit. Eugenia Cahill era o adevărată autocrată și regulile impuse de ea nu puteau fi modificate.
- Ești bine? o întrebă Jack în cele din urmă.
- Nu.
- Îmi pare rău, Ciss.
- Știu.

Cissy clipi din nou, încercând să-și stăvilească un nou val de lacrimi. Îi putea accepta insensibilitatea, ba chiar și accesele de mânie, dar nu și bunătatea, mai ales atunci când nu aveau nicio șansă de reconciliere, așa cum se întâmpla acum.
- Pur și simplu nu mă pot opri să nu mă gândesc că dacă n-aș fi întârziat, dacă aș fi fost acolo, ea n-ar fi căzut.
- Crezi că a căzut.
- Bineînțeles că a căzut, rosti Cissy, negându-și din nou temerile cele mai sumbre.
- Atunci de ce-a venit polițaiul de la Omoruri?

Degetele lui Jack răpăiră nervos pe volan când coti prin Haight-Ashbury și pe lângă Buena Vista Park. Călcă frâna, evitând un pieton care traversa strada printr-un loc nemarcat, apoi continuă:
- Paterno și partenera lui nu vin din întâmplare acolo unde s-a petrecut o crimă.
- E din cauza maică-mii, zise Cissy încruntată. De când a evadat, poliția a fost peste tot. Ca și cum Marla ar apărea în fuga mare la mine sau la Buni! Asta-i o prostie și jumătate! E destul de inteligentă ca să știe că vom fi supravegheate de poliție.
- Deci, n-ai nicio veste de la ea?

Jack credea că Marla o contactase? Îl fixă cu o uitătură neîncrezătoare.
- Ești nebun?
- Mi se pare normal să vrea să te vadă. Este posibil chiar să vrea să-l vadă pe James.
- Nu știe unde-i James, răspunse Cissy gândindu-se la fratele ei, care avea aproape unsprezece ani acum și trăia cu unchiul și cu mătușa ei, ascunși undeva prin Oregon. Bănuiala mea este că ea va încerca să fugă cât mai departe. Poate în Mexic sau în Canada.
- Va avea nevoie de acte de identitate.

Cissy îl privi într-un fel care spunea "Nu fi naiv!".
- A evadat din închisoare. Cred c-o duce mintea în ce fel să evite poliția și să facă rost de acte false. Dacă n-a știut lucrurile astea înainte să fi fost arestată, pun pariu că acum le știe. În mod sigur, unele dintre "prietenele" ei din închisoare cunoșteau persoane de afară care pot procura orice acte de care ar fi avut nevoie.
- N-ar fi putut obține acte fără ajutor sau fără bani.
- Ei, bine, anunță Cissy, de la mine n-a avut nici una, nici alta. Și cred că poliția s-a gândit că a avut un complice în exterior.
- Pe cine?
- Asta-i întrebarea de un milion de dolari, încuviință femeia; era, de altfel, o întrebare pe care și-o pusese în mod repetat după ce auzise de evadarea Marlei. Nu-mi pot imagina cine ar fi vrut s-o ajute.
- Nu toți o urau.

Asta era adevărat, se gândi Cissy în timp ce ocoliră un ultim colț înainte de a ajunge la strada ei. Marla avusese întotdeauna o mare putere de atracție. Mulți gravitau în jurul ei, și frumoși, și bogați. Dar ca s-o ajute să evadeze? N-ar fi fost genul de acțiuni al cercului de oameni cu care ea juca tenis sau mergea la shopping.

Jack intră cu Jeepul pe aleea de acces până în fața garajului și Cissy simți un fior de ușurare că ajunsese acasă. Oare nu trecuseră nici trei ore de când pornise spre casa bunicii fără să fi bănuit nimic? În intervalul acela scurt viața ei se schimbase irevocabil. Acum coborî din SUV și-și strânse lucrurile, în timp ce Jack îl duse pe Biji în casă și-l instală pe scaunul lui înalt.

Totul părea absolut firesc.
Micuța familie nucleară.

Dar nu era așa. Cissy nu se putea lăsa sedusă de speranța că situația dintre ea și soțul ei revenise la încrederea pe care și-o juraseră când se căsătoriseră. Deși părea perfect normal ca el să stea în bucătărie, Cissy trebuia să-și reamintească faptul că relația se schimbase. Pentru totdeauna. O bucățică din inima ei sângera, dar o ignoră.

Înainte ca Jack să se poată instala confortabil, Cissy rosti:
- Cred că mai departe mă pot ocupa și singură. Mersi.

Jack își subție buzele.
- Nu face asta, Ciss, o avertiză el.
- Ce să nu fac?
- Să joci rolul fostei soții afurisite. Știi ce vreau să spun - mereu caustică și capabilă să facă față vieții de una singură, indiferent prin ce traume ar fi trecut.
- Dar eu chiar pot asta. Să fac față vieții de una singură, vreau să zic.
- Poți să faci față și omorârii bunicii tale?
- Nu mai vorbi așa!

El înclină ușor din cap, acceptându-i explozia de nervi.
- Vreau doar să vezi care-i realitatea.

Cissy privi scurt spre fiul lor și glasul i se înmuie.
- Haide să nu discutăm acum despre asta, da? Urechile mici aud multe. Poate că ar trebui să te duci acasă, Jack.
- Asta-i casa mea.
- Nu mai este. Iar eu sunt obosită. A fost o săptămână îngrozitoare.

Puse altă felie de pizza pe tava încorporată în scaunul înalt al lui Biji, apoi turnă lapte în cănița cu pai.
- Ai grijă, îi spuse băiețelului, iar el, atât de asemănător cu tatăl lui, surâse ștrengărește înainte de a apuca toarta, după care legănă cănița într-o parte și alta, stropind cu lapte pe perete, pe podea, pe tavă și pe Cissy.

Perfect!
- Exact de asta m-am temut. Amice, tocmai ți-ai pierdut cartonașul "Eliberat din închisoare".

Îi luă cănița și B. J. trase aer adânc în piept, pregătindu-se să țipe, însă Cissy îi distrase atenția cu jucăria lui favorită, o mașinuță din cauciuc fără piese în mișcare. Semăna remarcabil cu Jeepul lui Jack.
- Mașină tati! zise el încântat, iar Cissy profită de ocazie pentru a-i tampona puloverul cu o cârpă de vase, după care șterse masa.

Ridică ochii spre Jack și-l văzu ascunzându-și un surâs.
- Să nu zici nimic! îl avertiză, întinzând mâna spre el și scăpând cârpa din greșeală. Fir-ar să fie!

Se aplecă s-o ridice și aproape că se pocni cap în cap cu Jack, care se aplecase în același timp s-o recupereze.
- Am luat-o!

Șterse după aceea cu mopul laptele împroșcat pe jos și ieși pe fosta verandă, care fusese închisă acum cu geamuri. Deschise o ușiță și azvârli cârpa murdară pe toboganul pentru rufe, care ducea în subsol.

Până reveni în bucătărie, Jack scosese două sticle de bere din frigider.
- Am uitat să le iau când m-am mutat, zise el, apoi le desfăcu. Îi întinse o bere, o ciocni cu gâtul sticlei sale și adăugă: Pentru zile mai bune!

O parte din ea ar fi vrut să se opună și să-l dea afară, dar altă parte îi spunea să-l accepte în seara asta; n-avea nevoie de încă o ceartă. Se gândea că la orizont se profilau destule bătălii. Șovăitor, îi oferi un zâmbet conciliant.
- Amin, șopti ea. Pentru zile mai bune!

Ridică sticla la gură, apoi se opri, izbită de un gând teribil.
Și dacă asta era ziua cea mai bună?
Dacă de acum încolo totul avea să meargă din rău în mai rău? Trase o dușcă zdravănă în timp ce fiul ei lovea cu mașinuța în tava scaunului înalt.

