Despre viețile unor bărbați îndumnezeiți - Plotin, un mistic păgân

 

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***
Despre viețile unor "bărbați îndumnezeiți"

"Oamenii sunt zei, zeii sunt oameni". Heraclit (citat de Clement Alexandrinul)

Prin ce se justifică Porfir în fața cârcotașilor zei ai culturii?

În primul rând, ca editor al scrierilor lui Plotin. Enneadele, așa cum au ajuns până la noi, reprezintă opera de editor a lui Porfir. Noua ediție, cronologică, începută de Pierre Hadot și continuată de urmașii săi de la École Pratique des Hautes Études, constituie, fără îndoială, o revoluție în domeniu, dar aceasta nu umbrește cu nimic ediția clasică. Citindu‑l pe Plotin prin "schema ințiatică" propusă de către discipolul său ne situăm în interiorul paideii neoplatoniciene, participăm la un tip specific de filozofare, pervertit, ori pur și simplu uitat mai târziu. Structurarea scrierilor lui Plotin pe trei paliere - etică, fizică, teologie - implică și o grilă specifică, formativă de lectură. Iar această grilă, deși impietează oarecum asupra originarității Enneadelor, are meritul de a conferi sens mistagogic unei mase de tratate redactate sub semnul dezideratului pedagogic, al inspirației sau, pur și simplu, al polemicilor conjuncturale. Regretabilă și de neînlocuit este pierderea tuturor comentariilor și introducerilor făcute de Porfir la Enneade.

Al doilea argument: Porfir rămâne pentru întreaga tradiție filozofică occidentală împăciuitorul lui Platon cu Aristotel. În urma demersului porfirian, "logicianul" Aristotel nu se mai vede umilit de "teologul" Platon. Revenim iarăși la schema filozofiei tradiționale, în trei timpi, presupunând o ascensiune permanentă. Logica, exclusă la un moment dat, este repusă în vechile ei drepturi datorită bunei încăpățânări a lui Porfir. În acest sens, Bidez vorbește despre filozoful neoplatonician ca despre primul scolastic occidental. Un mic opuscul, de câteva zeci de pagini, Eisagoge - introducere la Categoriile lui Aristotel, adresată unui prieten - i‑a asigurat supraviețuirea în lumea creștină, procurându‑i chiar și un renume. Istoria celebrei "certe a universaliilor" începe odată cu "Introducerea" amintită. Dacă Aristotel a ajuns, pentru Evul Mediu, supremul și inconturnabilul Magister, faptul i se datorează în primul rând lui Porfir - și apoi traducerii în latină a Eisagoge‑ii de către Boetius. Nu exagerăm afirmând că filozofia medievală n‑a fost aristotelică, ci porfiriană.

Mai puțin invocată, însă de o importanță covârșitoare, ni se pare dimensiunea "ecumenică" id est conciliantă a operei lui Porfir. Abia epoca "post‑modernă" ar putea valoriza acest aspect. Porfir a practicat o filozofie impregnată de virtuți religioase, încercând, pe lângă sinteza Platon‑Aristotel - în interiorul tradiției filozofice occidentale - o altă armonizare, mai îndrăzneață și mai redutabilă, între filozofia occidentală și religia orientală (Oracolele caldeene). "El, scrie Hans Lewy, n‑a fost doar primul platonician care a introdus Oracolele caldeene în școala neoplatoniciană și care a citat versurile lor pentru a justifica axiomele ontologiei neoplatoniciene, ci și primul care, printr‑o reinterpretare radicală, a armonizat învățătura caldeenilor cu principiile majore ale neoplatonismului. Din aceste trei puncte de vedere, el a deschis calea interpretării Oracolelor caldeene de către Iamblichos, apoi de către Proclos". Evident, între Porfir și Iamblichos există diferențe, nu numai de accent sau de nuanță, ci de esență. Religiozitatea "rațională" a primului nu se împacă defel cu excesele "teurgice" ale celui de‑al doilea. Totuși, important rămâne până la urmă ceea ce‑i unește într‑o familie spirituală, anume preponderența aspectului teologic al filozofiei și implicit reconsiderarea teologiei ca "știință". De la Plotin, trecând prin Porfir și până la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia trăiește într‑o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant și un mistagog.

Pierre Hadot vine cu o altă piesă importantă la dosarul moștenirii porfiriene: doctrina despre Treime. Se știe că Numenios, filozoful medioplatonician, concepuse o teorie cosmologică proprie, conform căreia ar exista trei zei: Unul, Binele, absolut transcendent, imobil, nemuritor; Demiurgul, creator, mediator; și Cosmosul, creația, devenirea. Doctrina lui Porfir despre Trinitate, în descendență plotiniană, adică "emanaționistă" va fi preluată ca atare de către doi filozofi convertiți la creștinism, Marius Victorinus și Synesios, episcopul de Cyrene.

Se cuvine menționat apoi rolul lui Porfir în transmiterea unui bagaj imens de informații (istorice, filozofice, filologice etc.) din toată cuprinderea Antichității. Compilator de primă mână, el a adunat, precum albina - despre care scrie câteva pagini superbe în Peștera nimfelor - tot ce se putea aduna din diferite straturi culturale - numeroase aspecte ale vieții spirituale, de la astrologie și literatură oraculară până la magie și superstiții. Istoria alegoriei nu‑l poate omite, calitățile lui de hermeneut dublându‑le, fără stridențe, pe cele de filolog. A scris peste șaizeci de lucrări, atingând practic toate domeniile culturii vremii sale: gramatică și cronologie, istorie și exegeză homerică, astronomie, astrologie, matematică, muzică, psihologie, metafizică.

Nu în ultimul rând se cuvin invocate, în fața acestui imaginar "tribunal" al culturii, influența pe care a exersat‑o, prin traduceri, asupra filozofiei arabe (vehiculul său în Occidentul medieval) și, cu titlu anecdotic, revendicarea sa de către mișcările ecologiste contemporane. Tratatul De abstinentia a fost tradus și difuzat în cerc restrâns de o asociație al cărei scop principal îl constituie scoaterea în afara legii a vânatului/pescuitului și impunerea vegetarianismului ca regim mondial de alimentație.

Curriculum uitae

Porfir s‑a născut prin 232-233 în Siria. Unii creștini îl numesc "bataneotul", ceea ce a făcut să se creadă că locul său de baștină ar fi fost o localitate numită... Batanea. Se pare că epitetul, preluat în greacă dintr‑un dialect semitic, proclama o injurie la adresa lui Porfir, considerat un apostat de către autorii creștini. Oricum, el însuși se consideră tyrian. Se numea, ca și tatăl său, Malchos, adică "Împăratul", "Porfir" fiind numele "de botez" filozofic. Convertirea la filozofie a fost însoțită și de schimbarea numelui. Autorul acestei schimbări este vestitul retor Longin, cunoscut mai ales ca autor, incert, de altfel, al tratatului Despre sublim. Porfir a primit o educație aleasă - a se vedea și informațiile transmise de Eunap - cunoscând încă de mic trei limbi: siriana (limba maternă), greaca și, destul de bine, ebraica. Educația și‑a făcut‑o la școala lui Homer și Hesiod, urmând etapele paideii clasice. Dar n‑a rămas străin nici de tradițiile populare, de "pitorescul" superstițiilor și credințelor siro‑feniciene. Se știe, în plus, că era versat în filozofia misterică - persană, caldeeană, egipteană. Un loc comun al epocii - dar care urcă mult mai departe în timp - spune că filozofii greci au fost școliți de către Orientali. Educația lui Porfir se înscrie, de la început, pe o traiectorie universalistă, care nu înseamnă compromis de ordin politic, adică amestecare sincretică a valorilor culturale, sau compromis de ordin gnoseologic, adică atingerea adevărului mergând simultan pe mai multe căi. Universalismul porfirian, ca de altfel universalismul neoplatonician în genere, pleacă de la, și fundamentează în același timp, o metafizică. Până în secolul al XX‑lea, mai precis până la apariția fenomenologiei religiei, cercetătorii i‑au atribuit lui Porfir, în mod constant și oarecum denigrator, eticheta de "autor sincretic". Sincretismul e o maladie culturală, un culturalism neproductiv, pe când esența gândirii lui Porfir se situează în sfera metafizicii. Plecând de la metafizică - o metafizică de tip mistico‑teologic -, trecând prin fizică și prin etică, neoplatonicienii oferă o alternativă eficientă modelului propus de filozofia creștină. Voi încerca să precizez aceste afirmații mai încolo. Deocamdată să urmăm firul prezentării biografice...

Educația și‑a început‑o, spuneam, la Tyr. Cunoștea foarte bine curentele gnostice, cunoștea din surse directe creștinismul, fără să fi fost însă niciodată creștin, cum se va scrie ulterior pe urmele lui Eusebiu al Cezareii. Un episod plin de tâlc merită povestit aici: întâlnirea lui Porfir cu Origen, aflat în refugiu la Cezareea Palestinei, după alungarea lui din Alexandria. Multă cerneală a curs și va mai curge pe acest subiect, care implică cel puțin trei chestiuni spinoase: 1) existența a doi filozofi cu numele Origen; 2) apostazia lui Porfir; 3) relația amândurora - a lui Origen; a lui Porfir - cu Ammonios Sakkas. Într‑o pagină voi încerca să rezum câteva cercetări recente (Richard Goulet, Pierre Nautin, Denis O'Brien, Pier Fr. Beatrice).

Eusebiu, în Istoria ecleziastică VI, 19, 1-10, citează fragmente din cartea lui Porfir, Contra Christianos, în care fostul discipol îi reproșează lui Origen improprietatea aplicării metodei alegorice la textul Vechiului Testament. Mai clar - metoda alegorică poate și chiar se cuvine aplicată pentru descifrarea unor mesaje ascunse, de pildă, în poemele homerice, dar ea nu se legitimează prin nimic în cazul unor scrieri clare și lipsite de substrat ezoteric, cum sunt, în ochii lui Porfir, "Cărțile lui Moise". Căci Moise vorbește limpede și pe față poporului său. Dezbaterea se poate deschide pe mai multe fronturi și ar fi extrem de incitantă. Amintesc doar că, șaizeci de ani mai târziu, împăratul Iulian, bun cunoscător al învățăturii creștine, va avea o poziție diferită, recunoscând legitimitatea folosirii alegoriei de către exegeții Vechiului Testament și încercând astfel stabilirea unei punți de legătură între "miturile creștine" și cele păgâne. Poziția lui Porfir față de Origen a fost adeseori deformată. Dacă citim fără prejudecăți paginile lui Eusebiu, observăm că totul trebuie nuanțat și că, departe de a‑și desființa profesorul din adolescență, Porfir îi face un portret mai mult decât admirativ. Simțim doar un fel de "ciudă" izvorâtă din admirație și iubire înșelată, ciuda că un asemenea om excepțional a rămas prins în mrejele credinței creștine, când adevărul s‑ar afla în altă parte. La didaskaleionul din Cezareea, Porfir va fi adâncit tradiția platoniciană, în primul rând, căci metoda pedagogică a lui Origen consta în parcurgerea tuturor marilor "sisteme" filozofice pentru a provoca haosul mental premergător revelației oferite de creștinism. În plus, de la Porfir însuși, citat de Eusebiu, aflăm că Origen cunoștea foarte bine tradiția așa‑numiților medioplatonicieni: Numenios, Cornutus, Kronios, Chairemon etc. Nu în ultimul rând, aici va fi deprins tânărul sirian cercetarea "Cărților lui Moise" (Pentateuhul), precum și abilitățile interpretării alegorice.

Tot Porfir vorbește și despre convertirea lui Origen la creștinism. Marea problemă este... despre care Origen vorbește Porfir? Se știe că Origen, autorul tratatului De principiis, s‑a născut creștin, într‑o familie care a dat Bisericii și un martir (tatăl său, Leonidas). Un alt Origen, codiscipol al lui Plotin la școala aceluiași Ammonios, nu se va fi convertit niciodată la creștinism și nu va fi publicat decât o carte, pierdută astăzi. Faptul că există doi Origen alexandrini e acceptat aproape unanim. Dar amândoi - și păgânul, și creștinul - studiaseră cu Ammonios Sakkas? Porfir relatează întâlnirea unui Origen cu Plotin la Roma. Dar el însuși nu‑l cunoștea direct pe colegul maestrului său, căci întâlnirea cu pricina avusese loc înaintea intrării sale în grupul plotinian. Așadar, să fi confundat cele două personaje într‑unul singur (teza lui Goulet)? Deocamdată misterul, în ciuda celor mai subtile încercări de limpezire, rămâne intact pentru istoricii filozofiei. Cert este că Porfir n‑a petrecut multă vreme în preajma exegetului creștin la Cezareea, neconvertindu‑se la creștinism, cum insinuează unii Părinți ai Bisericii.

Cât privește figura lui Ammonios Sakkas, mă resemnez în fața tainei citându‑l pe regretatul Pierre Nautin: "Ni‑l imaginăm pe Ammonios ca pe un creștin pe care studiul filozofiei l‑a determinat, fără îndoială, să opereze un discernământ printre învățăturile îndeobște acceptate de credincioșii din Alexandria, așa cum va proceda însuși Origen în privința învierii, și să se distanțeze întrucâtva de Biserica oficială, fără însă a‑și renega credința în Cristos. Înțelegem atunci mai bine de ce tinerii creștini inteligenți, care doreau să împace credința și filozofia, vor fi fost seduși de un maestru care a parcurs deja acest drum înaintea lor." Porfir l‑a părăsit pe Origen înainte de izbucnirea persecuției lui Deciu. Cu siguranță, ne spune Bidez, a frecventat și alți profesori din Cezareea. Își însușise deja anumite practici magice; Eunap povestește, pe scurt, o anecdotă despre alungarea unui demon dintr‑o baie.

Acum redactează prima lui operă, Filozofia oracolelor, care trebuie citită în contrapunct cu următoarea, Despre statuile zeilor. În prima lucrare, Porfir, atribuind filozofiei un sens foarte larg - religios și soteriologic -, descrie practicile de salvare a sufletului, accentuând pe superstițiile, cultele și riturile orientale. De asemenea, un rol important îl joacă astrologia. Zeii intervin în viața muritorilor, dar uneori ei se înșală în preziceri, din cauza Destinului (tyche). Prin "filozofia oracolelor" tocmai influența Destinului este anihilată, lăsându‑i pe zei să vorbească liber și să rostească adevărul.

În Despre statuile zeilor, Porfir își propune o apologie a păgânismului, mai precis a cultelor păgâne, a căror semnificație era sistematic răstălmăcită de către adversarii creștini. El arată că numai neinițiații, profanii pot confunda imaginea, simbolul cu Referentul imaginii/simbolului. Nu piatra este venerată într‑o statuie, ci Zeul, prin esență transcendent, reprezentat numai în statuia respectivă. Descifrarea spiritualului în material, a amprentei divine în piatră, a "sacrului camuflat în profan" solicită însă o anumită inițiere și o anumită competență hierofantică. Nu oricine poate intra sub învelișul pietrelor și sesiza urma inefabilă a zeului. Creștinii se revoltă și‑i acuză de idolatrie pe păgâni nu pentru că ar fi rău intenționați, ci pur și simplu din nepricepere. Schema dialecticii sacru‑profan, spiritual‑material, sens spiritual‑sens literal constituie una dintre constantele filozofiei porfiriene.

A doua parte a vieții lui Porfir se petrece în "Occident", la Atena mai întâi, apoi la Roma, cu paranteza siciliană asupra căreia voi stărui. La Atena a frecventat mai mulți profesori, în diferite domenii: matematică (Demetrios); gramatică (Apollonios); retorică (?) (Minucianus). Dar întâlnirea decisivă a fost cu Longin, vestit retor și unul dintre cei mai străluciți filologi‑editori ai vremii. De la acest Longin a deprins "critica de text", cum o numim astăzi, precum și toată bucătăria de editor și comentator. Desigur, Longin nu avea adâncimea și anvergura lui Plotin. Avea însă alte calități, în alte domenii. La școala lui Longin, Platon era ținut la înaltă cinste, având parte în fiecare an de un banchet aniversar. Doar că, spre deosebire de banchetele plotiniene, adevărate "liturghii" filozofice, banchetele organizate de Longin sufereau de exces logoreic.

Exercițiul filologic, atunci când e făcut cu pricepere și modestie, aduce o sumedenie de foloase. La școala lui Longin, între atâția prețioși puși să facă ordine în litera unei culturi la al cărei spirit nu mai aveau, se pare, acces, Porfir și‑a însușit instrumentele de lucru. A realizat și o serie de studii legate de "chestiunile homerice", din perspective diferite: istorică, gramaticală, etimologică, filologică și chiar filozofică. Tot pe Homer își exersează metoda alegorică, singura metodă hermeneutică prin care Poetul putea fi "absolvit" de "absurdități" și contraziceri. Mai târziu, împlinindu‑și metoda și conferindu‑i o dimensiune spirituală aparte, Porfir va interpreta miturile din Iliada și Odiseea ca pe expresii încifrate ale filozofiei neoplatoniciene. Deocamdată, el se exersează în elementele profane ale meseriei de hermeneut. Unii cercetători datează din această perioadă și Istoria filozofiei, lucrare impresionantă, atât ca dimensiuni, cât și ca volum de informații. Dar multe indicii ne fac să credem că ea a fost redactată ulterior, după întâlnirea decisivă cu Plotin, prin Viața lui Pitagora, Viața lui Plotin, tratatul Despre abstinență și Scrisoarea către Marcella curgând aceeași sevă mistico‑filozofică de sorginte plotiniană. În concluzie, se poate spune că la Atena s‑a operat prima convertire majoră a lui Porfir la un elenism încarnat de operele lui Homer și Platon. Dar această convertire avea nevoie de o prezență reală, concretă pentru a fi desăvârșită. Augustin se convertește la creștinism în urma lecturii Enneadelor și a epistolelor pauline, însă decisive au fost povestea convertirilor lui Antonie și Marius Victorinus, precum și întâlnirea cu Ambrozie. La fel se vor fi întâmplat lucrurile și cu Porfir: convertirea dorită, presimțită la elenism (așadar la filozofie) se va realiza efectiv în urma întâlnirii cu Plotin, întrupare, de această dată vie, a platonismului.

Porfir ajunge la Roma în vara lui 363 și va rămâne în preajma lui Plotin șase ani, până la plecarea precipitată în Sicilia. Profesorul tocmai luase vacanță și se retrăgea la moșia unui discipol, din preajma Urbei. Nou‑venitul ascultă câteva cursuri mai mult sau mai puțin improvizate - accesul la cursuri era liber, lecțiile nu se plăteau - și rămâne impresionat. A trăit probabil sentimentul pe care‑l trăise Plotin, cu ani în urmă, la Alexandria, când, după îndelungi căutări și numeroase decepții, l‑a descoperit pe Ammonios Sakkas.

Pentru a oferi o idee despre atmosfera comunității din jurul lui Plotin, voi pune cap la cap câteva fragmente culese din mărturia lui Porfir. Filozoful se înconjurase de un grup de prieteni, majoritatea medici, veniți, ca și dânsul, din fascinantul Orient. Aceștia locuiau împreună, formând o unică familie spirituală, și nu aveau altă îndeletnicire decât aceea a cultivării filozofiei. Alții, de pildă câțiva senatori, veneau la reuniuni atunci când găseau o clipă de răgaz în programul lor extrem de încărcat. Rogatianus este cel mai cunoscut, singurul convertit până la capăt: "Tot din Senat venea și Rogatianus, care ajunse atât de departe pe calea renunțării la traiul lumesc, încât se lipsi de avere, își slobozi toți sclavii, lepădându‑se chiar și de rangul său. Tocmai când trebuia să se înfățișeze pentru prima dată în lume în calitate de pretor, iar lictorii se înființaseră deja la el, n‑a vrut să iasă și nici să mai audă vreodată de funcție. Ba încă a preferat să nu mai locuiască nici în propria lui casă, ci se ducea pe la rude și prieteni să doarmă și să mănânce (de altfel, nu mânca decât o dată la două zile). Ca urmare a atâtor renunțări și a nepăsării lui față de cele necesare traiului, el, care suferea atât de rău de podagră, încât trebuiau să‑l poarte în lectică, își recăpătă curând sănătatea, iar mâinile, pe care înainte nici nu putea măcar să și le desfacă, acum îi slujeau mai abitir decât meșteșugarilor ce‑și câștigă traiul de pe urma lor. Plotin îl aproba și, socotindu‑l printre cei mai vrednici de laudă, îl înfățișa ca pe o pildă bună celor care se îndeletniceau cu filozofia."

Nu lipseau femeile și copiii. Porfir notează: "Avea în jurul său și câteva femei foarte devotate filozofiei: Gemina, în a cărei casă și locuia; fiica ei, numită la fel ca și maică‑sa, Gemina; și Amphicleia, măritată cu Ariston, fiul lui Iamblichos. Pe de altă parte, mulți bărbați și multe femei de cea mai înaltă stirpe, când simțeau că li‑i sfârșitul aproape, își aduceau la el odraslele (băieți și fete, fără nicio deosebire) și i le încredințau laolaltă cu întreaga lor avuție, ca unui sfânt și dumnezeiesc păzitor. De aceea, i se umpluse casa de băieți și fete. Printre aceștia se afla și Potamon, de a cărui educație s‑a îngrijit îndeaproape, ascultându‑l de multe ori când își făcea exercițiile. Plin de răbdare, îi asculta pe cei rămași în slujba tinerilor, când îi aduceau socotelile averilor și se îngrijea ca acestea să fie drepte, spunând că până nu vor ajunge filozofi, ei trebuie să‑și păstreze avuțiile și veniturile neatinse și în siguranță. Cu toate că pe atâția îi scutea de grijile și preocupările vieții, nu și‑a slăbit niciodată, în stare de veghe, avântul spre Intelect. În plus, era blând și mereu la dispoziția tuturor celor care, într‑un fel sau altul, l‑au cunoscut. Iată de ce, deși a stat la Roma douăzeci și șase de ani încheiați, arbitrând multe neînțelegeri, nu și‑a făcut niciun dușman printre oamenii politici" (9).

Plotin are cincizeci și nouă de ani. Se află în punctul maxim, de akme, al itinerariului său spiritual și așternuse în scris, pentru câțiva aleși, douăzeci și unu de tratate filozofice (denumirea de enneade îi aparține lui Porfir). Mâna lui dreaptă era filozoful Amelios, bine cunoscut și citat de Longin. Amelios îl va iniția pe novicele sosit de la Atena în învățătura maestrului și tot el îi va da răspuns la câteva texte critice alcătuite de acesta împotriva lui Plotin, de pe poziții "longiniene". După trecerea "examenului de admitere", Porfir va primi spre lectură cele douăzeci și unu de tratate rezervate avansaților. Foarte repede, datorită calităților sale excepționale și pregătirii filologice, devine discipol favorit, la concurență cu Amelios. Proclos ne‑a transmis o anecdotă sugestivă: comentând Timaios‑ul platonician, Amelios ajunse într‑o zi la o "aporie". Nicio soluție nu părea valabilă, când Porfir intră în sala de curs și, prezentându‑i‑se chestiunea, demonstră imediat că textul folosit de Amelios fusese corupt, iar lecțiunea "aporetică" era, de fapt, o simplă eroare a scribului. Iată cum descrie Bidez atmosfera noii "case" a lui Porfir: "Vizitatorul care pătrundea pentru prima dată la Plotin trebuie că se simțea foarte impresionat. Buimăcit încă de tumultul marelui oraș, la un pas de străzile unde se etala, într‑un somptuos decor de monumente, fastul unei vieți de plăceri greu imaginabile pentru noi, el descoperea un cerc liniștit de asceți, care ignorau lumea, meditau cărți de filozofie și practicau o renunțare disprețuitoare. Ducând laolaltă o viață pură, inițiații acestui «conventicul » filozofic așteptau ziua extazei pe pământ, apoi eliberarea săvârșită prin moarte și întoarcerea sufletului în sânul Ființei eterne. Existența în plină capitală a acestui mic «cenaclu» de «fețe palide» izolate de lume n‑are, de altfel, nimic surprinzător. E unul dintre acele contraste violente care se produc în intensitatea și explozia de viață a unui centru precum Roma imperială."

Șederea lui Porfir în această comunitate de "fețe palide" s‑a încheiat după șase ani. La un moment dat, eroul nostru e năpădit de gânduri negre hotărând să‑și pună capăt zilelor. S‑au făcut tot felul de speculații despre episod, începând cu cele ale fantasmagoricului Eunap. În nota din Viețile sofiștilor consacrată lui Porfir, acesta dă o versiune cu totul diferită de aceea originară, a lui Porfir însuși. Influențat de discursurile maestrului, discipolul s‑ar fi scârbit atât de tare de propriul său trup și de semenii lui, încât hotărî să fugă în pustie. Ajunse în Sicilia și aici se retrase într‑un loc ferit de "cărările oamenilor". Plotin însă îi prinde urma și‑l găsește, aproape mort de foame. După o discuție decisivă (publicată, conform spuselor lui Eunap, în Enneade), "sinucigașul" își schimbă gândurile, iar Plotin se întoarce să moară împăcat la Roma. Exegeții moderni fac și ei tot felul de supoziții: melancolia lui Porfir s‑ar datora surmenajului, excesului de activitate intelectuală, dublat de zelul ascetic; Porfir își inventează boala ca pretext credibil pentru a masca ruptura cu învățătura plotiniană, radical antiaristotelică (în Sicilia a fost scris celebrul comentariu la Categoriile lui Aristotel); în sfârșit, cea mai prozaică ipoteză pune declanșarea crizei de melancolie pe seama orgoliului rănit.