Ăsta era cu adevărat un gând vesel.

Dacă ar fi ştiut...

 

Lisa Jackson
Dacă ar fi ştiut...
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro
 

Primul volum din trilogia Familia Cahill.

Totul a început într-o noapte pe o porţiune întunecată de autostradă din nordul Californiei. Orbiţi de farurile din faţă, şoferii a două vehicule părăsesc şoseaua, lăsând în urmă o femeie moartă şi alta în comă. Când supravieţuitoarea se trezeşte, memoria i-a pierit şi faţa i-a fost reconstruită chirurgical. Membrii familiei îi spun că se numeşte Marla Cahill... dar toţi îi sunt necunoscuţi.
Aflată în convalescenţă în vila ei izolată din San Francisco, Marla aşteaptă ceva care să-i declanşeze revenirea memoriei, totuşi are sentimentul profund că ea nu este femeia despre care spune toată lumea. Ea mai ştie, de asemenea, că se află în pericol. Şi pe măsură ce teama îi creşte, un ucigaş aşteaptă momentul perfect pentru a lovi - momentul în care Marla îşi aminteşte!

Fiori reci de oroare i se furişară încet în sus pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. Era ca şi cum ea n-ar fi existat niciodată.

Lisa Jackson este cel mai incitant nume nou din literatura de suspans romantic. Dacă ea ar fi ştiut... trebuie citită cu toate luminile aprinse. (Bookcrazy Reviews)

Un roman care te ţine cu sufletul la gură o capodoperă ce opreşte inima, cu tot atâtea întorsături cât străzile din San Francisco. nu-l rataţi! (Old Book Barn Gazette)

Prolog

Nordul Californiei, autostrada 17

- E maşina următoare... vine în maşina următoare, un Mercedes negru coupé model S500 - se-ndreaptă spre sud, exact aşa cum am plănuit.

Ghemuit în tufe, în ceaţa care se târa încetişor peste solul umed, bărbatul se străduia să audă glasul neliniştit printre pârâiturile walkie-talkie-ului său.
- Am crezut că are un Porsche.
- Conduce un Mercedes! se răsti glasul furios. Mai ai vreo nouăzeci de secunde.
- Am înţeles.

Cu ochii mijiţi, îşi concentră toată atenţia asupra şoselei ce şerpuia printre canioanele şi dealurile din această parte a Californiei. Prin ceaţă şi neguri, auzi într-adevăr torsul lin al unui motor bine reglat. Da, automobilul suia panta. Se apropia.
Ea se apropia.

Inima îi bătea tot mai tare. Îşi amintea parfumul pielii ei. Privirea din ochii ei. Profunzimea trădării ei.
Merita asta din plin, javra ipocrită! Îi părea rău doar că femeia n-avea să ştie niciodată cine fusese instrumentul morţii ei.

Adrenalina îi pulsa prin sânge.
- Să nu ratezi, îl instrui glasul. E unica noastră şansă.
- Ştiu, ştiu.
- Face o sută de miare.
Face mult mai mult, se gândi el, dar nu zise nimic. Mult, mult mai mult.
- O să am grijă.

Închise walkie-talkie-ul, îi strânse antena şi-l îndesă într-un buzunar din interiorul jachetei. Transpiraţia îi furnica pielea capului şi i se prelingea pe ceafă, deşi nu erau nici cinci grade în porţiunea asta de pădure. Îşi trase cagula peste faţa deja vopsită cu negru şi începu să alerge peste covorul de frunze umede; vechii bocanci de armată erau încă rezistenţi, iar costumul de camuflaj îi asigura o acoperire perfectă în noaptea înceţoşată.

Ramurile îl izbeau peste faţă. Aerul era rece şi mirosea a pământ umed şi a încă ceva - propria lui teamă. Teama că va da greş. Teama că poate ea va supravieţui. Că va ajunge să râdă de el.
Nu! Nici vorbă de aşa ceva!

Undeva în apropiere ţipă o bufniţă, abia auzindu-se peste bubuiturile inimii sale. Apoi un uruit de treaptă inferioară de viteză şi de motor greu... nu de Mercedes. Venea din direcţia opusă. Simţi cum i se usucă gura.

Calm, îşi reaminti când ieşi din pădure în curba stabilită a şoselei. Se rugă cerului ca vehiculul celălalt, părea un camion, să fie la câţiva kilometri depărtare, apoi traversă asfaltul strecurându-se pe furiş ca un soldat de comando. Îşi privi ceasul. Încă treizeci de secunde. Blestematul de Mercedes se auzea mai aproape. Scrâşni din dinţi; văzu o fulgerare de faruri prin ceaţă şi printre copaci.

Haide, nemernico, hai odată!

Dinspre sud răsună mai sonor camionul - părea că are semiremorcă şi accelerează. Rahat!

Bărbatul se ghemui pe şoseaua îngustă, poziţionându-se între serpentinele abrupte. Concentrându-se, auzi ţiuitul cauciucurilor Mercedesului cântând pe asfaltul umed. Mai repede, îl îndemnă în gând şi miji ochii. Poţi s-ajungi înaintea camionului. Trebuie!

Automobilul se auzea mai aproape.
Bun!

Îşi privi din nou ceasul şi cadranul luminos îi număra practic bătăile inimii. Totul mergea aşa cum fusese plănuit, cu excepţia camionului. Numai câteva secunde... Îşi umezi buzele cu vârful limbii, anticipând momentul.

Frânele scârţâiră în noapte. Se auzeau prea aproape. Prea aproape, fir-ar a naibii! Întoarse capul spre sud, către vuietul ce sosea. Motorul vehiculului cu optsprezece roţi ezită o clipă când şoferul schimbă viteza şi încetini.

Toţi muşchii îi erau încordaţi în timp ce asculta atent. Nu putea să rişte un martor. Transpiraţia i se prelingea pe spinare.
Putea să abandoneze. Mai era încă timp.
Dar când ar mai fi avut altă şansă?

O sută de miare. Şi-i doar începutul.
În plus, merită asta... şi practic ţi-a căzut în poală.

Motorul camionului mugi sonor, reverberând prin pădurea de conifere şi stejari. Un vehicul cu optsprezece roţi care gonea în jos pe panta abruptă.

În direcţia opusă, Mercedesul, dacă informaţia primită era corectă, torcea urcând panta, iar şoferiţa habar nu avea că se apropia de moarte.

Bărbatul răsufla acum în gâfâieli scurte. Calmează-te. Gândeşte-te că este un exerciţiu - aşa cum ai făcut cu ani în urmă, când erai în unitatea specială. Poţi s-o faci. Câteva secunde şi poţi pleca spre casă. Inima îi bătea ritmic; mâinile erau scăldate în sudoare sub mănuşile mulate pe piele.

Două faruri apărură de după curba de jos. Frânele camionului scârţâiră de sus.

Acum! Sări în picioare şi rămase în mijlocul benzii ce urca panta. Mercedesul acceleră, îl prinse în lumina farurilor, iar el dezveli oglinzile pe care şi le prinsese de curea.

Şoferiţa călcă violent frâna.

Cu un scârţâit, roţile Mercedesului se blocară. Automobilul viră la dreapta, intră pe pietrişul de pe acostament şi derapă. O întrezări pe femeie, cu o expresie îngrozită pe faţa frumoasă, ţipând şi trăgând de volan. Pe scaunul din dreapta ei mai era cineva. Rahat! Ar fi trebuit să fie singură. Fusese asigurat că va fi singură!

Sări pe banda ce cobora. Evită cu numai câţiva centimetri să fie izbit de aripa maşinii germane. Se împiedică şi căzu. Oglinzile de pe curea se crăpară, împrăştiind cioburi. La naiba! Nu mai avea timp să facă nimic. Icnind, se ridică în picioare. O luă la fugă. Spre pădure.

Şterge-o de-aici!

Camionul apăru de după curbă, îl ţintui în farurile sale uriaşe, inundând asfaltul umed cu o lumină aproape orbitoare. Sări şi zări chipul panicat al şoferului. Avea barbă şi era voinic, ca un urs; urla, fără să poată acoperi zbieretul frânelor. Optsprezece roţi groase scârţâiră asurzitor, arzând cauciucul. Cabina se roti şi se îndoi din articulaţie la nouăzeci de grade faţă de remorcă.

Rahat, rahat, rahat! Fugi!

Se rostogoli peste parapet şi se năpusti spre adăpostul stejarilor şi al brazilor înalţi. Ateriză brutal, glezna i se răsuci şi durerea îl arse fulgerător, dar nu se putea opri. Nu acum. Inima îi bubuia furios. Transpiraţia îi şiroia pe faţă, pe sub mască. Cu coada ochiului văzu cum Mercedesul raşcheta parapetul de pe partea opusă a şoselei, lăsând în urmă o jerbă de scântei. Cu un zbieret de agonie, tabla lustruită se despică.

Bărbatul alergă în jos pe deal şi auzi geamătul metalului care cedă când Mercedesul lovi parapetul slăbit, apoi trecu prin el şi se repezi în copaci.

Aşa cum fusese plănuit.

Însă camionul, blestematul de camion, scăpase de sub control şi cobora acum pe deal.

Bărbatul fugea, deşi glezna îi urla de durere, iar plămânii îi luaseră foc. Tirul vuia în jos. Roţile erau blocate. Metalul ţipa. Întreaga pădure se cutremură când monstrul pe optsprezece roţi trecu prin parapet, urmându-şi calea, un gigant metalic furios care-l urmărea, tone de metal contorsionat ce distrugeau totul în cale. Cu inima bubuindu-i, bărbatul încercă să iuţească ritmul picioarelor. Tirul mugi.

Fugi, fugi! Glezna îl durea îngrozitor şi plămânii erau gata să explodeze.

Se rostogoli, ignorând agonia tendoanelor vătămate, şi alergă în zigzag printre copaci. Unde naiba era Jeepul lui? Unde? Încercă disperat să evite traiectoria monstrului ucigaş, blocat ca un briceag pe jumătate deschis. Plonjă cu capul înainte peste un buştean căzut, după care se strădui să se ridice dintre ramurile ţepoase ale rugilor de muri ce i se agăţaseră de haine. Spera cu disperare să poată ajunge la timp în Jeep, să plece şi să se îndepărteze de dezastru.

Solul se cutremură.
Picioarele îi zburară de sub el şi se prăbuşi cu faţa în jos pe pământ.

Ca un fulger orbitor, un glob de foc se ridică dintre copaci, dilatându-se apoi roşu-strălucitor şi portocaliu. Noaptea se transformă brusc în zi.

Vuiete chinuite, oribile, agonizatoare ce aveau să-l bântuie de-a pururi sfredeliră văzduhul când camionul explodă şi scânteile căzură ca ploaia peste pădure, pârlindu-i părul, cagula şi jacheta. Printre copaci răbufni fumul, mirosind a motorină şi cauciuc ars. Preţ de o clipă, bărbatul crezu că o să moară.
Dumnezeu era martor că o merita.

Apoi îşi zări maşina. De parcă îi fusese adusă direct din infern. În lumina sălbatică a flăcărilor, îşi văzu Jeepul din ale cărui geamuri fumurii se reflectau văpăi roşii ca sângele. Era acolo unde-l lăsase, pe drumul forestier abandonat.

Se ridică, clătinându-se, trase fermoarul buzunarului şi bâjbâi după chei. Ajunse la maşină şi deschise portiera. Reuşise. Aproape. Fumul îl îneca atunci când se aruncă înăuntru. Tremura din tot corpul şi glezna îi pulsa, dar întoarse cheia şi motorul porni. Pădurea era scăldată într-o lumină nepământeană. Ca precauţie, păstră cagula pe cap şi trase portiera, închizând-o.

Băgă în viteza întâi şi acceleră. Roţile se învârtiră în gol în făgaşele săpate în noroi.
- Haide, haide!
Jeepul zvâcni în faţă. Se legănă. Noroiul zbura de sub roţi.
La naiba, avea nevoie de o ţigară. Trebuia neapărat să fumeze.
În cele din urmă, blestematele de roţi făcură priză cu solul. Privi în oglinda retrovizoare şi văzu urmările, foc şi fum, ridicându-se în vălătuci prin noaptea ceţoasă.

E moartă. Ai omorât-o. I-ai trimis sufletul ca smoala drept în iad.
Şi o merita din plin!

Deschise radioul. Prin difuzoare, pulsând peste ţiuitul motorului Jeepului, glasul lui Jim Morrison cânta cunoscutele versuri:
Come on baby, light my fire...

Da, da, cum să nu! Căţeaua n-avea să mai stârnească niciodată pasiunea cuiva.

Capitolul 1

Nu putea să vadă, nu putea să vorbească, nu putea... oh, Doamne, nu putea să-şi mişte mâna. Încercă să deschidă ochii, dar pleoapele nu i se clinteau. Cântăreau o tonă şi păreau lipite peste ochii ce ardeau cu o durere îngrozitoare, arzătoare.
- Doamna Cahill?
Doamna Cahill? Simţi o atingere, degetele reci ale cuiva pe dosul mâinii ei.
- Doamna Cahill, mă puteţi auzi?

Vocea era feminină, blândă şi suna de parcă venea de la foarte mare distanţă... atât de departe, dintr-un punct aflat dincolo de durere. Eu? Eu sunt doamna Cahill? Ceva nu era în regulă, dar nu ştia ce anume.
- A sosit soţul dumneavoastră, să vă vadă.
Soţul meu? Dar eu n-am... oh, Doamne, ce mi se-ntâmplă? Înnebunesc?

Degetele se îndepărtară şi femeia care vorbise oftă adânc.
- Îmi pare rău, nicio reacţie.
- Este-n spitalul ăsta de aproape şase săptămâni.

Noul glas aparţinea unui bărbat. Vorbea apăsat. Dur. Nemulţumit.
- Şase săptămâni, pentru numele lui Dumnezeu, şi n-a dat niciun semn de revenire.
- Nu-i adevărat. Acum respiră singură, am observat mişcări ale globilor oculari în spatele pleoapelor, a tuşit şi a încercat să caşte - iar toate astea sunt semne bune, sunt indicii că nu există leziuni ale trunchiului cerebral...
Dumnezeule, ei vorbesc despre leziuni cerebrale!
- Atunci de ce nu se trezeşte? întrebă bărbatul.
- Nu ştiu.
- La naiba, zise el mult mai încet.
- Trebuie să-i acordăm timp, vorbi femeia cu blândeţe. Nu putem fi siguri, bineînţeles, dar există chiar posibilitatea ca ea să ne audă acum.
Da, da, vă pot auzi, dar eu nu sunt doamna Cahill. Nu sunt căsătorită şi mor de durere. Pentru Dumnezeu, să m-ajute cineva! Dacă ăsta-i un spital, trebuie s-aveţi codeină sau morfină sau... sau măcar o aspirină. Se simţi învăluită în ceaţă şi dori să-i cedeze cu totul, să nu simtă iarăşi nimic.
- Marla? Sunt eu, Alex.

Glasul baritonal era mult mai aproape. Mai răsunător. Ca şi cum ar fi stat la numai câţiva centimetri depărtare. Simţi din nou o apăsare pe braţ când bărbatul o atinse şi ar fi vrut să-l anunţe că-l auzea, însă nu se putea mişca deloc. Mirosul de colonie o izbi şi, instinctiv, simţi că era scumpă. Totuşi cum ar fi putut şti aşa ceva? Degetele ce-i atingeau pielea erau netede, mătăsoase... Degetele lui Alex. Degetele soţului ei.
Dumnezeule, de ce nu-şi putea aduce aminte?