Noi îi vom da crezare lui Porfir. La un moment dat ceva nu mai "funcționează" și el hotărăște să‑și pună capăt zilelor, id est, în traducere plotiniană, să‑și elibereze sufletul mai repede din închisoarea trupului. Atunci Plotin îl vizitează și, dându‑și seama de starea bolnavului, îi recomandă un "leac" foarte util împotriva stărilor depresive: călătoria, "schimbarea peisajului". Porfir se îmbarcă imediat și, trecând prin strâmtoarea Charibdei, pe urmele lui Ulise, ajunge în Sicilia. Se instalează în cetatea Lilybaeum, dar va face escapade pe insulă. Se știe că a vizitat, de pildă, Cartagina. Departe de a se izola, cum fantasmează romantic Eunap, el întreține o corespondență susținută cu toți foștii profesori, codiscipoli și prieteni. Plotin, din ce în ce mai bolnav, își adună forțele pentru a redacta ultimele tratate, pe care i le expediază discipolului său mai priceput decât el într‑ale filologiei. De asemenea, păstrează contactul cu Longin, invitat la Palmira de către regina Zenobia. Aceasta dorea să întemeieze un imperiu pe cât de impresionant, pe atât de utopic, în care creștinii să trăiască în pace și bună înțelegere cu evreii și păgânii. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor și oamenilor de știință (Longin se număra printre ei) și se pregătea de acțiunea militară propriu‑zisă. Dar oștile Zenobiei au fost spulberate de romani. Aurelian i‑a condamnat la moarte pe toți "colaboraționiștii", inclusiv pe Longin, care și‑a acceptat destinul ca un adevărat filozof, contrazicând într‑un chip sublim afirmația pripită a lui Plotin despre dânsul. Pe lângă Eisagoge, o scrisoare de lămurire către senatorul Chrysaorios, Porfir a mai redactat în Sicilia câteva lucrări importante: o cronografie care începea cu războiul troian și se termina cu domnia lui Claudius; Despre întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, tratatul Împotriva creștinilor și De abstinentia.

Evoluția sinelui. O psihologie a noului mileniu

 

Mihály Csíkszentmihályi
Evoluția sinelui. O psihologie a noului mileniu
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din engleză de Irina Dinescu
 

***
Intro

Mihály Csíkszentmihályi (1934-2021) a fost un psiholog american de origine maghiară, recunoscut pentru definirea conceptului de flux, o stare mintală de concentrare intensă care conduce la productivitate și creativitate. A fost profesor de psihologie și management la Universitatea Claremont din California și s-a aflat la conducerea Catedrei de Psihologie a Universității din Chicago. De asemenea, a fost fondator și codirector al Quality of Life Research Center (QLRC). Mai bine de 35 de ani, a fost implicat în cercetări pe teme legate de flux, fiind unul dintre inițiatorii studiilor științifice despre fericire. Finanțarea acestor studii a venit din partea Public Health Service și din diverse subvenții private, dintre care cele mai importante au fost oferite de Fundația Spencer.
 
 Pe lângă aceste studii, a avut o activitate susținută și în afara mediului academic, semnând frecvent articole în numeroase publicații de referință, printre care Psychology Today, The New York Times, The Washington Post, Chicago Tribune și Newsweek.

Mihály Csíkszentmihályi a fost membru al American Academy of Arts and Science, al National Academy of Education și al National Academy of Leisure Sciences. A fost Senior Fulbright Fellow și membru în mai multe comisii academice, numărându‑se inclusiv printre consultanții editării Encyclopaedia Britannica.

*

Renumit pentru a fi definit conceptul esențial de flux, psihologul Mihály Csíkszentmihályi ne propune aici să facem pasul spre schimbarea istoriei evolutive a conștiinței. Pornind de la premisa că numai în urma unei recunoașteri a trecutului nostru evolutiv putem construi un viitor stabil și semnificativ, Evoluția sinelui face cunoscute dificultățile din istoria evoluției cognitive, distorsiunile realității pe care le experimentăm ca urmare a moștenirii genetice, a diferențelor culturale și a sentimentului de sine, precum și importanța esențială a fluxului în viața de zi cu zi.

Erudit, instructiv și profund, volumul pe care Csíkszentmihályi l-a publicat pentru prima oară în 1993 își dovedește forța vizionară și calitatea de lucrare clasică, cu atât mai mult astăzi, când conștiința noastră este din ce în ce mai mult filtrată de gadgeturi. Pentru spiritele lucide, preocupate de parcursul generațiilor viitoare din punct de vedere moral, el rămâne un titlu de referință.

În urma numeroaselor cercetări desfășurate, Mihály Csíkszentmihályi ajunge la concluzia că satisfacția este direct proporțională cu energia psihică utilizată și cu gradul de dificultate al acțiunilor care ne pun la încercare abilitățile, bazându-și această teorie pe efectul practicării celor mai diverse activități asociate unor profesii sau unor situații cotidiene.

Autorul pune în discuție conceptul de "societate bună" ca obiectiv suprem pentru o evoluție corectă. Pornind de la moștenirea genetică și culturală din istoria evoluției omenirii și de la inteligența cernerii principiilor și mentalităților neconforme vremurilor, se poate atinge un echilibru colectiv, dacă abilitățile individului beneficiază de susținere socială, o colectivitate unită și omogenă fiind cheia unei evoluții a sinelui pozitivă.

"O carte importantă, de o actualitate unică, cu implicații semnificative pentru viitor." (Howard Gardner)

"O resursă extrem de utilă dacă ne propunem să reflectăm la lumea din viitor și la modul în care o putem influența în bine încă de pe acum." (Robert N. Bellah)

Fragment

2. Cine controlează mintea?

În decursul ultimelor câteva generații, a devenit clar că printre cele mai mari amenințări la adresa supraviețuirii umanității nu se vor număra cele de origine naturală, ci acelea care se formează în interiorul nostru. Până nu de mult, omul își putea face rău sieși și celor care îi erau aproape. Până acum un secol, raza de acțiune a unui atac nu era mult mai mare decât lungimea unui foc de pușcă. Dacă un om era rău sau își pierdea mințile, aria în care se puteau manifesta fărădelegile sale era extrem de limitată. Însă în ultimii 50 de ani, șansele ca o singură persoană să provoace pagube grave pe scară largă au crescut rapid. Un general dement ar putea declanșa un război care să ducă lumea la pierzanie, un singur terorist fanatic ar putea provoca pagube mai mari decât hoardele lui Ginghis-Han. Și o singură generație de cetățeni pașnici ca noi ar putea, luând decizii inocente și bine intenționate și prin cine știe ce mijloace ingenioase, să sfârșească otrăvind atmosfera sau distrugând viața pe întreaga planetă. Dacă pentru strămoșii noștri cunoașterea de sine ar fi fost un lux, în ziua de astăzi deprinderea controlului minții e posibil să fi devenit o prioritate mai importantă pentru supraviețuire decât oricare dintre avantajele pe care le‑ar putea aduce științele exacte.

Pentru a dezvolta un sine capabil să facă față forțelor evoluției care ne mână în al treilea mileniu, este esențial să devenim mai familiari cu funcționarea minții. Poți conduce mașina o viață întreagă fără să știi cum funcționează motorul, deoarece scopul condusului este să ajungi dintr‑un loc într‑altul, indiferent de cum se desfășoară acest proces. Dar să trăim o viață întreagă fără să înțelegem cum gândim, de ce simțim ceea ce simțim, ce ne determină acțiunile înseamnă să ratăm ce e mai important, și anume însăși calitatea experienței. Ceea ce contează cel mai mult pentru fiecare dintre noi este ce se petrece în mod conștient: clipele de bucurie și momentele de disperare, adunate de‑a lungul timpului, determină modul în care decurge viața. Dacă nu ajungem să deținem controlul asupra a ceea ce conține conștiința, nu putem să ducem o viață împlinită, și cu atât mai puțin nu am putea să avem un aport pozitiv asupra istoriei. Iar primul pas spre dobândirea controlului este să înțelegem cum funcționează mintea.

Nu există niciun dubiu cu privire la faptul că mecanismul creier-minte reprezintă una dintre cele mai strălucite realizări ale evoluției. Însă, din păcate, în ciuda multor caracteristici extraordinare, a dezvoltat și niște procedee mai puțin dezirabile. Orice adaptare evolutivă impresionantă sfârșește prin a bloca alte posibilități: ecolocația liliacului este extrem de fină, dar vederea îi este slabă; nici rechinul nu vede bine, dar are un simț al mirosului fantastic. Creierul nostru este o excelentă mașină de calcul, însă ne poate pune obstacole periculoase în calea perceperii fidele a realității. Primul dintre acestea este chiar sistemul nervos. Cu cât aflăm mai multe despre cum funcționează mintea, cu atât ne dăm seama că filtrul prin care cunoaștem lumea are niște predispoziții stranii. Până când nu vom înțelege cum funcționează aceste predispoziții, gândurile și acțiunile nu vor fi deloc controlate conștient.

Eterna nemulțumire

Faptul că ceva ar putea fi în mod inerent în neregulă cu modul în care funcționează mintea umană a fost sugerat prin diferite modalități și în diverse perioade istorice, în funcție de vocabularul simbolic al epocii. De exemplu, Hsün Tzu, filozoful confucianist din secolul al III‑lea î.H. care a lăsat o amprentă puternică asupra gândirii chineze, și‑a bazat învățăturile pe presupoziția că omul e rău de la natură. Individul poate spera să devină mai bun numai printr‑o autodisciplină drastică, prin ritual, cu ajutorul muzicii potrivite și al modelelor demne de luat în seamă. În mod similar, unul dintre principiile de bază ale teologiei creștine este doctrina păcatului originar. Potrivit acestei credințe, ne naștem viciați. Este important să luăm în considerare motivul: conform Bibliei, acesta este că Adam și Eva au mâncat din pomul cunoașterii, ignorând porunca lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, răul de la rădăcina condiției umane a fost dorința de a ști mai mult. Mesajul pare a fi că dacă ne‑am fi acceptat soarta alături de celelalte animale, fără să aspirăm către conștiința reflexivă și libera alegere, am trăi și în ziua de astăzi în Grădina Edenului, în armonie cu restul creației.

O viziune oarecum similară asupra condiției umane stă la baza tragediei Faust a lui Goethe. Odată cu trecerea anilor, doctorul Faust este deziluzionat de ce a realizat în viață. S‑a săturat de filozofie, e dezgustat de slăbiciunea trupului, critică preocuparea față de faimă, bani, sex, relaxare, vin și cântec; disprețuiește până și speranța și credința. Mărturisește însă că simte "pământeanul chin./ Sunt prea bătrân, de joacă să mă țiu,/ Prea tânăr sunt, fără dorinți să fiu" . În acest punct apare însuși diavolul, sub forma lui Mefisto, și își oferă serviciile. Îi promite lui Faust că îi va îndeplini dorințele nedeslușite și că îl va face fericit atâta vreme cât este în viață, în schimbul sufletului după moarte. Faust acceptă târgul, deoarece e convins că nici măcar diavolul nu îl poate face să aprecieze ce are viața de oferit. Acesta este pactul pe care îl face cu Mefisto:

De poți să m‑amăgești cu lingușire
De mine însumi mulțumit să fiu,
De poți cu vreo plăcere să mă‑înșeli,
Să fie ziua ceea ziua mea din urmă.
Asta‑i prinsoarea ce ți‑o‑mbiu. [...]
Clipei de‑i voi zice:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă! -
Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci.
Atuncea moartea bată‑n turn din acioaia zgomotoasă [...].

Mult timp va părea că Faust a făcut un târg bun, deoarece oricâtă bogăție, onoare și putere îi oferă diavolul, el reușește mereu să le considere plictisitoare și lipsite de sens. Nu e tentat deloc să‑i spună clipei: "Rămâi, că ești atâta de frumoasă!" (În cele din urmă, bietul Faust nu‑și va putea înșela soarta, însă acea parte a poveștii nu e importantă pentru povestea noastră.)