Se strădui să-şi amintească faţa lui, culoarea părului, lăţimea umerilor, măsura pantofilor, orice detaliu, oricât de banal, însă nu izbuti. Glasul nu-i trezea amintiri. Percepu un iz slab de fum care-l înconjura atunci când mâneca lui atinse încheietura ei şi îi simţi lâna aspră a sacoului, dar numai atât.
- Iubito, te rog, trezeşte-te. Îţi ducem dorul - şi eu, şi copiii...

Glasul i se întrerupse, gâtuit de emoţie.
Copiii?

Nu! Era imposibil ca ea să aibă copii şi să n-o ştie. Sau era posibil? Chiar dacă zăcea pe jumătate sedată şi în comă pe un pat de spital, o femeie ar fi trebuit să ştie imediat aşa ceva. Cu siguranţă că intuiţia, instinctul animalic al femelei din ea ar fi ştiut că era mamă. Prizonieră, nemişcată, în bezna asta, nu ştia nimic. Dacă ar fi putut măcar deschide ochii... şi totuşi căldura confortabilă a acestei stări de inconştienţă era seducătoare... În curând avea să-şi amintească... Era doar o chestiune de timp...

Fiori reci de groază o trecură pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. De parcă nici n-ar fi existat.
E un coşmar. Asta-i singura explicaţie.
- Marla, te rog, trezeşte-te. Întoarce-te la mine, la noi, şopti răguşit Alex şi, în adâncul inimii ei, femeia dori să simtă ceva, o frântură de emoţie pentru străinul acela fără chip care susţinea că era partenerul ei de viaţă.

Degetele lui netezi se împletiră printre ale ei şi femeia simţi o presiune pe dosul palmei - o strângea uşor tubul perfuziei. Dumnezeule, era de-a dreptul patetic, ca o scenă desprinsă dintr-un film siropos despre al Doilea Război Mondial!
- Cissy îţi duce dorul, şi micul James...

Glasul bărbatului se frânse din nou şi ea încercă să dezgroape măcar un firicel de tandreţe din subconştient, o fărâmă de iubire pentru bărbatul acesta pe care nu-l putea vedea şi pe care nu şi-l putea reaminti. Vidul care era trecutul ei nu-i oferea niciun indiciu despre aspectul lui Alex Cahill, cum îşi câştiga existenţa sau cum făcuse dragoste cu ea... cu siguranţă, asta ar fi trebuit să-şi amintească. Şi ce era cu copiii ei? Cissy? James? Prin minte nu-i fulgeră nicio imagine de ţânci angelici, rumeni în obraji şi cu năsucuri umede, ori de adolescenţi deşiraţi, luptându-se cu ravagiile acneei, dar apoi începu să se scufunde. Poate că-i puseseră ceva în perfuzie, pentru că se simţea detaşându-se de corp... plutind... Trebuia să se concentreze.
- Cât va mai dura? întrebă bărbatul, desprinzându-şi mâna din a ei.
- Nimeni nu poate spune. Vindecarea unor asemenea traume durează, răspunse asistenta şi vocea i se auzi de la mare depărtare, ca printr-un tunel. Comele durează uneori numai câteva ore, însă alteori... mult mai mult. Zile. Săptămâni. Nimeni nu poate să prezică. Ar putea dura chiar şi mai mult...
- Ajunge! o întrerupse Alex. Aşa ceva nu se va întâmpla. Se va trezi.

Glasul îi era ca de oţel. Era un bărbat obişnuit să dea ordine.
- Marla?

Probabil că se întorsese din nou spre pat, deoarece vocea îi era mai tare. Nemulţumită, nerăbdătoare.
- Pentru Dumnezeu, nu mă poţi auzi?

Se strădui din toate puterile să se mişte. N-a putut. Era ca şi cum ar fi fost legată de pat, ţintuită de salteaua cu cearşafuri scrobite şi inconfortabile. Nu putea să clintească nici măcar un deget, totuşi asta nu conta...
- Vreau să vorbesc cu doctorul.

Alex era tăios. Energic.
- Nu văd niciun motiv pentru care să n-o pot lua acasă, pentru a fi îngrijită acolo. Pot să angajez tot personalul necesar. Infirmiere, asistente, sanitari. Orice este necesar. În casă există loc arhisuficient pentru asistenţă medicală non-stop.

Urmă o pauză lungă şi Marla simţi dezaprobare nerostită din partea asistentei - de fapt, era doar presupunerea ei că femeia era o asistentă - când se strădui să-şi mişte o parte a corpului pentru a le arăta că putea să audă în ciuda durerilor.
- O să-l anunţ pe domnul doctor Robertson că doriţi să vorbiţi cu el, zise asistenta cu glas care nu mai era protector şi răbdător, ci devenise ferm, profesional. Nu sunt sigură că este acum în spital, dar voi avea grijă să primească mesajul.
- Te rog!

Marla îşi pierdu din nou cunoştinţa şi pierdu secunde, poate chiar minute. Ca printr-o ceaţă inertă, auzi iarăşi voci ce-i întrerupseră somnul.
- Cred că doamna Cahill ar trebui să se odihnească acum, spunea asistenta.
- Nu rămânem mai mult de un minut.

Un alt glas feminin. Mai vârstnic. Rafinat. Plutea, suprapunându-se peste sunete de paşi sacadaţi şi apăsaţi, în dezacord cu vârsta vocii.
- Suntem din familie şi aş dori să rămân câteva clipe singură cu fiul meu şi cu nora mea.
- De acord, însă pentru binele doamnei Cahill, vă rog să nu staţi mai mult.
- Aşa vom face, draga mea, încuviinţă femeia mai vârstă şi Marla simţi o atingere de piele uscată şi rece pe dosul palmei. Haide, Marla, trezeşte-te! Cissy şi micul James îţi duc dorul şi au nevoie de tine. Urmă un chicotit, apoi: Deşi detest s-o admit, Nana nu-i tocmai la fel ca mama lor.
Nana? Bunică? Soacră?

Se auzi un foşnet de haine, apoi tălpi silenţioase traversară podeaua şi se deschise o uşă - probabil că asistenta plecase.
- Uneori mă-ntreb dacă se va mai trezi vreodată, mormăi Alex. Dumnezeule, am nevoie de-o ţigară.
- Trebuie să ai răbdare. Marla a suferit un accident oribil, după care au urmat chinurile operaţiilor chirurgicale. Se vindecă încet.

Doamne Dumnezeule, totuşi ea de ce nu-şi putea aminti nimic? Urmă alt suspin prelung şi serios şi o atingere blândă de degete pe dosul mâinii Marlei. Un norişor de parfum... îl putea recunoaşte, totuşi nu-i putea atribui un nume.

De ce se afla în spital? Despre ce fel de accident vorbeau? Marla se strădui să se concentreze, să se gândească, însă efortul nu-i provocă decât o durere îngrozitoare de cap.
- Sper doar să nu fi rămas desfigurată, urmă femeia vârstnică.

Cum? Desfigurată? Dumnezeule, nu! Desfigurată? Pentru o secundă, Marla fu smulsă din negura în care zăcea. Gâtul, deja scorojit de sete, aproape că i se strangulă de frică şi-şi simţi stomacul parcă răsucit şi legat cu gumilastic. Se strădui să-şi amintească cum arăta, dar nu conta... Inima îi bubuia de spaimă. Cu siguranţă că cineva urmărea undeva monitoarele şi putea să vadă că era conştientă, că răspundea, totuşi nu auzi paşi repezi intrând pe uşă şi nimeni nu strigă: Reacţionează! Uitaţi, se trezeşte!
- A avut medicii cei mai buni din stat. Poate... poate că n-o să arate aşa cum ne aşteptăm, dar va fi bine, va fi frumoasă.