Eroul lui Goethe a fost în mod tradițional considerat ca reprezentând psihologia omului modern sau a omului "faustic". Dar impulsul care îi mână pe oameni neîncetat să caute noi experiențe și bunuri materiale fără a găsi vreodată împlinirea ar putea fi mai de durată și mai universal decât credem. De fapt, s‑ar putea să fie o funcție integrată a sistemului nervos nu doar la oameni, ci și la animalele inferioare. Iată cum exprimă neurologul și antropologul Melvin Konner acest lucru:

Regiunile motivaționale ale creierului, în special hipotalamusul, au caracteristici funcționale relevante pentru aparenta cronicitate a insatisfacției umane. Experimentele pe animale asupra hipotalamusului lateral sugerează [...] că starea interioară cronică a organismului ar fi un amestec vag de anxietate și dorință - probabil cel mai bine descrisă de propoziția "vreau", rostită cu sau fără un subiect pentru verb.

Dacă este adevărat, un asemenea mecanism ar putea fi foarte util supraviețuirii speciei, deoarece ne‑ar ține permanent în alertă în căutarea oportunităților, încurajându-ne să încercăm să obținem mai multe lucruri și să controlăm mai multă energie, ceea ce ar trebui să ne facă pe noi și pe urmașii noștri mai viabili. Dar se pare că prețul pe care trebuie să‑l plătim pentru acest aranjament isteț este că, asemenea lui Faust, nu vom fi niciodată mulțumiți de ceea ce avem, sau cel puțin nu înainte să recunoaștem că evoluția a așezat mintea pe o bandă de alergare infinită.

Această nemulțumire faustică poate fi cu ușurință documentată în viața de zi cu zi. Nu există o limită naturală a dorinței. Un șomer poate să creadă că dacă ar câștiga 30.000 pe an ar fi fericit. Însă cel care câștigă această sumă crede că ar fi fericit dacă ar câștiga 60.000, iar cel care câștigă 60.000 crede că 100.000 l‑ar putea mulțumi. Și tot așa, la nesfârșit. Același lucru e valabil pentru bunurile materiale: casele în care trăim nu sunt niciodată suficient de impresionante, iar mașinile pe care le conducem, niciodată suficient de noi. Multe studii au arătat că așteptările tot mai mari sunt regula de bază a societăților în care oamenii își pot îmbunătăți condiția.

Mintea pare să funcționeze după indicația principală de a fi mereu în alertă pentru a îmbunătăți șansele individului, deoarece dacă nu ar face‑o, cu siguranță un altul ar profita de ocazie. Principiul operațional este că trebuie mereu să vrei mai mult doar pentru a rămâne pe picior de egalitate. Această mentalitate reflectă legea junglei; o doză de paranoia se pare că a fost utilă, poate chiar indispensabilă, supraviețuirii. În multe privințe, progresul civilizației a constat în crearea unor mici zone de existență protejată, în care competiția și pericolul sunt reduse la minimum, unde pentru moment putem să ne simțim în siguranță și să lăsăm garda jos. Dansurile tribale, ceremoniile religioase, spectacolele, jocurile, sporturile și, în general, activitățile din timpul liber pot fi și ele astfel de oaze de pace. Dar unii oameni nu pot nici măcar să joace golf fără să pună la cale o luptă, fără să se preocupe de aspectul competitiv. Nu ar fi ideal dacă am putea fi perfecționiști ambițioși atunci când contează, iar apoi ne‑am relaxa, acceptând să fim bucuroși și mulțumiți? Dacă începem să înțelegem modul în care am fost programați, măcar avem câteva șanse să anulăm instrucțiunile genetice atunci când pretențiile acestora devin insuportabile și să exercităm un anume grad de control asupra străvechii forțe evolutive.

Haos și conștiință

Părerea generală este că, deși nu avem control asupra altor lucruri, cel puțin deținem controlul a ceea ce se petrece în mintea noastră. Cu toate că majoritatea oamenilor s‑au împăcat cu dovezile lui Freud privind rațiunea, cea care se află adesea sub influența dorințelor refulate, și cu toate că în ziua de astăzi știm cât de vulnerabil este sistemul nostru nervos la efectele substanțelor și ale proceselor fiziologice, încă tindem să credem că putem gândi orice vrem, oricând vrem.

Există totuși dovezi că procesele gândirii sunt mai puțin ordonate decât ne‑ar plăcea să credem. De fapt, se poate susține că haosul, și nu ordinea, este starea naturală a minții. Atunci când nu există nicio stimulare dinspre exterior care să antreneze atenția - o conversație, o sarcină de dus la bun sfârșit, un ziar de citit sau ceva de privit la televizor -, gândurile încep să fugă în toate direcțiile. În locul unui curs plăcut și logic al experienței psihice, gânduri disparate apar de nicăieri și, chiar dacă depunem eforturi mari, ne este imposibil să ne întoarcem la o ordine de idei coerentă pentru mai mult de câteva minute.

Unele dintre dovezile care susțin această afirmație provin din studiile cu privire la deprivarea senzorială. Indivizii aflați în detenție solitară - în închisoare sau în bazine experimentale de deprivare senzorială, unde sunt izolați de orice tipar sonor, vizual sau de activitate - încep la scurt timp să‑și piardă șirul gândurilor și descriu apariția unor fantezii și halucinații bizare și incontrolabile. Mintea are nevoie de informație ordonată pentru a rămâne ea însăși ordonată. Conștiința poate ține pasul doar atâta vreme cât are scopuri clare și primește feedback. De aceea, jocurile, activitățile sportive și ceremoniile ritualice sunt unele dintre cele mai satisfăcătoare activități; ele mențin atenția ordonată, în limite restrânse și cu reguli clare. Până și rutina de la serviciu, pe care oamenii pretind adesea că o urăsc, are aceste caracteristici de ordine și continuitate. Când acestea lipsesc, intervine haosul.

O altă descoperire relevantă este că oamenii declară că cel mai nemulțumiți și apatici devin atunci când sunt singuri și nu au nimic de făcut. În mod paradoxal, suntem cel mai puțin capabili de acțiune tocmai atunci când avem, teoretic, cea mai mare libertate și putem face orice vrem. În aceste situații mintea tinde să intre în derivă și, mai devreme sau mai târziu, se lovește de un gând dureros sau de o dorință neîmplinită. În astfel de circumstanțe, majoritatea dintre noi nu suntem în stare să ne adunăm și să ne gândim la ceva folositor sau vesel. Pentru mulți oameni din societatea occidentală, cea mai proastă parte a săptămânii o reprezintă duminica dimineața, între ora zece și după‑amiază. Pentru cei care nu obișnuiesc să se ducă la biserică, aceasta este cel mai puțin structurată parte a săptămânii, fără solicitări exterioare la care să răspundă și fără obiceiuri care să canalizeze atenția înspre un țel. Luăm micul dejun, citim ziarul de duminică, și apoi...? Până la amiază, majoritatea oamenilor iau o decizie; se vor uita la televizor la un meci, vor ieși la o plimbare sau vor vopsi terasa din spate. Decizia îi oferă minții o nouă direcție și gândurile neplăcute care apăruseră mai devreme se retrag din nou sub pragul de conștientizare.

În mod ironic, majoritatea oamenilor care muncesc au o stare de spirit mai bună la serviciu decât acasă. La locul de muncă este de obicei clar ce trebuie să facă și există informații clare cu privire la cât de bine se descurcă. Cu toate astea, puțini oameni ar alege de bunăvoie să muncească mai mult și să aibă mai puțin timp liber. Cei care o fac sunt catalogați ca "workaholici" și compătimiți. Ceea ce trece neobservat în general este că munca pe care încercăm să o evităm este mai satisfăcătoare decât timpul liber din care încercăm să obținem mai mult.

Există o explicație evoluționistă întemeiată și pentru acest fapt. Dacă am putea fi mulțumiți stând de unii singuri și gândind gânduri plăcute, cine ar mai ieși la vânătoare de smilodoni? Sau cine ar mai conduce timp de două ore pe autostrada aglomerată? Probabil că este mai bine că avem nevoie de un impuls ordonat din exterior pentru a menține mintea în ordine; în acest fel asigurăm o doză de congruență între realitatea subiectivă și cea obiectivă. Dacă am putea să întreținem fantasme satisfăcătoare indiferent de ce se petrece în afara minții noastre, am da de bucluc. Dacă a ne imagina că facem sex ar fi la fel de plăcut ca a face sex, în curând am ajunge să nu mai procreăm. Așa că faptul că mintea resimte o dezordine neplăcută atunci când nu e angajată într‑o acțiune cu un anumit scop constituie o măsură de siguranță importantă.

Cu toate acestea, una e să admitem că o astfel de dezvoltare este înțeleaptă pentru bunăstarea speciei, și alta e să acceptăm consecințele pe care le presupune pe plan personal. Până la urmă, dacă ne propunem să controlăm conștiința, ar trebui să fim capabili să funcționăm măcar într‑o anumită măsură independent de stimularea exterioară. Ne putem oare elibera cumva de ingerința acestui mecanism de siguranță evolutiv?

Există două moduri în care putem evita rătăcirea conștiinței, de obicei trăită ca o senzație dureroasă de anxietate sau plictiseală. Primul constă în impunerea din exterior a ordinii asupra minții. Implicându‑ne într‑o sarcină, vorbind cu altă persoană sau chiar și privind o emisiune la televizor, ne organizăm atenția și putem să urmăm un tipar mai mult sau mai puțin liniar. Al doilea mod de a face ordine este să dezvoltăm o disciplină interioară care să ne ajute să ne concentrăm după bunul-plac. Acest lucru este mult mai dificil, iar celor care practică meditația, yoghinilor, artiștilor și oamenilor de știință le ia mult timp ca să învețe să îl practice. În orice caz, mintea nu va intra în tipare de experiență ordonate și plăcute dacă nu consumăm energie pentru a da formă conștiinței. Există nenumărate moduri de a realiza acest lucru, însă toate implică dezvoltarea unor obiceiuri personale. Acestea ar putea presupune să ne antrenăm corpul prin jogging, yoga sau arte marțiale; să desfășurăm hobby‑uri ca tâmplăria, pictatul sau cântatul la un instrument; sau să adoptăm activități intelectuale concentrate, cum ar fi să citim Biblia, să rezolvăm exerciții de matematică sau să compunem poezii. Orice activitate care are un scop și necesită pricepere va împiedica dezordinea să pună stăpânire pe minte și să o împingă către o evadare frenetică.

De ce este fericirea atât de greu de atins?

Mai există și o altă predispoziție înscrisă în funcționarea minții care îngreunează atingerea satisfacției. Am văzut anterior că atunci când atenția nu este prinsă de o sarcină specifică, cum ar fi rezolvarea unei probleme sau o conversație, gândurile încep să rătăcească în cercuri aleatorii. Însă în acest caz, "aleatoriu" nu înseamnă că există șanse egale de a avea un gând vesel sau trist. De fapt, majoritatea gândurilor care ne trec prin minte atunci când nu ne concentrăm sunt, de obicei, deprimante. Există două motive pentru această stare de fapt.

În primul rând, luând în considerare totalitatea lucrurilor la care ne‑am putea gândi, posibilitățile negative sunt mereu mai numeroase decât cele pozitive. Există mai multe lucruri "rele" decât "bune" în viața noastră, pur și simplu pentru că genul de rezultate pe care le definim ca fiind "bune" sunt în general mai rare și mai puțin probabile. De exemplu, dacă mă gândesc la sănătatea mea, există un singur scenariu pozitiv: o stare de sănătate bună, și sute de scenarii negative reprezentate de diverse boli. Dacă mintea mea începe să hoinărească, cele mai mari șanse sunt să dea peste unul dintre aceste scenarii negative. Dacă mă mut într‑o casă nouă, există șansa ca totul să fie în regulă. Dar sunt sute de lucruri care ar putea să nu funcționeze: acoperișul ar putea avea crăpături, țevile ar putea fi înfundate, instalația electrică ar putea fi defectă și așa mai departe.

Este de asemenea important să luăm în considerare că, de obicei, cu cât avem țeluri mai înalte, cu atât este mai mare probabilitatea să fim dezamăgiți. Pe măsură ce așteptările devin mai mari, probabilitatea de reușită devine automat mai mică. Ce este mai ușor de atins pentru un bărbat supraponderal: o masă de 80 sau de 90 de kilograme? Dacă țintesc spre 80, șansele să mă deprim gândindu‑mă la greutatea pe care o am sunt mai mari decât dacă îmi propun să ajung la 90. Dacă aspir să câștig un sfert de milion de dolari pe an, posibilitatea de a fi nemulțumit de cât câștig este mai mare decât dacă țintesc să câștig jumătate din această sumă. Astfel, unul dintre cele mai simple moduri de a scădea frecvența gândurilor negative este moderarea selectivă a așteptărilor. Asta nu înseamnă că aspirațiile înalte produc neapărat nefericire. Dar avem adesea atât de multe așteptări ridicate în atât de multe domenii ale vieții, încât dezamăgirea este inevitabilă.