Alex încerca parcă să se convingă singur de ceea ce spunea.
- Aşa a fost mereu, răspunse femeia care-şi spusese Nana. Să ştii, Alexander, că uneori frumuseţea unei femei poate fi un blestem.

Bărbatul care era soţul ei râse stânjenit.
- Nu cred că ea ar fi de acord.
- Nu, bineînţeles. Dar n-a trăit destui ani ca să-nţeleagă asta.
- Mă-ntreb pur şi simplu ce-şi va aminti când se va trezi.
- Sper că totul, zise Nana, dar în cuvintele ei exista o încordare, o nelinişte evidentă.
- Da, timpul va spune.
- Avem realmente noroc că n-a murit în accident.

După o ezitare foarte scurtă, soţul ei răspunse:
- Şi încă ce noroc! Nici măcar n-ar fi trebuit să fie la volan. Ce naiba, abia ieşise din spital.

Alt spital? Totul redevenea înceţoşat, cuvintele se auzeau ca prin apă. Oare auzise bine?
- Sunt foarte multe întrebări, şopti soacra ei.
Da, foarte multe, dar eu sunt prea obosită ca să mă gândesc la ele acum... sunt foarte obosită.

* * *

Fluierând ascuţit spre câinele lui şchiop, Nick Cahill opri motorul vasului Notorious şi aruncă o parâmă în jurul priponului înnegrit de pe doc, unde-şi amara barca de pescuit.
- Haide, Durule, hai acasă, rosti el peste umăr, în vreme ce barca se legăna pe valurile din Golful Oregon.

Ploaia cădea din cerul plumburiu şi vântul se înteţise, astfel că stropii îi biciuiau faţa. Creste înspumate dansau în contrapunct cu pescăruşii ce dădeau roată pe cer, ţipând. Izurile distincte de motorină, lemn putred şi sare se amestecau în aerul vântos de noiembrie din Oregon.

Ridicându-şi gulerul jachetei, Nick luă găleata cu crabi vii şi păşi pe chei tocmai când câinele ţâşni pe lângă el ca un fulger alb-negru. Durul, o corcitură de ciobănesc, ateriză pe scândurile lunecoase şi, cu labele trosnind la încheieturi, sui scara către parcarea de pe promontoriu. Nick îl urmă mai încet, pe lângă stâlpii deformaţi, acoperiţi de scoici şi strangulaţi de alge.
- Te caută cineva, mormăi Ole Olsen, bătrânul excentric din fereastra magazinului de momeli aflat pe palierul intermediar al scării.

Arătă din bărbie spre vârful treptelor, dar fără să ridice ochii la Nick, ci continuând să lege o muscă, aşa cum făcea mai mereu.
- Pe mine? se miră Nick.

În cei cinci ani de când era aici, nimeni nu trecuse vreodată prin port să-l caute.
- Da, aşa a zis.

Aşezat pe taburetul său, înconjurat de momeli şi de lăzi frigorifice în care ţinea râme şi Royal Crown Cola, Ole era un reper fix al portului de pescari. Chiştocul stins al unei ţigări îi era înfipt mereu într-un colţ al gurii, un cerc de păr roşu, care începuse să încărunţească, îi înconjura creştetul chel al capului, iar pliuri de piele îi ascundeau ochii mai eficient decât ochelarii cu lupe integrate pe care-i purta cocoţaţi pe vârful nasului.
- I-am spus c-o să lipseşti ceva vreme, dar a zis c-aşteaptă. Reteză cu dinţii un capăt de fir şi examină o bucăţică de puf portocaliu care acoperea un cârlig şi pe care urma s-o transforme în curând într-o muscă pentru somoni. M-am gândit că dacă vrea s-o facă n-am cum să-l opresc.
- Cum îl cheamă?
- N-a zis, da' o să-l vezi imediat.

Ole ridică în cele din urmă ochii şi privi peste jumătăţile de lentile ale ochelarilor. Cu chipul încadrat de rafturi cu ţigări, tabele de maree şi zeci de muşte colorate pe care le legase chiar el, adăugă prin fereastra deschisă:
- Nu-i de pe-aici. Mi-am dat seama imediat.

Umerii lui Nick se încordară.
- Mulţam.
- Cu plăcere, zise Ole şi încuviinţă scurt din cap în aceeaşi clipă în care Durul lătră ascuţit.

Nick sui scara şi traversă întinderea acoperită cu pietriş pe care camioane, trailere şi rulote parcaseră fără a ţine seama de vreo regulă. În mijlocul lor, arătând ca proverbialul diamant scânteind într-un morman de pietre, se afla un Jaguar argintiu, al cărui motor torcea încet; plăcuţele de înmatriculare din California anunţau un intrus din sud. Motorul se opri brusc. Portiera şoferului se deschise şi ieşi un bărbat înalt în costum cu vestă, pantofi brogue lustruiţi şi pardesiu.

Alex Cahill în carne şi oase.
Grozav. Pur şi simplu... grozav.

Îşi alesese o zi tare a naibii să apară.
- Era şi timpul, rosti Alex de parcă aşteptase de multe ore. Am crezut că poate ai murit acolo.

Arătă din bărbie, scurt, către ocean.
- N-ai avut noroc de data asta.
- Poate data viitoare.
- Poate.

Ochii pătrunzători ai lui Alex, mai mult cenuşii decât albaştri, fulgerară.
- Aşadar, tot un ticălos obraznic ai rămas.
- Mă perfecţionez. Nick nu se sinchisi să zâmbească. N-aş vrea să dezamăgesc.
- Rahat, Nick, asta-i tot ce-ai făcut mereu.
- Probabil.

Într-o fracţiune de secundă, Nick trase concluzia că probabil murise mama lor. Nu ar fi existat niciun alt motiv pentru care Alex să se fi deranjat într-atât încât să-şi tocească, oricât de puţin, anvelopele lui de trei sute de dolari. Şi totuşi gândul acela era greu de crezut. Eugenia Haversmith Cahill era cea mai dură femeie care păşise vreodată pe planeta asta pe tocuri înalte de zece centimetri. Nu! Se răzgândi imediat. Nu se putea ca mama lor să fi murit. Eugenia avea să trăiască mai mult decât ambii ei fii.

Continuă să meargă spre camioneta sa şi puse găleata în benă, alături de trusa de scule şi roata de rezervă. În jurul parcării, un gard cândva vopsit şi brazi contorsionaţi de anii de vânt şi ploi formaseră o baricadă fragilă ce separa portul de un magazin de antichităţi cu ferestrele astupate cu scânduri care fusese închis în cei cinci ani de când Nick locuia în Devil's Cove.

Alex îşi înfundă pumnii în buzunarele pardesiului care avea probabil eticheta vreunui designer la modă de care Nick nu auzise niciodată. Şi nici nu-i păsa. Totuşi era vorba despre ceva.
- Uite care-i treaba, zise Alex, am venit aici fiindcă am nevoie de ajutorul tău.
- De ajutorul meu? repetă fratele lui cu un surâs sceptic. Poate c-ar trebui să fiu măgulit.
- E ceva serios.
- Bănuiesc.
- E vorba de Marla.

Nemernicule! Sub pielea ponosită a jachetei sale, umerii lui Nick se gârboviră. Indiferent despre ce era vorba nu avea să se lase fraierit. În niciun caz de Marla.

Niciodată n-avea să se mai întâmple asta.
- A suferit un accident.

Nick simţi un ghem în stomac.
- Ce fel de accident?

Nick îşi încleştase maxilarele atât de tare, încât îl dureau. Nu avusese niciodată încredere în fratele lui mai mare. Şi dintr-un motiv bine întemeiat. De când îl ştia, Alex Cahill slujise altarul dolarului, îngenunchease ori de câte ori auzise o cotă NASDAQ şi-şi prezenta frecvent omagiile sfinţilor protectori ai oraşului San Francisco, elita numită "de bani gata". Iar asta era de două ori mai valabil pentru frumoasa şi arivista lui soţie, Marla.

Fratele său nu era decât un memento amar al propriului său flirt cu Dolarul Atotputernic. Şi cu Marla.
- E rău, Nick..., zise Alex şi lovi o pietricică rotundă cu vârful pantofului lustruit.
- Dar trăieşte.

Trebuia să ştie măcar asta.
- Abia. În comă. Este... ei bine, s-ar putea să nu reziste.

Stomacul lui Nick se chirci şi mai mult.
- Atunci de ce eşti aici? N-ar trebui să fii alături de ea?
- Am fost. Dar... N-am ştiut cum altfel să dau de tine. Nu mi-ai răspuns la mesaje şi... ei bine...
- Nu citesc prea des e-mailurile.
- Asta-i una dintre probleme.
- Doar una.

Nick se rezemă de aripa înnoroită a Dodge-ului, spunându-şi să nu se lase păcălit. Fratele lui era un ticălos convingător, un bărbat care putea, cu un zâmbet aparent sincer, cu o strânsoare fermă de mână şi cu o privire studiată, să scoată vesta de salvare de pe cineva care se îneca. Mai mare decât Nick cu trei ani, Alex era şlefuit, rafinat şi educat la Stanford. Pentru lucrarea de licenţă studiase la Harvard, unde învăţase toate chiţibuşurile legii.

Nick nu se sinchisise cu aşa ceva.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă el acum, străduindu-se să rămână calm.
- Accident de maşină.

Spre meritul lui, Alex izbuti să pălească în ciuda pielii bronzate. Băgă mâna în buzunarul pardesiului, scoase un pachet de ţigări şi-i oferi una lui Nick, care clătină din cap, deşi i-ar fi plăcut să simtă fumul umplându-i încet plămânii, ameţeala uşoară pe care i-o dădea nicotina.

Alex îşi aprinse bricheta şi inhală profund.
- Marla conducea maşina altei femei. Asta s-a-ntâmplat acum şase săptămâni, în dealurile de lângă Santa Cruz, pe o porţiune mizerabilă de şosea. Era însoţită de proprietara Mercedesului, Pamela Delacroix.

Urmă o pauză. Un oftat adânc, care exhală fum. O şovăială suficient de lungă cât să indice alte veşti proaste. Nick îşi adună forţele. În aceeaşi clipă, în parcare apăru în viteză un Jeep decapotabil murdar, care împroşcă apa din toate băltoacele înainte de a derapa, oprindu-se lângă parapet. Două tineri gălăgioşi de vreo douăzeci de ani coborâră şi luară din spate undiţe, lansete şi o geantă frigorifică. Coborâră zgomotos scara.
- Continuă, se adresă Nick fratelui său.
- Din păcate, Pam a murit.

Un fior de răceală îl străbătu pe Nick.
- Dumnezeule!
- A fost omorâtă pe loc. A fost implicat un alt vehicul, un camion cu remorcă ce mergea în direcţia opusă. Şoferul lui, Charles Biggs, se afla de şaisprezece ore la volan şi se zice că ar fi fost pe metadonă sau pe nişte droguri din astea. Cine poate şti? Poliţia nu spune nimic. E posibil ca şoferul să fi adormit la volan. Nimeni nu ştie cu certitudine. Doar Biggs, iar el este în secţia pentru arşi. Arsuri pe mai bine de şaizeci la sută din corp, plus leziuni interne. Este un miracol că mai rezistă, dar nimeni nu se aşteaptă să scape cu viaţă.

Nick îşi şterse ploaia de pe faţă şi se uită spre ocean.
- Însă Marla a scăpat.
- Dacă-i poţi spune aşa.
- Fir-ar să fie!

Nick simţi acum acut nevoia unei ţigări. Îşi înfundă adânc pumnii în buzunarele jachetei şi se avertiză în gând să nu-şi creadă fratele. Fiind mai mare şi mai isteţ, Alex se amuzase în copilărie să-şi bată joc de naivitatea lui. Întotdeauna avusese de plătit un preţ. Iar azi suspecta că va fi la fel.
- Aşadar, şoferul a dormit la volan şi tirul a intrat pe banda Marlei?
- Asta-i una dintre ipoteze. Alex trase din Marlboro. Poliţia şi companiile de asigurări o investighează. Au trebuit să închidă şoseaua. Vehiculele nu s-au ciocnit între ele, cel puţin aşa cred ei. Mercedesul a ajuns de o parte a şoselei, iar tirul de cealaltă parte, pe coasta dealului. Ambele vehicule au trecut prin parapete, ambele s-au lovit de copaci, dar camionul a explodat înainte ca şoferul să poată ieşi din cabină.
- La naiba, mormăi Nick. Amărâtul...

Alex pufni scurt, aprobator.
- Spitalul a roit de poliţişti, care au pus întrebări tuturor şi au aşteptat-o pe Marla să-şi revină, ca să povestească şi versiunea ei. Făcu o grimasă posomorâtă spre apele golfului. Bănuiesc că ar putea fi acuzată de omor prin imprudenţă, dacă ea a intrat pe sens invers. N-am... încă n-am avut acces la aspectele legale. Deocamdată. Asta... e... în fine, e un coşmar. E foarte greu pentru toţi.

În privinţa asta, Nick îl credea. Dacă situaţia n-ar fi fost aşa, Alex n-ar fi făcut niciodată drumul până aici. La naiba! Ploaia îi curse pe faţă când deschise portiera camionetei, întinse mâna, găsi resturile unui six-pack de Henry's, smulse o cutie de bere din gulerul comun de plastic şi i-o aruncă lui Alex, apoi îşi deschise şi el una.
- Dacă Marla scapă cu viaţă...
- Dacă, Alex? Dacă? Ea este femeia cea mai puternică pe care o cunosc. O să scape cu bine. Ce naiba, n-o înmormânta deja! E soţia ta!

O clipă de tăcere. Acuzaţii nerostite. Amintiri ce nu aveau niciun drept să fie evocate - seducătoare, erotice şi arzător de intense. Nick îşi simţi gâtul uscat, aproape scorojit pe dinăuntru. Vântul îi biciuia faţa. Bău cu lăcomie, în timp ce Durul îi scâncea la picioare. Însă gândurile lui porniseră deja după colţurile întunecate pe care le evitase atâţia ani, pe poteca îngustă ce ducea direct la soţia fratelui său. Apărură imagini interzise, imagini tabu ale unei femei superbe, cu râs melodios şi sclipiri neastâmpărate în ochi. Auzi clipocitul blând al apei pe cheiul de jos şi traficul de pe autostradă, mugetul surd al oceanului ce izbea coasta de cealaltă parte a digului, ţipetele pescăruşilor şi totuşi nimic nu era la fel de sonor ca bubuiturile inimii sale.

Nick încuviinţă din cap spre Alex, încurajându-l să continue. Mai trase o înghiţitură, străduindu-se, dar nereuşind, s-o alunge pe Marla din minte. Ploaia îi picura de pe vârful nasului. Se gândi să-i propună lui Alex să stea în camionetă, dar n-o făcu.
- Dacă ea scapă, atunci există o probabilitate să nu-şi mai amintească nimic sau ca porţiuni din memorie să fie pierdute. Eu nu-nţeleg foarte bine treaba cu amnezia, dar e ciudată. De-a dreptul stranie.