Al doilea motiv pentru care, atunci când rătăcește, mintea se preocupă de obicei de gânduri negative este că o asemenea predispoziție pesimistă s‑ar putea să fie adaptabilă... dacă prin "adaptare" ne referim la șanse mai mari de supraviețuire. Mintea se întoarce către posibilitățile negative așa cum acul busolei se întoarce înspre polul magnetic, deoarece aceasta este, în general, cea mai bună cale de a anticipa situațiile periculoase. Rezultatele pozitive sunt îmbucurătoare, însă au grijă de ele însele, astfel încât nu avem de ce să alocăm contemplării lor limitatele noastre resurse de energie psihică. În schimb, stăruind asupra posibilităților neplăcute, vom fi mai bine pregătiți pentru situațiile neașteptate.

Înclinația către rezultate negative este bine ilustrată de atracția pe care o exercită orice tip de dezastru asupra celor mai mulți dintre noi. Un accident rutier, un incendiu sau o bătaie de stradă vor atrage imediat o mulțime de spectatori nesățioși. Atenția este atrasă de violență și de pericol, dar sare peste ceea ce este normal, pașnic, mulțumitor. Presa este foarte conștientă de această înclinație, așa că articolele din ziare sunt pline de atrocități, iar emisiunile de la televizor se scaldă în sânge. În consecință, se estimează că un copil vede în medie peste 70.000 de crime la televizor înainte să ajungă la maturitate. Rămâne de aflat care vor fi consecințele pe termen lung ale unei asemenea diete vizuale.

Când mintea stăruie asupra unui lucru negativ, ea creează un conflict la nivelul conștiinței. Acest conflict, sau entropia psihică, este trăit ca afect negativ. Pipăitul unei zone fără păr de pe cap mă face să mă gândesc la toate consecințele neplăcute ale îmbătrânirii și să fiu deprimat. Sau mintea mea ar putea hoinări printre intrigile de la birou și către modul în care anumiți colegi încearcă să avanseze în carieră pe spinarea mea; asta mă face să fiu furios și neliniștit. Sau pot să mă‑ntreb, într‑o doară, de ce soția n‑a ajuns acasă, ceea ce mă face să fiu gelos și îngrijorat. Depresia, furia, frica și gelozia sunt pur și simplu diferite manifestări ale entropiei psihice. În fiecare dintre cazuri, ceea ce se petrece este că atenția se îndreaptă către informații care intră în conflict cu scopurile; discrepanța dintre ceea ce‑mi doresc și ceea ce se întâmplă creează de fapt tensiune interioară.

Emoțiile negative nu sunt în mod obligatoriu rele. Multe dintre marile picturi și opere literare au fost create pentru a scăpa de depresie. Furia i‑a făcut pe revoluționari să construiască instituții sociale mai corecte. Frica de fulger a dus la inventarea paratrăsnetului. Dar atâta vreme cât durează, sentimentele negative pun stăpânire asupra conștiinței și fac dificil controlul gândurilor și al acțiunilor. În plus, experiențele subiective de frică, furie și așa mai departe sunt neplăcute; în consecință, cu cât mai des le trăim, cu atât mai nefericită devine viața.

Felul de‑a fi al minții nu este doar faustic în discursul său, ci și aproape victorian în fascinația lascivă pentru latura proastă a vieții. De aceea, dacă lăsăm conștiința individuală să fie condusă de instrucțiunile genetice care în trecut erau avantajoase, calitatea vieții va avea de suferit în prezent. Poate că cei care se îngrijorează în permanență cu privire la ce ar putea să meargă prost sunt pregătiți pentru pericol, dar nu vor ști niciodată cât de frumoasă poate fi viața. Cea mai bună strategie presupune să găsim echilibrul dintre ceea ce e bine pentru noi în general și ce e bine pentru noi ca indivizi unici, care trăim aici și acum. Nu putem refuza paranoia adusă de instrucțiunile genetice, dar nici nu le putem urma orbește, pentru că riscăm să ratăm ceea ce face ca viața noastră să aibă sens.

Orașul solitar. Arta de a fi singur

 

Olivia Laing
Orașul solitar. Arta de a fi singur
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din engleză de Diana Ilie
 

***
Intro

Olivia Laing (n. 1977) este scriitoare și un important critic cultural. Articolele și studiile sale pot fi citite în publicații precum The Guardian, frieze și New Statesman. În 2019 a devenit membră a Royal Society of Literature, privilegiu acordat scriitorilor britanici pentru meritul de a fi susținut literatura atât între granițele țării lor, cât și din postura de ambasadori culturali.

Și-a făcut debutul literar cu trei texte de nonficțiune: To the River (2011), The Trip to Echo Spring (2013) și The Lonely City (2016; Orașul solitar, Curtea Veche Publishing, 2021), pentru care a primit premiul Windham-Campbell. Prin scrisul ei, a devenit unul dintre reprezentanții majori ai schimbării sociale, construind combinații neașteptate de critică politică, biografie și memorialistică, psihologie și scriitură nomadă. Primul ei roman, Crudo, apărut în 2018 și tradus la Curtea Veche Publishing în 2020, a fost premiat cu James Tait Black Memorial Prize, unul dintre cele mai vechi premii literare din Marea Britanie.

Orașul solitar este cea mai cunoscută carte a autoarei. Vocea auctorială, feminină, pare însăși vocea solitudinii, făcând, prin incursiunea în cele mai ascunse firide ale orașului New York, o analiză cinematică și frustă a izolării - un demon care nu ocolește pe nimeni.

*

Cea mai cunoscută carte a Oliviei Laing, Orașul solitar este un text radiant despre singurătate, mecanismele care o provoacă și despre cum ne putem doza resursele interioare pentru a-i face față. Apelând la biografiile și creațiile unor artiști precum Edward Hopper, Andy Warhol, Henry Darger sau David Wojnarowicz, Laing documentează o călătorie filozofică în care singurătatea devine insula fiecăruia dintre noi, iar povestirea ne poartă, pagină cu pagină, mai aproape de centru.

Mutată în New York după o despărțire, autoarea își dă seama că singurătatea este noua sa realitate. Atrasă de viața de noapte și de marginalitate, de experiențele stigmatizate sau considerate rușinoase, ea începe să exploreze orașul, cartografiindu-și sentimentele în tandem cu schimbările aduse de artă și tehnologie în noul mileniu.

"Olivia Laing explorează legătura dintre izolare și creativitate. Cercetând rolul singurătății în opera unor artiști precum Edward Hopper și Andy Warhol, ea ne sugerează că nu ar trebui să ne temem atât de mult la gândul că vom rămâne singuri." (The Guardian)

"O povestire poetică despre cum să-ți croiești drum printr-o perioadă de autoizolare, fizică și psihică. Laing face un portret intim al singurătății ca «un loc populat - un oraș în sine»." (Maria Popova, The Marginalian)

"Citind această carte, am simțit că singurătatea îmi era adâncită și expusă. La fel cum Laing spune că a găsit consolare în operele artiștilor, tot așa și cartea devine o provocare și o alinare, ca o rugăciune seculară pentru cei singuratici - pentru noi toți." (Ada Calhoun, The New York Times)

"Orașul solitar este un omagiu uluitor adus felului în care singurătatea ne face mai receptivi la stranietatea altora - la riscurile și inovațiile artei și artiștilor. Laing a scris o narațiune care va fi prețuită mulți ani de acum înainte." (Deborah Levy)

"O învingătoare... O scriitoare curajoasă, care aduce în discuție întrebări esențiale despre viață și artă." (The Telegraph)

"Minunat spirit liber... Surprinzătoare la tot pasul... Inspirată." (The Guardian)

Fragment

Capitolul 1

Orașul solitar

Imaginează‑ți că te așezi lângă o fereastră când se lasă seara. Ești la etajul al șaselea, al șaptesprezecelea sau al patruzeci și treilea al unei clădiri. Orașul ți se înfățișează ca o serie de celule, o sută de mii de ferestre, unele întunecate, altele inundate de lumini verzi, albe sau aurii. Înăuntru, străinii mișună de colo până dincolo, văzându‑și neobosiți de treaba lor. Îi vezi, dar nu poți ajunge la ei, motiv pentru care acest fenomen urban banal, întâmplat în oricare oraș al lumii și în fiecare noapte, îi transmite până și celei mai sociabile ființe o cutremurare de singurătate - combinația ei ciudată de separare și expunere.

Poți fi singur oriunde, dar orașul în care te înconjoară milioane de oameni te face să cazi în plasa unui fel aparte de singurătate. Ai crede că această stare este în antiteză cu viața urbană, cu îngrămădirea atâtor ființe umane, și totuși, simpla apropiere fizică nu este de ajuns să risipească sentimentul de izolare interioară. E posibil, chiar ușor, să te simți deznădăjduit și abandonat când trăiești la o aruncătură de băț de alții. Orașele sunt locuri singuratice și, recunoscând acest lucru, înțelegem că singurătatea nu înseamnă neapărat solitudine fizică, ci, mai degrabă, o absență sau o lipsă de legătură, apropiere sau prietenie: o imposibilitate, oricare ar fi motivele care o generează, de a găsi intimitatea dorită. Nefericirea, așa cum explică dicționarele, ca rezultat al lipsei companiei altora. În acest caz, nu este de mirare că își atinge apogeul atunci când ne aflăm într‑o mulțime.

Singurătatea este greu de mărturisit și la fel de greu de categorisit. Asemenea depresiei, o stare pe care o întâlnește adesea, singurătatea este adânc înrădăcinată în oameni, și la fel de firească precum ușurința de a râde sau părul roșcat. Însă poate fi și trecătoare, apărând și dispărând ca reacție la circumstanțe exterioare, cum este singurătatea din perioada de doliu, de pe urma unei despărțiri sau a unei schimbări de cercuri sociale. Ca depresia, melancolia sau neliniștea, și ea poate deveni patologică - o boală în toată regula. S‑a tot spus apăsat că singurătatea nu are niciun scop, că este, așa cum afirmă Robert Weiss în principala lui lucrare specializată pe subiect, "o boală cronică fără caracteristici salvatoare"^[i]. Afirmațiile de acest gen sunt legate nu doar întâmplător de convingerea noastră că ne găsim sensul doar dacă ne cuplăm sau că fericirea poate sau ar trebui să ne aparțină permanent. Dar nu toată lumea are această soartă. Poate mă înșel, însă nu cred că o experiență atât de prezentă în viețile noastre este complet golită de sens, de valoare sau o oarecare bogăție.

În jurnalul ei din 1929, Virginia Woolf a descris un sentiment asemănător cu un lac de melancolie, spunând că ar fi revelator să îl analizeze: "Și, ca de obicei, am sentimentul că, dacă mă cufund mai adânc, am să ating adevărul. Este singura circumstanță atenuantă, un fel de noblețe. Solemnitate. Am să mă oblig să înfrunt realitatea că nu există nimic - absolut nimic - pentru niciunul dintre noi."^[ii] Este interesantă ideea că singurătatea ne face să avem experiențe, altfel inaccesibile, fără de care nu am înțelege realitatea.

Nu cu mult timp în urmă, am trăit o perioadă în New York City, insula aceea aglomerată de gnais, beton și sticlă, resimțind singurătatea zi de zi. Deși nu era sub nicio formă o experiență confortabilă, am început să mă întreb dacă Woolf nu avea dreptate, dacă orașul nu avea o parte mai profundă decât aparențele. Pe scurt, m‑am întrebat dacă nu cumva tocmai singurătatea ne face să luăm în considerare întrebările mai complicate despre ce înseamnă să fim în viață. Toate astea începuseră să mă macine nu doar individual, ci și din punctul de vedere al unui cetățean al secolului nostru, al erei pixelate. Ce înseamnă să fii singur? Cum trăim, dacă nu avem relații intime cu o altă ființă umană? Cum creăm legături cu alți oameni, mai ales dacă nu îi privim în ochi? Este sexul un remediu pentru singurătate și, dacă da, ce se întâmplă când sexualitatea sau corpurile noastre sunt considerate abateri de la normă sau demne de dispreț, dacă suntem bolnavi sau nu am fost binecuvântați cu frumusețe? Ne ajută tehnologia cumva? Ne apropie unii de alții sau ne blochează în spatele unor ecrane?

Sigur nu am fost singura care a încercat să înțeleagă aceste întrebări. Mulți scriitori, artiști, regizori și compozitori au explorat singurătatea într‑un fel sau altul, încercând să o descifreze și să abordeze problemele pe care le provoacă. Însă eu începusem în acele vremuri să mă îndrăgostesc de imagini, să găsesc în ele refugiul pe care nimic altceva nu mi‑l oferea, așa că majoritatea investigațiilor mele au fost făcute în domeniul artei vizuale. Eram obsedată de dorința de a găsi paralele, dovezi fizice că alți oameni trecuseră prin stările mele. Așa că, atât cât am stat în Manhattan, am început să găsesc opere de artă care păreau să scoată în evidență sau să fie dominate de singurătate, mai ales de cea apărută în orașele moderne și, mai aplicat, așa cum se manifestase în orașul New York în ultimii șaptezeci de ani.

Inițial, am fost atrasă de imaginile în sine, dar pe măsură ce le exploram, am început să întâlnesc oamenii din spatele lor, care ținuseră piept singurătății și urmărilor sale atât în viețile personale, cât și în muncă. Dintre numeroșii documentariști din orașul singuratic ale căror opere m‑au educat sau impresionat, și pe care îi voi aminti în următoarele pagini - printre care Alfred Hitchcock, Valerie Solanas, Nan Goldin, Klaus Nomi, Peter Hujar, Billie Holiday, Zoe Leonard, Jean‑Michel Basquiat -, m‑am apropiat cel mai mult de patru: Edward Hopper, Andy Warhol, Henry Darger și David Wojnarowicz. Nu toți au suferit permanent din cauza singurătății, în niciun caz, ci au propus o multitudine de poziții și unghiuri de atac al acestui subiect. În schimb, toți au fost foarte atenți la distanțele dintre oameni, la cum este să te simți insular în mijlocul mulțimii.

Situația pare greu de crezut în special în cazul lui Andy Warhol, care a fost faimos pentru sociabilitatea sa necontenită. Nu se lipsea aproape niciodată de anturajul lui impresionant, și totuși, opera lui este surprinzător de grăitoare în privința izolării și a problemelor legate de atașament, chestiuni care i‑au pus bețe în roate toată viața. Arta lui Warhol marșează în spațiul dintre oameni, făcând o incursiune filozofică de amploare în subiecte ca apropierea și distanța, intimitatea și înstrăinarea. Ca mulți oameni singuratici, el a fost un colecționar maniac, făcând și înconjurându‑se de obiecte pe care le folosea ca bariere împotriva nevoii de intimitate umană. Terifiat de contactul fizic, părăsea rar casa fără o armură făcută din aparate de fotografiat și reportofoane, pe care le folosea ca să intermedieze și să diminueze interacțiunile - comportament care ne lămurește în privința felului în care folosim tehnologia așa‑zisului nostru secol de conexiune.

Omul de serviciu și artistul brut Henry Darger s‑a aflat la extrema opusă. Trăia singur într‑o pensiune din orașul Chicago, creând în acest spațiu lipsit de companie sau public un univers ficțional populat de ființe minunate și înfricoșătoare. Când a renunțat, împotriva voinței sale, la cămăruță, la optzeci și unu de ani, ca să își trăiască ultimele zile într‑un azil al Bisericii Catolice, i‑au fost găsite sute de picturi splendide și tulburătoare - pe care se pare că nu le arătase nimănui. Viața lui Darger scoate la iveală forțele sociale care atrag izolarea și felul în care imaginația formează o barieră împotriva lor.

Așa cum viața artiștilor a variat în materie de sociabilitate, și munca lor s‑a folosit sau a gravitat în jurul singurătății în moduri diferite, uneori analizând‑o direct și uneori punând în scenă subiecte - sex, boală, abuz - care erau de la început surse de stigmatizare și izolare. Edward Hopper, bărbatul acela deșirat și taciturn, era preocupat de manifestarea singurătății urbane în termeni vizuali, de transformarea ei în pictat, cu toate că dezmințea uneori asta. Astăzi, la aproape un secol distanță, imaginile cu oameni solitari zăriți prin geamurile cafenelelor părăsite, birourilor sau intrărilor în hoteluri sunt specifice izolării urbane.

Poți să exprimi cum arată singurătatea și poți să lupți împotriva ei, făcând lucruri care să fie explicit mijloace de comunicare împotriva cenzurii și tăcerii. Asta a fost și motivația principală a lui David Wojnarowicz, un artist, fotograf, scriitor și activist american încă abia cunoscut, a cărui extraordinar de curajoasă operă m‑a ajutat mai mult decât orice să mă eliberez de povara de a simți că eram rușinos de singură.

Am început să îmi dau seama că singurătatea era un loc populat - un oraș în sine. Și, când cineva locuiește într‑un oraș, fie el riguros și logic construit ca Manhattan, începe prin a se pierde. De‑a lungul timpului, îți construiești o hartă mintală, o colecție cu destinații și rute preferate: un labirint pe care nicio altă persoană nu l‑ar putea desluși sau reproduce cu precizie. Ce am construit în acei ani și ce urmează să vezi este o hartă a singurătății, apărută din interes și nevoie, și pusă cap la cap din experiențele mele și ale altora. Am vrut să înțeleg ce înseamnă să fii singur și cum funcționează asta în viețile oamenilor, am vrut să cartografiez relația complexă dintre singurătate și artă.

Cu mult timp în urmă, obișnuiam să ascult un cântec al lui Dennis Wilson. Era de pe albumul Pacific Ocean Blue, pe care l‑a înregistrat după ce s-a destrămat formația The Beach Boys. Avea un vers pe care îl iubeam: "Loneliness is a very special place"^[iii]. Ca adolescentă, stând întinsă pe pat în serile de toamnă, îmi imaginam acel loc ca pe un oraș scăldat în culorile apusului, atunci când lumea se întoarce acasă și lumina felinarelor pâlpâie a viață. Mă credeam încă de pe atunci o locuitoare a orașului solitar și îmi plăcea cum se raporta Wilson la el, cum îl făcea să sune pe cât de atrăgător, pe atât de înfricoșător.

Singurătatea este un loc tare special. Nu este întotdeauna ușor să vezi adevărul afirmației lui Wilson, dar eu am ajuns de‑a lungul călătoriilor să îi dau dreptate - singurătatea nu este nici pe departe o experiență total inutilă, ci una care pătrunde adânc în fibra lucrurilor pe care le apreciem și de care avem nevoie. Multe scenarii incredibile au apărut din orașul solitar, fie modelate de singurătate, fie ca remediu împotriva sa.

Capitolul 2

Pereți de sticlă

Nu am apucat niciodată să înot în New York. Am venit și am plecat, dar nu am rămas niciodată peste vară, și toate piscinele exterioare la care râvneam rămâneau goale, cu apele lor evaporate pe parcursul lungului extrasezon. Am locuit cel mai des pe partea estică a insulei, în centru, închiriind camere ieftine în locuințe din East Village sau în blocuri cu apartamente deținute de muncitori în confecții, unde zi și noapte se auzea zumzetul traficului de pe Williamsburg Bridge. Întorcându‑mă acasă de la joburile temporare pe care le găseam, mă abăteam din drum prin Hamilton Fish Park, unde existau o librărie și bazine exterioare pictate cu un albastru spălăcit. Eram singură pe atunci, singură, în derivă, iar spațiul acela albastru spectral, completat de apariția câtorva frunze maro suflate de vânt prin colțuri, mă înduioșa mereu.

Cum este să fii singur? Te simți flămând într‑un loc în care oamenii din jurul tău se pregătesc pentru un festin. Îți este rușine și te înspăimântă și, de‑a lungul timpului, sentimentele astea radiază în jurul tău, făcându‑te să te simți și mai izolat, și mai înstrăinat. Doare, așa cum se întâmplă cu emoțiile, și are efecte fizice care apar invizibil înăuntrul celor mai ascunse firide din corpul tău. Te cuprinde, asta vreau să zic, învăluindu‑te într‑o senzație glacială și o claritate sticloasă, acoperind și înghițind.

În cea mai mare parte a timpului, închiriam apartamentul unui prieten pe East 2nd Street, într‑un cartier împânzit de grădini publice. Era o locuință neconsolidată, zugrăvită cu verde-arsenic, care avea o cadă cu picioare în bucătărie, ascunsă în spatele unei perdele mucegăite. În prima seară în care am ajuns acolo, obosită după mersul cu avionul și cu ochii încețoșați, am simțit un miros de gaz din ce în ce mai pronunțat, pe măsură ce încercam să mă relaxez pe patul înalt. În cele din urmă, am sunat la urgențe și, câteva minute mai târziu, trei pompieri au dat buzna, au aprins un semnal luminos și apoi au zăbovit în mijlocul camerei, admirând podeaua de lemn. Exista un poster înrămat deasupra cuptorului dintr‑un spectacol de‑ale Marthei Clarke din 1980, numit Miracolo d'Amore. Înfățișa doi actori îmbrăcați în costume albe și purtând pălării ascuțite, parcă scoase din Commedia dell'Arte. Unul se îndrepta spre un coridor luminat, iar celălalt își ridica mâinile spre cer într‑un gest înfiorat.

Miracolo d'Amore. Eram în oraș pentru că mă îndrăgostisem până peste cap și prea grăbit, căzusem și mă aflam într‑o situație neașteptat de instabilă. În perioada falsei primăveri a dorinței, eu și tipul puseserăm la cale un plan nechibzuit privind plecarea mea din Anglia și mutarea cu el în New York. Când s‑a răzgândit brusc, exprimându‑și rezervele serioase printr‑o serie de telefoane de la hotel, m‑am trezit în derivă, izbită de grabnica sosire și chiar mai grabnica evaporare a tot ce crezusem că îmi lipsea.

În absența iubirii, m‑am agățat fără speranță chiar de oraș, de rețeaua complexă a bodegilor și clarvăzătorilor, de hurducăiala traficului, de homarii vii de pe Ninth Avenue și de aburii ieșind de sub șosele. Nu voiam să pierd apartamentul pe care îl închiriasem de aproape zece ani în Anglia, dar nu aveam nicio legătură cu nimeni, nicio obligație familială sau profesională care să mă țină pe loc. Am găsit un chiriaș și așa am economisit suficient pentru un bilet de avion, fără să știu atunci că intram într‑un labirint, o fortăreață în interiorul insulei Manhattan.

Bine, exagerez. Primul apartament pe care l‑am avut nu era deloc pe insulă. Era în Brooklyn Heights, la câteva străzi depărtare de locul în care aș fi putut trăi în realitatea alternativă a iubirii împărtășite, acea fantomă a vieții care m‑a bântuit aproape doi ani împliniți. Am ajuns acolo în septembrie, iar la biroul pentru imigrări, paznicul m‑a întrebat fără cea mai mică urmă de prietenie de ce îți tremură mâinile? Autostrada Van Wyck era neschimbată, sumbră și lipsită de perspectivă. Am încercat de mai multe ori să deschid imensa ușă cu cheile pe care prietenul meu mi le trimisese prin FedEx cu niște săptămâni în urmă.

Mai văzusem o singură dată apartamentul înainte. Era o garsonieră cu o bucătărie mică și o baie elegantă și masculină, cu faianță neagră. Mai exista și un poster pus ironic și deranjant pe alt perete, o reclamă retro pentru un fel de băutură îmbuteliată, cu o femeie radioasă, a cărei parte de jos a corpului era o lămâie strălucitoare, din care săreau stropi pe un copac plin cu fructe. Camera părea epitoma abundenței solare, însă lumina nu pătrundea niciodată în ea, dincolo de cărămida zidului de vizavi, și era clar că mă așezasem în partea greșită a casei. Exista și o spălătorie jos, dar ajunsesem de prea puțin timp în New York ca să știu ce lux însemna asta, așa că mergeam până acolo fără chef, speriată că ușa subsolului s‑ar putea trânti, prinzându‑mă astfel în întunericul umed și mirosind a detergent.

Zilele mele erau trase la indigo. Ieșeam să cumpăr ouă și cafea, apoi mă plimbam fără țintă printre minunatele străzi de piatră cubică sau admiram promenada de pe East River.