Alex fuma în ploaie şi părea că ignoră faptul că se uda până la piele. Părul şaten îi era lipit în şuviţe pe scalp, iar pantofii din piele italienească se îmbibau cu ploaia de Oregon din balta care i se formase la picioare.
- Dumnezeule, Nick, ar trebui s-o vezi. Sau poate că nu... Glasul lui Alex tremură evident şi el şovăi o secundă, trăgând cu atâta nesaţ din Marlboro, încât vârful ţigării se înroşi în lumina slabă. N-ai recunoaşte-o. Eu n-am recunoscut-o şi trăiesc cu ea de aproape cincisprezece ani. Dumnezeule! Suflă fumul printr-un colţ al gurii, deschise cutia de bere şi bău adânc. Era atât de frumoasă... adică, îţi aminteşti şi tu...

Glasul i se frânse, ca măcinat de durere.

Nick nu-l credea şi, sorbindu-şi berea, încercă să alunge imaginea unei femei care aproape îi distrusese viaţa. Se uită la podul suspendat ce trecea peste gâtul îngust al golfului şi permitea traficului să se desfăşoare de-a lungul coastei neregulate a Oregonului, graţie autostrăzii 101, dar în minte o vedea pe Marla... Marla cea superbă, mereu gata să se distreze şi să râdă.
- Cu excepţia pierderii de memorie, va fi bine?
- Vrei să zici cu excepţia faptului că nu va mai arăta la fel?
- Nu contează.
- Pentru ea va conta.

Nick pufni.
- Vă puteţi permite chirurgie estetică. Eu mă refer la leziuni cu efecte mai grave.
- Nu ştim.
- Şi-şi va recâştiga până la urmă memoria?

Alex ridică din umeri şi privi spre ocean.
- Aşa sper.

Pentru o fracţiune de secundă, doar cât o bătaie de inimă, Nick simţi un fior mărunt de milă pentru soţia fratelui său.
- Timpul ne va lămuri.
- Aşa zic ei.
- Dar va fi schimbată.
- Păcat, rosti el sarcastic în timp ce studia pietrişul saturat de apă şi bălţile noroioase ce începuseră să curgă în pârâiaşe spre faleză.
- Aşa este.

Nick termină berea, strivi cutia în pumn şi o aruncă în bena camionetei. Imaginea Marlei îi reveni în minte pe aripi interzise. Alex nu exagera. Marla Amhurst Cahill era o femeie superbă. Seducătoare. Nebunatică. Incredibil de sexy. Cu o piele mătăsoasă, arzătoare sub degetele unui bărbat, şi un zâmbet ademenitor ce o făcea de ruşine pe Marilyn Monroe. Avea arta de a se insinua în sângele unui bărbat şi de a dăinui acolo. Ani la rând. Poate pentru totdeauna.

Nick se întoarse brusc.
- Treci la subiect, Alex. De ce-mi spui toate astea?
- Pentru că faci parte din familie. Eşti singurul meu frate...
- Rahat.
- Am crezut că vrei să afli.
- Nu-i numai atât, rosti Nick convins. Altfel n-ai fi venit cu maşina tocmai până aici... şi după şase săptămâni.

Alex încuviinţă lent din cap şi colţurile gurii i se strânseră într-o grimasă ce trăda îngrijorare.
- Ea este... nu poate să vorbească, maxilarele i-au fost prinse cu sârme şi nu s-a trezit, dar a gemut şi a încercat să spună câteva cuvinte. Inspiră adânc, cutremurându-se din tot corpul. Singurul cuvânt pe care l-am înţeles a fost "Nicholas".
- Hai, lasă-mă.

Briza izbi faţa lui Nick, care se simţea furios.
- Are nevoie de tine.
- Ea n-a avut nevoie niciodată de nimeni.
- Noi am crezut...
- Noi?
- Mama şi cu mine, şi... în sfârşit, am spus-o şi medicilor. Am crezut că tu ai putea s-ajungi la ea.
- Tu şi mama, mormăi Nick. Rahat!
- Merită o încercare.

Nick privi către chei, unde ambarcaţiunile păreau deprimante, bărcuţe mici cu pânze, cu catarge scheletice, care se ridicau ca zeci de degete osoase în rugăminţi disperate către un cer indiferent. Gândul de a o revedea pe Marla îl strângea de beregată.
Şi îi intră în minte sfredelitor.

Alex îşi aruncă ţigara pe pietriş, unde sfârâi şi se stinse lângă cauciucul unui Buick vechi.
- Mai e ceva, zise el.
- Altceva?
Acum vine adevărul, se gândi Nick neliniştit şi simţi că fusese păcălit şi lăsase ca laţul familiei să-i fie trecut peste cap.
- Am nevoie de o favoare din partea ta.
- Alta? Pe lângă vizitarea Marlei?
- Aia nu-i o favoare, ci o obligaţie.

Nick ridică din umeri. N-avea chef de discuţii în contradictoriu.
- Spune.
- E vorba de afacere... Din cauza accidentului, am probleme cu concentrarea, pentru că-mi petrec tot timpul la spital cu Marla. Iar când nu sunt acolo, trebuie să mă ocup de copii.
- "Copii"? repetă Nick. La plural?
- Ah, poate că n-ai ştiut, da. Cu câteva zile înainte de accident, Marla a născut. De fapt s-a-ntâmplat în ziua când a fost externată din spital. Alex tăcu, băgă mâna în buzunarul hainei după o batistă şi-şi şterse faţa. Copilul e bine, slavă cerului. Micuţul James este pe cât de bine poate fi fără mama lui.

Glasul lui Alex avea o undă de mândrie, dar mai era şi altceva... îngrijorare? Despre ce naiba era vorba?

Nick îşi frecă ţepii ce-i acopereau bărbia, vârful unui deget îi alunecă peste cicatricea sa, o rană cu care se alesese la vârsta de unsprezece ani, mulţumită lui Alex, şi simţi că povestea era mult mai complicată - că existau omisiuni evidente peste care fratele lui trecuse cu uşurinţă.
- Copilul nu era cu Marla?
- Nu, slavă Domnului! Acum e acasă cu o bonă. Cât despre Cissy, ea e adolescentă şi, în fine, ştii şi tu cum sunt ei. În zilele astea s-a cam închis în sine. E bineînţeles tulburată că mama ei continuă să fie în spital, e îngrijorată, totuşi... Ridică din umeri şi o expresie de acceptare calmă îi apăru pe trăsăturile sale aristocratice. Uneori mă gândesc că o preocupă mai mult dacă va fi invitată la balul de iarnă decât dacă mama ei va supravieţui. Totul e o mască, ştiu prea bine. Cissy e îngrijorată în felul ei, dar asta a fost dintotdeauna relaţia ei cu Marla.
- Din ce în ce mai bine, murmură Nick.
- Nu-i aşa? replică Alex, apoi pufni şi-şi îndepărtă şuviţele de păr ud din ochi.
- Mă surprinde că Marla a mai avut un copil - nu credeam că se dădea în vânt după copii.
- A mai evoluat, replică Alex privindu-l încruntat.

Lui Nick i se părea totuşi ciudat ca Marla să mai nască un copil la atâţia ani după primul. Era mult prea preocupată de propria-i persoană. Încăpăţânată. Egocentrică. O afurisită de prinţesă. Pufni, coborî privirea spre barca lui şi se gândi că, numai cu o jumătate de oră mai devreme, unica lui problemă fusese rezolvarea unei dureri de cap cauzată de prietenia prea apropiată de o sticlă de Cutty Sark cu o seară în urmă. Dar asta... la naiba! Miji ochii spre norii ce se rostogoleau la orizont.

Alex îşi drese glasul.
- Deci - bun, uite care-i treaba, Nick, în clipa de faţă am nevoie de ajutorul tău.
- Ce fel de ajutor? întrebă Nick bănuitor.

Funia aspră a laţului familiei Cahill se strângea în jurul gâtului său, în timp ce burniţa continua neabătut.
- Tu eşti un specialist în rezolvarea problemelor corporaţiilor.
- Am fost, cândva.
- Şi încă eşti.
- Nu. Aia a fost cu ceva timp în urmă, Alex. De atunci am făcut multe altele. Acum pescuiesc. Sau încerc.