În fiecare zi mergeam tot mai departe, până ajungeam la parcul din Dumbo, unde în fiecare duminică puteai să urmărești cuplurile portoricane proaspăt căsătorite care veneau să își facă poze; femeile erau îmbrăcate în rochii de culoare verde‑gălbui sau fucsia, care le scoteau formele în evidență, făcând tot ce era în jur să pară obosit și sărăcăcios. Puteai zări și Manhattanul reflectându‑și în apă turnurile strălucitoare. Munceam, dar nu aveam suficiente lucruri de făcut, iar cele mai proaste momente erau serile, când mă întorceam în cameră, mă așezam pe canapea și priveam la viața de-afară, care se derula prin fereastră cu fiecare bec aprins.

Îmi doream enorm să nu mă aflu acolo. De fapt, o parte din problemă era faptul că nu mă aflam mai nicăieri. Viața mea părea searbădă și ireală, și îmi era rușine de subțirimea ei, așa cum îi e rușine unui om să poarte o haină ruptă sau pătată. Simțeam că sunt în pericol să dispar, chiar dacă sentimentele mele erau atât de crude și de copleșitoare, încât îmi doream uneori să găsesc o cale să îmi pierd urma, poate pentru câteva luni, până când aveau să mai scadă în intensitate. Dacă aș fi putut să exprim în cuvinte tot ce simțeam, ele ar fi semănat cu plânsetul unui copil - nu vreau să fiu singură, vreau să mă vrea cineva, sunt singură, sunt speriată, am nevoie să fiu atinsă, iubită și susținută. Nevoia mă speria cel mai mult, de parcă ar fi deschis cupola unui abis fără capăt. Nu prea mai mâncam și părul începuse să îmi cadă vizibil pe podeaua de lemn, adâncindu‑mi senzația de neliniște.

Mai fusesem singură înainte, dar niciodată astfel. Trăisem de una singură încă de pe la douăzeci și ceva de ani, uneori având relații, dar alteori, nu. Îmi plăcea solitudinea și, atunci când nu, eram destul de sigură că, mai devreme sau mai târziu, aveam să alunec spre o nouă legătură, altă iubire. Dar acum mi se revela singurătatea, sentimentul omniprezent de lipsă căruia nu îi găseam răspuns. Nu aveam ce le trebuie oamenilor și credeam că un cusur grav și ușor de observat din exterior cauza asta - toate incertitudinile se amestecaseră în ultima vreme și mă conduseseră spre concluzia că eram ușor de respins. Nu cred nici că nu avea legătură cu faptul că mă apropiam vertiginos de treizeci și ceva de ani, o vârstă la care singurătatea femeilor nu mai este sancționată social, ci este de‑a dreptul considerată stranie, un eșec și o abatere de la normă.

Priveam pe fereastră cum organizau oamenii mese festive. Vecinul de sus asculta jazz și musicaluri la maximum, acoperind holul cu fum de marijuana care cobora șerpește spre etajele inferioare. Uneori vorbeam cu chelnerul când beam cafeaua de dimineață. Mi-a dăruit odată un poem scris curat pe o bucată de hârtie albă și groasă. Dar de cele mai multe ori nu vorbeam. Eram prinsă în mine însămi și mă țineam la distanță sigură de oricine altcineva. Nu plângeam des, dar mi s‑a întâmplat să nu pot trage draperiile și atunci să cedez. Mi se părea oribilă ideea că ar trage cineva cu ochiul la cum mănânc cereale din picioare sau îmi răsfoiesc e‑mailurile, fața fiindu‑mi luminată de strălucirea laptopului.

Știam cum arăt. Arătam ca o femeie din tablourile lui Hopper. Poate fata din Automat, cu pălărie în formă de clopot și haină verde, privind spre o ceașcă de cafea, cu fereastra din spatele ei reflectând două rânduri de lumini înotând în întuneric. Sau femeia din Morning Sun care stă pe pat cu părul prins într‑un coc neglijent și privește pe fereastră spre orașul din depărtare. E o dimineață frumoasă și lumina ei scaldă pereții, dar în ciuda acestor lucruri, e ceva dezolant la privirea și mandibula ei, la încheieturile subțiri care îi îmbrățișează picioarele. Am stat de multe ori așa, pierdută în așternuturi boțite și încercând să nu simt nimic în afară de încercarea de a trage aer în piept.

Cel mai tare mă tulbura Hotel Window. Să o privești era ca și cum te‑ai fi uitat în oglinda unui clarvăzător în care zăreai viitorul și conturul lui nesigur ca neputința unei promisiuni. Femeia din tablou este mai matură, încordată și inabordabilă. Stă pe o canapea bleumarin, într‑un salon sau coridor gol. Este îmbrăcată pentru ieșit, cu o capă și o pălărie rubinie și elegantă. Se întoarce să arunce o privire către strada înnegurată, deși nu există nimic acolo în afară de veranda strălucitoare și fereastra stăruitor de întunecată a clădirii de vizavi.

Întrebat despre originea acestei picturi, Hopper a răspuns într‑o doară: "Nu e nimic clar, ci doar o improvizație bazată pe lucrurile pe care le‑am văzut. Nu e niciun hol al vreunui hotel cunoscut, dar s‑a întâmplat de multe ori să mă plimb prin anii '30 de pe Broadway până pe Fifth Avenue și acolo sunt multe hoteluri de prost gust. Probabil de acolo m‑am inspirat. Singuratică? Da, probabil este mai singuratică decât îmi propusesem."^[iv]

Ce e atât de special la Hopper? Uneori apare câte un artist care dă viață unei experiențe, nu neapărat conștient sau din proprie voință, dar cu atât de multă intensitate și vizionarism, încât asocierea cu el este imposibil de șters. Nu i‑a plăcut niciodată ideea că opera lui ar putea fi circumscrisă unui curent sau că singurătatea ar fi tema lui predilectă. "Treaba cu singurătatea este supralicitată"^[v], i‑a spus cândva prietenului său, Brian O'Doherty, în unul dintre puținele interviuri foarte lungi pe care se angajase să le ducă la capăt. Mai apoi, în documentarul Hopper's Silence, O'Doherty a întrebat: "Picturile tale reflectă izolarea vieții moderne?"^[vi] După o pauză, Hopper a răspuns scurt: "Ar putea și să fie, și să nu fie adevărat." Mai târziu, când a fost chestionat despre ce îl atrage către scenele sumbre, a răspuns vag: "Așa sunt eu."

---

[i] Robert Weiss, Loneliness: The Experience of Emotional and Social Isolation, MIT Press, 1975, p. 15.

[ii] Virginia Woolf, The Diary of Virginia Woolf, Anne Olivier Bell (ed.), Volume III 1925-1930, Hogarth Press, 1980, p. 260. Vezi și ediția în limba română: Jurnalul unei scriitoare, traducere din engleză de Anca Irina Ionescu, Herald, București, 2019, p. 191.

[iii] Dennis Wilson, "Thoughts of You", Pacific Ocean Blue, 1977.

[iv] Gail Levin, Edward Hopper: An Intimate Biography, Rizzoli, 2007, p. 493.

[v] Brian O'Doherty, American Masters: The Voice and the Myth, E.P. Dutton, 1982, p. 9.

[vi] Hopper's Silence, regizat de Brian O'Doherty, 1981.

În toate a fost frumusețe

 

Manuel Vilas
În toate a fost frumusețe
Editura Pandora M, 2022
traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

 ***
Intro

Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Continuarea, romanul Alegría, se află în pregătire la Editura Pandora M.

*

"Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu." Acesta este autoportretul crud și lipsit de tabuuri al unui scriitor care se confruntă cu dispariția ambilor părinți. Asaltat de fantome din trecut, el regăsește speranța în amintirea scăldată-n lumină a iubirii lor și-n frumusețea unei lumi dispărute. Profund sinceră și minunat scrisă, într-un limbaj deopotrivă poetic și crud, cartea lui Manuel Vilas se citește ca și cum ar fi catharsisul unui doliu imposibil, cel al morții părinților noștri, dar și al sfârșitului unei epoci, o experiență universală.

"Cea mai bună carte a anului 2018!" (El País / El Mundo / El Heraldo / El Cultural)

"O carte magnifică, sfâșietoare și plină de curaj." (Javier Cercas)

"Puternică, sinceră, pe alocuri foarte curajoasă, e o carte despre pierderea părinților, despre durerea cauzată de cuvinte niciodată spuse și despre nevoia de a iubi și de a fi iubit. Excelent scrisă. N-am fost deloc surprins de succesul ei." (Fernando Aramburu)

"Cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta." (Annie Ernaux)

"Cartea lui Manuel Vilas e pur și simplu splendidă! Sălbatică, dar și delicată, rănește și alină în același timp." (Isaa Crosa)

Fragment

La 1 octombrie 1991, după ce a luat un examen, bărbatul care va sta, douăzeci și patru de ani mai târziu, lângă regele Spaniei, și va purta o cravată falsă, a primit un post de profesor de limba și literatura spaniolă la un liceu din nordul peninsulei, într‐un oraș de al cărui nume bărbatul care va sta, douăzeci și patru de ani mai târziu, lângă regele Spaniei, nici nu vrea să‐și aducă aminte.

Din punct de vedere economic, a fost tot ce i s‐a întâmplat mai bun în viață acelui bărbat care sunt eu.

Am ajuns să mă gândesc până și la Dumnezeu, că se hotărâse să‐mi călăuzească pașii prin lume: urma să am un salariu stabil.

Era multă veselie în inima bărbatului care va sta, douăzeci și patru de ani mai târziu, aproape, dar nu prea, dar nu foarte, de regele Spaniei, purtând la gât o cravată deprimată, la gâtul său rușinat, înroșit.

Pe atunci, bărbatul acela avea douăzeci și nouă de ani, bărbatul acela care a devenit ce sunt eu astăzi, adică un alt om. Un bărbat clădit pe un alt bărbat, sau pe mai mulți. Când ai douăzeci și nouă de ani ești cea mai tare mașină de ucis din lume. Nimeni care are douăzeci și nouă de ani nu știe. Era momentul să mă bucur de viață. Toți tinerii de vârsta aceea își doreau un serviciu stabil, era obsesia Spaniei care ieșea din tranziție.

Liceul la care am fost repartizat se numea Pablo Serrano, numele unui sculptor celebru. Mi‐am cumpărat o mașină: un Ford Fiesta. Cu mașina aceea mă duceam ca să‐mi țin orele la acel liceul, care mai există și astăzi. Avea, din fericire, o parcare cu mulți copaci, rezervată profesori‐ lor. Umbra copacilor cădea peste mașini. Îmi lăsam mașina la umbră. Toată viața avea să mă însoțească obsesia de a‐mi lăsa mașina la umbră. E o obsesie moștenită de la tata. Tata încerca mereu să lase mașina la umbră. Dacă nu reușea, se supăra. Nici mama, nici fratele meu și nici eu, când eram mici, nu înțelegeam obsesia aceea. Oriunde mergeam, o făceam cu condiția ca acolo să fie umbră pentru mașină. Când tata a avut ceva bani și ne ducea vara pe coastă - la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci - ne trezeam devreme pentru a merge la plajă, căci dacă ajungeam târziu nu mai găsea loc pentru a lăsa mașina sub niște eucalipți. Eram foarte mic și nu înțelegeam de ce trebuia să ne trezim la șapte dimineața, dacă tot eram în vacanță și nu mergeam la școală. Încercam să găsesc motivul. Iar motivul era umbra eucalipților, așa că mă uit lung la copacii aceia și în sinea mea am ajuns să consider umbra lor ca fiind o minunăție, de substanță divină. Dacă tata nu parca mașina la umbră, nu era fericit, se supăra și suferea. După mai mulți ani, au tăiat eucalipții și au lărgit promenada maritimă. Acei copaci nu mai există.

Astăzi înțeleg dorința de a lăsa mașina la umbră, pentru că această obsesie o am și eu, e în mine, în inima mea. Am grijă de obsesia asta pentru că e un testament al tatălui meu. Dacă mașina stătea în bătaia soarelui, tatăl meu era plouat. A fost un original în toate.

Am început să fac parte din legiunea educativă a Spaniei. Încă existau clase de școală profesională. Iar umbra acelor copaci din parcarea din 1991 îmi aducea aminte de eucalipții din 1971.

Pentru că eram începător, mi‐au dat cele mai slabe clase din liceu. S‐a nimerit să predau elevilor de la electricitate. Erau băieți de paișpe ani de care nimeni nu voia să știe; copilandri pe care Statul îi repartizase la niște presupuse studii profesionale, faimoasa școală profesională. Am mai predat și la o clasă de coafeze. Și la una de asistență administrativă. Pierdeam ziua explicându‐le ce înseamnă diacriticele. Toți spaniolii care au trecut prin școală sunt în stare să distingă pronumele "tú" de adjectivul posesiv "tu". Nu este același "tu" în "tú piensas" și în "tu pensamiento". În primul caz este pronume personal și are accent, în al doilea este adjectiv pronominal posesiv. Asta este ceea ce făceam. Mi‐am petrecut douăzeci și trei de ani din viață cu blestematul "tu" sau "tú". Pentru asta mă plăteau. Toată ziua le predam că nu e același lucru "tú vienes" cu "tu venida"^[i], era ridicol, mai ales că nu venea nimeni, nici de‐al dracului. Dar făceam asta, pentru că niciodată nu mai fusesem plătit la fel de bine cum aveam să fiu acolo. M‐au pus dirigintele unei clase de‐a noua de la electricitate. În sistemul învățământului public spaniol, diriginții răspund de problemele disciplinare și pedagogice ale unei clase. Mi‐am dat repede seama că era o farsă. Intram în clasă la jumătatea lui octombrie și încă era cald. Un elev dintr‐a unșpea m‐a întrebat despre ceva ce tocmai se petrecuse în Statele Unite. Am crezut că întrebarea fusese pusă la modul cel mai serios.

La 16 octombrie 1991, George Hannard a ucis douăzeci și trei de persoane în orașul Killeen, Texas.

Le‐am ținut o lungă teorie despre violență, dar nu mă ascultau. Elevii mei nu mă ascultau. Așa că i‐am lăsat pe ei să vorbească.
- Au dat la televizor capul explodat al unuia pe care‐l împușcase, avea o armă automată, tipul a tras o sută de gloanțe, ce tare, a zis Castro, elevul care obișnuia să vorbească cel mai mult. A omorât douăzeci și trei și până nu se asigura că omul era mort‐mort, nu trecea la altul.

Clasa a izbucnit în râs. Și atunci am auzit vocea, probabil că era printre primele dăți, dacă nu chiar prima dată când îmi vorbea: "Nu le cunosc pe victime, nu știu ce înseamnă să mori, nu știu ce este un asasinat, să tragi asupra altui corp, nu știu nimic și nici tu nu știi nimic. De fapt, nu știi nici măcar dacă‐ți pasă cu adevărat de cele douăzeci și trei de corpuri ciuruite de gloanțe. Condamni violența pentru că ești muritor de foame și ții de slujba asta pentru că primești un salariu la sfârșitul lunii. Și ești profesor. Trebuie să‐i înveți care sunt valorile rezonabile, trebuie să‐i faci să‐și dea seama că nu poți să omori așa, după cum te taie capul. Încerci să discuți problema la nivel moral și ei adorm. Ce mai profesor! Inventează și tu o poveste. Doar la salariu îți stă gândul. Dar te înțeleg. Crezi că dacă vorbești ca ei, te vor da afară și nu mai primești leafa la sfârșit de lună. De aici ți se va trage moartea. Oamenii obișnuiesc să creadă în munca lor. Sigur că asta e o tâmpenie, dar e util să crezi în ceva; asta îmbunătățește viața oamenilor. Dar în tine zace, încă de la început, virusul istoric și genetic al mamei tale: o nemulțumire care se extinde, constant și de neoprit, ca o pată de petrol în oceanele lumii".

Profesorul începător care eram (din nou se ițește spectrul) l‐a privit lung pe Castro. Apoi și‐a făcut degetele pistol.

A țintit spre Castro și a zis: "Pac, pac, pac".
- Castro, tocmai ți‐am zburat creierii, am zis.

Au amuțit cu toții.

Ora s‐a încheiat și am ieșit din clasă cu un aer triumfal. "Ia te uită, ai reușit", a spus vocea.

După câteva săptămâni, un elev dintr‐a noua de la electricitate, care absenta atât de des încât aproape nimeni nu știa cum arată, și‐a făcut apariția în ușa clasei. Profesorul începător care eram a rămas surprins.
- Nu, nu vin la oră, vreau doar să‐i trag două la fiul ăla de curvă, a zis și a arătat cu degetul spre unul dintre colegii săi.

Cel vizat era Maráez, poreclit "Conopidă".
- Boul de Conopidă a fost prins ieri furând din Corte Inglés și dobitocul i‐a spus agentului de pază că nu are buletinul la el, dar că le spune unde locuiește. Și a dat adresa mea, adresa mea și numele meu și sticleții au bătut ieri la ușa noastră întrebând de mine, și bătrânul meu mi‐a spart capul cu o oală, a zis și și‐a dus mâna la o rană supurândă de la cap.

Conopidă râdea. Toți râdeau. Profesorul începător care eram a rămas cu ochii la rană.

Încă îmi mai amintesc rana aceea, față de care am simțit un amestec de furie și de tandrețe melancolică. Acum îmi vine în minte un cuvânt solar: "clemență". Ar trebui să fim cu toții mai clemenți. Chiar m‐am gândit să scriu o carte intitulată Clement. Mi‐ar fi plăcut să‐mi vâr pumnul în rana aceea și să o fac și mai mare, până când băiatul ăla și‐ar fi pierdut tot sângele, iar apoi să beau cu gingășie acel sânge, ca într‐un ceremonial al disperării.

Genul acesta de disperări profunde m‐au însoțit de multe ori în viață. Nu știu de unde vin. Sunt sentimente amestecate, sunt violență și sunt melancolie. Mai sunt și euforie. Cred că aceste sentimente vin de la strămoșii mei cei mai îndepărtați. Trebuie să fie ceva în mine care m‐a făcut să rezist, în ciuda dezechilibrului și deteriorării mele emoționale; dacă nu ar fi fost așa, nu aș mai fi pe lume.

Rezistent la bacteriile biologice și la bacteriile sociale.
- Păi, dacă tot ai venit, intră în clasă, am zis.

Horcas, așa‐l chema pe băiat, a intrat în clasă, repetând: "În pauză îți mănânc ficații, Conopidă".
"Ai auzit, a spus vocea, vrea să‐i mănânce ficatul. Oare ce gust o fi având ficatul unui băiat de paișpe ani? Uite, ai în fața ta clasa de jos a societății spaniole, e un spectacol istoric la care puțini au bilet, bucură‐te; băieții ăștia sunt ca niște râuri de sânge tânăr și ieftin, locuiesc în apartamente sordide, dorm în paturi puturoase și părinții lor sunt niște neica nimeni. Mamele lor nu au trupuri atrăgătoare, iar tații nu știu să facă nimic. Nu toată lumea prinde bilet ca să vadă așa ceva. Tu ai bilet. Uite cum se omoară. Ai bilet la lojă. Ești scriitor, sau vei fi. E Spania care nu se lasă. Ești plătit pentru a le explica prostii gen diacritice, cum să nu‐l confunde pe Quevedo cu Góngora, zi și tu, cui naiba‐i pasă cine a fost Quevedo și cine Góngora. Cu siguranță lor nu, sunt morți și îngropați. Mai degrabă, cel care vrea să reproduci tâmpeniile astea și să‐i obligi pe elevi să le învețe pe de rost este o anume parte a aristocrației culturale spaniole, care nu are nimic de‐a face nici cu tine, nici cu nenorociții abandonați de societate. Însă chiar ar trebui să știe cine au fost Góngora și Quevedo, pentru că dacă vreodată cineva le va întinde o mână, atunci morții o vor face. De parcă Góngora și Quevedo ar fi un ONG, pentru că Istoria va sfârși prin a fi un ONG pentru cei mai defavorizați, adică pentru cei care nu au nimic, doar Istoria. Ar trebui să scrii o istorioară pentru cei care nu au nimic, în afară de Istorie".

După ani, am citit în presă știrea morții lui Conopidă. Se izbise cu mașina de un zid. O mașină veche, furată. Ar fi putut să fure o mașină nouă, dar Conopidă avea stil și, mai ales, avea simțul umorului. Sunt convins că șmecherul naibii i‐a furat mașina lui Horcas.
Conopidă a plecat din lumea asta la douăzeci și șapte de ani.

Bietul Conopidă, cel a cărui viață a durat un minut, despre care nimeni nu a știut, nici măcar el. Până și în asta există o candoare uluitoare. Candoarea și mizeria s‐au cununat în scurta viață a lui Conopidă cel prostuț.

Îmi place să mi‐l amintesc așa, drept Conopidă cel prostuț, unde cuvântul prostuț denotă pace, onoare și sfințenie.

L‐am recunoscut pe Conopidă pentru că în ziar apărea numele lui: Iván Maráez.
El era, Conopidă.
Se îngrășase mult, sărmanul Conopidă. Toți elevii mei au sfârșit prin a se îngrășa. Toți au ajuns niște grași.
Marele bastard spaniol al tuturor timpurilor: Conopidă.

Cu toate că părinții tăi, Conopidă, când te‐ai născut, ți‐au dat un nume frumos, care pare să fie rodul unei voințe. Adică s‐au gândit bine la numele tău, ceea ce nu e puțin lucru.
Te‐au numit Iván.

Probabil că a fost cea mai bună zi din viața ta, atunci când părinții tăi ți‐au dat nume. Dar este imposibil să‐ți amintești de ziua aceea. Nimeni nu‐și amintește ziua în care primește numele ales de părinții lui. Trebuie să fi fost cea mai bună zi din viața ta și nu ai știut, nu ai pipăit ziua aia, nu te‐ai bucurat de ea.

Măi, Conopidă, cred că în ziua în care ai fost botezat, ai fost și iubit. Nu știu, pare că faptul că te‐au numit Iván are ceva frumos în el, un pic de voință, de dorință ca tu să fii în lumea asta.

Sau poate că în ziua aceea părinții tăi s‐au certat.
Poate că te‐a botezat unul dintre bunicii tăi, dragul meu Conopidă. Și i‐a venit să te numească Iván dintr‐un motiv ridicol și neînsemnat.
Conopidă a dus cu el în mormânt originea numelui său.

Bă, Conopidă, hai să‐ți spun ceva tare: individul care ți‐a predat limba spaniolă în 1991 a ajuns să stea aproape - nu foarte aproape, e adevărat - de regele Spaniei. Ei, ce zici, Conopidă? Nu că asta ar avea cine știe ce importanță, căci nimic nu mai e important când ești mort și când ai fost un nenorocit toată viața.

Nu este important, dar este comic.
Da, chiar e comic și m‐am gândit că o să te facă să râzi. Pentru că, într‐o anumită măsură, tu ai fost victima unei orânduiri istorice, a unei structuri ierarhice, constatării că într‐adevăr există un determinism biologic, iar eu am fost vestitorul oficial al Statului spaniol, am fost poștașul, notarul. De aceea, după mulți ani, cineva m‐a așezat lângă regele Spaniei. E ca și cum toate ar căpăta sens, chiar dacă un sens rău.

Măi, Conopidă, bănuiesc că osemintele tale au ajuns acum la groapa comună; cred că s‐au scurs cinci ani de când ai murit. Și nu cred că părinții tăi, dacă or mai fi trăind, au mai plătit încă cinci ani pentru osemintele tale.

Conopidă, în timpul sărbătorilor de iarnă din 1991 i‐am vorbit tatălui meu despre tine. Tata a început să te placă. I‐am spus cum erai. I‐ai stârnit curiozitatea. Tata era ca un magnet pentru toți nenorociții de pe lumea asta. Îmi amintesc cât a mai râs tata de faza din Corte Inglés, când te‐au prins și le‐ai dat numele prietenului tău. Era prima mea slujbă mai serioasă și tatălui meu îi plăcea să‐i povestesc chestii. Conopidă, ai existat în gândurile tatălui meu. Știi ceva, Conopidă? În Barbastro, pe tata îl iubeau toți bolnavii, retardații, sărăcanii, nebunii, nenorociții. Era ca un magnet pentru nefericire. De unde avea acest har ciudat? Era un har ivit din adâncimile pământului care‐l văzuse născându‐se, de acolo, din pământul acela, din Somontano. Chiar că tata era un ciudat; de ce veneau toți nenorociții mereu la el și stătea de vorbă cu ei? Cred că din cauză că tata avea un suflet bun.

Bunătatea lui a fost legendară.
"Mai povestește‐mi despre Conopidă, ce băiat adevărat", mi‐a zis tata în 1991, de Crăciun, în fața unui pui de casă, gătit de mama.

Tata a ținut la tine, Conopidă.
Eu nu.

Atunci nu, acum da, Conopidă. Pentru că ochii tăi, pe care mi‐i amintesc în clipa asta, erau plini de bunătate, iar soarta rea nu ar trebui să intervină niciodată când vine momentul de a ne fixa privirea pe cer, înălțând osanale pentru că ni s‐a permis să contemplăm suspinele înșirate în aer ale tuturor oamenilor.

---

[i] Venirea ta (n.tr.).