Alex se strâmbă şi privi peste portul pescăresc, după care se uită la găleata din bena camionetei fratelui său. Nu părea convins.
- Acum câţiva ani, ai salvat câteva corporaţii din pragul falimentului, iar în clipa de faţă, crede-mă sau nu, mi-ar fi de folos genul acesta de expertiză. Cherise şi Monty nu sunt încântaţi că au fost îndepărtaţi din corporaţie. Au senzaţia că, dacă sunt din familia Cahill, atunci ar trebui să le revină o felie de tort.
- Cherise şi Monty... Grozav!

Situaţia părea şi mai complicată. Tipic pentru familia Cahill. Se rezemă de camionetă şi Durul se culcă la picioarele lui, ridicând ochii şi aşteptându-se să fie mângâiat pe cap. Nick se conformă.
- Mda, mă rog, toată mizeria aia cu unchiul Fenton şi cu copiii lui ar fi trebuit clarificată cu mult înainte ca eu să fac parte din consiliul de administraţie, rosti Alex. Tata s-a înţeles cu fratele lui, dar copiii lui Fenton par să fi uitat asta. Cel puţin, Cherise. Ea a fost cu scandalul. Probabil din cauza ticălosului ăla de soţ al ei. Un predicator, Dumnezeule! În fine, asta-i poveste veche de acum. A naibii de veche. Sau aşa ar trebui să fie.
- Tata l-a tratat pe Fenton aşa cum i-a tratat pe toţi, zise Nick amintindu-şi de tiranul care le fusese tată; Samuel Jonathan Cahill fusese un ticălos puritan de mâna întâi. Adică i-a tratat în felul lui. Punct!
- Nu contează. Ideea e că Fenton a fost plătit cu ani în urmă pentru partea lui din corporaţie. Şi cu asta, basta! Cherise şi Monty îşi pot purta singuri de grijă. Eu am şi aşa destule probleme.

Nick auzise argumentul ăsta toată viaţa. Se plictisise de el, dar nu putea să joace rolul avocatului diavolului, mai ales când era implicat fratele lui.
- Nu-i poţi învinui că sunt supăraţi c-au fost îndepărtaţi. Amândoi au crezut că deveniseră milionari, însă afurisitul lor de tată a stricat totul.
- Eu nu-i învinuiesc pentru nimic. De fapt, puţin îmi pasă de ei. Monty n-a muncit o singură zi în viaţa lui, iar Cherise n-a făcut nici ea prea multe, decât să colecţioneze foşti soţi, iar acum a devenit o nebună religioasă. Eu am încercat să mă lămuresc cu ea, ba chiar i-am găsit un job ultimului soţ - care era predicator. Rahat, a fost un dezastru complet! Alex flutură cu mâna prin aer. Nu contează. Mi-aş dori ca Cherise şi Montgomery să dispară pur şi simplu amândoi. Definitiv.

Îşi termină berea cu un gest dezgustat, apoi se şterse la gură.
- Dumnezeule, ce mai lipitori! Nişte lipitori sugătoare de sânge. Alex ieşi din băltoacă şi se rezemă de aripa îndoită a Dodge-ului. Iar dacă se simt neglijaţi, ei bine, aşa cum se spune, "asta-i viaţa".

În glasul lui nu se simţi nici măcar o fărâmă de compătimire.
- E însă prea frig ca să stăm aici în ploaia asta şi să discutăm despre ei. Sunt pur şi simplu nişte mizerabili neînsemnaţi.
- Ei nu gândesc probabil la fel.
- Nu-i treaba mea. În plus, nu ei sunt motivul pentru care am venit aici.
- Marla este motivul.
- Parţial.

Alex îl privi drept în ochi pe fratele său.
- Am ajuns aşadar la subiect, aşa-i? întrebă Nick.

Vântul îşi schimbă direcţia şi şuieră peste parcare.
- Da, aşa-i. Am ajuns. Glasul lui Alex era foarte serios - acum era vorba despre afaceri. Cahill Limited are nevoie de o perfuzie.
- Sau de un glonţ în cap.
- Nu glumesc. Cute mici şi albe îi încadrau gura lui Alex, iar pentru o fracţiune de secundă păru realmente disperat. Şi n-ar fi rău să dai dovadă de un pic de solidaritate de familie. Ar fi utilă pentru toţi. Pentru mama. Pentru mine. Pentru copii. Pentru Marla.

Nick şovăi.
- Mai ales pentru Marla.

Brusc, laţul devenise atât de strâns, încât nu putea să respire. Durul râcâi cu labele treapta maşinii şi Nick deschise larg portiera, astfel încât ciobănescul ud să poată sări înăuntru. Însă decizia fusese luată deja. Atât el, cât şi Alex o ştiau.
- Va trebui să găsesc pe cineva care să aibă grijă de câine şi de cabana mea.
- O să plătesc pentru orice neplăceri...
- Las-o baltă.
- Dar...
- Aici nu-i vorba despre bani, da?

Nick sui în maşină, îl împinse pe Durul către locul lui de pe scaunul din dreapta şi băgă cheia în contact. Ştiind că făcea o greşeală pe care avea s-o regrete tot restul zilelor sale, rosti:
- Bine, o să vin. Furios pe sine şi pe loialitatea lui înverşunată şi prostească, adăugă: O să mă uit pe registrele tale blestemate, o să fiu drăgălaş cu mama şi-o s-o vizitez pe Marla, dar tu nu-mi datorezi niciun bănuţ. Ai înţeles? O să vin la San Francisco, pentru că aşa sunt eu bun la suflet şi o să plec când o să am chef. Înţelegerea asta nu-i pe termen nedeterminat.
- Bunătatea sufletului tău este un concept interesant, comentă Alex ignorându-i celelalte griji.
- Nu-i aşa? Nick prinse mânerul portierei. Vântul şi ploaia biciuiau interiorul Dodge-ului. Asta-i oferta mea cea mai bună, Alex. Unica mea ofertă. Voi fi acolo până la sfârşitul săptămânii. Acceptă sau nu.

Apăsă după aceea pe acceleraţie, răsuci cheia în contact şi nu mai aşteptă un răspuns. Motorul tuşi, hârâi, apoi porni. Furios pe lume în general şi pe sine în particular, Nick trânti portiera şi porni ştergătoarele de parbriz. Nimic din ceea ce fratele său putea spune n-ar fi contat în vreun fel sau altul.

Fie că-i plăcea sau nu, era în drum spre San Francisco.
- La naiba! mormăi când ştergătoarele începură să înlăture picăturile de ploaie şi băgă în marşarier.

De sub roţi ţâşni pietrişul, iar pe scaunul din dreapta sa Durul aproape că-şi pierdu echilibrul.
- Scuze, rosti Nick, apoi băgă în viteza întâi şi privi furios prin parbrizul înceţoşat.

Alex rămase în parcarea presărată de băltoace, cu pardesiul fluturat de vânt şi având pe chip o expresie la fel de aspră precum cea a unui antreprenor de pompe funebre. Nick porni dejivrarea care şuieră astmatic, după care răsuci butoanele radioului, dar nu auzi decât pârâituri.

Se gândi la Marla şi măruntaiele i se strânseră din nou. Încă o dorea. După cincisprezece ani. Cincisprezece ani nenorociţi. De atunci prin viaţa lui trecuseră peste zece femei, însă niciuna dintre ele, absolut nici una nu lăsase urme la fel de adânci, de-a dreptul cicatrici pe suflet, cum lăsase ea. Miji ochii, uitându-se în oglinda retrovizoare, şi o privire albastră şi aspră îl fulgeră.
- Eşti un prost, Cahill, mârâi el încet. Un prost şi jumătate.